Fata cea bună, Mary Cubica

 .............................................................

5-6

                  Îi dau voie să ia în stăpânire canapeaua.

   Dorm pe fotoliu, două nopți la rând. M-aș simți mai confortabil în pat, dar nu vreau să fiu atât de departe de ea. Jumătate din noapte tusea ei mă ține treaz, deși ea reușește cumva să doarmă printre reprizele în care am senzația că-și scuipă plămânii. Cel mai des o trezește nasul înfundat, imposibilitatea de-a respira.
   Nu știu cât este ceasul când îmi spune că are nevoie la baie. Se ridică mai întâi în fund, apoi își face curaj și se ridică în picioare. După cum merge, pot să-mi dau seama că o doare tot corpul.
   Nu face nici măcar 10 pași, că se și prăbușește.
   - Owen, reușește să șoptească.
   Întinde o mână spre perete, dar nu apucă să se sprijine de el, și se rostogolește pe podea.
   Nu cred că m-am mișcat atât de repede niciodată până acum. N-am reușit s-o prind, dar i-am apucat capul și am împiedicat-o să se lovească de dușumeaua de lemn.
   Nu e intrată în baie de mult, câteva clipe, maxim. O aud de acolo strigându-mă Jason. Crede că sunt el. Aș putea să mă enervez, dar în loc de asta o ridic în picioare, îi trag chiloții și o ajut să facă pipi. Apoi o car înapoi la canapea, o întind pe ea și o învelesc.
   M-a întrebat la un moment dat dacă am o iubită. I-am spus că nu. Că am încercat o dată, dar nu mi s-a potrivit.
   O întreb despre prietenul ei. L-am întâlnit pe holul băii și l-am detestat din prima clipă. E genul ăla de jegos care vrea să pară dur. Se crede mai bun decât toți ceilalți, dar în realitate e laș. E fix genul lui Thomas Ferguson, care mi-ar permite să-i pun fetei pistolul la tâmplă.
   O privesc cum doarme. Aud hârâitul plămânilor, tusea care încearcă să scoată ceva dinăuntrul ei. Îi ascult respirația rapidă și mă uit cum pieptul i se ridică și se lasă.
   - Ce vrei să știi?, mă întrebase, când adusesem vorba despre prietenul ei.
   Dintr-odată, nu mai aveam chef să vorbesc despre asta.
   - Nimic, am spus. Nu contează.
   - Să știi că te cred. Ce mi-ai spus.
   - Ce anume?
   - Că l-ai mituit. Te cred.
   - Pe bune?
   - Nu mă surprinde, zice ea.
   - De ce spui asta?
   Ridică din umeri.
   - Pur și simplu.
   Știu că nu mai putem continua asta. Îmi dau seama că îi e din ce în ce mai rău cu fiecare zi care trece. Știu că are nevoie de antibiotice, că fără ele ar putea chiar să moară. Doar că habar n-am ce să fac mai departe.

EVE

       După

   Cu siguranță, nu e deloc bine să fie singură acum. Ies repede din casă imediat ce James se întoarce fără fiica noastră. Nimic nu e mai important pe lume pentru mine decât Mia. Sunt convinsă că stă chiar acum singură într-o intersecție, părăsită de taică-su, și sigur nu are bani sau alte resurse ca să ajungă înapoi acasă.
   Urlu la el, înainte să plec. Cum a putut să-i facă asta copilului nostru?!
   A lăsat-o să iasă din cabinetul doctoriței, singură, să se avânte în ziua rece de ianuarie, știind atât de bine că în starea în care este nu-și poate pregăti singură nici micul dejun, darmite să ajungă de una singură acasă. Și mai are și tupeul să spună că ea este cea încăpățânată. Că Mia nu e deloc rațională când vine vorba despre copilul ăla nenorocit. Zice că fiica mea a refuzat să meargă cu avortul până la capăt, că a părăsit cabinetul doctoriței imediat cum asistenta i-a strigat numele.
   James merge cu pași grei în birou și trântește ușa. Nu observă valiza pe care o am cu mine și pe care am tras-o pe scări, înainte să ies din casă.
   Se pare că am subestimat-o. Până când eu am reușit să smulg cheile mașinii din mâna lui James și am înconjurat clinica unde lucrează doctorița de multe, multe ori cu mașina, în căutarea ei, Mia a ajuns în siguranță în propriul apartament și și-a pus la încălzit o supă la conservă.
   Îmi deschide ușa, iar eu îi cad în brațe, strângând-o la piept cât de tare pot. Stă în picioare, în holul acestui apartament micuț care i-a fost mult timp casă. A trecut mult de când nu a mai dat pe aici, totuși. Plantele se agață cu ultimele lor puteri de viață, pe trei sferturi ofilite, și praful s-a așternut peste tot. Are un miros de casă nouă, așa cum miros locurile în care nimeni nu a mai stat o vreme. Calendarul lipit pe frigiderul din bucătărie a rămas desfăcut la luna octombrie, cu o fotografie de toamnă, cu frunze roșii și portocalii. Robotul telefonic bipăie; trebuie să fie vreo mie de mesaje acolo care așteaptă răspuns.
   E înghețată, cuprinsă de frig după ce a așteptat un taxi și până la urmă a mers pe jos. Spune că n-a avut niciun bănuț la ea, ca să poată lua unul.
   E frig ca naiba și în apartament. Și-a îmbrăcat hanoracul ei preferat peste o bluză subțirică.
   - Îmi pare rău, atât de rău, îi tot repet.
   Dar am senzația că Mia și-a mai revenit. Mă ține de mână și mă întreabă ce s-a întâmplat, iar eu îi povestesc despre James. Mi se pare că eu sunt pe cale să o iau razna, eu sunt cea care se dezintegrează. Îmi ia valiza din mână și o duce în dormitor.
   - Atunci, o să stai aici, îmi spune.
   Mă așază pe canapea și mă învelește cu o pătură, apoi se întoarce în bucătărie, ca să-și termine supa. Supă de pui cu tăiței, îmi zice, pentru că e mâncarea care îi amintește de casă.
   Mâncăm împreună supa, și apoi îmi spune ce s-a întâmplat în cabinetul doctoriței. Își trece o mână peste abdomen și se așază pe un scaun, strânsă ca un ghem, cu picioarele dedesubt.
   Totul mergea așa cum fusese plănuit. Se lăsase deja convinsă și era doar o chestiune de timp până când lucrurile aveau să fie rezolvate.
   James stătea lângă ea, citind o revistă destinată avocaților, așteptând să le vină rândul. În numai câteva minute, doctorița rusoaică avea s-o scape de copil.
   - Dar era acolo și un băiețel, împreună cu mama lui, îmi spune. Băiatul avea vreo 4 anișori. Mama lui, tăcută lângă el, avea burta de mărimea unei mingi de baschet. Copilul se juca cu mașinuțele printre picioarele scaunelor din sala de așteptare. Vrum, vruuum, vruum... A dat cu mașinuța la un moment dat peste picioarele lui James, și mizerabilul de tata i-a azvârlit-o cât colo cu piciorul încălțat în pantoful lui scump, fără ca măcar să-și ridice ochii din revistă. Apoi am auzit-o pe mama băiețelului, îmbrăcată în salopeta ei simpatică de blugi, și simțindu-se evident prost pentru că băiatul deranjase. Vino aici, Owen, îl strigase ea. Copilul alergase la ea, i se cățărase pe burtă și îi spusese Bună, bebelușule! frățiorului sau surioarei lui, care se afla acolo.
   Se oprește să tragă o gură puternică de aer în piept, după care continuă:
   - Owen. Nu mi-am dat seama pe moment ce însemna, dar știam că are o semnificație importantă. Nu-mi puteam lua ochii de la băiețel. Owen, m-am auzit spunând cu voce tare, și atât copilul, cât și mama lui m-au privit atent.
   James o întrebase pe Mia ce dracu’ făcea, iar ea a avut în acel moment un sentiment de déjà vu. Ca și cum mai fusese o dată în același loc. Dar ce însemna asta?
   Mia se aplecase spre copil și îi spusese că îi plăceau mașinuțele lui. El fusese încântat și se oferise să-i mai arate și altele, dar mama lui răsese și spusese: Oh, Owen, nu cred că vrea să le vadă acum, dar Mia chiar voia.
   James începuse să bombăne și îi ceruse să-i dea băiatului jucăriile înapoi. Dar ea ar fi făcut orice numai să fie lângă puștiul ăla. Felul în care suna numele lui îi crease o stare ciudată, ca și cum dintr-odată îi era mai greu să respire.
   Owen.
   - Am luat în mână una dintre mașinuțe, un camion roșu, și i-am spus cât de mult îmi place, apoi i l-am pus pe cap și el a râs. M-a anunțat că urmează să aibă un frățior curând. Oliver.
   Apoi, asistenta apăruse în pragul ușii și o strigase pe nume. James se ridicase în picioare, dar ea continuase să stea pe scaun. Taică-su îi dăduse un ghiont și-i zisese că era rândul ei. Asistenta îi strigase din nou numele. O privise în ochi - știa că ea este.
   James o strigase oricum de mai multe ori. Încercase s-o ridice de un braț, apoi se așezase în fața ei, ca să-i zică vreo două, ceva tipic pentru James. Îi reamintise că era rândul lor să intre.
   Mia îmi spune:
   - Mama lui Owen îl strigase și m-am văzut întinzând mâna și răvășindu-i părul creț, și nu-mi dau seama care era mai înspăimântat, tata sau mama puștiului, dar băiatului îi plăcuse să-l ciufulesc și îmi zâmbise, așa că i-am zâmbit și eu. Am luat cele două mașinuțe și i le-am pus înapoi în mână, după care m-am ridicat de pe scaun.
   James suspinase: Slavă Domnului, era și timpul!
   Numai că nu era timpul. Mia se întinsese să-și apuce haina și îi șoptise: Nu pot face asta. Pornise de-a lungul coridorului. El fugise după ea, evident, plin de critici și amenințări. O somase să se răzgândească, dar ea n-o făcuse. Nu avea habar ce însemnau toate astea. Owen. Nu știa de ce numele îi trezise atâtea sentimente.
   Tot ceea ce știa era că nu venise vremea ca bebelușul ei să moară.

