Destin, Aprilynne Pike

 ..................................................................

3-5

             Se aflau în fața unui castel enorm de piatră, înconjurat de un șanț plin cu lavă fierbinte.

   Până își dădu seama că nu veneau cu el, David avansase vreo 20 de pași.

   - Veniți, oameni buni? întrebă el îngrijorat.

   - Nu așa arată cartierul zânelor de vară, zise Laurel.

   - Nici pe departe, spuse Tamani uimit.

   - E doar o iluzie, își dădu ea seama. Ca să-i intimideze pe troli.

   În vreme ce se uitau la construcția uriașă, unul dintre ziduri pâlpâi și se făcu nevăzut. O clipă, Laurel zări o cuvertură de mătase de un roșu aprins, dintre acelea cu care se acopereau casele de sticlă noaptea. Apoi zidul apăru din nou, dar nu mai arăta la fel.

   Cineva nu se putea concentra prea bine sau.... murise?

   - OK, spuse Tamani. Iluziile nu sunt materiale, deci va trebui să trecem prin orice știm că nu are legătură cu zânele de vară.

   - Asta sigur o s-ajute, mormăi David.

   - Uite, insistă Tamani, de pildă, dacă vedem un obiect de piatră, probabil că nu e real, pentru că zânele de vară fac totul din zahăr candel.

   - Dar o să ne și lovim de lucruri, zise Laurel, pentru că există și structuri reale. Deci, aveți mare grijă.

   Urcară până la șanț, unde David ezită.

   - Aici există vreun lichid, de orice fel?

   Tamani clătină din cap.

   - Mie mi se pare cât se poate de real, zise David, apropiindu-se de marginea șanțului și uitându-se mai bine.

   Făcându-și curaj, Laurel se apropie și ea și atinse cu piciorul ceea ce părea a fi un abur fin, dar simți sub talpă pământul moale al cărării principale, exact acolo unde își amintea că era. Mai făcu câțiva pași, părând că merge pe aburii pietrei topite de dedesubt.

   - E OK, zise ea, făcându-i semn cu mâna lui David. Poți să calci liniștit...

   Și vocea i se stinse ca și cum ar fi lovit-o ceva, tăindu-i respirația și trăgând-o prin zidul castelului ireal. Nu avea destul aer ca să poată striga, iar când dădu peste o suprafață rece și netedă, aceasta se cutremură sub greutatea ei.

   - Laurel!

   Nu știa prea bine cine o striga, dar se ridică cu chiu, cu vai în picioare, simțind sub palme podeaua de zahăr candel, după care se împiedică de ceva ce bănuia că era un scăunel, care nu se mai vedea din cauza pardoselii iluzorii din dale.

   - Sunt OK! strigă ea spre David și Tamani, fără să-i vadă, dar sperând s-o poată auzi în zgomotul infernal al bătăliei.

   Își dădu seama cât de vulnerabilă era - nu avea nicio armă, și, chiar dacă și-ar fi luat trusa cu ea, poțiunile sale n-ar fi avut niciun efect. Se îndreptă prudentă spre o bucată de perete sfărâmat pe care o putea vedea, dar nu și atinge, și se ghemui lângă ea.

   Uitându-se peste peretele fals, Laurel își dădu seama că interiorul „castelului” zânelor de vară era și mai înfricoșător decât exteriorul. 

   Creaturi mitologice zburdau de colo colo, dar Laurel știa că majoritatea nu aveau cum să fie adevărate; sau, cel puțin, nu erau ceea ce păreau - dragoni care scoteau flăcări, unicorni în armură, chiar și un ciclop enorm. Mai erau și troli, și zâne, unele dintre ei copii fidele ale altora de acolo, și mulți bolovani, despre care știa că nu fuseseră acolo înainte. Era cu neputință să-ți dai seama care erau zânele reale și care erau iluzii create din nimic.

    „Încearcă să-i facă pe troli să se omoare între ei”, își dădu seama Laurel.

   Și, în general, așa se și-ntâmpla.

   Laurel tresări îngrozită când un trol în negru împușcă o zână cu păr portocaliu, după care răsuflă ușuartă, văzând că „zâna” scânteie și se rostogoli, luând forma unui trol inferior cu colți. În curtea imaginară a castelului, trolii se împiedicau de garduri ascunse sau se loveau de case și de zâne invizibile, după care erau amețiți de flashuri orbitoare. Era un haos total, dar, Laurel n-avea cum să nu recunoască, eficient.

   Cu toate astea, nu putea să dureze la nesfârșit. Unele zâne doborâte nu se transformaseră în troli, iar iluziile se sfârșeau acolo unde trolii loveau orbește și aveau noroc. Și, cu fiecare zână doborâtă, tot ce-ncercaser s-ascundă bietele zâne de vară ieșea dintr-odată la iveală și devenea pradă sigură până când se găsea o alta să refacă vraja.

   Văzând că Tamani și David nu mai apăreau, Laurel încerca s-o ia înapoi pe drumul pe care credea că venise, însă îi era greu să se orienteze din cauza haosului din jur. Având grijă să nu fie văzută, se furișă încet pe după bolovanii iluzorii.

  Își dădu seama c-o luase în direcția greșită când atinse peretele rotund al unei alte case-balon, presschimbate într-un hambar pe jumătate distrus. Luându-și inima-n dinți și întrebându-se cât de riscant era să-i strige pe David și pe Tamani din nou, încercă să se întoarcă pe unde venise, dar decorul se transformase între timp, ceea ce făcea imposibilă orientarea în spațiu cu ajutorul văzului.

   Dintr-odată, casa-balon pe care o simțea cu vârful degetelor pâlpâi și deveni vizibilă, peretele ei translucid fiind pe trei sfreturi acoperit cu mătase violetă, lucioasă, o țintă ostentativă în noianul gri de piatră artificială. Un trol, pe care Laurel nu-l zărise pândind în spatele mirajului, se întoarse și lovi cu securea în peretele de zahăr, spărgându-l, după care se năpusti asupra zânelor înghesuite acolo, înăuntru.

    Neputincioasă, Laurel se ascunse după un perete fals și se ghemui la pământ, cu mâinile la urechi, ca să nu mai audă țipetele - atât de aproape - care-i năpădeau mintea. Unde era Tamani? Unde era David?

   Când lacrimile începură să-i șiroiască pe obraji și pieptul să-i tresalte de suspine, țipetele se potoliră, unul câte unul.

   Abia după multă vreme reuși să nu mai tremure atât de rău cât să se miște din nou. Străduindu-se să-și revină, trase cu ochiul după colț. Trolul era prăbușit înăuntru, cu ochii-i ceacâri sticloși și buzele curbate într-un rânjet final, însă cel care-l omorâse nu era prin preajmă.

   - Ajută-mă!

   Era un plâns firav, o voce de copil; un copil care, în curând, avea să atragă și mai mulți troli, dacă suspina așa în continuare. 

   Fără să se mai împiedice de obstacole invizibile, Laurel se asigură mai întâi că nu mai era niciun trol prin preajmă, după care se apropie de balon de zahăr candel pe jumătate distrus, pregătindu-se sufletește pentru ce avea să descopere înăuntru.

   - Hei! zise ea cât de încet putu, însă scrâșnetul bucăților de zahăr sub tălpile ei fu singurul răspuns.

   „Oare mi-am imaginat?”

   Nu credea că zânele de vară puteau crea și sunete, dar, cum nu era sigură....

   - Ajutor! se auzi din nou vocea.

   Laurel porni în grabă spre locul din care se auzea glasul și văzu o mână agitându-se sub un trup moale, fără cap, din care se prelingea o sevă translucidă. Laurel se înfioră, dar încercă să nu se gândească prea tare la asta când se opinti și întoarse corpul femeii cu fața în sus, descoperind o fetiță cuibărită în brațele inerte ale unei zâne moarte.

   Recunoscu copilul pe dată.

   - Rowen!

   Laurel o luă repede în brațe pe nepoata lui Tamani, încercând să o ferească cu brațul de priveliștea înfiorătoare din jur.

   - Laurel? șopti Rowen.

   Laurel nici nu-și putea imagina cât de confuză trebuia să fie.

   - Eu sunt, zise ea, încercând să nu suspinde de ușurare. Aici sunt. E și Tamani pe-aici, pe undeva.

   - Unde? întrebă Rowen în timp ce Laurel, continuând să-i ferească privirea, își croia drum printre bucățile sparte de zahăr, după care se ascunse în spatele unui bolovan mic.

   Acesta era adevărat, dar nu îndeajuns de mare ca să poată rămâne acolo prea mult timp.

   - Mă duc imediat după el, spuse Laurel, străduindu-se să pară relaxată și zâmbitoare. M-mama ta era și era aici, cu tine? întrebă pe un ton blând.

   Rowen dădu din cap că da și-și băgă două degete în gură. Cearcănele ei îi spuneau lui Laurel că ceva se întâmplase, chiar dacă nu știa încă ce anume.

   - Și tata?

  Ea clătină din cap.

  - A zis că se duce să se bată cu niște băieți răi.

   - Asta și face, zise Laurel, cercetând cu privirea haosul din jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.

   Castelul devenise o adunătură pâlpâitoare de petice, cu case de zâne distruse între pereții falși de piatră și structura iluzorie de lemn, dar încă existau locuri în care te puteai ascunde. 

   - Trebuie să mergem, dulceață, șopti ea. Haidea să-l căutăm pe Tamani, bine?

   - Laurel!

  Laurel nu se simțise niciodată mai ușurată să-i audă vocea lui Tamani. Se uită peste zid și-l văzu pe Tamani, care-și folosea sulița ca un orb bastnul, pipăind terenul din jur și îndrumându-l pe David. Bucuros nevoie mare că nu mai trebuia să fie atent pe unde să calce, David își legăna acum sabia în voie, pentru că în preajmă nu mai era nicio zână pe care s-o rănească.

   - Tamani! Am găsit-o pe Rowen.

   Dintr-odată, Tamani începu să alerge spre ele, dar dădu peste ceva și se împiedică, prăvălindu-se pe burtă, cu David la câțiva pași în spatele lui.

   - Ai grijă la... chestia aia, zise Tamani îmbufnat, ridicându-se în picioare.

   Îl ajunse rapid pe David din urmă și le îmbrățișă strâns pe Rowen și pe Laurel, îngropându-și fața în buclele castanii și moi ale nepoatei sale.

   - Slavă zeiței, șopti el.

  David se uită vigilent în preajmă.

   - Și acum ce facem?

   Tamani își dădu seama de confuzia și de pagubele din jur și dădu din cap.

   - N-am ajuns nici măcar la jumătatea drumului, spuse el. Le-am subestimat pe Strălucitoare. Foarte mult. Dacă mergem în continuare înainte, n-o să ajungem la Academie, iar aici nu sunt convins că mai avem ce face.

   Șovăi, apoi spuse:

   - Eu zic să ne întoarcem pe unde am venit. Spre pădure. Și să ne apropiem de Academie cât de mult putem.

   - Dar totul e într-o continuă schimbare, zise Laurel. De unde știi care e drumul bun?

  - Ăla e, ciripi Rowen, arătând cu degețelul.

   Tamani zâmbi.

   - Eu mă orientam după soare, dar acum avem cu noi o Strălucitoare. Memoria vizuală te ajută și când nu-s iluzii-n preajmă, ca să știi.

   Laurel și David dădură din cap, iar Tamani își ridică din nou sulița ca pe un baston de orb, pentru orice eventualitate.

    - Te descurci cu Rowen?

   Laurel dădu din cap. Fetița cântărea cam cât un bebeluș, ceea ce făcea să pară și mai uimitor să fi memorat cartografia imprejurimilor. Laurel se întreba dacă asta făcea parte din antrenamentul zânelor de vară sau dacă era ceva înnăscut.

   Cu ajutorul lui Rowen, le luă doar câteva minute să parcurgă înapoi distanța scurtă pe care o străbătuseră pe teritoriul zânelor, dar Laurel răsuflă mai ușurată ca niciodată când văzu șanțul umplut cu lavă. Fără să mai ezite o clipă, trecu peste el alergând și, ținând-o bine pe Rowen fugi spre pădure.

   În timp ce gâfâiau cu toții, Tamanii o luă pe micuța zână în brațe, ținând-o ca și cum ar fi fost colacul lui de salvare.

   - Acum, ascultă-mă bine, Rowen, zise Tamani, trăgând-o deoparte și luându-i capul între palme. Știu c-ai lucrat ceva ca să-ți schimbi înfățișarea.

