Fata cea bună, Mary Cubica

 1-6

EVE

Înainte

           Stau așezată confortabil în colțul unde ne luăm de obicei micul dejun și îmi beau ceașca de cacao cu lapte, când aud telefonul sunând.

   Căzută pe gânduri, privesc pe fereastra întunecată peluza noastră care acum, la început de toamnă, e plină de frunze. Cele mai multe sunt moarte, doar câteva se mai agață cu ultimele puteri de ramurile copacilor. E o după-amiază târzie. Cerul e întunecat, temperaturile au scăzut parcă peste noapte la patru, cinci grade. Nu sunt încă pregătită pentru asta, îmi spun, întrebându-mă cum Dumnezeu a zburat atât de repede timpul. Mi se părea că abia ieri parcă venise primăvara, pe neașteptate, apoi, doar câteva clipe mai târziu, vara.
   Sunetul telefonului mă face să tresar și sunt convinsă că este vreun vânzător care vrea să-mi bage pe gât ceva de care nu am nevoie, așa că nici nu mă obosesc să mă dau jos de pe scaunul meu cocoțat. Savurez puținele ore de liniște pe care le mai am înainte ca James să intre ca o furtună pe ușă și să-mi ia în stăpânire lumea, așa că ultimul lucru pe care mi-l doresc e să pierd minute prețioase vorbind la telefon cu un vânzător de obiecte la super-ofertă pe care va trebui oricum în final să-l refuz.
   Țârâiala enervantă a telefonului se întrerupe, apoi o ia de la capăt.
   Răspund, dar numai pentru a-l face să se oprească odată.
   - Alo? întreb pe un ton cam nervos, stând acum în mijlocul bucătăriei, cu un șold sprijinit de masa insulă.
   - Doamna Dennett? mă întreabă femeia.
   Îmi trece prin minte pentru un moment să-i spun că a greșit numărul, sau să-i retez oferta cu un simplu „nu mă interesează”.
   - Da.
   - Doamnă Dennett, sunt Ayanna Jackson.
   Știu numele ăsta. Nu am întâlnit-o niciodată, dar pot spune că este o prezență constantă în viața Miei de mai bine de un an. De o grămadă de ori am auzit-o pe Mia spunându-i numele: Ayanna și cu mine am făcut asta și ailaltă, Ayanna și cu mine am fost pe colo și pe dincolo...
   Îmi explică de unde o cunoaște pe Mia, cum amândouă predau la liceul pentru copii speciali din oraș.
   - Sper că nu v-am întrerupt din ceva, îmi zice.
   Respir adânc.
   - O, nu, Ayanna, tocmai ce intrasem pe ușă, o mint.
   Mia va împlini 25 de ani peste o lună: pe 31 octombrie. S-a născut de Halloween, așa că presupun că Ayanna m-a sunat în legătură cu asta. Pune la cale o petrecere - poate o petrecere surpriză? - pentru fiică-mea.
   - Doamnă Dennett, Mia nu a venit la muncă astăzi.
  Nu este exact ce mă așteptam să aud. Îmi ia un minut să-mi revin.
   - Păi, probabil nu se simte prea bine, îi răspund.
   Primul meu impuls este să o acopăr pe fiica mea; sigur trebuie să aibă un motiv real pentru care a lipsit și nici n-a sunat să anunțe. Fiică-mea este destul de libertină, adevărat, dar în același timp te poți și baza pe ea.
   - Nu a dat niciun semn de viață?
   - Nu, îi spun.
   Asta nu e ceva neobișnuit. Trec zile, uneori chiar și săptămâni fără să ne vorbim. De când s-a inventat email-ul, forma noastră cea mai bună de comunicare este să ne trimitem diferite forward-uri cu banalități simpatice.
   - Am încercat s-o sun acasă, dar nu a răspuns.
   - I-ai lăsat vreun mesaj?
   - Mai multe.
   - Și încă nu te-a sunat?
   - Nu.
   O ascult doar pe jumătate atentă pe femeia care este colegă cu fiica mea. Privesc concentrată pe fereastră, la copiii vecinilor care scutură un copăcel firav, pentru ca ultimele frunze rămase să le cadă în cap. Copiii aceia îmi țin loc de ceas. Când apar în curte, știu că e târziu după-amiază și școala s-a terminat. Când dispar înăuntru în casă, e semn că a venit vremea cinei.
   - Ai încercat și pe mobil?
   - Intră direct căsuța vocală.
   - Ai...
   - I-am lăsat un mesaj.
   - Ești absolut sigură că azi n-a sunat nici la școală?
   - Da, directorii nu știu nimic de ea.
   Sunt îngrijorată că Mia ar putea să intre în bucluc. Mi-e teamă să nu o dea afară. Gândul că ar putea deja să fi intrat într-o belea încă nu-mi trece prin cap.
   - Sper că absența asta nu i-a cauzat prea multe probleme.
   Ayanna îmi povestește că elevii de la primele ore nu au anunțat că profesoara lipsește și abia la orele de după-amiază s-a dus vorba: domnișoara Dennett nu venise la școală, iar ei nu avuseseră nici suplinitor. Directorul s-a dus să-i țină în frâu până când a fost chemat suplinitorul: a găsit pereții mâzgăliți cu graffiti în stilul găștilor de cartier, graffiti făcut cu tuburile scumpe de vopsea pe care le achiziționase Mia pentru orele de desen, atunci când școala refuzase să le cumpere din propriile fonduri.
   - Doamna Dennett, nu credeți că este ciudat să lipsească așa? mă întreabă ea. Nu e deloc stilul Miei.
   - Of, Ayanna, sunt convinsă că are un motiv întemeiat.
   - Cum ar fi?
   - O să sun la spitale. Sunt câteva în apropiere de locuința...
   - Am făcut-o deja.
   - Atunci, prietenii ei, spun eu, deși îmi dau seama că nu-i cunosc pe prietenii Miei.
   Am auzit niște nume în treacăt, cum ar fi Ayanna și Lauren și știu că mai este cineva din Zimbabwe venit cu o bursă, care e pe cale să fie trimis înapoi, iar Mia consideră că asta este total nedrept. Dar nu îi cunosc propriu-zis, iar numele lor de familie sau cum să-i contactez ar fi greu de aflat.
   - Am făcut și asta.
   - O să apară ea, Ayanna. Probabil că e doar o neînțelegere la mijloc. Ar putea fi un milion de motive...
   - Doamnă Dennett - spune Ayanna, și abia atunci mi se ia o ceață de pe ochi - ceva nu e în regulă.
   Mă lovește în stomac și prima imagine pe care o am este cu mine fiind însărcinată în luna a șaptea sau a opta cu Mia, și membrele ei puternice și încăpățânate lovind atât de tare încât forma mâinilor și picioarelor ei micuțe mi se vedea uneori prin piele. Îmi trag un scaun înalt și mă așez la masa de bucătărie gândindu-mă că, înainte să-mi fi dat seama, Mia va împlini 25 de ani și încă nu știu ce să-i iau de ziua ei. Nu i-am propus să dea o petrecere și nici să facem rezervări pentru o cină la vreun restaurant select, noi patru, James, Grace, Mia și cu mine.
   - Ce propui să facem, atunci? întreb.
   Aud un suspin la celălalt capăt al liniei telefonice.
   - Speram să-mi spuneți că Mia e cu dumneavoastră.

GABE

          Înainte

      Este întuneric deja când parchez în fața casei. Luminile artificiale se scurg de pe ferestrele vilei în stil englezesc, imitând perioada Tudor, pe caldarâmul străzii mărginite de copaci.
   Pot să văd câțiva oameni agitându-se înăuntru, în așteptarea mea. Unul dintre ei este judecătorul, care măsoară încăperea cu pasul, alta este doamna Dennett, cocoțată pe marginea unui scaun înalt, tapisat, sorbind dintr-un pahar cu o băutură care pare să conțină alcool. Sunt acolo și polițiști în uniformă și o altă femeie, o brunetă, care mă examinează prin fereastra din față în timp ce, fără grabă, fac un mic popas pe stradă, în fața casei, amânându-mi marea intrare, inspectându-i din mașină.
   Familia Dennett este ca oricare alta din North Shore, Chicago, o fâșie de suburbii care leagă Lake Michigan de nordul orașului. Sunt putred de bogați. Nu e de mirare că trag cât pot de timp, pe scaunul din față al mașinii, în loc să-mi croiesc cât mai repede drum spre casa lor impozantă și să le dau lovitura pe care am fost însărcinat să o aduc.
   Îmi vin în minte cuvintele comisarului, înainte de a-mi distribui mie acest caz: Să nu cumva să dai greș cu asta.
   Inspectez casa lor impunătoare din căldura și confortul mașinii mele rablagite. De afară, nu pare la fel de impresionantă și elegantă pe cât îmi imaginez că este în interior. Are acel farmec al lumii vechi pe care stilul englezesc din epoca Tudor îl poate oferi: bârne din lemn, ferestre înguste și un acoperiș foarte înclinat, alunecos. Îmi amintește oarecum de un castel medieval.
   Deși am fost informat cu strictețe să păstrez acest caz cât mai departe de ochii curioșilor, presupun că ar trebui să mă simt recunoscător comisarului că m-a ales pe mine. Totuși, dintr-un motiv sau altul, nu mă simt așa.
   Îmi croiesc drum către ușa din față, tăind peluza pe aleea care mă duce chiar până în fața ușii, și bat. E frig. Îmi îndes mâinile în buzunare, ca să le țin la căldură cât aștept să-mi deschidă. Mă simt ridicol de prost îmbrăcat în hainele mele de stradă - pantaloni kaki și un tricou cu guler rotund, pe care l-am ascuns sub o geacă de piele - când sunt întâmpinat de unul dintre cei mai influenți judecători de mediere din țară.
   - Domnule judecător Dennett, îi spun, în timp ce pășesc înăuntru.
   Mă port ca și cum aș avea mai multă autoritate decât simt că am, arătând dovezi de autosuficiență pe care probabil le păstram ascunse undeva pentru momente exact ca acesta. Judecătorul Dennett este o persoană impozantă, atât ca poziție, cât și ca dimensiune. Dacă nu duc la bun sfârșit cazul ăsta, rămân fără job, asta în cea mai optimistă dintre variante. Doamna Dennett se ridică de pe scaun. Îi spun pe cel mai elegant ton de care sunt în stare: „Stați jos, vă rog”, apoi cealaltă femeie, Grace Dennett, presupun, din cercetările mele anterioare - o femeie mai tânără, între 25 și 30 de ani - vine în întâmpinarea mea și a judecătorului acolo unde holul se termină și începe sufrageria.
   - Sunt detectivul Gabe Hoffman, spun, fără alte adăugiri politicoase pe care o prezentare ar putea să le ceară.
   Nu zâmbesc; nu le întind mâna. Fata spune că este într-adevăr Grace, despre care știu din munca legală pe care am făcut-o mai demult că este asociat deplin la firma de avocați Dalton & Meyers. Nu-mi trebuie însă mai mult decât intuiția ca să-mi dau seama că nu-mi place de ea. Emană un aer de superioritate, o atitudine sfidătoare cu care mă privește ca și cum aș fi un banal angajat la ordinul ei, și un cinism în voce care mă bagă în sperieți.
   Doamna Dennett începe să vorbească, iar în glasul ei încă se mai distinge un puternic accent englezesc, deși știu, din încercările mele prealabile de a aduna date despre acest caz, că este venită în Statele Unite de la 18 ani. Pare panicată. Asta este ceea ce simt la prima vedere. Vocea ei este ridicată, iar degetele își fac de lucru cu orice obiect aflat la îndemână.
   - Fiica mea a dispărut, domnule detectiv, spune pe un ton rapid, ca un lătrat. Prietenii ei n-au văzut-o. Nu știu nimic de ea. Am sunat-o pe mobil, i-am lăsat mesaje.
   Se îneacă cu propriile-i cuvinte, încercând din răsputeri să nu plângă.
   - Am mers până la apartamentul ei, să văd dacă nu cumva este acolo, apoi recunoaște: Am condus degeaba tot drumul, proprietarul nu m-a lăsat să intru.
   Doamna Dennett este o femeie care-ți taie răsuflarea. Nu pot să mă abțin și mă holbez încontinuu la părul ei lung și blond, care-i cade neglijent peste decolteul bluzei, pe al cărei nasture de sus l-a lăsat desfăcut. Am mai văzut fotografii cu doamna Dennett, stând alături de soțul ei pe treptele Curții de Justiție. Dar pozele nu se compară deloc cu a o vedea în carne și oase.
   - Când ați vorbit cu ea ultima dată?, întreb.
   - Săptămâna trecută, spune judecătorul.
   - Nu săptămâna trecută, James, zice Eve.
   Se oprește, conștientă de privirea nervoasă a soțului ei, care a fost întrerupt. Apoi continuă:
   - Săptămâna de dinainte. Ba chiar poate cu o săptămână și mai în urmă. Cam așa este relația noastră cu Mia - uneori trec săptămâni întregi fără să ne vorbim.
   - Deci nu este ceva chiar neobișnuit?, întreb. Să nu aveți vești de la ea o perioadă?
   - Nu, nu chiar, este de acord doamna Dennett.
   - Dar tu, Grace?
   - Am vorbit săptămâna trecută. O convorbire scurtă. Miercuri, cred. Poate joi. Da, era joi, pentru că m-a sunat în timp ce mergeam la Curtea de Justiție pentru audierea unei moțiuni.
   Aruncă asta în discuție, ca să nu am nicio îndoială că este avocată, ca și cum sacoul fin în dungi și servieta de piele pe care o ține la picioare nu mi-ar fi deconspirat deja asta.
   - Ceva ieșit din comun?
   - Doar Mia fiind Mia.
   - Și asta înseamnă că...?
   - Gabe, mă întrerupe judecătorul.
   - Domnule detectiv Hoffman, îl corectez puțin înțepat.
   Dacă eu trebuie să mă adresez cu domnule judecător, poate face și el un efort să-mi spună domnule detectiv.
   - Mia este o persoană foarte independentă. Joacă mereu după propriile ei reguli, ca să spun așa.
   - Așadar, ipotetic vorbind, fiica dumneavoastră ar putea să fi dispărut încă de joia trecută?
   - O prietenă a vorbit cu ea ieri, a văzut-o la serviciu.
   - Pe la ce oră?
   - Nu știu... pe la 3 după-amiază.
   Mă uit la ceas.
   - Deci, lipsește de 27 de ore?
   - Este adevărat că nu poate fi considerată dispărută dacă nu lipsește de mai bine de 48 de ore? mă întreabă doamna Dennett.
   - Sigur că nu, Eve, îi răspunde soțul, pe un ton condescendent, ca și cum s-ar adresa unui copil.
   - Nu, doamnă, spun.
   Încerc să fiu cât pot de amabil, ca să compensez. Nu-mi place cum soțul ei i se adresează cu superioritate și aroganță.
   - De fapt, primele 48 de ore sunt de obicei cele mai importante în cazul persoanelor dispărute.
   Judecătorul sare în discuție:
   - Fiica mea nu este o persoană dispărută. Este doar rătăcită. Probabil e prinsă în ceva nesăbuit și neglijent, ceva iresponsabil. Dar nu este dispărută.
   - Domnule judecător, cine a fost atunci ultima persoană care a văzut-o pe fiica dumneavoastră, înainte ca ea să fie - sunt al naibii de spiritual, așa că trebuie s-o spun - rătăcită?
   Doamna Dennett este cea care îmi răspunde.
   - O femeie pe nume Ayanna Jackson. Ea și Mia lucrează împreună.
   - Aveți un număr de telefon?
   - L-am notat pe o foaie de hârtie. Este în bucătărie.
   Îi fac semn unuia dintre polițiști, care se îndreaptă spre bucătărie s-o găsească.
   - Este asta ceva ce Mia a mai făcut în trecut?
   - Nu, cu siguranță nu.
   Dar limbajul corporal al judecătorului și al lui Grace Dennett o contrazic.
   - Nu-i adevărat, mamă, o repede Grace.
   O privesc răbdător. Avocații pur și simplu adoră să se audă vorbind.
   - De cinci sau șase ori, Mia a dispărut de acasă. Și-a petrecut noaptea făcând Dumnezeu știe ce, cu Dumnezeu știe cine.
   Da, îmi spun mie în gând, Grace Dennett e genul care poate fi o javră, când își pune asta în minte. Are părul închis la culoare, ca al tatălui ei. A moștenit înălțimea mamei și conformația tatălui. Nu e cea mai bună combinație. Unii oameni ar putea-o numi siluetă în formă de clepsidră.
   Probabil așa aș face și eu, dacă aș simpatiza-o. În loc de asta, aș numi-o durdulie.
   - Asta-i cu totul altceva! Era în liceu pe atunci... Era puțin naivă și neastâmpărată, dar...
   - Eve, nu-ți bate capul mai mult decât e cazul, zice judecătorul Dennett.
   - Mia obișnuiește să bea?
   - Nu cine știe ce, spune doamna Dennett.
   - De unde știi tu ce face Mia, Eve? Voi două de abia mai vorbiți.
   Își duce mâna la față pentru a-și șterge nasul umed, și pentru moment sunt atât de luat prin surprindere de dimensiunea pietrei de pe degetul ei, încât nu reușesc să-l aud pe judecător perorând cum soția lui l-a sunat și pe Eddie - cu alte cuvinte, sunt copleșit de faptul că nu numai că îi spune pe numele mic șefului meu, ba chiar merge până într-acolo încât îl și alintă - înainte ca el să ajungă acasă. Judecătorul Dennett pare convins că fiica lui este pe undeva distrându-se, și că nu este nevoie de o intervenție oficială.
   - Nu credeți că este un caz de care să se ocupe poliția?
   - Nu, categoric. Este doar o problemă de familie.
   - Cum este etica muncii pentru Mia?
   - Poftim?, răspunde judecătorul, iar pe fruntea lui se formează riduri adânci pe care încearcă să le apese cu o mână plictisită, frecându-și pielea.
   - Etica la locul de muncă. Are un istoric pozitiv al angajărilor? A mai lipsit de la serviciu înainte? Sună des să spună că este bolnavă, când de fapt nu este?
   - Nu știu. Are un job. E plătită. Se întreține singură. Nu pun întrebări.
   - Doamnă Dennett?
   - Își iubește serviciul. Pur și simplu îl adoră. Să predea este ceea ce și-a dorit dintotdeauna.
   Mia predă arta. La liceu. Îmi notez asta în carnet, pentru că vreau să țin minte.
   Judecătorul vrea să știe dacă eu cred că asta are vreo importanță.
   - Ar putea avea, îi răspund.
   - Și de ce ar avea?
   - Domnule judecător, încerc pur și simplu să o înțeleg pe fiica dumneavoastră. Să înțeleg cine este ea. Atâta tot.
   Doamna Dennett a ajuns în pragul lacrimilor. Ochii ei albaștri încep să se umfle și să se înroșească, într-o încercare eșuată de a reține șuvoiul care se pregătește să izbucnească.
   - Credeți că i s-a întâmplat ceva Miei?!
    Mă gândesc, fără s-o spun cu voce tare: păi, nu de asta m-ați chemat? Voi credeți că i s-a întâmplat ceva, dar în loc de asta spun:
   - Cred că mai bine luăm acum măsuri și mai târziu îi mulțumim lui Dumnezeu, când se va dovedi că a fost doar o mare neînțelegere. Sunt convins că Mia este bine, chiar sunt, dar mi-ar părea rău să trec cu vederea totul, fără ca măcar să pun niște întrebări.
   Să mă ia naiba dacă totul se va dovedi un fum fără foc!
   - De când locuiește pe cont propriu? întreb.
   - Se fac 7 ani peste 30 de zile, declară doamna Dennett, fără să clipească.
   Sunt luat prin surprindere.
   - Țineți socoteala? Chiar și a zilelor?
   - S-a întâmplat la cea de-a 18-a ei aniversare. De abia aștepta s-o șteargă de aici.
   - Nu vreau să fiu indiscret, spun.
   Adevărul este că nici n-aș vrea să știu prea multe amănunte. La fel ca ea, abia aștept să mă văd plecat de aici.
   - Unde locuiește acum?
   Judecătorul îmi răspunde:
   - Într-un apartament din oraș. În apropiere de Clark și Addison.
   Sunt un fan înfocat Chicago Cubs, așa că mă entuziasmez la auzul numelor Clark și Addison, ca un pui de cățel hămesit la vederea conservei cu mâncare.
   - Wrigleyville, așadar. Este un cartier bun. Liniștit.
   - Vă notez imediat adresa, se oferă doamna Dennett.
   - Mi-ar plăcea să arunc o privire pe acolo, dacă nu vă deranjează. Să văd dacă nu este vreun geam spart, semne de intrare prin efracție...
   Vocea doamnei Dennett tremură când mă întreabă:
   - Credeți că vreun hoț a intrat în apartamentul Miei?
   Încerc să o calmez:
   - Vreau doar să verific. Doamnă Dennett, clădirea respectivă are portar?
   - Nu.
   - Un sistem de pază? Camere video?
   - De unde naiba să știm?, mormăie judecătorul.
   - Nu o vizitați?, întreb, înainte să mă pot abține.
   Aștept un răspuns, dar el nu vine.