COLIN

        Înainte

   E două noaptea când mă trezește din somn țipătul ei. Mă ridic din fotoliu și o văd arătând cu degetul la ceva din întunecimea încăperii, ceva ce doar ei i se pare că este acolo.
   - Mia, îi spun.
   Dar ea continuă să privească spre ceva inexistent, din întuneric.
   - Mia! îi zic, de data asta mai tare.
   Încerc să-mi păstrez cumpătul, deși mă sperie ca naiba s-o văd uitându-se în gol. Are ochii în lacrimi și sunt fixați pe ceva. Mă întind spre veioză și o aprind, numai ca să mă liniștesc, să mă asigur că suntem doar noi în cabană. Apoi mă las în genunchi în fața canapelei. Îi iau capul în mâini și o forțez să se uite la mine.
   - Mia! o strig cu putere.
   De data asta, se rupe din transă.
   Îmi spune că era un bărbat la ușă, cu o macetă și cu o bandană roșie legată în jurul capului. E isterică. Delirează. Mi-l descrie în cele mai mici amănunte, îmi spune că are până și o gaură în cracul drept al pantalonilor. Un bărbat negru, cu o țigară în colțul buzelor. Dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este căldura pe care i-o emană pielea, când îi apăs palma pe față. Ochii ei exagerat de lucioși, atunci când într-un final se uită la mine. Capul îi cade pe umărul meu și începe să plângă.
   Las apa să curgă în cadă până ce aproape este plină. Nu am niciun fel de medicamente. Nu am ce să-i dau ca să-i scadă temperatura. Este prima dată când mă bucur că apa de la robinet nu se poate încălzi cine știe ce. E destul de călâie totuși cât să nu-i provoace hipotermie și în același timp îndeajuns de rece cât să-i mai scadă febra.
   O ajut să se ridice în picioare. Își sprijină toată greutatea pe mine și o duc așa până la baie. Se așază pe capacul veceului, iar eu îi scot șosetele. Tresare când picioarele ei desculțe ating podeaua rece.
   - Nu, mă roagă ea.
   - O să fie bine, încerc s-o conving.
   E o minciună.
   Opresc apa și spun că o s-o las singură, dar se întinde și mă apucă de mână, cu putere.
   - Nu pleca, zice.
   Mă uit cum, cu o mână care îi tremură, încearcă să-și desfacă nasturele pantalonilor kaki. Devine tot mai slăbită și se apucă de chiuvetă, ca să nu se prăbușească. Tot nu a reușit să-l desfacă. Pășesc spre ea și îi desfac eu nasturele. O așez pe marginea căzii și îi trag jos pantalonii. Îi scot și colanții pe care îi are pe dedesubt și îi trag hanoracul peste cap.
   Plânge în timp ce se scufundă în cadă. Lasă apa rece s-o cuprindă cu totul și își trage genunchii mai aproape de piept. Apoi, își lasă capul pe genunchi, iar părul i se împrăștie pe deasupra apei. Îngenunchez lângă cadă. Iau apă în mâinile făcute căuș și o torn acolo unde nu a ajuns, unde nu i-a atins pielea. Înmoi în apa rece un burete și i-l țin pe ceafă. Nu se poate opri din tremurat.
   Încerc să n-o privesc. Încerc să nu mă uit la corpul ei, să o privesc doar în ochi, în timp ce ea mă roagă să continui să vorbesc, orice ca să nu se gândească la cât de frig îi este. Încerc să nu-mi imaginez chestiile pe care nu le pot vedea. Să nu mă gândesc la pielea ei palidă și la curbura spatelui. Încerc să nu mă holbez la părul ei lung care plutește pe apă.
   Îi povestesc despre o doamnă care locuiește pe culoar cu mine.
   Această femeie de șaptezeci și ceva de ani care mereu reușește să se încuie pe afară când iese să ducă la ghenă gunoiul, în capătul culoarului.
   Îi spun despre maică-mea, cum l-a tăiat pe taică-miu din toate fotografiile de familie. Pozele de la nuntă le-a băgat în robotul de tăiat hârtia. M-a lăsat să păstrez o singură fotografie a lui. Dar, după ce n-am mai vorbit cu el, am folosit-o pe post de țintă pentru tras cu arma.
   Îi spun că, pe când eram copil, îmi doream să ajung să joc în NFL. La primire, ca Tommy Waddle.
   Îi mărturisesc că maică-mea m-a învățat să dansez foxtrot. Dar nu m-a văzut nimeni făcând asta. Duminicile, când are zile bune, pune Frank Sinatra și ne învârtim prin cameră. Am devenit mai bun ca ea la dans, evident. A învățat și ea de la părinții ei. Nu existau prea multe distracții pe vremea în care a crescut ea. Vremuri grele. Îmi spunea mereu că nu știu cu adevărat ce înseamnă să fii sărac, chiar și în acele nopți în care mă înghesuiam într-un sac de dormit, pe bancheta din spate a mașinii noastre.
   Îi zic fetei că, dacă ar fi după mine, aș locui undeva într-o cabană asemănătoare cu asta, într-un loc uitat de Dumnezeu. Orașul nu e pentru mine, tot furnicarul ăla de oameni.
   Ceea ce nu-i spun este cât de frumoasă era în prima seară. Cum am privit-o stând singură în acel bar, ușor ascunsă de lumina slabă și de fumul de țigară. Am privit-o mai mult decât ar fi fost nevoie, doar din pură plăcere. Nu-i spun cum lumina lumânării îi făcea chipul să strălucească, cum fotografia pe care o primisem nu era îndeajuns de flatantă. Nu-i spun nimic din toate astea. Nu-i mărturisesc cum mă face să mă simt atunci când se uită la mine, sau cum îi aud vocea noaptea, în visele mele, spunându-mi că mă iartă. Nu-i spun că îmi pare rău, deși chiar îmi pare.
   Nu-i spun că mi se pare atât de frumoasă, chiar și atunci când o văd privindu-se în oglindă și fiind dezamăgită de imaginea de acolo.
   A obosit de la atâta tremurat. Văd cum i se închid ochii și începe să moțăie. Îi apăs o mână pe frunte. Febra i-a mai scăzut. O trezesc și o ridic în picioare. O înfășor într-un prosop aspru și o ajut să pășească peste marginea căzii. O îmbrac în cele mai călduroase haine pe care le pot găsi, apoi îi șterg cu prosopul părul ud. Stă pe canapea, aproape de foc. E pe cale să se stingă, așa că arunc câteva bețe peste el. Înainte s-o pot înveli cu o pătură, a și adormit, dar mai tremură din când în când chiar și în somn. Mă așez lângă ea și mă chinui să rămân treaz.
   Îi privesc pieptul, cum se înalță și coboară, și așa știu că este încă vie.

    În Grand Marais este cel puțin un cabinet medical. Îi spun că trebuie să mergem. Încearcă să se împotrivească.
   - Nu putem, zice.
   Dar îi spun că trebuie s-o facem.
   Îi reamintesc că o cheamă Chloe. Fac tot ce pot ca să ne deghizăm, cât de cât. Îi spun să-și prindă părul la spate în coadă, chestie pe care n-o face niciodată. Pe drum, intru într-un magazin cu de toate și iau o pereche de ochelari pentru citit. Îi zic să și-i pună. Nu îi stau perfect, dar merg. Eu port șapca mea cu Sox.
   Îi spun că vom plăti cu banii jos. Nu avem asigurare. O instruiesc să nu vorbească mai mult decât este necesar. Să mă lase pe mine să discut. Nu avem nevoie decât de o blestemată de rețetă.
   Conduc prin Grand Marais vreo 30 de minute înainte să mă hotărăsc asupra unui doctor. Îi aleg după nume. Kenneth Levine suna prea pompos. E probabil genul care se uită la știri în fiecare seară, adoarme la ele. Dau peste o policlinică, dar conduc mai departe - prea mulți oameni adunați acolo. Văd un cabinet stomatologic, unul de ginecologie. Mă hotărăsc într-un final pentru o tipă doctoriță pe care o cheamă simplu Kayla Lee. Are parcarea goală, poate că ăsta e argumentul decisiv. Are o mașină mică, sport, parcată în spate. Nu e prea potrivită pentru vremea asta cu zăpadă. Îi spun Miei că nu avem nevoie de cel mai priceput medic din oraș, doar unul care să poată scrie o rețetă.
   O ajut să traverseze parcarea.
   - Ai grijă, îi zic.
   Asfaltul e acoperit cu o pojghiță alunecoasă. Patinăm până la ușa cabinetului. Mia nu poate scăpa de tusea aia idioată, deși m-a mințit și mi-a spus că se simte mai bine.
   Cabinetul e la etajul doi, deasupra unui centru xerox. Intrăm și mergem repede spre scările înguste. Spune că e minunat să fie într-un loc unde e cald. E raiul. Mă întreb dacă ea chiar crede în rahaturile de genul ăsta.
   La intrare e o femeie care stă în spatele unui pupitru, una în vârstă care fredonează un colind idiot. O așez pe Mia pe un scaun. Își ascunde nasul într-un șervețel și-l suflă cu putere. Recepționera ridică ochii spre ea și oftează:
   - Sărăcuța...
   Iau formularul și mă așez lângă Mia, pe un scaun. Îi întind hârtiile și mă uit la ea atent în timp ce le completează, își amintește că o cheamă Chloe, dar când ajunge la numele de familie se blochează.
   - Hai, lasă-mă pe mine, îi spun.
   Îi iau pixul din mână. Mă vede trecând numele Romain pe foaie.
   Inventez o adresă. Las spațiu liber când vine vorba despre asigurare. Duc formularul la femeia în vârstă și-i spun că plătim numerar. Apoi mă întorc la Mia, mă așez lângă ea și o întreb dacă e bine. O apuc de mână.
   Degetele mele se împletesc cu ale ei, o strâng ușor și îi zic:
   - O să fie bine.
   Se gândește că jucăm teatru, de dragul recepționerei, dar ceea ce nu știe ea este că n-aș putea juca teatru în niciun fel, sunt un actor jalnic.
   Femeia ne conduce într-o cameră și începe să îi ia Miei tensiunea și pulsul. Camera este micuță și pe pereții colorați sunt desenate animale.
   - Tensiunea e foarte mică. Pulsul mare, temperatura... uf, mare-mare. Sărăcuța, zice din nou.
   Ne anunță că doctorița va veni imediat s-o consulte. N-am idee cât timp așteptăm. Fata stă pe colțul mesei și se uită la leii și tigrii de pe pereți, în timp ce eu patrulez prin cameră. Vreau să ies naibii de aici. Cred că îi spun asta de cel puțin trei ori.
   Doctorița Kayla Lee bate la ușă și apoi intră. E brunetă, nu blondă, așa cum mă așteptam. Să fiu sincer, sperasem să fie o pițipoancă blondă și naivă.
   Vorbește tare și i se adresează Miei ca și cum ar fi un copil de 3 ani. Se așază pe un taburet, aproape de Mia.
   Mia tușește, încearcă să-și curețe gâtul ca să poată vorbi. E varză. Dar poate faptul că se simte în halul ăsta o ajută să ascundă că e speriată rău.
   Doctorița întreabă dacă ne-a mai consultat și înainte. Mia nu-și găsește cuvintele, așa că i-o iau înainte. Sunt surprinzător de calm.
   - Nu. Suntem pacienți noi, îi zic.
   - Bun. Așadar, ce se întâmplă, - se uită pe fișă - dragă Chloe?
   Mia pare din ce în ce mai epuizată de călătoria până aici și de întreaga situație. Nici nu se poate uita la doctoriță. Sunt convins că doctorița își poate da seama că hainele noastre miros a murdărie, haine pe care le-am purtat în fiecare zi, așa că noi nu mai putem simți mirosul. Mia tușește, iar tusea îi seamănă cu lătratul a zece terrieri care se luptă înăuntrul ei. E răgușită, iar vocea ei pare că o să se piardă de tot foarte curând.
   - Tușește așa de vreo 4 zile, spun. Febră și frisoane, pe lângă asta. I-am spus că trebuia să venim la dumneavoastră încă de vineri după-amiaza, dar n-a vrut. A zis că e doar o răceală.
   - Te simți obosită?
   Mia dă din cap. Îi spun doctoriței că Mia e mai mult leșinată, ațipește tot timpul. Femeia își notează toate astea într-un caiet.
   - Ai vomitat?
   - Nu.
   - Ai avut diaree?
   - Nu.
   - Lasă-mă să arunc o privire, spune doctorița și îi bagă imediat o lanternă micuță în ochi, apoi în nas, în urechi.
   O pune să zică ahhh și îi pipăie gâtul. Ia stetoscopul și îi ascultă plămânii.
   - Inspiră adânc, îi spune doctorița Lee.
   În spatele lor, continui să patrulez prin cameră. Doctorița o ascultă cu stetoscopul în diferite locuri, atât pe spate, cât și pe piept. O roagă să se întindă. O ascultă mai mult pe piept, în timp ce respiră.
   - Mda. Suspectez o pneumonie. Fumezi?
   - Nu.
   - Ai avut cumva astm?
   - Nu.
   Trec în revistă desenele de pe pereți. O girafa plină de pete. Un leu a cărui coamă arată ca gulerele alea pentru căței, care li se pun când nu se pot abține să se tot lingă. Un pui de elefant albastru, care arată de parcă tocmai a fost fătat.
   - Aud o grămadă de secreții în plămânii tăi. Pneumonia este o inflamare a plămânilor, cauzată de o infecție. Fluidul blochează căile respiratorii. Ceea ce începe la fel ca o răceală se poate croniciza și iată cu ce te alegi, spune ea, luând în sfârșit stetoscopul de pe pieptul Miei.
   Doctorița miroase puternic a parfum. Vorbește tare, ca să acopere tusea Miei.
   - Tratamentul se face cu antibiotice, spune ea.
   Ne înșiră o listă de posibilități. La naiba, doar scrie-ne o rețetă și să terminăm cu asta.
   - Dar mai înainte aș vrea să confirm diagnosticul cu o radiografie pulmonară.
   Miei îi dispare din obraji și puțina culoare pe care a avut-o până acum. Sub nicio formă nu o să călcăm într-un spital.
   - Apreciez eforturile dumneavoastră, dar... o întrerup.
   Pășesc spre doctoriță, destul de aproape cât să o pot atinge. Sunt mai masiv decât cele două femei la un loc, dar nu mă folosesc de asta ca s-o fac să se răzgândească.
   Am da peste zeci de oameni într-un spital. Poate mai mulți. Nici nu mă gândesc...
   Mă forțez să zâmbesc și îi spun că, din păcate, momentan sunt între joburi. Nu avem asigurare de sănătate. Nu-mi pot permite să dau două sau trei sute de dolari pe o investigație amănunțită, care include și radiografii.
   Apoi, Mia începe să tușească atât de puternic, încât ne gândim că o să vomite. Doctorița umple un pahar cu apă și i-l întinde. Își privește pacienta cum se luptă să ia o gură de aer.
   - Bine, spune ea.
   Scrie într-un final nenorocita aia de rețetă și iese imediat din cameră.
   Dăm din nou peste ea pe hol, când ne îndreptăm spre ieșire. Este aplecată deasupra pupitrului, scrie ceva în dosarul pacientei Chloe Romain. Halatul îi atârnă până deasupra cizmelor de cowboy, din piele. Sub el poartă o rochie urâtă. În jurul gâtului își ține înfășurat stetoscopul, ca pe o bijuterie.
   Aproape am ajuns la ușă, când ne oprește și spune:
   - Sunteți siguri că nu ne-am mai văzut? Nu știu de ce, dar îmi păreți foarte familiari.
   Nu se uită la Mia, mă fixează pe mine cu privirea.
   - Nu, îi răspund, cu o indiferență mimată.
   Nu mai simt nevoia să fiu amabil. Am obținut rețeta pentru care venisem.
   Facem o programare pe numele Chloe Romain peste o săptămână, una pe care n-o va respecta.
   - Mulțumesc pentru ajutor, spune Mia, în timp ce eu o împing ușor spre ieșire.
   În parcare, îi spun că ne-am descurcat perfect. Avem rețeta. Asta e tot ce avem nevoie. Ne oprim la farmacie, în drum spre cabană. Mia așteaptă în camionetă în timp ce eu dau o fugă, bucuros să găsesc un puști de vreo 16 ani la casă, în timp ce farmacistul e în spate și nu mă vede. Îi dau Miei o pastilă chiar înainte să părăsim parcarea și, cu colțul ochiului, o privesc cum adoarme pe drumul de întoarcere, îmi scot haina și o învelesc cu ea, ca să nu-i fie frig până ajungem.