   Rowen dădu din cap, plină de seriozitate.

   - Te-ai uitat cu atenție la băieții ăia răi care au venit peste voi azi?

   Ea încuviință din cap.

   - Mi-i poți arăta?

   Bărbia micuță a lui Rowen tremură o clipă. Apoi își lăsă capul în jos și crescu sub ochii lor, devenind de 20 de ori mai mare decât fetița dinainte și transformându-se într-un bărbat diform cu blugi negri și un tricou zdrențuit. Un bărbat cu un topor uriaș în mână.

   - Mamă, zise David și făcu un salt în spate, aproape dând peste Laurel.

   Laurel clipi pentru a-și stăpâni lacrimile - Rowen îl văzuse pe trolul care-i omorâse mama. Și se uitase la el îndeajuns de mult încât să-l poată reproduce cu exactitate.

   - Bravo, zise Tamani, încă ținând-o strâns de mânuță, care avea acum degete enorme de trol. Vreau s-o iei în jos pe cărarea asta până ajungi la casa lui Rhoslyn. Să nu ieși de la adăpostul copacilor. Încearcă să faci în așa fel încât să nu te vadă nimeni, nici măcar o zână. Nimeni-nimeni. Preschimbă-te într-un tufiș sau într-o stâncă, dacă trebuie. Când ajungi acolo, bați la ușa ascunsă din spate, pe care ți-am arătat-o vara trecută, ai înțeles?

   - Ușa din spate, repetă Rowen cu o voce subțire, care suna ciudat ieșind dintr-un corp atât de masiv.

   - Imediat ce se deschide ușa, îi arăți lui Rhoslyn cine ești cu adevărat înainte să apuce să-ți facă rău.

   Rowen încuviință din cap.

   Tamani o îmbrățișă din nou, corpul lui contopindu-se cu iluzia și creând un hibrid trol-Tamani grotesc.

   - Acum, fugi, zise Tamani, arătându-i micuței zâne în ce direcție s-o ia. Aleargă cât poți de repede.

   Trolul Rowen dădu din cap și porni în jos, pe poteca șerpuită, cu repeziciunea unei micuțe zâne.

   - Ce e? o întrebă Tamani pe Laurel pe un ton absent, urmărind încă din priviri silueta în mișcare, care se făcea tot mai mică.

   - Ar fi trebuit să meargă cineva cu ea, zise Laurel, evitând întrebarea lui Tamani.

   - O să se descurce, spuse Tamani, deși nu părea deloc sigur. Știe drumul, iar noi am pierdut destul timp. E tot ce putem face pentru ea.

   Laurel dădu din cap.

   - Am găsit-o în... brațele... cuiva. Trolii....

   Dar nu suportă să termine propoziția.

   - Dahlia a salvat-o pe Rowen, zise Tamani fără nicio emoție în glas. A fost mândră că a murit în felul ăsta.

   Se întoarse spre falsul castel și mai aruncă o privire într-acolo, printre crengile copacilor.

   - Să mergem!

Capitolul 14

        În timp ce Laurel îi urma pe David și Tamani prin pădure spre Academie, respirația îi devenise hârâită și sacadată.

   Ajunseră într-un luminiș de unde se vedea clădirea Academiei, iar când Tamani se opri pe nepusă masă ca să-și tragă sufletul, Laurel se feri în ultima clipă ca să nu dea peste el. Prin spărturile din zidul înalt care înconjura școala, se vedeau cel puțin 100 de troli făcând prăpăd în curtea altădată îngrijită, distrugând lucruri doar ca să se distreze, din câte-și dădea seama Laurel.

   - Văd câteva santinele luptând acolo, zise Tamani, uitându-se prin breșele micuțe din zidul exterior. Dar mai ales o mulțime de cadavre. În momentul în care santinelele vor fi doborâte, baricadele nu vor mai rezista mult. Nu în fața ăstora.

   - Poftim? Și-atunci, de ce-ai trimis-o pe Chelsea aici? întrebă David. Credeam că...

   - Am sperat să mai trag de timp până reușeam să-l ducem pe Jamison într-un loc sigur. Trebuia să te ascult, zise Tamani, clătinând din cap. Ai avut dreptate, Laurel. Trebuia să venim întâi aici.

   - Nu știm sigur dacă-i așa, zise Laurel. Cum putem intra?

   - Am putea ocoli, sugeră David. Poate că în spate sunt mai puțini.

   - Posibil, dar intrările alea sunt și ele baricadate și mi-e teamă că-și vor face drum înăuntru, spuse Tamani, în timp ce Laurel era aproape convinsă că văzuse câțiva troli începând să atace chiar clădirea Academiei, smulgând scândurile care protejau ferestrele, rupând iedera care îmbrăca întreaga construcție, dând cu pumnii în pereții groși de piatră.

   O mână de santinele în armuri albastre se străduiau să apere porțile din față, care, deși lovite și sparte, rămăseseră închise. Dar erau cu mult depășite numeric și era doar o chestiune de timp până când Academia avea să cadă complet în mâinile lor.

   - Va trebui să ne grăbim. David ne va călăuzi; dacă rămânem aproape de el, o să te pot proteja și pe tine din spate.

   Sincronizându-se perfect, porniră pe potecă.

   Intrând pe porțile Academiei, Laurel simți gustul metalic al sângelui; nu era ca atunci când luptaseră în grădină, unde, în ciuda numărului mare de morți, ieșiseră învingători. Gazonul din fața Academiei era presărat deopotrivă cu cadavre de troli și de zâne, al căror sânge se revărsase și se amestecase în bălți care-ți întorceau stomacul pe dos.

   Trolii săriră pe ei într-o clipă, repezindu-se din toate părțile la noua lor pradă.

   - Fugiți! strigă Tamani în timp ce-și înfigea sulița în brațele care dădeau să-i apuce din toate părțile.

   David lovea aprig cu sabia în stânga și-n dreapta, pentru a le face loc să treacă. Cu fiecare rotire a Exacaliburlui, erau doborâți și mai mulți troli, și în curând începură să-și croiască drum printre cadavre, iar David se apropie de ușile din față. Trolii continuau să se năpustească asupra lor.

   Călcând peste corpurile care nu se răciseră încă și sângerau, Laurel încercă să-și ferească privirea și să-și țină respirația pentru a nu vomita, uitându-se doar la ușile de la intrare, care păreau acum o șansă de salvare.

   Când ajunseră cu toții aproape, două santinele tocmai reușiseră să respingă o suită de troli, împingându-i pe treptele de piatră în jos.

   - Am drum liber! strigă Laurel spre Tamani.

   El se întoarse o fracțiune de secundă să se uite spre intrare.

   - Îți țin spatele. Du-te!

   Laurel ieși din sfera de protecție a lui David și Tamani și o zbughi spre intrarea în clădire, așteptându-se ca un trol să-și înfigă gheara în spatele ei în orice clipă. Când ajunse la porțile masive, se repezi la ele, bătând cu pumnii și strigând:

   - Sunt Laurel! Lăsați-mă să intru! Vă rog! Sunt Laurel! Avem nevoie de ajutor!

   Întoarse capul și-i văzu pe Tamani și pe David nu foarte departe în spate. De pe cele 3 flancuri, tot mai mulți troli se apropiau în valuri, câștigând teren cu fiecare clipă.

   - Vă rog! strigă Laurel din nou. Lăsați-ne să intrăm!

   Nu îndrăzni să întoarcă iarăși capul, doar continuă să bată în lemnul scorojit, chiar dacă pumnii i se învinețiseră și o dureau.

   Porțile se întredeschiseră puțin, atât de puțin, încât se gândi că totul ar fi putut fi doar în mintea ei, care îi juca feste. Apoi se deschiseră și mai mult, iar niște degete traseră de lemnul masiv, până când avură destul loc să se strecoare înăuntru. După aceea, porțile se închiseră din nou, punându-i la adăpost de câmpul de luptă cu un sunet sinistru.

   Laurel se întinse pe jos gâfâind, abia observând corpurile din jur care împingeau la loc mobila, printre care biblioteci pline cu cărți, baricadând ușile. Laurel își ridică fața de pe pardoseala rece de piatră, pipăind încet zgârietura pe care o avea pe obraz.

   Apoi, Tamani o ridică ușor, verificând dacă e rănită și oftând ușurat când văzu că nu pățise nimic.

   - Ești OK?

   Laurel dădu din cap, deși „OK” nu era chiar cuvântul care să descrie cum se simțea acum. Se uită în jur.

   - David. Unde e David?

   - Liniștește-te, zise Tamani, ținând-o de braț.

   - Ba nu mă liniștesc deloc, spuse Laurel, dându-se mai în spate. Unde e?

   - E afară. Se luptă cu trolii, răspunse el, întinzând mâna s-o atingă din nou.

   - Nu, spuse Laurel, dând să plece. Nu-l putem lăsa singur în toată nebunia aia!

   Se repezi spre baricadă.

   - L-ai lăsat acolo să moară!

   Tamani o apucă de mijloc de data asta și o trase înapoi.

   - N-o să moară! zise el atât de categoric, încât Laurel încetă o clipă să se mai panicheze. Are Excaliburul, care nu-l va lăsa să moară. Știu că e înfricoșător; și eu sunt speriat. Dar...

   - Ție nici nu-ți pasă! strigă Laurel, cuprinsă iar de panică. Nu poți lăsa toată povara pe umerii lui. Are nevoie de noi, Tam!

   - Nu i-aș pune niciodată viața în pericol, strigă Tamani, apropiindu-se de ea atât de mult, încât aproape îi atinse nasul.

   Tăcu și o strânse o clipă în brațe.

   - Dacă n-ar fi rămas afară să lupte, ar fi fost imposibil să mai închidem porțile. Trolii sunt mult prea puternici. El ne-a băgat aici, iar acum ne dă timpul de care avem nevoie. Dacă nu poți avea încredere în mine, ai încredere în Jamison. David n-o să pățească nimic.

   Ceva din vorbele lui o readuse pe Laurel cu picioarele pe pământ. Se uită la Tamani și se strădui să inspire de câteva ori încet și adânc.

   - Nu e nevoie să am încredere în Jamison, spuse ea într-un sfârșit. Am încredere în tine.

   - OK, zise Tamani.

   O mângâie pe cap, fără să-și ia privirea de la ea.

   - Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne concentrăm la ce avem de făcut aici; imediat ce va fi posibil, o să-l luăm de acolo. Promit.

   Laurel încercă din răsputeri să se gândească la puterea pe care o avea Excalibur, că îl făcuse pe David invincibil și că promisiunile lui Tamani nu fuseseră niciodată vorbe-n vânt.

   - Întăriți baricada! strigă cineva, iar Laurel simți o atingere ușoară pe umăr.

   - Chelsea!

   Laurel o îmbrățișă tare pe prietena sa.

   - Nu credeam c-o să te mai văd vreodată.

   - Am alergat mâncând pământul! exclamă Chelsea. Cred că azi aș fi putut să câștig și maratonul. Se pare că dacă se ia vreun trol după mine am toate șansele să ajung superstar.

   Laurel o strânse de mână și se întoarse să vadă ce se mai întâmpla. Își dădea seama că lucrurile nu erau chiar atât de groaznice pe cât se temuse ea. Porțile erau blocate cu o grindă masivă și un munte de mobilă. Niște zâne refăceau baricada acolo unde fusese dată la o parte ca să intre ei, iar Laurel se minuna că, la cât de mare era, avuseseră totuși pe unde să se strecoare.

   Ferestrele erau mai vulnerabile, dar făcuseră o treabă destul de bună, folosind mese de piatră și fixându-le cu placaje groase de tocurile din lemn de stejat. Fiind extraordinar de puternici, pe uriașii troli asemenea măsuri nu puteau decât să-i încetinească, dar, de o parte și de alta a baricadei, era zâne care stăteau lângă câte o pușcă mare îndreptată spre ferestre, pe fiecare parte a intrării.

   „Puști?”

   O zână mai înaltă și mai în vârstă, un bărbat cu părul de culoarea nisipului, părea să supravegheze totul, dându-le ordine grupurilor de zâne. Întoarse capul spre ea, iar Laurel văzu că seva i se coagulase în tăietura adâncă de pe obraz.

   - Yeardley! exclamă Laurel, fugind spre profesorul ei și îmbrățișându-l fără să mai țină seama de buna-cuviință.

