Destin, Aprilynne Pike

 ...................................................................

4-5

            - Laurel!

   Vocea blândă și pătrunzătoare a lui Yeardley o făcu pe Laurel să-și vină în fire. Se uită la profesorul ei.

   - Laurel, tu nu ești o războinică.

   Avea dreptate. Dar mai conta oare? Terenul din jurul Academiei era, practic, plin de puști în momentul ăsta; tot ce trebuia să facă era să-și aleagă una și s-o împuște pe Klea în spate. Ar fi fost la fel de ușor ca la vânătoare.

   - Am văzut doar ce-ai reușit să faci. Tu nu ești o distrugătoare. Ești mai puternică de-atât.

   „Ce e mai puternic decât distrugerea?”

   Laurel văzuse cu ochii ei ce însemna forța. Tamani era plămădit din ea. Yuki era atât de puternică, încât aproape că-i omorâse pe toți. Klea era chiar mai puternică - îl învinsese pe Shar, despre care Laurel credea că e imbatabil. Până și Chelsea și David puseseră umărul și respinseseră invazia a sute de troli într-o singură după-amiază.

   Până în ziua aceea, Laurel nu făcuse decât să fugă.

   - Tu ești o vindecătoare, Laurel; mereu ai fost. Și, chiar dacă acum ești mânioasă, tu nu ești așa cu adevărat.

   - Dar aș putea fi, insistă Laurel. Aș putea s-o fac.

   - Nu, n-ai putea, zise calm Yeardley. Nu în felul ăsta. Și asta nu înseamnă că ești slabă, Laurel. E tot un fel de putere - aceeași care te face o atât de grozavă Amestecătoare, așa cum Callista n-ar putea fi niciodată. Oricine poate smulge o floare, Laurel. Adevărata putere e a celui care dă viață.

   Spunând acestea, îi strecură ceva în palmă.

   Laurel se uită în jos la floarea de un roșu aprins - castilleja. Mama ei o numea o pensulă indiană; creștea și aici, și în lumea oamenilor. Preparată corect, putea deveni una dintre cele mai puternice plante tămăduitoare din Avalon.

   Furia lui Laurel se potoli, lăsând în urmă o durere adâncă și searbădă. Dar tristețea îi era cunoscut: cu tristețea se putea descurca. Nu o transforma, așa cum o făcea furia. Putea rămâne ea însăși, simțind totuși durerea mistuitoare.

   Cu Chelsea și David în stânga și-n dreapta, ținând-o pe după umeri, Laurel își recăpătă curajul de a privi Academia - casa ei din Avalon..

   În spate nu se vedea nicio flacără, însă otrava roșie a Kleei curgea pe acoperișul sălii de mese, învăluind întreaga seră. Vălătuci de fum negru și gros se rostogoleau încă pe zidurile de piatră, contopindu-se într-o ceață întunecată ca niște nori de furtună, care trecea pe deasupra ei. Nu era sigură că se va mai putea uita vreodată la Academie fără să-și amintească de felul în care fusese devastată.

   - Și prietenul tău Tam a fost distrus, zise Yeardley, rupând tăcerea. A încercat să ne oprească să închidem zidul, dar nu mai aveam ce face. Au murit cu toții.

   Laurel încuviință din cap și lacrimile i se prelinseră pe obraji privind în depărtare.

   - Urăște să se dea bătut, zise ea. Dar unde o fi?

   Ca un răspuns la întrebarea ei, câteva zâne veniră alergând spre Yeardley.

   - Zâna de primăvară... a plecat, zise una dintre el gâfâind.

   - A plecat? întrebă Yeardley, și în vocea lui era prima oară când se simțea panica.

   - Când ați închis zidul a luat-o razna, zise alta. N-am mai văzut pe nimeni în asemenea hal. Am crezut că l-am liniștit, dar, când nu m-am mai uitat la el, a fugit. S-a strecurat pe ușă afară și a sărit gardul.

   Făcu o pauză.

   - Cred că a pierdut pe cineva acolo înăuntru.

   - Dar de ce ar....?

   Laurel se uită în jos la bluza ei roz și răspunsul îi tăie răsuflarea.

   - A confundat-o pe Katya cu mine, șopti ea.

   - O s-o omoare, zise Laurel.

   - Sau ea pe el, spuse Chelsea, albă la față.

   - Există vreo ieșire acolo? întrebă Laurel, întorcându-se ca să se uite-n jur.

   - Jos, în colțul ăla, răspunse Yeardley, arătând cu degetul. Dar, Laurel, eu zis să nu te duci. Ce crezi că poți tu să faci?

   - Nu știu, spuse Laurel. Ceva.

   Se întoarse spre David.

   - Vii cu mine?

   Nu avea niciun drept să-l întrebe, însă avea nevoie de el. Ușa din față e încă sigură... știu și eu, după tot ce s-a-ntâmplat....

   - Sigur că vin, răspunse el, luându-li imediat sabia de unde o înfipsese.

   - Chelsea....

   - Nici să nu te gândești, spuse Chelsea, ridicând mâna. Vin.

   Nu era vreme de ceartă, mai ales din cauza unui lucru pe care Laurel știa că l-ar fi făcut și ea - de multe ori o făcuse - în locul lui Chelsea.

   - Atunci, să mergem! spuse Laurel dând din cap. N-avem timp de pierdut.

        Încetinind doar ca să se poată afunda în pădure fără să fie auzit, Tamani grăbi pasul când ajunse la adăpostul copacilor, recuperând repede timpul pierdut.

   Klea și suita ei schimbaseră brusc direcția spre Palatul de Iarnă, dar n-aveau să ajungă acolo înainte să-i prindă din urmă. Încă 10  zecunde și era gata de atac.

   9...

   5...

   2...

   1...

   Tamani se avântă printre copaci, învârtindu-și sulița, cu un strigăt sălbatic despre care nu știa de unde venise. 

   Două zâne în negru căzură răpuse de sulița cu vârfuri strălucitoare de diamant; alta se prăbuși la pământ. După ce doborî ambele gărzi de corp, Tamani se repezi la Klea. Scoțând un țipăt de uimire, ea ridică o mână ca să se apere; hainele sale din piele groasă și neagră amortizară lovitura, dar lui Tamani i se păru că aude un trosnet în brațul Kleei.

   Păcat că nu era mâna dreaptă.

   Klea scoase un pistol și-l îndreptă spre el, dar Tamani era pregătit și, lovind cu piciorul, făcu să-i zboare arma din mână cât colo. N-avea de gând s-o lase să trișeze; de data asta, era care pe care, iar cel mai bun avea să câștige.

   - Tamani!

   Cu coada ochiului, Tamani o zări pe Yuki, care arăta aproape uman în blugi și un maiou care-i lăsa floricica de pe spate să respire.

   Strigătul ei îi distrase atenția, iar Klea profită și îl lovi în braz cu tocul ei de oțel. Tamani făcu un pas în spate, după care o prinse pe Klea de picioare și-o trânti. Când își ridică sulița să atace, mai primi o lovitură, de data asta în genunchi. Era imun la loviturile ei, dar, împingându-l, avusese răgaz să se ridice în picioare.

   Câteva zâne-gardian urmăreau lupta cu pistoalele îndreptate spre el; Tamani se îndoia că aveau să riște să tragă câtă vreme stătea atât de aproape de Klea. Câteva încercaseră să intervină cu cuțite, dar Tamani le atacă cu sulița, atingând-o pe una care nu se ferise la timp.

   Deși Klea își proteja brațul fracturat, era destul de rapidă cu celălalt. Reuși să scoată un cuțit, cu care lovi sulița lui Tamani când o îndreptă spre gâtul ei, dar nu făcu decât să devieze lovitura, iar sulița i se înfipse adânc în umăr. Din rană îi curgea sevă, dar Klea nu dădea nicio atenție.

   - Yuki, strigă ea cu o voce aspră și autoritară. Fă și tu ceva!

   Tamani o văzu pe Yuki ridicând mâinile și făcând un mănunchi de rădăcini de copac să iasă din pământ și să se înalte în văzduh, așa cum făcuse și Jamison în Grădina Porții. Rădăcinile groase și pline de pământ se năpustiră spre Tamani, care se pregăti sufletește pentru plesnitura înțepătoare, așteptând-o aproape cu seninătate.

   Dar nu se întâmplă așa.

   Rădăcinile încremeniră la câțiva centimetri de el. Când Tamani aruncă o privire spre Yuki, aceasta avea o față crispată, ca și când rădăcinile ar fi atacat-o pe ea, nu pe el.

   - N-nu pot! strigă ea, încercând parcă să se scuze.

   Klea înjură și se repezi la Tamani cu cuțitul, dar fu nevoită să facă un salt în spate când acesta începu să-și rotească aprig sulița-n aer.

   Tamani avea impresia că privea lupte cumva din afară și simți o forță imensă punând stăpânire pe mâinile lui și aruncându-l spre inamic, cu vârful suliței înainte. Era însetat de dreptate; avea s-o facă să plătească pentru faptele ei. Însuflețit de furie, devenise la fel de puternic ca orice Luptător.

   În fața atacurilor lui Tamani, Klea pierdea teren; cuțitul ei nu făcea față suliței pe care o avea el. El îi lăsă cale liberă spre pieptul lui, ofertă pe care nu o putu refuza, și se alese cu o tăietură ușoară de-a lungul umărului rănit, prinzându-i însă gâtul între el și suliță.

   Apucând sulița cu ambele mâini, o trase pe Klea mai aproape de el, apăsându-i beregata cu sulița. Din reflex, Klea scăpă cuțitul ca să-și ridice mâinile pentru a se elibera.

   - Tu, exclamă el, cu mâinile tremurând, dar cu o luciditate sinistră. Mi-ai luat tot ce aveam, și vei muri pentru asta.

   Klea scoase doar un sunet strangulat, iar mintea lui reuși să cuprindă spaima care scânteia - pentru prima oară - în privirea ei.

   - Nu!

   Țipătul lui Yuki spintecă văzdubul, iar universul se opri în loc când auzi un altul.

   - Tamani!

   Încercă să respire, dar era amorțit, paralizat. Mintea lui refuza să creadă.

   - Nu face asta!

   Mai aproape acum. Trebuia să se miște. Trebuia să vadă.

Capitolul 19

        - Tamani, stai! strigă Laurel, fără să știe sigur ce își dorea cu adevărat; după tot ce făcuse, Klea merita să moară.... nu-i așa?

   „Răspunsuri” își spuse ea. „Avem nevoie de răspunsuri.”

   Laurel mai mult îl simți pe David ajungând în spatele ei și făcu ochii mari când gardienii ridicară armele și le îndreptară spre ea.

   - Nu!

   Țipătul lui Tamani îi răsună în urechi, dar, când începură împușcăturile, David se aruncă în fața ei. 

   Laurel fugi și aproape că dădu peste Chelsea, care stătea ascunsă după un stejar cu trunchiul gros. Laurel rămase lângă ea în timp ce David era asaltat de gloanțele gardienilor, care spulberau liniștea din jur.

   David nici nu se clintea măcar; se uita doar în jos, la gloanțele care cădeau în țărână.

   Laurel își luă inima-n dinți să arunce o privire și o văzu pe Klea scăpând din strânsoarea lui Tamani și luând ceva de jos. În timp ce-și îndrepta pistolul semiautomat spre pieptul lui David, Tamani profită de ocazie ca să fugă la Laurel, alunecând lângă ea în țărână și strângând-o la piept, cu degetele tremurând de emoție.

   - Presupun că dacă ți-ai adus prietena aici, să-mi salveze viața, ar trebui să uit că mi-ai făcut ziua asta al naibii de neplăcută, zise Klea sec, după care ținti și apăsă pe trăgaci.

   Laurel și Chelsea își astupară urechile, iar Tamani încercă să le protejeze cu corpul său, în vreme ce David părea amuzat. Își puse mâna liberă în șold, uitându-se la grămada de gloanțe care se înălța la picioarele lui.

   Klea prinse ideea și se lăsă păgubașă, băgând cu grijă pistolul în tocul de la mijloc.