GABE

       Înainte

   Îmi petrec multe zile vizitând-o pe Kathryn Thatcher în noul ei cămin. Prima dată când mă duc, spun că sunt fiul ei.
   - Vai, ce bine, vorbește despre dumneavoastră tot timpul, îmi spune recepționera, după care mă conduce spre camera femeii.
   Citesc în ochii ei că e dezamăgită să mă vadă pe mine în locul fiului, dar totuși atât de mulțumită să aibă companie încât nu se obosește să le spună că am mințit. Primește îngrijire medicală profesionistă și se poate descurca acum și pe cont propriu într-o anumită măsură. Doamna Thatcher împarte camera cu o altă pacientă în vârstă de 82 de ani - e doar o chestiune de timp până ce va elibera locul, murind. Este atât de îndopată cu morfină încât n-are nicio idee unde se află și e convinsă că doamna Thatcher este o tipă pe nume Rory McGuire. Nimeni n-o vizitează pe femeia în vârstă. Nimeni n-o vizitează pe doamna Thatcher în afară de mine.
   Se pare că doamnei Thatcher îi plac romanele polițiste. Merg la librărie și îi cumpăr toate bestsellerurile pe care le găsesc. Mă așez pe marginea patului și încep să-i citesc. Citesc nasol cu voce tare. De fapt, nu sunt un cititor profesionist, oricum ai lua-o; cred că n-am fost priceput la lecțiile din clasa întâi. Dar îmi dau seama, cu ocazia asta, că și mie îmi plac romanele polițiste.
   Îi strecor chifteluțe de pui în cameră. Cât de des putem, împărțim o porție de zece chifteluțe și o friptură uriașă.
   Aduc un casetofon vechi de acasă și împrumut niște CD-uri cu colinde de la bibliotecă. Spune că la azil cam lipsește atmosfera specifică de Crăciun; poate vedea zăpada, pe fereastră, dar, în afară de asta, totul e neschimbat înăuntru. Seara, când plec, îi las casetofonul deschis, ca să nu fie nevoită să asculte respirația grea a colegei de cameră.
   Zilele libere pe care le am, și nu le petrec cu Kathryn Thatcher, le petrec alături de Eve. Găsesc tot soiul de motive stupide ca să apar la ușa ei. Pe măsură ce luna decembrie se instalează confortabil și iarna se lasă cu asprime deasupra noastră, o simt pe Eve ca intrată într-un fel de ceață. Îmi spune că este o tulburare afectivă sezonieră, ce naiba o mai fi și aia. Pot vedea că e obosită tot timpul. E tristă, de asemenea. Stă și privește ore în șir pe fereastră, la ninsoarea care cade.
   Încerc de fiecare dată să-i aduc o fărâmă de informație - reală sau nu - despre cazul Miei, ca să nu rămână cu impresia că mă aflu într-o fundătură.
   O învăț să facă lasagna după rețeta maică-mii. Nu încerc s-o transform într-un mare bucătar, dar nu văd alt fel de a o face să mănânce, cât de puțin.
   Îmi spune că soțul ei vine tot mai rar pe acasă. Muncește până la ore și mai târzii ca înainte, uneori până la zece sau unsprezece seara. Seara de dinainte nici nu s-a mai obosit să vină. A susținut că a muncit întreaga noapte ca să țină pasul cu niște moțiuni, o chestie pe care Eve e sigură că judecătorul n-a mai făcut-o până acum.
   - Tu ce crezi?, o întreb.
   - Părea obosit de dimineață. A trecut pe aici ca să-și schimbe hainele.
   Încerc să-mi folosesc abilitățile mele de detectiv ca să înțeleg de ce nu-l părăsește. Până acum, n-am noroc.
   - Așadar, chiar muncise, concluzionez.
   Slabe șanse să fi fost așa... Dar, dacă o face pe Eve să se simtă mai bine, merită să susțin minciuna lui.
   Nu amintim niciodată despre sărutul nostru. Dar, de fiecare dată când o văd, îmi imaginez buzele ei lipite de ale mele. Când îmi închid ochii, îi simt aroma, și pot simți toate mirosurile din jur, de la săpunul de mâini și până la parfumul fin pe care-l purta atunci.
   Îmi spune Gabe, iar eu îi spun Eve. Stăm mai aproape unul de celălalt decât obișnuiam s-o facem.
   Acum, când îmi deschide ușa, văd în privirea ei o sclipire scurtă de fericire. Nu doar dezamăgire că acolo, în prag, nu stă fiica ei pierdută; e și bucurie, pentru că mă vede pe mine.
   Eve mă roagă să o duc și pe ea la azil, dar știu că ar fi mai mult decât ar putea să suporte. Vrea să vorbească cu doamna Thatcher, ca de la mamă la mamă. Crede că sunt lucruri pe care doamna Thatcher i le-ar spune ei, pe care nu mi le spune mie. Dar, cu toate astea, refuz. Mă întreabă cum este Kathryn și îi zic că este o femeie puternică, uneori provocatoare, sfidătoare. Eve îmi spune că și ea era pe vremuri puternică.
   Porțelanurile scumpe și hainele de designer i-au slăbit voința.
   De îndată ce doamna Thatcher va fi pusă pe picioare, va merge să locuiască la sora ei, o femeie care, aparent, în ultimele luni nu s-a uitat deloc la știri. I-am telefonat zilele trecute, la cererea lui Kathryn. Habar nu avea că nepotul ei este căutat de poliție, nu auzise nimic despre dispariția Miei Dennett.
   Mi s-au dat și alte anchete. Un foc izbucnit într-un apartament, care pare să fi fost incendiere premeditată. Plângeri din partea unor eleve că un anumit profesor le agresează sexual.
   Dar noaptea, când mă retrag în apartament, beau ca să pot adormi, și, când o fac, am în minte imaginea Miei Dennett, așa cum fusese surprinsă de camerele de luat vederi, împinsă afară din lift de un Colin Thatcher încruntat și hotărât. Mi-o imaginez pe Eve, vlăguită și pustie, plângând până când adoarme. Și îmi reamintesc că numai eu pot pune capăt acestei stări de fapt.

   Sunt în vizită la azil într-o după-amiază de marți, cu multă zăpadă, când Kathryn Thatcher se întoarce spre mine și mă întreabă ceva despre vecina ei, Ruth Baker.
   - Ruthie știe că sunt aici?
   Îi răspund că nu știu. Nu am auzit până acum de această Ruth - sau Ruthie - Baker. Dar îmi spune că Ruthie are grijă de ea, vine să o vadă în fiecare săptămână, în acele perioade în care Colin nu poate ajunge. Ruth adună poșta în fiecare zi și i-o aduce acasă, când vine la ea. Îmi amintesc cutia poștală atât de plină, încât nu i se mai închidea ușița și plicurile aproape se răsturnaseră pe jos. Erau atâtea plicuri, încât a fost nevoie să conduc până la poșta din Gary cu un mandat, ca să adun tot ceea ce poștașul nu reușise să îndese în cutie. Am vorbit și cu vecinii, dar nu era printre ei nicio Ruth, sau Ruthie, nicio doamnă Baker.
   Doamna Thatcher îmi spune că Ruth locuiește în casa de vizavi de a ei, și îmi amintesc brusc că am văzut un anunț cu De vânzare înfipt acolo. Nimeni nu răspunsese la ușă.
   Fac o scurtă investigație și dau peste un necrolog din prima săptămână de octombrie. Caut înregistrările deceselor și aflu că doamna Ruth Baker a făcut infarct și a murit pe 7 octombrie, la ora 5:18 după-amiaza. Doamna Thatcher nu are habar. Cât timp Colin lipsea, doamna Baker ar fi trebuit să arunce un ochi la mama lui. Presupun că oriunde ar fi el acum, n-are nici cea mai vagă idee că femeia de 75 de ani căreia i-o lăsase în grijă pe mama lui e moartă.
   Mintea mi se întoarce la scrisorile venite prin poștă. Scot maldărul adunat din cutia poștală a doamnei Thatcher, plus cele colectate de la poștă, și le sortez după data de pe ștampilă. Cu siguranță, este un spațiu temporal gol, cam de pe când a dispărut Mia și până când au început să vină înștiințările că s-au depășit termenele de plată. Aproximativ cinci zile. Mă întreb cine are plicurile care n-au mai ajuns la doamna Thatcher.
   Mă întorc la casa lui Ruthie Baker și bat în ușă. Din nou, niciun răspuns, așa că încerc să dau de o rudă a ei, o femeie cam de vârsta mea, care este fiica lui Ruthie. Locuiește în Hammond cu soțul și copiii. Într-o bună zi, îmi iau inima-n dinți, mă duc și bat la ușa ei.
   - Pot să vă ajut?, mă întreabă ea, tresărind când îi arăt legitimația.
   - Mama dumneavoastră este Ruth Baker?, o întreb, chiar înainte să-mi spun și numele.
   Spune că da, este mama ei. De fiecare dată când un polițist îți apare la ușă, primul lucru care îți vine în minte este: Ce s-a întâmplat? Uit să-i mai spun și condoleanțe. Trec direct la subiect, cu un singur gând în minte - s-o găsesc pe Mia.
   - Am motive să cred că mama dumneavoastră aduna corespondența pentru o vecină a ei, Kathryn Thatcher.
   O văd pe femeie că este cuprinsă dintr-odată de un sentiment de vinovăție și jenă. Începe să se scuze. Știu că îi pare rău, dar bănuiesc că se gândește și că e posibil să fi intrat într-un bucluc. Furtul corespondenței este, până la urmă, o infracțiune, iar eu sunt un polițist care stă în fața casei ei.
   - Doar că... a fost o perioadă atât de aglomerată... Toate aranjamentele, înmormântarea și pregătirea casei pentru a fi scoasă la vânzare...
   Văzuse corespondența. De fapt, trecuse pe lângă ea de un milion de ori, de fiecare dată când intra și ieșea din casa mamei ei. Plicurile așezate pe o măsuță de lemn, chiar la intrare. Pur și simplu, nu apucase să le restituie proprietarului.
   O urmez pe tipă, fiecare în mașina lui, înapoi pe strada unde locuia Kathryn Thatcher. Oprim în fața casei lui Ruth Baker și femeia dă o fugă înăuntru, să ia plicurile. Îi mulțumesc și i le smulg din mână. Acolo, în drum, încep să mă uit prin ele. Meniuri pentru livrare de mâncare chinezească, o factură la apă, reclame pentru supermarketuri recent deschise, mai multe facturi, plus un plic adresat lui Kathryn Thatcher, fără adresa expeditorului. Scrisul e de mână, neglijent.
   Sfâșii plicul și găsesc îndesați înăuntru bani, mulți bani. Nicio notiță, nicio adresă unde ar fi putut să fie returnat plicul. Îl învârt de pe o parte pe alta. Mă uit la timbru - Eau Claire, WI. Arunc tot ce am găsit pe scaunul de lângă și pornesc în viteză. La secție, caut o hartă pe internet. Urmăresc ruta de la Chicago la Grand Marais. Bineînțeles! Chiar unde autostrada I-94 o ia spre vest, către Minneapolis, acolo e orășelul Eau Claire, din Wisconsin, la numai cinci ore distanță de Grand Marais.
   Îl contactez pe Roger numai-știu-cum, colegul meu din Minnesota de nord. Mă asigură că sunt pe o pistă greșită, dar îmi zice că va cerceta, cu toate astea. Îi spun că îi trimit prin fax o schiță, să fie. Nu am idee dacă moaca lui Colin Thatcher a ajuns până acolo. Bănuiesc că posturile TV din Minnesota și din restul lumii nu au idee cine este tipul.
   Dar vor avea.