   - Laurel, slavă zeiței că ești teafără. Și ne-ai mai și adus o santinelă, zise el, fără să-și ascundă ușurarea.

   - Yeardley... Tamani. L-ai cunoscut ultima oară când am fost aici.

   - Văd că Chelsea a reușit să vă transmită mesajul, spuse Tamani, privind încântat baricada și ușile.

   - Am făcut tot ce-am putut. Îți mulțumesc c-ai trimis-o pe prietena ta, Laurel. Ne-a povestit ce s-a întâmplat în grădină. Înainte să ajungă trolii, am reușit să băgăm înăuntru toți elevii care munceau pe-afară, iar pe ăia mai mici să-i strângem laolaltă într-o cameră mai ferită.

   Șovăi.

   - Câțiva troli au reușit totuși să intre, dar cred că i-am ucis pe toți. Laboratoarele sunt ca vai de ele... și avem și câțiva morți și răniți. Dar acum sunteți și voi aici. Ați reușit să-l treziți pe Jamison?

   Înainte ca Laurel să apuce să-i răspundă, o bufnitură puternică în baricada de la geam reverberă până în atrium.

   - Fiți pe fază! strigă Yeardley.

   O altă bufnitură împinse masa de piatră într-o parte și o mână uriașă trecu prin geam, după care apăru o față bărboasă.

   - Acum! țipă Yeardley.

   Zgomotul armelor de foc și mirosul înțepător al prafului de pușcă umplură atriumul, iar trolul bătu în retragere, împroșcând cu sânge de jur-împrejur.

   Zâna care apăsase pe trăgaci izbucni în lacrimi și fu înlocuită de o alta, care luă pușca și ținti.

   - A fost ideea prietenei tale, zise Yeardley, răspunzând la întrebarea pe care și-o pusese Laurel. Sunt de la trolii pe care i-am ucis până acum. Chelsea a propus să le folosim împotriva lor. Genial, ca să fiu sincer.

   Făcu o pauză.

   - Pentru elevii noștri a fost foarte greu. Ei nu sunt făcuți să fie criminali.

   - Nici eu nu mi-aș dori să fie, zise Tamani. Ar fi bine totuși să poarte mănuși când folosesc fierul ăla rece.

   Yeardley dădu din cap și Laurel își zise că rareori o văzuse pe Klea fără mănuși. Probabil că de-asta se descurca așa de bine.

   O bubuitură puternică se auzi dinspre ușa din față și Tamani trase o înjurătură.

   - După cum se-aude, probabil au adus un berbec, spuse el printre dinți. N-o să rezistăm mult. Yeardley, avem nevoie de ajutorul tău ca să-l trezim pe Jamison. E în siguranță acum, dar se află în cartierul zânelor de primăvară.

   - M-aș bucura să vă pot ajuta, zise Yeardley, dar nu va fi ușor să ajungem la zânele de primăvară.

   - Putem s-o facem; îl avem pe David. Sau îl vom avea în curând. Există vreo fereastră care dă în curtea din față sau vreo ieșire pe undeva?

   Yeardley schiță un zâmbet.

   - Da. Avem un balcon din care am atacat trolii; te duc eu.

   - Îmi trebuie o frânghie - sau măcar cearșafuri - ceva pe care să se cațere David.

   Yeardley îi transmise uneia dintre zânele care erau pe-acolo.

   - Vine el după noi, spuse Yeardley, întorcându-se deja. Hai să mergem!

   - Arcuri și săgeți aveți? întrebă Tamani în timp ce urca niște scări întortocheate, urmat de Laurel și de Chelsea.

   - De ce-am avea așa ceva? întrebă Yeardley, descumpănit. Suntem școală, nu depozit de arme.

   - Și cum luptați atunci împotriva trolilor? Ei sunt imuni la magia zânelor de toamnă.

   - Ne-a spus și prietena voastră, spuse Yeardley, scrâșnind din dinți. Există însă multe lucruri pe care le putem turna sau arunca peste ei și pentru care nu e nevoie de niciun fel de magie. Acid. Ulei încins. 

   Făcu o pauză.

   - Rafturi cu cărți.

   Ușa din capătul scărilor era deja deschisă și ducea spre un balcon mare aflat cu două etaje mai sus, puțin într-o parte față de intrarea principală.

   Când ajunseră acolo, Laurel văzu câteva zâne împingând un dulap pe o ușă din celălalt capăt al coridorului și se uită la ele cu groază și cu fascinație deopotrivă cum se chinuiau să ajungă pe balcon cu bufetul acela spendid, după care făcură o pauză, iar când cineva strigă „Acum!”, îl împinseră peste balustradă.

   O zână blondă micuță își scutură mulțumită praful de pe mâini îndepărtându-se de balustradă.

   - Katya! exclamă Laurel, ducându-se repede la ea.

   - Pe petalele lui Hecate, ai venit! exclamă Katya.

   Făcu un pas înapoi, o luă pe Laurel de umeri, după care o trase iarăși spre ea.

   - N-ar trebui să fii aici! E-atât de periculos. Dar mă bucut atât de mult că ești!

   Laurel rămase o clipă în brațele prietenei ei.

   Vara care trecuse, când Avalonul era atât de pustiu fără Tamani, Katya fusese singurul sprijin al lui Laurel. N-o întrebase niciodată, dar simțise, într-un fel, că Laurel avea nevoie de cineva și făcuse eforturi mari ca s-o țină ocupată și s-o înveselească.

   Katya o mai strânse o dată pe Laurel de umeri, iar apoi se uită în sus la Tamani. Ochii îi sclipiră când își dădu seama cine era.

   - El e prietenul tău santinelă. Tim... nu... Tam?

   - Da, spuse Laurel.

   Fără să stea prea mult pe gânduri, Katya sări în gâtul lui și-l pupă pe obraz.

   - Mulțumesc, zise ea. Mulțumesc din inimă că ne-ai adus-o teafără înapoi.

   - N-am terminat nici pe jumătate ce-aveam de făcut, spuse printre dinți Tamani, dar Laurel știa că se bucura.

   Se întoarse și o îmbrățișă pe Katya din nou, recunoascătoare că era încă în viață.

   Katya se uită la Chelsea, care stătea chiar în spatele lui Laurel. Laurel se uită la amândouă și zâmbi. Îi povestise fiecăreia atât de multe despre cealaltă, încât faptul că, în sfârșit, se întâlneau era un moment important pentru ele. Laurel făcu prezentările, fericită văzându-le bucuria pe chip.

   - Chelsea, Katya.

   - Laurel, spuse Tamani, întrerupându-le momentul de răgaz.

   Stătea mai încolo, lângă balustradă, arătând cu degetul.

   Îndepărtându-se de prietenele ei, Laurel se duse repede la el și se uită în direcția în care-i arăta.

   Trolii doborâseră nu se știe cum un copac, îi tăiaseră crengile și-l foloseau acum pe post de berbec. David probabil își dăduse seama că era o amenințare prea mare și stătea lângă berbecul rudimentar, ciopârțind orice trol care încerca să ridice bușteanul de jos. Se părea totuți că trolii încă nu se prinseseră de cât de primejdios era David; se repezeau la el cu duiumul, dar cădeau ca frunzele toamna.

   - David! strigă Laurel, care, deși nu voia să-i distragă atenția, simțea nevoia să știe din gura lui că era OK.

   - David? șopti Katya lângă ea. Prietenul tău uman?

   Laurel dădu din cap, fără să se uite la Chelsea sau să-i dea Katyei explicații.

   - E grozav, zise Katya, uimită.

   - Chiar e, spuse și Chelsea în barbă.

   Laurel știa că aveau dreptate. Trolii se prăbușeau atât de repede, că se adunaseră grămezi în jurul lui, iar David era nevoit să împingă cadavrele cu piciorul pe scări în jos ca să nu-l îngroape de tot. Pe oriunde trecea, raportul de forțe se schimba, și totuși, faptul că-l vedea făcând asta o întrista pe Laurel din nou și din nou.

   - David! mai strigă ea o dată, și până la urmă David o auzi.

   Se uită în sus la ea,apoi se încruntă concentrat și își roti sabia într-un fel anume, croindu-și drum printre gămezile de cadavre, în timp ce ținea sabia ridicată în față. Ajunse cu greu în dreptul lor, iar Katya le opri pe zâne să mai arunce lucruri de pe balcon ca nu cumva să-l rănească.

   - E OK, zise Chelsea, cu o urmă de mândrie în glas. E de neatins. Puteți să aruncați în continuare.

   - Hei, zise David când ajunse mai aproape. Să știți că n-o să mai pot face asta prea mult timp. Brațele mele....

   Trase aer în piept și se opri ca să mai spintece un trol.

   - Brațele mele mai au un pic și cedează.

   - Unde e frânghia aia? întrebă Tamani, panicat.

   Laurel se uită în balcon și văzu două zâne care alergau spre ei, legând cap la cap cearșafuri în timp ce fugeau. Se aplecă peste balustradă și zise:

   - Aici...

   Dar se opri, simțind că vocea începea să-i tremure.

   - Aici suntem, David. Aproape-am terminat.

   Tamani luă de la zână primul cearșaf și scoase un cuțit, despicând un capăt în două fâșii, pe care le legă, formând un fel de treaptă. Se uită apoi serios la Laurel și la Chelsea.

   - Coborâm legătura asta până jos, iar David va trebui să se grăbească să ajungă la ea înaintea trolilor, altfel vor trage de ea și o vom pierde. După ce pune piciorul aici, îl ridicăm, OK?

   Laurel dădu din cap, iar Tamani îi dădu cearșaful. Ea se aplecă peste balustradă și repetă instrucțiunile lui Tamani, iar David făcu semn că înțelesese, fără a se uita în sus la ea. Îi era teamă să-i spună în gura mare ce avea de făcut, când toți trolii o auzeau, dar David îi omora cu atâta repeziciune, încât Laurel se gândea că n-avea cum să mai rămână niciunul în viață până cobora ea scărița improvizată.

   - Țineți-o strâns! strigă Tamani, făcându-le semn celor câteva zâne care-l înconjurau.

   Toată lumea apucă de capătul cerșafurilor legate, iar Chelsea veni și ea, așezându-se exact în spatele lui Tamani.

   - Las-o jos cu grijă, îi zise lui Laurel, după care strânse tare pânza și se propti în picioare.

   - David! strigă Laurel, iar el se uită în sus.

   - Sunt pregătit, răspunse încet.

   Laurel închise ochii, trase aer în piept, apoi îi deschise și încercă să pună în practică ce învățase la softball când aruncă pânza înnodată spre David.

   Luând o mână de pe sabie, David o ridică și apucă cearșaful din zbor, trăgându-l jos și lipindu-se de el. După ce încercă să-și găsească echilibrul, se aplecă și băgă piciorul.

   Trolii, sesizând momentul de slăbiciune, se năpustiră spre David. Dacă apucau să tabere pe el...

   - Trageți! strigă Laurel.

   Când cearșaful se întinse, David se agăță disperat de el, temându-se nu de ce i s-ar fi putut întâmpla lui, ci frânghiei fragile care îl putea salva.

   - L-am luat! strigă Laurel.

   Urlând, câțiva troli încercară să-l apuce de picioare, dar mâinile li se retrăgeau de fiecare dată, pentru că nu-l puteau atinge. Unul dintre ei se deșteptă, într-un final, și, chiar înainte ca David să ajungă prea sus pentru a mai putea fi prins, sări, se agăță direct de cearșaf și începu să-și agite ciomagul spre David.

   Arma în sine nu era un pericol pentru el, dar îl făcea să-și piardă echilibrul și să scape cearșaful din mână. David încercă să-l lovească pe trol cu Excaliburul, dar era prea obosit și nici poziția nu-l ajuta prea mult.

  Laurel îi vedea încheieturile albe de la strânsoare și fața încordată, în timp ce se străduia să nu-i dea drumul nici sabiei, nici cearșafului. Dacă David ar fi putut să scape sabia vreodată nu mai fusese de mult un motiv de îngrijorare, dar acum Laurel se temea de asta cel mai tare. Fără Excalibur, David era ca și mort.

   Dintr-odată, trolul îi dădu drumul pânzei și căzu la pământ, rămânând nemișcat.

   Laurel nu avea timp să se întrebe de ce; pe jumătate ușurată acum, frânghia zbură până la balcon.

   Tamani dădu drumul la cearșaf cu o mână și se aplecă să i-o întindă lui David. Dar mâinile le alunecară imediat ce se întâlniră, iar David căzu înapoi.