   - David Lawson, zise Klea lent. Ți-am văzut mașina în Orick și mi-am închipuit c-a venit Laurel cu ea, dar, trebuie să recunosc, sunt foarte surprinsă să te găsesc aici. Nu am mai călcat oameni în Avalon...

   - De 1000 de ani. Să știi că mi s-a tot spus chestia asta.

   - Da, mă rog, probabil că și asta  una dintre minciunile lor, zise Klea. Aproape nimic din ce-ți spun zânele de pe-aici nu e adevărat.

   - Savia asta e adevărată, o contrazise David, apropiindu-se de ea. Ai văzut doar cum au picat gloanțele.

   - Și văd că vii spre mine, și știu ce ai de gând. Dar ascultă la mine, omule. Eu sunt singurul motiv pentru care Barnes nu v-a omorât pe tine și pe Laurel toamna trecută, așa că-mi ești dator.

   - Îți sunt dator? Mai știi ce i-ai spus lui Shar când ți-a zis la fel de dimineață?

   Laurel îl simți pe Tamani crispându-se lângă ea.

   - O pierdere tragică, zise Klea fără să clipească. A fost probabil cel mai bun luptător pe care l-am întâlnit vreodată. Dar s-a aflat de partea greșită a istoriei, David. Toată insula asta e așa. Uită-te-n jur! E un paradis fragil, cu oameni frumoși din naștere, cărora nu le lipsește nimic și care-și irosesc potențialul uriaș pe diferențe sociale mărunte.

   - Vorbești ca la școală, răspunse David.

   Yuki râse, părând surprinsă de ironie, și-și duse mâna la gură; dar Klea nu se lăsă.

   - Gândește-te ce-ar putea oferi acest loc lumii întregi, David. Și întreabă-te de ce nu o face. Zânele se ascund, pentru că se cred mai bune, mai curate, mai superioare. Iar după ce acest conflict se va-ncheia și le vei da sabia înapoi, tu ce vei fi? Un erou? Poate că-ți dorești că crezi asta, dar în adâncul sufletului știi adevărul. O să fii din nou un om mărunt, inferior, prea puțin important pentru a fi băgat în seamă. Și asta după tot ce-ai făcut pentru ele, după toți trolii pe care i-ai ucis?

   David încerca să rămână impasibil, dar până și Laurel vedea durerea pe care o avea în ochi.

   - Ai măcar vreo idee câți ani de coșmar ai câștigat astăzi? zise Klea, învârtind cu bună știință cuțitul în rană. Și pentru ce? Pentru o specie care te va arunca la gunoi după ce nu va mai avea nevoie de tine.

   Văzând că David nu răspunde, Klea continuă:

   - Dacă vrei să fii cu adevărat erou, ar trebui să mă ajuți să pun pe picioare locul ăsta. Avalonul e distrus. Avem nevoie de o viziune nouă, de un nou conducător.

   - Doar n-are de gând să-nghită toate rahaturile astea, nu? șopti Tamani, dar Chelsea ridică din sprânceană.

   - Cine? Tu? Haida-de, zise David.

   Chelsea îi aruncă lui Tamani un zâmbet triumfător.

   Klea oftă, dar păru mai mult plictisită decât dezamăgită.

   - Ei bine, să nu zic că n-am încercat. Bucură-te de momentul tău de glorie, David; se va sfârși înainte să apuci să-ți dea seama. Acum chiar trebuie să plecăm. După cum spun oamenii: „Avem chestii mai importante pe cap.”

   - Nu te las să treci, zise David, tăindu-le calea, în timp ce Tamani se ridica și el în picioare.

   Klea își scoase ochelarii de soare și și-i puse pe cap, jucându-se cu degetele în păr ca și când n-ar fi avut altceva mai bun de făcut. Era ciudat s-o vezi fără veșnicele ei lentile negre - să-i vezi ochii verzi-deschis cu gene negre, dese, care-i dădeau chipului ei o frumusețe care intra în contradicție cu orice altceva legat de ea.

   - David, ar trebui să joci pocher mai des; blufezi ca un copil. Să știi c-am auzit de legenda Excaliburului - care pare să fie ce ai tu în mână acolo - și bănuiesc, după felul în care tragi de timp, că ceva din puterile pe care le are te împiedică, de fapt, să-mi faci rău cu ea. Așa că, acum, voi trece pe lângă tine. Oprește-mă, dacă poți, glumi ea sec, după care se întoarse să o ia spre Palatul de Iarnă, scoțându-și din nou pistolul.

   Excaliburul luci când David îl roti în direcția Kleei. Ea nici nu tresări.

   Dar lovitura nu era pentru ea.

   Cu un zăngănit, sabia trecu prin pistolul pe care îl avea în mână, iar apoi David se întoarse și termină rapid și cu pistoalele soldaților ei.

   De uimire, câțiva făcură un salt în spate ca să-și salveze pielea, fără să-și dea seama că țina erau armele lor. Unii încercară să tragă din nou în el, dar, în final, se aleseră cu pistoalele retezate în două. Butoaie, paturi și arcuri metalice zăceau împrăștiate în țărână, alături de alămuri distruse și gloanțe care nu-și găsiseră ținta.

   Tamani profită de haosul din jur și ieși dintre copaci, repezindu-se la Klea, căreia îi răsuci brațul la spate și-i lipi din nou sulița de gât; însă ea îl lovi cu piciorul și Tamani țipă când tocul îi atinse genunchiul.

   Laurel strânse din pumni de frustrare, urându-se pentru că nu putea face nimic care să nu-l încurce pe Tamani.

   - Oprește-te! răcni Yuki, întinzând spre David un braț cu palma întinsă și degetele răsfirate.

   Își strânse apoi degetele în palmă și din pământ ieșiră 3 rădăcini care se înălțară până la pieptul lui David, într-o explozie de pământ și piatră. Rădăcinile crescură brusc până la el și Laurel auzi un țipăt strangulat din gâtul lui Chelsea, dar, imediat ce îl atingeau pe David, rădăcinile se uscau și se prăbușeau la pământ.

   Yuki pufni și întinse mâinile spre iarba de la picioarele ei, iar rădăcinile intrară la loc în pământ, împrăștiind o ploaie de firmituri de pământ în jur. Ea se uită spre Klea, pe care Tamani o îngenunchease acum și o ținea aplecată, apăsând-o cu sulița pe spate.

   - Chelsea, șopti Laurel, fără a-și lua ochii de la Yuki, stai aici. Hai s-o luăm prin surprindere. E singurul lucru care ne-a mai rămas de făcut.

   În afară de David, Chelsea era singura care o putea lua prin surprindere pe zâna de iarnă, singura pe care Yuki nu o putea simți de la distanță. Chelsea încuviință din cap când Laurel se ridică.

   - Yuki, zise Laurel ducându-se timid spre ea, cu mâinile la vedere.

   - Rămâi unde ești, Laurel, spuse Tamani, încordat.

   Dar Laurel clătină din cap. Yuki era prea puternică pentru ca Tamani să poată lupta împotriva ei fără ajutorul lui Jamison. Poate că Laurel reușea să-i vină de hac.

   - Te rog, nu cred că asta vrei cu adevărat. Ai stat cu noi - cu noi toți - în toate aceste 4 luni. Niciodată n-am vrut să facem rău cuiva, cu atât mai puțin să ucidem. Da, Avalonul are problemele lui, dar merită să faci asta?

   - Omoar-o, Yuki, porunci Klea.

   Bărbia lui Yuki începu să tremure.

   - E o societate distrusă de minciuni, Laurel. Nici nu știi ce fac ei în secret. E pentru binele majorității, pe termen lung.

   - Cine zice asta? întrebă Laurel tăios. Ea?

   Arătă spre Klea, care se zbătea încă să scape din mâinile lui Tamani.

   - Am văzut cum se poartă cu tine. Nu e nici bună, nici puternică; e doar o bătăușă speriată. A ucis toate zânele alea de la Academie. Sunt moarte, Yuki.

  Yuki se uită cu suspiciune la ea.

   - A fost un simplu incendiu, Laurel.

   - Și gazul roșu? Aproximativ 1000 de zâne de toamnă au murit din cauza ei - fără să mai pomenim de zânele omorâte de troli.

   - Nu sunt moarte, doar adormite.

   Lui Laurel îi căzu fața și se întoarse spre Klea.

   - Nu i-ai spus?

   - Habar n-am despe ce vorbești, răspunse imperturbabil Klea.

   - Despre fumul roșu. Știu la ce folosește, zise Laurel.

   Zânele muriseră. Ea știa asta; Klea știa. Și o mințise pe Yuki.

   - Yuki, trebuie să mă asculți - nu noi te mințim. Klea te minte. După foc, a trimis o chestie roșie care a ucis tot ce i-a ieșit în cale. Nu a adormit, a ucis. Nu e așa cum crezi tu. E o criminală.

   Yuki se uită chiorâș la ea, iar Laurel îi citi în privire că se hotărâse deja.

   - Mi-a zis c-o să spui asta, mărturisi Yuki încet. 

   Se întoarse și se uită la Tamani. Apoi zise atât de încet, încât Laurel abia o auzi:

   - Îmi pare rău.

   Rădăcinile țâșniră din pământ, formând o colivie neagră, acoperită de mușchi în jurul lui Laurel. Apoi pământul din jurul lui David se retrase cu ajutorul a milioane de filamente vegetale, creând un șanț ca o gogoașă goală în mijloc - prea mare pentru a putea sări peste el fără să-ți iei avânt din fugă și prea adânc pentru a putea ieși cu ușurință.

   - Uită-l! răcni Klea. Nu mai poate face nimic.

   Yuki se întoarse și se uită la mentorul ei și la Tamani, iar după o clipă de ezitare, strânse din pumni.

   - Tamani! strigă Laurel înainte ca niște rădăcini groase să țâșnească de sub el, să-i azvârle sulița cât colo și să-l pună în genunchi, țintuindu-i încheieturile de pământ.

   - Nu-i face rău, zise Yuki în momentul în care Klea scoase un cuțit. Hai să plecăm, și gata.

   Dar dinspre cărăruie se auzi o voce cunoscută:

   - De data asta, ai mers prea departe.

Capitolul 20

         Toate privirile se întoarseră spre silueta care urca pe potecă șchiopătând și care se sprijinea într-un baston superb de abanos.

   - Jamison! strigă Laurel.

   Era tras la față și părea că mai mult se târa decât mergea.

   Yuki și Klea rămaseră o clipă înmărmurite. Șanțul care-l înconjura pe David se astupă de la sine, iar colivia lui Laurel reintră în pământ, împreună cu legăturile lui Tamani. Tamani o atacă pe Klea - gardienii rămași erau confuzi, iar unul dintre ei părea că încerca să-și repare pistolul distrus, cu toate că se vedea de la o poștă că era imposibil de reparat. 

   Laurel alergă la Jamison și-l luă de braț, înainte să-i treacă cuiva prin minte s-o oprească.

   - Te-ai trezit, spuse ea într-un suflet.

   - M-am trezit cât am putut, pentru moment, răspunse el zâmbindu-i obosit, după care o bătu încetișor pe umăr. Dar eu zic să rămâi mai în spate, dacă poți.

   Laurel șovăi, dar se dădu înapoi.

   Jamison ridică o mână, cu un aer firesc, iar o rădăcină groasă de stejar apăru din senin și se opri, cu o plesnitură, în palma lui. Laurel se întoarse să se uite la Yuki, cu mâinile întinse și tremurând din toate încheieturile. Nu-și dădea prea bine seama dacă fața acesteia exprima teamă, furie sau sforțare. Probabil câte puțin din toate.

   Un foșnet de frunze se auzi dinspre locul în care stătea ascunsă Chelsea și Laurel își dădu seama că se pregătea să iasă de după copac.

   - Destul! răcni Laurel cât de tare putu și, cu toate că nimeni nu se retrase, se opriră cu toții.

   Pentru o clipă.

   - Toată lumea pe loc, adăugă ea, aruncând o privire spre copacul după care, Chelsea slavă zeiței, stătea încă ascunsă.