COLIN

       Înainte

   Antibioticul începe să-și facă efectul și ea se simte mai bine pe parcursul nopții. Deși tusea nu-i dispare, febra îi scade simțitor. Arată vie, nu ca un zombie, ca până acum.
   Dar, pe măsură ce se simte mai bine, ceva se schimbă. Îmi spun că trebuie să aibă legătură cu antibioticul. Dar până și eu știu că nu e adevărat. Este foarte tăcută. O întreb dacă e bine, ea zice că încă nu chiar. Nu vrea să mănânce. Încerc s-o conving să ia măcar câteva înghițituri, dar ea stă acolo și privește pe fereastră. Tăcerea umple cabana, o liniște apăsătoare, aducându-ne în acel punct în care fusesem la început.
   Încerc să o fac să vorbească, dar răspunsurile ei sunt monosilabice.
   Da, nu, nu știu. Spune că o să înghețăm și o să murim de frig. Mai zice că urăște zăpada și că dacă va trebui să mai mănânce supă de pui o singură dată, va vomita.
   În mod normal, m-aș enerva. I-aș spune să tacă dracului din gură. I-aș aminti cum i-am salvat viața. I-aș spune să mănânce nenorocita aia de supă înainte să i-o îndes eu pe gât.
   Nu mai vrea nici să deseneze. O întreb dacă vrea să iasă pe afară - ziua e mai călduță față de cele trecute - dar zice că nu. Ies eu, iar ea nu se mișcă niciun centimetru cât lipsesc. Nu mai poate face alegeri. Nu vrea supă de pui cu tăiței, pricep asta.
   Așa că, pentru cină, o las pe ea să aleagă. Îi enumăr tot ce avem de mâncare în dulap. Spune că nu-i pasă. Oricum nu-i e foame.
   Zice că a obosit să tot aibă frisoane. E plictisită de mizeriile pe care le mâncăm, conserve cu lături care vor să fie mâncare. Doar mirosul lor îi face greață.
   Toată plictiseala a obosit-o. A obosit să nu aibă nimic de făcut ore în șir, în fiecare zi, la nesfârșit. Nu vrea să iasă la plimbare în blestematul ăla de frig. Nu vrea să mai facă un alt desen inutil.
   Unghiile ei sunt roase, smulse din carne. Părul îi e gras și încurcat, un haos care poate nu va mai putea fi descâlcit niciodată. Nu putem scăpa de mirosul de jeg, deși facem zilnic baie în cada aia murdară.
   Îi spun că mă vor trimite la închisoare dacă mă vor prinde. Nu știu pentru cât timp. Treizeci de ani? Poate pe viață? Dar nu e vorba de asta, îi zic. Numărul de ani pe care va trebui să-i petrec acolo nu contează. Nu voi trăi să-i apuc. Fiecare condamnat cunoaște pe cineva înăuntru. Eu sunt ca și mort dacă ajung acolo. Au avut grijă de asta.
   Nu e o amenințare. Nu încerc s-o fac să se simtă vinovată. Pur și simplu, așa stau lucrurile.
   Nici eu nu vreau să fiu aici. Îmi petrec fiecare minut întrebându-mă când naiba va veni Dan cu pașapoartele, cum o să le iau fără ca poliția să mă prindă. Mâncarea e din nou pe terminate, nopțile devin din ce în ce mai reci, așa că e posibil ca într-o dimineață să nu ne mai trezim. Știu că acum e timpul s-o ștergem. Înainte ca mâncarea și banii să se termine, înainte să murim înghețați.
   Mă lasă pe mine să fiu cel care își face griji. Zice că nu a mai fost nimeni care să se îngrijoreze pentru ea pană acum.
   Mă gândesc la toate chestiile care ar putea merge prost. Să murim de foame. Să murim de frig. Să fim găsiți de Dalmar. Să fim prinși de poliție.
   E periculos să ne întoarcem acasă. E periculos să stăm aici. O știu eu și o știe și ea. Dar cea mai mare grijă a mea, acum, este să n-o am pe Mia cu mine.

GABE

         După

    Incredibil, au găsit amărâta aia de pisică. Bietul pisoi se ascundea într-un șopron din spatele cabanei, tremurând de fug, aproape mort.
   Nu era nimic de mâncare prin jur, așa că fusese extaziat de mâncarea de pisici pe care i-au adus-o polițiștii. Nu la fel de mult l-a entuziasmat cușca în care l-au băgat, și s-a luptat cu dinții și ghearele să iasă de acolo, înainte ca ei să tragă zăvorul. S-a plimbat până în Minneapolis, apoi a luat avionul până la O’Hare. Al naibii s-a plimbat mai mult ca mine! L-am cules în dimineața asta și l-am dus plocon familiei Dennett, unde - surpriză! - am aflat că Mia și Eve s-au mutat de acasă.
   O iau la goană spre Wrigleyville și le surprind pe cele două femei la 10 dimineața cu o cutie plină cu gogoși, cafele și o pisică subnutrită, când le bat la ușă. Amândouă sunt în pijamale și se uită la televizor. Nu am sunat la interfon, am așteptat să iasă cineva. Chiar mi-am dorit să le surprind până la capăt.
   - Bună dimineața, spun când Mia deschide ușa.
   Nu se aștepta să mă vadă. Eve se ridică de pe canapea și își aranjează părul.
   - Gabe, zice.
   Își trage și un halat peste pijama, să se asigure că nu expune ceva indecent.
   Încerc să las pisica în hol, dar, la naiba, nu e nevoie decât ca Mia să-mi spună un banal mulțumesc când eu îi arăt gogoșile și cafeaua, că a naibii pisică o ia razna complet, începe să zgârie gratiile cuștii și să scoată un mieunat diabolic, așa cum nu credeam vreodată că poate face o mâță. Și uite așa se duce surpriza mea...
   Eve se albește la față.
   - Ce e zgomotul ăla?
   N-am ce face și trebuie să-l introduc și pe pisoi în apartament.
   Potrivit cercetătorilor, oamenii care trăiesc cu un animal de companie suferă mai rar de anxietate și au tensiunea mai mică. Au și colesterolul mai mic. Sunt mai relaxați și, per total, au o stare generală de sănătate mai bună. Evident, dacă nu cumva ai un câine care se pișă peste tot sau îți face mobila bucăți.
   - Ce faci cu pisica aia?, mă întreabă Eve.
   Probabil crede că am luat-o razna.
   - Acest domn?, zic eu, făcând pe prostul. Am grijă de el pentru un amic care e plecat. Sper că nu vă deranjează. E cineva alergică la pisici?
   Îl scot din cușcă și nenorocitul mă zgârie. Pe urmă îl las jos, pe covor, și aștept să văd o reacție din partea Miei. Pisoiul se duce direct la Mia și începe să i se mângâie de picioare. Face cercuri în jurul ei, miaună și toarce.
   Eve râde și își trece o mână prin păr.
   - Ia uite, ai un nou prieten, Mia!
   Fata mormăie ceva, ca și cum ar încerca să-și amintească un cuvânt, doar pentru ea, să vadă cum sună, înainte să ni-i împărtășească și nouă.
   Îl lasă pe pisoi să i se strecoare printre picioare, în timp ce o ascultăm pe Eve minunându-se de cât de îndrăgostit pare animalul de fiica ei.
   - Ce ai spus?, o întreb, în timp ce ea se lasă pe vine și apucă pisoiul.
   Evident, măgarul nici nu se gândește s-o zgârie pe ea. Acum se împinge cu capul în pieptul ei.
   - I-am zis mereu că ar trebui să-și ia o pisică, exclamă Eve.
   - Mia?, spun eu.
   Mă privește cu lacrimi în ochi. Știe că știu cine e pisoiul și că l-am adus aici intenționat.
   - Canoe. Am zis Canoe.
   - Canoe?
   - Așa-l cheamă, mă lămurește.
   Ce s-o fi întâmplat cu nume ca Max sau Fido? Canoe? Ce naiba nume de pisică e ăsta?
   - Mia, iubito...
   Eve se apropie de ea, conștientă pentru prima dată că se întâmplă ceva.
   - Al cui nume este Canoe?, o întreabă.
   Vocea îi e joasă și răspicată, ca și cum i-ar vorbi unui copil ușor întârziat mintal. E convinsă că Mia aberează, un efect secundar al amneziei. Numai că, de fapt, e pentru prima dată când o aud pe Mia spunând ceva care chiar are sens.
   - Eve...
   Îi dau ușor la o parte mâna de pe brațul fiicei ei. Bag mâna în buzunarul hainei și scot acel fax pe care l-am trimis polițiștilor din Grand Marais, apoi îl despăturesc ca să-i arăt, clar, schița făcută lui Canoe. Desenul în care e el.
   - Ăsta este Canoe, îi spun.
   - Atunci, nu e...
   - Era un șopron, spune Mia.
   Nu ne privește. Ochii îi sunt fixați pe pisică. Eve îmi ia desenul din mână. Acum știe. A văzut caietul de desen al Miei, fiecare imagine, chipul lui Colin Thatcher chiar a bântuit-o în unele nopți. Dar uitase complet de pisică. Cu schița în mână, se prăbușește pe canapea.
   - Era un șopron în spatele cabanei. Trăia pe acolo. L-am găsit ghemuit într-o barcă veche, ruginită. Prima dată s-a speriat de mine. Am deschis ușa pe neașteptate, să văd ce e pe acolo, și el, bietul, aproape că a murit de spaimă. A fugit printr-o gaură din șopron și s-a pierdut în pădure. Nu mi-a trecut prin minte că se va mai întoarce. Dar era înfometat, și eu am lăsat mâncare afară. El zisese că sub nicio formă pisica asta n-o să stea cu noi. Sub nicio formă.
   - Cine spusese asta, Mia?, o întreb.
   Dar sigur că știu. Eu ar trebui să fiu psihiatrul.
   Totuși, răspunsul ei mă ia prin surprindere.
   - Owen, zice, apoi începe să plângă și se sprijină de perete.
   - Mia, iubito, cine este Owen? Nu este niciun Owen. Bărbatul din cabană? Pe bărbatul ăla îl cheamă Colin Thatcher.
   - Eve, spun.
   Stima mea de sine crește cu fiecare secundă care trece. Am reușit să fac ceea ce unui psihiatru plin de diplome nu i-a ieșit. Am reușit s-o plasez pe Mia în acea cabană, alături de un bărbat pe nume Owen și o pisică numită Canoe.
   - A avut de-a lungul timpului multe nume false. Owen este probabil unul dintre ele, îi explic lui Eve. Îți mai amintești și altceva? Îmi poți spune orice despre el?, mă adresez de data asta Miei.
   - Ar trebui s-o sunăm pe doctorița Rhodes, mă întrerupe Eve.
   Știu că are cele mai bune intenții - Mia e sufletul ei - dar n-o pot lăsa să facă asta. Bagă mâna în poșetă după telefonul mobil, dar o strig ferm pe nume. Am trecut prin multe împreună, ca Eve să știe că poate avea încredere în mine. Nu voi lăsa să i se întâmple nimic Miei. Eve îmi aruncă o privire întrebătoare și eu scutur din cap. Nu, nu acum. Ne apropiem de miezul poveștii.
   - Spunea că urăște pisicile. Și că, dacă ar vedea-o plimbându-se prin cabană, ar împușca-o. Dar nu vorbea serios. Sigur că nu, altfel nu aș fi lăsat pisica înăuntru.
   - Avea un pistol?
   - Da.
   Sigur că avea. Știam că avea.
   - Îți era frică de el, Mia? Credeai că te-ar putea împușca?
   Dă din cap.
   - Da.
   Apoi pare să cadă pe gânduri.
   - Nu. Nu știu. Nu cred că m-ar fi împușcat.
   - Ei bine, sigur că ți-era frică, scumpo - avea un pistol. Te răpise.
   - Te-a amenințat cu arma?, o întreb pe Mia, când Eve tace.
   - Da.
   Se gândește la asta. E ca și cum tocmai s-a trezit dintr-un vis și încearcă să-și amintească amănuntele. Prinde bucățele, firimituri, dar niciodată întregul. Știm cu toții cum se întâmplă. În vis, casa ta e o casă, dar nu e a ta. O anumită femeie nu arată ca maică-ta, dar tu știi că e mama ta. Ziua, parcă nimic nu mai are la fel de mult sens pe cât avea în timpul nopții.
   - M-a trântit la pământ și m-a țintuit acolo. Afară. În pădure. A îndreptat pistolul spre mine. Era atât de furios. Urla.
   Scutură cu putere din cap. Lacrimile încep să-i curgă pe obraji. Eve este un ghem de nervi. Trebuie să pășesc între cele două femei, ca s-o țin pe moment pe Eve la distanță.
   - De ce?, o întreb.
   Vocea mea este calmă și supusă. Poate că am fost vreun psiholog într-o viață anterioară.
   - E vina mea. Totul e vina mea.
   - Ce e vina ta, Mia?
   - Am încercat să-i spun.
   - Ce ai încercat să-i spui?
   - Nu voia să mă asculte. Avea pistolul. Îl tot îndrepta spre mine. Știam că dacă ceva va merge prost, avea să mă împuște.
   - Ți-a spus el asta?, o întreb. Ți-a spus că dacă ceva va merge prost, o să te împuște?
   Nu, nu, dă Mia din cap. Mă privește fix în ochi.
   - Am văzut-o în ochii lui, spune.
   În ziua aia, în bar, s-a temut de el, îmi povestește. A încercat să nu simtă teamă, dar nu a reușit. Mintea mea zboară înapoi la acel bar din Uptown, unde l-am chestionat pe patron. Acolo l-a întâlnit prima dată Mia pe Colin Thatcher, a.k.a. Owen. Din ce îmi povestise chelnerița, Mia plecase grăbită, din proprie voință. Îmi reamintesc cuvintele femeii, care îmi spusese că Mia părea că de abia aștepta să plece de acolo. Nu îmi sună a frică, mie.
   - Apoi, plânge Mia, totul a luat-o razna. Am încercat să-i spun. Ar fi trebuit să-i spun direct, pur și simplu. Dar îmi era frică. El avea pistolul. Și știam că dacă ar merge prost treaba, m-ar omorî. Am încercat să...
   - Colin Thatcher, o întrerup eu. Owen. Owen te-ar fi omorât dacă ceva mergea prost?
   Dă din cap că da, apoi că nu.
   - Da. Nu. Nu știu, exclamă, plină de frustrare.
   - Ce ai încercat să-i tot spui?, o întreb, dar mintea ei este deja în altă parte.
   Nu-și mai amintește ce avea de gând să spună.
   Cei mai mulți oameni sunt de părere că există două reacții firești la spaimă: lupta sau fuga. Dar mai este și o a treia reacție la o situație nasoală - să îngheți pe loc. Ca o căprioară în bătaia farurilor mașinii. Să faci pe mortul. Cuvintele Miei - îmi era frică; am încercat să-i spun - arată exact asta. Nu a avut o reacție de tipul luptă-sau-fugi. A încremenit.
   Iat-o, parcă o văd: în alertă, cu adrenalina pompându-i în corp, dar incapabilă să facă ceva pentru a-și salva viața.
   - E vina mea, zice din nou.
   - Ce e vina ta?, o întreb, așteptând un răspuns ca o continuare la conversație.
   Dar, în schimb, ea spune:
   - Am încercat să fug.
   - Și te-a prins?
   Încuviințează.
   Îmi amintesc ce ne povestise mai devreme.
   - Afară, în pădure? Și era furios că ai încercat să fugi. Așa că a îndreptat pistolul spre tine. Și ți-a zis că dacă vei mai încerca s-o faci...
   - Mă va omorî.
   Eve icnește de spaimă și își duce o mână la gură.
   Sigur că a amenințat-o că o va ucide. Așa fac ei. Sunt convins că s-a întâmplat de mai multe ori.
   - Ce altceva ți-a mai spus?, continui să o chestionez. Ce-ți mai poți aminti?
   Dă din cap că asta e tot. Nu-i mai vine nimic în minte.
   - Canoe, zic eu. Ai spus că te avertizase că-l va împușca dacă îl aduci în cabană. Dar n-a făcut-o. Îți amintești pisica, când era în cabană?
   Mia mângâie blana lui Canoe. Nu se uită la mine.
   - Mi-a spus că a stat lângă mine zile întregi. Nu s-a îndepărtat niciodată.
   - Cine nu s-a îndepărtat?, o întreb.
   - A zis că nimeni nu l-a iubit așa mult în viața lui. Că nimeni nu i-a fost atât de devotat.
   - Devotat ca cine?
   Se uită la mine. Duh, zic ochii ei.
   - Cum a fost Canoe.
   Și atunci mă lovește: dacă vederea pisicii i-a trezit atâtea amintiri, oare ce altceva am putea dezgropa dacă am duce-o pe Mia înapoi la cabana de lemn?
   Trebuie să găsesc persoana care i-a făcut asta, și numai atunci voi putea ști cu certitudine că atât ea, cât și Eve, sunt în siguranță.

