Fata cea bună, Mary Cubica

 .................................................................

6.

                Mia ia pastilele cu o înghițitură de apă, și apoi așteptăm. Pe când zborul nostru este anunțat, aproape că a adormit.

   Urmează să zburăm la Minneapohs/St. Paul pentru o escală de 45 de minute, după care vom porni spre Duluth, Minnesota. Acolo, un așa-zis amic al lui Gabe, detectivul Roger Hammill, ne va lua și ne va duce cu mașina la Grand Marais. Gabe îl numește amic, dar am senzația că descopăr în vocea lui un ușor dispreț la adresa acestuia.
   Zborul nostru este unul matinal, este abia ora nouă, și în timp ce avionul se ridică pe cerul înfrigurat și sumbru, știm că va fi o zi foarte lungă.
   Norocul nostru că Mia a adormit și este liniștită.
   Stau alături de ea, pe scaun. Ea este la geam, eu, spre interval. Gabe stă de partea cealaltă a culoarului și, din când în când, mă atinge pe umăr și mă întreabă dacă sunt bine. Lângă el, doctorița Rhodes este pierdută într-un audiobook, căștile îi acoperă urechile. Restul pasagerilor sunt parcă dintr-un alt univers decât al nostru. Bolborosesc la nesfârșit despre vreme, condițiile pentru schi și legătura dintre zboruri.
   O femeie începe să spună Tatăl nostru atunci când decolăm, rugându-se să aterizăm teferi și nevătămați. Ține niște mătănii în mâinile care îi tremură. Pilotul ne avertizează în legătură cu golurile de aer și ne roagă să rămânem pe scaune.
   Când suntem aproape să aterizăm în Minneapolis, Mia se trezește și se plânge de anxietate, din cauza zborului. O întreb pe doctoriță când mai poate lua o pastilă, dar doctorița Rhodes este de părere că ar trebui să așteptăm să-i treacă de la sine. Avem nevoie de o Mia lucidă în după-amiaza asta. În timp ce așteptăm avionul următor, Gabe îi întinde un iPod Miei, și caută cea mai liniștitoare muzică pe care o poate găsi, ca să acopere zgomotul aeroportului.
   Mă întreb ce o să se întâmple când vom ajunge. Numai gândul la asta, și tot e de ajuns ca să mi se facă ușor greață. Mă gândesc la reacția pe care a avut-o Mia când a văzut pisica. Cum va reacționa când va vedea locul unde a fost ținută atâta timp prizonieră? Mă gândesc la progresul pe care l-a făcut de când s-a întors acasă. Va fi pierdut totul?
   Îmi cer scuze și plec până la toaletă, iar doctorița Rhodes îmi ia locul lângă Mia, pentru ca fiica mea să nu stea singură. Când ies din baie, Gabe mă așteaptă. Mă îmbrățișează și îmi spune:
   - În curând, toate astea vor fi de domeniul trecutului. Ai încredere în mine.
   Chiar am.
   În Duluth, suntem conduși la o mașină de poliție de către cineva care se prezintă ca fiind detectivul Hammill. Gabe îi spune Roger. Mia îi spune că este încântată de cunoștință, deși Gabe îmi atrage atenția că nu este prima dată când Mia îl întâlnește pe Roger.
   Detectivul este un tip cu o burtă proeminentă, cam de vârsta mea, cu toate că pare mai bătrân. Chestia asta îmi amintește că și eu îmbătrânesc cu fiecare zi care trece. Are o fotografie cu soția, agățată în interiorul mașinii - o femeie blondă, plinuță, cu o mulțime de copii strânși în jurul ei. Dacă îi număr, sunt șase copii, fiecare din ei grăsuți și cu zâmbete până la urechi.
   Mia, doctorița Rhodes și cu mine ne înghesuim pe bancheta din spate, în timp ce Gabe se așază în față, lângă detectiv. Mă invitase pe mine să stau acolo, dar am refuzat cu bucurie, pentru că nu mă simțeam deloc în stare să întrețin o conversație pe tot parcursul drumului.
   Avem de mers în jur de două ore. Gabe și detectivul Hammill încep să discute despre munca polițienească. Vorbesc despre cazuri și rezolvările lor de parcă ar fi într-un soi de competiție, și îmi dau seama ușor că lui Gabe nu-i place tipul. Vocea lui nu este foarte prietenoasă, uneori dă chiar răspunsuri răstite, dar, de dragul doamnelor din spate, rămâne civilizat.
   Încearcă să vorbească cu mine și cu Mia mai mult decât cu șoferul, și, pe cea mai mare parte a drumului, stăm cu toții tăcuți în timp ce detectivul Hammill ține un monolog despre cum Tiberwolves au câștigat sezonul trecut în fața celor de la Chicago Bulls. Eu nu sunt la curent deloc cu ce se întâmplă în sport.
   Mergem pe autostrada 61 și urmam, parțial, linia apei. Lake Superior.
   Ochii Miei par fascinați de apă. Mă întreb dacă recunoaște locurile astea.
   - Ți se pare ceva familiar? o întreabă Gabe, de mai multe ori.
   Îi pune toate întrebările pe care eu n-am curajul s-o fac.
   Ceva mai devreme, doctorița Rhodes ne-a explicat că Gabe nu ar trebui s-o forțeze exagerat. La rândul lui, Gabe i-a spus că are o misiune de îndeplinit - a ei era să adune bucățile în urma lui și s-o recompună pe Mia cât mai aproape de o persoană normală.
   - Presupunând că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă, aș spune că sigur ai mai trecut pe aici, zice detectivul Hammill, privind-o pe Mia în oglinda retrovizoare.
   Trecem prin Grand Marais și o pornim pe Gunflint Trail. Detectivul Hammill ne oferă multe informații despre locurile prin care trecem, și totuși ele nu sunt noi pentru mine, care le-am aflat pe toate în nopțile lungi, fără somn, de când s-a întors Mia. Trecem pe lângă păduri, atât de multă vegetație cum nu cred că am văzut în viața mea. Mulți copaci și-au pierdut culoarea verde acum, și dormitează sub zăpadă. Pământul este peste tot acoperit de alb și așa va rămâne până la primăvară. Brazii sunt și ei plini de zăpadă, grei, împodobiți.
   Ceea ce observ la Mia pe măsură ce ne continuăm excursia este o postură mai dreaptă, ca și cum ar sta la pândă. Ochii îi sunt mai vii și privesc plini de curiozitate pe geamul mașinii. I-a dispărut parcă acea privire de sticlă - acum Mia este interesată de ceea ce vede.
    Doctorița Rhodes o instruiește cu afirmații precum: poți face asta.
   Parcă îl și aud pe James, ironizând tacticile psihologice ale femeii.
   - Recunoști ceva pe aici? o întreabă Gabe.
   S-a întors s-o privească, dar Mia dă din cap că nu. Este o după-amiază târzie, ora trei, poate patru, și deja cerul s-a întunecat. Este înnorat, și deși căldura în mașină e dată tare, degetele de la mâini și de la picioare încep să-mi amorțească. Radiatorul nu poate învinge gerul de afară.
   - Mare lucru că ai reușit să scapi la timp, îi spune Miei detectivul Hammill. N-ai fi putut supraviețui viscolului iernii.
   Gândul îmi provoacă fiori. Dacă n-ar fi ucis-o Colin Thatcher, mama natură s-ar fi ocupat de asta.
   - Ah, spune Gabe, vrând să înveselească atmosfera, și pentru că a observat reacția mea de oroare. Ai fi surprins. Mia chiar este o luptătoare. Nu-i așa?
    Îi face Miei cu ochiul. Apoi mimează cuvintele doar pentru ca eu și Mia să le putem înțelege: poți să faci asta. Cauciucurile mașinii se împotmolesc într-un noian de zăpadă și, când ne întoarcem, putem vedea chiar în fața noastră o cabană sumbră de lemn.
   Mia a văzut desenele. De atâtea ori am găsit-o stand letargică în fața unor schițe ale acestei cabane, sau uitându-se cu atenție în ochii goi ai lui Colin Thatcher și nevăzând nimic în silueta aceea desenată chiar de ea în caiet. Dar acum vede ceva. Detectivul Hammill deschide portiera și, ca și cum ar fi atrasă de o forță magnetică, Mia zboară din mașină, iar eu încerc s-o opresc.
   - Mia, ia-ți căciula! Mia, fularul...
   Este atât de frig, încât aerul ar putea să-i înghețe corpul de la primul contact. Dar Miei nu pare să-i pese deloc, și trebuie să-i pun cu forța mănușile, de parcă ar fi un copil de cinci ani. Ochii ei sunt fixați pe cabană, pe treptele care duc la o ușă ce a fost sigilată cu bandă adezivă galbenă. Zăpada acoperă parțial treptele, deși se mai văd niște urme. De asemenea, mai disting și niște urme de cauciucuri în fața cabanei, semn că a mai fost cineva aici de la ultima ninsoare. Pătura albă și deasă e întinsă și pe acoperiș, și pe prispă, peste tot în jurul cabanei pustii.
    Mă întreb cum s-o fi simțit Mia când a ajuns prima dată aici, într-un loc atât de îndepărtat de lume încât îți lasă senzația că ai putea fi ultimul supraviețuitor de pe planetă. Mă cutremur la gândul acesta.
    Văd pentru prima dată și lacul pe care îl tot desenase Mia, înghețat, care cu siguranță așa va rămâne până la venirea primăverii.
   Sunt copleșită de un sentiment de singurătate și disperare, astfel că nu o observ pe Mia care urcă treptele ca și cum ar fi cel mai familiar și firesc lucru din lume. Gabe ajunge repede pană la ea și se oferă să o ajute.
   Scările sunt alunecoase și Mia este aproape să cadă de câteva ori.
   Când ei 2 ajung în dreptul ușii, îl așteaptă pe detectivul Hammill să vină și să o descuie. Doctorița Rhodes și cu mine venim în urma lui.
   Detectivul deschide ușa, o împinge, și ea scârțâie. Cu toții încercăm să aruncăm o privire înăuntru, dar Gabe îi spune Miei:
   - Doamnele mai întâi.
   Apoi o urmează cât mai aproape.