   David trase de două ori aer în piept, apoi se uită în sus și își învârti sabia, aruncând-o în aer. Laurel auzi în spatele ei un pocnet metalic pe pardoseala balconului și se întinse să-l ia de mână, de data asta cu succes.

   Tamani îl apucă tare de celălalt braț și, împreună, îl traseră peste balustradă, după care se rostogoliră toți 3 pe pardoseala rece de piatră.

Capitolul 15

       Zăceau cu toții gâfâind pe jos în balcon când David întinse instinctiv mâna după sabie, și o trase mai aproape de el, sprijinind-o pe piept. Apoi se întoarse cu fața spre Laurel, care aproape că nu-l recunoscu.

   Broboanele de transpirație îi întinseseră tot sângele de pe față, care i se prelingea acum ca niște firicele de la tâmple până la bărbie, iar brațele îi erau pline de pete de un roșu ruginiu. Era plin de sânge uscat, din cap până-n picioare.

   - Ești OK? îl întrebă Laurel, ridicându-se de pe burtă, iar Chelsea se așeză și ea în genunchi lângă el.

   - Obosit, răspunse el răgușit. Vreau să beau niște apă. Și să dorm. Am nevoie de somn.

   - Există vreun loc în care l-am putea duce? întrebă Tamani, întorcându-se spre Katya, în timp ce zânele celelalte aruncau în continuare cu diverse obiecte în trolii de jos.

   - În sala de mese, răspunse Katya. Au dus acolo niște leacuri pentru zânele.... pentru zânele împușcate de troli, încheie ea, uitându-se în jos.

   - Îl duc eu, se oferi Laurel, ridicându-se în picioare și ajutând-o și pe Chelsea să se scoale de-acolo.

   Se uitară apoi în jos la David, care se sprijini în mâini și se ridică în genunchi. Părea mult prea obosit ca să se țină pe picioare, dar, în schimb, apucase sabia atât de strâns, încât nici Chelsea și nici Laurel nu reușiră să-l despartă de el.

   Chelsea se aplecă spre el și-i spuse încet, aproape atingându-i urechea cu buzele:

   - David, lasă-mă s-o duc eu în locul tău.

   David se uită chiorâș la ea, de parc-ar fi vorbit limbi străine. Apoi păru că înțelege.

   - Mersi mult, șopti el și puse sabia jos, între ei.

   Apucându-l de mâner cu ambele mâini, Chelsea ridică solemn Excaliburul și-l ținu lângă ea în timp ce Laurel și Tamani îl ajutară pe David să stea în picioare.

   Laurel îl ținu cu o mână de braț și-l conduse spre scări, când o zână de toamnă le apăru în cale cu o tavă cu pocale pline cu un lichid verzui care scotea aburi - o soluție de care Laurel își dădu seama că era un acid obținut din lămâi verzi fermentate.

   - Hai să te ștergem puțin, zise ea, întorcându-l pe David, astfel încât să stea cu spatele la câmpul de luptă.

   - Avem timp? întrebă David încet, urmând-o pe ușa de la balcon. Sunt tot mai mulți; trebuie să-l ducem pe Yeardley la Jamison.

   - O să ne gândim mai târziu, spuse Laurel, aruncându-i lui Chelsea o privire îngrijorată.

   Era ușor să te simți în siguranță baricadat între zidurile de piatră ale Academiei, dar cât avea să dureze?

   Coborâră toți 3 încet scările, iar când ajunseră jos, Laurel se opri, dându-și seama că Tamani nu era cu ei. Rămăsese în capul scării, cu o mână sprijinită de balustradă.

   Stătea cocârjat și se ținea strâns de umărul rănit, pe care Laurel nu reușise să i-l oblojească la mama lui acasă, pentru că n-o lăsase. Părea că se lăsase o clipă pradă oboselii și durerii, pe care le alungase toată ziua. Ținea ochii închiși, iar Laurel se întoarse repede, înainte ca el să bage de seamă că-l văzuse într-un moment de slăbiciune.

   Laurel se bucură când îl auzi venind din urmă, câteva clipe mai târziu.

   - David, întrebă Chelsea, oprindu-se, tu ești....

   - E al naibii de grea chestia aia, știu, zise David, luându-i vorba din gură, și își întinse brațele ostenite, rotindu-și încheieturile.

   Laurel se abținu să zică ceva, dar când Chelsea se întoarse să se uite la ea, clătină din cap. N-aveau timp de parlamentări.

   Când intrară în sala de mese, se loviră de o zână care căra grămezi de haine albe.

   - Aveți grijă, se auzi o voce glacială, iar Laurel făcu ochii mari.

   În ciuda tăieturii adânci de pe obraz și a părului și veșmintelor răvășite, Mara era inconfundabilă. Și Tamani o recunoscuse, după cum se uita la ea.

   Mara își înălță capul, dorind parcă să se uite de sus la Tamani, deși nu era mult mai înaltă ca el. El o privi în ochi, dar nu făcu plecăciunea cuvenită, observă Laurel. După o clipă, Mara își luă privirea de la el și ieși numaidecât.

   - Și eu mă bucur să te cunosc, zise Chelsea sec.

   - Faceți voi ce-aveți de făcut, spuse Tamani aspru când Laurel se întoarse să se uite la el. Eu am niște chestii de rezolvat.

   Laurel rămase în spatele lui Chelsea și al lui David.

   - Să vii înapoi când termini, îi spuse ea, pe un ton care nu suporta niciun refuz. Trebuie să ne uităm la rănile tale.

   Tamani încercă să protesteze, dar Laurel îi tăie scurt elanul.

   - Cinci minute.

   Tamani scrâșni din dinți, dar se învoi și dădu din cap.

   În sala de mese era agitație mare, iar Laurel îl văzu pe Yeardley traversând încăperea și oprindu-se în drum de câteva ori pentru a le lăsa seruri și pansamente zânelor de toamnă care îi îngrijeau pe răniți.

   Laurel se întreba cum era oare să folosești chiar tu poțiuni făcute de mâna ta, de care nu te-ai gândit c-o să ai nevoie vreodată.

   - Stai acolo, îi spuse Laurel lui David de-ndată ce găsi un scaun liber.

   Chelsea propti sabia de scaun, dar David o luă imediat și și-o puse în poală.

   Lăsându-l pe David o clipă cu Celsea, Laurel se duse să facă rost de un pahar mare cu apă - „apă simplă”, le explică ea zânelor, care încercau să adauge picături de azot și fosfor - după care se întoarsă, găsind-o pe Chelsea speriată că David era plin de sânge.

   - N-am nimic, sublinie el. Vreau doar... O, mersi mult, zise luând paharul cu apă din mâinile lui Laurel și dându-l pe gât pe nerăsulate, scăpând doar câteva picături care i se prelinseră pe bărbie.

   Le șterse absent cu mâneca, lăsându-și o dâră se sânge sub buze.

   - Mai vrei? întrebă Laurel, încercând să nu se uite la dâra cea nouă, dar David se relaxase în scaun, sprijinindu-și capul de perete și închizând ochii o clipă.

   - Chiar se simte bine? șopti Chelsea, uitându-se lung la fața pătată de sânge a lui David.

   - Așa pare, zise Laurel. Dar ar trebui să-l curăț mai întâi, ca să-mi dau seama. Te duci tu să iei ceva cu care să-l ștergem și ne întâlnim la fântână?

   Arătă apoi spre o masă cu tot felul de cârpe împăturite, de unde oamenii luau bandaje și prosoape. Chelsea dădu din cap și se grăbi într-acolo.

   - Hai sus, zise Laurel, făcându-i semn lui David. Să mergem să te curățăm.

   La începu, abia se putu ține după ea, târându-și Excaliburul pe jos, fără să-și dea seama de zgârietura perfect dreaptă pe care vârful lui o lăsa pe plăcile lustruite de marmură. La marginea vasului rotund de marmură căzu în genunchi, puse solemn Excaliburul deoparte și băgă mâinile în apă, frecându-le bine. În jurul mâinilor lui apa se coloră într-un roșu murdar, căpătând apoi o nuanță rozalie.

   Cu coada ochiului, Laurel îl surprinse pe Caelin - singurul Amestecător de vârsta ei - privindu-i.

   „Perfect.”

   - Hei, strigă ea. Pot să te rog ceva? Am nevoie de o bluză curată, Pentru el, adăugă, arătând cu degetul spre David, ca nu cumva Caelin să-i aducă o bluză vaporoasă.

   Caelin îl urmări din privire pe străin - întotdeauna fusese amuzant de suspicios când venea vorba de teritoriul lui - și încuviință din cap, pornind spre camere. 

   Chelsea apăru o clipă mai târziu cu un teanct de batiste.

   - Mulțumesc, zise Laurel, luând-o pe cea de deasupra. 

   Se uită la apa murdară în care David încă își freca mâinile și strâmb din nas. O apă rece și curată curgea din partea de sus a fântânii, așa că Laurel se cocoță până acolo și udă batista, după care îi șterse sângele uscat de pe față.

   - Lasă-mă să te ajut, se oferi Chelsea cu blândețe, udând la rândul ei o batistă și frecându-l pe David pe celălalt obraz, insistând asupra unei dâre groase de sânge care îi brăzda gâtul.

   - Dezbracă-te, îl rugă Laurel, după ce aproape îl curățaseră pe față complet. N-o să reușim în niciun chip să scoatem sângele din bluza asta. Scoate-o și las-o acolo.

   Cu brațele curate în sfârșit, David apucă tricoul de margine și și-l scoase, având grijă să nu-și păteze iar fața cu sânge, apoi îl aruncă pe podea.

   La început, Laurel crezu că liniștea care se așternuse în jur era doar în mintea ei, dar, după încă 1 minut, constată că aproape nimeni nu se mai mișca în încăpere.

   Liniștea se transformă treptat într-un zumzet de șoapte, care se amplifică de la o clipă la alta.

   Chelsea băgă de seamă și ea și se uită în jur, agitată.

   Dar toate privirile erau ațintite la David. Mai exact, la pieptul lui David, pe care era un peicel de păr negru în deplin contrast cu pielea.

   Ei nu-și dăduseră seama până atunci că era om.

   Probabil nu realizaseră nici că Chelsea era om, în tot haosul acela al bătășiei, dar și pentru că Chelsea nu avea la vedere nimic aparte, cum ar fi părul de pe corp. Unele zâne se uitau acum la sabie, pe care David o așezase lângă fântână, și șușoteau între ele, cu mâinile la gură.

   David observă și el schimbarea din jur și se opri din spălat, uitându-se la zânele acelea îndeajuns de îndrăznețe încât să nu întoarcă, pe dată, capul.

   Pășind zgomotos, Tamani intră ca o vijelie în sala de mese, cu o față mânioasă și un teanc de haine albe în brațe. În spatele lui, Caelin părea chiar bucuros că altcineva dusese la bun sfârșit sarcina care îi revenise lui.

   - Poftim, zise Tamani, întinzându-i lui David un rând de haine curate. Măcar un tricou putem să-ți dăm după ce ai salvat Academia.

   Tamani privi întâi de jur-împrejur înainte de a-i da tricoul. După un moment lung de tăcere, David își trase bluza peste cap și acum, îmbrăcat ca în Avalon, arăta ca orice altă zână.

   Imediat ce-și acoperi pieptul, toți cei prezenți în sala de mese își văzură mai departe de treabă, deși multe zâne continuară să-l privească pe David cu un amestec de reproș și teamă.

   - Cum te simți, prietene? întrebă Tamani, lăsându-se pe vine lângă David.

   - Mai bine, răspunse el. Aș mai bea, totuși, un pahar de apă.

   Chelsea se grăbi să-i aducă unul.

   - Vreo șansă să fii pregătit să te duci înapoi?

   Vocea lui Tamani suna firesc, însă Laurel știa că ardea de nerăbdare să-l ducă pe Yeardley la Jamison.

   David își țuguie buzele. Avea ceva tulbure în privire, dar se uită în jos la sabie și, după o clipă, dădu din cap.

   - Cred că da, zise el.

   - Îți mulțumesc.

   David închise ochii și trase de câteva ori aer în piept, apoi îi deschise și apucă sabia.

   - Nu încă, îl opri Laurel, mutându-se de pe un picior pe altul.

   - Laurel, începu Tamani, cu disperare în glas.

   - Lasă-mă să-ți bandajez mai întâi umărul.