COLIN

        Înainte

   Îi spun că mergem la o plimbare. E întuneric afară, e trecut de 10 seara.
   - Acum?, întreabă ea.
   Ca și cum am avea ceva mai bun de făcut.
   - Acum.
   Încearcă să mă contrazică, dar nu-i dau voie. Nu de data asta.
   O ajut să îmbrace haina mea și ne îndreptăm spre ieșire. Ninsoarea cade încet și temperatura e pe la minus cinci grade. Zăpada care s-a așternut e moale. Este perfectă pentru o bătaie cu bulgări. Îmi aduce aminte de parcul de rulote, cum mă bulgăream cu alți copii care trăiau și ei pe unde apucau, înainte ca mama să cumpere o casă care nu era mișcătoare.
   Mă urmează pe trepte. La baza lor, se oprește să admire peisajul. Cerul e negru ca tăciunele. Lacul nu se mai vede. Ar fi totul complet întunecat, dacă nu ar lumina zăpada. Prinde fulgii în mână, iar alții îi cad pe gene și pe păr. Scot limba, să-i ating și să-i gust.
   Noaptea e liniștită.
   Aici, zăpada face totul să strălucească. Nu e chiar frig, aerul e mai degrabă înviorător. Una din acele nopți în care zăpada care cade îți lasă senzația că îți ține de cald. Mia stă la baza scărilor și zăpada îi acoperă gleznele.
   - Hai încoace, îi spun.
   Alergăm prin zăpadă până la șopronul dărâmat din spate. Deschid ușa de perete. Trebuie s-o forțez puțin, fiindcă s-a înțepenit din cauza zăpezii. Nu e ușor.
   Mă ajută să trag de ușă, apoi spune:
   - Ce cauți?
   - Asta, îi zic, ridicând un topor.
   Îmi aminteam că l-am văzut pe acolo. Cu două luni în urmă, Mia s-ar fi gândit că toporul e pentru ea.
   - Ce faci cu el?, mă întreabă.
   Nu este deloc speriată.
   Am un plan.
   - O să vezi.
   Zăpada e mai mare de 10 centimetri. Picioarele noastre se îngroapă în ea și pantalonii ni se udă jos, la margini. Mergem așa ceva vreme, până ce cabana iese din raza noastră vizuală. Suntem în misiune, iar asta îmi provoacă entuziasm.
   - Ți-ai tăiat vreodată propriul brad de Crăciun?, o întreb.
   Se uită la mine ca și cum aș fi nebun, de parcă numai un sărit de pe fix și-ar tăia singur bradul de Crăciun. Dar apoi o văd că ezită. Îmi zice:
   - Mi-am dorit mereu s-o fac.
   Ochii îi lucesc că ai unui copil.
   Îmi spune că în familia ei mereu au avut brad artificial. Brazii adevărați făceau murdărie. Maică-sa nu ar fi fost de acord să aleagă unul natural. Nu era deloc distractiv Crăciunul în casa alor ei. Era doar de dragul aparențelor. Pomul era decorat cu toate bibelourile alea scumpe de cristal. Când era mică, țipau la ea să nu se apropie prea mult de brad, să nu le spargă.
   Îi spun să îl aleagă pe ăla care îi place cel mai mult. Îmi arată unul uriaș, de vreo cinșpe metri.
   - Mai încearcă, îi zic.
   Dar, pentru un minut, mă gândesc serios dacă i l-aș putea tăia pe ăla. Îmi dau seama că se distrează. Nu pare să-i mai pese de frig sau de zăpada care îi intră în ghete. Îmi spune doar că-i îngheață mâinile. Mi le apasă pe obraji ca să văd ce reci sunt, dar nu le simt. Și obrajii mei sunt înghețați.
   Îi povestesc că, pe când eram mic, eu și maică-mea uitam uneori că vine Crăciunul. Mă ducea la slujba din Ajun, dar pentru cadouri și brad și toate rahaturile astea, ei bine, nu aveam bani. Și niciodată nu-mi dorisem ca maică-mea să se simtă vinovată. Așa că lăsam 25 decembrie să treacă ca și cum ar fi fost o zi oarecare. La școală, copiii se tot lăudau cu ce au primit. Întotdeauna inventam și eu ceva. Nu-mi plângeam de milă. Nu eram genul care să-și plângă de milă.
   Îi zic că nu am crezut niciodată în Moș Crăciun. Nicio singură zi din viața mea.
   - Ce ți-ai fi dorit?, mă întreabă.
   Ceea ce-mi doream era să am un tată. Pe cineva care să aibă grijă de mama și de mine, ca să nu fiu nevoit s-o fac eu în întregime. Dar ei nu-i spun asta. Îi zic că îmi doream jocuri video.
   Alege în sfârșit un brad. Are cam un metru jumate.
   - Vrei să încerci?
   Îi întind toporul. Îl ține în mâini și începe să râdă. E un sunet pe care nu l-am mai auzit până acum. Lovește trunchiul bradului.
   După patru, cinci încercări, îmi dă mie toporul. Examinez trunchiul. L-a crestat puțin, nu cine știe ce. Nu e chiar ușor. Îi spun să se dea înapoi, în timp ce eu lovesc cu sete în brad. Mă privește cu ochii măriți de entuziasm ai unui copil de 5 ani. Să fiu al naibii dacă nu dărâm bradul ăsta!
   Lumea întreagă e tăcută. Totul este la locul lui. Sunt convins că n-am mai trăit niciodată o noapte la fel de perfectă ca asta. Îmi spune că i se pare imposibil de crezut că undeva, acolo, oamenii merg la război. Că unii mor de foame. Că alții abuzează de copii. Suntem rupți de civilizație, ca două figurine într-un glob cu zăpadă pe care un copil l-a întors cu susul în jos. Îmi și imaginez cum am arăta - 2 omuleți, cu zăpadă sclipicioasă care cade pe noi, într-un glob perfect închis.
   Undeva departe sunt convins că aud o bufniță. Îi spun să tacă și pentru o clipă ascultăm. Aici migrează iarna bufnița polară. Noi murim de frig, dar ea vine aici ca să-i fie cald. Ascultăm cu atenție. Tăcere. Se uită spre cer și vede norii cum se plimbă, cum cade ninsoarea pe noi, din abundență, ca și cum ar fi confetti.
   Bradul tăiat este greu. Îl apucăm amândoi, ea din față, eu din spate. Îl târâm pe zăpadă, și nu o singură dată unul dintre noi (sau chiar amândoi în același timp) alunecă și cade. Mâinile ne sunt atât de înghețate încât cu greu putem apuca trunchiul copacului.
   Când ajungem în fața cabanei, ridic bradul pe sus. Merg cu spatele, spre ușă, și urc scările cu atenție. Mia stă acolo unde se termină bradul. Se preface că mă ajută, dar amândoi știm că doar se uită.
   E atât de bogat încât intră cu greu pe ușă. Îl proptesc de un perete. Mă prăbușesc pe canapea. Cred că are vreo 70 de kile, cu tot cu zăpada din el.
   Îmi arunc din picioare ghetele ude și mă duc să beau apă direct de la chiuveta din bucătărie. Mia își plimbă mâinile ca un copil peste crengile bradului, încă pline de zăpadă. Își apropie nasul de el și-i inspiră mirosul. E prima dată când niciunul dintre noi nu se plânge că-i e frig. Mâinile ne sunt vinete de frig, nasul și obrajii roșii. Dar sub hainele puse una peste cealaltă transpirăm. Mă uit la ea, și văd că are pielea înviorată de frigul de afară.
   Mă duc în baie să mă spăl și să-mi schimb hainele. Șterge apa de pe jos, sub brad, unde s-a topit zăpada, și noroiul pe care l-au adus ghetele noastre. Încă mai pot simți mirosul de rășină pe mâinile mele. Când mă întorc din baie, mă trântesc pe canapea.
   Merge și ea la baie, să-și schimbe hainele ude. Își trage pe ea o pereche de pantaloni de trening care au fost atârnați la uscat pe bara draperiei de la fereastră și, când se întoarce, îmi spune:
   - Nimeni nu mi-a mai dăruit un brad până acum.
   Întețesc focul, în timp ce ea se fâțâie prin cameră. Îmi urmărește mâinile, cum arunc bușteni în foc, trezindu-l din amorțire. Îmi zice că așa fac totul, cu un anumit tip de seriozitate și știință despre care pretind că nu am habar. Nu-i răspund nimic.
   Mă așez din nou pe canapea și îmi pun o pătură pe picioare. Tălpile mi se sprijină pe masa pentru cafea. Încă nu mi-am recuperat complet ritmul respirației.
   - Ce n-aș da pentru o bere, zic.
   Mă privește intens, mult timp, nici nu știu exact cât. Îi simt ochii fixați pe mine.
   - Și tu?, o întreb.
   - Dacă aș vrea o bere?
   - Da.
   - Aș vrea, zice.
   Îmi amintesc de noi 2 stând unul lângă altul, bând bere în barul ăla. O întreb dacă își mai aduce aminte și spune că da. I se pare că au trecut un milion de ani de atunci, și între timp cineva ne-a lipit într-un borcan în care plutește zăpadă cu sclipici. Asta e lumea noastră acum, un borcan cu sclipici.
   - Cât e ceasul?, mă întreabă.
   Ceasul meu e pe măsuță, la picioarele mele. Mă aplec să mă uit. E ora 2 noaptea.
   - Ești obosit?, mă întreabă.
   - Cam da.
   - Mulțumesc pentru brad. Mulțumesc că ne-ai luat un pom de Crăciun, adaugă.
   Nu vrea să pară încrezută și să concluzioneze că am făcut asta doar pentru ea.
   Mă uit la copacul tăiat care se sprijină de perete. E puțin strâmb.
   Dar ea spune că e perfect.
   - Nu, îi zic. E doar pentru tine. Ca să nu mai arăți atât de al dracului de nefericită.
   Îi promit să găsesc beculețe pentru el. N-am idee cum, dar îi promit să o fac. Îmi spune să nu-mi bat capul cu asta.
   - Este perfect așa.
   Dar eu mă încăpățânez să-i spun că o să găsesc beculețe. Mă întreabă dacă am mers cu L-ul. Mă uit prostește la ea. Îi spun că da, sigur că am mers. Nu prea te poți deplasa prin Chicago fără L, care chiar este foarte rapid. Îmi spune că ea merge cel mai des cu metroul. Că zboară pe sub pământ ca și cum orice formă de transport de suprafață nu ar exista.
   - Mergi și cu autobuzul, uneori?, mă întreabă.
   Mă întreb și eu unde naiba duce toată discuția asta.
   - Uneori, zic.
   - Ieși în oraș, mergi în baruri, chestii din astea?
   - Câteodată. Nu e chiar hobby-ul meu preferat, îi zic.
   - Dar totuși mergi?
   - Mda. Uneori.
   - Mergi uneori și la lac?
   - Știu un tip care are o barcă la Belmont Harbor.