EVE

           După

    Îi închei haina și îi trag o căciulă pe cap, după care ieșim în vântul necruțător care spulberă Chicago-ul.
   - Trebuie să ne grăbim un pic, îi spun, iar ea încuviințează din cap, fără să întrebe însă de ce.
   Rafalele de vânt aproape că ne dărâmă pe amândouă în timp ce ne îndreptăm spre SUV-ul lui James, parcat câteva sute de metri mai încolo și, încercând să o apuc de cot, nu mă gândesc decât că dacă una din noi cade, ne vom prăbuși amândouă. Au trecut 4 zile de la Crăciun, iar parcarea asta e aproape un patinoar, acoperită cu o pojghiță de gheață. Fac tot ce pot ca s-o protejez de frig și de vântul ăsta sălbatic, trăgând-o înspre mine și înconjurându-i talia cu brațul pentru a o mai încălzi, deși în mod clar corpul meu minion nu este cel mai potrivit pentru a-mi atinge scopul.
   - O să venim și săptămâna viitoare, îi spun Miei, în timp ce ea se urcă în mașină și se așază în spate, încercând să acopăr cu vocea mea sunetul pe care-l fac portierele când se trântesc și centurile de siguranță, când sunt prinse.
   Radioul urlă la noi, iar motorul aproape că a murit, pe vremea asta câinoasă. Mia tresare și îl rog pe James să închidă radioul. Pe bancheta din spate, Mia e tăcută, privește pe geam la cele trei mașini care ne înconjoară, ca niște rechini înfometați, cu șoferii lor curioși și băgăcioși.
   Unul își ridică aparatul de fotografiat și blițul aproape că ne orbește.
   - Unde mama dracului sunt polițaii ăia când ai nevoie de ei?, întreabă James, mai degrabă retoric, după care apasă claxonul până ce Mia își acoperă urechile cu mâinile, din pricina zgomotului teribil.
   Aparatele de fotografiat ne bagă încă o dată blițurile în ochi. Cele trei mașini pendulează prin parcare, cu motoarele pornite, în timp ce fumul iese pe țevile de eșapament pe fundalul gri al zilei de iarnă.
   Mia își ridică ochii și mă vede fixând-o cu privirea.
   - M-ai auzit, Mia?, o întreb, cu cea mai blândă voce de care sunt în stare.
   Dă din cap că nu, și tot ce e aud este acel gând atât de tulburător pentru mine, care îi tot revine ei iar și iar. Chloe. Numele meu este Chloe.
   Ochii ei albaștri sunt în continuare lipiți de ai mei, care la rândul lor sunt roșii și apoși, pentru că încerc din răsputeri să-mi rețin lacrimile. A devenit ceva normal de la întoarcerea Miei, deși, ca întotdeauna, James e aici și-mi amintește să mă abțin și să păstrez tăcerea. Încerc să pun totul cap la cap, cu un zâmbet împietrit pe față, un zâmbet care, deși e forțat, în același timp este și foarte sincer, iar cuvintele nerostite îmi stăruie în minte: Pur și simplu numi vine să cred că ești acasă. Fac tot posibilul să-i las Miei un spațiu personal, nu sunt foarte sigură câtă nevoie are de el, dar oricum nu vreau să o sufoc. Îi observ tulburarea în fiecare gest și expresie, în postura ei, care nu mai dă deloc acum pe dinafară de încredere în sine, așa cum obișnuia să fie Mia pe care o cunoșteam. Îmi dau seama că i s-a întâmplat ceva cu adevărat teribil.
   Mă întreb, totuși, dacă ea oare își dă seama că și mie mi s-a întâmplat ceva.
   Privește în depărtare.
   - Ne întoarcem s-o vedem pe doamna doctor Rhodes săptămâna viitoare, spun, iar ea dă din cap în semn de aprobare. Marți.
   - La ce oră?, întreabă James.
   - La ora unu.
   Își verifică smartphone-ul cu o singură mână și apoi îmi spune că va trebui s-o duc doar eu pe Mia la consultația asta. Are un proces de la care nu poate lipsi. Și, în plus, e convins că mă descurc și singură. Îi spun că bineînțeles că mă pot descurca, însă mă aplec spre el și-i șoptesc la ureche:
   - Are nevoie de tine. Ești tatăl ei.
   Îi amintesc că asta este ceva ce am discutat și am stabilit, iar el a fost de acord. Îmi promite că o să vadă ce poate face, dar eu am dubiile mele.
   Cu siguranță, consideră că programul lui încărcat de la muncă nu poate fi schimbat pentru crize de familie, cum este aceasta.
   Pe banchetă, în spate, Mia privește fascinată pe geam cum lumea aleargă în timp ce noi zburăm pe I–94 și apoi ieșim din oraș. E aproape 3 și jumătate într-o după-amiază de vineri, weekendul Anului Nou, așa că traficul este un haos diabolic. Ajungem la un semafor și așteptăm, după care pornim, dar ne deplasăm cu viteza melcului, nu mai mult de 20 de kilometri pe oră. James nu mai are răbdare. Se uită cu teamă în oglinda retrovizoare, așteptându-se ca din clipă în clipă paparazzii să reapară.
   - Așadar, Mia, zice James, mai mult ca să umple tăcerea. Psiholoaga aia spune că ai amnezie.
   - Of, James, te rog, nu acum, îl implor.
   Soțul meu nu este dispus să aștepte. Vrea să dea de cheia întregii povești, cât mai repede. A trecut de abia o săptămână de când Mia e acasă, locuind deocamdată cu noi, din moment ce nu este pregătită să fie pe cont propriu. Mă gândesc la ziua de Crăciun, când mașina aia rablagită, maronie, a parcat leneș în fața casei și ne-a adus-o înapoi. Îmi amintesc felul în care James, deși aproape întotdeauna detașat, blazat, în ziua aia a alergat afară pe ușă și a fost primul care să o întâmpine, primul care a prins-o în brațe pe femeia slăbită și descompusă, pe scările noastre pline de zăpadă, ca și cum el ar fi fost cel care o plânsese luni întregi, nu eu.
   De atunci însă, am urmărit cum bucuria lui de moment s-a spulberat, iar Mia, cu amnezia ei, a început să-l obosească pe James, ca și cum ar fi fost unul din cazurile lui complicate, care-i dădeau bătăi de cap, și nu propria noastră fiică.
   - Atunci când?
   - Mai târziu, te rog frumos. Și, în afară de asta, femeia aceea este o profesionistă, insist eu. O psihiatră. Nu o psiholoagă.
   - În regulă, atunci. Mia, psihiatra aia a zis că ai amnezie, repetă el, dar Mia nu-i răspunde.
   Îi urmărește reacțiile în oglinda retrovizoare, ochii lui căprui o fixează îndelung. Pentru câteva clipe, face și ea tot posibilul să-i răspundă, privindu-l, la rândul ei, dar apoi ochii îi coboară spre mâini, unde își face de lucru scărpinându-și o porțiune de piele.
   - N-ai nimic de spus?, o întreabă.
   - Asta e ceea ce mi-a spus și mie, zice Mia într-un final, și îmi amintesc cuvintele doctoriței, care stătea vizavi de mine și James în cabinetul sobru - Mia fiind trimisă pe hol, să răsfoiască revistele de modă cam depășite - și ne dădea definiția din manual a tulburării de stres acut, iar singurul lucru la care mă puteam gândi erau acei bieți soldați care se întorseseră din Vietnam.
   James oftează. Îmi dau seama că i se pare implauzibil ca memoria cuiva să se evapore pur și simplu.
   - Deci, cum vine asta, până la urmă? Îți amintești că eu sunt taică-tu și ea e maică-ta, dar ești convinsă că te cheamă Chloe. Știi câți ani ai, unde locuiești și că ai o soră, dar nu mai ai absolut nicio amintire legată de Colin Thatcher? Chiar nu ai pe bune nicio idee unde ai fost în ultimele trei luni?!
   Sar în apărarea Miei și spun:
   - Se cheamă amnezie selectivă, James.
   - Vrei să spui că ea alege lucrurile pe care vrea să și le amintească?
   - Nu Mia o face - subconștientul ei, sau inconștientul sau ceva de genul ăsta o face. Pune amintirile dureroase într-un loc în care ea nu le poate găsi. Nu este ceva ce ea a decis să facă. Este doar un mod prin care corpul ei o ajută să facă față.
   - Să facă față la ce?
   - La absolut tot, James. La tot ce s-a întâmplat.
   Vrea să știe cum o reparăm pe Mia. Nu cunosc răspunsul, dar fac o sugestie:
   - Cu timpul, presupun. Terapie. Medicamente. Hipnoză.
    Pufnește batjocoritor când aude de hipnoză. I se pare o păcăleală, la fel ca amnezia.
   - Ce fel de medicamente?
   - Antidepresive, James, îi răspund.
   Mă întorc și, cu o mână pe brațul Miei, spun:
   - Poate că memoria ei n-o să mai revină niciodată, dar nu este nimic dacă va fi așa. Este în regulă, orice s-ar întâmpla.
   Pentru o clipă mă pierd în admirație privind-o pe Mia, aproape o imagine în oglindă a mea, doar că mai înaltă și mai tânără și, spre deosebire de mine, la ani lumină distanță de riduri și de șuvițe întregi de păr alb care îmi invadează pletele de un blond închis.
   - Cum ar putea antidepresivele să o ajute să își amintească?
   - O vor face să se simtă mai bine.
   Este întotdeauna sincer și extrem de direct. Astea sunt unele dintre defectele lui James.
   - Păi, la dracu’, Eve, dacă nu-și amintește nimic, atunci ce motiv ar avea să se simtă rău?
   Începem să privim pe geam la traficul din jurul nostru, și conversația este considerată încheiată.

