..........................................................
5.
- E-n viață, zise el încet. A inhalat o grămadă de fum și, sincer, nu e bine deloc. Dar e conștientă. M-am ocupat eu însumi de ea. Vino pe-aici.
Laurel aproape se prăbuși de ușurare. Îl urmă pe Yeardley în capătul îndepărtat al serei, unde recunoscu buclele castanii-închis și se așeză în genunchi lângă micuța zână, care stătea sprijinită de o jardinieră, cu ochii închiși.
- Fiona, o trezi Yeardley încet, așezându-se pe vine lângă ea.
Fiona deschise ochii și, dându-și seama că Laurel și Chelsea se uitau lung la ea, se chinui să se îndrepte.
- Cum te simți? o întrebă Yeardley.
- Poțiunea viridefaeco, zise Laurel, întrerupându-l înainte ca Fiona să-i răspundă.
N-avea timp de amabilități.
- Ai o bază gata făcut pe undeva?
- A... a.... aveam, se bâlbâi ea.
- Cum adică „aveai”? o întrebă Laurel, temându-se de răspuns.
- Eram în laborator când au venit trolii. Nu știu dac-a scăpat intactă.
Laurel încercă să-și păstreze calmul. Klea nu-și pierduse cumpătul când situația devenise tensionată. Ba chiar profitase de ocazie. Laurel trebuia să se stăpânească și ea, în același fel.
- Trebuie să ajungem la laborator chiar acum. Poți să mergi?
Yeardley o ajută pe Fiona să se ridice în picioare. Era puțin amețită, dar își reveni repede.
- O poți ajuta tu? o întrebă Laurel pe Cheslea. Te rog. Eu nu pot.
- Sigur că da, murmură Chelsea, luând-o pe sub braț și sprijinind-o de umeri în timp ce Yeardley le arăta drumul.
Când se apropiară de intrarea pe care David o făcuse cu doar câteva ore în urmă, Fiona se dădu în spate.
- E OK. Incendiul s-a stins, iar toxinele s-au evaporat, o asigură Chelsea, după care adăugă: Și sunt aici, cu tine.
Tânăra zână dădu din cap și trase adânc aer în piept, după care se afundară din nou în întunericul cald și negru ca smoala.
Mergând pe holurile întunecate ale Academiei cu o singură floare fosforescentă era ca și cum ai fi mers printr-o catacombă uriașă. Coridoarele erau pârjolite și distruse, pretutindeni se zăreau cadavre, unele întregi, altele arse, câteva desfigurate de primul val de troli.
Laurel simțea panica în gât; oare mai rămăsese ceva cu care să lucreze în laborator? Cotind pe cel din urmă coridor, Laurel răsuflă ușurată când văzu că cel puțin ușa era intactă.
După un moment de ezitare, Yeardley deschise ușa larg, lăsându-și amprenta în stratul de funingine care-o acoperea. După care intrară.
Laurel o auzi pe Fiona icnind.
Încăperea arăta de parcă cineva ar fi luat-o pe sus și-ar fi zgâlțâit-o bine. Sticle sparte zăceau pe podea, ghivecele cu plante fuseseră răsturnate, iar în locul mobilierului rămăsese doar o stivă de lemne frânte. Peste toate se așternuse un strat fin de funingine.
Laurel încercă să nu ia în seamă zânele care zăceau pe jos sau trolii morți din fundul încăperii. Yeardley avea o față plină de stoicism, dar strângea din dinți; Chelsea era puțin palidă. Fiona făcea față destul de bine, concentrându-se la sarcina pe care o avea, tipic pentru zânele de toamnă.
- Bancul meu de lucru este - era - aici, le arătă ea, ridicându-și rochia lungă puțin ca să se poată cățăra pe dărâmături.
Podeaua era plină de instrumente zdrobite și de sticluțe sparte care, își imagină Laurel, stătuseră până atunci pe suprafața de lucru. Laurel se mai liniști când Fiona deschise unul dintre dulapurile de lângă masă. Câteva pahare mari de laborator fusese depozitate în siguranță înăuntru.
- Unul a fost lovit și a crăpat, dar două au rămas intacte, explică Fiona, îndepărtându-se de dulap cu două sticluțe în mână, pline cu o soluție limpede, de consistența mierii.
- Perfect, zise Laurel, sprijinindu-se obosită de marginea mesei, având grijă să nu se lase atinsă decât cu rochia, nu și cu pielea.
Se făcuse târziu, era extenuată, iar toxina făcea ravagii în organismul său. Se uită în jur prin încăperea distrusă.
- Credeți că putem găsi aici tot ce avem nevoie? întrebă ea, fără să fie prea convinsă.
Fiona așeză cele două sticluțe pe porțiunea curată de masă din fața lor și îi povesti lui Laurel cum obținuse baza.
Era cam aceeași explicație pe care o dăduse și atunci, în cerc, în prima vară a lui Laurel în Avalon, dar abia după 2 ani de studiu înțelesese Laurel cu adevărat la ce se referea. Fiona turui lista de ingrediente pe care le găsise într-un text vechi: ace uscate de yucca brevifolia, semințe de ficus și castracete pasate, extract de fructul pasiunii. Lista era lungă și, după câteva minute de recitat, Laurel o întrerupse.
- Trebuie s-o ating. Îmi poți turna câteva picături într-un vas micuț? Dacă ating baza din sticluță, mi-e teamă ca toxina să nu o distrugă complet.
Se uită la Chelsea.
- Va trebui să mă ajutați voi.
Chelsea căută prin jur și găsi un vas mic și puțin adânc, iar Fiona scoase capacul uneia dintre sticluțe. Turnă câteva picături și Chelsea îi întinse vasul lui Laurel.
- Am reușit să prepar baza până în punctul ăsta, explică Fiona clătinând din cap. Textul era foarte clar și totul s-a combinat perfect, numai că restul instrucțiunilor au fost scoase și, indiferent ce-am încercat după aceea, nu s-a mai potrivit. E ceva ce-mi scapă, și n-am idee ce-ar putea fi.
Oftă.
- Câte n-am încercat. E ridicol.
În timp ce Fiona trecea în revistă experimentele și eșecurile, Laurel își plimbă degetul prin mica băltoacă de soluție din vasul aflat în fața ei. Avea vârfurile degetelor înnegrite și puțin umflate, dar urmări felul în care mixtura Fionei reacționa la toxina din corpul ei și la modul în care toxina reacționa la baza de viridefaeco.
Simți puterea ingredientelor secundare și felul în care le dominau pe cele principale. Existau câteva ingrediente pe care nu s-ar fi gândit să le combine vreodată - așa cum era pudra creată de Klea, care ștergea orice urmă, baza de viridefaeco era încărcată de electricitate. Avea nevoie de ceva care s-o neutralizeze.
Și, undeva în străfundul minții ei, Laurel avea senzația că mai întâlnise undeva elementul care putea să facă asta.
Avea aceeași senzație pe care o avusese când analizase pudra făcută de Klea din propria ei inflorescență amputată - nu că elementul care liptea acum ar fi fost și el o parte dintr-o zână.
Își aduse aminte de ziua aceea cu Tamani, în care testaseră toate preparatele pe care le putea face pentru el - toxine, blocante de fotosinteză, otrăvuri. Serul pe care Klea îl făcuse ca să-i apere pe troli; și acolo folosise inflorescențe de zână. Poțiunile care utilizau flori de zână nu le ajutau pe acestea, ci le făceau rău. Nu asta le trebuia la antidot.
Yeardley, îi spusese, când venise prima dată la Academie, că esența magiei era cunoașterea, că ea cultiva intuiția. Ingredientul lipsă sigur îi era cunoscut, și îl mai întâlnise de multe ori; era ceva care nu i se păruse un element folositor, și poate că Fiona nu aflase de el niciodată. Asta te ducea cu gândul la un element care în Avalon era o raritate.
- OK, zise Laurel. Cred că te-ai gândit bine când ai ales iarba de grâu uscată. Există și alte feluri pe care nu le folosești de obicei? Poate unele care trebuie să ți se-aducă de la conac? Hai să ne gândim puțin.
Yeardley adunase mai multe ierburi și materiale decât se gândise Laurel c-ar fi putut scăpa intacte din incendiu. Dar nu întrebă nimic, ci se puse pe treabă, pur și simplu, îndrumându-le pe Fiona și pe Chelsea să adune și să prepare aditivi, lăsându-le pe ele să facă, practic, toată munca și testând mostre pe măsură ce poțiunea progresa.
- Suntem foarte aproape. Are tot ce-i trebuie, spuse Laurel după ce adăugă o picătură de apă de trandafiri, singurul lucru care simța că lipsește.
Mai încercă o dată cu degetul.
- E gata, dar tot lipsește ceva. Toxina încă o anihilează. E ca și cum... ingredientele ar fi inerte și ar avea nevoie de ceva care să le activeze.
Trase aer în piept și se simți mai bine.
- Un catalizator, spuse ea încet. Ceva care să le descătușeze potențialul.
„Dac ce anume?”
Fiona clătină din cap.
- De-asta a trebuit să mă apuc de altceva. Am avut și eu ideea asta. M-am dus la conac. Mi-au spus că, din cauza oamenilor, multe plante dispăruseră în ultimele secole. Ingredientul final trebuia să fie o astfel de plantă.
- Nu, o contrazise Laurel. Nu, eu știu ingredientul final. Îmi stă pe limbă. Ce crește în California și nu crește în Avalon?
- Laurel, zise Chelsea cu o voce șovăielnică. Ai... ai o pată neagră pe față.
Laurel ridică mâna și se atinse pe obraji, amintindu-și că și Tamani făcuse asta. Când îi apăruse? Nu conta; n-avea timp să se gândească la asta acum.
„Dacă poți gândi ca Vânătoreasa, poți face și tu ce-a făcut ea.”
Poțiunea viridefaeco se pierduse de secole. Dar Klea găsise metoda prin care s-o readucă la viață. De ce era ea așa specială? Nimeni nu se dăduse-n lături să forțeze limitele. Probabil testase atât toxinele, cât și antidoturile pe ea însăși, riscând totul pentru munca ei.
Dar oare Laurel nu făcuse la fel? Nu luase și ea otrava ca s-o înțeleagă mai bine? Însă, cu cât înțelegea mai bine otrava care i se răspândea în corp, cu atât mai tare se temea că nu avea să-i vină de hac.
Laurel mai luă o mostră și închise ochii, mișcându-și neîncetat degetele prin soluție și spunându-și, ca o mantră:
„Gândește ca Klea. Gândește ca Klea.”
„Avalonul a uitat cât de multe au oamenii de oferit.”
Laurel deschise ochii, iar cuvintele Kleei continuară să-i răsune în cap.