   Un coate-goale, la fel ca mine. Un tip care lucrează și el pentru Dalmar și trăiește pe o barcă, un vapor de mică dimensiune pe care îl ține ancorat, în caz că va trebui vreodată să fugă cu el. Are suficiente provizii mereu cât să poată trăi o lună, navigând spre Canada. Așa trăiesc cei ca noi. Mereu gata s-o ia la sănătoasa.
   Mia încuviințează din cap. Belmont Harbor. Bineînțeles. Spune că merge pe acolo să alerge tot timpul.
   - Poate te-am mai văzut cândva. Poate că am trecut unul pe lângă altul pe stradă, sau am mers cu același autobuz. Poate am așteptat cândva același L?
   - Milioane de oameni trăiesc în Chicago.
   - Dar dacă... poate?
   - Nu știu. Poate. Ce e cu întrebările astea?, zic.
   - Doar mă întrebam...
   - Ce?
   - Dacă ne-am mai fi cunoscut vreodată, dacă n-ar fi fost situația...
   - Asta de acum?, completez întrebarea ei.
   Nu vreau să fiu măgar. Doar spun adevărul:
   - Probabil că nu.
   - Așa crezi?
   - Nu ne-am fi cunoscut, repet eu.
   - Cum poți să știi?
   - Nu ne-am fi cunoscut.
   Privesc în gol. Îmi trag pătura până în gât și mă întorc pe o parte. Îi spun să stingă lumina și, când freacă menta prin bucătărie, o întreb:
   - Nu te duci să te culci?
   - Dar cum poți ști sigur?, zice ea, în schimb.
   Nu-mi place direcția în care duce discuția asta.
   - Ce mai contează, oricum?, o întreb.
   - Dacă ne-am fi întâlnit, m-ai fi abordat? În seara aia, ai fi venit la masa mea, dacă n-ai fi fost obligat s-o faci?
   - N-aș fi avut ce să caut în barul ăla, dacă era după mine.
   - Dar... dacă ai fi fost acolo.
   - Nu.
   - Nu?
   - Nu aș fi venit să vorbesc cu tine.
   Răspunsul meu pare că îi vine ca o palmă peste față.
   - Oh.
   Străbate camera și stinge lumina. Dar acum nu pot lăsa lucrurile așa. N-o pot lăsa să se culce supărată. Pe întuneric, recunosc:
   - Nu e ceea ce crezi tu.
   A intrat în faza de apărare. I-am rănit sentimentele.
   - Ce crezi tu că cred eu?
   - Nu are nimic de-a face cu tine.
   - Sigur că are, mă contrazice.
   - Mia...
   - Atunci, cu ce are de-a face?
   - Mia...
   - Ce-i?
   - Nu are de-a face cu tine. Nu înseamnă nimic.
   Dar înseamnă destul de mult pentru ea. Deja se pregătește să intre în dormitor, când încep să-i vorbesc:
   - Prima dată când te-am văzut, tocmai ieșeai din apartamentul tău. Eram pe strada de vizavi, stăteam pe treptele de la intrarea unui bloc, așteptam. Văzusem o poză. Sunasem de la un telefon public din colț. Răspunseseși, așa că am închis. Știam că ești acasă. Nu știu exact cât am așteptat, 40 de minute, poate o oră. Trebuia să știu în ce m-am băgat. Și apoi te-am văzut prin geamurile alea micuțe ale ușii de la intrare. Te-am văzut alergând pe scări, cu căștile în urechi. Ai deschis ușa clădirii și te-ai lăsat pe vine ca să-ți legi un șiret. Am încercat să-ți țin minte părul, așa cum îți cădea pe umeri, înainte să-ți ridici mâinile și să ți-l legi la spate. O femeie a trecut pe lângă tine, ducând în lesă 4 sau 5 câini. Ți-a zis ceva și tu ai zâmbit, iar eu m-am gândit că nu mai văzusem până atunci nimic atât de... Nu știu... Nu mai văzusem nimic atât de frumos în viața mea. Ai pornit în fugă de-a lungul bulevardului și am așteptat. Am văzut taxiuri trecând sau oprind în dreptul meu, am văzut mulțimi de oameni mergând spre casă după ce coborâseră din autobuz, la stația de după colț. Era 6, poate chiar 7 seara. Începuse să se însereze. Era un cer din ăla dramatic de toamnă, cu mult roșu. Când te-ai întors, nu mai alergai, mergeai în pas de plimbare. Ai trecut chiar prin fața mea. Am fost convins că te-ai uitat la mine, că m-ai văzut. Ai căutat în pantoful sport după cheie, ai găsit-o și ai intrat, ai urcat scările și mai departe nu te-am mai putut vedea. Am văzut lumina aprinsă la scurt timp în apartamentul tău și silueta ta în dreptul ferestrei. Mi-am imaginat oare ce puteai face înăuntru. M-am imaginat și pe mine acolo cu tine, cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat cu totul altfel, dacă viața mea ar fi fost diferită.
   Tace. Apoi spune că își amintește seara aia. Își amintește cât de colorat era cerul, cât de impresionant, ca și cum ultimele raze de soare ar fi fost împrăștiate în miliarde de fragmente. Spune că cerul era un amestec între culoarea curmalelor și a sangriei, acele nuanțe roșietice pe care doar Dumnezeu ar fi putut să le facă.
   - Țin minte câinii, 3 labradori negri și un golden retriever, și femeia, slăbuță cum era, luată pe sus de animalele ei entuziasmate, cu lese înfășurate în jurul ei.
   Îmi spune că își amintește și telefonul. Nu-și dăduse seama ce fusese cu el, de ce îi închisesem. Își amintește cum stătuse singură și își plânsese de milă, pentru că nenorocitul ei de iubit era la muncă, dar, mai rău de atât, pentru că ei îi părea bine că el nu era acolo.
   - Dar nu te-am văzut. Dacă te-aș fi văzut, te-aș fi ținut minte, îmi spune.
   Se așază pe canapea, lângă mine. Ridic pătura și se strecoară și ea înăuntru. Îmi întoarce spatele și se lipește de mine. Îi pot simți bătăile inimii. Îmi simt sângele în urechi. Mi se pare că răsună atât de puternic acolo, încât îl poate auzi și ea. O învelesc bine cu pătura. Îmi trec mâna peste ea, îi găsesc degetele, și le împletesc cu ale mele. Atingerea ei mă liniștește. Încet, încet, mâinile nu-mi mai tremură.    Îmi cuibăresc brațul sub gâtul ei, și îmi așez capul pe o claie de păr blond murdar, atât de aproape încât îi respir pe piele. Respirăm amândoi, deci suntem în viață, deși pe dinăuntru parcă am împietrit.
   Ne pierdem în uitare așa, trecem într-o lume unde nimic nu mai contează. Nimic, doar noi doi.
   Când mă trezesc, nu mai e lângă mine. Nu-i mai simt apăsarea corpului, lipit de al meu. Ceva lipsește, deși nu cu mult timp în urmă nimic nu fusese acolo.
   O văd afară, așezată pe treptele prispei. Îngheață ca naiba acolo. Dar nu pare s-o deranjeze.
   Are o pătură înfășurată bine pe umeri, iar în picioare și-a pus ghetele mele. Îi sunt uriașe. A dat la o parte zăpada de pe trepte, unde s-a așezat, dar marginile păturii se târăsc totuși prin zăpadă și sunt deja ude.
   Nu ies și eu afară imediat ce o văd.
   Fac mai întâi cafea. Îmi caut haina. Nu mă grăbesc.
   - Neața, îi spun, atunci când ies într-un final, desculț.
   Îi întind o cană cu cafea fierbinte.
   - Asta o să te mai încălzească.
   - Oh, spune ea, ușor speriată.
   Vede că sunt în picioarele goale și zice:
   - Încălțările tale...
   Încearcă să și le scoată din picioare, dar o opresc. Îi spun că nu mă deranjează să fiu desculț. Îmi place cum îi stă ei cu ghetele mele în picioare. Îmi place cum doarme lângă mine în pat. M-aș putea obișnui cu asta.
   - E frig ca naiba aici, spun.
   E frigu’ dracului. Minus multe grade.
   - Chiar e? întreabă ea.
   Nu-i răspund.
   - Te las să te bucuri de intimitate, îi spun.
   Am senzația că un om care alege să moară de frig afară, pe o vreme ca asta, vrea să fie singur.
   Nu e ca și cum s-a întâmplat ceva esențial. Doar să stau alături de ea, toate orele nopții, să fiu aproape de ea și atât, să-i simt moliciunea pielii și zgomotul care ieșea din pieptul ei când sforăia ușor, ei bine, astea s-au întâmplat.
   - O să-ți înghețe picioarele.
   Îmi privesc degetele de la picioare. Stau afundate într-un strat moale de zăpadă.
   - Să știi, zic.
   Mă întorc să intru în cabană.
   - Mersi pentru cafea.
   Nu am idee ce mă aștept să-mi spună, dar vreau să-mi spună ceva.
   - Da, zic, apoi las ușa în urma mea să se trântească și să se închidă singură.
   N-am idee cât timp trece - destul cât să încep să devin nervos. Nervos pe mine, că sunt enervat pe ea. N-ar trebui să-mi pese. N-ar trebui să dau doi bani pe asta.
   Dar apoi apare. Obrajii îi sunt roșii ca trandafirii, de la ger. Părul îi cade în valuri pe spate.
   - Nu vreau să fiu singură, zice.
   Lasă pătura să-i cadă de pe umeri, la intrarea în cabană.
   - Nici nu-mi mai pot aminti când mi-a spus cineva ultima dată că sunt frumoasă.
   Frumoasă e puțin spus.
   Ne uităm unul la altul, din colțuri opuse ale camerei, încercăm să înțelegem ce înseamnă asta. Ne reamintim să respirăm.
   Când se apropie de mine, se mișcă cu grijă și teamă. Mâinile ei mă ating precaute. Ultima dată când s-a întâmplat asta am îmbrâncit-o, dar pe atunci era diferit.
   Ea era o femeie diferită.
   Eu eram un bărbat diferit.
   Îmi trec mâna prin părul ei. Îi mângâi apoi brațele. O ating de parcă aș vrea să-i memorez forma corpului, curbura spatelui. Mă privește într-un fel pe care nu l-am mai văzut până acum, nici la ea, nici la o altă femeie.
   Încredere. Respect. Dorință. Îi rețin fiecare pistrui de pe corp, fiecare aluniță. Îi învăț pe dinafară forma urechilor și felul cum i se arcuiesc buzele.
   Mă ia de mână și mă conduce spre dormitor.
   - Nu e nevoie să faci asta, îi spun.
   Dumnezeu știe că nu îmi mai este de mult prizonieră.
   Ceea ce-mi doresc cel mai mult este ca ea să vrea să fie aici, cu mine.
   Când ajungem la ușa dormitorului, ne oprim. Buzele ei le caută pe ale mele. Îi iau capul în mâini și îi mângâi încă o dată părul: Mâinile ei mă înlănțuie strâns. Nu vrea să îmi dea drumul.