   Tricoul gri de pe el era zdrențuit, iar rana făcuse puțină coajă, dar, fără bandaje, avea să se deschidă din nou.

   - Sunt OK, zise Tamani și se întoarse în așa fel încât să nu-i vadă umărul rănit, dar nu îndeajuns de subtil.

   - Nu ești. Te doare. Ai putea fi mai.. eficient, îl ademeni ea, dacă mă lași să fac ceva în sensul ăsta.

   Tamani ezită, apoi se uită la Chelsea, care venea cu apa.

   - Doar dacă te grăbești, cedă el, într-un sfârșit. 

   Apoi zise mai tăios:

   - Nu avem prea mult timp la dispoziție.

   - O să mă mișc repede, îi promise Laurel.

   Merse până la cel mai apropiat punct de îngrijire și căută printre consumabilele sanitare rămase.

   - Pot împrumuta astea o clipă doar? întrebă ea, înșfăcând două sticle pline cu o soluție transparentă și o mână de pansamente.

   Zâna încuviință din cap și abia dacă-și ridică privirea spre Laurel, în timp ce trecea un spin lung de cactus prin rana adâncă de la umărul unui copil, cosând-o.

   Laurel alergă înapoi la Tamani.

   - Dă-ți jos ăsta, zise ea, atingându-i tricoul.

   Tamani aruncă o privire spre David, apoi mormăi, își ridică brațele și-și scoase tricoul, desprinzându-l cu grijă de rană. Cele 6 tăieturi superficiale supurau, iar rana adâncă de pe coaste, pe care Laurel i-o bandajase de dimineață, era umedă în continuare.

   Rana de la umăr nu era o simplă tăietură, așa cum crezuse; pe partea de sus a brațului avea cam 5 găuri adânci. Tamani scoase un icnet printre dinți când ea atinse locul cu o cârpă umedă.

   - Îmi pare rău, zise Laurel, încercând să nu-și piardă sângele rece la vederea rănilor, care arătau de parcă ar fi fost înjunghiat de mai multe ori. O să te simți mai bine imediat.

   - Nu, spuse Tamani, oprindu-i mâna când dădu să ia sticla cu soluție.

   - Cum adică?

   - Nu mi-o amorți, îi spuse el, iar din voce îți dădeai seama cât de rău îl durea. Nu mă pot mișca la fel de bine dacă n-o simt. Pune doar niște dezinfectant și bandajează. Asta-i tot ce te las să faci deocamdată.

   Laurel se încruntă, dar dădu din cap. Nu se știa cât avea să mai lupte Tam în ziua aceea.

   - Str... strânge-mă de mână dacă te doare, îi zise ea, așa cum făcea tatăl ei cu ea când era mică.

   Dar, în loc să o apuce de mână, Tamani îi cuprinse coapsele cu brațul sănătos, îngropându-și fața în abdomenul ei și gemând înăbușit. 

   Laurel profită de moment și-și plimbă puțin degetele prin părul lui negru, după care luă sticla cu dezinfectant, hotărâtă să încheie aici.

   Încercă să nu dea atenție degetelor lui care o apăsau pe picior, răsuflării blânde care o gâdila pe talie, frunții lui lipite exact sub coaste. Se mișcă rapid, dorindu-și să fi putut savura momentul, dar știind că răsfățul ei ar fi costat multe vieți.

   - Am terminat, șopti ea după foarte scurt timp, dorindu-și cu ardoare să fi durat mai mult.

   El se dezlipi de ea și se uită la umărul acoperit cu plasturi, care aveau să intre în piele cam într-o săptămână.

   - Mulțumesc, zise el încet.

   Laurel își strânse consumabilele cu ochii-n pământ, după care le duse repede înapoi la punctul de îngrijire de unde le luase. Când se întoarse, Tamani era deja cu sulița în mână și stătea în fața lui David.

   - Gata?

   David avu un moment de ezitare, după care încuviință din cap.

   - Va trebui să eliberăm o potecă - nu vreau să riscăm să i se întâmple ceva lui Yeardley - dar nu cred c-ar trebui să mai umblăm la porți. Haide să ieșim tot pe-acolo pe unde-ai intrat tu, propuse Tamani serios și fără urmă de emoție în glas.

   - Peste balustradă? întrebă David, ridicând o sprânceană.

   - Ai o idee mai bună? întrebă Tamani, fără să fie sarcastic.

   David se gândi o clipă, după care clătină din cap.

   - Să mergem.

   - Vă ajutăm noi să coborâți, se oferi Laurel, deși o voce interioară îi spunea să nu-i lase să plece în niciun chip.

   Cei 4 părăsiră sala de mese și merseră de-a lungul unui coridor întunecos, iar zgomotul luptei se auzea tot mai tare pe măsură ce înaintau. Academia îi ținea pe troli la distanță, dar cât aveau să mai reziste zidurile, la așa un număr mare de invadatori? Și câte bătălii mai putea Tamani să îndure? Până la urmă, va avea prea multe răni ca să mai supraviețuiască.

   Când ieșiră pe balcon, Katya veni la ei cu o privire speriată.

   - Slavă zeiței că v-ați întors! Se întâmplă ceva acolo jos.

   - Ce? întrebă Tamani, ducându-se repede spre balustradă și aplecându-se să vadă ce era jos.

   - Cad din picioare, răspunse Katya, uitându-se la trolii care vermuiau dedesubt. S-a-ntâmplat de mai multe ori în ultima oră, dar mi-am zis că au răni care nu se văd. Acum au început să cadă în grup - 5, 6, uneori chiar și 10. Uitați, adăugă ea, arătând cu degetul, iar Laurel, David și Chelsea se apropiară ca să vadă.

   Trolii continuau să dea cu berbecul în porțile din față, iar Laurel vedea bușteanul fărâmițându-se cu fiecare izbitură. Dar, când se dădură înapoi să-și ia avânt să mai lovească o dată, trunchiul de copac le scăpă din mâini și începu să se rostogolească într-o parte, iar câțiva troli căzură, secerați, în genunchi.

   - Asta au pățit adineauri și ăștia de-aici, spuse Katya arătând spre trolii de sub balcon.

   - Asta a pățit și trolul ăla din cartierul zânelor de primăvară, zise David. Și ăla care se agățase de cearșaf, când mă trăgeați în sus.

   - Nu înțeleg, zise Tamani.

  Chiar atunci, Laurel mai zări câțiva troli căzând la pământ. 

   Până și trolii mai puțin organizați începuseră să-și dea seama că se întâmpla ceva și încetaseră asaltul, pentru a se consulta, arătând cu degetul. Panica se răspândi ca un foc aprig, iar cei de pe balcon uitară de planurile pe care le aveau, privind perplecși cum tot mai multor troli li se înmuiau picioarele.

   - Încep să fugă, observă David cu uimire și ușurare în glas.

   Trolii rămași capitulară și o luară la fugă spre porți, dar nici măcar retragerea nu le folosi la nimic. În curând, peste pajiștea cândva frumoasă a Academiei, călcată acum în picioare și plină de trupuri inerte de troli, se așternu liniștea.

Capitolul 16

        - Sunt morți? întrebă Chelsea, după un răstimp îndelungat în care nimeni nu spuse nimic.

   - Ăla din cartierul zânelor de primăvară era... foarte, foarte mort, glumi David.

   - Și-acum ce? întrebă Laurel, privind carnajul din jur. S-a terminat.

   - Ce se petrece aici? întrebă Yeardley, dând buzna și rupând tăcerea de pe balcon, în care plutea o tensiune pe care-o tăiai cu cuțitul. 

   Ținea în mână un sac de pânză - probabil trusa lui, se gândi Laurel.

   - E greu de zis, răspunse Tamani, cercetând terenul de dedesubt. Par morți, dar numai zeița știe de ce. Eu, unul, n-am încredere.

   - Ce-i aia?

   O pată mișcătoare de pe coasta verde a dealului le atrase tuturor atenția - mai multe siluete își croiau drum în sus, pe cărarea dinspre Grădina Porții.

   - Alți troli? întrebă cineva.

   Laurel cercetă o clipă siluetele care se apropiau și, dintr-odată, i se tăie răsuflarea.

   - E Klea, zise Laurel încet. E și Yuki cu ea.

   - Nu înțeleg, spuse Yeardley.

   - Sălbăticita, zise Tamani. Cea pe care încercam s-o desconspirăm ultima oară când am fost aici; o zână de iarnă.

   Katya strigă:

   - Vin încoace?

   - Nu știu, răspunse Tamani. Dacă nu cumva o iau spre palat. Nu știu cum e mai rău. În orice caz, e prea târziu să mai putem face ceva. De-asta aveam nevoie de Jamison, ca să lupte cu ea.

   - Are intenții rele? întrebă Yeardley, în a cărui voce se simți un fior de teamă.

   - E greu de spus sigur, zise Tamani.

   Laurel nu credea că era deloc greu; Yuki era singurul motiv pentru care trolii ajunseseră chiar în Avalon, ceea ce o făcea răspunzătoare pentru atâtea distrugeri și vieți pierdute.

   - Dar nu e decât marioneta unei zâne de toamnă exilate - Callista, zise Tamani.

   De data asta, în privirea lui Yeardley nu mai era o groază subtilă deloc.

   - Callista?! E....

   Se întoarse spre zânele de toamnă de pe balcon.

   - Trebuie să plecăm. Acum!

   - Nu putem pleca, pur și simplu, se opuse Laurel, ducându-se după Yeardley, care se îndrepta spre ușa de la balcon. Suntem baricadați aici. E probabil cel mai sigur loc din Avalon în momentul ăsta.

   Yeardley se opri brusc și întrebă încet, cu un glas care îi dădu fiori pe șira spinării:

   - Și cât crezi că le va lua zânelor de iarnă să demoleze baricada asta, care e în întregime din lemn?

   - Are dreptate, spuse Tamani peste umărul lui Laurel. Ar trebui să fugim. În partea de vest e o pădure destul de deasă - e o soluție, nu?

   - Este, îl aprobă Yeardley.

   - Luați ce puteți și porniți în direcția aia. Fără Jamison, nu... nu știu ce altceva să facem.

   Laurel ura să-l vadă pe Tamani atât de speriat. Toată ziua se luptase cu trolii și învinsese, și iată că două zâne erau de-ajuns să le strice moralul.

   - Bine. Tu du-te la baricada din vest, îi porunci Yeardley unei zâne cu ochi negri, pe care Laurel avu impresia că o recunoaște dintr-o clasă de avansați. Trebuie s-o dea jos imediat! 

   Apoi, întorcându-se spre Tamani, spuse:

   - O parte din personal se află cu lăstarii la etaj, și ai văzut câți elevi sunt în sala de mese. Toți ceilalți încercă să-și pună la adăpost experimentele și...

   - Să-și pună la adăpost ce? exclamă Tamani.

   - Experimentele, repetă Yeardley, fără să dea vreo explicație când era cât se poate de logic.

   - Atunci, convoacă-i pe toți acum! zise Tamani. La naiba cu experimentele lor!

   - Tam, strigă Katya de lângă balustradă. Au trecut de răscrucea cu drumul care duce la Palatul de Iarnă. Sigur vin încoace.

   O clipă, Tamani nu zise nimic, apoi trecu la fapte ca și când ar fi fost băgat în priză deodată.

   - OK, cei care n-au armă, afară - acum! zise el, uitându-se la David și clătinând din cap. Începe evacuarea.

   Începu să mâne pe toată lumea de pe balcon înăuntru și apoi pe scări în jos.

   - Eu nu plec nicăieri, zise Laurel, opintindu-se când Tamani încercă s-o alunge împreună cu ceilalți.

   - Laurel, te rog, nu poți face nimic împotriva ei.

   - Nici voi nu puteți!

   Laurel se rușină chiar în momentul în care vorbele îi ieșiră din gură. 

   - N-am.... n-am vrut să...

   Tamani rămase tăcut un moment care păru o eternitate.

   - Poate că nu, șopti el, într-un sfârșit. Dar poate reușim să tragem de timp ca să te salvezi. După ce te scoatem pe tine de-aici, mergem în față s-o întâmpinăm, iar restul se vor adăposti în pădure.

   Laurel se uită la David, dar acesta dădu din cap, aprobându-l pe Tamani.

   - OK, zise ea încet.

   Ura să se simtă inutilă.

   - Mă duc înapoi la Rhoslyn cu Yeardley și-l aducem pe Jamison cât de repede putem.