GABE

            Înainte

    Liceul unde predă Mia Dennett se află în partea de nord a Chicago-ului, într-o zonă numită North Center.
   Este un cartier relativ decent, aproape de locuința ei, cu o populație majoritar albă și cu chirii care depășesc o mie de dolari pe lună. Toate s-au legat bine pentru ea. Dacă ar fi lucrat în Englewood, ar fi fost altă poveste. Scopul acestei școli este să se ocupe de educația celor care au abandonat liceul. Oferă pregătire în funcție de aptitudini, pregătire informatică, științe umaniste și altele. Aici a făcut furori Mia Dennett, profa de arte, al cărei scop a fost să aducă o savoare nonconformistă, exclusă în ultima vreme din programa liceelor obișnuite, care nu-și doreau decât tot mai mult timp pentru matematică și științele exacte. Și să îi plictisească de moarte pe adolescenții de 16 ani, neînțeleși, cărora nici nu putea să le pese mai puțin de orele alea.
   Ayanna Jackson mi-a spus că mă așteaptă în birou. Trebuie să stau 15 minute până apare, fiindcă e în mijlocul orei, așa că mă strecor într-un scaun de plastic impersonal, din cele specifice școlilor, și aștept. Nu prea mă simt comod pe scaunul ăla. Sunt departe de pătrățelele de pe abdomen pe care le aveam în zilele mele bune, deși îmi place să-mi spun că-mi port surplusul de greutate cu oarece clasă. Secretara mă supraveghează nonstop, de parcă aș fi un licean trimis aici, în birou, să fie muștruluit de director. Din păcate, e o imagine cu care sunt obișnuit, multe dintre zilele mele de liceu desfășurându-se în felul ăsta.
   - Dumneavoastră încercați s-o găsiți pe Mia, îmi spune ea, în loc de introducere, în timp ce eu mă prezint ca detectivul Gabe Hoffman.
   Îi confirm că da, încerc să-i dau de urmă. Au trecut aproape patru zile de când nimeni n-a mai văzut-o și n-a mai vorbit cu fata familiei Dennett, așa că a fost declarată și oficial dispărută, spre disperarea judecătorului.
   Știrea a fost peste tot în ziare, la TV, și în fiecare dimineață când mă dau jos din pat îmi spun că astăzi va fi ziua în care o găsesc pe Mia Dennett și devin erou.
   - Când ați văzut-o ultima dată pe Mia?
   - Marți.
   - Unde?
   - Aici.
   Intrăm într-una din clase și Ayanna - mă roagă să nu-i spun domnișoara Jackson - mă invită să stau pe unul din scaunele de plastic atașate la pupitrul jupuit, acoperit în graffiti.
   - De când timp o cunoașteți pe Mia?
   Ea stă la catedră, într-un scaun confortabil tapisat cu piele, și mă simt ca un puști, deși în realitate sunt mai înalt ca ea cu un cap și ceva. Își încrucișează picioarele lungi, iar despicătura fustei negre îi dezvăluie o bucată de piele.
   - De trei ani. De când a început să predea.
   - Cum se înțelege cu ceilalți? Cu studenții? Colegii?
   E dramatică atunci când îmi răspunde:
   - Nu există cineva pe lume cu care Mia să nu se înțeleagă.
   Ayanna continuă să-mi vorbească despre Mia. Cum, de când a ajuns pentru prima dată la școala asta alternativă, avea ceva special, o anumită grație, și cum putea să comunice atât de bine cu elevii ca și cum și ea ar fi crescut tot pe străzile din Chicago. Despre cum Mia organizase strângeri de fonduri pentru ca școala să suplimenteze bursele pentru elevii nevoiași.
   - Niciodată n-ai fi bănuit că făcea parte din familia Dennett.
   Potrivit domnișoarei Jackson, cei mai mulți dintre profesorii nou-veniți nu rezistă în această unitate de învățământ. Cu piața muncii haotică și aglomerată, așa cum e în zilele noastre, uneori nu găsești un job decât la acest fel de liceu, iar absolvenții de colegiu vin ca profesori aici doar până când apare la orizont ceva mai bun. Dar nu și Mia.
   - Ea era exact unde își dorea să fie. Lasă-mă să-ți arăt ceva, spune și scoate un teanc de hârtii dintr-o mapă aflată pe catedră.
   Se apropie de mine și se așază într-o bancă, alături. Îmi pune teancul de hârtii în față și ceea ce-mi atrage mai întâi atenția este un scris de mână urât, mai neciteț chiar și decât al meu.
   - În dimineața asta, elevii au scris jurnalul săptămânii în curs, îmi explică și, în timp ce ochii mei scanează lucrările, observ că numele Dennett se repetă de prea multe ori ca să le mai pot număra.
   - Le dăm ca temă să scrie eseuri de tip jurnal în fiecare săptămână. Tema de data aceasta a fost să scrie ce își doresc să facă după ce termină liceul.
   Rumeg chestia asta un minut sau două, în timp ce continui să observ cuvintele Domnișoara Dennett, care apar pe aproape fiecare foaie pe care o am în mână.
   - 99 la sută dintre elevi nu se pot gândi la altceva decât la Mia, concluzionează ea, și, din tristețea din vocea femeii, înțeleg că nici ea nu prea se poate gândi momentan la altceva.
   - Avea cumva vreo neînțelegere cu unul dintre elevi?, întreb, doar ca să înlătur și bănuiala asta.
   Știu care va fi răspunsul ei, chiar înainte să clatine din cap.
   - Avea un iubit?, întreb.
   - Bănuiesc că îl poți numi așa... Jason nu știu cum. Nu-i știu numele de familie. Nu era nimic serios. Se întâlneau doar de câteva săptămâni, poate o lună, nimic mai mult.
   Îmi notez chestia asta în carnet. Familia ei n-a menționat deloc un posibil iubit. Oare este o variantă ca ei să nu fi știut de existența lui? Sigur că-i o posibilitate. Încep să-mi dau seama că totul în legătură cu familia asta este posibil.
   - Ai idee cum poate fi contactat?
   - Este arhitect. Lucrează la o firmă prin Wabash. Se întâlnea cu el acolo, în serile de vineri, la happy hour. Wabash și cred că... Wacker? Undeva pe cheiul apei.
   Sună a căutat acul în carul cu fân, dar nu resping provocarea. Îmi notez informația în carnețelul meu galben.
   Faptul că Mia Dennett are un iubit misterios e o pistă de luat în seamă. În cazuri ca acesta, iubitul e principalul suspect. Dacă-l găsesc pe Jason, sunt convins că o găsesc și pe Mia, sau, mă rog, ce a mai rămas din ea.
   Ținând cont că e dispărută de patru zile, încep să cred că povestea asta ar putea să nu aibă un final fericit. Jason lucrează în apropiere de cheiul râului, ceea ce este o veste proastă. Numai Dumnezeu știe câte cadavre sunt scoase din Chigaco River în fiecare an. Este arhitect, așadar e inteligent, se pricepe să rezolve probleme, cum ar fi să scape de un cadavru ce cântărește înjur de 50 de kilograme, fără ca nimeni să observe.
   - Dacă Mia și Jason aveau o relație, nu este ciudat că el nu încearcă să o găsească? întreb.
   - Crezi că Jason ar putea fi implicat?
   Ridic din umeri.
   - Tot ce știu este că dacă eu aș avea o prietenă și n-aș fi vorbit cu ea de patru zile, aș fi puțin îngrijorat.
   - Da, bănuiesc că așa e.
   Se ridică din bancă și începe să șteargă tabla cu buretele. Pe fustă îi rămân pete albe de cretă.
   - Nu i-a sunat Jason familia?
   - Domnul și doamna Dennett nu au idee că există și un iubit în peisaj. Din câte știu ei, Mia este singură.
   - Mia nu este foarte apropiată de părinți. Au ceva... diferențe de gândire.
   - Înțeleg.
   - Presupun că relația ei nu este un lucru despre care să le vorbească.
   Discuția o ia puțin razna, așa că o aduc din nou pe Ayanna pe firul principal, la subiect:
   - Tu și Mia sunteți apropiate, așadar.
   Spune că da, chiar sunt.
   - Ai zice că Mia își împărtășește secretele cu tine?
   - Din ce știu eu, da.
   - Ce ți-a spus despre Jason?
   Ayanna se așază din nou, de data asta pe marginea catedrei. Se uită la un ceas de pe perete, își scutură palmele de cretă. Cântărește în minte întrebarea mea.
   - Nu era ceva menit să dureze, îmi spune, încercând să găsească cuvintele potrivite pentru ca eu să înțeleg. Mia nu intră prea des în relații, și de fiecare dată vrea ceva de moment, mai degrabă. Nu ceva care să o îngrădească. Nu vrea obligații. Este exagerat de independentă, poate ăsta este defectul ei major.
   - Și Jason e genul care are nevoie de atenție? Genul care te acaparează?
   Clatină din cap.
   - Nu, nu neapărat, nu-i așa, doar că... nu-i cel potrivit. Mia nu strălucea privirea când vorbea despre el. Nu se înroșea și nu chicotea, așa cum fac fetele când îl întâlnesc pe acel bărbat, întotdeauna trebuia să trag de ea să-mi povestească despre el, și era ca și cum aș fi ascultat un documentar: am mers la cină, ne-am dus la un film... Și avea o problemă cu punctualitatea, ceea ce o irita pe Mia - fie nu ajungea la întâlnirile cu ea, fie întârzia. Mia ura să fie nevoită să se adapteze la programul lui. Când ai atâtea probleme în prima lună de relație, e sigur că n-o să dureze.
   - Deci e posibil ca Mia să fi avut de gând să se despartă de el?
   - Nu știu.
   - Dar n-ai putea spune că era chiar fericită.
   - N-aș putea să spun că nu era fericită, îmi răspunde Ayanna. Doar că nu cred că-i păsa prea mult dacă mai era cu el sau nu.
   - Din ceea ce știi tu, Jason simțea la fel?
   Spune că n-are idee. Mia era mai degrabă evazivă când vorbea despre Jason. Conversațiile nu aveau cine știe ce profunzime: lista lucrurilor pe care le făcuseră, detalii fizice despre Jason - înălțime, greutate, culoarea părului și a ochilor, deși, în mod ciudat, Mia nu-i pomenise niciodată numele de familie. Nu povestise dacă s-au sărutat și nu vorbise deloc despre acea gâdilătură pe care o ai în stomac - cuvintele Ayannei, nu ale mele - atunci când întâlnești bărbatul visurilor tale. Părea supărată când Jason îi trăgea clapa la câte o întâlnire (ceea ce, din câte își amintea Ayanna, se întâmpla destul de des), și cu toate astea nu părea nici foarte entuziasmată în serile când plănuiau câte un rendez-vous pe lângă Chicago River.
   - Și ai caracteriza asta ca pe un fel de nepăsare? Față de Jason? Față de relația lor? Față de tot?
   - Mia pur și simplu își umplea timpul, până ce altcineva mai interesant ar fi apărut la orizont.
   - Se certau?
   - Nu, din câte știu eu.
   - Dar, dacă ar fi fost o problemă, Mia ți-ar fi spus.
   - Îmi place să cred că așa ar fi făcut, răspunde femeia, și ochii ei de culoare închisă devin și mai triști ca până acum.
   Un clopoțel sună înfundat, iar holul devine gălăgios. Se aud o grămadă de pași repezi. Ayanna Jackson se ridică în picioare, și interpretez asta ca fiind semnalul că trebuie să plec. Îi spun că rămâne să păstrăm legătura și îi întind cartea mea de vizită, rugând-o să mă sune dacă îi vine orice fel de idee legată de ce s-a întâmplat cu Mia.