- Chelsea, zise ea încet. Am nevoie de Chelsea! Îmi trebuie ceva de la tine. Niște păr, niște salivă... nu, mai bine niște sânge. ADN uman.
Scotoci printre materialele adunate de Yeardley.
- Poțiunea viridefaeco s-a pierdut după ce porțile au fost ascunse; după ce orice interacțiune cu oamenii a fost întreruptă, corect? întrebă ea, întorcându-se spre Fiona, care încuviință din cap. N-are cum să fie o coincidență, e chiar motivul pentru care a fost uitată; motivul pentru care au distrus a doua parte din instrucțiuni. Catalizatorul pentru aceasta poțiune e ADN-ul uman. Chelsea, mai spuse ea, întorcându-se spre prietena ei cu un cuțit mic în mână, îmi dai voie?
Chelsea dădu din cap fără ezitare, întinzând mâna.
Laurel ținu cuțitul aproape de vârful degetului lui Chelsea.
„Doar o înțepătură mică”, își spuse ea, cu toate că îi era greu s-o taie pe prietena ei.
- Vrei să fac eu asta în locul tău? se oferi Fiona.
- Nu, eu trebuie s-o fac, răspunse Laurel clătinând din cap, ciudat de sigură pe sine.
Trase sticla în fața ei și o atinse pentru prima oară. O picătură mică de sânge ieși din degetul lui Chelsea, care părea mai obosită decât Laurel, dar mult prea entuziasmată de ce urma să se întâmple ca să mai simtă durerea.
- Ultima șansă a Avalonului, zise Laurel încet.
„Și a lui Tamani”, adăugă în sinea ei.
Apoi apăsă pe degetul lui Chelsea și mai lăsă o picătură de sânge să curgă în sticluță, amestecând-o cu o lingură de bambus cu coadă lungă.
De îndată ce sângele atinse soluția, aceasta se schimbă.
Laurel continuă să amestece, extaziată când văzu că mixtura translucidă căpătase o nuanță violet, leită celei pe care o văzuse în treacăt în sticluța Kleei. Funcționa! Toate ingredientele părură să se trezească la viață într-o clipă, iar puterea bazei crescu înzecit.... însutit!
Laurel aproape chicoti când Chelsea o apucă de braț.
- A funcționat?
Laurel era atât de încrezătoare, încât își băgă un deget în soluție.
Toxina nu avu nicio șansă.
- A funcționat. Da, Chelsea, a funcționat!
Laurel simțea că plutește de fericire.
- Te rog, zise ea, întorcându-se către Fiona, am nevoie de sticluțe. Chiar acum!
Trebuia să ajungă la Tamani.
După ce Laurel trecu de copaci, cercul slab luminat era atât de liniștit, încă nu era sigură dacă mai trăia cineva.
Tamani își pusese capul pe piciorul lui David.
- Cred că respiră, spuse David când Laurel sări peste șanț și căzu în genunchi lângă corpul lui Tamani. Dar n-am mai deschis ochii de 5 minute.
Tamani era încă dezbrăcat, cu pieptul și umerii năpădiți de negru. Laurel îi luă fața între palme și simți cum toxina din el încerca s-o atace, dar poțiunea, pe care Chelsea se ținuse de capul ei s-o bea înainte să plece de la Academie, o respinse cu ușurință.
- Ai venit înapoi.... să-ți iei... rămas bun? întrebă Klea, înecându-se de râs.
Și umflată de la infecție, pe patul de moarte, tot o scorpie era.
- Te rog, nu muri, implora în șoaptă Laurel, turnând poțiunea în gura lui Tamani și închizându-i apoi buzele.
Așteptă să se scurgă secundele și îl apucă apoi pe Tamani de braț cu ochii plini de lacrimi, dorindu-și nespus să își revină. Pe ea, viridefaeco începuse să o vindece aproape instantaneu; de ce nu acționa la fel și acum? Trecu 1 minut. Trecură 2.
David o atinse de mână.
- Laurel, nu....
- Nu! țipă ea, dându-i mâna la o parte. O să meargă. Trebuie să meargă. Tamani, te rog!
Se aplecă spre el și își lipi fața de pieptul lui ca să-și ascundă lacrimile, dorindu-și ca zânele să aibă și ele ceva asemănător cu bătăile inimii, ca să poată vedea dacă mai era în viață. Trebuia să fie în viață. Nu știa dacă va mai putea trăi o clipă în plus dacă el nu mai era. Ce contau toate astea dacă, până la urmă, fusese prea târziu ca să-l salveze?
Își îndreptă spatele și căută pe fața lui un semn că era conștient. O șuviță de păr îi atârna pe ochi, iar ea i-o luă ca să i-o dea pe spate, abia mișcându-și mâna de disperare.
Dar, deodată, se opri.
Cârceii subțiri și negri care începuseră să se întindă pe fața lui Tamani se retrăgeau acum. Îi privi cu atenție: oare vederea îi juca feste? Era o luzie, din cauza întunericului? Nu, cârceii îi ajunseseră până la sprâncene, iar acum îi brăzdau fața doar pe jumătate.
Răsuflarea i se tăie și nu îndrăzni să se miște, privind liniile care păleau și dispăreau treptat. Pieptul începu să i se ridice - chiar dacă aproape imperceptibil - și să i se lase din nou.
- Mai respiră o dată, îl îndemnă Laurel în șoaptă.
Nu se întâmplă nimic.
- Încă o dată! îi ceru ea.
Pieptul i se umflă din nou. De data asta, tuși, scuipând de la poțiunea care îi rămăsese pe gât, și începu să transpire abundent.
Lui Laurel îi scăpă un țipăt de exaltare și sări de gâtul lui, trăgându-l spre ea, fericită. Respira încă greoi, dar regulat, și, câteva secunde mai târziu, deschise ochii aceia verzi, superbi, pe care se temuse că nu avea să-i mai vadă niciodată.
- Laurel, îi spuse el cu o voce hârâită.
Lui Laurel, lacrimile îi șiroiau pe față, dar de data asta erau lacrimi de bucurie, iar ea râse și glasul ei răsună în toată pădurea, de parcă fiecare copac ar fi simțit aceeași bucurie.
Tamani schiță un zâmbet.
- Ai reușit.
- Am avut ajutoare.
- Totuși....
Laurel dădu din cap și începu să se joace cu degetele în părul lui, în timp ce Tamani închise ochii și oftă ușurat.
Dar Laurel nu terminase încă ce avea de făcut.
Se ridică de lângă Tamani și se duse la Klea. Avea fața neagră și umflată, dar ochii, verzi-deschis, îi scânteiau de răutate. Probabil auzise totul, probabil știa că planul ei dăduse greș - pentru totdeauna.
- Viridefaeco, șopti Klea.
Horcăia la fiecare respirație și stătea încă pe spate, în aceeași poziție în care o lăsase cu o oră în urmă. Laurel se întrebă dacă mai putea să se miște măcar.
- Ești... ești o figură. Pun pariu că te crezi tare... deșteaptă.
- Cred că tu ești deșteaptă, zise calmă Laurel.
Era un adevăr ciudat în asta.
- Deschide gura, zise ea, ținând în mână cealaltă sticluță.
- Nu! spuse printre dinți Klea, cu o ardoare pe care Laurel nu și-ar fi putut-o imagina din partea unei zâne pe moarte.
- Cum adică, nu? întrebă Laurel. Toxina asta o să te ucidă.
Klea dădu ochii peste cap.
- Prefer să... mor... decât să trăiesc în „lumea ta perfectă”.
Laurel strânse din dinți.
- Nu suntem la concurs aici; ia poțiunea odată!
Când Klea întoarse capul și strânse din buze, Laurel decise să-i arunce pur și simplu poțiunea în față; poate că avea efect și așa.
Cu reflexe întârziate, Klea o apucă pe Laurel de încheietură și, ridicându-se în fund, o strânse atât de tare, încât o făcu să se zbată pentru a se elibera. Unde găsise Klea atâta putere?
- Laurel!
David făcu un pas șoăitor spre ele, apoi se opri și se uită exasperat la sabia pe care o ținea în mână.
- Victoria... va fi... a mea! zise Klea, șuierând fiecare cuvânt printre dinți.
Împingând cu putere, dădu cu pumnul lui Laurel de pământ, iar sticluța din zahăr se zgudui, împrăștiind serul lipicios pe iarba înnegrită. Cu un aer satisfăcut, Klea îi împinse lui Laurel mâna cât colo și se lăsă din nou să cadă pe spate în țărână.
- Arză...
Laurel încremenise, în stare de șoc.
- ...te-ar...
Picăturile de viridefaeco ce se scurgea din mâna lui Laurel acum poate aveau să fie de ajuns. Doar să poată să....
- ...focul.
Expresia întipărită pe fața înnegrită și umflată a Kleei nu era unai de furie sau de dispreț. Era dezgust pur, diabolic.
Amorțită, Laurel se duse împleticindu-se înapoi la Tamani și se prăbuși lângă el. David veni și el, înfingând Excaliburul în pământ și așezându-se, cu picioarele încrucișate, de cealaltă parte a lui Laurel. Tamani clipi și deschise ochii, apucându-l pe David de braț.
- Mulțumesc c-ai stat pe-aici, prietene.
- Nici n-aveam unde să mă duc, zise David încet și-i zâmbi.
Laurel își sprijini capul de umărul lui David și-l luă de mână pe Tamani. Aveau o grămadă de treabă - să se pună pe picioare, să prepare viridefaeco, să-și înmormânteze prietenii și să refacă Academia. Dar pentru seara aceea fusese de ajuns. Avalonul era salvat, David era un erou și Tamani trăia.
Iar Klea nu mai putea să-i facă niciun rău.
Capitolul 25
- Laurel!
Ochii lui Laurel se zbătură înainte să-i deschidă, în lumina încă lăptoasă dinaintea răsăritului. Stătea cu capul pe pieptul lui Tamani, iar David își ținea o mână pe abdomenul ei. Nu știa sigur cât timp zăcuse așa - înfășurată ca un cocon în brațele prietenilor ei, lăsase lumea să-și urmeze cursul netulburată, un scurt răgaz după ororile din ultimele 24 de ore - dar, cum soarele nici nu răsărise încă, nu putea să fi trecut prea mult.
- Laurel!
Scrută câteva clipe împrejurimile scăldate în lumina palidă a dimineții și abia apoi văzu de unde venea vocea aceea.
- Jamison! exclamă ea.
Luându-i mâna lui Tamani, Laurel se uită în ochii lui și-i atinse încheietura cu buzele, după care îi dădu drumul și se târî până la Jamison.
În ciuda îngrijirilor atente ale lui David, pe Laurel o frământa gândul că Jamison fusese inconștient atât de mult timp.