   - Perfect, spuse Tamani, încercând să-și ascundă ușurarea.

   - Ia-o și pe Chelsea, zise David și întinse mâna s-o împingă înainte, după care apucă sabia cu ambele mâini.

   - Sigur.

   Laurel încuviință din cap și o luă pe Chelsea de mână.

   - Vino! Hai să vedem dacă putem da o mână de ajutor ca să grăbim evacuarea.

   - Mulțumesc, spuse Tamani încet, strângând-o de mână.

   Laurel îl strânse și ea, dar nu se uită în ochii lui; nu voia să vadă cât de neputincioasă se simțea. Știa ce făcuse Yuki din blocul lui, ce le făcuse Jamison trolilor... cât sperau David și Tamani că aveau să le țină piept? Cu siguranță nu suficient de mult ca ea și Yeardley să-l trezească pe Jamison și să-l și aducă.

   - Mai întâi trebuie să evacuăm toți lăstarii, le dădea Yeardley instrucțiuni în timp ce-l urmau în atrum. Duceți-i pe toți la ieșirea dinspre vest!

   Zânele o luară la fugă să dea de veste, multe dintre ele abia reușind să-și păstreze sângele rece.

   - Laurel! strigă Tamani coborând scările, cu David în spatele lui, pe când de afară, din față, începură să se audă niște bubuituri.

   - Pe ochiul lui Hecate! înjură Yeardley. Ce-a fost asta?

   - Soldați la intrare! zise Tamani. Au venit prin spate. Prea mici ca să fie troli, dau au puști. Cred că sunt ai Kleei.

   - Ai Kleei? întrebă Laurel, confuză. Dar nici n-a ajuns măcar.

   - Probabil că i-a trimis înainte, explică Tamani sec. Eu unul așa aș fi făcut: aș fi rămas în spate până își ocupau pozițiile. Ar fi trebuit să mă gândesc. Suntem exact în locul în care vrea să fim - și nu mai avem ce să facem.

   Ilustrând parcă ceea ce tocmai spusese Tamani, vitraliile aflate la 15 metri deasupra lor se sparseră, iar peste mobila din autrium se împrăștiară cioburi colorate și fragmente din cele 6 borcane de plastic care erau acolo. Din ele curgea un lichid transparent, care umplea aerul cu un miros specific de benzină.

   - Ce facem? întrebă Yeardley. Ne strângem laolaltă? Ne împrăștiem? Eu...

   Vocea îi fu acoperită de bubuitul asurzitor al unei explozii. Porțile din față fură cuprinse de flăcări, care le pârjoliră și aprinseră benzina cu care se îmbibase baricada, iar încăperea fu inundată de o fierbințeală care venea în valuri. Cei aflați în apropierea flăcărilor luară foc pe loc, dar focul era atât de intens, încât țipetele nu se auziră prea mult.

   - Pe odraslele lui Uranus! urlă Yeardley. Fugiți!

   Părăsiră atriumul înainte ca vălătucii de fum negru să-i sufoce, în timp ce flăcările patinau pe băltoacele de benzină și începeau să-și facă drum spre covoarele și tapiseriile care decorau camera.

   În vreme ce fugeau spre sala de mese, Yeardley era să fie dărâmat de zâna cu ochi negri pe care o trimisese înainte să deblocheze baricada din aripa vestică a clădirii. Avea ochii căscați de spaimă, iar cuvintele îi ieșeau din gură ca un torent greu de descifrat.

   - Incendiu! Baricada de vest a luat foc!

   Laurel era aproape sigură că vedea rotocoale de fum negru șerpuind de-a lungul tavanului și ajungând pe coridorul care ducea la ieșirea din vest.

   - Elevi, vă rog să vă liniștiți! strigă Yeardley, dar Laurel știa că vorbele lui nu ajutau la nimic. 

   Fumul se aduna deja deasupra lor, gros ca niște nori înecăcioși care se răspândeau din atrium și, bănui ea, de la celelalte ieșiri.

   Era atâta panică în învălmășeala zânelor de toamnă, încât Laurel abia sesiză șuieratul ciudat dinaintea bubuitului unei explozii, care se auzea de undeva de deasupra lor.

   - Ce-a fost atsa? întrebă Chelsea, nevoită să strige ca să se facă auzită în tot vacarmul acela.

   Laurel clătină din cap, iar Tamani arătă spre tavan.

   - Ce-i acolo sus?

   - Săli de clasă, camere, spuse Laurel fără să stea pe gânduri.

   - Nu, explică Tamani, exact în locul ăla.

   - Turnul, răspunse Laurel după care se gândi o clipă. Cu 5 sau 6 etaje mai sus; se vede de-afară.

   Tamani trase o înjurătură.

    - Probabil și mai multă benzină. Ne-a încolțit din toate părțile.

   Când îl ajunseră din urmă pe Yeardley, acesta deschisese un dulap mare și împărțea găleți unor zâne în vârstă - profesori și personal format din zâne de primăvară, în general.

   - Folosiți fântâna din sala de mese. Aurora, dacă nu putem aduce lăstarii în sala de mese, ar trebui să-i ducem la ferestre. Jayden, ia două zâne și mergeți pe platforma cu scripete ca să deschideți lucarnele.

   - Aerul va înteți focul, îl contrazise Tamani.

   - Dar va lăsa și fumul să iasă, zise Yeardley, scoțând încă două găleți. Fumul ne va omorî înaintea focului. Imediat ce avem situația sub control, vom putea să ne organizăm pentru evacuare. Avem o mulțime de ferestre și frânghii, ca să nu mai vorbesc de ziduri de protecție ignifugate în toată Academia. N-ar mai fi tocmai un centru de cercetare, dacă n-am fi pregătiți de incendiu.

   Tamani se încruntă.

   - Soldații Kleei așteaptă afară înarmați. De ce n-ar ucide toată lumea care-ar ieși pe fereastră?

   - Mă tem că ăsta nu e domeniul meu, spuse Yeardley, uitându-se cu subînțeles la sulița lui Tamani.

   Laurel trase aer în piept și își simți imediat gâtul arzând, la fel și ochii; fumul cobora tot mai mult.

   - Sala de mese, spuse cu o voce răgușită Yeardley, aplecându-se mult și făcându-le semn cu mâna să-l urmeze.

   Când se apropiară de ușile duble, Laurel zări brigada cu gălețile cărând apă din fântână de-a lungul coridoarelor ca să țină focul în frâu. Alții luau de pe pereți și de pe podea materialele inflamabile, pentru a nu lăsa focul să se întelețească. Din păcate, eforturile lor erau îngreunate de fumul mușcători, și, la fiecare zână care făcea ceva util, mai exitau 3 care alergau orbește pe coridoare, strângând la piept cărți și experimente. Altele se adunaseră sub scară, certându-se dacă să o ia în sus sau în jos.

   Laurel încercă să strige la ele s-o urmeze, dar înghiți o gură de fum și începu să tușească groaznic.

   - Zânelor! Pe-aici! răsună vocea lui David prin vălătucii de fum ca un far în ceață.

   Cu statura lui impunătoare, părea indiferent la norii negri care se învârteau nebunește în jur, iar Laurel se abținu să exclame când văzu că fumul era respins de magia Excaliburlui. Stratul de aer care-l înconjura nu era mai gros ca o geană, dar aerul pe care îl respira el era curat. Strigă din nou:

   - Spre sala de mese! O să deschidă lucarnele!

   La început, zânele înghesuite pe scări păreau paralizate de neputința de a lua o decizie, iar Laurel își dădu seama că stăteau acolo, ținându-și respirația ca să nu inhaleze fum, și se întrebau dacă ar trebui să urmeze sau nu ordinele lui David.

   „Pentru că e om.”

   Atunci, o Amestecătoare pe care Laurel nu o recunoscu începu să-și facă loc prin mulțime, mergând spre locul la care spusese David.

   O clipă, Laurel făcu ochii mari de mirare și se întrebă dacă nu cumva David avea s-o încaseze. Dar Amestecătoarea stătu o clipă în fața lui, apoi dădu din cap și se aplecă să o ia pe coridorul plin de fum care ducea la sala de mese.

   În cele din urmă, zânele înțeleseră mesajul și, încet, foarte încet, o luară și ele pe coridor spre sala de mese, mergând aplecate ca să poată respira.

   Dar nu toată lumea făcu la fel.

   O zână chipeșă, un tânăr, se zbătea în mulțime ca s-o ia în direcția opusă. Pusese un picior deja pe prima treaptă, când cineva strigă la el de după perdeaua de fum:

   - Galen, oprește-te!

   Galen rămase pe loc.

   Ceva negricios curgea foarte încept în casa scării. O clipă, Laurel crezu că era ulei, dar apoi își dădu seama că era roșu și ciudat de fin, ca fumul care se aduna peste tot în jurul lor. Numai că nu era ca gazul cu efect somnifer, care se răspândea și se ridica în aer; pâlca aceasta era grea și se lăsa până aproape de pământ, ca vaporii lenți de gheață carbonică, îngreunându-ți pasul de parcă ai fi călcat prin noroi, după care un alt vapor era eliberat ca să-ți îngreuneze pasul următor.

   Galen scrâșni din dinți.

   - Mai sunt zâne acolo sus, strigă el. Trebuie să le pun în gardă.

   Și, fără să mai aștepte, continuă să urce scările.

   De-ndată ce frumul roșu îi atinse piciorul, Galen se clătină și căzu, fața i se albi, iar mâinile și picioarele începură să i se zbată, cuprinse de spasme. În timp ce zăcea pe scări, ceața roșie se încolăci în jurul lui. Chiar și prin aerul acela îmbâcsit de fum, Laurel își dădu seama, de la 3 metri, că era mort.

   Mai fuseseră și alții care-l văzuseră; se auziră câteva țipete ale zânelor care fugeau de pâlca târâtoare, unele dintre ele luând-o direct spre porțile în flăcări.

   - Opriți-vă! Opriți-vă!

   Vocea lui Yeardley fu înăbușită de fumul încecăcios.

   - Nu avem voie să ne panicăm, le rugă el. Lucarnele din sala de mese au fost deschise; toată lumea să treacă în sala de mese!

   - Galen a avut dreptate; o parte din personal a rămas la etaj. Nu putem face nimic? întrebă una dintre zânele care rămăseseră pe loc.

   Yeardley se uită la gazul roșu amenințător care se înălța pe scări, spre etajele superioare.

   - Zeița să le aibă în pază! zise el fără vlagă.

   În cele din urmă, majoritatea zânelor ajunseră în sala de mese, dar câtevamai încăpățânate rămaseră să se uite pe scări în sus.

   Când Laurel le căută cu privirea, pâlca roțiatică se răvărsă peste platforma de deasupra lor, separată acum în lujeri lungi de balustradă, revărsându-se ca o cascadă uleioasă.

   - Păzea! țipă Laurel, trăgându-i în spate lângă ea pe Tamani și pe Chelsea, aflați la un pas să fie atinși de șuvoiul fin de ceață, care se prelingea sub formă de grilaj acum.

   Nu toată lumea se mișcase suficient de repede, iar acum, valuri negre năvăleau peste ei ca pârâiașele de nisip și căzură, pur și simplu, din picioare, fără să scoată vreun sunet.

   - Să mergem! zise Tamani, luând-o pe Laurel de mână.

   În prima clipă se gândi să se împotrivească, să ridice zânele căzute și să le ducă într-un loc sigur, dar Tamani o strângea tare de mână, așa că îl lăsă s-o ducă de-acolo.

   În sala de mese, Yeardley dădea instrucțiuni unor elevi să pună în pragul ușilor cârpe umede. Cei din brigada găleților, care scăpaseră din ghearele otrăvii roșii, vărsau gălețile cu apă direct pe uși, umezind lemnul. 

   Datorită lucarnelor mari, deschise acum spre cerul ușor întunecat de la lăsarea serii, fumul plutea în sus, iar Laurel putea acum să respire cu spatele drept. Se uită la Chelsea, care avea fața și hainele negre de fum, și presupuse că și ea arăta la fel.

   Aruncând o privire în jur, rămase șocată de cât de puține zâne mai erau acolo și chiar mai șocată de cât de multe dintre ele erau conștiente, tratându-i pe răniți, numai că acum răniților li se mai alăturaseră câteva zeci, care leșinaseră din pricina fumului.

   - Ce facem acum? întrebă Laurel.