EVE

         După

       Am coborât deja pe jumătate scările spre bucătărie când îi observ.
   O echipă de jurnaliști de la un post de știri, pe trotuarul din fața casei noastre. Stau acolo și tremură, cu camerele de filmat și microfoanele în mâini; Tammy Palmer, de la știrile locale, într-un trenci cafeniu și cu cizme înalte peste genunchi, pe peluza din fața casei mele. Stă cu spatele la mine, iar un bărbat îi numără pe degete – trei..., doi... - și în timp ce-i dă undă verde lui Tammy, aud transmisiunea cum și începe.
   - Stau aici în fața casei Miei Dennett...
   Nu este prima dată când au venit aici. Numărul lor a mai început acum să scadă, reporterii migrând în căutarea altor povești: legea căsătoriilor între persoanele de același sex și starea precară a economiei. Dar în zilele de după întoarcerea Miei, se mutaseră cu cățel și purcel pur și simplu în fața casei, disperați să prindă o imagine cu femeia distrusă, și orice fărâmă de informație pe care s-o transforme într-un headline captivant. S-au ținut după noi cu mașinile, prin tot orașul, până n-am mai avut de ales și am încuiat-o pe Mia în casă.
   Au tot fost mașini misterioase parcate afară, fotografi de la acele tabloide mizerabile, cu aparatele scoase pe geamul mașinilor și date pe zoom, încercând s-o transforme pe fiica mea într-o vacă de muls, pentru cititorii lor împătimiți de senzațional. Am tras draperiile și așa au rămas.
   O observ pe Mia, stă la masa din bucătărie. Cobor restul scărilor în liniște, ca s-o privesc pe Mia pierdută în lumea ei, înainte s-o trezesc la realitate. S-a îmbrăcat cu o pereche de blugi sfâșiați și cu un hanorac bleumarin care, pariez, îi scoate în evidență minunat ochii albaștri. Părul îi este încă umed de la dușul pe care l-a făcut mai devreme, și i se usucă, în valuri, pe spate. Sunt uimită de șosetele groase de lână pe care le are în picioare și de cana cu cafea în jurul căreia și-a împreunat mâinile.
   Mă aude apropiindu-mă și ridică privirea. Da, îmi spun, hanoracul bleumarin îi scoate superb în evidență ochii.
   - Bei cafea!
   Expresia nedumerită de pe fața ei îmi dă de înțeles că am spus ceva nepotrivit.
   - Nu obișnuiesc s-o fac?
   Pășesc ca pe cioburi de aproape o săptămână deja, încercând mereu să spun numai chestiile la locul lor, dându-mă peste cap, într-un mod aproape ridicol, s-o fac să se simtă cât se poate de binevenită acasă. Am făcut tot efortul ca să împac apatia lui James cu rătăcirea Miei. Și apoi, când te aștepți mai puțin, o conversație inofensivă... și, poftim, o dau în bară.
   Mia mea nu bea cafea. Evită tot ceea ce are cofeină. O face agitată.
   Dar acum mă uit la ea ducând cana la buze, complet pierdută și letargică, și mă gândesc - îmi doresc! - ca puțină cofeină să reușească s-o scoată din starea asta. Cine e această femeie lipsită de vlagă, care stă în fața mea, mă întreb, recunoscându-i fața, dar neputând să-i identific limbajul corpului, sau tonul vocii, sau această liniște tulburătoare care o înconjoară ca un halou.
   Vreau s-o întreb un milion de chestii. Dar n-o fac. Mi-am jurat să-i dau puțin răgaz, să încerce să-și revină. James a tras-o de limbă suficient. Las întrebările nerostite în seama profesioniștilor, a doctoriței Rhodes și a detectivului Hoffman, și a acelora care nu știu niciodată când să se dea bătuți, cum este James. E fiica mea, dar în același timp nu este. E Mia, dar nu e Mia. Arată exact ca ea, dar poartă șosete și bea cafea și se trezește plângând în miez de noapte. Îmi răspunde mai prompt dacă o strig Chloe decât dacă îi spun pe numele care i-a fost dat. Pare pur și simplu golită, îți lasă senzația că e adormită când e trează și că stă trează când ar trebui să doarmă. Aproape că a sărit trei metri în sus de pe scaunul ei seara trecută când am acționat robotul gălăgios de tocat gunoiul, și imediat după asta s-a retras în camera ei. N-am văzut-o timp de ore bune și, când am întrebat-o ce a făcut, a răspuns că nu știe. Mia pe care o cunosc eu n-ar fi putut să stea liniștită atâta timp.
   - Pare că va fi o zi frumoasă, îi spun, dar ea nu-mi răspunde.
   Într-adevăr, ziua se anunță frumoasă; e însorit. Deși soarele de ianuarie este înșelător și sunt sigură că nu se va încălzi mai mult de câteva grade peste zero.
   - Vreau să-ți arăt ceva, îi spun și o conduc din bucătărie în sufrageria învecinată, unde am înlocuit niște tablouri scumpe în ediție limitată cu picturile Miei, în noiembrie, pe când începusem să fiu sigură că a murit.
   Picturile Miei sunt în ulei, în culori pastelate, acest sat din Toscana pe care l-a reprodus după o fotografie, imediat ce ne-am întors din călătoria în acea regiune, cu ani în urmă. A suprapus pastelurile în ulei, creând o imagine dramatică a satului acela, o frântură de timp prinsă sub acea foaie de sticlă. Mă uit la Mia cercetând pictura și mă gândesc: ce bine ar fi dacă toate lucrurile ar putea fi păstrate așa, neschimbate!
   - Tu ai făcut asta, îi spun.
   Știe. Asta își amintește. Își aduce aminte ziua în care s-a așezat la masa din sufragerie cu uleiurile și cu fotografia. S-a tot rugat de taică-su să îi cumpere fotografia tip poster și el a fost de acord până la urmă, deși era convins că proaspăta ei pasiune pentru pictură era doar o fază care avea să treacă. Când a terminat, toți am scos sunete de încântare, Oh și Ah, pentru ca mai apoi să fie depozitată undeva împreună cu vechi costume de Halloween și role pe care nu le mai folosea nimeni, doar pentru a fi regăsită de mine când am început să caut cu disperare poze cu Mia, la rugămintea detectivului.
   - Îți amintești excursia noastră în Toscana?, o întreb.
   Face un pas înainte și atinge cu degetele ei minunate tabloul. E cu centimetri buni deasupra mea, dar în sufrageria noastră Mia e din nou un copil - un pui de om care încă nu a învățat să stea bine pe picioare.
   - A plouat, spune Mia, fără să-și desprindă privirea de pe propria ei pictură.
   Încuviințez.
   - Așa e. A plouat, spun, bucuroasă că și-a amintit.
   Atâta că a plouat o singură zi, iar celelalte au avut o vreme divină.
   Vreau să-i spun că am pus pictura pe perete fiindcă eram atât de îngrijorată pentru ea. Eram îngrozită. Stăteam trează noapte de noapte, timp de câteva luni, tot întrebându-mă: oare dacă? Dacă intrase în cine știe ce bucluc? Dacă era bine, dar n-o mai găseam niciodată? Dacă murise, și nu aveam să aflăm niciodată? Dacă murise și aveam să aflăm, când detectivul ne va chema să-i identificăm rămășițele?
   Vreau să-i spun Miei că i-am atârnat șosetele în așteptarea lui Moș Nicolae, așa, pentru orice eventualitate, și că de Crăciun i-am cumpărat cadouri și le-am ambalat și le-am pus sub brad, să fie. Aș vrea să mai știe că am lăsat becul de pe verandă aprins în fiecare noapte și că probabil am sunat-o pe mobil de peste o mie de ori, în speranța că ar fi putut răspunde. Doar pentru eventualitatea că, o dată, ar fi putut să nu intre căsuța vocală. Și că am ascultat mesajul ei înregistrat din nou și din nou, aceleași cuvinte, același ton al vocii, Hei, eu sunt Mia, te rog lasă un mesaj, savurându-i cuvintele și vocea pentru o vreme. M-am întrebat: dacă erau ultimele cuvinte pe care aveam să le mai aud vreodată de la fiica mea? Dacă erau tot ce îmi rămăsese?
   Ochii îi par goi, iar expresia îi este pierdută. Mia a avut mereu cea mai minunată piele, albă ca laptele, iar în obraji culoarea piersicii coapte, însă acum piersicile par să fi dispărut, iar ea este albă ca o stafie. Nu se uită la mine când vorbim; se uită dincolo de mine sau prin mine, dar niciodată la mine. De cele mai multe ori privește în jos, la picioare, la mâini, la orice, numai să evite privirea celui cu care vorbește.
   Și apoi, stând acolo în sufragerie, fața ei se golește de orice urmă de culoare. Se întâmplă într-o fracțiune de secundă, lumina care se scurge prin draperii cade pe Mia, al cărei corp se clatină și apoi se încovoaie, iar mâna îi cade de pe pictura cu peisajul toscan. Își atinge abdomenul cu o mișcare rapidă. Bărbia îi cade în piept, respirația îi devine hârâită. Îmi las o mână pe spatele ei suplu - prea slab, îi pot simți coastele - și aștept.
   Dar nu pot aștepta mult; sunt îngrijorată.
   - Mia, scumpo, îi zic, dar ea deja îmi spune că e ok, a trecut, iar eu sunt convinsă că e din cauza cafelei. Ce s-a întâmplat?
   Ridică din umeri. Mâna îi este în continuare lipită de burtă și îmi dau seama că nu se simte bine. Corpul ei a luat o poziție în care parcă încearcă să fugă din sufragerie.
   - Sunt obosită, asta-i tot. Trebuie doar să mă întind puțin.
   Îmi notez în minte să scap de toate urmele de cofeină din casă până ce se trezește ea din moțăială.

GABE

              Înainte

     - Nu ești o persoană prea ușor de găsit, îi spun, în timp ce el mă invită în spațiul lui de lucru.
   Este mai mult un cubicul decât un birou, dar măcar pereții despărțitori sunt ceva mai înalți, oferind puțină intimitate. Există un singur scaun - al lui - așa că rămân în picioare la intrarea în cubicul, sprijinit de unul dintre pereții pliabili.
   - N-aveam idee că există cineva care încearcă să mă găsească.
   Prima mea impresie e că omu-i un idiot plin de ifose, așa cum eram eu cu mulți ani în urmă, înainte să-mi dau seama că eram cu mult mai arogant decât ar fi trebuit. E un tip impunător, zdravăn, deși nu neapărat înalt. Sunt convins că trage de fiare, bea shake-uri proteice, poate chiar folosește steroizi. O să-mi notez asta în carnet mai târziu, deocamdată m-ar deranja ca el să bănuiască la ce mă gândesc. Ar putea să-mi tăbăcească fundul, dacă i s-ar năzări.
   - O cunoști pe Mia Dennett?, îl întreb.
   - Depinde.
   Se învârte cu scaunul rotativ, cu spatele la mine, termină de scris un email.
   - Depinde de ce anume?
   - De cine întreabă.
   Nu mă dă pe spate joculețul ăsta.
   - Eu întreb, îi răspund, dar încă nu-i dezvălui atuul meu.
   - Și tu ce treabă...
   - O caut pe Mia Dennett.
   Mă văd un pic pe mine în tipul ăsta, deși are maxim 24 sau 25 de ani, de abia ieșit de pe băncile facultății. Încă mai crede că lumea se învârte în jurul lui.
   - Dacă zici tu...
   Eu, în schimb, mă îndrept spre 50, și chiar în dimineața asta am observat câteva fire noi de păr alb. Sunt convins că judecătorului Dennett trebuie să-i mulțumesc pentru ele.
   Continuă să-și scrie emailul. Ce naiba, îmi zic. Nici n-ar putea să-i pese mai puțin că sunt și eu aici și că aștept să vorbesc cu el. Trag cu ochiul peste umărul lui. Este despre fotbal, trimis de cineva cu username-ul dago82. Maică-mea e italiancă - de unde părul meu brunet și ochii căprui închis după care, sunt convins, leșină femeile - așa că iau acel nume derizoriu drept o insultă adusă poporului meu, deși nu am fost niciodată în Italia și nu știu nici măcar un cuvânt în limba asta. Pur și simplu, e doar un motiv în plus să-l antipatizez pe tipul acesta.
   - Pare o zi aglomerată, comentez, iar el pare iritat că îi citesc emailul peste umăr.
   Face ecranul mai mic.
   - Cine dracu’ ești?, mă întreabă.
   Bag mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor și scot legitimația aia lucioasă care-mi place atât de mult.
   - Detectiv Gabe Hoffman.
   I-a picat falca. Zâmbesc. Să dea naiba de nu-mi place meseria mea!
   Face pe prostul:
   - E vreo problemă cu Mia?
   - Mda, cam așa ceva.
   Așteaptă să spun mai departe ce am de spus. N-o fac, doar ca să-l enervez.
   - Ce-a făcut?
   - Când ai văzut-o ultima dată pe Mia?
   - A trecut ceva timp... Cam o săptămână.
   - Și când ai vorbit cu ea ultima oară?
   - Nu știu. Săptămâna trecută. Marți seara, cred.
   - Crezi?, îl întreb.
   Se uită în calendar și îmi confirmă: da, marți seara.
   - Dar nu ai și văzut-o marți?
   - Nu. Ar fi trebuit să ne întâlnim, dar a trebuit să anulez. Munca.
   - Sigur.
   - Ce s-a întâmplat cu Mia?
   - Deci n-ai mai vorbit cu ea de marți?
   - Nu.
   - E ceva obișnuit? Să treacă o săptămână fără să vă vorbiți?
   - Am sunat-o, mărturisește el. Miercuri, poate joi. Nu m-a sunat înapoi. Am presupus că e ofticată.
   - De ce? Avea vreun motiv să fie ofticată?
   Ridică din umeri. Se întinde după o sticlă de apă de pe birou și ia o înghițitură.
   - Am anulat întâlnirea noastră de marți seară. Am avut de muncă. S-a cam rățoit la mine la telefon, știi? Mi-am dat seama că e nervoasă. Dar chiar aveam de muncă. Așa că m-am gândit că se încăpățânează să nu sune înapoi... Nu știu.
   - Ce planuri aveați?
   - Marți seara?
   - Dap.
   - Să ne întâlnim într-un bar de prin centru. Mia era deja acolo când am sunat-o. Întârziasem. I-am spus că n-o să pot ajunge.
   - Și s-a enervat?
   - Nu era prea fericită.
   - Deci ai stat aici și ai muncit, marți seara?
   - Până pe la 3 dimineața.
   - E cineva care poate confirma asta?
   - Umm, da. Șefa. Am pus la punct împreună niște schițe pentru un client cu care ne întâlneam joi. Juma de noapte am tot lucrat cu ea. Sunt în vreun bucluc?
   - Ajungem noi și acolo, îi răspund sec, transcriind în carnet conversația cu scrisul meu urât de mână, pe care doar eu îl pot descifra. Unde te-ai dus după ce ai plecat de la muncă?
   - Acasă, omule. Era miezu’ nopții.
   - Ai un alibi?
   - Un alibi?!
   Se simte din ce în ce mai puțin confortabil, se foiește pe scaun.
   - Nu știu. Am luat un taxi până acasă.
   - Ai bonul?
   - Nu...
   - Clădirea unde stai are portar? Sau pe cineva care să ne confirme că ai ajuns cu bine acasă?
   - Camere video, zice, apoi întreabă: Unde mama dracului e Mia?
   După întâlnirea mea cu Ayanna Jackson, am făcut rost de lista apelurilor telefonice ale Miei. Am găsit apeluri aproape zilnice către un anumit Jason Becker, pe care l-am detectat ușor ca lucrând într-o firmă de arhitectură din Chicago Loop. I-am făcut tipului o vizită ca să mă conving dacă știe ceva despre dispariția fetei, și l-am văzut imediat schimbându-se la față când am pomenit numele Mia.
   - Da, o cunosc, a zis, și m-a condus spre cubicului lui.
   Mi-am dat seama ce se citea pe fața individului: gelozie. Era convins că eu sunt tipul celălalt din viața ei.
   - A dispărut, îi spun, încercând să-i citesc încă o dată reacția.
   - Cum adică a dispărut?
   - Pur și simplu. Nu e nicăieri. Nimeni n-a mai văzut-o de marți.
   - Și credeți că eu am ceva de-a face cu asta?!
   Mă deranjează că pare mai preocupat de posibila lui vinovăție decât de viața Miei.
   - Da, îl mint, cred că ai putea fi implicat în asta.
   Deși adevărul este că dacă alibi-ul lui e așa de sigur cum îl face el să pară, m-am întors fix de unde am plecat.
   - Am nevoie de un avocat?
   - Crezi că ai nevoie de unul?
   - Ți-am spus, am fost la birou. Nu m-am întâlnit cu Mia marți seara. Întreab-o pe șefa.
   - Așa o să fac, îl asigur, deși expresia care îi apare pe față mă roagă să nu fac asta.
   Colegii lui Jason trag cu urechea la interogatoriul meu. Își încetinesc mersul când trec pe lângă biroul lui; pierd vremea în dreptul nostru și se prefac că poartă conversații între ei. Nu mă deranjează. Pe Jason, însă, da. Îl înnebunește chestia asta. E îngrijorat pentru reputația lui. Îmi place să-l privesc cum se foiește pe scaun, devenind tot mai nervos.
   - Mai ai nevoie de ceva? mă întreabă, încercând să grăbească lucrurile.
   Mă vrea plecat cât mai repede de pe capul lui.
   - Vreau să știu care erau planurile voastre pentru marți seară. Unde era Mia când ai sunat-o. Cât era ceasul. Verifică-ți istoricul apelurilor. Trebuie să mai vorbesc și cu șefa ta și să-mi confirme că ai fost aici, și cu cei de la pază, ca să văd la ce oră ai plecat. Am nevoie de filmarea din camerele video de la apartamentul tău, ca să văd dacă ai ajuns acasă în regulă. Dacă ești ok cu toate astea, atunci suntem mulțumiți. Dacă în schimb preferi să vin cu un mandat...
   - Mă ameninți?
   - Nu, îl mint eu, doar te informez care-ți sunt opțiunile.
   Este de acord să mă ajute să obțin toate informațiile de care am nevoie. Îmi face cunoștință până și cu șefa lui, o femeie pe la 40 de ani, într-un birou ridicol de mare comparativ cu al lui Jason, cu geamuri din podea până-n tavan, care dau spre Chicago River.
   După ce șefa lui mă asigură că muncise pe brânci într-adevăr toată noaptea, îi spun:
   - Jason, o să facem tot ce putem ca s-o găsim pe Mia.
   Ultima imagine pe care o văd înainte să plec este expresia de apatie de pe fața lui.