GABE

           Ajunul Crăciunului

    Undeva, prin Minnesota, începe să ningă. Conduc cât de repede pot, dar nu e destul de rapid pe cât aș vrea. Nu mai am vizibilitate aproape deloc, deși ștergătoarele merg la capacitate maximă. Ăsta este visul oricărui puști de 6 ani - zăpadă în Ajunul Crăciunului. În noaptea asta va veni Moș Crăciun, cu sania încărcată de cadouri pentru fiecare băiețel și fetiță.
   Mă sună detectivul Hammill. Are câțiva băieți care țin cabana sub observație. Mi-a povestit pe scurt despre ea, o cabană mică, pierdută în pădure. Până acum, n-au văzut pe nimeni care să iasă sau să intre. N-au reperat pe nimeni nici înăuntru.
   Când ajung eu, plănuiește să adune o echipă. Cam 10 din cei mai buni polițiști pe care-i are. Prin locurile astea, o răpire este o chestie importantă. Nu e ceva care se întâmplă în fiecare zi.
   Mă gândesc la Eve. Îmi repet de o mie de ori în minte ce o să-i spun, ce cuvinte o să folosesc ca să-i dau vestea cea mare. Apoi realizez că e posibil să nu fie nicio veste bună: ca Mia să nu fie în cabană, sau să nu supraviețuiască operațiunii de salvare. Un milion de lucruri ar putea să meargă prost.
   Cam pe când trec pe lângă Lake Superior, băieții lui Roger devin nerăbdători. A pus vreo douăzeci din ei să se îndrepte deja spre pădure.
   Au stabilit un perimetru. Au luat cu ei cele mai bune arme din departament.
   Detectivul Hammill este dedicat misiunii pe care a primit-o. E ca și cum are ceva de dovedit.
   - Să nu tragă nimeni până nu ajung acolo! zic și accelerez pe șoseaua plină de zăpadă. Cauciucurile alunecă și mă lupt să recapăt controlul mașinii. Mă sperii ca naiba. Dar ce mă înspăimântă mai tare este superficialitatea și graba pe care le aud în vocea detectivului. Chiar mai mult decât mine, este un tip a cărui principală satisfacție oferită de meserie este arma pe care o poartă.
   - E Ajunul, Hoffman. Băieții mei au familii la care trebuie să meargă.
   - Fac tot ce pot să ajung cât mai repede!
   Soarele apune și e întuneric complet. Derapez, alunec, mașina rupe crengi ale copacilor care atârnă, încărcate de zăpadă. Mașina alunecă din nou și e gata să mă scoată de pe drum. Rabla asta de rahat o să mă ucidă într-o bună zi.
   Conduc pe cât de repede pot, știind că trebuie să ajung la Thatcher înainte ca detectivul Hammill s-o facă. Omul ăla este complet imprevizibil.

COLIN

             Ajunul Crăciunului

    În după-amiaza asta m-am dus în oraș și i am mai dat un telefon lui Dan. Totul e gata stabilit. Ne-a zis că se va întâlni cu noi pe 26, în Milwaukee. Asta e tot ce-a reușit să facă. Tipul nu era să conducă până la mama dracului în Grand Marais, ne-a spus asta clar.
   Este cadoul meu de Crăciun pentru ea, o surpriză pe care o să i-o fac mâine. Vom pleca la apus și vom conduce toată noaptea. E cel mai sigur așa. Îi sugerez lui Dan să ne întâlnim la Grădina zoologică. Un loc public liniștit. Deschis de Crăciun. Am analizat planul în minte de o mie de ori.
   Vom lăsa mașina în parcare. Ea se va ascunde pe lângă cușca maimuțelor. Eu mă voi întâlni cu Dan la lupi. Mă voi reîntâlni cu ea după ce Dan va pleca, când voi fi sigur că nu suntem urmăriți. De acolo, cel mai scurt drum spre Canada este prin Windsor, Ontario. Vom conduce spre Windsor, și de acolo cât mai departe, cât ne vor ajunge banii de benzină.
   Am destul cât să ajungem până acolo. Și, apoi, totul se va termina. Vom trăi cu pseudonimele alese. Îmi voi lua un serviciu.
   L-am pus pe Dan să facă o carte de identitate falsă și pentru maică-mea și, când voi putea, o voi lua și pe ea, cumva. O să-mi dau seama cum trebuie să procedez.
   Eu știu că e ultima noastră noapte în cabana asta veche și împuțită. Mia nu știe încă. Îmi iau la revedere în secret de la locul ăsta.
   Mâine e Crăciunul. Îmi amintesc că, pe când eram mic, plecam de acasă devreme în dimineața de Crăciun. Luam un dolar și doi cenți din borcanul cu mărunțiș pe care-l țineam în hol. Mă duceam la brutăria din colț. De Crăciun, era deschisă doar până la prânz. Ne prefăceam că este o surpriză, deși niciodată nu era. Mama rămânea în pat până ce mă auzea strecurându-mă afară.
   Niciodată nu mă duceam direct la brutărie. Trăgeam cu ochiul, pe geam, în casele altor copii de prin vecini, ca să văd ce cadouri au primit de Crăciun. Mă uitam o vreme la fețele lor fericite, zâmbitoare, apoi îmi ziceam să-i ia dracu’ și mă avântam prin zăpadă, restul drumului.
   Clopoțeii de la gâtul renilor agățați de ușa brutăriei îmi anunțau sosirea, și eram întâmpinat de aceeași vânzătoare bătrână care lucra acolo de cel puțin o sută de ani. În decembrie, purta o căciulă roșie de Moș Crăciun și mă întâmpina cu Ho, ho, ho. Ceream două croasante cu ciocolată, fiecare costând cincizeci și unu de cenți, și ea le punea într-un pungă albă de hârtie. Când mă întorceam acasă, maică-mea mă aștepta cu două căni de ciocolată fierbinte. Ne luam împreună micul dejun și ne prefăceam că este o zi ca oricare alta, nu Crăciunul.
   De data asta, mă uit pe geamul cabanei și văd numai zăpadă. Mă gândesc la maică-mea, mă întreb dacă e bine. Mâine va fi prima dată în treizeci și ceva de ani când nu mâncăm împreună un croasant cu ciocolată de Crăciun.
   Când o să pun mâna pe hârtie și un pix, o să-i scriu un bilet și o să-l pun la poștă în Milwaukee. O să-i scriu că sunt bine. O să-i spun că și Chloe este bine, doar ca să aibă și părinții ăia inutili ai ei ceva liniște.
   Dacă le pasă cât de cât. Pe când biletul va ajunge la mama, vom fi plecați din țară. Și, de îndată ce o să-mi dau seama cum, o s-o scot din țară și pe maică-mea.
   Chloe vine în spatele meu și mă cuprinde în brațe. Mă întreabă dacă îl aștept pe Moș Crăciun.
   Mă gândesc la ce aș schimba, dacă aș putea, și îmi dau seama că nu aș schimba nimic. Singurul meu regret e că nu-i și maică-mea aici. Dar nu pot face nimic în privința asta, fără a distruge ceea ce avem acum eu și Chloe. Într-o bună zi, totul o să fie bine. Așa îmi împac sentimentul de vină. Nu știu când sau cum. N-am idee cum îi voi trimite cartea ei falsă de identitate, fără să fiu prins, sau cum îi voi da bani pentru avion. Dar, într-o zi...
   Mă întorc și o iau în brațe, ridicând-o de jos. A slăbit și mai mult. Îi cad pantalonii de pe coapse. Când merge prin casă, și-i ține cu mâna. Are goluri în obraji. Ochii și-au pierdut din strălucire. Chestia asta n-ar mai fi putut oricum să dureze.
   - Știi ce-mi doresc anul ăsta de Crăciun?, o întreb.
   - Ce?
   - O lamă de ras.
  Îmi pieptăn mustața și barba cu degetele. Le urăsc. Mi se par dezgustătoare. Mă gândesc la toate chestiile care se vor îmbunătăți odată ce vom ieși din țară. Nu ne va mai fi atât de al dracului de frig. Vom putea face duș cu săpun adevărat. Voi putea să mă bărbieresc. Vom putea ieși în lume împreună. Nu va trebui să ne mai ascundem, deși vom avea nevoie de o eternitate până ce vom începe să ne simțim cât de cât în siguranță.
   - Mie îmi place barba ta, glumește ea și râde.
   Când râde, parcă toate bucățile întregului se așază la locul potrivit.
   - Mincinoaso, zic.
   - Bine, atunci îi vom cere lui Moș Crăciun să ne aducă două, spune ea.
   Îmi plimbă mâna de-a lungul picioarelor ei, acoperite de un puf moale.
   - Tu ce-ai vrea să-ți aducă? o întreb.
   - Nimic. Am tot ce îmi doresc, spune ea, fără să stea pe gânduri, apoi își lasă capul pe pieptul meu.
   - Mincinoaso, îi repet.
   Se trage deoparte și mă privește. Îmi spune că își dorește doar să arate bine, pentru mine. Să facă duș. Să se parfumeze.
   - Dar arăți bine, îi spun și nu o mint deloc.
   Îmi dă și ea același răspuns pe care i l-am dat eu - că sunt un mincinos. Zice că nu s-a simțit atât de respingătoare în viața ei.
   Îmi pun mâinile pe obrajii ei supți. E jenată și încearcă să îmi evite privirea, dar o forțez să se uite în ochii mei.
   - Ești frumoasă, îi repet.
   - Bine, bine, spune.
   Își trece degetele peste bărbia mea și zice:
   - Și mie chiar îmi place barba, să știi.
   Zâmbim și ne gândim că suntem chit.
   - Într-o zi, o să poți purta și parfum și tot tacâmul, îi promit.
   - Ok.
   Facem o listă cu lucrurile pe care ni le dorim. Să luăm cina la un restaurant. Să vedem un film. Chestii pe care restul lumii le face în fiecare zi nenorocită.
   Zice brusc că e obosită și dispare în dormitor. Știu că e tristă. Am vorbit despre viitor, dar în mintea ei așa ceva nu mai există. Nu mai crede că e posibil.
   Încep să ne adun lucrurile, dar o fac pe ascuns. Le pun deoparte, sub masa din sufragerie. Caietul ei de schițe și creioanele, banii care au mai rămas. Nu-mi ia mai mult de două minute să pun la un loc toate obiectele care contează. Nu-s prea multe. Ea e singurul lucru de care chiar am nevoie.
   Apoi, de plictiseală, cu un cuțit ascuțit, zgârii cuvintele Noi am fost aici pe marginea dulapului de lemn. Cuvintele îmi ies în zigzag, nu sunt deloc o capodoperă artistică. Îmi agăț haina deasupra scrijeliturii, ca ea să nu o vadă până ce nu va veni vremea să plecăm.
   Îmi amintesc prima noastră noapte în cabană. Îmi amintesc frica din ochii ei. Noi am fost aici, îmi spun, dar cei care pleacă sunt alți oameni.
   Privesc soarele cum apune. Temperatura scade și mai mult. Mai pun lemne pe foc. Urmăresc pe ceas minutele cum trec, unele după altele.
   Când simt că plictiseala e aproape să mă ucidă, mă apuc de pregătit cina.
   Supă de pui cu tăiței. Asta, îmi zic, e ultima dată în viața mea când mai mănânc supă de pui cu tăiței.
   Și apoi aud zgomotul.

EVE

          După

   A mai fost aici. Își dă seama de asta imediat.
   Mia spune că acolo era înainte un brad de Crăciun, dar acum a dispărut. Era un foc care trosnea mereu în șemineu, dar a dispărut și el.
   Mirosea complet altfel - acum se simte doar un miros de dezinfectant.
   Îmi spune că vede fragmente din ceea ce se poate să se fi întâmplat aici: conserve de supă îngrămădite în dulap, deși nu se mai văd acolo.
   Aude zgomotul făcut de apa care curge în chiuvetă și niște ghete grele târâte pe podeaua de lemn, deși noi nici nu ne mișcăm. Stăm cu spatele lipit de pereții de lemn și o observăm pe Mia cu nerăbdare și speranță.
   - Aud cum cade ploaia pe acoperișul cabanei și îl văd pe Canoe cum se furișează dintr-o cameră într-alta.
   Ochii ei urmează o traiectorie familiară de la sufragerie la dormitor ca și cum, chiar în acel moment, ar revedea pisica, deși cu toții știm că ea a rămas departe, la Ayanna și fiul ei.
   Apoi îmi spune că aude numele ei rostit de altcineva.
   - Mia? o întreb, iar ea dă din cap că nu - nu, nu Mia.
   - Chloe, îmi reamintește ea.
   Își atinge cu degetele lobul urechii, iar corpul ei pare să fie dintr-odată relaxat, după multă vreme. Mia zâmbește.
   Dar zâmbetul ei nu durează prea mult.