        Schimbarea cea mai mare e în felul în care ne atingem. Nu ne mai evităm. Ne căutăm cu privirea atunci când intrăm într-o încăpere. Își trece degetele prin părul meu. Îmi las mâna să i se odihnească pe spate. Îmi urmărește cu degetul arătător liniile feței. Împărțim același pat.
   Degetele noastre descoperă amănunte pe care ochii noștri le-au ratat.
   Niște iritații pe scalp. Bucăți de piele cicatrizată.
   Ceea ce facem nu are nimic frivol. Nu flirtăm. Am trecut de ceva vreme de asta. Nu povestim despre relațiile din trecut. Nu încercăm să ne facem geloși unul pe celălalt. Nu ne inventăm nume de alint. Nu menționăm cuvântul iubire.
   Ne omorâm timpul împreună. Vorbim. Facem o listă cu toate lucrurile trăsnite pe care le vezi în oraș. Cerșetorii care împing cărucioare de cumpărături într-o parte și-n alta. Pocăiți care spun că-l aduc pe Iisus și umblă cu cruci atârnate pe spate. Porumbei.
   Mă întreabă care este culoarea mea preferată. Îi zic că nu am una.
   Vrea să știe dacă am o mâncare preferată. Mă uit la supa răsturnată din conservă într-un castron.
   - Orice altceva în afară de asta.
   Se întreabă oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi venit aici. Dacă aș fi înmânat-o lui Dalmar și aș fi încasat recompensa.
   - Nu știu, îi spun.
   - Aș fi moartă acum?
   Aflăm lucruri noi. Când stăm lipiți unul de altul, ne este mai cald.
   Spaghetele și fasolea călită chiar merg împreună. Oricum, tot ce mâncăm are un gust aiurea.
   Mă privește cu ochii ăia mari ai ei, care cer un răspuns.
   - Nu știu, îi spun încă o dată.
   Mi-o imaginez smulsă din camioneta mea și aruncată în duba lor. Cu mâinile legate la spate și cu ochii acoperiți. Parcă o și aud țipând.
   Împing castronul într-o parte. Nu mai mi-e foame. Mi-am pierdut pofta de mâncare.
   Se ridică și-mi ia castronul. Zice că o să spele ea vasele în seara asta, dar o apuc cu blândețe de încheietura mânii:
   - Lasă-le.
   Ne așezăm amândoi în fața ferestrei și privim luna, o felie de argint pe cer. Norii se perindă pe deasupra ei, uneori o ascund complet și nu o mai putem vedea deloc.
   - Uită-te la stele, zice ea.
   Știe numele constelațiilor. Perseus, Berbecul, Cuptorul. Spune că în Chicago obișnuia să-și pună o dorință când vedea câte un avion pe cer, pentru că erau mult mai multe pe cerul nopții decât stelele căzătoare.
   Uneori, am senzația că este dusă departe, chiar și când e în aceeași cameră cu mine.
   Mă învață să număr până la o sută în spaniolă. O învăț să danseze fox-trot. Când lacul îngheață complet, pescuim la copcă. Nu stăm niciodată prea mult pe afară. Nu-i place să se uite când pescuiesc. Se plimbă pe lacul înghețat ca și cum Moise a despărțit apele special pentru ea. Îi place zăpada proaspăt căzută. Uneori, găsește în ea urme de animale.
   Uneori, auzim în depărtare bâzâitul unui snowmobil.
   Când i se face frig de-a binelea, intră în cabană. Și atunci mă simt cu adevărat singur.

       O anunț că ieșim. Îmi iau și pistolul cu mine. Mergem prin pădure o vreme până ajungem într-un luminiș atât de îndepărtat încât sunt convins că nimeni nu va auzi împușcăturile.
   Îi spun că vreau s-o învăț cum să tragă cu arma. Îi întind pistolul ținându-l cu ambele mâini, ca și cum ar fi o bijuterie scumpă. Nici nu vrea să-l atingă.
   - Ia-l, îi spun cu blândețe.
   - De ce?
   - Ca să fie.
   Vreau s-o învăț să tragă cu arma ca să se poată apăra singură.
   - Te am pe tine pentru asta.
   - Și dacă într-o zi n-o să fiu aici? o întreb.
   Îi dau o șuviță de păr după ureche. Mă uit cum vântul îi răvășește părul la loc.
   - Nu e încărcat, adaug.
   Îl atinge, în sfârșit, și-l ridică din mâinile mele. E greu, iar metalul este rece. Ziua este aproape polară, totul este acoperit de zăpadă groasă și neatinsă.
   Îi pun degetul pe trăgaci, îi înfășor palma în jurul armei, strâns. Îi pun și cealaltă mână pe armă, ca să o apuce bine. Mâna mea, peste ale ei, o asigură că totul va fi bine. Are pielea rece, la fel ca mine.
   O învăț tot ce știu despre arme. Îi explic care sunt părțile componente. Cum se încarcă un pistol. Îi zic că pistolul ăsta este o armă semiautomată. Când este tras un glonț, altul este încărcat. De fiecare dată când apeși trăgaciul.
   Îi spun să nu îndrepte niciodată arma spre ceva ce nu vrea să omoare.
   - Am învățat asta pe pielea mea, îi povestesc. Pe când aveam 7 ani. Poate 8. Un puști de prin vecini... taică-su avea o armă. Se lăuda mereu cu asta. Noi îl făceam mincinos. A vrut să-mi arate că spune adevărul, așa că ne-am dus la el acasă după școală; nu era nimeni. Taică-su ținea pistolul în dormitor, într-un dulap care nu era încuiat. Arma era încărcată. Am luat pistolul din dulap ca și cum ar fi fost o jucărie. Ne-am jucat de-a hoții și polițiștii. El era polițistul, dar eu aveam pistolul. Puștiul a zis: Mâinile sus! iar eu m-am întors brusc și l-am împușcat.
   Stăm nemișcați, în gerul tot mai aprig. Ne amintim când privise cu spaimă pistolul îndreptat spre ea. În ochii mei e vină, e durere. Sunt convins că vede chestiile astea. Sunt convins că le aude și în vocea mea atunci când îi spun:
    - Nu te-aș fi omorât.
   Mă agăț cu un soi de disperare de mana ei.
   - Dar ai fi putut, zice ea.
   Amândoi știm că este adevărat.
   - Da, recunosc eu.
   Nu sunt genul care să spună că îi pare rău, să-și ceară iertare. Dar sunt convins că expresia de pe fața mea îi spune tot ce e de știut.
   - Dar a fost altceva, zice.
   - Cum adică?
   Mă lasă să mă așez în spatele ei. Îi ridic mâinile care țin pistolul și țintim către un copac din apropiere. Îi despart picioarele și îi explic care trebuie să fie poziția corpului, apoi apăsăm trăgaciul. Sunetul este asurzitor. Smucitura aproape că a dărâmat-o. Din copacul ochit sar așchii.
   - E diferit pentru că, dacă aș fi avut ocazia, te-aș fi omorât și eu, îmi zice.
   Cam așa ne împăcăm cu lucrurile care s-au întâmplat între noi la început. Așa ne revanșăm pentru toate vorbele urâte spuse între noi, pentru gândurile oribile care ne-au trecut prin cap. Cam așa încercăm să ștergem violența și ura din primele noastre zile și săptămâni în cabană, din interiorul pereților de lemn care acum ne-au devenit casă.
   - Și prietenul tău, puștiul? mă întreabă.
   Dau din cap și îi arăt spre pistolul pe care-l ține în mâini. De data asta, vreau să încerce să tragă singură.
   - Din fericire pentru el, nu știam să țintesc pe când eram copil. Glonțul a trecut doar prin pielea de pe braț. O zgârietură.

EVE

               Ajunul Crăciunului

   Gabe a sunat în dimineața asta, devreme, să-mi spună că e pe drum.
   Am primit telefonul în jur de ora cinci și jumătate. Spre deosebire de James, care dormea ca un bebeluș, eu eram oricum trează de ore bune, luptându-mă cu încă o noapte de insomnie chinuitoare. Nu mă obosesc să-l trezesc, îmi iau halatul, papucii și ies din cameră.
   Mi-a spus că îmi aduce vești. Stau pe treptele din față, tremur de frig și aștept mașina lui Gabe să intre pe aleea de acces acoperită de zăpadă. S-a făcut șase dimineața, dar e tot întuneric. Beculețele de Crăciun ale vecinilor luminează cerul: brazi împodobiți strălucesc pe ferestre, țurțuri colorați de gheață atârnă de burlane, lumânări electrice aprinse scânteiază prinse de geamurile care dau spre stradă. Din coșurile de fum se înalță norișori denși spre cer.
   Îmi strâng halatul mai bine în jurul corpului și aștept. Aud un tren în depărtare. Orașul e adormit, nimeni nu mai pândește din întuneric, așa, ca mine. E Ajunul Crăciunului, duminică dimineața.
   - Ce s-a întâmplat? îl întreb imediat cum parchează și coboară din mașină.
   Vine direct spre mine, în grabă. Nici nu mai închide portiera.
   - Hai să mergem înăuntru.
   Mă ia de mână și mă conduce spre locul de unde vine căldura.
   Ne așezăm pe sofaua albă de pluș, foarte aproape unul de altul. Nici nu ne dăm seama că picioarele noastre se ating. E întuneric în casă; doar becul cuptorului e aprins, în bucătărie. Nu vreau să-l trezesc pe James.
   Vorbim în șoaptă.
   Are o lumină ciudată în privire. Ceva nou.
   - Gata, este moartă, trag eu concluzia.
   - Nu, spune el.
   Apoi își revizuiește afirmația și, evitându-mi privirea, zice umil:
   - Nu știu. E doctorița asta dintr-un orășel din nordul Minnesotei, doctorița Kayla Lee. Nu am vrut să-ți dau prea multe speranțe. Am primit un telefon în urmă cu o săptămână - doctorița văzuse fotografia Miei la știri și o recunoscuse ca fiind pacienta ei. Trecuseră săptămâni, poate chiar o lună de când Mia venise la o consultație. Dar era convinsă că este ea. Mia folosise un pseudonim: Chloe Romain.
   - O doctoriță?
   - Doctorița Lee spune că Mia venise însoțită de un bărbat. Colin Thatcher. Ne-a mai spus că Mia era bolnavă când venise să o vadă.
   - Bolnavă?
   - Avea pneumonie.
   - Pneumonie.
   Fără tratament, pneumonia poate fi fatală. Poate duce la sindrom respirator acut, la incapacitatea de a respira. Fără tratament, poți muri din cauza ei.
   - I s-a dat o rețetă și a fost trimisă acasă. Doctorița i-a făcut o programare pentru o nouă consultație, dar Mia nu a mai revenit.
   Gabe spune că avusese o presimțire care nu-i dăduse pace în legătură cu Grand Marais. O intuiție a lui îi spusese că Mia ar fi putut să fie acolo.
   - Ce te-a făcut să te gândești la Grand Marais? îl întreb, amintindu-mi ziua în care apăruse la ușa mea, întrebându-mă dacă auzisem vreodată de locul ăla.
   - O vedere peste care am dat acasă la doamna Thatcher. Trimisă de Colin maică-sii. Pentru un tip care rar pleca departe de casă, mi-a atras atenția. Un loc bun ca să te ascunzi... Mai e și altceva, spune el.
   - Ce mai e? întreb cu o voce rugătoare.
   Doctorița îi dăduse rețeta, dar asta nu înseamnă că și luase pastilele. Sau că le cumpărase.
   - Am tot vorbit cu Kathryn Thatcher și am făcut ceva investigații legate de familia ei. Se pare că există o cabană în Grand Marais, care este a familiei de mult timp. Kathryn zice că nu știe mare lucru despre ea. N-a fost niciodată acolo. Dar fostul ei soț l-a dus o dată pe Colin, când era mic. E o casă de vacanță, cum ar veni, mai mult pentru vară, bună de locuit doar câteva luni pe an. Am trimis un polițist să adulmece pe acolo și, când a ajuns, a descoperit o camionetă roșie cu număr de Illinois parcată în apropiere.
   - O camionetă roșie, repet eu.
   Gabe îmi reamintește că vecinii doamnei Thatcher erau convinși că fiul ei conducea o camionetă.
   - Și, și?, întreb, plină de nerăbdare.
   Se ridică în picioare.
   - Sunt pe drum spre acolo. Ajung în dimineața asta. Mă gândeam să iau avionul, dar nu e nicio rută directă și, până schimb zborurile...
   Mă ridic și eu în picioare.
   - Vin cu tine. Lasă-mă doar să adun câteva...
   Încerc să trec de el. Mâinile lui mă apucă cu fermitate de umeri.
   - Nu poți veni, îmi spune blând.
   Îmi zice că e doar o intuiție de-a lui. Nu are nicio dovadă că Mia este cu adevărat acolo. Cabana este supravegheată chiar acum. Colin Thatcher este un infractor periculos, căutat pentru încălcarea legii în repetate rânduri.
   - Ba vin! E fiica mea, spun eu, în lacrimi.
   - Eve.
   Vocea îmi tremură. Mâinile îmi tremură. Am așteptat luni întregi momentul ăsta și acum că a venit în sfârșit nu știu dacă sunt pregătită pentru el. Atâtea lucruri ar putea să meargă prost.
   - Mia are nevoie de mine acum. Sunt mama ei, Gabe. E datoria mea s-o protejez.
   Mă îmbrățișează, iar îmbrățișarea lui este puternică, ca a unui urs.
   - E datoria mea să te protejez pe tine, îmi spune. Ai încredere în mine. Dacă Mia e acolo, o să o aduc acasă.
   - N-o pot pierde acum, îi spun, plângând.
   Ochii mei întâlnesc o fotografie făcută cu ani în urmă: James, Grace, Mia și cu mine. Toți ceilalți arată ca și cum cineva i-a obligat să stea la poză, cu un zâmbet forțat întipărit pe față. Chiar și eu. Doar Mia arată pur și simplu fericită. Oare de ce, mă întreb. Nu i-am dat niciodată un motiv să fie fericită.
   Gabe se apleacă spre mine și mă sărută pe frunte. Buzele lui rămân acolo o vreme, apăsate pe pielea mea.
   Așa ne găsește James, care coboară împleticindu-se scările, îmbrăcat în pijamaua lui strâmtă cu imprimeu tartan.
   - Ce dracului e asta? vrea să știe.
   Mă trag mai departe de Gabe.
   - James. Au găsit-o pe Mia, îi spun, îndreptându-mă spre el, în hol.
   Dar privirea lui trece peste mine, de parcă nu ar fi ajuns până la el cuvintele rostite.
   - Și așa aduc detectivii veștile acum? Dându-se la soția mea? îl provoacă pe Gabe, ironizându-l.
   - James, îl strig din nou, și îi apuc și mâna, pentru că vreau să-l fac să priceapă: fiica noastră ar putea să vină acasă. Au găsit-o pe Mia!
   Dar James răspunde arogant, fixându-l în continuare cu privirea pe Gabe:
   - O să cred asta când o să văd.
   Și, cu o expresie zeflemitoare, părăsește încăperea.