Stătea în afara șanțului pe care îl săpase David și părea să nu fi intrat în contact cu toxina, dar Laurel îi verifică cu blândețe capul în locul în care îl lovise bușteanul, apoi îl apucă de mâini, ca să simtă dacă avea pe piele vreo urmă de otravă care să-i fi afectat celulele.
- Mă tem că te-am dezamăgit, zise el, cu părere de rău.
- Nu-i adevărat, îl contrazise Laurel, zâmbind când își dădu seama că nu simțea nici urmă de otravă E totul OK.
„Cât de OK se poate, după război.”
- Yuki...?
Laurel lăsă capul în jos.
- N-am reușit să mă întorc la timp, șopti ea, iar ochii lui Jamison se umplură de lacrimi, ceea ce lui Laurel i se păru firesc.
- Și Callista?
Laurel dădu din cap și se întristă din nou, amintindu-și cât de neputincioasă se simțise în ultimele clipe de viață ale Kleei.
- Dar Avalonul e în afara oricărui pericol, spuse el, și nu păru nicicum o întrebare.
Laurel nu se simțea victorioasă.
- Ce s-a întâmplat?
Laurel îi povesti foarte pe scurt, pentru a nu o extenua pe zâna de iarnă, dorindu-și să fi fost o poveste cu final fericit.
- Sunt mândru de tine, spuse Jamison după ce termină de povestit, iar în vocea lui se simțea același sentiment de înfrângere pe care îl avea și Laurel.
Da, trolii fuseseră alungați și, da, Klea împreună cu toxina ei fuseseră oprite, dar prețul plătit pentru toate astea era imposibil de estimat. Sute de zâne de primăvară și de vară ucise - poate peste 1000. Cât despre zânele de toamnă, era dureros și numai să te gândești la ele. Numărul celor de la Academie scăzuse la mai puțin de 100 și aveau să treacă decenii până să se refacă.
Atâtea morți, și pentru ce? Pentru ca Avalonul să se întoarcă la un statu-quo dezastruos.
Laurel auzi un strigă și o cascadă de pași și se întoarse împreună cu Jamison în direcția din care venea.
- N-am de gând să aștept!
Vocea reginei suna limpede, acoperind argumentele propriilor Am Fear-faire în vreme ce cobora pe potecă, cu Yasmine urmând-o senină la mică distanță.
Mâna lui Jamison se încordă sub atingerea lui Laurel când văzu monarhul apropiindu-se, dar un zâmbet timid îi apăru pe buze în momentul în care Yasine îl zări și-o rupse la fugă spre el.
- Stai!
Toți ochii se întoarseră spre regină și anturajul ei în timp ce Fiona și Chelsea ieșeau din întunecimea pădurii împrăștiind frunze în mers.
- Nu. Atinge. Nimic, spuse Fiona printre gâfâieli, legănând în mână o sticluță.
- Mulțumesc zeiței! zise Chelsea, ocolind-o pe Fiona pentru a sări să-i îmbrățișeze pe Laurel și pe Jamison. Regina asta ascultă vreodată de cineva? șopti Chelsea, iar Jamison chicoti încet. Le-am văzut venind pe potecă în jos tocmai când terminam o altă serie de poțiuni și am fugit cât de repede am putut.
- Măcar au reușit s-o țină santinelele până acum, spuse Laurel, ridicând o sprânceană.
- Așteaptă, Yasmine, te rog! strigă Fiona, încercând s-o oprească pe tânăra zână să se apropie de Jamison.
- E OK, interveni Laurel. Jamison e curat.
Neîncrezătoare, Fiona o lăsă totuși să treacă.
Regina Marion se opri la marginea șanțului săpat de David și privi în jos încruntată, cu brațele încrucișate.
Laurel îi ignoră înfățișarea fioroasă și o luă pe Chelsea de mână, trăgând-o pe prietena ei peste tranșeul puțin adânc și conducând-o spre locul unde David stătea în genunchi, cu mâna încleștată pe Excalibur, lângă Tamani, care reușise să se ridice în fund pe jumătate. Pe piept avea încă piele de culoarea cenușii, arătând ca o arsură extinsă, dar și aceasta pălea treptat.
- Indiferent ce se va întâmpla, șopti Laurel, facem asta împreună.
Ceru din priviri aprobarea fiecărui prieten, și toți încuviințară din cap.
- Și, David, să nu lași sabia din mână, mai spuse ea, uitându-se în treacăt la regină. Nu sunt sigură c-am răspus toți inamicii, încheie apoi cu asprime.
- Veniți încoace, voi toți de-acolo! porunci Marion.
- Lasă-mă să le neutralizez întâi, propuse Fiona, și Laurel se întoarse și o văzu aplecându-se în fața reginei, cu sticluța de ser în mână.
În vârf avea pulverizator.
- Ca să fim siguri, adăugă, cu ochii ațintiți la umbrele care se plimbau încă pe pieptul lui Tamani.
Laurel încuviință din cap, iar Fiona sări peste șanț.
- Țineți-vă respirația!
Fiona pulveriză peste ei poțiune viridefaeco.
- Scuze dac-o să vă udați puțin.
Laurel își alungă îndoielile și se întoarse să-l ajute pe Tamani să se ridice.
- Poți să mergi? șopti ea.
Tamani strânse din dinți, dar apoi se lăsă păgubaș și clătină din cap.
- Nu fără ajutor, recunoscu el.
- Aici, zise Laurel.
Îi trase brațul peste umerii ei, iar Chelsea sări să-i vină în ajutor din partea cealaltă.
Deși regina era la doar câțiva pași distanță, Laurel și Chelsea îl duseră pe Tamani de cealaltă parte a cercului, acolo unde se aflau Jamison și Yasmine; David se întinse peste șanț și-l ajută pe Tamani să treacă peste el ca să stea toți împreună.
- O să vorbim aici, strigă Laurel spre regină.
Marion își țuguie buzele și, o clipă, Laurel crezu că avea să refuze să vină. Dar probabil că își dăduse și ea seama că nu mai avea ce să facă. Flancată de Am Fear-faire, ocoli șanțul circular și rămase pe partea cealaltă, uitându-se spre ceea ce, altfel, i s-ar fi părut o companie plăcută.
Regina făcu o demonstrație numărându-i o dată, apoi încă o dată.
- Ei bine, Jamison, 2 oameni și două zâne - una de toamnă și una de primăvară. Unde e zâna de iarnă despre care mi-ai povestit? întrebă Marion. Ori s-a dovedit a fi vreo plăsmuire a unei santinele cu imaginație bogată?
Ochii ei se opriseră acuzatori la Tamani.
- Iat-o pe cea tânără zăcând moartă în cerc, spuse Jamison, arătând într-acolo.
Marios se uită și făcu ochii mari când își dădu seama pentru prima oară că groteștile siluete ofilite din cercul cu iarbă moartă erau, de fapt, zâne.
- Tu ai ucis-o, zise ea încet.
- N-am ucis-o, răspunse Jamison. Yuki a trădat-o pe Callista când a descoperit că n-a fost decât un pion în planurile ei. Callista a ucis-o.
- Un pion? întrebă regina pe un ton batjocoritor, incapabilă să accepte ideea că o zână de iarnă putea fi pionul cuiva.
- Exact ca trolii, adăugă Jamison scurt.
În momentul acela, regina arăta ca și când ar fi pălmuit-o cineva - ca și când ar fi interpretat comparația ca pe un afront personal - iar pe chip îi apăru încet nesiguranța.
- Ai face bine să începi cu începutul.
Încet și cu numeroase întreruperi, Laurel le povesti tuturor ce făcuseră. Când ajunse la felul în care descoperise ingredientul final al poțiunii viridefaeco, Jamison începu să radieze de mândrie,iar regina să devină tot mai palidă.
După ce Laurel termină, peste luminiș se așternu o liniște apăsătoare. Marion se uita dincolo de cerc, spre locul unde Klea și Yuki muriseră. Iarba se înnegrise iremediabil, dar Fiona și alte două zâne de toamnă pline de funungine pulverizau ser viridefaeco, oprind, în cele din urmă, complet răspândirea otrăvii.
- Jamison, spuse Marion încet, e evident că ai nevoie de odihnă. Îți recomand să te retragi la palat, nu înainte să-i conduci pe acești 2 oameni spre cartierele lor.
- De acord. Cred că cel mai bine ar fi ca David să dea înapoi sabia înainte de a-l răsplăti pentru eroismul de care a dat dovadă și să-i conducem pe el și pe prietenii lui afară din Avalon. Îmi închipui că sunt cu toții nerăbdători să ajungă acasă.
- Nu fi prost, zise regina respingând alternativa lui Jamison la porunca ei. Nu-i putem lăsa să plece.
Chelsea își drese glasul; Tamani o apucă de mână și o strânse în semn de încurajare.
- Știți la fel de bine ca mine că nu e o regulă absolută.
- A mânuit sabia, Jamison.
- Doar pentru că așa s-a făcut în trecut nu înseamnă că trebuie să facem la fel și acum. Circumstabțele au fost cu totul altele, explică Jamison calm.
- Nu văd de ce.
- Arthur n-avea unde să se întoarcă. Viața și regatul îi fuseseră distruse. Băiatul ăsta are un viitor înaintea lui. Nu voi fi părtaș la sechestrarea lui aici.
- Cum adică sechestrare? ceru explicații David.
Jamison se uită în sus la David.
- Regele Arthur n-a mai părăsit de atunci Avalonul. Niciodată. Și nu doar pentru că așa a vrut el.
- O sabie de neînvins e un secret mult prea mare, explică regina, pe un ton autoritar, în care se simțea însă compasiunea. Cu siguranță înțeleg la ce mă refer.
- Știu să păstrez un secret, răspunse David. Sunt chiar bun la păstrat secrete.
- Nu unul ca acesta.
- Am ținut ascunsă identitatea lui Laurel mai bine de 2 ani. Ca să nu mai vorbesc de locul unde e poarta.
Regina nu păru impresionată.
- Asta înseamnă că există două lucruri care trebuie să-ți fie șterse din memorie, dacă acel Fear-gleidhidh al lui Laurel din Avalon și-a făcut treaba. Te rog să nu ne consideri nerecunoscători. E o problemă de diplomație. Conducătorii lumii tale - oameni sau altceva - ar face măcel pentru a intra în posesia unei asemenea arme.
- Știu asta.
- Atunci știi și că e spre binele tău să rămâi aici.
- Am familie. Și Chelsea la fel. Nu vrem să-i părăsim.
- N-aveți de ales, spuse regina cu asprime. Nu suntem monștri; veți fi tratați bine aici. Dar nu puteți pleca.