COLIN

              Ajunul Crăciunului

   Mama mi-a spus mereu că am urechi ca de liliac. Pot auzi orice. Nu-mi dau seama ce este zgomotul ăsta, dar mă face oricum să mă ridic de pe scaun.
    Sting lumina și în cabană se face întuneric beznă. Chloe începe să se agite în dormitor, încearcă să distingă ceva în întuneric. Mă strigă.
   Când nu-i răspund imediat, mă strigă din nou. De data asta este speriată.
   Trag draperiile la o parte. Lumina palidă a lunii mă ajuta să văd. Cred că sunt vreo 6-7 mașini de poliție, cu un număr dublu de polițiști.
   - La dracu’, zic.
   Las draperia să cadă. Alerg prin cabană.
   - Chloe. Chloe!
   Sare din pat. Adrenalina îi pulsează prin corp, în timp ce se luptă să-și alunge somnul. O trag din dormitor către hol, în partea unde nu sunt ferestre.
   Îi pot simți mâinile cum îi tremură. Mă ține de mană atât de strâns, încât unghiile ei îmi zgârie pielea.
   - Ce s-a întâmplat?
   Vocea îi tremură. A început să plângă. Știe ce se întâmpla.
   - Au ajuns aici, îi spun.
   - O, Doamne. Trebuie să fugim!
   Se repede în baie. Crede că ne putem strecura pe geamul de acolo și să scăpăm. Crede că putem fugi.
   - N-o să meargă, îi spun.
   Geamul de la baie este blocat, nu se deschide niciodată. Dar ea încearcă, oricum. O iau în brațe și o trag de lângă el. Am vocea relativ calmă:
   - Nu avem unde merge. Nu putem fugi.
   - Atunci, ne vom lupta cu ei, spune.
   Trece de mine. Încerc să evit ferestrele, deși sunt convins că întunericul din cabană ne face invizibili. Dar, oricum, e mai sigur așa.
   Plânge și spune că nu vrea să moară. Încerc să-i spun că sunt polițiștii, nenorociții de polițiști, dar nu ascultă un cuvânt din ceea ce spun eu. Tot repetă că nu vrea să moară. Ochii îi sunt plini de lacrimi.
   Crede că e Dalmar.
   Nu pot gândi limpede. Trag cu ochiul pe fereastră și îi spun încă o dată că nu avem unde merge. Nu ne putem lupta. Sunt prea mulți. N-o să meargă. Doar o să înrăutățească lucrurile.
   Dar, apoi, ea găsește pistolul în sertar. Știe cum să tragă cu el. Îl apucă cu mâinile care nu i se opresc din tremurat. Îi atașează încărcătorul.
   - Chloe, îi spun blând. N-o să fie bun la nimic.
   Dar ea își pune degetul pe trăgaci. Ambele mâini pe armă, una peste cealaltă. O ține strâns, așa cum am învățat-o.
   - Chloe! S-a terminat.
   - Te rog! îmi zice, printre lacrimi. Trebuie să luptăm! Nu putem lăsa să se termine așa.
   E înnebunită, sălbatică. Isterică. Dar, nu știu din ce motiv ciudat, eu sunt calm.
   Poate pentru că am știut de la început că vom ajunge la momentul ăsta.
   Trece o clipă. Îi privesc ochii. Sunt înfrânți, copleșiți. Plânge în continuare și îi curge nasul. Nu știu cât timp trece. Zece secunde. Zece minute.
   - O s-o fac eu singură, spune hotărâtă.
   E supărată că nu vreau s-o susțin. Mă uit cum îi tremură arma în mâini.
   Nu poate face asta, clar. Și, dacă va încerca, ar putea fi ucisă.
   Îi văd expresia întipărită pe față. Disperare.
   - O s-o fac singură, repetă.
   Dar n-o pot lăsa.
   Încuviințez din cap.
   - În regulă, spun.
   Mă întind și îi iau arma din mână.
   Nu pot lăsa lucrurile să se termine așa. Nu cu ea rugându-se de mine să-i salvez viața, și eu refuzând-o.
   Lumina unor lanterne puternice intră în cabană deodată și ne orbește.
   Stăm în fața ferestrei, complet expuși. Eu țin arma în mână, la vedere.
   Ochii mei sunt de data asta resemnați, ai ei sunt plini de teamă. Lumina puternică o face pe Chloe să se dea înapoi și îmi cade în brațe. Pășesc în fața ei, să o protejez. Ridic o mână să ne apăr de lumină.
   Mâna cu pistolul.

GABE

            Ajunul Crăciunului

   Hammill mă sună să-mi spună că băieții lui au fost descoperiți.
   - Ce vrei să spui? țip la el.
   - Ne-a auzit.
   - L-ai putut vedea?
   - E el, clar. Este Thatcher.
   - Nimeni să nu tragă! Nimeni să nu miște până ajung acolo! Mă auzi, la naiba?
   Zice că în regulă, dar știu bine că nu dă 2 bani pe ce tocmai i-am spus.
   - Am nevoie de el viu! îi spun, dar nu mă aude.
   Convorbirea are multe întreruperi. Hammill se aude ca și cum ar fi foarte departe, pe altă planetă. Zice că are cu el cel mai bun lunetist. Lunetist?
   - Să nu tragă nimeni! îi repet iarăși.
   Să pun mâna pe Thatcher e doar jumătate din misiunea mea. Cealaltă jumătate este să aflu cine l-a angajat.
  - Spune-le băieților tăi să stea liniștiți. Să nu tragă.
   Dar Hammill e prea ocupat să-și asculte propria voce, așa că nu mă aude. Spune că e întuneric ca naiba. Dar au lanterne. A văzut-o deja pe fată. Arată înfricoșată. Urmează o pauză, apoi Hammill zice:
   - Are o armă.
   Simt cum inima mi se îngreunează dintr-odată.
   - Să nu tragă nimeni, la dracu’!!!
   Descopăr cabana, ascunsă în mijlocul pădurii. Sunt un miliard de polițiști parcați în fața ei. Nu e de mirare că Thatcher i-a auzit.
   - O are pe fată.
   Când îmi dau seama că nu mai pot înainta cu mașina, cobor și o iau prin zăpadă. Picioarele mi se afundă și nu pot alerga pe cât de repede aș vrea.
   - Am ajuns! urlu în telefon.
   - Are pistolul!
   Arunc telefonul și continui să alerg. Îi văd, aliniați în spatele mașinilor, fiecare din ei așteptând să i se dea ordin să tragă.
   - Nu trageți! urlu pentru ultima oară, când sunetul distinct al unui focde armă mă oprește pe loc.

EVE

         După

   Nu sunt sigură ce m-aș fi așteptat să se întâmple la întoarcerea noastră la cabană. La aeroport, i-am enumerat lui Gabe toate scenariile îngrozitoare care îmi veneau în minte: că Mia nu-și va aminti nimic, că săptămânile de terapie vor fi aruncate pe fereastră, că asta îi va pune capac Miei.
   Cu toții o urmărim pe Mia în timp ce inspectează interiorul cabanei micuțe, aproape un bordei, în mijlocul pădurilor din Minnesota. Mia face înconjurul încăperilor. Amintirilor ei nu le ia mult să vină înapoi într-o cascadă, și când Gabe o întreabă pentru a mia oară dacă își amintește ceva, îmi dau seama că ar trebui în general să avem grijă ce ne dorim.
   Strigătul pe care îl scoate fiica mea este un sunet pe care nu l-am mai auzit niciodată. Cred că l-aș putea compara doar cu cel al unui animal care moare. Mia cade în genunchi în mijlocul camerei. Urlă, un limbaj de neînțeles, pe care îl auzim cu toții prima dată. Suspinele ei sunt neîmblânzite, o izbucnire de care nu știam că Mia este în stare. Încep și eu să plâng.
   - Mia. Iubito, murmur, dorindu-mi să o iau în brațe și să o îmbrățișez.
   Dar doctorița Rhodes mă avertizează să am grijă. Întinde mâna spre mine ca să mă rețină, nu mă lasă să o consolez pe Mia. Gabe se apleacă spre mine și spre psihiatră și ne șoptește că acolo, în acel loc de pe podea unde a îngenuncheat Mia isterică, cu mai puțin de o lună în urmă s-a aflat un cadavru însângerat.
   Mia se întoarce spre Gabe, cu furie în ochii ei albaștri atât de frumoși, și îi spune răstit:
   - L-ai omorât! Voi l-ați omorât!
   Repetă cuvintele astea la nesfârșit.
   Plânge și delirează, ne spune că vede sângele, sângele care se scurge din corpul lui lipsit de viață, sângele care pătrunde prin crăpăturile din podeaua de lemn. Vede pisica rupând-o la fugă, lăsând urme însângerate prin încăpere.
   Aude focul de armă cum rupe tăcerea din încăpere și sare ca arsă, retrăind totul din nou, chiar acum, aici, auzind geamul cum se sparge când glonțul trece prin el și bucățile de sticlă se împrăștie pe podea.
   Spune că îl vede prăbușindu-se. Îi vede articulațiile incapabile să-i mai susțină corpul, care se întinde pe podea. Își amintește că ochii lui la un moment dat n-au mai privit-o, iar membrele i s-au contorsionat în poziții ciudate. Era sânge pe mâinile ei și pe haine.
   - E sânge peste tot, suspină Mia cu disperare, trântindu-se pe jos.
   Doctorița Rhodes spune că Mia experimentează un episod psihotic.
    Împing mâna psihiatrei la o parte, nu doresc nimic altceva decât să-mi consolez fiica. Îmi croiesc drum spre ea, spre Mia, când Gabe mă apucă de braț și mă oprește.
   - Peste tot. Sânge roșu peste tot. Trezește-te! zbiară Mia la cineva invizibil de pe podea, în timp ce-și trage genunchii la piept și începe să se balanseze. Trezește-te! O, Doamne, trezește-te, te rog! Nu mă lăsa singură! Nu mă părăsi.