COLIN

           Înainte

     E destul de simplu, de fapt. Îl mituiesc pe tipul ei să stea la job cu câteva ore în plus față de cât și-ar dori. O urmăresc până în bar și mă așez strategic, s-o pot observa, dar în același timp ca ea să nu mă vadă. Aștept să-i sune mobilul și, când ea află că i s-a tras țeapă și a picat întâlnirea, intru și eu în scenă.
   Nu știu prea multe despre ea. Am văzut o singură poză. E o fotografie blurată cu ea, coborând spre platforma de la metrou, o poză făcută dintr-o mașină parcată la douăzeci de metri depărtare. Între fotograf și fată s-au interpus vreo 10 oameni, așa că fața ei este încercuită cu roșu. Pe spatele fotografiei sunt scrise numele Mia Dennett și o adresă. Mi-a fost înmânată cu vreo săptămână și ceva în urmă.
  N-am mai făcut până acum ceva asemănător, de când mă știu. Furt, da. Șantaj, da. Să răpesc pe cineva, însă, niciodată.
   Dar am nevoie de banii ăia.
   Am tot urmărit-o în ultimele câteva zile. Știu de unde își face cumpărăturile, cunosc spălătoria ei de haine preferată, am aflat unde lucrează. Nu i-am vorbit până acum. N-aș putea să-i recunosc timbrul vocii. Încă nu știu ce culoare au ochii ei sau cum arată când este îngrozită.
   Dar urmează să aflu.
   Mi-am luat o bere, dar nu beau din ea. Nu pot risca să mă îmbăt. Nu în seara asta. Nu vreau însă nici să atrag atenția asupra mea, așa că îmi comand berea, ca să nu pară că stau ca idiotul. Pare plictisită, înainte să-i sune mobilul. Iese afară să vorbească, și când se întoarce observ că este nemulțumită. Se gândește să se care, dar mai stă să-și termine băutura.
   Scoate un pix din geantă și începe să mâzgălească pe un șervețel de la bar, în timp ce-l ascultă pe un fraier care-și citește poeziile pe scenă.
   Încerc să nu mă gândesc deloc la asta. Încerc să ignor că e așa de drăguță. Mă forțez să mă gândesc la bani. Am nevoie de banii ăia. N-ar trebui să fie așa de greu. În câteva ore se va termina totul.
   - E ca lumea, îi spun, arătând din cap spre șervețel.
   E cea mai bună replică la care mă pot gândi. Nu știu niciun rahat despre artă.
   Mă privește cu răceală când mă apropii. Nu vrea să aibă de-a face cu mine. E bine, asta face totul să fie și mai ușor. De abia își ridică ochii de pe șervețel, chiar și atunci când îi laud lumânarea pe care a desenat-o. Vrea s-o las în pace.
   - Mulțumesc.
   Nu se uită la mine.
   - Cam abstractă.
   Asta, aparent, e o afirmație nepotrivită.
   - Ți se pare că arată aiurea?
   Un alt tip, în locul meu, ar râde. I-ar spune că a glumit și ar potopi-o cu complimente. Nu și eu. Nu cu ea.
   Mă strecor în separeul ei. Cu oricare altă fată, în oricare altă zi, m-aș duce dracului de acolo. În oricare altă zi nu m-aș fi apropiat de masa ei, nu de masa unei femei care pare nervoasă și care mai are și aerul unei scorpii. Aș lăsa în seama oricărui alt tip flirturile, conversațiile superficiale și alte asemenea rahaturi.
   - N-am spus că arată aiurea.
   Cu o mână, își apucă geaca de pe spătar.
   - Mă pregăteam să plec, zice.
   Dă peste cap restul băuturii și lasă paharul pe masă.
   - Locu-i numai al tău.
   - Cam ca Monet, îi zic. Monet desena chestiile alea abstracte, nu?
   O fac intenționat.
   Mă privește. Sunt convins că e pentru prima dată. Îi zâmbesc. Mă întreb dacă ce vede la mine e suficient ca să-și ia mâna de pe geacă.
   Vocea i se îmblânzește, ca și cum și-ar da seama că a fost agresivă la început. Poate nu-i chiar o scorpie, până la urmă. Poate e doar enervată.
   - Monet e un pictor impresionist, zice. Picasso era cu arta abstractă. Kandinsky. Jackson Pollock.
   N-am auzit de ei. Încă mai are de gând să plece. Nu sunt îngrijorat. Dacă se hotărăște să plece, o s-o urmăresc până acasă. Știu unde stă. Și am timp destul.
   Dar mai fac oricum o încercare.
   Mă întind după șervețelul pe care l-a făcut ghemotoc și l-a aruncat în scrumieră. Îl scutur de scrum și-l despăturesc.
   - Nu arată deloc aiurea, îi zic, în timp ce-l îndoi și-l bag în buzunarul de la spate al blugilor.
   Asta e de ajuns ca s-o facă să-și îndrepte privirea spre bar, cu ochii după chelneriță. Se gândește să-și mai comande o băutură.
   - Îl păstrezi?, mă întreabă.
   - Da.
   Râde.
   - În caz că ajung celebră într-o bună zi?
   Oamenilor le place să se simtă importanți. Are și ea defectul ăsta.
   Îmi spune că o cheamă Mia. Îi zic că eu sunt Owen. Îmi ia ceva timp până să-i răspund la întrebare, așa că zice:
   - Nu mă gândeam că e așa greu să răspunzi la asta.
   Îi spun că părinții mei trăiesc în Toledo și că sunt funcționar la bancă. Nu e adevărat niciuna, nici alta. Nu-mi spune nici ea prea multe chestii personale. Vorbim despre întâmplări diverse: un accident de mașină pe Dan Ryan, un tren de marfă care a deraiat, campionatul World Series.
   Propune să vorbim despre ceva care nu e deprimant. Greu de făcut! Își  comandă o băutură, apoi încă una. Pe măsură ce bea, devine tot mai deschisă și vorbăreață. Recunoaște că iubitul i-a tras clapa. Îmi povestește despre el, că sunt împreună de la sfârșitul lui august și că ar putea să numere pe degetele de la o singură mână dățile în care el chiar a apărut la întâlniri. Cerșește o compătimire pe care eu nu i-o ofer. Nu sunt genu’.
   La un moment dat, mă așez mai aproape de ea la masă. Din când în când, picioarele noastre se ating, fără să vrem, pe sub masă.
   Încerc să nu mă gândesc deloc. La ce va fi după. La cum o voi brusca să intre în mașină și la cum i-o voi da lui Dalmar. O ascult vorbindu-mi întruna, dar nici nu mai știu despre ce, pentru că singurul lucru la care mă gândesc sunt banii. La cât de mult îmi vor ajunge. Chestia asta nu e ceva ce fac în mod obișnuit - să stau cu o tipă într-un bar în care pariez că n-aș fi intrat niciodată, să iau pe cineva ostatic pentru recompensă. Dar îi zâmbesc când se uită la mine, iar când mâna ei o atinge pe a mea o las, pentru că știu o chestie: fata asta ar putea să-mi schimbe viața.

EVE

          După

   Frunzăresc albumul cu amintirile mele din copilăria Miei, când mă lovește din senin: în clasa a doua, a avut o prietenă imaginară căreia îi zicea Chloe.
   Este chiar acolo, în paginile puțin îngălbenite ale albumului, notat pe margine cu scrisul meu cursiv, în cerneală albastră, între amintirea primului ei os rupt și a unei gripe nenorocite care m-a făcut să o duc la Urgențe. Poza cu Mia în clasa a treia acoperă o parte din numele Chloe, dar îl pot descifra oricum.
   Mă holbez îndelung la această fotografie din clasa a treia, acest portret al unei fetițe zburdalnice și fericite, încă la ani distanță de aparatul dentar și acnee și Colin Thatcher. Zâmbește cu gura știrbă și cu o claie de păr blond roșcat care îi încadrează capul ca niște flăcări. E plină de pistrui, care au dispărut în timp, iar părul îi este cu câteva tonuri mai deschis decât avea să-l aibă mai târziu. Gulerul bluzei îl are desfăcut, și pot paria că piciorușele ei subțiri sunt acoperite de niște colanți roz, cel mai probabil unii pe care îi avusese Grace și îi rămăseseră mici.
   Sunt multe poze în albumul cu amintiri. Dimineața de Crăciun când Mia avea doi ani și Grace șapte, arătându-și una alteia pijamalele asemănătoare. Cu James alături, cu părul lui gras zbârlit, fiindcă abia se trezise. Primele lor zile de școală. Petrecerile de ziua lor.
   Sunt așezată în colțul pentru micul dejun, cu albumul deschis în fața mea, ochind scutece și biberoane și dorindu-mi să vină înapoi acele vremuri. O sun pe doctorița Rhodes. Spre mirarea mea, chiar răspunde.
   Când îi povestesc despre prietena imaginară, doctorița se lansează în analiza psihologică, cea care îi este familiară.
   - De multe ori, doamnă Dennett, copiii își creează prieteni imaginari pentru a suporta mai ușor singurătatea și lipsa prietenilor din viața reală. De cele mai multe ori, conferă acestor prieteni imaginari trăsături pe care de fapt și le doresc în propriile lor vieți. Îi fac dezinvolți, dacă ei sunt timizi, sau sportivi, dacă ei sunt mai neîndemânatici. Să ai un prieten imaginar nu este neapărat o problemă clinică, atâta timp cât prietenul dispare atunci când pacientul se maturizează.
   - Doamnă doctor Rhodes, Mia și-a numit prietena imaginară Chloe.
   Tace, brusc.
   - Asta-i interesant, spune ea, și de data asta eu sunt cea care amorțesc, lipsită de cuvinte.
   Devin obsedată de numele Chloe. Îmi petrec toată dimineața pe internet, încercând să aflu tot ce este de știut în legătură cu acest nume.
   Este de origine grecească și înseamnă înfloritor, înverzit, proaspăt, îmbobocit, depinde de site-ul unde îl caut, dar, dincolo de asta, cuvintele sunt aproape sinonime. Anul acesta este unul dintre cele mai populare nume, dar în 1990 ocupa locul 212 în topul numelor americane pentru copii, strecurat între Alejandra și Marie. Sunt aproximativ 10.500 de oameni în Statele Unite acum cu numele Chloe. Uneori, îl găsești scris cu un umlaut pe e (pierd aproape douăzeci de minute încercând să aflu semnificația acelor două puncte de deasupra vocalei, și când găsesc explicația îmi dau seama că nu e nimic mai mult decât pentru a diferenția cum sună o și e la finalul cuvântului), alteori fără.
   Sunt curioasă oare cum îl scrie Mia, deși n-aș îndrăzni s-o întreb. De unde să se fi inspirat Mia în alegerea numelui? Poate că era pe așa-zisul certificat de naștere al unei păpuși Cabbage Patch Kids, adusă de la Spitalul de Păpuși Bebe. Intru pe site-ul lor. Sunt uimită să găsesc o varietate de tonuri ale pielii pentru păpușile din acest an - cafea mocca, frișcă, latte - dar nicio referință la o păpușă pe care s-o cheme Chloe. Poate să fi fost până la urmă un alt copil din clasa Miei...
   Trec în revistă și femeile celebre numite Chloe. Atât Candice Bergen, cât și Olivia Newton-John și-au numit fetițele așa. Este prenumele real al autoarei Toni Morrison, deși tare mă îndoiesc că Mia ar fi putut citi Beloved în clasa a doua. Mai sunt Chloë Sevigney (cu umlaut) și Chloe Webb (fără), deși sunt sigură că prima dintre ele este prea tânără și a doua prea în vârstă pentru ca Mia să le fi dat atenție pe când avea 8 ani.
   Sigur, aș putea să o întreb. Aș putea să urc scările, să-i bat la ușa dormitorului și s-o întreb. Asta-i ceea ce ar face James. Ar da de miezul acestei probleme. Vreau și eu să aflu adevărul, dar nu vreau să înșel încrederea Miei. Cu ani în urmă, i-aș fi cerut sfatul lui James, ajutorul lui.
   Dar asta ar fi fost cu ani în urmă.
   Ridic telefonul, formez numărul. Vocea care mă întâmpină este blândă, familiară.
   - Eve, zice, și simt cum mă relaxez.
   - Bună, Gabe.