   Cu toate că Jamison le venise în ajutor, Laurel tot nu îndrăznea să renunțe la singurul ei avantaj secret, deși știa cât de greu îi era prietenei sale să privească totul și să nu poată face nimic.

   Timpul în care rostise acele cuvinte era tot ce-i trebuia. Klea izbucni într-un râs forțat după ce reuși să scapte de Tamani, iar Yuki se apropie tot mai mult de Jamison.

   - De când mă știu, destinul meu a fost să te înfrunt pe tine, zise Yuki pe un ton calm în momentul în care David se duse lângă Laurel, stând cu sabia ridicată ca un scut uman între ea și gărzile care înaintau tot mai mult.

   - Subtil, șopti el din colțul gurii.

   - A funcționat, răspunse Laurel, uitându-se din nou la Yuki, care se apropia din ce în ce mai mult de Jamison.

   - Să mă înfrunți? Ce fel de destin e ăsta? întrebă Jamison calm.

   - Am fost creată s-o răzbun pe Klea, răspunse Yuki. Ăsta a fost singurul mei scop pe lume.

   - N-ai cum să crezi asta, zise Jamison, iar Laurel se minună câtă fermitate și blândețe totodată, erau în cuvintele înțeleptei zâne.

   - De ce n-aș crede? întrebă Yuki, încruntându-se.

   Își întinse mâinile în față, iar pământul de sub picioarele lui Jamison se deschise cu un trosnet, mai-mai să-i înghită pe Tamani și pe Klea, fiecare chinuindu-se să-l împingă pe celălalt.

   O plasă din fire de iarbă șuieră prin aer și îl prinse pe Jamison, chiar înainte să cadă, țesând un pod compact, incredibil de solid, peste groapa pe care Yuki o făcuse sub el.

   - Viața nimănui n-ar trebui să se învârtă în jurul unui singur țet, mai ales dacă nu e ales de bunăvoie, spuse Jamison fără a șovăi o clipă. Yuki, tu cine ești, de fapt?

   Yuki se uită la Klea, care scosese din nou cuțitul, repezindu-se la Tamani.

   - Yuki, tu....

   Dar cuțitul atinse gâtul lui Tamani, împiedicându-l să mai continue.

   - Ar fi trebuit să mori din clipa în care ai intrat în raza vizuală a luptătorilor mei, șuieră Klea, în timp ce Tamani se chinuia să nu lase cuțitul să-i străpungă pielea. Yuki ar fi putut să te ucidă pe loc.

   - Am zis să-mi încerc și eu norocul, răspunse Tamani, îndepărtându-și cuțitul de la gât și recuperându-și sulița.

   - E o miză mică. Ai avut noroc.

   Cuțitul Kleei se izbi de sulița lui Tamani iar și iar, și Laurel își dădu seama că vânătorul de troli de odinioară nu mai încerca să-l ucidă pe Tamani acum, ci voia doar să treacă de el și să-l atace pe Jamison. 

   Dintr-odată, ca treziți din somn, gardienii ei întoarseră brusc capul și făcură stânga-mprejur de lângă David și Laurel, grăbindu-se să-și ajute stăpâna.

   - Oprește-i, David! strigă Laurel.

   - Nu-i pot răni, răspunse el.

   - N-nu cred că ei știu asta, șopti Laurel.

   Ceva nu era în regulă cu gardienii ăștia. David le blocă drumul, ținând sabia într-o poziție amenințătoare, iar Laurel reuși să mai prindă o frântură din dialogul dintre Jamison și Yuki.

   - Nu te purta de parcă ți-ar păsa de mine, Luptătorule! spuse Yuki pe un ton batjocoritor, descriind cu mâna un cerc deasupra capului. Și de Klea ai pretins că-ți pasă, și știu cum s-a terminat!

   Lăsă mâna jos, o îndreptă spre el și în direcția lui Jamison zbură ceva.

   - Chiar știi? întrebă Jamison, ducându-i din reflex mâna la față, ca și când ar fu vrut să alunge un fluture, și o sută de așchii de lemn căzură la picioarele lui, fără să-l rănească. Pentru c-aș fi curios mai mult s-aud ce ți-a spus Callista.

   - Taci din gură, moșule! urlă Klea, iar Tamani icni când îi dădu un dos de palmă peste tăietura pe care i-o făcuse pe obraz de dimineață; o lovi și el cu sulița peste mâna ruptă, smulgându-i un țipăt de durere.

   - Ea nu mai e Callista, zise Yuki sec, atentă la Jamison și abia uitându-se la cei 2.

   În timp ce David ținea gărzile Kleei la distanță, Laurel se uită în spatele lui Yuki și se întrebă pentru o clipă dacă putea s-o atace de la spate. Îi aruncă o privire lui Jamison, dar el clătină din cap aproape imperceptibil.

   - Pentru mine, întotdeauna va fi Callista. Și știi de ce? întrebă Jamison, cu ochii din nou la Yuki.

   Aceasta șovăi, dar Jamison nu așteptă să-i răspundă.

   - Deoarece Callista era o fată bună, plină de speranțe și de visuri și, mai presus de toate, de strălucire, zise Jamison. Iar eu vreau să rămân cu asta în minte, nu cu creatura care a devenit.

   - Tu ai plămădit această creatură. Iar ea, la rândul ei, m-a făcut pe mine.

   Unul dintre copacii de pe marginea drumului - slavă zeiței că nu cel după care se ascundea Chelsea - se îndoi de la jumătate, trosni cu puterea unui tunet și căzu ireal de rapid peste Jamison.

   - Mulțumesc, draga mea, zise Jamison oftând când copacul zbură peste capul lui. Trebuia să mă așez.

   Trunchiul uriaș se prăbuși peste ceea ce mai rămăsese din drumul spre palat și se opri exact în spatele genunchilor lui Jamison. El se așeză pe trunchi, gemând ușor.

   - Îți spun sincer, Laurel și Rhoslyn puteau să reducă doar o mică parte din efectul poțiunii. Asta știu bine, dar cam atât.

   Chipul lui Yuki se înroși de furie, iar ea își întinse brațele în lateral și apoi în față, cu un vâjâit puternic. Laurel fu nevoită să se țină de un copac ca să nu fie luată pe sus de tornada de plante care începu să se rotească aprig în jurul celor două zâne de iarnă, sechestrându-le.

   Laurel aruncă o privire prin haosul de crengi și de frunze, dar nu putu să vadă nimic prin vârtejul acela artificial. Rafalele îi făcură pe Klea și pe Tamani să se lase la pământ; părea că Tamani își pierduse din nou sulița, iar acum, neînarmați, începură să se lupte corp la corp. Laurel nu-și dădea seama, de fapt, dacă se luptau sau se țineau unul de celălalt să nu fie luați pe sus de vântul puternic.

   David rămăsese în picioare și nu avea nicio problemă; așchiile și rămășițele de frunze îl ocoleau pe el și împrăștiau gărzile fără minte ale Kleei pe iarbă. David trebuia să-și asigure spatele, așa că își învârti sabia de câteva ori pentru a le aduce iarăși laolaltă, ca și cum ar fi mânat o turmă de pisici.

   Vijelia se domoli la fel de repede cum începuse, și nici Jamison sau Yuki nu părea afectat în vreun fel. Cu un țipăt sugrumat, Yuki își împreună brațele în față și din pământ țâșni un nou mănunchi de rădăcini, împresurându-l pe Jamison. Dar acesta se uită fix în pământ, iar rădăcinile se uscară brusc.

   - Mi-am dorit ca acea Callista să nu dispară - să-i îndrum pasiunea și inteligența în așa fel încât să devină o forță care să lupte pentru binele Avalonului.

   - Bine Avalonului? Ai fi transformat-o într-o marionetă!

   - În schimb, a făcut din tine una.

   Lui Yuki i se tăie răsuflarea, așa că trebui să închidă și să deschidă gura câteva secunde înainte de a spune ceva.

   - Eu nu sunt o marionetă, zise ea, iar vocea îi tremura ușor.

   - Nu ești? întrebă el. Atunci termină cu povestea asta. Abandonează lupta asta inutilă. Du-te la Tamani și spune-i că-l iubești. La urma urmei, nu asta îți dorești cu adevărat?

   Tamani ridică surprins capul, iar Klea profită de ocazie ca să-i răsucească la spate brațul rănit. El țipă de durere, dar începu s-o lovească cu picioarele în spate și amândoi căzură la pământ.

   Bărbia lui Yuki începu să tremure la auzul vorbelor lui Jamison și ochii i se umplură de lacrimi.

   - Un adevărat erou îi pune pa alții pe primul loc, îngăimă ea.

   - Un adevărat erou știe că dragostea e mai puternică decât ura.

   Ea clătină din cap.

   - O iubesc pe Klea. E mama mea.

   - N-o iubești, ți-e frică de ea, zise Jamison. Și nu e mama ta.

   - Ea m-a făcut.

   - Asta nu înseamnă că ți-e mamă. Mama lui Laurel, de exemplu, o iubește, chiar dacă n-a făcut-o ea.

   Laurel se simți mândră de părinții ei umani.

   - Klea te iubește pe tine? întrebă Jamison atât de încet, încât Laurel abia îl auzi.

   - Yuki, strigă Klea disperată, dar Tamani îi astupă gura cu brațul și se strâmbă apoi de durere, ceea ce însemna pesemne că-l mușcase.

   - Sigur că da, răspunse Yuki cu tremur în glas.

   - Dacă m-ai lăsa pe mine în pace, dacă ai renunța la planul ei, la tot, în clipa asta, crezi că te-ar mai iubi?

   În loc de răspuns, Yuki își ridică mâinile în față și împinse aerul, ca și când ar fi dat la o parte o barieră invizibilă, stârnind un val de iarbă și pământ, care se năpusti la Jamison pentru a-l zdrobi.

   Jamison se uită livid și obosit la valul de pământ, făcându-l să încremenească cu un simplu gest.

   Yuki scoase un țipăt amar, de frustrare, care spintecă văzduhul. Valul începu să se onduleze din nou încet, foarte încet.

   Apoi mai repede.

   Apoi se înălță ca un tsunami și Laurel gemu de frică în momentul în care ajunse la trunchiul pe care stătea Jamison.

   Valul de pământ se despărți în două și trecu de Jamison, spulberând ambele capete ale bușteanului căzut. Jamison stătea în continuare pe ceea ce mai rămăsese din stejar, respirând greu, fără să fi pățit însă ceva.

   - Am nedreptățit-o pe Callista, dar nu cum crede ea.

   - Cum altfel ai fi putut s-o nedreptățești? întrebă Yuki. Ai mințit-o, după ce ai făcut-o să aibă încredere în tine și i-ar promis c-o vei proteja. Dar n-ai făcut-o. Ai trădat-o și ai votat să fie exilată.

  Klea ridică rapid capul și încremeni la auzul acelor vorbe, încetând să se mai zbată în mâinile lui Tamani, care îi imobilizase brațele deasupra capului.

   Lui Laurel i se tăiase răsuflarea așteptând răspunsul lui Jamison.

   - Nu-i adevărat, o contrazise Jamison ridicând glasul, care răsună aproape în toată pădurea.

   - Minți, strigă Yuki.

   Valuri de pământ se ridicară în cercuri, unele după altele, din dreptul lui Yuki, aruncând cu noroi și trântind-o pe Laurel la pământ, iar ea își înfipse degetele în iarbă, ca să nu fie măturată cu totul. Tamani nu avu nici el încotro și trebui s-o abandoneze pe Klea, ca să nu fie aruncat cât colo.

   - Yuki, termină odată! îi porunci Jamison cu asprime, iar pământul se liniști.

   Jamison se ridicase în picioare acum, lăsându-se în baston și uitându-se la Yuki mânios.

   - N-am votat pentru exilarea Callistei.

   - Mie mi-au spus că votul a fost unanim, strigă Klea, ridicându-se în genunchi înainte ca Tamani s-o prindă, cu fața schimonosită de furie. Ai știut că nu eram o zână malefică; ai știut asta! Și totuși ai votat să mă sterilizeze și să mă dea afară.