GABE

       Ajunul Crăciunului

   Nu sunt primul care intră în cabană. În mulțime, reperez fața dolofană a lui Hammill. Îl apuc de guler și-l întreb ce mama naibii a fost asta. Într-o zi oarecare, ar putea să mă caftească de să-mi meargă fulgii. Dar asta nu e o zi oarecare; azi, sunt un om care se poartă ca și cum ar fi posedat.
   - Ar fi omorât-o.
   Pretinde că Thatcher nu le-a dat de ales.
   - Așa zici tu!
   - Asta nu e jurisdicția ta, idiotule!
   Un puști care arată de numai 19, maxim 20 de ani, iese din cabană și zice:
   - Nenorocitul e mort.
   Hammill îi răspunde ridicând spre el degetul mare. Cineva aplaudă.
   Aparent, puștiul este lunetistul, un copil care habar n-are ce face. Îmi amintesc cum eram eu la nouășpe ani. Lucrul pe care mi-l doream cel mai mult pe lume era să pun mâna pe o armă. Acum numai gândul că va trebui s-o folosesc mă sperie până-n adâncul sufletului.
   - Care-i problema ta, Hoffman?
   - Aveam nevoie de el viu.
   Cu toții își croiesc drum înăuntrul cabanei. O ambulanță, cu sirena pornită, înaintează prin zăpadă. Văd luminile roșii și albastre sclipind, țipând parcă în noaptea întunecată. Când ajung, se chinuie să târască o targă prin zăpadă.
   Hammill îi urmează pe băieți înăuntru. Urcă repede scările și intră.
   Lanternele luminează încăperea, până când cineva are inspirația să aprindă veioza. Îmi țin respirația.
   Nu am mai întâlnit-o pe Mia Dennett în viața mea. Mă îndoiesc că ea măcar a auzit de mine. N-are nici cea mai vagă idee că, timp de 3 luni, ea a fost singurul meu gând, singurul sens, figura pe care o vedeam în spatele ochilor când mă trezeam, fața pe care o vedeam înainte să adorm.
    Iese din cabană, condusă de Hammill, care o ține atât de strâns încât ar putea la fel de bine ca Mia să poarte cătușe. E acoperită de sânge. E sânge pe mâinile ei, pe haine, chiar și în păr. I-a pătat câteva șuvițe de păr blond. Pielea îi este înfricoșător de albă, aproape translucidă în lumina lanternelor, pe care nimeni nu are bunăvoința de a le închide sau îndrepta în altă parte. Arată ca o fantomă, cu o expresie goală pe chip, luminile sunt aprinse, dar nu este nimeni acasă. Lacrimile îi îngheață pe obraji în timp ce coboară scările din fața cabanei, cu Hammill foarte aproape în spatele ei.
   - Eu primul, spune Hammill, în timp ce o conduce pe Mia departe de mine.
   Ochii Miei stăruie câteva secunde asupra mea. Ceea ce văd în ea este Eve, cu 30 de ani în urmă, înainte de James Dennett, înainte de Grace și Mia, înainte de mine.
   Hammill, nenorocitul dracului.
   L-aș stâlci în bătaie, dacă nu aș fi îngrijorat că asta ar speria-o și mai tare pe Mia. Nu-mi place deloc felul în care o atinge.
   Înăuntru, dau peste cadavrul lui Colin Thatcher întins într-o poziție nefirească pe podea. O dată sau de două ori pe vremea când eram polițist ce patrula pe străzi, am ajutat la ridicarea unui cadavru. Nu se compară cu nimic pe lume. Atingerea cărnii moarte - împietrită și rece chiar din secunda în care sufletul părăsește corpul. Ochii, fie că sunt deschiși sau închiși, își pierd orice urmă de viață.
   Ochii lui Colin sunt deschiși. Pielea îi este rece. E mai mult sânge decât am văzut vreodată.
   Îi închid ochii și îi spun în șoaptă:
   - Mă bucur să te întâlnesc în sfârșit, Colin Thatcher.
   Mă gândesc la Kathryn Thatcher în azilul ăla împuțit. Îi văd expresia de pe fața îngrozită când îi dau vestea.
   Băieții lui Hammill deja s-au pus pe treabă: fotografii de la locul crimei, colectare de amprente, căutare de dovezi.
   Nu știu ce impresie să-mi fac despre locul ăsta. Cu siguranță, nu este un cămin unde să poți trăi decent. Totul miroase îngrozitor. De fapt, nu știu la ce m-am așteptat. Aparate medievale de tortură? Lanțuri și bice? Cătușe? Tot ceea ce văd este un loc micuț, urât, cu un brad de Crăciun în mijloc. Pare atât de inofensiv, încât până și apartamentul meu este mai înfiorător decât cabana asta.
   - Ia uită-te la asta, îmi spune cineva, lăsând o geacă să cadă pe jos.
   Mă ridic în picioare. Sub geacă, în lemnul dulapului, cineva a scrijelit cuvintele Noi am fost aici.
   - Ce crezi despre asta?
   Îmi trec degetele peste cuvintele încrustate în lemn.
   - Nu știu.
   Hammill intră și el în cabană. Are vocea atât de stridentă, că ar putea scula și morții din morminte.
   - Fata e numai a ta, spune el, și îi dă un picior cadavrului de pe jos, să fie sigur că nu mai mișcă.
   - Ce ți-a spus? îl întreb, numai ca să fac conversație.
   În realitate, nu dau doi bani pe ce i-a spus Mia lui.
   - O să vezi și tu, zice.
   Are ceva în voce care îmi trezește interesul. Plus un zâmbet arogant, ca și cum ar ști ceva ce eu încă nu am habar.
   - E tare povestea, adaugă.
   Mă aplec asupra lui Colin Thatcher pentru o ultimă privire. E mort de-a binelea, lungit pe podeaua de lemn.
   - Ce naiba ai făcut? îl întreb.
   Fata stă în ușa ambulanței deschise, iar un asistent îi verifică semnele vitale. Au învelit-o cu o pătură groasa. Verifică atenți dacă nu cumva o parte din sângele de pe ea îi aparține. Ambulanța e înconjurată de liniște acum, lumina și sirena au fost oprite. Se aud doar oamenii vorbind, cineva râde.
   Mă apropii de ea. Se uită în gol, îl lasă pe asistent s-o consulte, deși tresare la fiecare atingere.
   - E tare frig aici, spun, și pe moment îi captez atenția.
   Are părul lung și îi cade pe față, acoperindu-i parțial ochii. Ceva greu de descifrat plutește în expresia feței ei – nu am idee ce înseamnă. Sânge uscat, înghețat, îi stă agățat de piele. Îi curge nasul. Scot o batistă din buzunar și i-o pun în mână.
   Nu mi-a mai păsat niciodată atât de mult de cineva pe care l-am întâlnit pentru prima oară.
   - Probabil ești extenuată. Trebuie să fi fost un chin prin ce ai trecut tu... O să te ducem acasă. Curând. Promit asta. Cunosc pe cineva care de abia așteaptă să-ți audă vocea.
   Fac o pauză, apoi continui:
   - Sunt detectivul Gabe Hoffman. Te-am tot căutat...
   Îmi este aproape imposibil să cred că e prima dată când ne întâlnim. Am senzația că o cunosc pe Mia mai bine decât îi știu pe jumătate din prietenii mei.
   Ochii ei se ridică spre ai mei pentru o secundă, apoi își găsesc drumul spre un sac gol pentru înfășurat cadavre, care este dus în interiorul cabanei.
   - Nu e nevoie să te uiți, îi spun.
   Dar nu se uită la sac, propriu-zis. Se uită la spațiul din jur. Pe lângă ea, mișună tot felul de oameni, vin și pleacă. Sunt majoritatea bărbați, o singură femeie. Unii fac în trecere referire la planurile de Crăciun: mers la biserică și apoi la cină cu socrii; stat până târziu pentru a asambla o jucărie complicată pe care nevasta a cumpărat-o online. Discuțiile obișnuite din timpul serviciului.
   În orice alt caz de răpire, i-aș felicita pe toți pentru cât de bine au lucrat. Dar ăsta nu este un alt caz.
   - Detectivul Hammill ți-a pus câteva întrebări. Și eu am unele, dar mai pot să aștepte. Știu că asta nu a fost... ușor pentru tine.
   Îmi trece prin minte să o mângâi pe păr sau să-i ating mâna, un gest simplu care s-o readucă din nou la viață. Are ochii pierduți. Își sprijină capul pe genunchi și nu spune nimic. Nici măcar nu plânge. Dar nimic din toate astea nu mă surprinde - este în stare evidentă de șoc.
   - Știu că a fost un coșmar pentru tine. Pentru familia ta. Atâția oameni au fost îngrijorați. Te vom duce acasă la timp pentru Crăciun. Promit. O să te duc chiar eu, spun.
   Imediat ce voi primi undă verde, o vom porni la drum, eu și cu Mia. O voi duce acasă, iar Eve o va aștepta cu brațele deschise, la ușă. Dar mai întâi trebuie să ne oprim la un spital pentru o examinare completă. Sper ca reporterii să nu fi aflat deja și să nu ne aștepte în parcarea spitalului cu camere de filmat, microfoane și o rafală de întrebări.
   Mia nu scoate niciun cuvânt.
   Mă gândesc să o sun pe Eve și s-o las pe Mia să-i dea vestea cea bună. Îmi vâr mâna în buzunar; unde mama naibii îmi e telefonul? Ah, bine. Probabil e prea mult, prea curând. Nu e pregătită. Dar Eve stă ca pe ace și așteaptă vești de la mine. În curând.
   - Ce s-a întrebat? aud într-un final vocea melodioasă a Miei.
   Evident, îmi spun. Totul s-a petrecut atât de repede. Se luptă să înțeleagă ce s-a întâmplat.
   - L-au împușcat. S-a terminat totul, îi răspund.
   - S-a terminat totul.
   Lasă cuvintele să-i cadă de pe limbă, în zăpadă.
   Ochii ei încearcă să cuprindă toată priveliștea. Privește în jur, ca și cum ar vedea totul pentru prima dată. O fi posibil ca asta să fie prima dată când iese din cabană?
   - Unde sunt? șoptește ea.
   Schimb o privire cu asistentul de la ambulanță, care ridică din umeri. Ei bine, la naiba, asta e mai mult treaba ta decât a mea, îi spun din privire.
   Eu prind oamenii răi. Tu ai grijă de ăia buni.
   - Mia, spun.
   Aud un telefon mobil sunând undeva departe. La naiba, seamănă după sonerie cu al meu.
   - Mia, încerc din nou.
   Arată speriată și zăpăcită când îi rostesc numele pentru a doua oară. Îl mai spun și a treia, pentru că nu-mi pot găsi cuvintele ca să continui. Ce s-a întâmplat? Unde sunt? Astea erau întrebări pe care eu mă gândeam să i le pun ei.
   - Ăsta nu e numele meu, spune cu o voce înceată.
   Asistentul își strânge lucrurile. Vrea să fie consultată și de un medic, dar pentru moment totul este în regulă. Sunt ceva semne de malnutriție. Răni pe cale de a se vindeca. Dar nimic care să ne îngrijoreze prea mult chiar acum.
   Înghit cu greu.
   - Sigur că e numele tău. Ești Mia Dennett. Nu-ți amintești?
   - Nu.
   Scutură din cap. Nu e ca și cum nu-și amintește. Mai degrabă, e convinsă că eu greșesc. Se apleacă spre mine, ca și cum se pregătește să-mi divulge un secret, și-mi zice:
   - Numele meu este Chloe.
   Detectivul Hammill trece pe lângă noi și scoate un sunet grețos, arogant.
   - Ți-am zis că e tare.
   Se strâmbă batjocoritor la mine, pe urmă latră spre băieți:
   - Haideți mai repede, să terminăm odată cu asta.