- Domnia Voastră n-are de ales, o contrazise David, înainte ca oricine altcineva să apuce să deschidă gura. Nu mă puteți ține aici.
Regina miji ochii.
- Cum așa?
- Am Excaliburul.
- Din partea mea, îl poți căra după tine prin Avalon până la moarte, zise ea, dând de înțeles că ea considera discuția încheiată.
- Pe ce puneți pariu că sabia asta va tăia barele acelor porți cât ai clipi? o provocă David cuviincios, dar categoric.
Lui Laurel i se puse un nod în gât; David sigur nu intenționa să distrugă cel mai important punct de apărare al Avalonului, nu-i așa?
- Arthur n-a tăiat niciodată porțile, răspunse regina, dar în ochi i se citea nesiguranța.
- Poate că nu și-a dorit cu adevărat să plece.
- Poate că nu, răspunse Marion. Sau poate și-a dat seama că o asemenea mișcare hazardată ar pune în pericol Avalonul. Poate că a fost prea nobil ca să facă așa ceva.
David și regina Marion se priveau fix în ochi.
- N-o să vă ajut să-i țineți aici, spuse Jamison, întrerupându-le confruntarea. Dacă-mi vor spune să le deschid porțile, o voi face.
- În cazul ăsta, vei fi executat pentru trădare, spuse Marion fără ezitare. Poate că faci parte din Consiliu, dar regina încă sunt EU.
- Nu! strigă Yasmine, strângându-l pe Jamison de braț, și vocea ei de copil sună ciudat în miezul acestui soi de discuție.
- Yasmine, și tu vei avea aceeași soartă, spuse Marion, fără să se uite la ea.
- Nu-i corect! interveni Chelsea, ridicându-se în picioare, cu pumnii strânși. Ea n-a făcut nimic.
- Alegerea le aparține oamenilor, decretă Marion, fără să-și poată lua ochii de la David. Ar fi păcat ca, după tot ce-ați făcut pentru Avalon, să vă hotărâți să-l expuneți unui pericol și mai mare.
David rămase tăcut și neclintit, iar încheieturile îi albiseră pe mânerul sabiei. Oare chiar putea tăia poarta? Ar fi făcut asta?
David făcu stânga-mprejur și îi întoarse spatele reginei. Fără un cuvânt, sări peste șanț și rămase în picioare cu ochii la cadavrele care-l înconjurau - Klea, Yuki, războinicii fără minte ai Kleei, iarba încă înnegrită care umplea cercul. Apoi se întoarse și, uitându-se în ochii reginei, înfipse sabia în pământ, aproape până la mâner.
Dar nu-i dădu drumul.
Doar se lăsă pe vine, uitându-se la Marion o clipă. În jur domnea o liniște deplină.
Apoi își luă mâna de pe sabie, ridicând degetele pe rând, își trase mâna și plecă.
Când ajunse lângă prietenii lui, David o cuprinse în brațe pe Chelsea și-și îngropă fața sub bărbia ei, cu tot corpul tremurând.
- Îmi pare rău, șopti. Îmi pare foarte, foarte rău. După toate prin câte au trecut, nu pot... Îmi pare rău.
- Știu, spuse Chelsea, ținându-l strâns.
Ea închise ochii și vocea îi tremură:
- Ai făcut ce trebuia. Și, hei, sunt locuri mult mai rele unde ai putea trăi, corect?
Laurel îi luă în brațe pe amândoi; în spatele ei, Tamani li se alătură împleticindu-se, lăsându-se pe umărul lui Laurel.
- Hei, eu pot... începu el să șoptească.
- N-o să stau cu mâinile în sân și să las să se întâmple una ca asta.
Se întoarseră cu toții și-l văzură pe Jamison în picioare, cu Yasmine cuibărită sub brațul lui, susținându-l.
- O să le deschid poarta. Iar apoi îmi voi accepta pedeapsa.
- Jamison, nu, zise Tamani încet.
- Atât de puțin timp mi-a mai rămas; ar fi o onoare, zise Jamison, cu fruntea sus.
Dar Tamani clătina deja din cap.
- Astăzi nimeni nu se va sacrifica. Nici măcar tu.
Jamison îl cercetă cu privirea pe Tamani, dar după un moment păru că ajunseră la un fel de înțelegere, pe care Laurel n-o pricepu, dar Jamison făcu un pas în spate și nu mai scoase un cuvânt.
Tamani se întoarse spre Laurel, David și Chelsea.
- Voi face ceea ce trebuie, explică el pe un ton blând.
- Ce? întrebă Laurel. Nu putem pur și simplu să....
- Dacă ați avut vreodată încredere în mine, oricare dintre voi, aveți și acum, șopti el.
Se uită în jurul cercului, întâlnind privirea fiecăruia. Cu toții încuviințară din cap.
- Am câteva lucruri de făcut. Laurel, zise Tamani, întorcându-se spre ea, îl ajuți tu pe Jamison în Grădina Porții?
- Nu-l poți lăsa să facă asta pentru noi, zise încet Laurel.
- Te rog? răspunse în schimb Tamani.
Acceptase să aibă încredere în el, așa că dădu din cap ușor.
- Chelsea? Vii cu mine să mă ajuți?
Chelsea mustăci.
- Bineînțeles.
- Într-o oră, vreau să fie toată lumea în Grădina Porții.
Tamani se uită în sus și întâlni privirea reginei.
- Și Domnia Voastră ar trebui să fie acolo.
- Nu sunt obișnuită să mi se dea ordine de parc-aș fi....
- O să-ncercați să mă opriți dacă voi fi mai bun decât credeți, nu-i așa? o întrerupse Tamani, ridicând din sprânceană.
Niciodată până atunci nu vorbise ca protejatul lui Shar. Laurel își aminti cum tremurase odată în prezența zânelor de toamnă, cum se plecase sub privirea pe care i-o aruncase regina; iar acum, parcă în fața lui era altă regină.
Marion tăcu, iar Laurel își dădu seama că Tamani o prinsese în capcană. Dacă refuza să vină, Tamani avea șanse să reușească. Dar dacă venea, recunoștea că-i era teamă.
Control sau aparențe?
Regina Marion se albi la față, apoi se întoarse și plecă fără un cuvânt. Laurel bănuia să, până la urmă, monarhul Avalonului avea să cedeze.
Capitolul 26
Laurel îl urmări cu privirea pe Tamani în timpce cobora anevoie drumul spre cartierul zânelor de primăvară, sprijinindu-se cu un braț de umerii lui Chelsea. Devenea tot mai puternic cu fiecare clipă, dar serul care-i curăța otrava din organism nu putea lupta cu oboseala acumulată.
Cu toții erau extenuați. Cearcăne adânci se formaseră sub ochii lui Chelsea și ai lui David, iar corpul lui Tamani fusese supus la numeroase chinuri chiar dinainte să-l otrăvească Klea. Dar Chelsea avea să-l îngrijească; Laurel nu se îndoia câtuși de puțin că se putea baza pe prietena ei în privința asta.
- Băiatul ăla a avut ceva în minte, zise Jamison cu o sclipire în privire. Și ard de nerăbdare să aflu ce anume.
Laurel dădu din cap, cu toate că îi era teamă. Tamani îi dovedise că era gata să se sacrifice pentru ea, iar ea nu putea decât să spere că nu asta avea de gând și acum. Nu că ar fi avut vreo putere. Îl ajută pe Jamison să se ridice în picioare și-l apucă de un braț, iar Yasmine de celălalt.
David stătea deoparte și ezita, apoi li se alătură, mergând braț la braț cu Laurel.
- Pare ciudat să o știi pe Klea moartă, recunoscu Laurel în timp ce coborau încet pe potecă. Mi se pare că, timp de peste 1 an, am încercat în fiecare zi să-i anticipez mișcările și să mă feresc din calea ei.
- Mi-aș fi dorit ca lucrurile să se sfârșească altfel pentru ea, zise Jamison.
- Nu mi-a plăcut că a trebuit să gândesc ca ea, dar numai așa am reușit să găsesc ultimul ingredient, spuse Laurel.
Asta pentru că avea o minte strălucită. Și, poate mai important, avea o minte deschisă. Îi plăcea să pună întrebări și să caute răspunsuri în feluri în care alte zâne pur și simplu nu puteau. În final, asta fusse căderea, dar și salvarea ei.
- Mi-ai spus odată c-aș putea fi la fel de bună ca altcineva, dar nu mi-ai spus ca cine. Te refereai la ea?
- Da. M-am gândit de multe ori la ea în ultimii 50 de ani și la cât de mult a pierdut Avalonul când a izgonit-o.
Laurel șovăi, după care spuse:
- Cum poți să te mai gândești la potențialul ei, după tot ce-a făcut? Eu când mă gândesc la ea văd doar suferință și moarte.
David o strânse de braț, solidar.
- Încearcă să-ți amintești cât de des ți-a salvat familia și prietenii.
- Niciodată n-am fost în pericol, îl contrazise Laurel, amintindu-și prima noapte în care o întâlnise pe Klea.
Prima dată când îi „salvase”.
- La început și-a trimis trolii după noi. Chiar și atunci când ne-a salvat din mâinile lui Barnes a fost pentru că ea îl scăpase de sub control.
- A, dar chiar de la tine știu că ți-a spus că face cele mai bune toxine și antidoturi. Cred că poțiunea pe care ți-am dat-o eu a fost cea care ți-a salvat tatăl și le-a fost administrată și prietenilor tăi umani, când a fost nevoie.
Laurel trase aer în piept, gândindu-se la sticluța albastră pe care o avea acasă.
- Ea a făcut aia?
Jamison încuviință din cap.
- Am întâlnit puține ființe cu adevărat rele în viața mea. Nici chiar oamenii care acționează din invidie, ori lăcomie, ori mândrie, nu-și pierd capacitatea de a face lucruri din iubire. În cele din urmă, până și Yuki a revenit la sentimente mai bune. Îmi pare rău pentru Callista că n-a putut face la fel, dar cred în continuare că undeva în sufletul ei a avut și bunătate.
- Da, zise Laurel, fără a fi convinsă.
După ce-l văzuse pe Tamani cu un picior în groapă, nu avea cum să gândească frumos despre Klea.
Jamison tăcu o clipă, după care spuse:
- Nu știu dacă voi mai fi aici data viitoare când vă veți întoarce în Avalon.
- Jamison....
- Te rog, o întrerupse el, neobișnuit de serios. E important ce-o să spun acum. Foarte, foarte important.
Făcu o pauză și cercetă iscoditor împrejurimile, după care îi luă lui Laurel ambele mâini într-ale sale și au privit-o în ochi.