   Laurel scrâși din dinți. Nu-și putea imagina de ce-ar fi mințit Klea cu asta și nu putea suporta să audă că Jamison votase pentru așa ceva - Jamison, care întotdeauna îi sprijinise pe ea și pe Tamani, care îi primise bine pe prietenii ei umani în Avalon și care îl tratase mereu pe Tamani, o zână de primăvară, cu respect și demnitate.

   - Fiecare vot al Consiliului e unanim, explică Jamison încet, întorcându-se spre Klea. E unul din secretele puterii pe care o avem - frontul comun. În spatele ușilor închise majoritatea hotărăște. Dar, odată ce-a hotărât, votul e declarat unanim. Le-am combătut ore întregi pe Cora și pe Marion, care era atât de tânără pe-atunci.

   Dar Klea clătina din cap și se apropia încet de el.

   - Nu te cred.

   - Dacă nu mă crezi tu nu înseamnă că nu e adevărat.

   - Oricum, nu contează, zise Klea, scoțând un alt cuțit din arsenalul ei aparent nesfârșit și îndreptându-i amenințător vârful spre Jamison. Fie c-ai votat sau nu, ai fost acolo și ai permis asta.

   - Și-am să regret toată viața, șopti el. Îmi pare rău.

   Yuki făcu ochii mari și timpul păru să se oprească-n loc când Jamison și Klea se priviră în ochi, destul de aproape acum unul de altul ca să se atingă.

   Laurel îi urmărea cu sufletul la gură, așteptând... nu știa nici ea ce. Lângă ea, David își lăsase jos Excaliburul. Până și subordonații ciudați ai Kleei păreau hipnotizați, la fel ca toată lumea.

   - E prea târziu pentru regrete, spuse Klea într-un sfârșit și ridică mâna să-l lovească.

   Când Tamani se năpusti spre ea, Laurel simți mâinile puternice ale uneia dintre gărzile Kleei luând-o pe sus, iar țipătul ei speriat îi distrase atenția lui Jamison o fracțiune de secundă.

   „Nu!”

   Laurel își stăpâni strigătul, dar era prea târziu. Bușteanul pe care șezuse Jamison începu să se zguduie și să se rotească, punându-l pe Jamison la pământ. Laurel se înfioră văzând că se lovește cu capul de o creangă, care-l aruncă la marginea drumului. Nu se mai ridică de jos.

   Tamani o lăsă pe Klea și se întoarse să-l lovească-n față pe gardianul care-o ținea pe Laurel; zâna îmbrăcată în negru, un bărbat, îi dădu drumul ușor.

   Dar răul fusese deja făcut - Jamison zăcea neputincios pe iarbă, țintuit de o încrengătură de rădăcini. Laurel se așeză lângă el și începu să-i rupă legăturile cu unghiile, care nu făceau decât să-l strângă și mai tare.

   - Acum îl terminăm! țipă Klea la Yuki, cu un braț îndoit la piept și cu celălalt învârtind cuțitul.

   Yuki ridică o mână, dar Laurel observă că-i tremura. Pieptul tinerei zâne se ridica și cobora vizibil și respira zgomotos, cu dificultate, în timp ce se străduia să treacă la fapte. Laurel se aruncă peste trupul căzut al lui Jamison, deși știa că n-avea cum să-i țină piept lui Yuki.

   Tamani se puse în fața Kleei, când Yuki păru să-și vină în fire.

   - Yuki, nu face asta, te rog! strigă Tamani.

   Klea se repezi la el cu o furie nebună. Tamani o apucă de mâna în care ținea cuțitul și încercă s-o trântească jos, dar ea se folosi de forța lui ca să-l răstoarne și să se urce peste el. Vârful cuțitului era îndreptat acum spre pieptul său.

   - Nu! țipă Yuki, iar pământul dintre Klea și Tamani se crăpă în două și se despărți, lipindu-l pe Tamani de sol și împroșcându-i cu țărână pe Laurel și pe David. Ai promis! Ai zis că n-o să-i faci nimic! Ai jurat!

   - Taci din gură, copilă! șuieră Klea printre dinți. Sunt în joc lucruri mult mai importante decât amorurile tale de 2 bani! Omorâți-i pe toți! urlă ea.

   La auzul comenzii, soldații Kleei trecură din nou la fapte, chipurile lor impasibile trezindu-se la viață simultan.

   - Nu! țipă Yuki din nou.

   De data asta, ajunse prin aer la bărbații care-l prinseseră pe Tamani. Din pământ țâșniră plante agățătoare verzi și maronii și se înfășurară în jurul soldaților Kleei, de la glezne până la gât.

   - Am făcut tot ce mi-ai cerut, iar ăsta e singurul lucru pe care ți l-am cerut eu vreodată în schimb, și n-o să mă refuzi!

   Laurel privea înmărmurită, neștiind cum să reacționeze la schimbarea bruscă de atitudine a lui Yuki, în timp ce tânăra zână de iarnă alerga la Tamani, care reușise să se ridice în genunchi. Îi puse mâinile pe umeri.

   - Tam, avea dreptate Jamison. Te....

   - Mucoasă nerecunoscătoare!

   David sări s-o dezarmeze pe Klea, dar lama sabiei lui alunecă pe lângă ea când Klea înfipse cuțitul lung și subțire direct în mijlocul înflorescenței albe, mototolite, de pe spatele luiYuki.

   - Yuki! strigă Laurel, îngrozită, și încercă să se ducă la ea, dar David îi blocă drumul.

   - Rămâi acolo! îi șopti el.

   Tamani se repezi la Klea, iar Yuki căzu la pământ, țipând de durere. Kșea îndreptă cuțitul spre pieptul lui Tamani; el făcu un pas într-o parte și o apucă de brațul rupt, forțând-o să vină aproape de el, cu un scâncet înăbușit. Apoi o răsuci și-i aduse mâna cu cuțitul sus, făcând-o să apese cu propria armă pe gât.

   - Predă-te!

   Cuvintele lui spintecară văzduhul întunecat.

   Pe drum se așternuse liniștea, cu excepția gemetelor înăbușite ale lui Yuki. Laurel abia mai putea să respire.

   Klea se prăbuși peste Tamani, înfrântă.

   - Dă drumul la cuțit!

   Mâna Kleei zvâcni și, pentru o clipă, Laurel crezu că o va face. Dar, cu un răcnet, Klea își duse cuțitul la gât și-și crestă propria piele, înfingând apoi vârful cuțitului prin tricoul lui Tamani, în umărul rănit. Luat prin surprindere, Tamani o eliberă și se dădu în spate, iar Klea se clătină, scăpă cuțitul și își apăsă cu mâna rana supurândă.

   O singură rădăcină zveltă ieși șerpuind din pământ și se înfășură în jurul gleznelor Kleei, trântind-o în țărână.

   Laurel se întoarse și văzu o mână a lui Yuki zvâcnind ușor. Era încă în viață!

   Întinsă pe iarbă, Klea izbucni într-un hohot asurzitor, aproape macabru.

   - Ei bine, acum putem muri împreună.

   - Poate tu, zise Tamani cu răceală în glas.

   - Uită-te la rănile tale! spuse Klea cu un calm desăvârșit.

   Tamani ezită întâi, dar când Klea îi aruncă o privire cumplită, el își țuguie buzele și trase de gulerul tricoului ca să-și vadă umărul.

   - Pe ochiul lui Hecate! șopti el.

   Rana se înnegrise pe margini, iar din tăietură ieșeau cârcei negri.

Capitolul 21

         - Lasă-mă să văd, zise Laurel grăbindu-se să ajungă la Tamani.

   - Nu-l atinge, o avertiză Yuki, pe un ton blând, dar autoritar. O să te năpădească și pe tine.

   Yuki stătea în 4 labe, iar dâre negre se prelingeau din mijlocul inflorescenței ei și seva îi picura peste pelate.

   Klea aruncă o privire spre Yuki.

   - Ani de educație duși pe apa sâmbetei de o proastă de Ademenitoare.

   Laurel căscă îngrozită ochii la cârceii negri care începuseră să se adune în jurul rănii lui Tamani. Nu-și dădea seama ce era, dar păreau incredibil de toxici - asemenea fumului roșu împrăștiat de Klea la Academie. Încă un motv pentru care se bucura că Chelsea rămăsese în continuare ascunsă, în siguranță. Și Jamison la fel, deși rămânea de văzut cât de în siguranță era.

   - E un amestec de care sunt extrem de mândră, zise Klea, văzând fața stupefiată a lui Laurel. Ceva care merită folosit doar când nu mai ai ce să faci, dar pare să fie o ocazie specială. Ar trebui să te simți onorat.

   - Ce-i asta? întrebă Tamani, uitându-se în jos la Klea.

   - E ca treaba aia roșie de la Academie? întrebă Laurel cu glasul tremurat.

   - Vă rog, spuse Klea batjocoritoare, poțiunea aia era mic copil pe lângă asta. Eu nu m-aș agita prea tare, în locul tău, adăugă ridicând din sprâncene și aruncându-i un zâmbet lui Tamani. Stai jos și relaxează-te, dacă nu vrei să se întindă mai repede.

   - Și tu ai.

   Laurel văzu negreala răspândindu-se din tăietura superficială de la gâtul Kleei. Un zâmbet viclean apăru pe fața acesteia.

   - Numai că, spre deosebire de tine, eu am și leacul.

   În sufletul lui Laurel încolți o speranță când Klea întinse o mână și scoase două sticluțe din zahăr candel pline cu ser. Laurel se repezi la ea, să pună mâna pe ele.

   -  Nu te grăbi, o opri Klea, retrăgându-și mâna și închizând pumnul peste sticluțe. Vreau să mă asculți mai întâi. Și să nu crezi că poți scăpa de asta preparând tu vreun leac, adăugă ea. În afară de viridefaeco, nimic nu te poate salva de toxina asta. Iar prepararea ei te depășește, oricum, chicoti Klea. Depășește pe oricine de la Academie.

   „Viridefaeco.”

   Era un cuvânt pe care Laurel îl auzise în prima ei zi de școală la Academie, cu două veri în urmă. Atunci aflase că era o poțiune tămăduitoare pe care nimeni nu mai știa să o prepare, nici măcar Yeardley.

   - Ce vrei de la mine? întrebă Laurel.

   - Vreau să treci de partea mea, răspunse Klea cu un aer firesc, învârtind cu măestrie sticluțele între degetele ei agile. Să fii ambasadorul meu.

   - De ce-aș face asta? șuieră Laurel.

   Klea pierduse! Era pe moarte! Cum de continua să se poarte ca și cum totul decurgea conform planului?

   - Adică, în afară de a-ți salva prietenul? Pentru că, la urma urmei, amândouă ne dorim același lucru.

   Laurel miji ochii și își încrucișă brațele.

   - Nu înțeleg cum ar fi posibil așa ceva.

   - Asta pentru că ești un copil superficial și naiv, zise Klea rânjind. Nu vezi decât ce e la suprafață; de-asta mi-a fost așa ușor să te manipulez ani întregi. Mie... și lor.

   Klea înclină din cap spre Jamison, care încă zăcea întins pe burtă în iarbă, la marginea drumului.

   Laurel strânse din buze la auzul insultelor.

   - Eu însă sunt cea mai talentată Amestecătoare pe care a avut-o Avalonul vreodată. Nici măcar tu nu poți nega asta. Am inventat lucruri dincolo de tot ce-și puteau imagina cățelușii ăia plictisitori de la Academie. Uneori chiar lucruri pe care nu doreau să le vadă. Otrăvuri, cum e asta, mai zise ea, arătând spre gâtul ei.

   Ce n-au înțeles ei însă este că doar cunoscând otrava poți crea cel mai bun antidot. E-adevărat, adăugă Klea, văzând că Laurel ridică din sprâncene. N-ai decât să zici ce vrei despre otrava pe care m-au ajutat s-o prepar pentru mama ta, dar în perioada aia de cercetare am descoperit formule care să facă pentru oameni ceea ce făceau deja pentru zâne - să trateze orice boală, să vindece orice rană, chiar și să întinerească! Avalonul a uitat cât de multe au oamenii de oferit, ba chiar preferă să uite că aceștia există - și mai mult ca sigur nimeni nu vrea să prepare poțiuni ca să-i ajute pe ei.