GABE

            După

   Când ajungem în oraș, la Grand Marais, ne cazăm la un hotel, un fel de han tradițional aproape de Lake Superior, cu un semn care spune că avem mic dejun inclus, chestie care mă atrage de prima dată. Zborul nostru e abia a doua zi dimineața.
   Doctorița Rhodes i-a dat Miei un somnifer care i-a tăiat filmul. Am dus-o în brațe până în camera mare, cu pat dublu, pe care o împarte cu Eve.
   Noi ceilalți am rămas pe hol, să vorbim.
   Eve este un ghem de nervi. Știa că ideea asta fusese o greșeală. Merge până într-acolo încât aproape că mă învinuiește pe mine, dar se oprește la timp.
   - Deși, mai devreme sau mai târziu, totul ar fi ieșit la iveală oricum, decide ea, dar nu-mi dau seama dacă într-adevăr crede asta sau o spune ca pe o scuză, ca să nu mă simt vinovat.
   Mai târziu, o să-i reamintesc detaliile răpirii. Nu Colin Thatcher a fost creierul operațiunii, nu a lui a fost ideea s-o răpească. Există cineva acolo care îi vrea răul Miei, care poate o caută, și avem nevoie de Mia pe cât de trează posibil, ca să-l prindem pe cel care a avut ideea asta. Trebuie să-i fi spus ceva Colin. Sigur i-a explicat despre ce a fost vorba.
   Eve se sprijină de peretele holului, tapetat în nuanțe pastel. Doctorița s-a schimbat într-o pereche de colanți și papuci. Și-a prins părul într-un coc strâns, care îi face fruntea sa pară enormă. Își ține brațele încrucișate în timp ce ne spune.
   - Se numește sindromul Stockholm. Victimele se atașează emoțional de răpitori. În timpul captivității, se leagă de aceștia și, când totul se termină, își apără agresorii și se tem de polițiștii care vin să le salveze. Nu este ceva neobișnuit. Vedem asta tot timpul. În situațiile de abuz domestic, în cele în care sunt abuzați copiii, în cazurile de incest. Sunt convinsă că ați auzit despre asta, domnule detectiv. O femeie sună la poliție și spune că soțul ei o bate, dar când poliția ajunge la ușa ei, se răzgândește și începe să-și apere soțul. Sunt câteva circumstanțe care ajută la dezvoltarea sindromului Stockholm. Mia trebuie să fi fost amenințată de agresorul ei, ceea ce știm că s-a întâmplat. Trebuie să se fi simțit izolată de restul lumii și să fi simțit că-l are doar pe el aproape.
   Știm că s-a întâmplat și asta. O altă condiție a sindromului este ca victima să fi simțit o imposibilitate de a evada din captivitate. Se înțelege de la sine că așa s-a întâmplat. Și, în final, domnul Thatcher ar fi trebuit să-i arate o minimă dovadă de umanitate, cum ar fi...
   - Să n-o lase să moară de foame, spun eu.
   - Exact, încuviințează doctorița.
   - Să-i dea haine cu care să se îmbrace. Adăpost, continui eu.
   Mi se pare că are sens.
   Dar Eve nu este de acord. Așteaptă până ce doctorița Rhodes ne spune noapte bună și se retrage, acolo unde nu ne mai poate auzi, și îmi spune:
   - L-a iubit.
   Are tonul ăla pe care-l au mamele care cred că știu tot despre copiii lor.
   - Eve, cred că...
   - L-a iubit.
   Nu am mai văzut-o pe Eve atât de sigură de ceva vreodată. Stă în cadrul ușii și o privește pe Mia cum doarme. O supraveghează așa cum se uită mamele la copiii lor nou-născuți.
   Eve doarme în pat cu Mia. Eu dorm pe fotoliu, deși am propria mea cameră. Dar Eve mă roagă să nu plec.
   Cine sunt eu să-mi dau cu părerea, îmi spun, în timp ce mă învelesc cu o pătură de rezervă. Nu știu mai nimic despre cum e să fii îndrăgostit.
   Niciunul dintre noi nu doarme.
  - Nu eu l-am ucis, îi reamintesc lui Eve.
   Dar nu contează. Pentru că cineva a făcut-o.

EVE

               După

   Pe toată durata zborului spre casă, Mia este absentă. Vrea să stea pe locul de la geam și își apasă fruntea de sticla rece. Nu răspunde când încercăm să îi vorbim, și din când în când o aud plângând. Îi văd lacrimile curgându-i pe obraji și căzându-i pe mâini. Încerc s-o consolez, dar se trage mai departe de mine.
   Am fost cândva îndrăgostită, atât de demult încât nu-mi mai pot aminti. Am fost vrăjită de acel bărbat frumos pe care l-am întâlnit într-un restaurant din oraș, acel bărbat carismatic care m-a făcut să mă simt de parcă aș păși pe nori. Acum, acel bărbat nu mai este, și tot ce a rămas în spațiul dintre noi sunt sentimente rănite și cuvinte urate. El nu a fost luat cu brutalitate de lângă mine. M-am îndepărtat eu ușor, atât de departe încât să nu mai pot vedea acea față frumoasă, tânără, și zâmbetul convingător. Și, cu toate astea, chiar doare.
   Doctorița Rhodes se desparte de noi la aeroport. Vrea s-o vadă pe Mia de dimineață. Împreună cu doctorița, am decis să creștem numărul de întâlniri la două pe săptămână. Tulburarea acută de stres este una, durerea pricinuită de moartea cuiva apropiat este alta.
    - E foarte mult de procesat pentru cineva, spune doctorița.
   O privim pe Mia, care își ține mâinile pe abdomen, ca și cum ar încerca să-l protejeze.
   Copilul nu mai e un inconvenient, ci o ultimă urmă a lui, a bărbatului, ceva care să-i amintească de el.
   Mă gândesc la ce i-ar fi făcut Miei avortul, dacă l-ar fi dus până la capăt. Cum ar fi distrus-o.
   Găsim mașina lui Gabe în parcare. S-a oferit să ne conducă până acasă. Se chinuie să ne ducă toate bagajele, nu mă lasă să îl ajut. Mia merge mai repede decât noi, așa că ne luptăm să ținem pasul cu ea. Vrea să fie departe de noi, cred, ca să nu fie nevoită să privească tristețea de pe chipul meu sau să se uite în ochii bărbatului despre care crede că l-a împușcat pe iubitul ei.
   Se urcă pe bancheta din spate și până acasă nu scoate niciun cuvânt.
   Gabe o întreabă dacă îi este foame. Nu răspunde.
   O întreb dacă îi este îndeajuns de cald. Mă ignoră.
   Traficul este rarefiat. Este o duminică mohorâtă, genul ăla de zi pe care de abia aștepți să-l petreci în pat. Radioul e deschis, cu volumul încet.
   Ușor, Mia adoarme, acolo, în spate. Îi văd părul nearanjat cum îi cade peste pomeții roz, încă amorțiți de frigul iernii. Pleoapele i se mișcă în somn, probabil visează. Încerc să înțeleg, să-mi fac ordine în sentimente - oare cum cineva ca Mia s-a putut îndrăgosti de Colin Thatcher.
   Apoi, ochii mei cad pe bărbatul care stă lângă mine, o persoană atât de diferită de James, încât situația este aproape comică.
   - Îl părăsesc, îi dezvălui, în timp ce ochii nu mi se dezlipesc de șoseaua din fața noastră.
   Gabe nu spune nimic. Dar, când mâna lui o apasă pe a mea, îmi transmite tot ceea ce este nevoie.
   Ne lasă la ușă. Se oferă să ne ajute mai departe, dar îl refuz, spunându-i că ne descurcăm.
   Mia își croiește drum în clădire fără să mă aștepte. Tăcuți, o lăsăm să o ia înaintea noastră. Gabe spune că se va întoarce de dimineață. Are ceva pentru ea.
   Apoi, când ușa grea se închide și Mia nu ne mai poate vedea, se apleacă să mă sărute, ignorând trecătorii care se grăbesc pe trotuarele aglomerate, pe lângă noi, taxiurile care trec în goană pe stradă. Îi pun o mână pe piept și-l opresc.
   - Nu pot, îi spun.
   Mă doare mai mult decât îl doare pe el și mă uit cum mă privește mirat, așteptând o explicație, ochii lui blânzi întrebându-se de ce, apoi treptat începând să dea din cap. Nu are nimic de-a face cu el. Dar e timpul să-mi stabilesc prioritățile. Au fost nesincronizate prea multă vreme.