- Au trecut mai bine de 50 de ani de când am decis să plantăm un descendent în lumea oamenilor și ne-am pus planul în aplicare. Am avut rețineri. Nu am crezut că era un moment bun. Cora nu mai avea mult ppână să ofilească, și am văzut ce fel de regină avea să fie Marion. Dar voturile pro au fost mai multe. Apoi, într-o zi, după mulți ani, ne-au adus o nouă zână de iarnă, proaspăt îmbobocită.
Jamison o cuprinse părintește cu brațul pe Yasmine, iar ea îi zâmbi.
- M-am uitat în jos la zâna aceea micuță de iarnă - o zână căreia îi era sortit să nu domnească niciodată, de vreme ce diferența de vârstă dintre ea și Marion nu era mare - și m-am gândit la potențialul ei, care avea să se irosească. Exact ca în cazul Callistei. Și am știut în acel momnt că nu puteam lăsa din nou să se întâmple una ca asta. Câteva zile mai târziu, au rămas 2 candidați pentru descendența umană.
- Mara și eu? întrebă Laurel, iar Jamison dădu din cap.
- Mi-am dat seama că o cunoșteam pe una din tinerele Amestecătoare. O văzusem de multe ori când eram la Academie, urmărind cum se îngrijea Grădinarul de lăstarul zânei de iarnă. Această micuță Amestecătoare era cea mai bună prietenă a fiului Grădinarului.
- Tamani, șopti Laurel.
- Și mi-am dat seama că poate acesta era răspunsul. O descendentă - o urmașă bună și blândă, care avea în Avalon pe cineva care o iubea, o iubea cu adevărat, cineva care putea să-i fie sprijin, care să o facă să se întoarcă mereu aici.
Dar nu cu mâna goală. Îmi trebuia o descendentă care să nu se uite de sus la oameni, ci să-i iubească, o descendentă care să respingă tradițiile și prejudecățile atât de greu de uitat, încât n-aș fi avut încredere nici măcar într-un elixir de memorie să le șteargă. Și dacă această descendentă avea să le arate zânelor din Avalon că lucrurile puteau fi și altfel? Dacă s-ar fi dovedit un sfetnic bun pentru tron? Era posibil să facă o revoluție pacifistă, să aducă o nouă glorie, un nou mod de a trăi în regatul nostru?
- Jamison! exclamă Laurel.
- Și în vreme ce această descendentă afla cum să facă lucrurile în alt fel, eu o învățam pe micuța zână de iarnă să le iubească pe toate zânele din Avalon, nu doar pe acelea care aveau putere. Și poate, doar poate, când avea să fie momentul, ea ar fi avut o șansă să domnească, o șansă să facă din Avalon un loc așa cum am visat în secret că ar putea fi.
- Ai plănuit totul! spuse Laurel dintr-o suflare, încercând să afle de ce. Tu m-ai ales pe mine, l-ai ajutat pe Tamani, tu ai plănuit TOTUL!
- Nu chiar tot. Nu și asta, zise Jamison, arătând spre dezastrul care-i înconjura. Niciodată asta. Dar după ce Callista a fost exilată, trebuia să fac ceva. Trebuia să încep cu o schimbare. E secretul nostru, adăugă, oftând când se uită în jos la Yasmine și apoi iar la Laurel. Și acum e și al tău. Ia lucrurile încet, lăstarul meu! Cele mai bune și mai durabile schimbări sunt acelea care se fac treptat; pentru a atinge dimensiuni impresionante, un copac trebuie mai întâi să-și fixeze în pământ rădăcini puternice. Dar îți promit: când va sosi timpul, când Avalonul va fi pregătit și când tu vei fi gata să ni te alături, Yasmine va fi și ea pregătită. Atunci vom putea avea o adevărată revoluție. O revoluție pașnică; o revoluție care să se bucure de sprijinul tuturor zânelor din Avalon. Iar dacă tu și Tamani veți lucra împreună, Avalonul va putea fi tot ceea ce noi mereu am sperat să fie.
Cu ochii mari de uimire, Laurel se uită la Yasmine și văzu cum toată bunătatea pentru care-l iubea atât de mult pe Jamison strălucea acum în ochii acestei zâne micuțe.
„Viitorul Avalonului”, se gândi Laurel, iar fruntea i se descreți și zâmbi.
Se uită la amândoi și dădu din cap, alăturându-se în tăcere cruciadei lor secrete.
Porniră din nou, iar Laurel încercă să înțeleagă tot ce făcuse Jamison - semințele pe care le plantase, la propriu și la figurat, și recolta pe care o prevăzuse, chiar dacă știa că nu va mai apuca s-o vadă. Când ajunseră la poartă, Laurel îl ajută cu stângăcie pe Jamison să se așeze pe bîncuța de piatră din fața porților distruse ale Grădinii. Yasmine se așeză lângă el, cu toate Am fear-faire în alertă.
- M-mă întorc, murmură Laurel, având nevoie de câteva minute să se gândească la tot.
Cu David în spatele ei, Laurel trecu de porți și merse înainte după care se lipi cu spatele de zidul de piatră și se așeză pe pământ.
- Nu-mi vine să cred că a plănuit totul, zise ea încet.
- Și acum să moară înainte să apuce să vadă ce a ieșit, spuse David, așezându-se lângă ea. Să se asigure c-am reușit.
Dar Laurel clătină din cap.
- O să găsească Tamani o soluție.
- Sper.
Se cufundară în tăcere vreme îndelungată în timp ce soarele se ascundea la orizont și o briză rece ciufulea părul lui Laurel.
Ea își drese glasul și spuse:
- Îmi pare rău c-ai rămas captiv aici din cauza sabiei.
- Mie nu.
- Ei bine, îmi pare rău atunci c-ai fost pus în situația să omori atât de mulți troli.
El nu-i răspunse, dar ea știa cât de tulburat era în sufletul lui.
- A fost... a fost grozav, totuși. Chiar ne-ai salvat. Ești eroul meu, adăugă ea, cu speranța că îl va mai înveseli.
- David nu schiță nici măcar un zâmbet.
- Nu-ți poți imagina cum e să ții sabia aia în mână.
Ridică din umeri.
- De fapt, probabil că poți. Probabil că așa te simți și tu când faci vrăji.
- Crede-mă, arta amestecării seamănă mai mult cu arta gospodăriei.
- O atingi, continuă David, ca și când n-ar fi auzit-o, iar Laurel tăcu și-l lăsă să vorbească.
Era evident că simțea nevoia să se descarce.
- Iar puterea ei te inundă. Și nu dispare până n-o lași din mână.
Laurel se gândi la Copacul Lumii și se întrebă dacă semăna oare cu se simțise acolo.
- E o agitație incredibilă, așa cum nu mai există pe lumea asta, și nu te poți abține să te gândești că poți face orice.
Se uită în jos la mâinile lui, care i se odihneau în poală.
- Dar nici măcar sabia asta de neînvins nu-mi poate da ce vreau cu adevărat.
Ezită, și Laurel știu ce avea să urmeze.
- N-o să mai fim împreună, nu-i așa?
Laurel lăsă privirea în pământ și clătină din cap.
Îl văzu schimbându-se la față, dar nu zise nimic.
- Mi-aș dori, începu Laurel pe un ton șovăitor, mi-aș dori să existe o cale prin care să nu sufere nimeni în povestea asta. Și mă urăsc pentru că eu sunt cea care a rănit.
- Cred că totuși e mai bine să știu, zise David.
- Nu eram sigură, zise Laurel. Nu până când era cât pe-aci să-l pierd.
- Da, când vezi moartea cu ochii, poți percepe altfel lucrurile, spuse David, rezemându-se cu spatele de zid.
- David, spuse Laurel, încercând să găsească cuvintele potrivite. Nu vreau să crezi c-ai făcut ceva greșit sau că nu ești destul de bun. Ai fost prietenul perfect. Întotdeauna. Ai fi făcut orice pentru mine, și știu asta.
Atitudinea lui David nu se schimbă, dar îi evită privirea.
- Și habar n-am, continuă Laurel, dacă e bine sau rău, dar trebuie să știi că te-am iubit foarte mult - am avut foarte mare nevoie de tine. Ai fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla în liceu. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.
- Mulțumesc pentru că mi-ai spus asta, zise David, părând sincer. Și... nu e ca și cum nu știam ce se va întâmpla. Adică, am sperat să nu se întâmple, dar....
Laurel se uită într-o parte.
- Cred că Tam e singura persoană din lume care te poate iubi la fel de mult cât te iubesc eu, zise David cu jumătate de gură.
Laurel dădu din cap, dar nu spuse nimic.
- Așadar, vei rămâne aici cu el?
- Nu, zise Laurel, luându-l pe David prin surprindere. Locul meu nu e aici, David. Nu încă. Poate într-o zi. Poate... când Yasmine va deveni regină și va avea nevoie de mine, dar, deocamdată, Avalonul are nevoie de cineva în lumea oamenilor, așa cum a zis și Jamison. Cineva care să le amintească mereu că oamenii sunt minunați. Că tu ești minunat, adăugă. Și asta am de gând să fac.
- Laurel?
În glasul lui se simțea o undă de disperare, o tristețe adâncă pe care știa că ea o sădise acolo.
- Da?
El rămase tăcut o vreme, iar Laurel crezu că se răzgândise, dar apoi spuse:
- Am fi reușit împreună. Dacă n-ar fi fost... el, am fi făcut lucruril extraordinare împreună. Toată viața. Chiar cred asta.
Laurel zâmbi trist.
- Și eu.
Se aruncă în brațele lui David și-și lipi obrazul de pieptul lui cald, la fel cum îl îmbrățișase de nenumărate ori. Și ea știa, în ciuda faptul că, avea să-l vadă în fiecare zi până la sfârșitul liceului, că acesta era un rămas-bun.
- Mulțumesc, șopti ea. Pentru tot.
Văzu o mișcare cu coada ochiului; era undeva departe, dar îl recunoscu într-o clipă. Tamani se chinuia să vină singur la ei, abia reușind să pună un picior în fața altuia. Când Laurel se uită la el, se împiedică și fu cât pe-aci să cadă.
Lui Laurel i se tăie respirația și, într-o clipă, era deja în picioare.
- Trebuie să mă duc să-l ajut, zise.
David se uită la ea câteva clipe, după care lăsă privirea în jos și dădu din cap.
- Du-te, o îndemnă el. Are nevoie de tine.
- David? spuse Laurel. Uneori...
Încercă să-și amintească cum îi explicase Chelsea o dată.
- Uneori suntem atât de preocupați să ne uităm la un singur lucru, o singură... persoană... încât nu vedem nimic altceva. Poate... poate e timpul să caști ochii și să te uiți în jur.
După ce îi spuse asta, Laurel se întoarse și porni să-l întâmpine pe Tamani, fără s se mai uite în urmă.