   Consiliul era furios. Mi-au spus c-am sărit calul. M-au catalogat Malefică și m-au exilat. Așa fac ei de fiecare dată. Minciuni, dublă măsură. Avalonul e construit pe înșelăciune - înșelăciune și prejudecată.

   Dar Laurel refuza să se lase manipulată de vorbele ei meșteșugite și de jumătăți de adevăr; chiar dacă Klea fusese acuzată pe nedrept, nimic nu justifica prăpădul pe care îl făcuse.

   - Așadar, ai decis să-i ucizi pe toți? Cum poate fi mai bine ce faci tu? Toți soldații de la poartă, zânele din Academie.

   „Tamani, Yuki”, adăugă în sinea ei, dar încercă să alunge gândul înainte s-o cuprindă disperarea.

   Laurel trebuia s-o facă pe Klea să vorbească întruna. Trebuia să pună mâna pe antidotul ăla.

   - Ești prea sensibilă.

   Laurel se gândi la cuvintele lui Yeardley și la floarea roșie micuță pe care o avea în buzunar.

   - Nu sunt mai sensibilă decât ar trebui să fiu - decât ar trebui să fie orice zână de toamnă.

   - Irațională, atunci. Mă consideri un monstru, nu-i așa? Care umblă, pur și simplu, să omoare oameni, strigând în sinea lui: „Uraaa, moarte!”

   Clătină din cap și zâmbi.

   - Niciodată nu sacrific nimic de dragul de a sacrifica. Zânele de toamnă s-ar fi opus cel mai mult schimbării. Ele nu se simt asuprite și lucrează ca să-și păstreze privilegiile. Li se pare justificat să aibă statutul ăsta. Dar acum, că majoritatea nu mai sunt, Avalonul are nevoie de calitățile mele, iar zânele de primăvară și de vară vor fi mai deschise la schimbarea care va veni.

   - Ai distrus Academia, laboratoarele, grădinile pline de specii de plante; talentele tale de Amestecătoare nu fac două parale fără toate astea.

   - Tu chiar mă crezi proastă, nu-i așa?

   Laurel se abținu să zică ceva.

   - Una dintre specialitățile mele este crearea efectului întârziat. Am reușit să-mi ascund ani întregi cercetările amestecând poțiuni care, aparent, n-aveau niciun efect - pentru ca mai târziu, când aveau să-și facă efectul, să pară că vina era a vreunei Amestecătoare. Ceața pe care am creat-o în turn e pe termen scurt - se neutralizează chiar acum, în momentul ăsta. Pereții ignifugați vor păstra o mare parte din preparat - ca să nu mai zic de ingrediente. Distrugerile cauzate de fum vor fi mai mari, recunosc, însă laboratoarele vor putea fi folosite la capacitate maximă cam într-un sfert de oră. Am tot ce trebuie pentru a reclădi Avalonul.

   - Și miile de zâne pe care le-ai ucis? întrebă Laurel.

   - Moartea zânelor e prețul pentru serviciul imens pe care i l-am făcu Avalonului. Datorită serului și eforturilor mele de a reface forțele, de astăzi trolii au fost exterminați de pe toată coasta Pacificului.

   - Deci, vaccinul tău a făcut asta, gândi Laurel cu voce tare, amintindu-și de felul în care trolii căzuseră din picioare și muriseră brusc. I-a ucis.

   - După cum spuneam, efecte întârziate, murmură Klea zâmbind.

   - De ce i-ai ucis așa de repede? De ce nu i-ai mai ținut să te ajute să iei în stăpânire totul?

   - Să mă încred în troli?

   Klea râse.

   - Animalele alea mizerabile nu voiau decât să jefuiască Avalonul. Credeau c-o să mă folosească pe mine ca să ajungă aici și sigur aveau de gând să mă omoare, așa cum aveam și eu. Din secunda în care au trecut de poartă nu i-aș mai fi putut convinge să mă apere de un copil de zână, darămite de un Luptător. Sincronizarea a fost problematică și aproape distrusă din cauza tâmpitului vostru de bal, dar, în cele din urmă, trebuiau să moară; acesta a fost planul de la bun început.

   - Groaznic! exclamă Laurel.

   Klea ridică din umeri.

   - Ei bine, nu poți face omletă fără să spargi ouă.

   - Iar santinelele au fost câteva din ouăle alea? întrebă Tamani. Ai măcar idee cât de multe zâne au murit azi?

   - Mii, răspunse Klea pe un ton cât se poate de serios. Iar martiriul lor e fundația pe care o să clădesc o nouă ordine. 

   Ezită.

   - Recunosc, lucrurile ar fi putut decurge mai bine. Nu m-am așteptat la Excalibur - mai ales nu cu Marion la cârmă - așa că a trebuit să fac niște modificări și să trimit niște gaz de adormit la poartă.

   Era oare regret în vocea ei? Pentru că fusese nevoită să schimbe planul? Femeia era nebună de legat.

   - Dar ce-a fost a fost. Acum nu mai am vreme de stat la povești. Fumul de la Academie le va distrage Strălucitoarelor și Ademenitoarelor atenția de la petrecerea noastră de-aici, dar e posibil să fie și o invitație pentru Luptători și să mă ia pe nepregătite. Laurel, uită-te aici, o îndemnă Klea și își desfăcu pumnul pentru a-i arăta iarășe cele două sticluțe - una conținea o soluție verde-închis, iar cealaltă, una violetă. Una dintre ele le-am injectat-o trolilor. Cealaltă e viridefaeco. Fă ce-ți spun și vei primi poțiunea. Dacă refuzi - își încleștă pumnul, dar nu atât de tare încât să spargă sticluțele - serurile se vor amesteca, ingredientele lor se vor neutraliza reciproc, iar leacul va deveni ineficient.

   Laurel ezită, dar, în situația dată, n-avea nimic de pierdut dacă îi asculta măcar condițiile.

   - Ce vrei să fac? întrebă ea.

   - Nu contează, Laurel. N-o ajuta! strigă Tamani, cu disperare în glas.

   - Crezi că doar viața ta e în pericol, Ademenitorule? șuieră Klea. Chiar în timp ce noi stăm și trăncănim, părând atât de nevinovați și de jalnici aici în iarbă, toxina ți se împrăștie în corp, în iarba pe care stai, în rădăcinile cu care Yuki a fost atât de drăguță să mă înfășoare. În copacii din pădure, în Jamison, care zace acolo, bătând deja la poarta porții. Nu se va opri, iar în timp, va transforma Avalonul într-un loc arid și stâncos. Iar fără mine, n-o să fii niciodată în stare să faci la timp antidotul.

   Klea se întoarse din nou spre Laurel.

   - Du-te la Marion și la Yasmine, îi zise ea sec.

   - De unde știi de Yasmine? o întrebă Laurel. A înmugurit după ce ai fost tu trimisă în exil.

   - De câte ori ai vorbit tu cu ea, crezând că nu te aude nimeni?

   Laurel închise brusc gura.

   - Tu vei putea trece de santinele, continuă Klea. Spune-le despre otrava pe care o am și că Avalonul e în pericol să piară. Își pot salva prețioasa insulă dacă se prezintă aici și își dau viața ca să mă ajute să vindec pe oricine și pe orice.

   - Și dacă acceptă? întrebă Laurel.

   - Atunci vor fi executați în Piața Primăverii, o execuție publică exemplară, care să declare sfârșitul jalnicei dinastii a Luptătorilor. Avalonul va supraviețui, iar eu voi prelua puterea.

   - Yasmine e doar un copil, zise Laurel scârbită de brutalitatea Kleei.

   - Sacrificii, Laurel. Cu toții trebuie să facem sacrificii.

   - Și Jamison?

   - E necesar ca toți Luptătorii să dispară.

   Laurel trase adânc aer în piept în timp ce Klea continuă lin:

   - Știi că Marion nu e o regină bună. Mă îndoiesc profund că un copil crescut de ea ar fi mai bun. Luptătorii trebuie să dispară. Avalonul are nevoie de schimbare. Iar eu pot face asta. Adu-mi-i aici, și-ți voi dea leacul pentru Tamani.

   Lui Laurel i se părea că nu putea simți mai multă ură față de zâna asta îngâmfată.

   - Și nu doar atât. O să prepar o cantitate mai mare, iar ca dovadă a bunei mele credințe, o să te-nvăț și pe tine. Pentru că vei avea nevoie. Cu sticluța asta, zise ea, ridicând mâna, poți vindeca cel mult 2 oameni.

   - Și dacă aleg s-o folosesc pentru ei? întrebă Laurel arătând spre Tamani și Yuki, ce-o să se-ntâmple? O să mori.

   - Atunci, cine o să te mai învețe să faci antidotul care să-i salveze pe ceilalți?

   Lui Laurel îi venea să urle. Indiferent ce alegere făcea, cineva avea să moară.

   - Ai omorî tot Avalonul doar ca să iasă cum vrei tu? întrebă Laurel cu glasul tremurat.

   - Nu e alegerea mea, Laurel. E a ta. Ai omorî întreg Avalonul doar ca să iasă cum vrei tu?

   Laurel se strădui să tragă aer în piept. Acum chiar că nu mai aveau cale de scăpare. Fără Yeardley, fără Jamison. Dacă nu făcea cum îi cerea Klea, Tamani avea să moară.

   Și, treptat, toată lumea.

   Dacă i le aducea pe tavă pe Marion și pe Yasmine, Tamani avea să rămână în viață.

   Toată lumea avea să rămână în viață.

   Trei vieți în schimbul întregului Avalon.

   Și în schimbul vieții lui Tamani.

   Nu-i rămânea de făcut decât un singur lucru.

   - Bine, zise Laurel încet, uitându-se în ochii Kleei. O să ți le aduc pe zânele de iarnă.

   - Laurel, nu! strigă Tamani, sprijinindu-se într-un genunchi ca și când ar fi dat să se ridice.

   - Nu te mișca, îi zise Laurel lui Tamani, dându-și seama de disperarea pe care o avea în glas în timp ce se-ndrepta spre el. O să am nevoie de tine în viață când mă întorc!

   - Nu face asta! o imploră el. Mai bine să mor decât să trăiesc condus de o regină ca ea.

   - Dar nu e vorba doar despre tine, șopti Laurel. E vorba despre toată lumea.

   - Și Klea? zise Tamani și, din reflex, vru să o ia de mână, dar, când își dădu seama, își încleștă pumnul și-și lăsă brațul în jos.

   Laurel clătină din cap.

   - Nu pot să stau deoparte și să-i las pe toți să moară, când pot face ceva. 

   Dându-și seama că vorbea prea tare - aproape că striga - trase adânc aer în piept și încercă să se liniștească. Apoi, cu o voce care parcă nu era a ei, spuse:

   - Nu pot și nu voi sta deoparte.

   - Laurel.

   Glasul lui David o făcu să se oprească.

   - Vin cu tine.

   - Nu te grăbi așa, spuse Klea. Se duce singură sau sparg sticluțele și moare toată lumea.

   - Rămâi aici, zise Laurel, atingându-l pe braț. În caz că lucrurile merg prost. Ajută-l pe Jamison. Fă tot ce poți pentru el.

   Apoi spuse puțin mai tare:

   - O s-o iau pe drumul principal care duce la palat.

   Îl fixă cu privirea pe David, sperând ca măcar o dată să aibă încredere în ea; după un moment, acesta încuviință din cap.

   - Ai face bine să te grăbești, îi spuse Klea. Nu se știe cât le va lua Ademenitoarelor și Strălucitoarelor să ne găsească și să vină să investigheze - ca să nu mai spun c-o să calce peste tot și-o să se infecteze și ele. Aș zice că prietenii tăi de-aici ar mai avea de trăit cel mult o oră. Poate mai puțin. Și, bineînțeles, ar fi bine să te întorci înainte să-mi sune și mie ceasul, adăugă Klea cu un rânjet viclean, care o făcu pe Laurel să-i vină să-i tragă o palmă. Chiar crezi că ești în stare să convingi două Luptătoare speriate într-un timp așa de scurt?

   Fără să scoată un cuvânt, Laurel se apropie de minionii captivi ai Kleei. Aceștia erau incredibil de docili; niciunul nu se împotrivi când le verifică centurile, găsind la cel de-al treilea un cuțit de 15 centimetri.

   - Ce faci acolo? întrebă Klea.

   Laurel se uită la ea, cu ochi mari și inocenți.

   - Trebuie să conving o regină, spuse ea relaxată. Îmi va trebui un cuțit.

   Înainte ca cineva să mai zică ceva, Laurel se întoarse și o luă pe drumul lung și abrupt care ducea la Palatul de Iarnă.

Capitolul 22

        După ce Tamani o urmări pe Laurel dispărând în pădure, se uită la Klea. Era tot ce putea face, asta ca să nu ia sulița de jos și să termine odată cu ea, aici și acum. Dar îi încolțise, și ea știa asta.

  Stătea pe spate, cu o mână îndoită sub cap, uitându-se la lume ca un visător neghiob, cu excepția pumnului strâns pe care îl ținea la piept. Nici măcar nu se obosise să se elibereze de rădăcinile care-o înlănțuiau și care-i dădeau lui Tamani o oarecare satisfacție.

   David se așezase în genunchi lângă Jamison, încercând să-l așeze în așa fel încât să stea comod. Îi făcu lui Tamani semn că totul era OK, ceea ce însemna că încă respira, dar nici măcar faptul că zâna de iarnă trăia nu reușea să risipească negura situației lipsite de speranță în care se găseau.

   Tamani n-o scăpa din privire pe Klea, de teamă să nu bea cumva poțiunea viridefaeco în momentul în care ei s-ar fi întors cu spatele la ea. Dar Klea părea că nu se grăbește deloc.

   Soldații ei erau chiar mai liniștiți decât comandantul lor. Erau trași la față, iar mâinile le atârnau inerte pe lângă corp. Creaturile astea ciudate îl intrigaseră de când le văzuse.

   Tamani se uită la Klea și o întrebă direct:

   - Ce e în neregulă cu ei?

   Klea se uită în sus la el și un zâmbet mic îi apăru în colțul gurii.

   - Nu e nimic în neregulă cu ei. Sunt perfecți.

   - Nu sunt zâne, zise Tamani. Sunt niște cochilii goale.

   - După cum spuneam, perfecți.

   - Tu i-ai făcut să fie așa?

   - Genetica, Tamani. Un domeniu fascinant. 

   Apoi întoarse capul, încheind conversația.

   - N-are importanță când se întoarse Laurel, spuse încet David, care se așezase din nou lângă Tamani, după ce-l verificase pe Jamison.

   David arătă cu degetul spre locul în care căzuse cuțitul Kleei; otrava care mânjise lama înnegrise iarba de dedesubt, iar negreala se răspândea de jur-împrejur ca razele soarelui. 

   - Dacă nu oprim chestia asta, cred că nici leacul Kleei nu va mai fi de ajuns.

   - Nu știu ce să fac, zise Tamani, lăsându-și privirea în pământ.

   Își stăpâni impulsul de a se ridica și a o lua la fugă după Laurel. Și dac Klea nu l-ar fi infectat cu nimic, ce spera Laurel să facă? Mai mult ca sigur că n-avea de gând s-o ajute, nu-i așa?

   Nu, bineînțeles că nu. Va face cum va fi mai bine.

   Presupunând că exista un „mai bine”.

   Tamani se uită în sus la David, care înfipse Excaliburul în pământ, îngropându-i vârful câțiva centimetri. Apoi începu să-l tragă ca pe un plug.

   - Ce faci? întrebă Tamani.

   - Sap un șanț, răspunse David.

   - Un șant? se miră Tamani.

   - Nu va opri otrava, spuse David în continuare, dar cel puțin va trebui să coboare până la rădăcina ierbii înainte de a urca să se răspândească mai departe. Vom câștiga timp.

   Tamani nu se putu abține să zâmbească, chiar dacă numai din colțul gurii.

   - Genial.

   David îi întoarse un rânjet și-și văzu în continuare de treabă.

   - Tam?

   Vocea lui Yuki era slabă și răgușită. Se ridicase în picioare cu mare greutate, iar după numai câțiva pași picioarele îi cedară.

   Tamani se rostogoli spre ea ca s-o prindă, trăgând-o spre el ca să nu cadă. Îl surprinse cât de mult obosise doar că o întinsese cu grijă pe jos, un lucru mărunt care îl lăsase, practic, fără suflu.

   „Otrava asta nu e glumă.”

   Și abia i se inoculase; rănile lui Yuki erau grave, amenințându-i chiar viața.

   - Tam, îmi pare rău. Pentru toate astea.

   Pe obrazul ei ca de porțelan alunecă o singură lacrimă, strălucind în lumina asfințitului. Își trase nasul și-și întoarse stânjenită privirea în altă parte, respirând sacadat.

   - N-am știut.

   Ezită.

   - N-am înțeles, pur și simplu, cât de mult își....

   - Yuki....

   - Când am văzut flăcările de la Academie, m-am gândit.... mi-a fost așa frică....

   - Yuki, te rog!

  Nu putea suporta să retrăiască coșmarul acela și frica pe care o simțise atunci.

   - Eu doar.... Nu vreau să mor cu gândul că mă urăști.

   - Șșșt! făcu Tamani, ștergându-i lacrima de pe obraz și lăsând în urmă un firicel strălucitor de polen. Nu te urăsc, Yuki. Eu...

   Șovăi, neștiind ce să spună.

   - Îți amintești.... după bal? Când m-ai dus la tine acasă?

   Tamani ar fi vrut să închidă strâns ochii. Atunci când o mințise? Când o trădase cât de mult putuse? O, da, își amintea.

   - Voiam să-ți mărturisesc totul. Voiam să vin cu tine și să luptăm împotriva Kleei. Ai avut dreptate - mereu mi-a fost teamă de ea. Dar în noaptea aceea m-ai făcut să mă simt puternică. Ca și când aș fi putut face orice. Și exact asta avea de gând. Aveam de gând să încerc.

   - Știu, zise Tamani cu blândețe și se întinse după ea, trăgând-o lângă el așa cum o făcuse la balul de iarnă care avusese lor doar cu o noapte în urmă. 

   Dar, de data asta, vorbea serios.

   - Îmi pare rău că nu te-am lăsat.

   - Ți-ai făcut, pur și simplu, treaba, șopti Yuki. Când David m-a băgat în cercul ăla, m-am enervat așa de tare... Trebuia să fac atunci ce aveam de gând: să cooperez. Chiar și după ce-am ieșit din cerc, trebuia să vorbesc cu tine. Dar n-am făcut-o, pentru căă eram supărată.

   - Aveai tot dreptul să fii, zise Tamani. Știam că te-ai îndrăgostit de mine și m-am folosit de asta. E cel mai urât lucru pe care l-am făcut vreodată.

   - Șșt! îl opri Yuki atingându-i buzele cu un deget. Nu vreau să aud că te scuzi. 

   Părea că avea vocea mai stinsă cu fiecare clipă, iar Tamani se întreba dacă încerca să-și conserve energia sau doar atâta îi mai rămăsese. 

   - Vreau doar să stau aici și să mă gândesc că am făcut bine. Că am avut încredere în tine și că am fost de partea ta înainte să se întâmple toate astea. Vreau să-miimaginez că sute de zâne n-au murit din cauza că nu i-am putut ține eu piept Kleei. Că... că noi 2 am avut o șansă.

   Tamani încercă să riposteze în timp ce îi mângâia părul negru, lucios. Chiar dacă o ținea pe Yuki în brațe, se gândea tot la Laurel. Se întrebă dacă avea s-o mai vadă vreodată - dacă se vor mai săruta și mângâia ca în ziua aceea, la cabană. Dar nu; chiar dacă rezista până se întorcea, tot nu va mai putea vreodată s-o atingă.

   Nu-și dădu seama că fredona un cântec până când Yuki se ridică și-l întrebă:

   - Ce-i asta?

   - Poftim? A, un cântec de leagăn. Mi-l cânta mama; era preferatul ei.

   - Un cântec de adormit copiii de zâne?

   - Așa credeam pe-atunci, zise Tamani, cu un zâmbet trist.

   - Cântă-mi-l și mie, îl rugă Yuki, cuibărindu-se în brațele lui.

   În întunericul nopții, David, Klea și soldații acesteia păreau să nu mai existe, iar Tamani cânta ușor, poticnindu-se, un cântec despre Camelor pe care-l învățase în poala mamei sale. Știa cuvintele pe de rost, dar cântându-le, avu impresia că atunci le auzea pentru prima oară.

   Dar la-nnoptat secera tace

   Sub stive de orz vânturate

   Ascultând șoptesc: „E zâna.

   Ea, Doamna din Shalott.”

   Se uită în ochii verzi-deschis ai lui Yuki, plini de lacrimi din nou, și-i văzu bărbia tremurând de durere, de la otravă și de la regrete. Tamani înțelegea exact ce simțea. Își dorise ca acel cântec s-o adoramă, ca viața să i se scurgă din corp în timp ce visa și călătorea într-un loc în care durerea nu mai putea s-o atingă.

   Moartea nu-i era străină, dar, deși își văzuse mulți prieteni murind - mul mai mulți decât voia să-și amintească - nu mai ținuse niciodată în brațe pe cineva în timp ce viața i se scurgea din ochi. Iar momentul ăsta îl înspăimânta.

   Însă nu avea de gând s-o abandoneze, lăsând-o să se chinuie de una singură.

   Dar Lancelot căzu pe gânduri.

   Spuse: „Avea o față preafrumoasă

   Și Domnu-n slavă s-o ocrotească

   Pe Doamna din Shalott.”

   - Lord Alfred Tennyson, zise Klea când Tamani termină de cântat, iar el ridică capul de parcă ar fi rupt o vrajă.

   Până și David se oprise din săpat ca să asculte, aruncându-i o privire urâtă Kleei înainte de a-și vedea din nou de șanțul lui.

   - Cenzurat de vreo Strălucitoare care făcea pe poetesa, fără îndoială, încheie Klea sec.

   Chiar dacă Yuki auzise comentariul caustic al Kleei, nu reacționă în niciun fel. Își ținea ochii închiși și degetele relaxate pe brațul lui Tamani.

   - Tam?

   - Da.

   - Există vreo șansă ca totul să se sfârșească cu bine?

   - Întotdeauna există o șansă, se strădui el s-o liniștească. 

   Numai că nu prea vedea cum ar fi putut el sau Yuki să mai prindă vreun răsărit de soare. Otrava era, pur și simplu, prea puternică.

   Yuki zâmbi absentă, apoi aruncă o privire spre Klea, care revenise la starea ei contemplativă. Tamani simțea teama care o domina încă pe Yuki în prezența mentorului său.

   - Nu vreau să mai câștige. Și aș putea să fac în așa fel încât să nu se mai întâmple asta niciodată,

   - N-o poți omorî pe Klea, zise Tamani, deși era îngrozitor de tentat s-oo lase pe Yuki să acționeze; dar își aminti că trebuia să aibă încredere în Laurel, lăsând-o pe ea să decidă.

   Dar Yuki clătină din cap.

   - Planul ei nu poate să funcționeze dacă nu deține controlul asupra zânelor de iarnă. După ce voi muri eu, le va omorî pe celelalte și toată lumea va rămâne blocată aici cu ea. Și chiar dacă Laurel găsește o cale... O să depindeți mereu de ele. Și nu e drept. Eu... trebuia să fac ceva... dinainte. Dar poate mă voi revanșa acum.

   Păru că se uită departe în zare, după care ridică ochii și îl privi pe Tamani.

   - Ai ceva... de metal?

   - De metal? întrebă el, confuz.

   - Trebuie să se potrivească, spuse ea, ca și când asta l-ar fi lămurit pe de-a-ntregul.

   - Hmm... poate?

   Trăgând-o lângă el cu o mână, își ridică tivul pantalonilor și scoase un cuțitaș din teaca de la picior.

   - E bun?

   Yuki îi luă cuțitul din mână.

   - Perfect.

   Respirația ei era superficială, accelerată; lacrimile îi curgeau pe obraji și vocea îi tremură când spuse:

   - Asta îmi va consuma o mare parte din putere. N-nu știu dac-o să mai rezist mult după ce se va sfârșit.

   - Nu vorbi așa, șopti Tamani.

   - Nu, știu. Simt asta.

   Tresări și strânse din dinți, încercând să-și stăpânească suspinele. 

   - Te rog, nu mă părăsi. Ține-mă în brațe până în ultima clipă.

   - Ce-ai de gând să...

   - Shokuzai, răspunse Yuki, strângând cuțitașul în mână. Ispășire.

   O strălucire caldă începu să-i radieze dintre degete când Tamani se uită la Klea, care îi privea chiorâș. Tamani era aproape sigur că stătea în așa fel încât să o acopere pe Yuki, dar, pentru orice eventualitate, își făcu mâna căuș peste mâna ei, pentru a ascunde strălucirea stranie.

   Yuki trase adânc aer în piept, iar Tamani își lăsă fruntea pe tâmpla ei, în timp ce ea strânse și mai tare mâinile în lujul lamei, încruntându-se. Tamani avu impresia că era din nou în camerele de la etajul palatului, atât de palpabilă era puterea pe care Yuki o emana.

   Tamani se lăsă pe spate să se uite la Yuki; avea ochii închiși și era palidă. Se temu că o pierduse, dar încet-încet deschise ochii.

   - Dă-mi mâinile, șopti ea cu glasul stins.

   Tamani făcu întocmai, reușind să nu tremure, deși simțea fiori pe șira spinării. Ce făcuse?

   Ea îi așeză ceva cald în palmă - nu știa ce era, dar nu mai era un cuțit. Tamani se uită în jos, cu grijă să țină obiectul ascuns de privirea Kleei. În momentul în care își dădu seama că, în realitate, nu era decât o singură posibilitate, pufni și strânse în pumn darul infinit de prețios.

   Simți cum îl cuprinde disperarea și clătină din cap.

   - Nu voi fi în stare să-l folosesc, zise el, strângând-o de mână. Într-o oră voi muri.

   Dar Yuki clătină iar din cap.

   - Laurel te va salva, zise ea hotărât, înghițindu-și lacrimile. Eu nu mai am timp.

   - Rezistă, o încurajă Tamani, ținând-o strâns, și își dori să poată crede că mai exista vreun viitor pentru el, așa cum credea ea.

   - Nu, spuse Yuki, cu un zâmbet amar. Nu mai am pentru ce să trăiesc. Tu ai.

   - Nu....

   „Nu ce?” Tamani nici măcar nu știa cum să spună; înțelegea pentru prima oară cât de anapoda suna orice în asemenea situații.

   - Aishiteru, oftă și și, imediat ce cuvântul îi alunecă printre buze, pieptul ei încetă să mai tresalte, iar trupul îi rămase nemișcat.

   - Yuki! Yuki!

   Dar ea nu răspunse.

   Săgetat de spaimă, Tamani se uită în sus la Klea și la soldații ei captivi, urmărind dacă legăturile aveau să li se desfacă acum, că Yuki nu le mai controla. Dar ele rămaseră la fel. Yuki făcuse... ceva... ca să se asigure că, nici după moartea ei, Tamani nu avea să pățească nimic. Începu să-și dea seama că fusese la fel de calculată cum era Klea, dar în felul ei.

   Îi lăsă trupul să alunece pe pieptul lui în jos, până când capul îi ajunse în poală. Nu aveam de ce s-o dea la o parte. N-avea unde să se ducă și ce să facă până când nu se întorcea Laurel. Presupunând că avea să reziste atât de mult.

   Putea rezista așa de mult? Trebuia să încerce.

   Până la urmă, toxina o ucisese pe Yuki? Sau fusese ultimul act pe care îl jucase ca zână de iarnă - o capodoperă care să rivalizeze cu porțile de aur pentru care Oberon își sacrificase viața ca să le făurească?

   Oricum ar fi fost, Tamani știa că nu-i mai rămăsese mult de trăit. Întotdeauna se gândise că viața avea să i se sfârșească într-o luptă - în vârful armei dușmanului său. Sau, dacă rezista atât, ducându-se după tatăl său în Copacul Lumii. Nu întins leneș pe iarbă și așteptând ca moartea să vină să-l ia.

   Dar iată-l acolo, sub peticul de lună, cu mâinile și picioarele lui Yuki atârnându-i în poală, mângâindu-i absent părul în timp ce-l privea pe David, care terminase de săpat aproape jumătate din șanțul care avea să încercuiască toate zânele infestate cu otravă.

   Cu grijă, fără să atragă atenția, Tamani strecură adânc în buzunar darul primit de la Yuki. Nu putea să-l piardă; nu putea spune nimănui ce reprezenta.

   Pentru că nu era un artefact și nu exista vreun obiect în Avalon - nici măcar sabia cu care săpa David - care să fie mai periculos decât ceea ce-i dăduse lui, Yuki.

Capitolul 23

       Ferestrele Palatului de Iarnă erau la fel de întunecate ca cerul nopții, iar când se apropie, Laurel închise ochii, cuprinsă de disperare la gândul că planul ei ar fi putut să dea greș.

   - Laurel! strigă în șoaptă Chelsea de după o tufă de caprifoi.

   - Știam eu c-o să te prinzi, zise Laurel, îmbrățișând-o tare pe prietena sa când aceasta ieși din ascunzătoare.

   - Ce-ai de gând să faci? Doar n-o să faci ce ți-a zis Klea?

   - Nu și dacă am altă variantă, zise răspicat Laurel.

   - Eu cum să te ajut?

   - Vreau să mergi la Palatul de Iarnă. Spune-le santinelelor că Marion și Yasmine sunt încă în primejdie și să nu le lase să iasă decât atunci când le spui tu, personal, că e OK. Klea nu le poate vedea.

   - Dar...

   - Nici măcar puterile lor de zâne de iarnă nu pot face nimic, pentru că avem nevoie de Klea vie și gata să colaboreze. Ne trebuie ce are ea în cap.

   - Jamison nu-i poate... citi gândurile, să zicem? întrebă Chelsea. Dacă se face bine, vreau să zic, adăugă ea când văzu străfulgerarea de spaimă de pe fața lui Laurel.

   - Poate, zise ea, alungând gândurile negre. Dar nu cred. Lui Yuki i-a luat o grămadă de timp doar ca să scoată din mintea mea locul în care e poarta. Pe deasupra, și dacă ar putea extrage o rețetă din creierul ei, nu e de ajuns.

   Laurel ezită. Îi luase mult timp să înțeleagă ce voise Yeardley să spună, când o învățase despre procesul de amestecare: „Ingredientul esențial în orice amestec ești tu.”

   - E greu de explicat, dar așa funcționează amestecarea. Cred că Marion ar ucide-o, de fapt, dar trebuie să împiedicăm asta - pentru orice eventualitate. După aceea, vreau să te întorci la Academie și să-i spui lui Yeardley tot ce a zis Klea despre otravă, mai ales despre fumul roșu. S-ar putea să trebuiască să intrăm iar în clădirea Academiei, așa că vor vrea să știe dacă otrava a fost neutralizată. Spune-i că încerc să găsesc o soluție și mai spune-i... să fie pregătit.

   - Pregătit pentru ce? Ce-ai de gând să faci?

   Laurel oftă și mărturisi:

   - Habar n-am, dar sigur o să am nevoie de ajutor.

   - Unde te duci?

   Laurel se uită spre creasta dealului din depărtare.

   - În singurul lor în care mă mai pot întoarce, răspunse ea.

   Chelsea dădu din cap, apoi țâșni ca din pușcă, pe lângă peretele din spate, în direcția arcadelor prăbușite pe lângă care trecuseră mai devreme în ziua aceea. Părea că trecuse o veșnicie de-atunci. 

   Laurel o urmări cu privirea câteva clipe, după care se întoarse și porni și ea.

   Avea să mai reziste Tamani o oră? Putea să facă asta la timp? Energia lui Laurel era pe sfârșite, dar se strădui să alerge mai repede, chiar dacă avea dureri tot mai mari când respira, până ajunse pe fundul văii care o separa de destinație.

   „Încă un deal de urcat.”

   Numai gândul la asta o făcu să-i dea lacrimile și să simtă cum oboseala amenința să o pună la pământ. Aerul nopții era răcoros, dar picioarele îi ardeau în timp ce urca.

   Când ajunse pe creasta dealului, își luă un răgaz ca să-și tragă sufletul înainte de a se duce la cupola generoasă a Copacului Lumii.

   Nu mai fusese acolo de când o adusese Tamani, cu aproape 1 an și jumătate în urmă. Se gândise să treacă pe-acolo vara trecută, când nu știa unde era Tamani sau dacă avea să-l mai vadă vreodată, dar amintirea acelei zile fusese prea dureroasă. Acum își plecă reverențios capul, când puterea copacului o străbătu prin tot corpul.

   Sosise momentul să pună întrebarea.

   Tamani îi spusese că acest copac era făcut din zâne - din Cele Tăcute. Chiar tatăl lui li se alăturase nu demult. Înțelepciunea lor comună putea fi de folos oricărei zâne care avea răbdare să o primească, dar răspunsul putea dura ore sau chiar zile, în funcție de cel care punea întrebarea. Ea nu avea atâta timp la dispoziție.

   Își aminti când Tamani o sărutase după ce își mușcase limba - senzațiile careo copleșiseră atunci, ideile care-i inundaseră mintea. Nu funcționase așa cum sperase, și, în loc să găsească o cale de a testa puterile lui Yuki, Laurel descoperise secretul Kleei: că poțiunile puteau fi făcute din zâne la fel de bine ca din orice altă plantă. Însă Yeardley o învățase că putea să facă mai mult decât să amestece doar diverse ingrediente, după bunul plac. Că le-ar putea descătușa potențialul dacă le-ar simți esența.

   Gândindu-se la Tamani, cu cârceii aceia negri care îi șerpuiau din rană, cu privirea lui resemnată la gândul morții iminente, Laurel își făcu curaj să ducă la bun sfârșit sacrilegiul pe care avea să-l comită.

   Se apropie de copac și-și puse mâinile pe trunchiul lui aspru, simțind viața care îi curgea prin sevă.

   - Ce urmează să fac mă va răni pe mine mai mult decât pe tine, murmură ea în șoaptă.

   Apoi adăugă, după o clipă:

   - Îmi pare rău.

   Ridică cuțitul și ciopli în trunchiul secularului copac noduros, până când ajunse la un firicel capilar verde. Deși văzuse cum picăturile de servă începuseră să curgă din trunchiul rănit, Laurel știa că nu era îndeajuns.

   „Tu îmi dai, eu îți dau”, își zise ea.

   Apăsându-și palma deschisă cu vârful cuțitului, strânse din dinți și tăie în piele.

   Laurel își lipi rana de carnea verde a copacului.

   Simți ca și cum ar fi fost lovită de o avalanșă de voci și, în fiecare secundă, milioane de șoapte și de cunoștințe năvăleau peste ea, izbind-o în cap, făcându-i umerii să vibreze, amenințând s-o târască în abis și s-o îngroape de vie. Se clătină sub violența asaltului, încercând să reziste.

   Străduindu-se să-și subordoneze conștiința copacului, avalanșa deveni cascadă, apoi torent și apoi parte din ea, curgându-i lent prin minte. Era gata să se dea înapoi, ca să scape, dar încercă să respire și să se concentreze la ce avea de făcut.

   Se gândi la Tamani, retrăind scena în care fusese otrăvit. Rememoră explicația Kleei și situația imposibil pe care fusese obligată s-o accepte. În această vâltoare a gândurilor, se concentră pe amenințarea finală a Kleei - că toxina va distruge întregul Avalon, inclusiv Copacul Lumii.