COLIN

              Înainte

   O conduc spre un bloc-turn din Kenmore. Luăm liftul până la etajul șapte.
   Dintr-un apartament se aude muzica dată foarte tare, în timp ce ne croim drum, pășind pe mocheta pătată de pipi, până la o ușă din capătul culoarului. Descui, în timp ce ea stă lângă mine. E întuneric în apartament. Doar becul de la cuptor este aprins. Pășesc pe podeaua acoperită cu parchet și aprind o veioză de lângă sofa. Umbrele dispar și sunt înlocuite de fragmente ale vieții mele sărăcăcioase: reviste Sports Illustrated, perechi de pantofi baricadând ușa dulapului, un covrig pe jumătate mâncat pe o farfurie de hârtie de pe măsuța pentru cafea. O observ în tăcere cum îmi evaluează existența. Este liniște. Un vecin a gătit mâncare indiană în seara asta și mirosul de curry aproape o îneacă.
   - Ești ok?, mă întreabă, pentru că urăște tăcerea apăsătoare.
   Probabil își spune că asta a fost o greșeală și că ar trebui să plece.
   Mă apropii de ea și îi mângâi părul, apucând-o ușor de șuvițele care îi cad pe ceafă. O privesc într-un fel anume, ca și cum ar fi urcată pe un piedestal, și văd în ochii ei cum și-ar dori, chiar și pentru un moment, să rămână acolo. Este un loc în care nu a mai fost de ceva vreme. A uitat cum este când cineva te privește în felul ăla. Mă sărută, și îi ies complet din cap orice gânduri despre plecare.
   Îmi apăs buzele de ale ei într-un fel care este și nou, și familiar în același timp.
   Felul în care o ating este ferm. Am mai făcut asta de o mie de ori. O liniștește. Dacă aș fi fost un ciudat care refuză să meargă mai departe, ea ar fi avut timp să se răzgândească. Dar, în cazul ăsta, totul se întâmplă foarte repede.
   Apoi, la fel de repede pe cât a început, ia sfârșit. Mă răzgândesc și mă îndepărtez de ea.
   - Ce e?, mă întreabă, cu respirația grăbită. Ce s-a întâmplat?, mă imploră, încercând să mă tragă din nou spre ea.
   Mâinile ei îmi coboară pe corp, iar degetele neîndemânatice, împleticite, încearcă să-mi desfacă acum cureaua.
   - E o idee proastă, îi zic, și mă întorc cu spatele.
   - De ce?! spune, cu tonul ăla care pare că se roagă de mine.
   Se agață cu disperare de cămașa mea. Mă trag tot mai departe, unde să nu mă mai poată atinge. Și apoi, ușor, își dă seama ce se întâmplă - respingerea. Se simte rușinată. Își apasă mâinile pe față ca și cum ar vrea să verifice dacă are febră.
    Se lasă ca lipsită de vlagă pe brațul unui fotoliu și încearcă să-și tragă sufletul. În jurul ei, totul se învârte. Pot vedea asta în expresia de pe fața ei: nu este obișnuită să audă cuvântul nu. Își aranjează fusta șifonată, își trece palmele transpirate prin păr, jenată.
   Nu știu cât timp stăm așa.
   - E pur și simplu o idee proastă, spun într-un final, și îmi fac de lucru cu pantofii.
   Îi arunc în dulap, câte o pereche pe rând. Se lovesc de pereții dulapului cu un zgomot sec. Dincolo de ușă, cad unii peste alții, într-o grămadă dezordonată. Apoi închid dulapul, lăsând haosul ăla departe de ochii noștri.
   Furia ei își face loc și mă întreabă:
   - De ce m-ai adus atunci aici? De ce m-ai mai adus aici, doar ca să îți bați joc de mine?
   Îmi amintesc de noi, la bar. Îmi amintesc ochii mei care luceau când m-am aplecat spre ea și i-am zis:
   - Hai să mergem de aici.
   I-am spus că apartamentul meu era foarte aproape, în josul străzii. Pur și simplu, am alergat tot drumul până aici.
   Acum, mă holbez la ea.
   - Pur și simplu, nu e o idee bună, zic din nou.
   Se ridică și se întinde după geantă. Un cuplu trece cu pași apăsați de-a lungul holului, iar râsul lor e ca o mie de cuțite care mi se înfig în creier.
   Încearcă să meargă spre ușă, dar își pierde echilibrul.
   - Unde te duci?, o întreb, în timp ce corpul meu blochează ușa.
   Nu poate pleca acum.
   - Acasă, zice.
   - Ești beată.
   - Și ce dacă?, mă provoacă.
   Se agață de un scaun ca să-și recapete postura.
   - Nu poți să pleci, insist.
   Nu când sunt atât de aproape să fac ce am de făcut, mă gândesc, dar ei îi spun:
   - Nu în halul ăsta.
   Zâmbește și spune că e drăguț din partea mea să zic asta. Crede că sunt îngrijorat că ar putea să i se întâmple ceva rău. Cât de puțin mă cunoaște!
   Nici că ar putea să-mi pese.

GABE

            După

   Când ajung, Grace și Mia Dennett sunt așezate la biroul meu, cu spatele la mine. Grace pare teribil de stânjenită. Ridică un pix de pe biroul meu și, cu manșeta trasă peste degete, dă la o parte capacul ros de dinții mei. Îmi netezesc cravata cu model paisley pe care o port la cămașă, în timp ce-mi croiesc drum spre ele.
   O aud pe Grace îngânând cuvintele „ținută neglijentă”, „nepotrivit”, „îngălat” și mă gândesc că se referă la mine, numai că apoi o aud spunând că șuvițele răsucite ale Miei nu au văzut o perie sau o placă de păr de săptămâni întregi; mai are și pielea nehidratată și pungi inestetice sub ochi. Hainele pe care le poartă sunt într-adevăr șifonate și par că ar trebui să acopere mai degrabă trupul unui licean, al unui băiat la pubertate. Mia nici nu zâmbește.
   - Ce ironie, nu-i așa, zice Grace. Mi-aș dori acum să te răstești la mine, să spui că sunt o javră, o narcisistă, toate epitetele alea pe care mi le adresai în zilele de dinainte de Colin Thatcher.
   Mia însă continuă să privească în gol.
   - Bună dimineața, spun.
   Grace îmi taie abordarea politicoasă cu o întrebare răstită;
   - Crezi că putem trece la treabă? Am multe de făcut astăzi.
   - Bineînțeles, spun, și apoi îmi vărs câteva pliculețe de zahăr în cafea, cât de încet pot. Speram să pot vorbi cu Mia, să văd dacă pot obține ceva informații de la ea.
   - Nu văd cum ar putea ea să fie de vreun folos, zice Grace și-mi amintește de amnezie. Nu mai știe ce s-a întâmplat.
   Am rugat-o pe Mia să vină în dimineața asta ca să văd dacă îi pot împrospăta în vreun fel memoria, să aflu dacă nu cumva Colin Thatcher i-a spus ceva cât timp au fost în cabană, ceva care să-mi fie de ajutor pentru mersul investigației. Fiindcă mama ei nu se simțea prea bine, a trimis-o pe Grace să o însoțească pe Mia. Pot vedea în ochii lui Grace că ar prefera să fie oriunde, chiar și pe scaunul unui dentist, în loc să se afle aici, cu Mia și cu mine.
   - Mi-ar plăcea să încerc să-i provoc un pic memoria. Să văd dacă niște fotografii ar putea fi de folos.
   Grace își dă ochii peste cap și zice:
   - La naiba, avem timp acum de admirat portrete ale infractorilor? Știm cu toții cum arată Colin Thatcher. Am văzut fotografiile. Mia a văzut fotografiile. Crezi că nu-l va recunoaște?
   - Nu e vorba de portrete ale infractorilor, o asigur, și bag mâna în sertar ca să caut ceva sub teancul de dosare.
   Se uită la mine nedumerită și în același timp curioasă și e mirată când vede caietul de schițe. Este un caiet pentru desen, pentru schițe, cu spiră, de dimensiune 11x14. Îi inspectează coperta în căutare de indicii, dar ele nu se află acolo. Mia, în schimb, este pentru un scurt moment atentă.
   Ceva, de neidentificat nici pentru mine, nici pentru ea, o străbate, ca un val de aducere aminte, după care dispare la fel de repede precum a venit. Am putut să văd asta în limbajul corpului ei - și-a îndreptat spatele, s-a aplecat în față, iar mâinile i s-au întins necontrolat spre caiet, ca să-l tragă spre ea.
   - Recunoști ăsta?, o întreb, și îmi dau seama că sunt exact cuvintele care îi stăteau și lui Grace pe limbă.
   Mia îl ține în mâini. Nu-l deschide, doar își trece ușor palma peste coperta în relief. Nu spune nimic și apoi, după aproximativ un minut, clatină din cap. I-a dispărut sclipirea. Se lasă înapoi pe spate, în scaun, iar degetele ei dau drumul caietului, care acum i se odihnește în poală.
   Grace i-l înșfacă de acolo. Deschide caietul și o mulțime de schițe făcute de Mia se revarsă, pagină după pagină. Eve mi-a spus odată că Mia ia un caiet pentru schițe cu ea, oriunde merge, desenând orice, de la vagabonzii de la metrou până la mașini parcate în apropiere de stații.
   Este felul ei de a ține un jurnal: locurile în care a mers, lucrurile pe care le-a văzut. Iată, de pildă, acest caiet: copaci, o mulțime; un lac înconjurat de copaci; o cabană mică de lemn, primitoare, pe care cu siguranță am văzut-o cu toții în fotografii; o pisică slabă, tărcată, dormind pe o podea pe care se prelinge o urmă de soare. Nimic din toate astea nu par să o surprindă pe Grace, nu până când dă peste portretul lui Colin Thatcher, desenat pe foaie, care e atât de viu încât practic pare să-i sară în întâmpinare, așa cum stă desenat pe pagina dintre schițe înfățișând copaci și cabana acoperită de zăpadă.
   Arată jalnic. Neîngrijit. Părul creț îi este ciufulit. Barba, blugii sfâșiați și hanoracul cu glugă au trecut de mult de limita grunge-ului, sunt de-a dreptul murdare. Mia a desenat un bărbat masiv și înalt. A acordat multă atenție ochilor, făcând umbre și suprapuneri din creion în jurul lor, până ce aceste mici detalii care îi construiesc personajului o uitătură răutăcioasă, chiorâșă, o fac pe Grace să-și întoarcă capul în altă parte, cât mai departe de foaie.
   - Tu ai desenat asta, să știi, concluzionează, forțând-o pe Mia să arunce o privire pe foaie.
   Îi îndeasă carnetul în mâini, ca să vadă mai bine.
   E așezat pe podea, cu picioarele încrucișate, cu spatele la un șemineu în care ard niște lemne. Mia își trece mâna peste foaie din nou și se murdărește puțin de negreală pe degete. Își privește urmele de creion, apoi își freacă degetul mare de arătător, ca să le îndepărteze.
   - Pare ceva cunoscut acolo?, o întreb, sorbind din cana mea cu cafea.
   - Este... el?, ezită Mia.
   - Dacă prin el te referi la psihopatul care te-a răpit, atunci da, e el, spune Grace.
   Oftez.
   - Este Colin Thatcher.
   Îi arăt o fotografie. Nu genul de portrete în care ești pus să recunoști infractori, din care a mai văzut, ci o fotografie chiar reușită a lui, dichisit și în haine bune. Ochii Miei trec de la fotografie la desen, comparând personajul. Părul creț. Constituția atletică. Ochii închiși la culoare. Pielea ușor bronzată și aspră. Felul în care își ține mâinile încrucișate în față, iar chipul nu se mai forțează să ascundă un zâmbet.
   - Ești o artistă bună, o complimentez.
   - Și am desenat eu asta?, întreabă Mia.
   Încuviințez.
   - Au găsit caietul de desen în cabană, printre lucrurile tale și ale lui Colin. M-am gândit că-ți aparține.
   - L-ai avut cu tine în Minnesota?, întreabă Grace.
   Mia ridică din umeri. Ochii îi sunt fixați pe cele două imagini cu Colin Thatcher. Sigur că nu știe. Grace știe că soră-sa n-are habar, și totuși o întreabă. Se gândește la același lucru ca și mine: ciudatul o răpește și o duce într-o cabană din Minnesota, iar Mia își ia, dintre toate lucrurile, caietul de desen cu ea?
   - Ce altceva ai mai luat la tine?
   - Nu știu, spune Mia, cu vocea abia auzită.
   - Păi, ce altceva ați mai găsit?
   De data asta, Grace vorbește cu mine.
   O urmăresc pe Mia, întipărindu-mi în minte comunicarea ei nonverbală: felul în care degetele ei se tot întind ca să atingă imaginile pe care le are în față, frustrarea care încet, pe nesimțite, o acaparează. De fiecare dată când este pe cale să renunțe și să pună fotografia și desenul deoparte, se întoarce iar la ele, ca și cum și-ar implora mintea: gândește, la naiba, gândește.
   - Nimic ieșit din comun.
   Grace se înfurie.
   - Și asta ce vrea să însemne? Haine, mâncare, arme - pistoale, bombe, cuțite - un șevalet și acuarele? Dacă mă întrebi pe mine, spune ea, smulgând din mâinile Miei caietul cu schițe, uite, asta e ceva ieșit din comun! Un răpitor de obicei nu-i dă voie victimei să deseneze dovezile într-un caiet ieftin și jerpelit!
   Se întoarce spre Mia și îi pune întrebarea cea mai logică care poate fi pusă:
   - Dacă a stat nemișcat tot timpul ăsta, Mia, destul cât să-i faci portretul, atunci de ce naiba nu ai fugit?
   Mia o privește cu o expresie dezolată pe chip. Grace oftează, complet  exasperată, și se uită la Mia ca și cum ar trebui închisă într-un spital de nebuni. Ca și cum nu are nici cea mai vagă idee care este realitatea, unde se află sau de ce este aici. Ca și cum ar vrea s-o lovească în frunte cu un pietroi și să-i bage mințile în cap.
   Îi sar în apărare și spun:
   - Poate că îi era frică. Poate că nu avea unde să fugă. Cabana era în mijlocul pustietății, și partea de nord a Minnesotei pe timpul iernii arată ca un oraș bântuit. E posibil să nu fi avut unde să fugă. În plus, ar fi putut s-o găsească, s-o prindă, și apoi ce-ar fi făcut? Ce s-ar fi întâmplat?
   Grace se afundă în scaun și frunzărește caietul, uitându-se la copacii desfrunziți și la zăpada fără sfârșit, lacul pitoresc înconjurat de păduri dese și... aproape că trece peste foaia aia, dar răsfoiește înapoi, o privește și apoi rupe foaia de sub spiră.
   - Ăla e un brad de Crăciun?! șuieră ea, cu gura căscată la imaginea care se vede în colțul interior al foii desprinse.
   Zgomotul făcut de foaia ruptă din caiet a speriat-o pe Mia, care a sărit în picioare. Îi urmăresc tresăririle, apoi îmi pun o mână pe brațul ei, pentru a o liniști.
   - O, da! râd, deși nu e nimic amuzant. Uite, da, bănuiesc că asta ar putea fi considerat ceva ieșit din comun, nu-i așa? Am găsit un brad de Crăciun. Încântător, pe bune, dacă mă întrebi pe mine.