   - Eu și David o să ieșim primii, răspunse Tamani, legănându-și sulița spre zânele care așezau o scară de lemn sub una dintre ferestrele înalte din sală. Nu sunt condițiile ideale pentru o evacuare, dar, între lucarne, pereții ignifugați și fântână, ar trebui să avem timp să scoatem pe toată lumea - dacă reușim să intrăm și să ieșim pe ferestrele astea fără să fim împușcați.

   Laurel își dădea prea bine seama că altceva îl frământa pe Tamani, după felul în care se uita la cer.

   - Ce e? îl întrebă ea, atingându-i brațul.

   După câteva clipe, se întoarse spre ea.

   - Klea n-are de ce să mai rămână în zonă; știe că a câștigat aici. O să meargă mai departe la Palatul de Iarnă, iar cineva trebuie s-o oprească. Eu trebuie s-o opresc.

   Oricât de mult ura gândul că Tamani avea s-o înfrunte pe Klea din nou, Laurel știa că are dreptate.

   - Ia-mă cu tine, se rugă ea.

   - Laurel, te rog, o imploră el, dar o văzu imediat clătinând din cap.

   - Nu să mă iei cu tine la Klea, ci să mă scoți de-aici. Pe mine și pe Yeardley. Să mergem după Jamison.

   Se duse mai aproape de el, pentru ca nimeni, nici măcar Chelsea sau David, să n-o audă.

   - Știi că e ultima noastră șansă.

   - Crezi c Yeardley va fi de acord să vină cu tine? întrebă Tamani, iar Laurel rămase cu privirea la el în timp ce acesta continua să le organizeze pe zânele cuprinse de panică.

   Astăzi fusese lumina călăuzitoare a Academiei, iar ea voia să-l ia de-acolo.

   - O să trebuiască să fie, n-are încotro, nu? zise Laurel înecându-se de la fum.

   O mișcare îi atrase atenția, iar lumina din jur căpătă o nuanță ciudată, toxită. Laurel își dădu seama pe dată că lumina venea prin lucarnele de deasupra.

   Ceața roșie probabil că se revărsase prin ferestrele de pe casa scării, iar acum își croia drum peste acoperișul întins al sălii de mese, învăluind lucarnele și, când Laurel își ridicase privirea, revărsându-se înăuntru.

   Cascada de otravă mortală se revărsă de la cel puțin 6 metri înălțime, lovind o zână inconștientă, murdară toată de funingine, întinsă pe o masă. Aceasta se zvârcoli în tăcere și apoi rămase nemișcată, în vreme ce gazul roșiatic și uleios se răspândea pe podea.

   Un murmur colectiv de groază se desprinse din grupul zânelor, care, imediat după aceea, intrară în panică. Se întoarseră toate odată, iar Laurel abia reuși să se țină pe picioare când se îmbulziră pe lângă ea, de parcă nici n-o vedeau - nu vedeau nimic în afară de propria disperare.

   Laurel rămase cu ochii ațintiți la ceața rubinie, în timp ce-l ținea strâns de mână pe Tamani, când adevărul o izbi brusc.

   Nu scăpaseră de otrava Kleei; jucaseră exact cum le cântase ea.

   Și acum nu mai aveau nicio cale de scăpare.

Capitolul 17

        Moartea roșie se mișca lent, foarte lent, târându-și pe podea cârceii fumegânzi și aducând mai mult cu o creatură vie decât cu un simplu gaz. Se înfășura în jurul victimelor, alegând întâi prada cea mai ușoară - cum era zâna care zăcea inconștientă pe jos.

   „Trebuie să le salvez.”

   Disperarea alungă orice gând rațional din mintea lui Laurel, care se repezi spre corpurile căzute la pământ, lovindu-se însă de pieptul lui Tamani, care-i stătea în cale.

   - Laurel, nu poți face asta.

   Încercă să-l dea la o parte și să ajungă la zânele neajutorate, care-și pierduseră cunoștința. Tamani își puse brațele în jurul mijlocului ei, iar Laurel simți degetele lui David pe față, mângâind-o și străduindu-se s-o liniștească.

   - Laurel, îi șopti David. Oprește-te.

   Blândețea cu care spusese asta o paraliză, ca și când ar fi țipat la ea.

   - Trebuie să ne gândim la ceva, adăugă el, iar Laurel renunță treptat să se mai zbată.

   Toată lumea care mai era în picioare se cocoțase pe mese, majoritatea la marginea încăperii, cu ochii căscați de groază. Focul bloca ieșirile; otrava se infiltra peste tot unde focul nu reușea să ajungă...

   Laurel aproape că simțea satisfacția cu care Klea plănuise fiecare detaliu al acestui asalt. Aici erau profesorii, prietenii - familia ei, de fapt. Dar din tot ce făcuse în ziua aceea era limpede că își dorea să moară toți și, mai mult decât atât, să moară îngroziți.

   Laurel își dădu seama că tremura de furie. Trolii erau mici copii pe lângă Klea - cel mai mare monstru din Avalon.

   Laurel îi dădu lui David mâinile la o parte și se duse la o zână care zăcea leșinată la câțiva pași de fumul ucigaș. Laurel o luă de piept și o târî în spate, departe de primejdie.

   Tamani o apucă de mână, dar Laurel se smuci din strânsoare. El întinse mâna s-o apuce iarăși și o ținu strâns de data asta.

   - Laurel, ce-ai de gând să faci? Unde ai de gând s-o duci?

   - Habar n-am! strigă Laurel, în timp ce lacrimi de furie îi șiroiau pe obraji. Dar... departe de aici!

   Spunând asta, merse mai departe și mai scăpă o zâna de imediata amenințare a pâclei roșii. Oricum aveau să moară cu toții, dar Laurel își spunea că măcar să nu moară acum, cât încă mai putea să le prelungească viața. Mai apucă o zână de umeri și începu s-o târască înapoi, lângă prima pe care o salvase.

   Dând din cap, Tamani se duse și el și făcu același lucru, ridicând o zână și punând-o la loc ferit de fumul care se apropia tot mai mult, încet, centimetru cu centimetru, acoperind intrarea în sasa de mese și infiltrându-se mai departe în încăpere.

   Chelsea și David mai ridicară și așezară pe masă o zână, apoi pe altele, luând exemplul lui Laurel și al gestului ei umanitar zadarnic și târând e margine celelalte zâne rănite sau leșinate, până ce nu mai rămase decât o porțiune de piatră goală între fum și următoarele sale victime.

   Când David dădu să se ducă iarăși după o zână, Tamani îi puse mâna pe piept și îl împiedică.

   - Trebuie să-ți iei sabia de-acolo.

   Fumul era la doar câțiva pași de locul în care o lăsase, cu lama înfiptă câțiva centimetri în dalele de marmură.

   - Nu ne putem permite s-o pierdem.

   David încuviință din cap și se întoarse s-o recupereze. Dintr-odată, făcu ochii mari.

   - Stai! zise el, apucându-l de braț pe Tamani. Sabia. Laurel! Unde duce peretele ăla? răcni David, arătând spre peretele din spate al sălii de mese.

   - Afară, răspunse gâfâind Laurel, trăgând în continuare o zână spre marginea încăperii. Spre grădini.

   - Atât? insistă el. Nu tu, ăăă, vreo anexă, ceva?

   - Mai sunt serele în partea aia, interveni Caelin, și Laurel rămase surprinsă că i se adresase direct lui David.

   - Perfect, murmură David în barbă. Ele o să ne ascundă de cei care ar putea să ne pândească acolo.

   - Dar n-ai cum să ajungi la ele, zise iar Caelin. Nu e nicio ușă, doar un zid despărțitor.

   - Mulțumesc, spuse David, strângând mânerul sabiei, pe care o scosese din teaca ei provizorie, dar ușă o să-mi fac singur.

   Laurel îl urmări luând-o la fugă spre zid, plecându-și fruntea o clipă, ca și când s-ar fi rugat, ridicând apoi sabia și aruncând-o spre peretele de piatră. Lacrimi pline de speranță îi umplură ochii când văzu linia lungă, verticală, pe care o făcuse în piatră. Încă două crestături în lateral și Laurel începu să zărească lumina intrând pe acolo.

   - Ajutați-mă să împing! strigă David, și zânele se strânseră imediat în jurul lui, ocolindu-le cu grijă pe cele leșinate pe care le depuseseră la marginea înăperii.

   Împinseră cu toată puterea în timp ce David tăia în partea de jos și, cu un scrâșnet puternic, bucata decupată în piatră cedă și căzu la pământ, lăsând lumina soarelui care apunea să pătrundă în încăpere.

   Următoarele 15 minute fură ca un coșmar pe repede înainte.

   Pe Laurel o dureau brațele de câte zâne trăsese afară prin breșa îngustă făcută de David spre una dintre sere. Picioarele ei, obosite după o zi lungă în care fugise de troli, amenințau să-i cedeze. Dar fiecare zână pe care o scoteau din sala de mese însemna o Amestecătoare salvată.

   O frică paralizantă le făcu pe zâne să încremenească pentru câteva momente, când otrava roșie începu să curgă peste marginea acoperișului sălii de mese și, de acolo, pe tavanul de stclă al serei. Părea că zânele își țineau toate respirația când acoperișul în pantă începu să se facă roșu, dar, îmbinările fiind etanșe, erau în siguranță.

   Transpirația șiroia pe fețele celor care munciseră cot la cot cu Laurel - mai mult ca sigur o experiență nouă pentru majoritatea zânelor de toamnă - dar intrau deja în criză de timp. În sala de mese, băltoaca de gaz acoperise aproape complet podeaua și continua să curgă prin ochiurile de geam de pe acoperiș, de data asta nu doar sub formă de firicele subțiri, ci de valuri la fel de mari ca lucarna.

   - Trebuie să ne oprim, zise Yeardley într-un sfârșit.

   Sala de mese devenise o cursă de obstacole mortală a cascadelor ruginii.

   - Încă una, zise Laurel cu respirația tăiată. Mai pot lua una.

   Yeardley se gândi o fracțiune de secundă, după care încuviință din cap.

   - Toată lumea să mai ia una, dar apoi trebuie să găsim o cale de a sigila gaura asta; altfel, ne-am chinuit în zadar.

   Laurel fugi spre cel mai apropiat grup de zâne căzute. Pe asta avea s-o târască mai bine de 6 metri. Cu brațele înțepând-o de durere, o apucă de subsori pe prima zână pe care o găsi, suferind la gândul că pe atât de multe altele le-ar fi putut atinge, atât de aproape erau - atât de multe pe care nu spera să le mai poată salva vreodată.

   Când se întoarse, un nou fuior de fum intră printr-o lucarnă de deasupra, împiedicând-o să mai vadă ieșirea. Când atinse podeaua de piatră, otrava cumplită păru să stropească în jur, aruncând cu stropi atât de aproape de Laurel, încât abia apucă să se ferească din calea lor ca să n-o atingă.

   Scrâșnind din dinți, Laurel ridică mai mult trupul inert. Trebuia să iasă.

   O târî pe zână ocolind cascada, în timp ce durerea de picioare nu-i dădea pace. Se uită în față și văzu că avea cale liberă. Încă 4 metri. Știa că poate.

   Brusc, se împiedică de ceva și căzu, julindu-se la cot când ateriză pe pardoseala de piatră. Se uită să vadă ce era.

   Mara.

   Probabil că lucrase mai devreme aici, dar leșina din cauza căldurii și a fumului înainte ca lucarnele să fie deschise. Laurel se uită în spate. Gazul târâtor era la doar câțiva centimetri de picioarele Marei.

   „N-o să te las să mori.”

   Aruncând încă o privire spre ieșire, Laurel se întoarse și, încercată de un sentiment de vinovăție, o apucă pe Mara cu o mână, lăsând-o pe cealaltă zână acolo. Brațele ei se răzvrăteau, tremurând de oboseală când o târî pe Mara stângaci câțiva pași mai încolo. Și încă câțiva.

   Se întoarse ca s-o strângă mai bine și se dădu în spate clătinându-se; alte zâne, care nu-și petrecuseră ziua urcând povârnișuri și alergând, treceau în viteză pe lângă ea, cu poverile lor.

   Pe Laurel o înțepau pieptul și gâtul de la fumul care plutea încă în aer - stătuse prea multă vreme acolo - iar pâcla părea acum că o urmărește pe ea, înaintând centimetru cu centimetru, la fel de repede pe cât reușea ea să se miște.

   „E viața lor sau a ta în joc.”