COLIN

        Înainte

   Avem beculețe în pomul de Crăciun.
   Nu-i spun cum au ajuns acolo. Nu i-ar plăcea să știe. Îi spun doar că norocul nostru e ghinionul altora.
   Spune că arată absolut fantastic noaptea, când stingem lumina și stăm culcați unul lângă altul, doar cu becurile din brad și cu lumina aruncată de flăcările din șemineu.
   - E perfect, spune.
   - Nu e de ajuns, îi zic eu.
   - Ce vrei să spui? E perfect.
   Dar amândoi știm că suntem departe de perfecțiune.
   Ce e perfect este doar felul în care ea mă privește și în care îmi spune numele. Felul în care îmi atinge părul, deși sunt convins că ea nu știe cât de fascinant este gestul. Felul în care ne îmbrățișăm în fiecare noapte. Felul în care mă simt eu: complet. Mai e perfect cum zâmbește ea uneori, sau chiar râde. Cum ne putem spune unul altuia tot ce ne trece prin cap, sau cum putem sta împreună ore întregi fără să scoatem o vorbă...
   Pisica stă și ea tolănită pe lângă noi în timpul zilei. Doarme împreună cu noi noaptea, pe perna Miei, pentru că este caldă. Îi spun s-o gonească, dar Mia nu vrea. Așa că se mută mai înspre mine, ca să-i lase loc mâței.
   Își pune capul pe perna mea. Îi dă rămășițe din mâncarea noastră, pe care le halește cu poftă. Dar amândoi știm că, pe măsură ce dulapul se golește, Mia va trebui să decidă: noi sau pisicul.
   Vorbim despre locurile pe care ne-am dori să le vizităm, dacă am putea.
   Fac o listă cu toate locurile pe care le cunosc și unde știu că e cald.
   - Mexic. Costa Rica. Egipt. Sudan.
   - Sudan? se miră Mia.
   - De ce nu? E cald.
   - Chiar atât de frig îți este? mă întreabă.
   O trag spre mine și o iau în brațe.
  - Încep să mă încălzesc, îi spun.
   O întreb unde și-ar dori să meargă, dacă vom scăpa vreodată de aici.
   - Este un oraș în Italia... Un oraș-fantomă. Abandonat, plin de măslini crescuți peste tot, un oraș aproape inexistent, cu numai câteva sute de locuitori, cu un castel medieval și o biserică veche.
   - Acolo vrei tu să mergi? spun, surprins.
   Mă așteptam la Machu Picchu sau Hawaii. Ceva pe acolo. Dar îmi dau seama că nu e prima dată când se gândește la asta.
   - E genul ăla de loc în care ne-am putea strecura și ne-am adapta ușor. Este o lume diferită de ceea ce vezi la televizor, ruptă de tehnologie... Se află în Liguria, acea parte a Italiei care se învecinează cu Franța - am fi foarte aproape de Riviera Italiană. Am putea trăi la casă și ne-am crește propriile legume. Nu am avea nevoie să depindem de alții. Nu ar trebui să ne îngrijorăm că vom fi prinși, sau găsiți, sau...
   O privesc cu interes.
   - Crezi că e o prostie, zice.
   - Cred doar că legumele proaspete ar fi o schimbare în bine față de roșiile astea în bulion.
   - Urăsc roșiile în bulion, zice și ea.
   Îi spun că și eu le urăsc. Le-am cumpărat doar fiindcă eram pe fugă.
   - Am putea găsi o casă veche, rustică, din piatră, una care are, nu știu, poate două sute de ani. Am avea o priveliște minunată, am vedea munții, poate chiar și marea, dacă avem noroc. Am putea ține animale și ne-am crește mâncarea singuri.
   - Struguri?
   - Da, am putea avea viță de vie. Ne-am schimba numele, ca să o luăm de la capăt.
   - Cine ai fi? o întreb.
   - Cum adică?
   - Numele tău nou.
   Răspunsul pare de la sine înțeles:
   - Chloe.
   - Chloe, bun. Atunci, Chloe vei fi, îi spun.
   Mă gândesc la nume. Chloe. Îmi amintesc ziua aia, cu luni în urmă, când am mers în camionetă spre Grand Marais. Am obligat-o atunci să aleagă un nume, și a spus Chloe.
   - De ce Chloe?
   - Cum adică? mă întreabă.
   - În ziua aia. Când ți-am spus că nu mai poți fi Mia. Și tu ai zis că vei fi Chloe.
   - Ah, zice ea, și se ridică în fund.
   Pe față i s-au imprimat cute de la cămașa mea. Are părul atât de lung. Îi trece de jumătatea spatelui. Aștept un răspuns simplu. Îmi place numele, ceva de genul ăsta. Dar primesc mai mult de atât.
   - Este al unei fete pe care am văzut-o la televizor.
   - Ce vrei să spui?
   Își închide ochii. Știu că nu vrea să-mi povestească. Dar o face, cu toate astea:
   - Aveam 6 sau 7 ani. Maică-mea era în bucătărie, dar lăsase televizorul pornit, la știri. Eu desenam. N-avea idee că m-ar putea interesa să mă uit la TV. Era o poveste despre o excursie cu școala a unor elevi de liceu din Kansas sau Oklahoma. Un grup de puști în autobuz, care mergeau la o competiție sau ceva asemănător. Nu mai știu. Nu acordam de fapt prea multă atenție detaliilor. Autobuzul ieșise de pe șosea și se prăbușise într-o vale abruptă. Șoferul și jumătate din copii muriseră în accident. Apoi apăruse o familie, mama, tata și doi băieți mai mari, poate de 18 sau 19 ani. Încă îi mai văd - tatăl avea părul mai rar pe frunte, un început de chelie, băieții, amândoi, erau înalți și aveau alură de jucători de baschet, cu părul portocaliu aprins. Mama lor arăta ca și cum ar fi fost ea călcată de un autobuz. Plângeau cu toții, stând în fața casei lor de un alb imaculat. Asta m-a atras de fapt la întreaga poveste. Faptul că plângeau. Aveau inimile frânte. Erau distruși. L-am privit mai ales pe tată, dar de fapt cu toții m-au impresionat, cum plângeau după fiica lor care murise. După sora lor moartă. Murise în accident, căzuse cu autobuzul în prăpastie când șoferul adormise la volan. Avea 15 ani, dar îmi amintesc cum tatăl vorbea despre ea ca și cum ar fi fost un bebeluș. Insista că fusese un copil minunat - deși chestiile pe care le zicea despre ea, că era blândă și că adora să cânte la flaut, nu erau neapărat minunate în sine. Dar, pentru el, cu siguranță erau. O ținea încontinuu cu „micuța mea Chloe”. Ăsta era numele ei. Chloe Frost.
   Face o pauză și respiră adânc.
   - Nu mă mai puteam gândi decât la Chloe Frost. Voiam să fiu ea, să fiu dorită în felul în care familia ei îi ducea dorul ei, după ce murise. Am plâns și eu pentru Chloe, zile la rând. Când eram singură, îmi imaginam că vorbesc cu ea. Purtam conversații lungi cu prietena mea moartă, Chloe. O desenam. Multe desene, în care ea apărea cu părul portocaliu, ca al fraților ei, și cu ochii căprui, nuanța cafelei.
   Își trece mâinile prin păr și privește în gol, de parcă ar fi jenată de ceea ce-mi povestește. Dar continuă:
   - Eram cu adevărat invidioasă pe ea. Invidioasă că ea murise, geloasă că, undeva acolo, cineva o iubise mai mult decât mă iubeau ai mei pe mine. E o nebunie, știu.
    Dau din cap și spun:
   - Nu.
   Știu că asta e ceea ce vrea să audă. Dar mă gândesc ce multă singurătate avusese înjur, în copilărie, dacă îi fusese dor de o așa-zisă prietenă moartă pe care nici n-o cunoscuse. Lucrurile nu fuseseră prea grozave nici pentru mine și maică-mea, dar cel puțin nu fusesem singuri.
   Mia schimbă subiectul. Nu mai are chef să vorbească despre Chloe Frost.
   - Tu cine ai vrea să fii?
   - Nu știu... John?
   N-aș putea să fiu mai puțin potrivit pentru numele John.
   - Nu, zice Mia. Tu o să fii Owen. Pentru că oricum nu contează, ăsta nu e numele tău adevărat, nu?
   - Vrei să știi care e numele meu?, o întreb.
   Pariez că s-a gândit de un milion de ori la asta. Sunt convins că s-a gândit la toate variantele de nume și a încercat să ghicească. Mă întreb dacă i-o fi trecut prin cap să mă chestioneze.
   - Nu, nu vreau, pentru că tu pentru mine ești Owen.
   Îmi spune că nu mai contează cine am fost înainte.
   - Și tu vei fi Chloe.
   - Eu voi fi Chloe.
   Și, din acel moment, Mia încetează să existe.

EVE

           După

   Mă sfătuiesc cu doctorița Rhodes. Este de acord cu planul, dar cu o singură condiție: să o luăm și pe ea cu noi. Cumpăr trei bilete de avion cu o carte de credit pe care o am la comun cu James. Departamentul de poliție îi plătește transportul lui Gabe.
   Vom vizita cabana în care Mia a fost ținută captivă în tot acel timp.
   Sperăm că, odată aflată acolo, să i se împrospăteze memoria și să-și aducă aminte măcar ceva din perioada petrecută la cabană. Dacă numai pisica a reușit să i-l reamintească pe Colin Thatcher, mă întreb ce efect va avea vederea locului respectiv.
   Eu și Mia ne pregătim o singură valiză. Între noi fie vorba, nici nu avem prea multe lucruri pe care să le luăm la noi. Nu i-am spus lui James unde mergem. Mia a rugat-o pe Ayanna să aibă grijă de Canoe câteva zile, iar femeia a fost de acord fără să stea pe gânduri. Fiul ei Ronnie, în vârstă de nouă ani, e încântat să aibă o pisică în apropiere. Îl rugăm pe taximetrist să ne lase pentru o scurtă oprire la apartamentul ei, în drum spre aeroportul O’Hare. Mia se desparte cu greu de Canoe, pentru a doua oară.
   Mă întreb cum a fost prima dată când i-a spus la revedere pisicii.
   Aeroportul este un loc oribil pentru cineva aflat în situația Miei.
   Zgomotul te asurzește: mii de oameni, difuzoare cu voci date la maximum, avioane care îți huruie pe deasupra capului. Mia e cu nervii la pământ. Observăm asta cu toții, așa cum stă prinsă între doctorița Rhodes și mine, și cum o țin eu cu un braț pe după talie. Psihiatra sugerează o doză de Valium, pe care a adus-o în geantă, să fie.
   Gabe examinează pastilele femeii.
   - Ce altceva mai aveți aici? o întreabă.
   Toți 7 stăm la rând la terminalul nostru.
   - Alte sedative, spune psihiatra. Unele mai puternice.
   Gabe se trage ușor deoparte și se întinde după un ziar abandonat de cineva.
  - Sunt în regulă... pentru... zic eu.
   - Pentru copil, termină Mia ceea ce voiam eu să spun.
   Încă nu m-am obișnuit cu ideea.
   - Da, zic, admirând-o pe Mia că poate spune cuvântul copil.
   - Este ok, dacă le ia o singură dată. Nu le-aș recomanda pentru folosire frecventă în timpul sarcinii, ne lămurește doctorița.

............................................................