COLIN

             Înainte

   Când sună telefonul, ea se luptă cu tentația de-a se lăsa în voia somnului. A zis de aproape o mie de ori că trebuie să plece. Am asigurat-o că nu are de ce.
   Mi-a trebuit tot autocontrolul din lume ca să stau departe de ea. Să întorc spatele ochilor ei care mă implorau și să mă forțez să uit ce îmi oferea. Este ceva foarte greșit în a ți-o trage cu fata pe care te pregătești s-o răpești.
   Dar, într-un fel sau altul, am convins-o să rămână. Crede că a fost pentru binele ei. Când se va mai trezi, i-am zis, o s-o conduc la un taxi. Se pare că m-a crezut.
   Sună telefonul. Nu sare speriată, se uită la mine, suspectând că este vreo femeie. Cine altcineva m-ar putea suna în miezul nopții? E 2 fără ceva dimineața și, când mă îndrept spre bucătărie să răspund la telefon, o văd ridicându-se de pe canapea. Încearcă să se lupte cu letargia care a cuprins-o.
   - Totu-i gata?, vrea să știe Dalmar.
   Singurele chestii pe care le știu despre Dalmar e că a coborât cândva de pe un vapor și că e cea mai neagră ființă pe care am văzut-o vreodată. Am mai făcut servicii pentru Dalmar înainte: furt și șantaj. Niciodată nu am răpit un om.
   - Mda, da.
   Trag cu ochiul la fată, care stă oarecum stânjenită în sufragerie. Așteaptă să termin convorbirea. Apoi are de gând să se care. Mă îndepărtez cât pot, ies din raza privirii ei. Cu grijă, scot un pistol semiautomat din sertar.
   - La 3 fără 10, zice el.
   Știu unde trebuie să ne întâlnim: într-un colț întunecat de la metrou, pe unde numai vagabonzii bântuie la ora asta din noapte. Îmi verific ceasul.
   Trebuie să parchez în spatele unei dube gri. Ei vor lua fata și vor lăsa banii. E atât de simplu. Nici nu este nevoie să cobor din mașină.
   - 3 fără 10, zic.
   Gagica Dennett nu are mai mult de vreo 50 de kile. E încă pierdută la mijloc între beție și o durere de cap năucitoare. Treaba va merge ușor.
   Când intru în sufragerie, deja îmi spune că are să se care. Se îndreaptă fix spre ușă. O opresc cu un singur braț, pe care i-l pun în jurul taliei. O trag de lângă ușă, în timp ce mâna mea îi atinge pielea.
   - Nu pleci nicăieri.
   - Nu, serios acuma. Trebuie să fiu la muncă de dimineață.
   Chicotește. De parcă ar fi ceva amuzant. Ca și cum m-ar tachina. Numai că mai este și arma pe acolo. O vede. Și, în acel moment, lucrurile se schimbă. Are un moment de luciditate. Mintea ei procesează apariția pistolului, se întreabă ce naiba are să se întâmple. Buzele i se despart și îi scapă o exclamație: Ah. Și este un gând venit cu întârziere, atunci când spune:
   - Ce faci cu aia?
   Se trage cât mai departe de mine, lovindu-se de canapea.
   - Trebuie să vii cu mine, îi spun, pășind spre ea și umplând spațiul dintre noi.
   - Unde?, întreabă.
   Când o ating, se smucește, vrând să scape. O apuc cu putere de ambele mână.
   - Nu face treaba asta mai complicată decât trebuie să fie.
   - Ce faci cu arma aia?, izbucnește.
   Este totuși mai calmă față de cum mă așteptam că va fi. Este îngrijorată. Dar nu urlă. Nu plânge. Fixează cu privirea pistolul.
   - Pur și simplu, tre’ să vii cu mine.
   Mă întind și o apuc de braț. Tremură. Alunecă, simt că îmi scapă. Dar o apuc cu și mai multă putere, sucindu-i mâna la spate. Țipă de durere. Îmi arată o privire rănită, ca și cum ar fi luată prin surprindere. Îmi zice să o las în pace, să-mi țin mâinile departe de ea. Vocea ei are o superioritate care mă calcă pe nervi. Ca și cum ea ar fi la conducere, nu eu.
   Se zbate să se elibereze, dar își dă seama că nu poate. Nu-i dau voie.
   - Taci din gură, îi zic.
   O apuc și mai tare de încheietură și știu că o doare. O rănesc, în locul unde am apucat-o îi apar pete roșii de-a lungul pielii.
   - E o greșeală! latră la mine. Ai înțeles greșit.
   Are o liniște pur și simplu stranie, deși își ține în continuare ochii lipiți de pistol. Nici nu mă pot gândi de câte ori am auzit replica asta. Fiecare așa-zisă victimă este convinsă că am făcut o greșeală.
   - Taci dracu’! mă răstesc de data asta, cu mai multă autoritate.
   O împing în perete și dărâm o veioză. Cade pe podea, lovind parchetul cu un bufnet nasol. Becul se sparge, abajurul supraviețuiește.
   O țin pe loc, acolo. Îi spun să tacă. I-o repet de mai multe ori, iar și iar. Numai să tacă dracului din gură.
   Nu spune niciun cuvânt. Are fața asta inexpresivă, deși pe dinăuntru probabil fierbe de furie.
   - Bine, spune dintr-odată, ca și cum totul ar fi după ea, ca și cum e hotărârea pe care a luat-o brusc.
   Ca să vezi, de parcă ar avea un cuvânt de spus în asta. Încuviințează din cap, disprețuitoare. O să vină cu mine. Ochii ei nu exprimă teamă. Sunt obosiți, dar calmi. Frumoși, aș zice. Are ochi albaștri frumoși. Apoi, mă forțez să nu mă gândesc la asta. Îmi alung gândul. Nu e vremea acum pentru așa ceva, pentru prostii din astea. Nu înainte de a i-o da lui Dalmar.
   Trebuie să-mi termin treaba. S-o duc naibii la bun sfârșit, înainte să am îndoieli.
   Cu pistolul lipit de tâmpla ei, îi explic cum se vor desfășură lucrurile. O să vină cu mine. Dacă țipă, apăs pe trăgaci. Atât de simplu. Dar n-o să țipe. Până și eu îmi dau seama de asta.
   - Geanta mea, zice, în timp ce pășim peste poșeta ei, pe care a scăpat-o pe jos când am intrat în apartament, cu ore în urmă, pe când eram preocupați să scăpăm cât mai repede de haine.
   - Dă-o dracu’ de geantă nenorocită, mormăi.
   O trag după mine pe hol, trântesc ușa apartamentului.
   Afară e frig. Vine un vânt aprig dinspre lac, și îi dă cu putere părul peste față. O văd că tremură ca naiba. Mâna mea o ține strâns de mijloc, dar nu ca s-o încălzească. Mi se rupe dacă îi e frig sau nu. Singurul lucru pe care mi-l doresc e să nu fugă. O țin atât de strâns lângă mine, încât ne împiedicăm în propriile picioare și alunecăm. Mergem cât putem de repede, grăbindu-ne spre mașina parcată pe Ainslie.
   - Hai mai repede! îi strig de mai multe ori, deși amândoi știm că eu sunt cel care ne încetinește.
   Mă uit mereu în urmă, ca să mă asigur că nu suntem urmăriți. Ea merge cu capul în pământ, încercând să scape pe cât posibil de vântul tăios. Haina i-a rămas în apartament. Pielea i s-a făcut de găină. Fusta subțire pe care o poartă nu o poate apăra de aerul rece de început de octombrie. Nu mai e nimeni pe străzi, în noapte, în afară de noi doi.
   Deschid portiera pentru ea, și fata urcă înăuntru. Nu mai pierd timpul să-mi prind centura. Pornesc mașina și o iau în josul străzii, întorcând pe Ainslie și intrând chiar și pe sens interzis.
   Străzile sunt pustii. Conduc mult prea repede, știind că n-ar trebui, dar vreau ca totul să se termine cât mai curând. E tăcută, iar respirația îi este calmă. Într-un mod ciudat, pare sedată. Deși, cu colțul ochilor, o văd că tremură: de frig, de frică. Mă întreb la ce se gândește. Nu se roagă de mine. S-a ghemuit pe scaunul de lângă mine și privește pe geam orașul.
   Nu avem mult până ce vom parca în spatele dubei și oamenii lui Dalmar o vor smulge din camionetă, o vor atinge cu mâinile lor jegoase.
   Dalmar este impulsiv. Nu am idee ce planuri au cu fata. Răscumpărare. Asta e tot ce știu. Să o țină pentru răscumpărare, până ce taică-su va scuipa o sumă serioasă. Când datoria va fi plătită, n-am idee ce vor face.
   O vor ucide? O vor trimite înapoi acasă? Mă îndoiesc. Și chiar dacă ar face-o, asta va fi după ce Dalmar și băieții lui își vor face puțin de cap cu ea, ca să merite osteneala de a o fi răpit.
   Mintea mi-o ia la goană într-un milion de direcții diferite. Acum mă gândesc la ce se va întâmpla dacă voi fi prins. Va însemna că am riscat și m-am chinuit degeaba. Răpirea îți aduce o condamnare de până la 30 de ani. Știu. M-am documentat. M-am gândit la asta de mai multe ori, după ce Dalmar m-a angajat. Dar una e să te gândești la ceva, și altceva să o faci. Acum iată-mă aici, cu fata în mașină, imaginându-mi cum arată 30 de ani de pârnaie.
   Nu vrea să se uite la mine. Ajungem la un semafor și mă holbez la ea. Are privirea îndreptată în față, dar știu că mă poate vedea. Știu că-mi simte ochii lipiți de ea. Își ține respirația. Se luptă cu impulsul de-a izbucni în lacrimi. Conduc cu o singură mână, în cealaltă țin pistolul.
   Nu este ca și cum aș da doi bani pe femeia asta. Chiar nu. Chestia e că mă deranjează ce ar fi să se întâmple dacă s-ar afla acasă că eu am făcut asta. Când numele meu va fi legat de o răpire sau chiar crimă. Și sigur va fi. Dalmar în niciun caz nu s-ar asocia cu așa ceva. Îmi va întinde o cursă.
   Și dacă, sau mai ales când, lucrurile vor sfârși nasol, eu voi fi țapul ispășitor, cel cu gâtul pe butuc și cu toporul deasupra.
   Se face verde la semafor. Pornesc, tot înainte, spre Michigan. O gașcă de puști beți stau la intersecție, așteptând autobuzul. Se dau mari, se prostesc, se îmbrâncesc. Unul dintre ei se împiedică și alunecă de pe bordură în mijlocul drumului. Aproape că îl lovesc.
   - Idiotule! mormăi ca pentru mine.
   Puștiul îmi arată degetul mijlociu.
   Mă gândesc pentru prima dată la planul de rezervă, întotdeauna am unul, pentru cazurile în care treaba se impute. Până acum n-a fost nevoie să apelez la vreunul. Verific să văd câtă benzină mai am. E suficientă cât să ne scoată din oraș, cel puțin...
   Ar trebui să mă opresc la Wacker și să coborâm. Cifrele de pe bordul camionetei arată 2:12. Dalmar și băieții sunt la locul de întâlnire, ne așteaptă. Ar fi putut s-o facă până la urmă chiar el, singur, dar n-a vrut.
   Dalmar niciodată nu-și murdărește mâinile. Găsește mereu pe cineva, pe câte un paria ca mine, să-i facă treburile jegoase, iar el privește de la distanță. În felul ăsta, când se îngroașă gluma, el e la adăpost. Fără amprente la locul crimei, fără fotografii cu moaca lui printre dovezi. Ne lasă pe noi, restul, să suportăm consecințele - operatorii, cum ne mai spune, de parcă am fi în nenorocita de CIA.
   Probabil că sunt vreo 4 în dubă, 4 golani care abia așteaptă s-o țină cu forța pe fata care acum e lângă mine și stă liniștită, în loc să se zbată ca să-și salveze viața.
   Mâinile îmi alunecă pe volan. Transpir ca un porc. Îmi șterg palmele de blugi, apoi lovesc volanul cu pumnul, iar fata scoate un țipăt care i se oprește în gât.
   Ar trebui să opresc la Wacker, dar n-o fac. Conduc mai departe.
   Știu că e o prostie. Știu exact tot ce ar putea merge ca dracu’. Dar o fac, cu toate astea. Mă uit în oglinda retrovizoare, să mă asigur că nu se ține nimeni după noi. Că nu ne-au luat urma. Apoi apăs pe accelerație. De-a lungul Michigan-ului, apoi spre Ontario, și sunt pe autostradă chiar înainte ca ceasul să arate 2:15.
   Nu-i spun nimic fetei, fiindcă oricum nu ar crede nimic din ce i-aș putea spune.
   Nu știu cu precizie când anume se întâmplă. Undeva, în timp ce ne îndepărtăm de oraș, pe când linia orizontului se pierde în întuneric complet, iar clădirile se îndepărtează tot mai mult. Se foiește pe scaun, iar masca liniștită pe care o avea începe să se destrame. Ochii i se mișcă fără un sens anume: pe geam, apoi aplecând capul să privească în urmă, apoi în oglinda retrovizoare, privind orașul rămas mic în spatele nostru. Ca și cum cineva ar fi apăsat pe întrerupător și abia acum își dă seama ce naiba se întâmplă.
   - Unde mergem?! întreabă, iar vocea ei pare acum isterică.
   Fața inexpresivă i-a fost înlocuită de ochii larg deschiși și pielea înroșită de furie. O văd în strălucirea becurilor pe lângă care trecem în fugă și care îi luminează fața din 5 în 5 secunde.
   Pe neașteptate, mă roagă să-i dau drumul. Îi spun să tacă naibii din gură. Nu vreau să aud. Numai că acum a început să plângă. Acum, fața ei este roșie și plină de lacrimi, în timp ce mă imploră s-o las să plece.
   - Unde mergem?, întreabă din nou.
   Așa că apuc arma. Mă zgârie pe creier tonul vocii ei, strident și puternic. Trebuie s-o fac să tacă. Îndrept pistolul spre ea și o avertizez să tacă dracului din gură. Și tace.
   Acum e tăcută, dar plânge în continuare, și își șterge din când în când nasul cu mâneca prea scurtă. Am ieșit din oraș, acum în jurul nostru nu mai avem zgârie-nori, ci copaci, iar luminile albastre din mijlocul autostrăzii ne ghidează drumul.