   Gândul o seceră pe nepusă masă, și, chiar dacă își dădu seama de asta, o mai târî pe Mara un pas.

   „Nu sunt în stare. Ba sunt!”

   Se uită în spate spre ieșire. Părea atât de aproape și, totuși, atât de departe.

   Trăgând cu toată puterea, ceva o făcu să se uite în sus exact când o cascadă de fum începu să curgă printr-o lucarnă, stropind podeaua și revărsându-se spre ea într-un val de picături otrăvitoare.

Capitolul 18

       Tamani azvârli slăbit trupul inert al zânei prin gaura din față și se clătină în prag, chinuindu-se să ia o gură de aer. Rana îi supura din nou și îi venea să se facă ghem și să se țină de ea. Nu mai făcuse niciodată atât de mult efort și nu-și dădea seama cum de mai rezista.

   „Ce nu te omoară, te face mai puternic.”

   Șocat, Tamani își îndreptă spatele și se uită în jur. Sera era enormă, cel puțin de 5 ori mai mare decât casa lui Laurel din California. Și prin pereții de sticlă văzu mai multe sere, un șir lung, exact așa cum spusese băiatul zână. Erau adăpostul perfect pentru supraviețuitori.

   Acum nu mai ieșea nimeni, iar Yeardley și câteva zâne se ghemuiseră lângă gaură, strigând la cei care probabil că rămăseseră înăuntru. Unde era Laurel?

   Dădu cu ochii de David, care se chinuia cu niște zâne să ridice bucata de zid dislocată, ca s-o împingă la loc. Chelsea se așezase în genunchi lângă cineva care zăcea pe jos și tușea - probabil o zână care inhalase prea mult fum.

   Dar nici urmă de Laurel.

   Tamani cercetă cu privirea mulțimea, o dată, și încă o dată, însă nu o văzu nicăieri.

   Frica i se strecură în suflet când își dădu seama că probabil rămăsese înăuntru. Toată oboseala îi dispăru într-o clipă și o luă la fugă spre gaura din zid, făcându-și loc prin mulțime cu coatele.

   - S-a terminat, îi zise o zână mai în vârstă, punându-i o mână pe piept.

   - Trebuie doar să mă uit, spuse Tamani, împingând-o deoparte. Trebuie să...

   Dar nimeni nu-l asculta. Nu mai spuse nimic și încercă să-și facă drum până mai aproape, reușind să arunce rapid o privire peste creștetul unei zâne mai scunde.

   Acolo era! La doar 3 metri de ieșire, cu spatele la ei, chinuindu-se să salveze ultima zână, un băiat, pe care îl trăgea spre deschizătură.

   - Dă-i drumul! țipa Yeardley, dar capul blond se scutura frenetic.

   Tamani blestemă încăpățânarea lui Laurel și încercă să se împingă și mai în față.

   - Mă duc s-o scot de-acolo, zise el.

   Dar nimeni nu părea să-l audă, mâinile împingându-l înapoi cu tot mai multă putere pe măsură ce panica se așternea.

   „De ce nu renunță?”

   - Trebuie să... trebuie să... continua Tamani să se lupte cu zânele, fără a mai putea vorbi coerent.

   I se tăie respirația când Laurel se dezechilibră și căzu pe spate, iar bucata aceea de carne pe care o trăgea după ea îi căzu peste picioare, țintuind-o locului. Încerca să dea din picioare pentru o împinge greutatea la o parte, dar, într-un fel, Tamani știa că acele câteva secunde prețioase aveau să încline balanța în defavoarea ei.

   - Nu! urlă el, năpustindu-se înainte și avansând foarte greu prin aglomerația din seră.

   Îl auzise - era sigur de asta; dădea din mâini și din picioare și întorcea apul spre el. Dar apoi se liniști și o cuprinseră spasmele, cârceii otrăvitori o împresurară, iar bluza ei roz păru să sclipească în întuneric când fumul roșiatic o învălui.

   Tamani se prăbuși în interior, ca și cum niște lame ascuțite i-ar fi ciopârțit fiecare părticică a corpului pe dinăuntru.

   - Ăștia suntem, zise Yeardley îndurerat, făcându-le semn lui David și celorlalte zâne să termine de așezat bucata de piatră. Nu mai putem salva pe nimeni. Blocați ieșirea.

   Tamani parcă prinsese rădăcini.

   - Nu! urlă el din nou. Zeiță milostivă, nu!

   David împinse piatra cu toată puterea.

   „Nu cred că-și dau seama; altfel n-ar fi părăsit-o pe Laurel în felul ăsta.”

   Tamani deschise gura să-l avertizeze disperat pe David, dar vorbele îi rămaseră în gât, alungând și ultima rază de speranță.

   Nu putuse articula cuvintele.

   Nu fusese în stare să spună nimic.

   Nu putea să respire.

   Nu putea să vadă.

   În el se căsca un gol. Trebuia să ajungă la ea - nu putea să trăiască fără ea, nu știa cum. Nu știa cum să inspire și să expire într-o lume în care ea nu mai era.

   Niște mâini puternice îl izbiră de perete și dădu cu capul de piatră, iar durerea îl ajută să-și revină puțin și să-și recapete ultimul stro de rațiune. Reuși să clipească și să-și limpezească vederea - să vadă ce era la doar câțiva centimetri în fața lui.

   N-o cunoștea pe zâna aceea - era un Amestecător ca oricare altul - însă suferința din privirea lui oglindea propria lui suferință.

   - Nu trebuie să te agăți de ea, îi spuse acesta.

   Iar Tamani își dădu seama că și el pierduse pe cineva drag.

   - Lupta încă nu s-a terminat, adăugă zâna care-l lipise de perete. N-am scăpat încă de zâna rebelă și o să avem nevoie de tine.

   Klea.

   Îi furase totul... totul.

   Avea să se îndrepte în curând spre Palatul de Iarnă; Tamani știa asta. Era singurul pas logic.

   Nu mai avea vreme să-i aștepte pe ceilalți. Trebuia să pornească la drum chiar în clipa aceea.

   O să-l ucidă, știa asta. Iar Shar nu va mai fi acolo să-l salveze.

   Și, cu voia zeiței, va merge atunci la Laurel.

   Se strădui să dea din cap și să-și recapete răsuflarea. Să nu se mai certe cu această zână care-l ținea pe loc. Nu voia s-o aștepte pe Chelsea și să trebuiască să-i spună că Laurel murise; să-i vadă fața lui David în momentul în care și-ar fi dat seama ce făcuse. Nu credea că putea suporta să le împărtășească suferința lui.

   Zâna din fața lui spuse ceva - Tamani era surd, dar dădu din cap, lipindu-și fruntea de peretele de sticlă, ca și când s-ar fi dat bătut. Dar privirea îi rătăci peste pământurile de afară, abia vizibile în lumina din ce în ce mai slabă. Acoperișul înclinat al serei făcu gazul roșiatic să alunece peste margini. Asta însemna că ușa din față, unde tavanul era cel mai înalt, era un loc sigur.

   Nu era ăzită - cine s-ar fi gândit s-o păzească?

   Numai un nebun de legat putea să-și dorească să plece acum.

   Tamani se apropie de ușă, încercând să nu atragă atenția și lăsând tot mai multe rânduri de plante în urmă, între el și mulțimea de Amestecătoare. Aproape ajunsese, când băiatul care vorbise cu el mai devreme se uită în spate.

   Tamani îl privi și el, dar era prea departe, așa că se strecură afară, iar ușa de sticlă se închise în urma lui, stingând vociferările dinăuntru.

   Apoi o luă la fugă. Se simțea ușor, imponderabil, ca și când ar fi putut zbura în timp ce călca în noroi și în iarbă; fugea de zidurile cu verdeață ale Academiei, ignorând cu desăvârșire minionii Kleei, care ar fi putut sta la pândă.

   Avea s-o ucidă pe Klea.

   Ori Klea avea să-l ucidă pe el.

   În momentul acela, nici nu mai conta.

        Pe Laurel o durea tot corpul și își strânse brațele la piept.

   Abia o scosese ppe Mara înainte să cadă la pământ, cuprinsă de o criză de tuse. Apoi veni și Chelsea, care se aplecă peste ea, cu o figură îngrijorată.

   - E OK, spuse ea blând. N-ai pățit nimic.

   În jurul ei se adunară și alte zâne când Laurel trase adânc aer în piept.

   - Acum sunt bine, zise după alte câteva reprize de tuse. Sunt bine.

   Dar nu se ridică. Voia să stea câteva clipe întinsă, doar să inspire și să expire. Doar câteva clipe.

   Auzi țipete și strigăte dinspre zidul Academiei, dar închise strâns ochii ca să nu mai vadă nimic. Nu voia să asiste la momentul în care aveau să pună lespedea la loc sau să știe câte zâne fuseseră lăsate să moară. Îi era greu și numai să se gândească, așa că rămase întinsă, cu ochii închiși, străpânindu-și lacrimile până când agitația se potoli.

   Mai trase o dată aer în piept, își luă inima în dinți și deschise ochii, pregătită să înfrunte realitatea.

   - Unde sunt David și Tamani? întrebă Laurel, ridicându-se cu greu în picioare și dându-și la o parte părul de pe față.

   - David e acolo lângă zid, răspunse Chelsea arătând cu degetul. Iar pe Tamani nu-l văd în momentul ăsta, dar a ieșit la câteva secunde după tine, te asigur, adăugă Chelsea, care probabil că văzuse spaima care începea să se aștearnă în privirea lui Laurel.

   - OK, zise Laurel neliniștită.

   „E aici. O să-l găsesc eu.”

   Pe zidul care separa sala de mese de seră, zânele lipeau cu un pământ cleios din jardiniere crăpăturile din jurul lespezii, pentru a nu lăsa pâcla otrăvitoare să se răspândească. Câteva zâne, bărbați, își dădură jos tricourile și le foloseau pe post de evantai, nu doar ca să usuce noroiul, ci și pentru a împrăștia eventuali lujeri de fum toxic care era posibil să fi pătruns în seră.

   Laurel se uită de jur-împrejurul grădinii la zânele care supraviețuiseră, mai mult de jumătate dintre ele fiind rănite sau inconștiente, și văzu că toate erau murdare de funingine din cap până-n picioare. Ar fi trebuit să fie mândră că erau în jur de 100 de supraviețuitori, dar nu se putea gândi decât la sutele de zâne rămase înăuntru.

   Sute de morți, Lăstari, profesori, colegi de clasă și prieteni. Dispăruți cu toții.

   „Prieteni.”

   - Chelsea, unde-i Katya? 

   Laurel cercetă grădina cu privirea, căutând un păr blond și un tricou roz ca ale ei.

   - Unde e?

   Laurel se ridică pe vârfuri, gândindu-se că, dacă s-ar fi uitat mai bine, sigur ar fi găsit-o pe prietena ei.

   - N-n... n-am văzut-o, răspunse Chelsea.

   - Katya! strigă Laurel, învârtindu-se pe loc. Katya!

   - Laurel!

   Yeardley îi cuprinse brațele și vocea lui îi răsună în urechi.

   - N-a reușit să iasă. Îmi pare rău.

   Katya. Moartă. 

   Laurel îl auzi ca prin ceață pe David venind lângă ea și-i simți mâna atingând-o ușor pe braț.

   - Nu, spuse ea în șoaptă - dacă ar fi spus prea tare, totul ar fi devenit adevărat.

   - Îmi pare rău, repetă Yeardley. Am încercat... am încercat s-o conving să se salveze pe ea, dar știi cum e Katya; n-ar fi făcut așa ceva.

   Laurel încercase până în acel moment să fie tare, dar imaginea proaspătă a chipului Katyey în minte - zâmbetul, hotărârea cu care acționase pe balcon - era prea mult. Se prăbuși în brațele lui Yeardley și începu să plângă, udându-i umerii în timp ce o ținea în brațe.

   - O să ne fie umplit de dor de ea, îi murmură el la ureche.

   Laurel se dezlipi de cămașa lui Yeardley.

   - Am s-o ucid, zise ea, cu o ură care nu părea a ei.

   În sufletul său se aprinse o scânteie de furie, iar Laurel o lăsă să mocnească, să se întețească.

   Mai întâi Shar, acum Katya...

   Pentru prima oară în viața ei, Laurel își dădu seama că își dorea sincer ca cineva să moară; își dorea cu atâta ardoare, încât ar fi sugrumat-o pe Klea și cu mâinile goale, dacă ar fi trebuit.....

..................................................................