Capitolul 27
- Tamani! strigă Laurel, luând-o la fugă spre el.
El privi în sus și, pentru o clipă, Laurel văzu bucurie în ochii lui. Apoi însă fața i se întunecă. Clipi și se uită în pământ, trecându-și o mână prin păr cu un gest nervos.
Laurel se cuibări sub brațul lui sănătos, gata să-l certe pentru că se forța prea mult. Sub buricele degetelor nu simți nici urmă din toxina groaznică a Kleei, ceea ce era încurajator, însă rănile pe care le avea erau îndeajuns.
- Ești bine?
El clătină din cap, cu ochii goi, cum nu-l mai văzuse niciodată. Ieri abia dacă își dăduse seama că încerca să se detașeze de orice emoție pentru aface ce avea de făcut. Dar aici, cu nimeni altcineva în jur în afară de Laurel, fără să aibă vieți de salvat, lăsase garda jos și își dădu frâu libert emoțiilor. Și se vedea.
- Nu, răspunse cu glas tremurat. Nu sunt bine. Și nu cred că voi fi multă vreme. Dar voi supraviețui, adăugă, după o scurtă pauză.
- Stai jos, zise Laurel și-l trase de pe potecă într-o zonă cu iarbă, unde un pin mare le oferea adăpost nu doar împotriva soarelui, ci și a privirilor curioase.
Voia să-l aibă numai pentru ea măcar o clipă.
- Unde e Chelsea?
- Va veni curând, zise el obosit.
- Unde-ai fost?
El rămase tăcut.
- La casa lui Shar, spuse el, într-un final, răstindu-se la ea.
- Of, Tam, suspină Laurel, luându-l pe după umeri.
- A fost ultima lui dorință, explică Tamani, și o lacrimă îi alunecă pe obraz, după care și-o șterse cu mâneca.
Laurel voia să-l ia în brațe, să-l consoleze, să alunge acele șanțuri îngrozitoare ce-i brăzdau fruntea, dar nu știa de unde să înceapă.
- Tamani, ce se petrece?
Tamani înghiți în sec și clătină din cap.
- Vă duc înapoi în California; vei vedea. Pe tine, pe Chelsea și pe David.
- Dar...
- Dar nu vin cu tine.
- T-trebuie, insistă Laurel, însă Tamani clătină din cap.
- O să-i spun lui Jamison că nu pot să-mi respect jurământul. O să mă ajute el într-un fel. O să-ți găsesc cel mai bun protector din Avalon, promit, dar... nu voi mai fi eu acela.
- Nu vreau un alt protector, protestă Laurel speriată, simțind un gol în suflet.
- Nu înțelegi, zise Tamani, fără să se uite la ea. Nu e vorba de noi; nu pot fi un Fear-gleidhidh... eficient pentru tine. Privind acum în urmă, probabil că n-ar fi trebuit să fiu niciodată; dacă-mi făceam treaba cum se cuvine, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Când am... când am crezut c-ai murit, am luat-o razna. Sincer, nu mai eram eu. Mi s-a făcut frică de cel care devenisem. Nu pot trăi tot timpul cu gândul că te-aș putea pierde în orice moment; că aș mai trece iar prin așa ceva.
Ezită.
- E prea mult.
- Nu, nu, Tam, zise ea, mângâindu-l pe cap și pe față. Nu se poate, nu acum, nu...
- Nu sunt atât de bun cum mă crezi, Laurel, spuse el cu disperare în glas. N-am încredere în mine c-aș fi în stare să apăr pe cineva.
- Atunci găsește pe altcineva care să facă asta, dacă trebuie, îi sugeră ea, strângând din dinți, dar nu mă părăsi!
Se apropie mai mult de el și-i luă fața în palme, așteptând până își ridică ochii din pământ și se uită la ea.
- Oriunde vom merge astăzi, vreau să fii cu mine, și nu vreau să mai pleci niciodată.
Respirația lui hârâită îi mângâia fața, iar ea se lipi de pieptul lui și îi simți parfumul atrăgând-o ca un magnet.
- Nu-mi pasă dacă mă păzești sau mă protejezi; vreau doar să mă iubești. Vreau să mă săruți de noapte bună când mă duc la culcare și la fel și când mă trezesc. Și nu doar azi; și mâine, și poimâine, și în fiecare zi a vieții mele. Vrei să vii cu mine, Tamani? Să fii cu mine?
Laurel își înălță capul până la el.
Tamani închise ochii și își simți obrajii tremurând în palmele ei.
Văzând că n-o respinge, îl sărută, știind, într-un fel, că trebuia să se miște încet, cu grijă, ca să-i convingă sufletul zbuciumat că spusese din inimă fiecare cuvânt.
- Te iubesc. Și te rog...
Îi mușcă blând cu dinții buza de jos, simțindu-l cum tremură.
- Nu, se corectă ea. Te implor, vino cu mine.
Apoi își lipi gura de a lui și îi șopti:
- Pentru totdeauna.
Câteva secunde, el nu spuse nimic.
Apoi gemu ușor și-și înfipse degetele în părul ei, trăgându-i gura înapoi peste a lui cu o sete nebună.
- Sărută-mă, îi șopti ea. Și nu te opri.
Gura lui o prinse pe a ei și schimbară gusturi dulci ca de ambrozie în timp ce le o mângâia pe pleoape, pe urechi, pe gât, iar Laurel se minuna în fața ciudățeniei acestei lumi. Îl iubea; întotdeauna îl iubise. Ba chiar știuse asta, într-un fel.
- Ești sigură? murmură Tamani, mușcându-i ușor urechea.
- Foarte sigură, răspunse Laurel, ținându-l strâns de tricou.
- Ce s-a schimbat?
El îi dădu la o parte părul de pe față, hoinări cu degetele pe tâmplele ei și îi mângâie pleoapele.
Laurel încercă să se adune ca să îi răspundă.
- Când ți-am adus poțiunea, am crezut că era prea târziu. Și o luasem și eu înainte. Și tot ce mi-am dorit atunci a fost să n-o fi băut niciodată, să mor împreună cu tine.
Tamani își lipi fruntea de a ei și ridică o mână s-o mângâie pe obraz.
- Te iubesc de mult, mărturisi ea. Dar mereu a existat ceva ce m-a tras înapoi. Poate că mi-era teamă să mă las devorată de o emoție atât de puternică. Încă mă sperie, recunoscu ea în șoaptă.
Tamani chicoti.
- Dacă te face să te simți mai bine, și pe mine mă sperie de moarte, din același motiv.
O acoperi cu o ploaie de sărutări, apăsând-o cu degtele pe spate și pe mijloc, iar Laurel își dădu seama că pieptul lui tresărea.
- Ce e? întrebă ea dându-se înapoi. Ce s-a întâmplat?
Dar Tamani nu plângea, ci râdea!
- Copacul Lumii! zise el. A avut mereu dreptate.
- Când ți-a răspuns la întrebare?
El încuviință din cap.
- Ai zis c-o să-mi spui într-o zi ce ți-a răspuns. Îmi spui acum?
- „Dedică-te.”
- Poftim?
- Copacul mi-a zis: „Dedică-te”.
Își trecu mâna prin păr și zâmbi ușor.
- Nu înțeleg, zise Laurel.
- Nici eu n-am înțeles. Ți-eram deja Fear-gleidhidh; mă dedicasem ție ca să te protejez. Când copacul mi-a spus asta, mi-am dat seama că ești a mea. Simplu.
- Iar după aceea eu ți-am spus să pleci, zise Laurel în șoaptă, regretând acea amintire adânc înrădăcinată în ea.
- Înțeleg de ce-ai făcut asta, zise Tamani, luând-o de mână. Și poate c-a fost mai bine pentru amândoi, pe termen lung. Dar a durut.
- Îmi pare rău.
- Să nu-ți pară. Eu l-am ascultat pe copac și mi-am asculta dorințele egoiste, în loc să te ascult pe tine. Acum cred că știu ce-a vrut să spună copacul, zise, și vocea lui vibră în urechea lui Laurel. Trebuia să-mi dedic viața ție, nu ca să te îndrum sau să te protejez, doar ție cu totul, din adâncul inimii. Trebuia să nu mă mai gândesc dacă și tu vei face vreodată același lucru pentru mine. Într-un fel, cred că asta s-a întâmplat când am venit în lumea umană și nu eram sigură dacă suportam să mă mai întorc.
Își plimbă un deget pe fața ei.
- Înainte, m-am dedicat unei idei - iubirii pe care am simțit-o față de tine. Dar nu ție. Și cred că ai simțit asta, altfel nu m-ai fi respins.
- Poate, spuse Laurel, deși în momentul acela nu-și putea imagina că l-ar fi putut respinge vreodată.
Tamani îi atinse bărbia și o privi în ochi.
- Mulțumesc, zise el încet.
- Nu, spuse ea, atingându-i cu un deget buza de jos, eu îți mulțumesc.
Apoi își lăsă fața în jos și buzele li se întâlniră, contopindu-se. Și-ar fi dorit să stea așa o zi întreagă, 1 an, o eternitate, dar realitatea își făcea treptat simțită prezența.
- Tot nu mi-ai spus ce pui la cale.
- Încă 1 minut, o opri el, zâmbind cu gura lipită de buzele ei.
- Nu avem nevoie de minute, spuse Laurel. Avem în față eternitatea.
Tamani se dădu înapoi s-o vadă mai bine, cu ochii lucindu-i de mirare.
- Eternitatea, spuse el în șoaptă și o trase iar lângă el ca s-o sărute cu toată ființa.
- Deci, asta ne face nedespărțiți? întrebă Laurel, simțind o durere săgetându-i fericirea când repetă acest cuvânt folosit cu mult timp în urmă de Katya, pentru a descrie cuplurile fericite de zâne.
- Cred că da, răspunse Tamani, radiind de fericire.
Se apropie atât de mult de ea, încât nasurile li se atinseră.
- O santinelă și o Amestecătoare? O să provocăm un scandal în toată regula.
Laurel zâmbi.
- Iubesc scandalurile.
- Eu te iubesc pe tine, șopti Tamani.
- Și eu te iubesc, declară Laurel, simțind dulceața fiecărui cuvânt.
Cu o iubire ca a lor, lumea începea din nou; exista lumină, exista speranță. Existau visuri.
Dar, mai presus de toate, exista Tamani.
Capitolul 28
De la Samhain nu mai văzuse Laurel atâtea zâne adunate laolaltă.
Cât timp ea se pierduse în brațele lui Tamani, ele împânziseră toate potecile care duceau la Grădina Porții, se aliniaseră lângă zidurile de apărare, formaseră grupuri în jurul intrărilor și se așezaseră printre copaci acolo unde trolii sfărâmaseră zidurile. Cele mai multe purtau veșmântul simplu și practic al zânelor de primăvară, dar scânteietoarele zâne de vară și chiar câteva de toamnă se amestecaseră, și ele, prin mulțime.