          Mia îmi spune că mai întâi vine zgomotul de sticlă care se sparge. Îl vede luptându-se pentru o gură de aer. Este sânge peste tot și el întinde o mână spre ea, dar Mia nu poate face nimic altceva decât să se uite neputincioasă cum se prăbușește.
   Se trezește în patul ei, urlând. Până când ajung lângă ea, a căzut din pat, este pe podea, și vorbește cu cineva care nu e acolo. Îi șoptește numele.
   - Te rog, nu mă părăsi, spune, și apoi începe să răscolească așternutul de pat, căutându-l pe el.
   Aruncă pe jos pătura și smulge cearșafurile.
   - Owen! strigă.
   Apoi trece de mine, care stau în ușa dormitorului, și ajunge cu greu la baie, unde vomită.
   Așa se întâmplă în fiecare zi.
   În unele dimineți, grețurile nu sunt la fel de puternice. Dar acele zile, spune Mia, sunt cele mai grele. Când nu este preocupată de starea de greață, se gândește mereu că Owen a murit.
   Stau degeaba în pragul ușii, nu pot face nimic.
   - Mia, spun, apoi tac.
   Aș face orice ca să-i dispară durerea, să i-o alung. Dar nu este nimic ce aș putea să fac.
   Când este pregătită, îmi povestește despre ultimele momente din cabană, cum focurile de armă au sunat ca niște artificii. Despre cum s-a spart fereastra, sticla s-a împrăștiat pe jos, și aerul rece al iernii a pătruns înăuntru.
   - Zgomotul m-a îngrozit, și am încercat să disting ceva afară, înainte să-l aud pe Owen cum începe să horcăie. Mi-a strigat numele. Chloe. Se lupta pentru o ultimă gură de aer. Picioarele nu mai puteau să-l susțină. Nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat.
   Își scutură capul, retrăind momentul, așa cum a făcut-o deja de o sută de ori în mintea ei, și îmi pun o mână pe piciorul ei ca s-o opresc. Nu este nevoie să mai continue. Dar totuși o face. Face asta pentru că are nevoie, pentru că mintea ei nu mai poate ține doar în ea flashback-urile atât de dureroase. Sunt adunate în capul ei ca un vulcan gata să erupă.
   - Owen? strigă ea cu toată puterea, prinsă într-un moment care nu este cel prezent.
   Îmi povestește mai departe:
   - Pistolul îi cade din mână. Lovește podeaua. Întinde mâinile spre mine, ca și cum ar vrea să-l ajut. E sânge peste tot. A fost împușcat. Picioarele nu-l mai ascultă, nu-l mai pot susține. Încerc să-l prind, chiar încerc, dar este prea greu pentru puterile mele. Se prăbușește la pământ. Cad și eu, peste trupul lui. Owen! O, Doamne! Owen!!!
   Îmi spune că în acel moment și-a imaginat coasta Rivierei Italiene. Mia, în acel ultim moment, la asta s-a gândit. Vapoarele plutind leneșe pe Marea Ligurică, vârfurile abrupte ale Alpilor și Apeninilor. A văzut o căsuță rustică din piatră ascunsă printre dealuri, unde ei aranjau grădina, tundeau iarba, plantau flori, până când îi durea spatele. Ea și bărbatul pe nume Owen. Și-a imaginat că nu mai trebuiau să fie pe fugă. Erau acasă.
   În acel ultim moment, Mia a văzut copii alergând prin iarba deasă, ascunzându-se prin perdeaua de viță de vie. Aveau părul șaten închis, ca al lui, și ochii negri, tot ca el, și amestecau cuvinte în italiană printre cele englezești. Bambino și allegro și vero amore.
   Îmi povestește cum sângele îi țâșnea din corp. Cum se întindea pe podea, cum pisica alerga înnebunită prin cameră și lăbuțele ei lăsau în urmă pete de sânge pe lemn. Din nou, ochii Miei au pendulat prin camera de acum, ca și cum s-ar fi aflat chiar acolo, în momentul morții lui, deși pisica stă acum pe pervazul ferestrei ca și cum ar fi un bibelou de porțelan.
   Spune că el se lupta din greu să respire, lua guri mici de aer cu mult efort. Sângele se împrăștiase peste tot.
   - Ochii i-au devenit sticloși și nemișcați. Pieptul nu i s-a mai ridicat și coborât în ritmul respirației. L-am scuturat și l-am rugat să se trezească. Să nu mă părăsească. Deja nu mai mișca când ușa de la intrare s-a dat de perete. O lumină orbitoare și o voce masculină. Mi-au spus să mă îndepărtez de cadavru. Nu mă părăsi, te rog nu mă părăsi!
   Se trezește în fiecare dimineață strigându-i numele.
   Mia doarme în patul din dormitor. Eu îmi desfac canapeaua din sufragerie și dorm acolo, ca să-i fiu aproape. Refuză să tragă draperiile și să lase lumea de afară să-i pătrundă în cameră. Îi place tot mai mult întunericul, să își imagineze că este noapte pentru 24 de ore și să se lase prada depresiei. De abia reușesc s-o mai fac să mănânce.
   - Dacă n-o faci pentru tine, fă-o măcar pentru copil, o sfătuiesc.
   Îmi spune că este singurul motiv pentru care mai continuă să trăiască.
   Recunoaște, cu toată sinceritatea, că îi este aproape imposibil să continue să trăiască. Nu o spune când este complet lucidă, ci atunci când suspină, în culmea disperării. Se gândește la moarte, la toate modurile în care s-ar putea sinucide! Mi le enumeră. Îmi spun că n-o voi mai lăsa niciodată singură, nesupravegheată.
   Luni dimineață, Gabe a venit la noi cu o cutie cu lucruri pe care le-a recuperat de la cabană. Le-a pus deoparte, ca dovezi.
   - Mă gândeam să i le înapoiez mamei lui Colin, dar poate vreți și voi să aruncați o privire, ne-a zis.
   Spera ca Mia să-i acorde un armistițiu. S-a ales doar cu o privire plină de reproș din partea ei, în timp ce murmura, cum o face mereu, Owen.
   Când reușesc s-o scot mai mult cu forța din dormitor, stă și se uită absentă la televizor. Trebuie să fiu atentă la ce se uită. Știrile de seară o întorc pe dos, cu acele cuvinte repetate frecvent ca moarte, crimă, condamnați.
   Îi tot zic Miei că nu Gabe a fost cel care l-a împușcat pe Owen, dar ea spune că nu contează. Nu înseamnă nimic. Este mort. Nu-l urăște pe Gabe pentru asta. De fapt, nu simte nimic. Sufletul ei are doar un gol în interior, un gol care se întinde. Încerc să-i argumentez de ce poliția a făcut asta, vreau s-o fac să înțeleagă că ei nu-și doreau decât s-o protejeze. Ce au văzut ei în momentul ăla era un infractor cu o armă în mână și victima lui.
   Mai mult decât orice, Mia se învinuiește pe ea însăși. Zice că ea a fost cea care i-a pus arma în mână. Mormăie noaptea, în somn, că îi pare rău.
   Doctorița Rhodes îi vorbește despre etapele durerii cauzate de moartea cuiva apropiat - negarea și furia. Într-o zi, îi promite ea, va reuși să se împace cu pierderea suferită.
   Mia a desfăcut cutia pe care i-a adus-o Gabe și a scos din ea un hanorac gri închis. L-a apropiat de față; a închis ochii și l-a mirosit. Mi-a fost clar că are de gând să-l păstreze.
   - Mia, iubito, lasă-mă să-l spăl, am rugat-o.
   Mirosea groaznic, dar nu mi-a dat voie să i-l iau din brațe.
   - Nu, a insistat.
   Doarme îmbrăcată cu el în fiecare noapte, prefăcându-se că sunt brațele lui care o înconjoară și o strâng la piept.
   Îl vede peste tot. În vise, sau când este trează. Ieri am insistat să ieșim la o plimbare. Era o zi plăcută de ianuarie. Aveam nevoie de aer curat. Ne sechestrasem în apartament zile întregi. Făcusem curat, spălasem chiuveta, cada, îi curățasem plantele, tăind ceea ce se uscase. Ayanna se oferise să ne facă o parte din cumpărături - lapte, suc de portocale, flori, ceva care să-i aducă aminte Miei de toate lucrurile din lume care sunt vii.
   Ieri, Mia s-a strecurat într-o jachetă largă pe care a cules-o tot din cutia adusă de Gabe și am ieșit pe afară. La marginea scărilor, s-a oprit și a privit spre un loc imaginar de partea cealaltă a străzii. Nu am idee cât timp a stat uitându-se la locul ăla, în care ea vedea ceva ce pentru mine era absent, dar la un moment dat am apucat-o ușor de braț și i-am sugerat să mergem. Nu am reușit să-mi dau seama la ce se uita - nu era nimic acolo, doar o clădire cu 4 etaje, un bloc de apartamente, cu schele în partea din față.
   Iarna în Chicago este aspră. Dar, din când în când, Dumnezeu ne dă și câte o zi mai caldă, cu un pic de soare, care să ne reamintească că tot ce e rău vine și mai și trece. Trebuie să fie în jur de 10 grade când ieșim la plimbarea sugerată de mine, genul ăla de zi în care adolescenții ies afară, într-un acces de teribilism, în tricouri cu mânecă scurtă sau în pantaloni trei sferturi, uitând că în octombrie ne zgribuleam când aveam temperaturile astea.
   Ne plimbam pe străzile lăturalnice, pentru că acolo era mai puțin zgomot. Auzeam miezul orașului, zumzetul lui, în apropiere. Mia își țâra picioarele. Când să dăm colțul înspre Waveland, Mia și un tânăr au dat unul peste altul. Aș fi putut să previn ciocnirea, dacă nu aș fi fost cu ochii lipiți de o decorațiune de Crăciun care atârna la un balcon, complet nelalocul ei lângă zăpada care începea să se topească, amintind de primăvară.
   Bărbatul de care se ciocnise Mia era arătos, cu o șapcă de baseball trasă pe ochi, cu privirea în asfalt. Mia nu era deloc atentă pe unde mergea.
  Imediat după ciocnire, începuse să plângă.
   Bărbatul nu înțelegea ce se întâmplă.
   - Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău, spusese el.
   L-am rugat să nu se îngrijoreze, nu fusese vina lui.
   Șapca pe care o purta bărbatul era identică cu cea pe care Mia o găsise în cutia de la Gabe, șapcă pe care a pus-o lângă ea, pe pat, și care nu s-a mai mișcat de acolo.
   Durerea și grețurile provocate de sarcină o trimit la baie de 3-4 ori pe zi.
   Gabe a venit pe la noi și în după-amiaza asta, hotărât să ajungem la o concluzie, odată pentru totdeauna. Până azi, se mulțumise cu vizite scurte, doar cu scopul împăcării. Dar acum îmi amintește că a rămas o amenințare acolo, ceva necunoscut care poate lovi, iar polițiștii care ne supraveghează clădirea în care locuim nu vor putea să rămână acolo mereu. A luat-o pe Mia la o discuție. S-au așezat împreună pe canapea.
   - Povestește-mi despre mama lui, spune ea.
   Chestia asta poartă un nume. Fiecare dă ceva, ca să-l mulțumească și să-l împace pe celălalt.
   Apartamentul Miei este mic, aproape cât o cutie. Are sufrageria, cu un televizor micuț și canapeaua. Mia întinde canapeaua când cineva vrea să rămână peste noapte. Am lustruit baia de o mie de ori, dar tot nu mi se pare îndeajuns de curată. Cada este înfundată - se umple de fiecare dată când îmi fac duș. Bucătăria e doar pentru o persoană; două nu încap. Nu poți sta în spatele frigiderului când se deschide ușa, fără să fii împins cu totul în cuptor. Nu are robot de spălat vasele. Caloriferul cu greu încălzește camera. Luăm cina pe canapea, pe care nu ne mai obosim s-o strângem, din moment ce în fiecare noapte o folosesc pe post de pat.
   - Kathryn... începe Gabe.
   Stă înghesuit pe o margine a canapelei. De zile bune, Mia tot întreabă de mama lui Colin. Nu am știut ce să-i spun, mai mult decât că Gabe s-ar putea să aibă răspunsurile. N-am întâlnit-o până acum pe femeie, deși în numai câteva luni vom fi amândouă bunici ale aceluiași copil.
   Este o femeie foarte bolnavă. Are Parkinson într-un stadiu avansat.
   Dispar în bucătărie și mă prefac că spăl vasele.
   - Știu, îi spune Mia.
   - E cât de bine poate fi cineva în situația ei. Doamna Thatcher trăiește acum într-un azil pentru bătrâni - nu putea avea grijă de ea de una singură.
   Mia îl întreabă cum a ajuns bătrâna la azil. Din ce știa de la Colin - Owen - mama lui locuia în propria ei casă.
   - Eu am dus-o acolo.
   - Tu? se miră Mia.
   - Da, eu, mărturisește Gabe. Doamna Thatcher avea nevoie de îngrijire constantă.
   Asta îi aduce o bilă albă lui Gabe, în ochii Miei.
   - Își făcea mereu griji pentru mama lui.
   - Avea și motive. Dar acum este bine, o asigura Gabe. Am dus-o și la înmormântare.
   Gabe face o pauză, pentru ca Mia să se obișnuiască cu ideea. Mi-a povestit și mie Gabe despre înmormântare.
   S-a întâmplat la câteva zile după ce Mia s-a întors acasă. Eram absorbite de primele întâlniri cu doctorița Rhodes și încercam să-mi dau seama cum să fac ca bâzâitul frigiderului să n-o mai sperie din rărunchi pe Mia. Gabe decupase un necrolog din ziarul de Gary și mi-l adusese. Mi-a mai adus și o amintire de la înmormântare, o fotografie a lui, alb-negru.
   La acea vreme, fusesem scandalizată de ideea că individul avusese o înmormântare atât de decentă. Aruncasem fotografia în foc, uitându-mă cum flăcările îi înnegreau fața. Mă rugasem ca același lucru să i se întâmple și bărbatului care murise, să ardă în iad.
   Mă opresc din ceea ce mă prefac că aș face și aștept să aud plânsul Miei, dar el nu vine. Fiica mea este liniștită.
   - Ai fost la înmormântare?
   - Am fost. A fost frumoasă. Pe cât de frumoasă putea fi...
   Imaginea lui Gabe, în ochii ei, crește tot mai mult. Face salturi uriașe, chiar. Detectez o schimbare în vocea fiicei mele. Nu mai e plină de groază și dezgust. Se înmoaie, pierde puțin din defensivă. Eu, pe de altă parte, stau în mijlocul bucătăriei, cu o farfurie de ceramică în mână, și-mi amintesc cum îmi dorisem ca bărbatul pe care-l iubise Mia să ardă în flăcările iadului. Încerc să mă căiesc acum pentru acele sentimente.
   - Coșciugul a fost...
   - Închis. Dar au fost multe fotografii cu el. Și foarte mulți oameni. L-au iubit mai mulți oameni decât a știut vreodată.
   - Știu, șoptește Mia.
   Se lasă tăcerea. Mai multă tăcere decât pot eu suporta, îmi șterg mâinile ude pe materialul pantalonilor. Când trag cu ochiul la ce se întâmplă în sufragerie, îl văd pe Gabe așezat foarte aproape de Mia, iar ea își ține capul pe umărul lui. Un braț al lui Gabe stă pe talia ei. Mia plânge încet.
   Aș vrea să mă bag și eu în scena asta, să-i dau umărul meu pe care să plângă. Dar nu îndrăznesc.
   - Doamna Thatcher se va muta cu sora ei, Valerie. Va avea parte de îngrijire medicală ca să țină sub control boala.
   Mă ascund la loc în bucătărie și mă prefac că nu trag cu urechea.
   - Ultima dată când am văzut... erau ceva speranțe pentru ea.
   Gabe face o pauză, după care spune:
   - Povestește-mi cum ai ajuns acolo, în cabana aia.
   Mia spune că astea sunt chestiile ușor de explicat.
   Îmi țin răsuflarea. Nu știu dacă vreau să aud asta. Îi spune lui Gabe tot ceea ce știe, că Owen fusese angajat să o găsească și să o predea unui bărbat de care ea nu a auzit niciodată. Dar Owen nu putuse să o facă, așa că o dusese într-un loc unde crezuse că amândoi aveau să fie în siguranță. Trag aer adânc în piept. O dusese într-un loc unde crezuse că ea va fi în siguranță. Poate că nu fusese un nebun, la urma urmei.
   Mia spune ceva despre o răscumpărare. Spune că are ceva de-a face cu James.
   Am apărut în sufragerie, de unde pot auzi. Când Mia amintește numele lui James, Gabe se ridică brusc, nervos, de pe canapea și începe să măsoare cu pașii încăperea.
   - Știam eu! repetă iar și iar.
   Mă uit la copilașul meu, cum stă pe canapea cu ochii umflați de plâns, și mă gândesc că tatăl ei a avut puterea s-o protejeze de toate astea. Ies în fugă din apartament, găsind consolare în aerul înghețat al iernii. Gabe mă privește neputincios când plec, știind că nu ne poate consola pe amândouă deodată.
   Când Mia merge să se culce, noaptea, o aud răsucindu-se în așternut.
   O aud plângând și rostindu-i numele. Stau în fața ușii dormitorului ei, dorindu-mi să fac ceva ca totul să dispară, dar știind că nu pot, că nu am cum. Gabe spune că nu există nimic ce aș putea face. Doar să fii acolo pentru ea, îmi zice.
   Mia îmi spune că ar putea încerca să se înece în cadă.
   Că și-ar putea tăia venele cu un cuțit din bucătărie.
   Că și-ar putea băga capul în cuptor.
   Că ar putea sări de pe bloc.
   Că ar putea să se așeze în fața trenului, noaptea.