EVE

           După

   Mia stă la masa din bucătărie și ține în mână un plic cu aspect oficial, cu numele ei trecut la destinatar. Scrisul pare unul masculin, cu litere mari de tipar.
   Pregătesc cina pentru mine și Mia. Televizorul este deschis în camera de alături, pentru a asigura zgomot de fundal, iar sunetele venite de acolo se scurg și în bucătărie, acoperind tăcerea dintre noi. Mia nu cred că își dă seama, dar zilele astea sunt cu nervii la pământ, așa că fac conversație stupidă și inutilă din orice, numai pentru a alunga tăcerea.
   - Vrei piept de pui la salată?, o întreb și ea ridică din umeri. Chifle integrale sau albe?, o întreb de asemenea, dar nu-mi răspunde. O să fierb puiul. Tatălui tău i-ar plăcea cu pui.
   Dar amândouă știm că James nu va fi acasă.
   - Ce e aia?, întreb, arătând spre obiectul pe care-l ține în mână.
   - Ce anume?
   - Plicul.
   - Ah, zice. Ăsta.
   Pun o tigaie pe aragaz, trântind-o pe jos apoi fără să vreau. Sare speriată, și mă grăbesc să mă scuz, rușinată.
   - Of, Mia, scumpo, n-am vrut să te sperii!
   Îi ia câteva minute să se liniștească, să-și calmeze pulsul care o luase razna la auzul zgomotului făcut de tigaie și să-i dispară broboanele de transpirație apărute din cauza spaimei.
   Îmi spune că n-are idee de ce se simte în balul ăsta.
   Îmi mai zice că îi plăcea mult să vadă cum se lăsa înserarea, când lumea se schimba la adăpostul întunericului, îmi descrie senzația; felul în care felinarele și clădirile scânteiau pe cerul nopții. Spune că adora cel mai mult acel aer de anonimitate, toate posibilitățile care apăreau după ce soarele se ducea să se culce. Dar acum întunericul o îngrozește, la fel ca toate acele lucruri fără nume care s-ar fi putut afla de partea cealaltă a draperiei de mătase.
   Mia mea nu se temea niciodată. Obișnuia să rătăcească pe străzile orașului mult timp după lăsarea întunericului și să se simtă perfect în siguranță. Mi-a mărturisit că de multe ori se simțea bine în mijlocul traficului asurzitor, claxoanelor intruzive ale mașinilor și sirenelor care urlau toată noaptea. Dar acum, zgomotul pe care-l face o tigaie care cade îi dă peste cap nervii.
   Mă scuz și mă tot scuz, iar Mia îmi spune că este în regulă. Ascultă televizorul din camera de alături. Știrile de seară s-au terminat și acum a început sitcom-ul de la ora 7.
   - Mia?, zic, și ea se întoarce spre mine.
   - Ce e?, întreabă ea.
   - Plicul.
   Arăt spre el și abia atunci își amintește că îl ține în mână. Îl întoarce pe cealaltă parte.
   - Polițistul ăla mi l-a dat.
   Feliez o roșie.
   - Detectivul Hoffman?
   - Da.
   Mia de obicei coboară numai când James este plecat. În restul timpului, se ascunde. Sunt convinsă că această cameră îi amintește de copilărie. Camera a rămas la fel de 20 de ani sau chiar mai mult: zugrăveala de pe pereți, de culoarea untului, luminile aprinse pentru atmosferă. Lumânările sunt aprinse, iar lampa aruncă o lumină palidă împrejur. Masa are forma unui piedestal închis la culoare, cu picioare în spirală, și scaune cu tapiserie asortată, pe care și-a petrecut o grămadă de timp când era mică, sub ochii noștri atenți. Sunt convinsă că se simte și acum ca un copil, pentru că trebuie să stăm mereu cu ochii pe ea, să-i gătim, s-o supraveghem. Libertatea îi lipsește cu desăvârșire.
   Ieri, a întrebat când va putea merge acasă, la propriul ei apartament, iar tot ce am putut eu răspunde a fost în curând.
   Eu și James n-o lăsăm să iasă din casă, decât dacă trebuie să mergem la doctorița Rhodes sau la poliție. Nici nu se pune problema să iasă la cumpărături sau la plimbare. Zile întregi, soneria a țârâit de dimineața până seara, bărbați și femei cu microfoane și camere de filmat ne așteptau în fața casei, lipiți de prag. Mia Dennett, am vrea să-ți punem câteva întrebări, așa insistau, băgând microfoanele în fața Miei, până când a trebuit să-i spun să nu mai deschidă ușa, și am început să ignorăm și soneria. Telefonul suna fără încetare, și în acele puține dăți în care am răspuns singurul lucru pe care l-am putut spune a fost Nu comentez. După o zi, două, am lăsat mesajele să ajungă în căsuța vocală, iar apoi, când n-am mai putut suporta nici țârâitul lui neîncetat, am deconectat telefonul pur și simplu.
   - Și... n-ai de gând să-l deschizi?, îi amintesc Miei.
   Își strecoară degetul sub triunghiul care ține plicul lipit și-l deschide.
   Este o singură foaie de hârtie înăuntru. O scoate cu grijă din plic și o privește. Las cuțitul pe un tocător de legume și mă așez la masă lângă Mia, prefăcându-mă că sunt doar vag interesată de hârtia aia, când de fapt dintre noi două doar eu mor de nerăbdare să văd despre ce este vorba.
   E o copie a unui desen rupt dintr-un carnet cu spiră, se văd înnegrite cercurile unde în original a fost prinsă foaia în caiet. Este un portret al cuiva, o femeie, bănuiesc, după părul ei lung.
   - Eu am desenat asta, spune Mia, iar eu îi iau foaia din mână.
   - Pot?, o întreb, lăsându-mă pe spate în scaunul de lângă ea. De ce spui că tu ai desenat?, zic, iar mâinile încep să-mi tremure, în timp ce stomacul îmi tresaltă cu putere.
   Mia a desenat de când o știu. Este o artistă tare talentată. Am întrebat-o odată de ce îi plăcea să deseneze, de ce era atât de îndrăgostită de activitatea asta. Mi-a spus că desena pentru că era singurul fel în care putea aduce schimbare în lume. Putea transforma gâștele în lebede și o zi întunecată într-una cu soare. Desenele erau locuri în care realitatea nu trebuia neapărat să existe.
   Dar portretul ăsta e cu totul altceva. Ochii sunt perfect rotunzi, iar gura zâmbăreață este în genul acela simplist pe care l-a învățat la grădiniță.
   Genele sunt niște linii îndreptate în sus. Fața este diformă.
   - Este din același caiet, ăla pe care-l avea detectivul Hoffman. Caietul cu desenele mele.
   - N-ai desenat tu asta, spun cu cea mai mare certitudine pe care o pot avea. Poate ai fi desenat așa cu zece ani în urmă. Pe când de abia învățai s-o faci. Dar nu acum. E mult prea banal ca să fie făcut de tine. Este mediocru, în cel mai bun caz.
   Un ceas scoate un bip undeva, și mă ridic în picioare. Mia apucă foaia, să se mai uite o dată.
   - Atunci, de ce mi l-ar fi dat polițistul mie?, mă întreabă, învârtind plicul în mână.
   Îi spun că nu știu.
   Așez chiflele din făină integrală pe o foaie de copt, pentru a le băga în cuptor, când Mia mă întreabă:
   - Atunci, cine? Cine a desenat asta?
   Pe aragaz, puiul începe să se ardă.
   Împing hârtia de copt în interiorul cuptorului. Întorc puiul pe partea cealaltă și încep să tai energic un castravete în felii subțiri, ca și cum însuși Colin Thatcher s-ar afla pe tocător, în fața mea.
   Ridic din umeri.
   - În desenul ăla...
   Mă abțin din greu să nu plâng. Mia stă în continuare la masă și examinează desenul, și pot vedea asemănările, clare ca lumina zilei: părul lung, ochii rotunzi, zâmbetul în formă de U.
   - În desenul ăla, îi spun, în desenul ăla ești tu.

COLIN

             Înainte

   Am intrat deja pe Kennedy înainte să mă sinchisesc să dau drumul la căldură. Undeva prin Wisconsin, deschid radioul. Din difuzoare se aud doar pârâituri. Paraziți. Fata se uită pe geamul din dreapta ei. Nu spune nimic. Sunt convins că o pereche de faruri ne-a urmărit pe toată lungimea autostrăzii 90, dar a dispărut chiar înainte să intrăm în Janesville, Wisconsin.
   Ies de pe autostradă. Drumul e întunecos, părăsit, și pare să nu ducă nicăieri. Opresc la o benzinărie. Nu este nimeni acolo care să mă ajute să fac plinul. Opresc motorul și mă dau jos ca să pun benzină, luând și pistolul cu mine.
   Sunt cu ochii pe ea tot timpul și, la un moment dat, văd o licărire din interiorul camionetei. Lumina unui telefon care tocmai a fost deschis.
   Cum de-am putut să fiu atât de prost? Deschid brusc portiera, o sperii de moarte. Sare, încercând să-și ascundă telefonul sub fustă.
   - Dă-mi telefonu’! urlu la ea, nervos că am uitat să i-l confisc înainte s-o tulim.
   Lumina de la neoanele benzinăriei se revarsă în interiorul camionetei. Fata arată groaznic, cu machiajul întins pe față, cu părul ca un cuib de cuci.
   - De ce?, mă întreabă.
   Știu că nu e chiar atât de proastă.
   - Doar dă-mi-l!
   - De ce?
   - Dă-mi-l dracului odată!
   - Nu-i la mine, minte.
   - Dă-mi nenorocitul ăla de telefon!, urlu și mă întind spre ea să i-l smulg de sub fustă.
   Îmi zice să-mi iau mâinile de pe ea. Verific telefonul. A reușit doar să deschidă agenda cu numerele, dar atât. În timp ce merg să umplu rezervorul, îi închid telefonul, după care îl arunc într-un coș de gunoi. Chiar dacă polițiștii îi depistează semnalul, n-o să mai fim oricum prin preajmă.
   Răscolesc pe sub bancheta din spate a camionetei căutând ceva: sfoară, un cordon de racord, ceva cu care s-o leg dracului. Îi leg mâinile atât de strâns, încât începe să țipe de durere.
   - Mai încearcă asta o singură dată, și o să te omor, îi spun, în timp ce mă urc în camionetă.
   Trântesc portiera și pornesc motorul.
   E un singur lucru pe care-l știu sigur: când nu am apărut cu fata, Dalmar i-a trimis pe toți ăia pe care-i cunoaște după noi. Până acum, mai mult ca sigur mi-au făcut praf apartamentul. Ne-am transformat amândoi în ținte pentru ei. Nici de-al dracului nu m-aș mai întoarce acum înapoi.
   Dacă fata e destul de proastă să încerce, o să fie moartă. Dar n-o să las să se întâmple asta. Le-ar spune unde sunt înainte ca ei s-o omoare, așa că aș omorî-o eu mai degrabă. Am făcut oricum prea multe fapte bune deja.
   Conduc prin noapte. Își închide ochii, doar pentru câteva clipe, apoi îi deschide brusc și inspectează camioneta, ca să-și dea seama dacă ăsta nu e cumva un coșmar. Dar e totul real: eu, camioneta jegoasă, scaunele ei jupuite, din imitație de piele, cu vata ieșind în ghemotoace, bâzâiala care se aude din radio, câmpurile nesfârșite și cerul întunecat al nopții. Pistolul stă la mine-n poală - știu că nu are curaj să se întindă după el - iar mâinile mele strâng volanul. Conduc ceva mai încet acum, de când am văzut că nu suntem urmăriți.
   Mă întreabă o singură dată de ce fac asta, iar vocea îi tremură.
   - De ce-mi faci asta?
   Suntem undeva pe lângă Madison. A stat tot timpul până acum tăcută, ascultând la radio un preot catolic pălăvrăgind despre păcatul originar, vocea întrerupându-i-se la fiecare al treilea sau al patrulea cuvânt. Și apoi, din senin, De ce-mi faci asta? și în special partea de ce mie mă râcâie pe creier cel mai rău. Crede că totul are legătură cu ea. Chiar n-are nicio treabă cu cine e ea. Este un pion, o păpușă, mielul de sacrificiu.
   - Nu-ți bate tu capul, îi zic.
   Nu-i place răspunsul meu.
   - Nici măcar nu mă cunoști, mă acuză, pe un ton de superioritate.
   - Te cunosc, îi spun, în timp ce-i arunc o privire rapidă.
   E întuneric în mașină. Nu pot vedea decât un contur al femeii, pe fundalul întunecimii de afară.
   - Ce ți-am făcut eu? Ți-am făcut eu vreodată ceva?, se roagă de mine.
   Nu, nu mi-a făcut niciodată nimic. Știu asta. O știe și ea. Dar îi spun oricum să tacă.
   - Gata!
   Și, când nu se potolește, îi mai spun o dată:
   - Taci din gură!
   A treia oară țip la ea:
   - Taci dracului din gură!
   Ridic pistolul și-l îndrept spre ea.
   Ies de pe șosea și apăs cu putere frâna. Nici nu cobor bine din camionetă, că ea și strigă la mine s-o las în pace.
   Scotocesc în spatele camionetei după o rolă de bandă adezivă și, când o găsesc, rup o bucată cu dinții. În aer plutește o răcoare plăcută, iar liniștea e din când în când tulburată de zgomotul pe care-l fac camioanele care alunecă de-a lungul șoselei, în miezul nopții.
   - Ce faci?, țipă ea și mă lovește cu picioarele chiar în clipa în care deschid portiera.
   Mă pocnește tare în stomac. E o luptătoare, asta da, însă singurul lucru pe care-l reușește e să mă enerveze și mai rău. Mă lupt cu ea, intru în camionetă și-i lipesc banda adezivă peste buzele care încă mai încearcă să formeze cuvinte.
   - Ți-am zis să taci din gură.
   Și tace.
   Mă urc la locul meu și trântesc portiera. Ies din nou pe autostradă, fără să mă uit dacă trece vreun camion, iar roțile scrâșnesc pe pietrișul de pe margine.
   Nu-i de mirare că e nevoie de 150 de kilometri sau chiar mai mult până să-și ia inima-n dinți și să-mi spună că vrea pipi, până își face curaj să-mi atingă brațul ca să-mi atragă atenția. Degetele îi tremură.
   - Ce-i?, zbier și îmi trag brațul departe de atingerea ei.
   Se crapă de ziuă, aproape. Fata se bâțâie pe scaun și în ochi i se citește nerăbdarea. Îi smulg banda adezivă, brutal, și scapă un scâncet. Sigur a durut. A durut ca dracu’.
   Foarte bine, îmi spun. Asta o va învăța să-și țină gura închisă când îi spun eu s-o facă.
..........................