De fapt, singurul grup pe care Laurel nu-l văzuse în mulțime erau santinelele în uniformele lor de gală, al căror rol ar fi fost, probabil, să împrăștie mulțimea din Grădina Porții.
Se întrebă, copleșită de tristețe, dacă vreuna dintre santinelele Grădinii supraviețuise.
David nu se mișcase din locul în care îl lăsase; se ridică în picioare abia când Laurel și Tamani se apropiară, iar Laurel încercă să ignore tristețea care i se citea în privire.
Nu-l putuse proteja de asta și o durea nespus că-i provocase o suferință pe care nu o putea trata. Cel puțin, înțelegând acum că sosise momentul să renunțe la el, nu avea să-l facă să sufere mai rău.
- Ar fi trebuit să ajungă deja, zise Tamani încet.
- Cine?
- Chelsea... A! Iat-o.
Laurel se întoarse spre Chelsea, care venea pe potecă însoțită de mai multe zâne de primăvară și vară.
- Tamani, începu Laurel, simțind că îi vine să râdă. Serios acum, trebuie să-mi spui! Ce-ai pus la cale?
- Am pus-o pe Chelsea să le spună Ademenitoarelor și Strălucitoarelor că Marion e pe care să-l închidă pe eroul lor în Avalon ori să-l execute pe Jamison și că ar trebui să vină să... ăăă... să se uite.
- Nu se poate! scoase Laurel un țipăt de încântare.
- Crede-mă, zise Tamani cu tristețe, ceea ce urmează să se întâmple trebuie urmărit de cât mai multe zâne posibil.
Când Chelsea ajunse la ei, Tamani o trase aproape și o pupă drăgăstos pe creștet.
- Mulțumesc. Și nu doar pentru asta, spuse Tamani, gestul lui fiind observat de mulțimea din jur. Pentru tot.
Chelsea se lumină toată la față, iar Laurel se întoarse și-i făcu semn cu mâna lui David. Astfel, trecură împreună, toți 4, de porțile distruse ale Grădinii; mulțimea le zâmbi și le mulțumi, iar unii îi avertizară în șoaptă că zânele de iarnă îi așteptau la ieșire.
Pe când traversau curtea înțesată de lume, cu aleile ei de pământ fertil și cu uriașii copaci acoperiți cu mușchi, Laurel se minună de cât de puțin se schimbase totul, în ciuda bătăliei de ieri. Iarba era călcată în picioare, câțiva copaci arătau de parcă fuseseră rupți în timpul unei furtuni cu grindină, dar cadavrele fuseseră strânse și armele dispăruseră de pe jos.
Avalonul fusese grav rănit, însă, la fel ca Tamani, deja începuse să se vindece.
După cum bănuia Laurel, toate cele 3 zâne de iarnă ale Avalonului așteptau pe banca de marmură din apropierea ieșirii, înconjurate de o grămadă de Am Fear-faire - regina Marion era incapabilă să renunțe la controlul absolut.
Amintindu-și conversația sa cu Jamison, Laurel zâmbi în sinea ei. Va dura ceva, dar Laurel se gândea la inevitabila zi în care ea și Yasmine - în fine, tot Avalonul, de fapt - aveau să o îndepărteze de la tron.
Peste tot erau multe grupuri de zâne de primăvară și vară, unele înfășurate în bandaje sau cu tăieturi și zgârieturi la vedere de la luptele din ziua precedentă; și, chiar și aici, câteva Amestecătoare își făceau datoria și tratau rănile care necesitau îngrijire ale celor care refuzaseră, probabil, să piardă spectacolul. Un zumzet deopotrivă plin de entuziasm și de furie plutea peste Grădina Porții, electrizând aerul.
În mijloc tronau porțile de aur cu 4 fețe, ale căror flori mărunte sclipeau blând în lumina dimineții.
- Noi plecăm, îl anunță Tamani pe Jamison, fără să ia în seamă prezența reginei.
- Nu prea cred, se opuse regina, ridicându-se în picioare. Hotărârea a fost deja luată; dacă Jamison sau Yasmine deschid poarta, va fi considerat un act de trădare și va fi pedepsit cu moartea.
Toate zânele adunate exclamară la unison.
- V-ați adunat în număr destul de mare, adăugă Marion. Credeți că mă intimidați cu prezența voastră?
- Deloc, spuse Tamani.
Vocea lui suna firesc, dar Laurel simțea că era încordat.
- Am vrut să audă cu urechile lor tot ce are de spus regina în această privință.
- Nu sunt obișnuită ca prezența mea să fie subiect de amuzament, zise ea încruntându-se. Gărzi ale Porții, făceți-vă datoria! Goliți Grădina! Audiența a luat sfârșit.
De undeva din mulțime, căpitanul gărzilor porții ieși în față cu 4 santinele după ele. Arătau de parcă s-ar fi târât pe burtă prin iad; purtau încă armura din ziua dinainte și aveau mâinile mânjite de sânge.
Laurel își dădu seama că ei strânseseră trolii morți - și pe prietenii lor căzuți - din Grădină. Probabil că stătuseră acolo toată noaptea.
- Îmi cer scuze, Măria Ta, spuse răgușit căpitanul. Suntem prea puțini.
Marion miji ochii din pricina șocului.
O clipă, Laurel se întrebă dacă era posibil ca regina să fie atât de ignorantă, încât să nu știe câte santinele muriseră apărând porțile.
- Vei face cum am poruncit sau veți fi concediați, amenință ea, dar pe Laurel o surprinse că cineva îndrăznise să-i spună nu.
Făcând o plecăciune, scoase din teaca de la brâu o sabie lucioasă cu mâner lung. Santinelele din spatele lui procedară la fel, și, o clipă, Laurel se temu că vor întoarce armele împotriva celor adunați acolo. Își simți degetele zgâriind brațul lui Tamani; nu credea că mai putea suporta încă o zi de luptă.
Căpitanul își ținu sabia sus, trecu prin fața lui Laurel și întâlni privirea de oțel a lui Tamani, care-i răspunse cu aceeași privire.
Apoi, el aruncă sabia pe pământ și întinse brațul, poftindu-l să treacă. Celelalte santinele se aliniară în spate și lăsară, de asemenea, armele să cadă pe jos.
Marion era prea furioasă ca să mai poată vorbi, dar oricum nu mai conta; orice ar fi spus ar fi fost înghițit de vacarmul creat de aclamațiile care se ridicau din mulțime. Când, în sfârșit, își regăsi vocea, îi spuse lui Jamison și lui Yasmine.
- Opriți-i, le porunci. Vă ordon! Arestați-i!
- Nu, se opuse Yasmine, ridicându-se în picioare.
- Poftim? făcu Marion, întorcând capul spre tânăra zână care abia îi ajungea până la umăr.
Yasmine ridică o sprânceană și se urcă pe banca de piatră ca să fie la aceeași înălțime cu regina.
- Am spus „nu”, zise Yasmine suficient de tare pentru ca legiunile de zâne „inferioare” adunate acolo să o poată auzi. Dacă vrei să-i oprești, va trebui s-o faci tu însăți; și, nu știu de ce, nu cred c-o să-ți câștigi vreun susținător astăzi aici.
- Tam, zise Jamison pășind în față. Dă-mi voie să-ți fac această ultimă favoare. Nu mă deranjează să mor, nu pentru cineva atât de nobil ca tine, ca să nu mai zic de toți 4 la un loc.
- Dar nu te poate executa, pur și simplu, nu-i așa? întrebă Chelsea. Tu și Yasmine tocmai ați înfruntat-o; toată lumea a văzut!
Jamison zâmbi cu blândețe.
- Odată ce veți fi ieșit cu toții în siguranță, n-o să-mi las pământul natal pradă unui război civil, nu atunci când prețul păcii e atât de mic: o viață oricum pe care să se stingă.
- Nu, zise Tamani ferm. Ai făcut destul. Mai mult decât destul.
Ridică vocea și spuse mulțimii:
- Au fost deja mult prea mulți morți aici în Avalon. Nimeni nu trebuie să moară pentru mine.
Îi aruncă scurt o privire lui Marion.
- Nu astăzi.
- Îl ții în viață pe Jamison în schimbul libertății tale? întrebă Marion, pe un ton neîncrezător.
Înainte ca Jamison să răspundă, Tamani se aplecă în fața bătrânei zâne de iarnă.
- Cred c-a sosit momentul să-mi iau cu totul în primire rolul de Fear-gleidhidh al lui Laurel și să demisionez din postul de gardian al porții și de santinelă.
Jamison încuviință din cap, dar îl fixă precaut cu privirea pe Tamani.
Tamani se uită întrebător la Jamison câteva secunde, apoi îl strânse în brațe.
- Știu că ne despărțim aici, zise Tamani. Așa că îți mulțumesc pentru tot.
Chelsea încă îl ținea pe David de un braț, iar Laurel de celălalt, când Laurel se desprinse și se duse să-l ia în brațe pe Jamison, începând să creadă că nu avea să-l mai vadă vreodată - indiferent ce as avea Tamani în mânecă, căci părea destul de sigur pe sine. Încercă să vorbească, dar nu reuși să spună nimic. Nu conta. Jamison înțelegea.
- Cât despre Domnia Voastră, spuse Tamani uitându-se la Marion, care-l fulgera cu privirea, mă gândesc că zilele pe care le mai aveți ca regină sunt numărate.
Marion deschise gura să spună ceva, dar Tamani o luă din loc, conducându-i pe Laurel, pe David și pe Chelsea spre poartă.
- N-am terminat, spuse Marion tăios, știind că nu mai avea nicio putere.
- O, ba da, răspunse Tamani fără să se întoarcă măcar.
Făcură 3 pași când auziră urletul lui Marion, iar Laurel se întoarse și văzu niște crengi enorme venind spre ei ca niște sulițe îngrozitoare.
- Tam! țipă Laurel, iar el le acoperi repede cu brațele pe ea și pe Chelsea când se aruncară la pământ.
Bufnituri înfundate răsunară în jurul lui Laurel și, după câteva secunde, ea ridică ușor capul. Fiecare santinelă de la poartă își ridicase scutul și se pusese în calea crengilor, respingând cea mai mare parte a atacului.
Aclamațiile din rândul mulțimii se întețiră și mai mult, iar Tamani stătea drept și se uita la regină, care avea încă mâinile diricate, gata să dea ordine naturii.
După un timp, mâinile îi căzută pe lângă corp.
Dar încă nu câștigaseră.