GABE

                    După

   Fac rost de un mandat și mă duc să percheziționez vila judecătorului.
   Este nervos la culme. Un polițist vine cu mine și încearcă să calmeze situația, dar judecătorul Dennett e pornit rău pe mine. Îmi spune că, atunci când îmi voi da seama că nu e nimic de găsit și voi pleca cu mâna goală, va trebui să-mi caut o nouă slujbă.
   Dar chestia e că nu plec cu mâna goală. După cum se dovedește, găsim trei scrisori de amenințare ascunse printre dosarele judecătorului, pe care le ține într-un sertar încuiat. Scrisori care îi cer bani pentru răscumpărare. Scrisorile spun că Mia a fost răpită. În schimbul eliberării ei, răpitorii îi cer judecătorului o căruță de bani. Dacă nu va fi de acord cu condițiile, răpitorii amenință să-l dea în vileag că a luat mită 350 de mii de dolari, în 2011, pentru a închide ochii în fața unui caz de evaziune fiscală.
   Șantaj.
   Ne ia ceva timp, interviuri peste interviuri, îmi pun la bătaie toată experiența mea ca detectiv și într-un final reușim să identificăm unul dintre pionii cheie ai încercării nereușite de răscumpărare, în persoana lui Dalmar Osoma, un bărbat somalez care a pus la cale tot acest plan diabolic. Trimitem o echipă să-l aresteze pe acest Osoma.
   M-aș bate singur pe spate, felicitându-mă, dacă aș ajunge cu mâna până acolo. Dar nu ajung. În schimb, îl las pe polițistul cu care am lucrat s-o facă.
   În ce-l privește pe judecătorul Dennett, în mod ironic, el este cel care rămâne fără slujbă. Este dat afară din barou. Și asta e doar cea mai mică dintre grijile lui. Momentan, își așteaptă procesul pentru obstrucționarea justiției și ascunderea unor dovezi esențiale. În paralel, este cercetat pentru acuzațiile de luare de mită. Sunt convins că e vinovat, bag mâna în foc pentru asta. De ce altfel ar fi ascuns scrisorile alea în dosare, gândindu-se că nimeni nu va da niciodată peste ele?
   Îl iau la întrebări, înainte să fie trimis la închisoare.
   - Ai știut. Ai știut tot timpul. Ai știut că a fost răpită.
   Ce fel de om îi face asta propriului său copil?
   Vocea lui abundă de egoism, dar, pentru prima dată, detectez în ea și o urmă de vinovăție:
   - La început nu, n-am știut.
   Este închis într-o celulă, la secție. Judecătorul Dennett în spatele gratiilor - o imagine la care am visat încă de când drumurile noastre s-au întâlnit. Stă pe marginea patului și se holbează la vasul de wc de lângă el, știind că mai devreme sau mai târziu va trebui să se pișe în fața noastră, a tuturor.
   E prima dată când am senzația că judecătorul chiar este sincer.
   Spune că, la început, a fost convins că Mia este ascunsă pe undeva, făcând ceva ce n-ar trebui. Îi stătea în fire.
   - Mai fugise de acasă de atâtea ori, zice.
   Apoi au început să vină scrisorile. Nu a vrut să afle nimeni că este corupt, că a acceptat mită toți anii aceia. Ar fi fost exclus din barou. Dar, recunoaște el, și pentru o secundă chiar îl cred, nu și-a dorit nici să i se întâmple ceva rău Miei. Avea de gând să plătească răscumpărarea, ca s-o elibereze, dar și ca să-i facă să tacă. A cerut o dovadă că Mia este în viață. Nu i-au oferit niciuna.
   Pentru că, spun eu, nu o aveau pe Mia.
   Colin Thatcher o avea. Colin Thatcher îi salvase cel mai probabil viața.
   - Am presupus că este moartă, spune judecătorul.
   - Și?
   - Dacă era moartă, nimeni nu trebuia să știe ce am făcut, recunoaște cu o modestie pe care nu aș fi așteptat-o din partea lui.
   Modestie și remușcare? Îi părea rău pentru ce a făcut?
   Mă gândesc la toate zilele când a stat în aceeași încăpere cu Eve, la toate nopțile în care a împărțit patul cu ea, și în tot timpul ăsta el crezuse că fiica lor era moartă.
   Eve a înaintat actele pentru divorț și, când îi va fi acordat, va intra în posesia a jumătate din averea judecătorului. Sunt destui bani cât să înceapă o nouă viață, ea și Mia.

EPILOG

    MIA
    După

   Stau în biroul întunecat, față în față cu doctorița Rhodes, și îi povestesc despre noaptea aia.
   Ploaia cădea fără încetare, grea, iar eu și Owen stăteam pe întuneric și ascultam răpăitul ei pe acoperișul cabanei. Îi povestesc doctoriței cum ieșisem împreună pe afară, adunasem lemne pentru foc, și cum ploaia ne udase la piele înainte să apucăm să intrăm în cabană.
   - Aia a fost noaptea în care ceva s-a schimbat între Owen și mine. A fost noaptea în care am înțeles de ce eram acolo, cu el. Că nu încerca să mă rănească, îi explic psihiatrei, amintindu-mi cum mă privise cu ochii lui negri și serioși, și-mi spusese: Nimeni nu știe că suntem aici. Dacă ar ști, ne-ar omori. Pe mine și pe tine. Dintr-odată, devenisem parte a ceva și eu, nu mai eram la fel de singură cum fusesem întreaga viață. Mă salva. Și atunci s-a schimbat totul.
   Sunt multe lucruri pe care i le spun doctoriței Rhodes, despre cabană, despre viețile noastre acolo, despre Owen.
   - L-ai iubit? mă întreabă.
   Îi spun că da, l-am iubit. Ochii mi se umplu de durere și doctorița îmi întinde un șervețel pe deasupra mesei de cafea care stă între noi. Mi-l duc la ochi și încep să plâng.
   - Spune-mi ce simți, Mia, mă roagă, iar eu îi spun cum îmi este dor de el, cum îmi doresc ca amintirile să nu se fi întors și eu să fi rămas în întuneric, complet neștiutoare că el murise.
   Dar, bineînțeles, e mai mult decât atât.
   Sunt lucruri pe care n-o să i le pot spune niciodată psihiatrei.
   Îi pot spune cum tristețea mă bântuie zi de zi, noapte de noapte, dar nu-i pot vorbi niciodată despre vina pe care o simt. Știu fără dubii că eu l-am pus pe Owen acolo în cabană, eu i-am dat pistolul. Dacă i-aș fi spus adevărul, ne-am fi putut gândi la un plan. Ne-am fi putut da seama împreună ce să facem. Dar în acele prime minute, în acele prime zile, am fost prea speriată să-i spun adevărul, de teamă pentru că nu știam cum avea să reacționeze, ce avea să-mi facă. Mai târziu, n-am mai putut să-i spun adevărul de teamă că va schimba lucrurile între noi.
   Nu ar mai fi fost bărbatul care să mă apere de tatăl meu și de Dalmar.
   Chiar dacă eu știam că totul este o înșelătorie.
   Mi-am petrecut întreaga viață căutând disperată pe cineva care să aibă grijă de mine. Și, în final, apăruse.
   Nu voiam să pierd asta.
   Îmi trec o mână peste burtă și simt copilul mișcându-se. Afară, dincolo de geamurile afumate, a venit vara. Căldura și umezeala care te împiedică să respiri. În curând, va veni pe lume copilul, un talisman de la Owen, și nu voi mai fi singură niciodată.

    Este o imagine pe care o am mereu în minte.
   Sunt în școala generală și vin acasă într-o zi cu o lucrare la care am luat A, pe care mama o agață mândră de ușa frigiderului cu un magnet - Bee Happy, o albină cam penibilă - pe care i l-am cumpărat cu un Crăciun în urmă. Tata vine acasă și vede lucrarea agățată acolo. Își aruncă dezinteresat un ochi pe ea, după care îi spune maică-mii: Profesoara aia de engleză ar trebui concediată. Mia e destul de mare ca să știe diferența dintre „there” și „their”, nu crezi, Eve? apoi folosise lucrarea mea ca suport pentru pahar și, înainte ca eu să ies din încăpere, am văzut apa curgând pe foaie și întinzând cerneala.
   Aveam 12 ani.
   Mă gândesc din nou la acea zi de septembrie, când intrasem în barul întunecos. Era o vară frumoasă indiană, dar în bar era întuneric și pustiu, așa cum de altfel ar și trebui să fie un bar la ora două după-amiaza. Doar patronii stăteau tăcuți la o masă și își înecau necazurile în shot-uri de whisky. Locul era foarte puțin vizibil din stradă, o ușă ascunsă pe colțul unei clădiri din cărămidă, cu graffiti foarte colorat. Muzica se auzea încet, pe fundal. Johnny Cash. Nu eram prea aproape de casa mea sau de locurile pe care le frecventam de obicei, ci departe spre sud și vest, în Lawndale, și observasem pe măsură ce mă apropiam de bar că eram singura persoană albă din cartierul acela. La bar erau așezate scaune înalte, iar rafturile pline cu sticle de băuturi alcoolice se aliniau la perete.
   Atmosfera era intoxicată de fum gros, care se ridica spre tavan, făcând locul cețos și opac. Ușa de la intrare era deschisă și proptită cu un scaun, dar până și aerul proaspăt al zilei de toamnă ezita să intre, parcă temându-se de necunoscut. Barmanul, un tip chel, dar cu cioc, dăduse din cap spre mine și mă întrebase ce vreau să beau.
   Am cerut o bere și mi-am croit drum spre fundul barului, către o masă apropiată de toaleta bărbaților, unde îmi spusese el că va fi. Când am dat cu ochii de el, parcă am simțit dintr-odată că mi se îngustează gâtul și nu mai pot respira. Ochii îi erau negri, așa cum este cărbunele, pielea neagră și cauciucată, ca roțile mașinilor. Era trântit pe fotoliu, cu o bere în față.
   Purta o haină de camuflaj, de care nu avea neapărat nevoie într-o zi caldă ca aceea. Jacheta pe care o purtasem eu mi-o dădusem jos și mi-o legasem în jurul taliei, pentru că îmi era cald.
   L-am întrebat dacă el este Dalmar și m-a privit pentru un minut, ochii lui negri ca antracitul încercând să pătrundă dincolo de pielea mea, de părul meu, să înțeleagă cu cine avea de-a face și cât de hotărâtă eram.
   Mi-a inspectat și corpul și îmbrăcămintea - cămașa, blugii, geanta atârnată de gât, jacheta prinsă în jurul taliei.
   Niciodată nu mai fusesem atât de hotărâtă să fac ceva pe cât fusesem atunci.
   Nu îmi răspunsese dacă era sau nu Dalmar, ci mă întrebase ce aveam pentru el. Când începuse să vorbească, îmi dădusem seama că avea o voce joasă, baritonală, și că ținea foarte mult la accentul african pe care-l purtase cu el. Probabil că nu ar fi renunțat la acesta nici cu prețul vieții.
   M-am așezat pe scaunul aflat de partea cealaltă a mesei și am constatat că era un tip masiv, mult mai mare decât mine, mâinile lui, cu care luase grăbit plicul pe care-l scosesem din geantă și-l pusesem pe masă, erau de două ori mai mari decât ale mele. Era negru, negru ca ursul cu blana cea mai neagră, ca pielea negru albăstrui a balenei ucigașe, un animal de pradă care nu-și avea rival. Știa, pe când stătea vizavi de mine, la masa simplă și ieftină, că el era în vârful lanțului trofic, în timp ce eu eram o biată algă.
   Mă întrebase cum putea avea încredere în mine, cum ar fi putut să știe că nu-mi bat joc de el.
   Îmi adunasem toate resursele de curaj pe care le găsisem și-l întrebasem, la rândul meu, încercând să nu clipesc:
   - De unde aș putea ști eu că nu sunt trasă pe sfoară?
   Râsese cu îndrăzneală și într-un mod destul de tulburător, apoi spusese:
   - A, da. Dar, vezi tu, este o diferență. Nimeni nu-l trage pe sfoară pe Dalmar.
   Și știusem atunci cu certitudine că, dacă ceva ar fi mers prost, Dalmar m-ar fi ucis fără să ezite.
   Dar nu îmi dădusem voie să-mi fie frică.
   A scos hârtiile din plic: dovezile pe care le aveam în posesia mea de mai bine de șase săptămâni, așteptând să mă hotărăsc ce să fac cu ele.
   Să-i spun maică-mii despre asta sau să merg la poliție părea prea ușor, prea banal. Trebuia ceva mai elaborat, o pedeapsă îngrozitoare care să se potrivească unei infracțiuni oribile. Să fie dat afară din barou nu compensa faptul că a fost un tată mizerabil, dar să piardă o sumă considerabilă de bani, plus pătarea definitivă a reputației, asta da, se apropia ceva mai mult. O pedeapsă mai corectă nu-mi venise în minte.
   Dovada nu fusese chiar ușor de descoperit. Asta e sigur. Dădusem din întâmplare peste niște hârtii încuiate într-un sertar din biroul lui, într-o noapte când el o târâse pe mama la o cină cantabilă, la Navy Pier, și dăduse 500 de dolari pentru a sprijini o organizație non-profit a cărei misiune era să îmbunătățească sistemul de educație a copiilor săraci. Mi se păruse absurd - cinic, chiar - având în vedere ce părere avea el despre propria mea carieră.
   Am ajuns la ei acasă în seara aia, cu Purple Line-ul până la Linden și, de acolo, cu un taxi. M-am prefăcut că am nevoie de un calculator, deoarece al meu e stricat. Mama mi l-a oferit pe al ei, cel vechi și încet, și m-a invitat să rămân peste noapte, pentru că ei oricum ieșeau în oraș. Am zis ok, dar nu am rămas. Am adus cu mine o sacoșă, de dragul aparențelor, dar și pentru că era perfectă pentru a aduna dovezile pe care intenționam să le găsesc.
   Câteva ore mai târziu, după ce disecasem pe toate părțile biroul lui taică-miu, chemasem un taxi care mă dusese acasă, unde mă aștepta un computer perfect funcțional. Acolo am început să cercetez ceea ce găsisem în biroul lui, ca să-mi transform suspiciunile în dovezi imposibil de combătut.
   Nu mă gândisem la luare de mită, la început, de fapt nu mă gândisem la ceva anume. Căutam orice. Taxe neplătite, falsificare de semnături, hărțuire, mărturii false. Dar am descoperit că primise bani pentru a da o sentință nedreaptă. 350.000 de dolari livrați într-un cont de care nimeni nu știa, o factură pe care o ținea într-un plic sigilat, dintr-un sertar încuiat.
   Norocul meu fusese că dădusem peste cheie într-o cutie antică de ceai, pe care un om de afaceri chinez i-o dăruise în urmă cu mulți ani. Cheia era acolo, printre frunzele de ceai sfărâmate. Micuță, argintie și perfectă.
   - Cum vom face asta? îl întrebasem pe bărbatul așezat în fața mea.
   Dalmar.
   Nu aveam idee cum să-l numesc. Un asasin. Un ucigaș plătit. Până la urmă, asta era ceea ce făcea. Numele lui îmi fusese sugerat de un vecin dubios, care tot avea conflicte cu legea. Poliția venea de multe ori la ușa lui, în miez de noapte. Era genul de persoană care nu se mai oprea din vorbit și căreia îi plăcea să se laude cu tot ce făcea controversat, în timp ce urca scările până la etajul al treilea, unde locuia.
   Prima dată când eu și Dalmar am vorbit la telefon - un apel scurt, la un telefon cu plată de la colțul străzii, ca să stabilim întâlnirea - mă întrebase în ce fel îmi doresc să-l ucidă pe taică-miu. I-am spus că nu, nu ăsta este planul, n-o să-l omorâm.
   Ceea ce plănuisem pentru taică-miu era de departe mult mai rău. Să aibă reputație proastă, să fie demonizat, să trăiască printre răufăcătorii pe care chiar el îi trimisese la închisoare - astea, pentru tata, erau cu mult mai rele decât moartea. Erau iadul pe pământ.
   Dalmar mi-a spus că vrea 60 de procente; mie îmi rămâneau patruzeci. Am dat din cap, încuviințând, pentru că nu eram în poziția de a negocia. Și 40% din suma cerută pentru răscumpărare erau o grămadă de bani, oricum. Optzeci de mii de dolari, mai exact. O donație anonimă către școala la care lucram era ceea ce aveam în minte, când mă gândeam cum îi voi folosi.
   M-am pregătit din timp, repetând detaliile în minte. Ca totul să pară autentic, nu voi dispărea pur și simplu. Era nevoie ca în urma mea să rămână ceva dovezi, pentru investigația care avea să ia naștere - martori, amprente, înregistrări video. Nu am vrut să știu cine, ce și când va face.
   Trebuia să existe și un element surpriză, de care eu să n-am habar, care să-mi legitimeze comportamentul: o femeie îngrozită, într-o răpire diabolică în vederea răscumpărării. Găsisem și un apartament într-un bloc izolat, unde aveam să mă ascund, în timp ce profesioniștii, Dalmar și ai lui, se ocupau de tot.
   Ăla fusese planul, oricum.
   Dalmar mi-a dat niște bani cu care am plătit în avans 3 luni de chirie pentru acel apartament-ascunzătoare, și am depozitat acolo sticle cu apă, fructe la conservă, carne congelată, pâine, astfel încât să nu fie nevoie să ies vreodată din ascunzătoarea mea. Am cumpărat prosoape de hârtie și hârtie igienică, coli de desen și creioane astfel încât să am acolo tot ce aș fi putut avea nevoie. Odată ce răscumpărarea ar fi fost plătită și, cu toate astea, tatăl meu dat în vileag, eu aș fi fost găsită de poliție în acel apartament, legată de un scaun, cu un căluș în gură.
   Răpitorul meu ar fi fost dispărut, de negăsit.
   Dalmar voise să știe pe cine urma să ia ostatic, pe cine avea să țină până la primirea recompensei.
   M-am uitat în ochii lui negri, șerpești, la capul lui ras și la cicatricea care-i tăia obrazul pe diagonală. Mi-am imaginat cum o macetă tăiase adânc prin exteriorul lui vulnerabil, creând cu acea ocazie un om imposibil de atins în interior.
   Ochii mei au dat roată barului, ca să mă asigur că nu suntem urmăriți.
   Toți erau bărbați, cu excepția unei chelnerițe pe la vreo douăzeci și ceva de ani, îmbrăcată în blugi și într-un tricou prea strâmt. Cu toții, în afară de mine, erau negri. Un tip așezat pe scaunul înalt de la bar alunecase, fiind beat, și apoi se împleticise spre toaleta bărbaților. L-am urmărit cum a trecut pe lângă noi și a mers în continuare pana ce a intrat pe ușa din lemn greoi, apoi ochii mei s-au întors să-i întâlnească pe cei ai lui Dalmar - serioși și neiertători.
   - Pe mine.

                                        SFÂRȘIT