   Râul vieții se transformă din nou într-o furtună de suflete, dar, de data asta, Laurel era ferită, iar în jurul ei se așternuse liniștea. O clădură i se răspândi în brațe și o umplu din creștet până-n tălpi.

   Și atunci, copacul vorbi. Laurel mai mult simți decât auzi o voce care spintecă liniștea infirnită și amorfă.

   „Dacă poți gândi ca Vânătoreasa, poți face și tu ce-a făcut ea.”

   „Ce înseamnă asta?” imploră Laurel, întipărindu-și cuvintele în minte.

   Dar căldura începuse să se disperseze încet, începând cu capul, apoi i se adună în piept, după care îi alunecă prin brațe.

   - Nu! strigă Laurel, și glasul îi răsună puternic în liniștea aceea. Nu știu ce înseamnă! Te rog, ajută-mă. Nu mai are cine să m-ajute!

   Strania prezență i se scurgea din mâini, iar sub degetele ei rumoarea vieții începu din nou, dar acum, nemaiavând-o-n cap, o auzea mai încet. După ce degetele i se răciră o gâdilătură, urmă o ultimă rafală, iar dintre toate șoaptele, Laurel distinse un glas pe care parcă în recunoscu:

   „Salvează-mi băiatul.”

   Apoi căldura se risipi de tot. La fel și șoaptele.

   - Nu. Nu, nu, nu!

   Laurel își apăsă mai tare mâna pe trunchi, până când simți că palma o ustura, dar știa că era în zadar. Copacul Lumii spusese ce avusese de spus.

   Laurel căzu în genunchi, julindu-se de scoarța aspră a rădăcinilor ieșite din pământ, și nu-și mai stăpâni lacrimile. Pusese totul în joc, și pierduse. Copacul Lumii - ultima speranță - nu funcționase. Avalonul avea să moară. Nici nu mai conta dacă din cauza toxinei sau a domniei Kleei.

   Măcar dacă ar fi interesat-o mai mult viridefaeco. Una dintre colegele ei de clasă lucrase obsesiv cu ea, ani întrebi; de ce nu studiase și Laurel cu ea? Nici nu știa de unde să înceapă acum. Nu-și amintea nici numele acelei zâne.

   Klea îl știa. O înnebunea gândul că informația era atât de aproape, dar inaccesibilă. Încă un drum înfundat. Cum ar fi putut gândi cum gândea Klea? Ideea însăși era revoltătoare; Klea era o criminală. O manipulatoare. O ființă rea, vicleană, otrăvitoare...

   „Otrăvitoare.”

   Cuvântul îi trecu fulgerător prin minte în timp ce lacrimile îi șiroiau pe obraji.

   „Doar cunoscând otrava poți crea cel mai bun antidot.”

   Așa spusese Klea cu nici o oră în urmă.

   Dar ăsta era un drum înfundat; până și Marei, specialista în otrăvuri de la Academie, i se interzisese să le mai studieze. Și, la urma urmei, chiar dacă ar fi făcut-o, ce putea s-o învețe pe Laurel într-o oră?

   Laurel se sprijini de Copacul Lumii, întrebându-se dacă mai avea rost să se întoarcă la Klea. Ca să-l vadă pe Tamani murind sub ochii ei? Nu-și dorea nimic mai mult decât să-l țină în brațe chiar în momentul ăla, chiar dacă ar fi fost pentru utlima oară. Nu era convinsă că avea vreo importanță dacă toxina avea s-o infecteze și pe ea.

   Merita oare să trăiască fără Tamani? Merita să-și asume riscut de a-l săruta pentru ultima oară? De a-l îmbrățișa? După aceea avea să moară singură, fără îndoială, otrăvită și de neatins. Dar...

   „Doar cunoscând otrava poți crea cel mai bun antidot.”

   O idee începu să-i încolțească în minte. Încercă să-și imagineze o Klea - Callista - tânără și entuziastă, lucrând de una singură în sala de clasă, în secret. Ar fi avut nevoie de subiecte pe care să-și testeze otrăvurile și, totodată, remediile.

   De cine s-ar mai fi folosit?

   „Dacă poți gândi ca Vânătoreasa, poți face și tu ce-a făcut ea.”

   Laurel se ridică în picioare și o luă la fugă într-o clipită.

   Stelele îi arătau calea, sclipind printre coroanele copacilor sau umplând cerul când poteca trecea printr-un luminiș. 

   La Academie, incendiul părea să se fi stins, iar clădirea era acum acoperită de funingine. În cartierele zânelor de primăvară și vară se vedeau lumini, iar Laurel încerca să nu se gândească cum rezistaseră ele până atunci, înainte ca trolii să cadă, secerați, la pământ. Nu conta dacă dădea greș.

   Se împiedică de câteva ori prin întuneric, dar se apropia de soldații ciudați și docili, iar David îi ieși în întâmpinare, oprind-o înainte să cadă în șanțul enorm pe care-l săpase. Clipi în întuneric și, după câteva secunde, înțelese ce făcuse pentru Avalon. Laurel sări să-l îmbrățișeze.

   - Îți mulțumesc, șopti ea.

   Înainte să-i dea drumul, îl întrebă încet, nedorind să-i atragă din nou Kleei atenția asupra lui:

   - Și Jamison?

   - În viață, murmură David.

   Laurel încuviință din cap și, pe marginea cercului, își făcu curaj să sară peste șanț.

   Abia după o clipă o zări pe Klea, care stătea nemișcată în întuneric, și pe Tamani, aflat în mijlocul cercului, cu capul lui Yuki în poală.

   El se uită în sus la Laurel, cu ochii rătăciți.

   Laurel se uită lung la zâna încremenită.

   - A...?

   - N-o văd pe regină, spuse Klea tărăgănat, distrăgându-i lui Laurel atenția de la Yuki.

   Dar Laurel n-o băgă în seamă mai mult de-o clipă. Îi întoarse spatele și se ghemui lângă Tamani și Yuki. Aceasta părea adormită, dar trăsăturile feței îi erau ca de ceară și nu mai respira. Laurel simți un cuțit în inimă și fiori reci pe șira spinării; dacă Yuki era deja moartă, cât timp mai avea de trăit Tamani?

   - Dă-ți jos tricoul, îi ceru ea.

   Tamani o ascultă.

   Laurel Laurel îi veni să vomite. De la zgârietura fină de lângă gulerul tricoului, cârceii negri ajunseseră pe umeri și pe gât. Din rănile de pe abdomen curgea o sevă verzuie, semn sigur că toxina Kleei se răspândea acum și în interior. Nu mai avea mult.

   - Ai dat greș, nu-i așa? întrebă Klea, care stătea în continuare nemișcată la doar câțiva pași. Ai dat greși, iar acum tot Avalonul o să moară din cauza ta.

   - N-am dat greș, se rățoi la ea Laurel. Nici măcar n-am fost la palat. Chiar credeai că te voi ajuta? Jamison a avut dreptate să te trimită la zânele malefice.

   Laurel făcu o pauză, săgetând-o pe Klea cu privirea.

   - Mai degrabă aș muri decât să trăiesc în lumea ta perfectă.

   Laurel auzi un trosnet când Kla își încleștă pumnul și din el începură să-i curgăă printre degete picături de ser uleios pe bluza neagră.

   - Dorința ți-a fost îndeplinită. Păcat că ai simțit nevoia să-i iei pe toți cu tine.

   - Încă nu, șopti Laurel în barbă.

   „Acum ori niciodată.”

   Trebuie să i se fi văzut pe față ce avea de gând, pentru că Tamani se dădu încet în spate.

   - Nu!

   Dar îl apăsa deja cu palma pe pielea înnegrită, ținându-și ochii închiși. Simțea viața pulsându-i sub piele, o simțea luptând, simțea otrava cu care se lipta.

   Toxina Kleei nu semăna cu nicio altă otravă cu care Laurel să mai fi avut de-a face până atunci; era chiar mai complexă și mai exotică decât pudra pe care o folosise Klea ca să ascundă locul în care era tabăra trolilor. Laurel reușise să contracareze efectele pudrei, dar avusese nevoie de timp și de o doză mare de noroc.

   Din fericire, învățase ceva din asta.

   Când luă mâna de pe el, văzu că Tamani avea lacrimi în ochi.

   - De ce-ai făcut asta? o întrebă, cuprinzându-i obrajiii între palme. Eu trebuia să te protejez pe tine.

   - Ești cel mai bun protector pe care o fată și l-ar putea dori vreodată, zise Laurel, aplecându-se și lipindu-și buzele încet de ale lui. Dar acum e rândul meu.

   Simțea otrava Kleei în vârful degetelor și în buze, distrugând clorofila și atacând pereții celulelor, răpindu-i energia și întorcând-o împotriva ei. Trebuia să se miște repede, dar vorbea cu sine, iar ea era gata să asculte.

   - A, zise ea, ridicându-se în picioare. Salutări de la tatăl tău.

   Fără a mai aștepta să vadă ce față făcuse Tamani, Laurel închise ochii și repetă în gând cuvintele Copacului Lumii:

   „Dacă poți gândi ca Vânătoreasa, poți face și tu ce-a făcut ea.”

   - Vin repede, mai spuse Laurel, sărind din nou peste șanț.

   - Laurel, strigă David, oprind-o. Unde te duci?

   - Am fost la Copacul Lumii, răspunse ea, simțind timpul scurgându-i-se printre degete.

   - Copacul care vorbește?

   Laurel dădu din cap.

   - Și ce ți-ia zis?

   - Să salvez Avalonul.

Capitolul 24

         Grădina din spatele Academiei era luminată slabcând Laurel ajunse în vârful dealului și coborî în seră.

   Zânele care supraviețuiseră stăteau jos lângătovarășele lor leșinate, care începeau să se trezească. Zgomotul provocat de tuse și de hârâieli era puternic, dar la fel și murmurele Amestecătoarelor care-și linișteau și consolau prietenii.

   Laurel observă că dăduseră la o parte piatra tăiată în zidul care despărțea sera de sala de mese, dar se părea că puțin Amestecătoare mai îndrăzniseră să intre în clădire.

   Laurel își croi drum spre zâne, căutându-l din privire pe Yeardley, în timp ce pășea cu grijă să nu atingă pe cineva. Nu știa sigur dacă toxina pusese stăpânire pe ea suficient de tare încât să fie deja molipsitoare, dar nu voia să-și asumea niciun risc.

   Îl zări, în cele din urmă, pe profesor în mijlocul serei și răsuflă ușurată, dar nu chiar surprinsă, s-o vadă lângă el și pe Chelsea.

   - Laurel! exclamă Chelsea, iar Yeardely o luă de umăr.

   - Nu mă atinge! îl preveni Laurel, întinzând mâna. Sunt infectată cu toxina Kleei.

   - Tu? Cum așa? întrebă Chelsea.

   - Poveste lungă, răspunse Laurel. Dar nu-ți face griji; la tine nu are efect, doar la zâne.

   Mintea îi era bombardată de senzații - simțea cum otrava o ucidea lent - și toate aveau de-a face cu clorofila. Dar David și Chelsea aveau să fie bine.

   Se întoarse spre profesor.

   - Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, și nu e prea mult timp.

   - Sigur, zise Yeardley.

   - Acum două veri era o zână - cred că puțin mai mică decât mine, cu părul castaniu-închis - care lucra la o poțiune viridefaeco. Știți despre cine vorbesc?

   Yeardley oftă.

   - Fiona. E foarte dedicată, dar n-a mai făcut niciun progres de-atunci. A decantat o bază care părea promițătoare, cu ajutorul unor notițe mai vechi, și recunosc că am crezut cu toții foarte tare că va reuși. Dar, de atunci, nimic.

   - E aici? întrebă Laurel, trgând speranță ca tânăra zână să nu fie una dintre victimele Kleei.

   Dacă gândea cum gândea Klea, putea salva Avalonul, dar, în cazul în care viridefaeco necesita o fermentare de durată sau cine știe ce metode de întrebuințare, Tamani n-avea să mai apuce.

   Yeardley se posomorî, iar lui Laurel aproape că i se tăie respirația.

...................................................................