- Chiar poți să ne scoți fără ajutor? întrebă Chelsea când ajunseră la poarta de aur și dădu cu ochii de întunericul de dincolo de ea.
Tamani încuviință din cap.
- Așa cred.
- De ce nu ne-ai spus mai devreme? întrebă David.
Fără să clipească, Tamani se uită în ochii lui.
- Voiam să văd dacă refuzi să distrugi porțile.
David înghiți în sec.
- Te-ai îndoit de mine?
Tamani clătină din cap.
- Nicio secundă. Veniți mai aproape, spuse el încet. Nu vreau să vadă nimeni partea asta.
Laurel, David și Chelsea formară un semicerc în jurul lui Tamani, care închise ochii și trase adânc aer în piept. Apoi căută în buzunar și scoase o cheie de aur grea, incrustată cu diamante minuscule ca acelea din mijlocul florilor care decorau porțile.
În momentul în care o întinse în direcția barelor strălucitoare de aur care îi despărțeau de California, încuietoarea licări și se transformă ca prin minune.
Iar în locul în care nu existase nicio gaură pentru cheie până atunci, apăru una.
Laurel îl privi cu gura căscată pe Tamani băgând cheia în încuietoare și răsucind-o. Cu mâini tremurânde, trase de porțile de aur.
Ele se deschiseră și mulțimea din Grădină exclamă surprinsă.
- De unde ai luat asta? îl întrebă Laurel în șoaptă.
- Yuki mi-a dat-o, răspunse simplu Tamani, băgând-o la loc în buzunar și ținând poarta deschisă pentru ei. Haideți, să mergem acasă.
Laurel se opri. Apoi îi luă lui David mâna și i-o puse în jurul lui Chelsea. După un moment lung, el dădu din cap și o conduse pe Chelsea pe poartă, afară din Avalon.
Laurel mai aruncă o privire în urmă înainte să-i urmeze și o văzu pe regină în stare de șoc; pe Jamison, cu pumnul ridicat triumfător și cu o rumoare de ovații și de aplauze în jur; pe Yasmine, care stătea încă pe bancă și semăna leit cu regina care avea să fie într-o zi.
Zâmbind, îl luă de mână pe Tamani și ieșiră împreună în lumina strălucitoare a stelelor din California.
Laurel se gândi la ce spusese Tamani mai devreme. Și era adevărat: în curând aveau să se urce în mașina lui David și să se îndrepte spre casa ei. Dar acum nu mai avea nicio îndoială. Cu Tamani lângă ea - ținându-se de mână - era deja acasă.
Ultimul cuvânt
Dragă Chelsea,
Felicitări! Mă bucur mult pentru tine și pentru Jason. Nu-mi vine să cred că ai devenit mamă; mi se pare că nunta a fost abia săptămâna trecută. Și chiar dacă nu-ți plăceau buclele deloc, sper ca micuța Sophie să ți le moștenească. Mie întotdeauna mi-au plăcut.
Odată ca niciodată, o zână mi-a furat inima.
Ceea ce n-am știut atunci a fost că n-a furat-o de la mine. A fost la tine ani întregi și ai plătit-o în rate. Dar, înainte să faci plata finală, ea a plecat cu ea. Și ceea ce n-am înțeles niciodatăa fost cât de repede ai iertat-o pentru asta.
Dar apoi au existat o mulțime de lucruri despre tine pe care nu le-am înțeles la vremea aceea.
Mă gândesc cu drag la timpul petrecut împreună la Harvard - eram extraordinari, în fiecare zi, iar tu îmi alungai gândul de la insula mea îndepărtată și îmi aminteai să respir. Aveam nevoie să mă tragă cineva de mânecă, și încă am.
Nu cred că ai idee - mai ales în nopțile acelea groaznice, când îmi era frică să adorm, frică să înfrunt coșmarurile, și tu stăteai pur și simplu lângă mine și vorbeam în acele prime ore ale dimineții - de câte ori mi-ai salvat cu-adevărat viața.
Când ai plecat - poate mai corect ar fi să spun: când te-am făcut să pleci - nu știam cum o să reușesc să n-o iau razna. Am încercat să-mi țin mintea ocupată, m-am îngropat în învățat... Medicina a fost numai bună pentru asta!
Dar am ajuns să înțeleg de ce-ai plecat și, până la urmă, să accept lucrurile care mă țineau în loc.
Știu cât ai suferit din cauza sentimentelor pe care le aveam față de Laurel, dar, în cele din urmă, nu asta a fost povestea peste care nu am putut să trec.
Ci Avalonul.
Când mă trezeam noaptea țipând, nu mă întrebai niciodată ce am. Te-am iubit pentru asta. Bineînțeles, bănuiai probabil că trolii apăreau adeseori în coșmarurile mele. Dar nici coșmarurile astea nu au fost ce-a fost mai rău.
Uneori visam că adusesem sabia aia blestemată acasă și, odată cu ea, ajunsesem să conduc lumea. Alteori visam că pusesem stăpânire și pe Avalon, și, cu ajutorul secretelor pe care le dețineau zânele, eradicasem bolile și foametea. În visele acelea, era în totalitate tiranul care voia Klea să devină, și, mai rău de-atât, aproape toată lumea mă iubea pentru asta.
Acelea sunt cele mai rele vise.
Când sunt de gardă și cineva aduce un copil bolnav sau rănit și văd dintr-o privire că șansele lui de supraviețuire sunt la limită, abia mă abțin să-i aduc cu avionul la Orick, să bat la ușa lui Laurel și s-o implor să-mi dea sticluța ei albastră care face minuni. Numai că știu că lucrurile nu stau așa.
Îți poți imagina ce lupte s-ar duce pentru a deține controlul asupra Avalonului, dacă secretele lui ar fi cunoscute de toată lumea?
Pentru a suta oară am rezistat tentației de a scrie de la început această scrisoare. Nu vreau să te deprim. Îți cer scuze. Dar, Chelsea... câte lucruri știm noi!
Zâne, troli, magie. Lucruri pe care mulți le consideră fantezii copilărești. Dar noi știm adevărul - știm că ele există cu adevărat. Că lumea pe care o vedem în fața ochilor e doar o umbră a ceea ce există în realitate.
Nu știu cum de nu-ți vine câteodată să strigi în gura mare de pe acoperiș. Dar amândoi suntem conștienți de consecințe, iar albul pur n-a fost niciodată preferatul meu sau al tău.
În fine, am cunoscut o fată și sunt nerăbdător s-o prezint găștii din Crescent City. Cred c-o să vă placă. De fapt, suntem împreună, cu scurte pauze, de mai bine de 1 an și am decis s-o cer în căsătorie. Sincer, a avut foarte multă răbdare cu mine așteptând să-mi revin.
Dar, după ce ne-am despărțit noi, mi-am spus că, dacă dragostea o să mai apară vreodată în viața mea, trebuie să fac lucrurile cum se cuvine.
A trebuit să las Avalonul în urmă - să nu mai scormonesc trecutul și să-mi îndrept privirea spre viitor. Și am primit un răspuns evident. Un răspuns pe care niciodată, dar niciodată nu m-am gândit să-l iau în considerare. Și bănuiesc că, în clipa asta, când citești aceste rânduri, știi despre ce vorbesc. Din cauza asta prefer să-ți scriu, în loc să te sun. Nu sunt sigur c-aș suporta să-mi ții o predică, așa cum faci adeseori.
Pe când o să primești scrisoarea asta, faptul va fi consumat, și sper să mă ierți.
Am fost să-i vizitez pe Laurel și pe Tam. Iart-o și pe ea pentru că a fost de acord să păstreze secretul ăsta față de tine. Dacă mai contează, să știi că mi-a fost foarte greu s-o conving.
Laurel a petrecut luni întregi preparând un elixir pentru memorie care să-mi scoată Avalonul din cap. Vor exista o mulțime de goruli în amintirile mele legate de anii de luceu...
Laurel nu crede că amintirea ta se va schimba semnificativ, dar se îndoiește c-o să-mi mai amintesc foarte multe despre ea sau despre Tamani. Crede că va lăsa destule date despre ea, astfel încât, atunci când mama îi va pomeni numele - așa cum face uneori - eu să dau din cap și să spun:
„O, da, prietena mea din liceu.”
Dar nu va fi ea aceea.
Mi-a fost greu să-mi iau rămas-bun de la ei.
Au trecut ani de când n-am mai simțit nimic pentru ea - de când noi 2 am fost împreună. Tu ai avut toată inima mea la picioare. Dar ceea ce-am trăit toți 4 nu poate să nu ne lege unii de alții.
Și, deși am crezut că n-o să spun niciodată asta, Tam mi-a fost prieten apropiat în toți acești ani. În cele din urmă, el a convins-o pe Laurel să facă elixirul pentru mine. El a convins-o că era dreptul meu să aleg.
Sunt uimit de puterea ta, Chelsea. Și sper să-mi ierți slăbiciunea. Dar înainte de a face acest ultim pas: darul lui Sophie. (Deși poate c-o să te bucure la fel de mult și pe tine!)
Ștergerea memoriei sună a ceva definitiv, iar eu nu vreau să pierd totul. E o poveste al naibii de bună, nu-i așa?
Așa că am scris-o pe hârtie și i-am dat-o lui Laurel ca să-și amintească și să completeze detaliile pe care eu nu le-am știut. Vei devea că n-a ascuns nimic. Mi-a spus totul și am încercat s redau mai departe cât de fidel posibil. E mult prea lungă povestea ca să faci din ea o carte bună, dar, dacă fetița ta va fi ca mama ei când se va face mare, n-o s-o deranjeze. Dimpotrivă, o să-i placă, pentru că e cu zâne.
Așa că îți trimit acum singurul exemplar din lume al poveștii noastre. Deja am șters-o din calculator. Ți-o încredințez ție, să faci ce dorești cu ea.
Păstreaz-o, arat-o și altora, la naiba, public-o, din partea mea. Dar te rog s-o accepți în spiritul în care ți-o dăruiesc acum și nu încerca să mă faci să-mi amintesc toate astea. Nu mai suport. Te rog, te rog, nu mă obliga s-o fac.
Nu mă pot căsători având secrete pe care nu i le voi putea împărtăși soției mele. Și vreau să-i ofer lui Rose acel viitor - acel soț - pe care știu că-l merită. Acel bărbat care știu că pot fi. Acel bărbat care eram cândva. Bărbatul pe care tu îl iubeai.
E greu de crezut că am fost prieteni aproape 15 ani. Îmbrătrânim! Cu voia Domnului, vom mai apuca 50 de-acum încolo.
Cu dragoste,
David.
P.S.: Prezintă-mă lui Tam într-o zi, dacă o să ai ocazia. Deja mi-e dor de el.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu