Fata cea bună, Mary Cubica

 ...............................................

4-6

          Nu am vrut să recunosc până acum că mi-e frig, dar dârdâi ca dracu’.

   Am aprins focul imediat cum m-am trezit. Deja am băut 3 căni de cafea. Stau la masă și am în față o hartă veche, sfâșiată, a Americii. Am găsit-o în torpedo, alături de un pix cu pasta pe terminate, și acum încerc să trasez cele mai bune rute ca să ne cărăm naibii de aici. Cred că alegerea cea mai bună rămâne deșertul, undeva între Las Vegas și Baker, în California. Undeva unde e cald. Mă gândesc cum aș putea să fac o oprire mai întâi în Gary, Indiana, fără ca polițiștii să ia la ochi camioneta.
   Mi-am dat seama că va trebui să abandonăm camioneta și să ciordim una nouă, cumva, și să sperăm că nu va fi dată dispărută. Asta, sau să ne urcăm într-un tren de marfă. Dacă suntem dați în urmărire, ar putea fi razii pe autostradă, în special în apropiere de Gary, pentru eventualitatea în care aș avea tupeul să mă duc pe acasă. Poate că polițiștii o folosesc pe ea ca momeală. Poate au deja o echipă pe poziție în jurul vechii case din Gary, așteptând ca eu să sun sau să fac o mișcare greșită.
   La dracu’.
   - Pleci undeva?, întreabă fata, uitându-se la harta pe care o împăturesc și o pun deoparte.
   Nu-i răspund.
   - Vrei cafea?, o întreb în schimb, gândindu-mă că nici în deșert n-am putea rezista prea mult.
   Să ne târâm prin deșert ne-ar anula orice încercare de a trăi aproape normal. Acolo ar fi totul o luptă pentru supraviețuire. N-o putem lua prin deșert, hotărăsc pe loc, atunci și acolo. Singura șansă pe care o avem e să ne cărăm din țară. Nu mai avem destui bani ca să luăm avionul, așa că nu văd decât două variante - în sus sau în jos. La nord sau la sud.
   Canada sau Mexic.
   Dar, logic, ca să ieșim din țară avem nevoie de pașaport.
   Și atunci mă lovește - știu ce trebuie să fac.
   Fata clatină din cap că nu, nu vrea cafea.
   - Nu bei de obicei?
   - Nu.
   - Nu-ți place?
   - Nu beau nimic care are cofeină, zice.
   Îmi spune că obișnuia să bea, chiar a băut o perioadă lungă, dar o făcea agitată, nervoasă, fără astâmpăr. Nu putea sta locului. După puțin timp, efervescența dată de cofeină se pierdea și era înlocuită de oboseală puternică. Așa că mai bea o altă cană de cafea. Un cerc vicios.
   - Și când am încercat să evit cofeina, m-au luat niște dureri atroce de cap, care nu-mi treceau decât cu Mountain Dew.
   Dar îi torn o cană, doar să fie. Ia cana fierbinte în mâini și își lipește fața de marginea ei. Aburul se ridică și o încălzește. Știe că n-ar trebui, dar o face oricum. Duce cafeaua la buze și o ține acolo ceva timp. Apoi ia o înghițitură, arzându-și esofagul în timp ce lichidul fierbinte alunecă în jos.
   Se îneacă.
   - Fii atentă, e fierbinte, îi spun, prea târziu.
   Nu avem nimic altceva de făcut în afară de a sta și a ne uita unul la celălalt. Așa că, atunci când spune că ar vrea să-mi facă portretul, sunt de acord. Nu am altă treabă mai bună cu care să-mi umplu timpul.
   Ca să fiu sincer, nu-mi prea surâde ideea. La început, nu e mare chestie, dar apoi îmi tot spune să stau nemișcat și să mă uit în față și să zâmbesc.
   - Las-o baltă, îi zic. Nu mai vreau.
   Mă ridic de pe scaun. Să fiu al dracu’ dacă o să stau acolo o jumătate de oră nemișcat și să zâmbesc ca prostu’.
   - Bine, nu zâmbi. Nici nu e nevoie să te uiți la mine. Doar stai nemișcat.
   Mă așază lângă foc. Îmi apasă pieptul cu mâinile ei reci. Mă pune la loc, de data asta pe podea. Spatele meu aproape că atinge soba. Flacăra mai are un pic și-mi face o gaură în cămașă, iar eu încep să transpir.
   Îmi amintesc cum a fost ultima dată când m-a atins. Disperarea cu care mâinile ei încercau să mă dezbrace. Și apoi ultima dată când am atins-o eu, lovind-o brutal peste față.
   Camera este întunecoasă, buștenii de pin de pe pereți și tavan blochează orice rază de lumină. Mă apuc să număr buștenii. Sunt câte 15 pe înălțime, de-a lungul peretelui. Nu mai este soare, să poată intra pe ferestrele alea mici.
   Mă uit la fată. Nu e deloc neatrăgătoare.
   Era frumoasă atunci, în prima noapte, în apartamentul meu. Mă privea cu ochii ei mari și albaștri, care nu suspectau nimic, care nu știau că voi face ce am făcut.
   Stă și ea pe podea, cu spatele sprijinit de canapea. Și-a încrucișat picioarele și și-a pus carnetul pe genunchi. A scos un creion din pachet. Și-a înclinat capul, iar părul încâlcit i s-a adunat într-o parte. Ochii ei au început să urmărească liniile feței mele, curbura nasului, conturul pomeților.
   N-am idee de ce, dar simt nevoia dintr-odată să-i sparg moaca tipului care a fost cu ea înaintea mea.
   - I-am dat bani, îi spun. Iubitului tău. L-am mituit cu 100 de dolari ca să nu vină la întâlnire în seara aia.
   Tipul nici măcar nu întrebase care-i faza. Nici eu nu-i spusesem. Lașul a luat banii din mâna mea și dus a fost. Nu-i spun fetei că am scos și arma la el, în buda unde l-am abordat.
   Cu 100 de dolari poți cumpăra multe zilele astea.
   - Avea de lucru, spune fata.
   - Asta e ce ți-a spus ție.
   - Jason mereu lucrează până târziu.
   - Așa zice el.
   - E adevărul, mă contrazice fata.
   - Uneori. Poate.
   - Are succes în carieră.
   - Are succes la mințit.
   - Ok, l-ai plătit. Și ce-i cu asta?, izbucnește ea.
   - De ce ai mers acasă la mine?, o întreb.
   - Ce?!
   - De ce ai mers cu mine în noaptea aia?
   Înghite în sec și nu răspunde. Se preface că e pierdută în desenat, trasează cu furie linii pe foaie.
   - Nu mi-am dat seama că e o întrebare așa grea, o provoc.
   Ochii i se lărgesc. O venă îi pulsează prin piele, la tâmplă. Pielea i se umezește și mâinile îi tremură. E furioasă.
   - Eram beată.
   - Beată.
   - Da. Eram beată.
   - Pentru că ăsta e singurul motiv pentru care cineva ca tine ar merge acasă la cineva ca mine, nu?
   - Pentru că ăsta e singurul motiv pentru care eu aș merge acasă la tine.
   Mă privește atentă și mă întreb ce vede. Ce crede că vede. Crede că sunt impasibil la indiferența ei, dar greșește.
   Îmi scot cămașa și o arunc pe podea, lângă cizmele mele zgomotoase.
   Am pe dedesubt un maiou și blugii fără care nu cred că m-a văzut până acum. Mâzgălește fața mea mai departe pe hârtie, linii și umbre trasate în delir, ca să redea fidel demonul pe care-l vede stând în fața focului.
   Băuse câteva pahare în seara aia, e adevărat, dar era totuși destul de trează ca să știe ce face, să mă lase să o ating și așa mai departe. Sigur, asta fusese înainte să afle care erau intențiile mele.
   Nu știu cât timp rămânem tăcuți. Și aud răsuflarea și zgomotul creionului pe hârtie. Aproape că-i pot auzi gândurile. Ura și furia.
   - E la fel ca fumatul și drogurile, îi spun într-un final.
   Cuvintele mele o sperie și durează ceva până își recapătă ritmul respirației.
   - Ce anume?, zice.
   Nu se oprește din desenat. Se preface aproape că nu mă ascultă. Dar eu știu că e pe fază.
   - Viața mea. Ce fac eu. Știi că e ceva rău pentru tine de prima dată când o faci. Țigările. Iarba. Dar îți spui că e în regulă - te descurci tu. O singură dată, doar să vezi cum este. Și apoi, dintr-odată, ești tras înăuntru; nu mai poți ieși de acolo, nici dacă ai vrea. Nu e doar din cauză că aveam nevoie de bani cu atâta disperare - deși aveam. E pur și simplu din cauză că, dacă aș fi încercat să ies, aș fi fost omorât. Sau cineva m-ar fi dat în gât și aș fi ajuns la pârnaie. Să mă împotrivesc n-a fost niciodată o variantă pentru mine.
   Acum se oprește din desenat. Mă întreb oare ce o să zică. Un comentariu fițos, sunt convins. Dar n-o face. Nu spune nimic. Atâta că vena de la tâmplă nu-i mai pulsează atât de evident, iar mâinile i se liniștesc. Ochii i se îmblânzesc. Se uită la mine și încuviințează din cap.

EVE

               După

   Mă uit, de pe hol, cum James intră cu aplomb în dormitorul Miei.
   Zgomotul pașilor lui apăsați în fața ușii, apropiindu-se repede de patul ei, o trezește brusc din somn. Sare în mijlocul patului, cu ochii măriți de spaimă, cu inima probabil bătându-i mai să-i iasă din piept, cum se întâmplă în situații din astea, când ești înspăimântat. Îi ia câteva secunde până se dumirește unde este - haine rămase din liceu care încă atârnă pe umerașe în cameră, covorul de iută, un poster cu Leonardo DiCaprio pe care l-a lipit pe când avea paisprezece ani. Și apoi începe să se calmeze. Își amintește unde este. Este acasă. Este în siguranță. Își lasă capul în mâini și începe să plângă.
   - Trebuie să te îmbraci, îi spune James. Mergem s-o vedem pe psihiatra aia.
   Intru și eu în dormitor după ce el pleacă și o ajut pe Mia să-și aleagă niște haine potrivite din șifonier. Încerc să-i alung frica, să-i amintesc că aici, în casa noastră, este complet în siguranță.
   - Nu te poate răni nimeni, o asigur, dar nici eu nu sunt atât de convinsă.
   Mia mănâncă în mașină, doar o felie de pâine prăjită, goală, pe care am luat-o cu mine pentru drum. N-a vrut să întindă nimic pe ea, și nici felia simplă nu o atrage, dar, de pe locul de lângă șofer, mă întorc o dată la câteva minute spre ea și o implor să mai ia o înghițitură. Ca și cum ar avea din nou 4 ani.
   - Hai, încă o gură, Mia.
   Îi mulțumesc doctoriței Rhodes că ne-a strecurat atât de devreme în programul ei încărcat. James o trage deoparte pentru o conversație între patru ochi, în timp ce eu îi scot Miei haina. Mă uit apoi cum fiica mea și psihiatra dispar împreună în spatele ușilor închise.
   Doctorița Rhodes va sta de vorbă în dimineața asta cu Mia despre copil. Mia nu vrea să accepte că un bebeluș îi crește în burtă, și presupun că și eu fac la fel, pe undeva. Fiică-mea nu poate pronunța nici cuvântul Copil. Îi rămâne pierdut în gât și de fiecare dată când eu sau James deschidem subiectul, ea jură că nu poate fi adevărat.
   Dar ne-am gândit că ar putea să-i fie de ajutor Miei să discute cu doctorița Rhodes, atât pentru că este o profesionistă, cât și o persoană imparțială care cunoaște întreaga poveste. Psihiatra va analiza împreună cu Mia opțiunile pe care le are, dar parcă și aud răspunsul fiicei mele: opțiunile în legătură cu ce? Apoi, doctorița Rhodes îi va aminti de copil.
   - Hai să fiu sincer, Eve, îmi spune James, imediat cum rămânem singuri. Ultimul lucru de care avem nevoie e ca Mia să poarte bastardul acelui bărbat. Va face avort și asta se va întâmpla cât mai repede!
   Face o pauză, cât să pună planul la punct.
   - Când oamenii vor întreba, vom spune că bebelușul nu a supraviețuit. Stresul întregii situații. Nu a supraviețuit.
   Nu comentez. Pur și simplu, nu pot. Mă uit la James, care ține o moțiune in limine împrăștiată în poală - ochii lui par să acorde mai multă importanță moțiunii decât fiicei noastre și copilului ei care e pe cale să vină pe lume.
   Încerc să mă conving din răsputeri că inima lui e acolo unde trebuie. Dar mă întreb dacă într-adevăr așa este.
   Nu a fost mereu așa. James nu a fost de la început lipsit de interes față de viața de familie. În după-amiezile liniștite, când el este la muncă și Mia dormitează, mă trezesc răscolind după amintiri cu James din tinerețe, pe când fetele erau mici. Fotografii vechi cu el ținând în brațe bebelușul Grace sau bebelușul Mia, învelite în păturile din pătuțul lor. Mă uit la filmări de începători făcute lui James și fetelor. Ascult un alt James cântându-le cântece de leagăn. Îmi amintesc primele zile de școală și petrecerile de ziua lor, zile speciale pe care James nu voia în ruptul capului să le rateze. Scotocesc după fotografii în care James le învață pe Grace și Mia să meargă pe bicicletă fără roțile ajutătoare, cu ei 3 înotând în piscina unui hotel superb sau vizitând peștii la acvariu pentru prima dată.
   James vine dintr-o familie putred de bogată. Tatăl lui este avocat, așa cum a fost și bunicul lui și poate chiar și străbunicul - sinceră să fiu, nu știu. Fratele lui, Marty, este procuror, iar fratele Brian este unul dintre cei mai buni medici anesteziști din oraș. Fiicele lui Marty, Jennifer și Elizabeth, sunt avocate. Una este specializată în drept comercial, cealaltă în apărarea proprietății intelectuale. Brian a avut băieți, trei: un avocat, un dentist și un neurolog.
   James are o imagine de apărat. Deși nu ar spune-o niciodată răspicat, mereu a fost într-o competiție cu frații lui: cine are mai mult prestigiu, mai multă putere, care este cel mai important dintre băieții Dennett.
   Pentru James, să iasă pe locul doi nu a fost niciodată o variantă.
   După-amiezile cobor în pivniță și răscolesc prin vechile cutii de pantofi, acum pline cu fotografii, ca să-mi demonstrez că acele momente în care James le-a arătat dragoste fiicelor noastre au fost reale. Că nu s-a petrecut asta doar în mintea mea. Găsesc un desen făcut cu o mână de începător de către Mia, la cinci ani, cu litere de tipar scrise de jur-împrejur: TE IUBESC TATI. Desenul este compus dintr-un bărbat înalt, alături de un copil, și observ că mâinile lor, cărora le lipsesc degetele, sunt înlănțuite.
   Fețele le sunt înfrumusețate cu zâmbete uriașe, iar pe marginile desenului Mia a lipit abțibilduri, unele roz, altele roșii, toate în formă de inimă.
   I-am arătat-o într-o seară, când a venit de la muncă. S-a uitat la desen un timp îndelungat, nu știu exact cât, apoi a dus foaia în biroul lui și a lipit-o pe raftul bibliotecii cu un magnet.
   - E pentru binele Miei, știi, îmi spune apoi, rupând tăcerea asurzitoare. Are nevoie de timp ca să se vindece.
   Dar mă întreb dacă într-adevăr așa stau lucrurile.
   Vreau să-i spun că mai sunt și alte variante. Adopția, de exemplu. Mia ar putea să dea copilul unei familii care nu poate să procreeze. Ar putea să facă fericită o familie mai puțin norocoasă. Dar James n-ar vedea niciodată lucrurile în felul ăsta. Întotdeauna ceva ar putea să nu meargă conform planului: dacă părinții adoptivi ar decide în ultima clipă să nu mai ia copilul, dacă bebelușul se va naște cu un defect, sau dacă, atunci când va crește, o va căuta pe Mia și îi va distruge din nou viața.
   Avortul, pe de altă parte, este rapid și ușor. Asta e ceea ce spune James. Nu ia în calcul vinovăția care o va urmări pe Mia pentru tot restul vieții.
   Când doctorița Rhodes termină ședința cu Mia, o conduce în sala de așteptare și, înainte să plecăm, îi pune o mână pe braț și îi spune:
   - Nu trebuie să iei hotărârea asta chiar azi. Mai ai destul timp.
   Dar văd în ochii lui James că el deja a hotărât.

COLIN

                Înainte

   Nu pot să dorm, și nu e prima dată. Am încercat să număr oi, porci, orice, și nu a mers. Acum mă plimb prin cameră. În fiecare noapte e greu.
   În fiecare noapte mă gândesc la ea. Dar în seara asta e și mai rău, pentru că data de pe ceasul meu îmi reamintește că e ziua ei de naștere. Și mă gândesc la ea, rămasă de capul ei, singură, acolo acasă.
   E beznă să-ți bagi degetele în ochi și, dintr-odată, pașii mei nu mai sunt singuri în cameră.
   - M-ai speriat ca dracu’, îi spun fetei.
   De abia reușesc să-i disting profilul. Ochii mei nu sunt obișnuiți cu întunericul.
   - Îmi pare rău, minte ea. Ce faci?
   Maică-mea mereu mă cicălea că am mersul prea zgomotos. Spunea că aș putea scula și morții din mormânt. Nu aprindem lumina. În beznă, ne ciocnim unul de altul. Niciunul nu-și cere scuze. Ne intimidăm și fiecare se retrage în colțul lui.
   - Nu puteam să dorm. Am încercat să-mi limpezesc mintea.
   - În legătură cu ce?, zice fata, și la început păstrez tăcerea.
   La început, nici nu mă gândesc să-i povestesc. Nu e deloc treaba ei.
   Dar, apoi, o fac. E îndeajuns de întuneric în cameră încât să mă prefac că fata nu e acolo. Dar nu de asta o fac, nu numai de asta. Este felul în care spune Nu contează și apoi pașii ei se îndreaptă spre ușă. E ceva care îmi spune că vreau s-o fac să rămână.
   Îi spun că taică-miu a plecat pe când eram mic, dar n-a contat prea mult, oricum. Nu era ca și cum ne puteam baza pe el nici până atunci. Obișnuia să bea la greu. Să meargă prin cârciumi și să parieze. Cu banii de abia ne ajungeam și fără ca el să-i mai arunce pe geam. Îi spun că era curvar, genul care înșală. Îi spun că am învățat totul despre viață în cel mai brutal mod - cum nu aveam mereu mâncare pe masă și apă caldă pentru baie. Nu că ar fi avut cine să-mi facă baie, de altfel. Aveam 3, poate 4 ani.
   Îi spun cum taică-miu era un om căruia îi sărea repede muștarul. Îi povestesc cum obișnuia să mă sperie teribil pe când eram mic. La mine doar țipa, urla mult, dar atât. Însă pe mama o lovise. Și nu numai o dată. Uneori, mergea la muncă, dar de obicei era între joburi. Mai mereu ajungea să fie concediat pentru că nu se prezenta la serviciu. Sau pentru că venea beat. Pentru că era arogant cu șefii.
   Mama muncea tot timpul. Nu era niciodată acasă pentru că lucra doișpe ore la băcănie, de la 5 dimineața, apoi, la lăsarea serii, ca barmaniță într-un local, unde bărbații se dădeau la ea, și o atingea și o alintau cu abureli ca păpușă și dulceață. Tata îi spunea că e o curvă. Așa îi zicea: curvă bună de nimic.
   Îi povestesc cum mama îmi cumpăra haine de la second hand-uri, cum ne plimbam cu mașina în ziua de dinainte să fie adunat gunoiul și umpleam sacii eu te miri ce găseam pe acolo. Cum am fost evacuați de nenumărate ori. Cum am dormit în mașină. Obișnuiam să mergem la câte o benzinărie înainte de a intra la școală, ca să mă furișez în baie și să mă spăl pe dinți. Până la urmă, vânzătorii s-au prins de șmecheria asta. Ne-au amenințat că vor chema poliția.
   Îi povestesc despre toate dățile, la supermarket, când mama avea doar douăzeci de dolari și ne umpleam coșul cu tot ce aveam nevoie: lapte, banane, o cutie cu cereale. La casă, de fiecare dată făceau mai mult de douăzeci de dolari, deși noi încercam să calculăm în minte. Și acolo, trebuia să alegem - cerealele sau bananele - în timp ce câte un jegos din spatele nostru, de la coadă, ofta și ne spunea să ne grăbim. Țin minte că, o dată, o pușlama de la școală era în spatele nostru. Am tot auzit apoi povestea timp de două săptămâni. Cum mama lui Thatcher n-a avut bani nici pentru niște amărâte de banane.
   Tac, la un moment dat, și ea nu zice nimic. Orice altă fată și-ar arăta mila față de ceea ce am povestit. Ar spune că îi pare rău. Ar spune că își dă seama ce greu trebuie să-mi fi fost. Dar fata nu o face. Nu pentru că ar fi lipsită de empatie, ci pentru că știe că nu de milă am nevoie, nu asta e ceea ce vreau.
   Nu i-am mai spus nimănui despre taică-miu. N-am mai spus nimănui nici despre maică-mea. Dar acum o fac. Poate e din cauza plictiselii, nu știu. Am rămas fără chestii pe care să ni le spunem. Dar, cumva, cred că e mai mult decât atât, ceva la fata asta care mă face să-mi fie ușor să vorbesc. Mă face să vreau să-mi iau toată greutatea de pe inimă. Pentru că, poate, așa voi reuși într-un final să dorm.
   - Pe când aveam 5 sau 6 ani, a început să tremure, îi spun mai departe. Mâinile ei, mai întâi. A început să aibă probleme la serviciu. Tot scăpa chestii pe jos, vărsa rahaturi. Cam în decursul unui an, au început să-i tremure și picioarele. Nu mai putea să meargă ca lumea. De abia își țâra picioarele, iar mâinile îi erau amorțite. Oamenii se holbau la ea, îi spuneau să se grăbească. Își pierduse zâmbetul. A intrat în depresie. Nu și-a mai putut păstra niciun job. Era prea înceată, prea împiedicată.
   - Parkinson, spune fata, și eu încuviințez din cap, deși ea nu poate să vadă asta.
   Vocea pare că vine de foarte aproape, ca și cum aș putea întinde mana să-i ating buzele, dar nu-i pot vedea expresia feței. Nu pot să-mi dau seama dacă are ochii ei albaștri înduioșați sau nu.
   - Asta au spus și doctorii.
   Până am ajuns în generală, trebuia s-o ajut să se îmbrace, întotdeauna pulovere, nu geci, pentru că nu reușea să-și tragă fermoarul când avea nevoie. Când am intrat la liceu, deja avea nevoie de ajutor și când mergea la baie. Nu-și putea tăia mâncarea din farfurie. Nu-și putea scrie numele.
   A început să ia medicamente care să-i ușureze simptomele, dar toate au avut efecte secundare. Greață. Insomnie. Coșmaruri. Așa că a renunțat. Am început să muncesc de la paișpe ani. Am încercat să fac cât de mulți bani am putut. Nu erau niciodată de ajuns. Taică-miu se cărase deja. Imediat cum mama s-a îmbolnăvit, el a luat-o la sănătoasa. Am împlinit 18 ani, am abandonat liceul și am plecat de acasă. M-am gândit că aș putea face mai mulți bani în oraș. I-am trimis tot ce câștigam ca să-și poată plăti medicamentele și să aibă ce mânca. Și ca să nu ajungă în stradă. Dar niciodată nu erau bani suficienți.
   Apoi, într-o zi, spălam vase într-un restaurant. Am întrebat dacă aș putea lucra peste program, am zis că stăteam prost cu banii. Șeful mi-a zis: Stă vreunul din noi bine? Afacerea mergea așa și-așa, dar știa pe cineva care m-ar fi putut împrumuta.
   Și restul este istorie.

GABE

              Înainte

   Reușesc într-un final să-i descopăr o rudă, în Gary: Kathryn Thatcher, mama lui Colin Thatcher. Am găsit un telefon mobil ascuns într-un sertar în bucătăria lui Thatcher - înregistrat pe numele unui Steve Moss, a.k.a. Colin Thatcher - și am aflat istoricul apelurilor. Au fost foarte multe, aproape zilnice, către o femeie între două vârste din Gary, Indiana.
   Alt lucru care mi-a atras atenția au fost 3 apeluri făcute către un mobil cu cartelă în seara în care Mia a dispărut, dar și înjur de zece apeluri pierdute de la același număr, în noaptea respectivă și a doua zi, dimineața. I-am pus pe băieții de la tehnic să descarce mesajele vocale și, când au reușit, cu toții ne-am adunat și am ascultat. Un tip voia să știe unde este fata, fiica judecătorului, și de ce Thatcher nu venise la punctul de întâlnire.
   Individul nu părea deloc în toane bune. De fapt, părea al naibii de supărat. Nervos.
   Abia atunci realizez că suspectul Colin Thatcher lucrează pentru altcineva. Dar pentru cine?
   Încerc să dau de urma proprietarului telefonului cu cartelă. Aflu că a fost cumpărat de la un magazin din Hyde Park. Dar patronul magazinului, un indian care de abia leagă trei cuvinte în engleză, n-are nici cea mai vagă idee cine a cumpărat mobilul. Aparent, a fost plătit numerar.
   Ghinionul meu.
   Mă hotărăsc s-o iau la întrebări direct pe mamă. Ofițerul vrea să-și folosească influența pentru a-l face pe un polițist din Gary să se ocupe de treaba asta. Îi spun că în niciun caz. O voi face chiar eu.
   Aici, în Chicago, nu se vorbește prea frumos despre orașul Gary, din Indiana. Ne referim la locul ăla ca și cum ar fi poarta care duce spre iad. Toți locuitorii sunt săraci lipiți pământului. O mare parte a populației este afro-americană și este plin de combinate siderurgice, răspândite în jurul lacului Michigan, care poluează aerul pe kilometri întregi.
   Ofițerul vrea să mă însoțească, dar îl fac să se răzgândească și pornesc la drum singur. Nu vreau s-o speriem pe biata femeie și să sfârșim prin a nu scoate nimic de la ea. Am făcut greșeala să-i spun doamnei Dennett că excursia era în plan pe ziua de azi. Nu a cerut explicit să meargă și ea, dar a bătut ceva apropouri. Am apucat-o ușor de braț și i-am promis, precaut:
   - Veți fi prima pe care o voi suna, dacă aflu ceva.
   Fac două ore până acolo. Sunt doar vreo 80 de kilometri, dar trebuie să reduc mult viteza în localități. Fac prostia să-mi iau cafea dintr-o benzinărie, așa că până ajung aproape că am făcut pipi în pantaloni.
   Opresc într-o benzinărie din Gary și dau fuga la baie.
   Kathryn Thatcher locuiește la o fermă de culoare albastru pal. Casa este învechită, arată exact ca-n anii ’50. Peluza e plină de buruieni, tufele au crescut în voie. Florile și ce mai plantase ea acolo s-au sufocat de mult.
   Bat în ușa din grilaj și aștept în pridvorul care cu siguranță are nevoie de reparații capitale. E o zi mohorâtă, una obișnuită pentru luna noiembrie, pe meleagurile astea. Sunt vreo 4 grade și e frig, deși sunt conștient că în vreo lună sau două o să ne rugăm să avem temperaturi peste zero grade. Când nu răspunde nimeni, dau grilajul la o parte și bat în ușa de lemn, sub o coroniță de flori uscate care atârnă de un cui ruginit. Ușa e descuiată. Se deschide imediat cum o ating. La naiba, mă gândesc. Poate că ar fi fost până la urmă o idee bună să mai iau un polițist cu mine. Duc mâna spre pistol, intru fără să fac zgomot și strig:
   - Doamna Thatcher!
   Îmi croiesc drum către camera din față, care arată atât de demodată încât trebuie să mă dezmeticesc și să mă conving că nu sunt la bunică-mea acasă. Covoare aspre, lambriuri de lemn pe pereți, tapet și o mobilă desperecheată – nimic nu se potrivește cu nimic, scaune cu căptușeala sfâșiată.
   Aud din bucătărie pe cineva fredonând stângaci un cântec, așa că mă liniștesc. Bag pistolul la loc, în toc, ca să n-o sperii pe biata femeie. Și apoi ochii mi se opresc pe o imagine cu Colin Thatcher, alături de o femeie care presupun că este Kathryn, îmbrăcată la patru ace. Fotografia înrămată este așezată deasupra televizorului, care este pornit, dar fără sonor, și o telenovelă se desfășoară pe ecranul lui.
   - Doamnă Thatcher! strig, din nou, și nu primesc răspuns.
   Urmez direcția din care se aude fredonatul, spre bucătărie, și bat în tocul ușii care este deja deschisă, dar nu înainte de a urmări pentru câteva clipe silueta femeii care încearcă cu degete neîndemânatice să desfacă folia de pe o caserolă în care se află cina semipreparată. Femeia arată cam în vârstă ca să fie mama lui Colin Thatcher, și mă întreb dacă nu cumva am făcut o greșeală. Poartă un capot și o pereche de papuci uzați, scămoșați; picioarele îi sunt goale și încerc să nu mă gândesc că ar putea să nu poarte nimic nici pe sub capot.
   - Doamnă, îi spun, și picioarele mă poartă pe podeaua cu linoleum a bucătăriei.
   De data asta, când se întoarce spre mine, aproape sărindu-i inima la auzul vocii mele și la conștientizarea că un individ complet necunoscut a intrat în casa ei, îi arăt insigna, ca s-o asigur că nu e pe cale să fie ucisă sau jefuită.
   - Doamne Dumnezeule, îngaimă ea, ducând o mână nesigură spre inimă. Ați venit după Colin?
   - Nu, doamnă, îi zic, apropiindu-mă mai mult. Dacă îmi dați voie, adaug, întinzându-mă spre caserolă și dând plasticul de pe ea la o parte.
   Arunc plasticul umed într-un coș de gunoi, pe care-l ochesc lângă ușă.
   În caserolă este un meniu de copil, preparat pentru a fi băgat la microunde, cu chifteluțe de pui, porumb și ca desert o negresă.
   Întind o mână, ca să o ajut pe doamna Thatcher să-și recapete stabilitatea. Mi-o acceptă. Nu reușește să-și găsească echilibrul nici în timp ce merge, nici când stă pe loc. Se mișcă într-un așa fel de parcă tot corpul o doare, iar fața îi este lipsită de expresie. Stă încovoiată și îmi lasă senzația că s-ar putea prăbuși în orice secundă. Din gură îi curge puțină salivă.
   - Sunt detectivul Gabe Hoffman. Sunt polițist la...
   - A pățit ceva Colin?, întreabă din nou.
   De data asta, pare că mă imploră să-i dau un răspuns.
   - Doamnă Thatcher, îi spun, vă rog să stați jos.
   O ajut să ajungă la un scaun și se așază. Îi aduc mâncarea și i-o așez în față și pescuiesc o furculiță dintr-un sertar, numai că mâna îi tremură atât de rău, încât nu reușește să ducă mâncarea la gură. Până la urmă, renunță la furculiță și apucă o chiftea cu mâna.
   Femeia pare în vârstă de cel puțin 70 de ani, dar, dacă este mama lui Colin Thatcher, nu poate avea mult peste 50. Părul îi este spicat, un gri închis, deși în fotografia din cameră, care nu pare făcută prea demult, îl are castaniu. Pare să fi slăbit de curând, așa încât capotul atârnă pe ea ca un sac și, când se desface, pot vedea că e numai piele și os. Pe rafturile dulapului e o întreagă farmacie, flacoane peste flacoane, iar într-un coș sunt fructe care au mucegăit. Pielea bătrânei este învinețită din loc în loc, vânătăi care țin, probabil, evidența prăbușirilor ei prin casă, din cauză că picioarele n-o mai ascultă.
   Știu că există o denumire pentru boala asta. Îmi stă pe limbă.
   - L-ați văzut pe Colin de curând?, o întreb.
   Spune că nu. O întreb când l-a văzut ultima dată. Zice că nu știe.
   - Cât de des îl vedeți?
   - În fiecare săptămână. Cosește iarba din curte.
   Mă uit pe geam, la curtea acoperită de frunze veștede.
   - Are grijă de dumneavoastră?, o întreb. Cosește iarba, vă face cumpărăturile...
   Ea spune că da, are grijă. Mă uit la fructele stricate din coș, pline acum de musculițe. Deschid frigiderul și văd niște mazăre congelată, o cutie de lapte care a expirat, câteva caserole cu semipreparate. Cămara conține câteva conserve cu supă, pe care cel mai probabil doamna Thatcher nu le poate deschide singură, și biscuiți.
   - Duce și gunoiul?, o întreb.
   - Da.
   - De cât timp are grijă de dumneavoastră? De un an, de doi?
   - Era copil. Când m-am îmbolnăvit. Taică-su...
   Vocea i se pierde.
   - V-a părăsit, completez eu.
   Dă din cap că da.
   - Și acum Colin locuiește cu dumneavoastră?
   Clatină din cap.
   - Mai vine pe aici. În vizită.
   - Dar săptămâna asta n-a fost?
   - Nu.
   - Nici cea de dinainte?
   Nu știe. Sunt puține vase murdare în chiuvetă, dar în gunoi sunt multe farfurii din hârtie și plastic. O încurajează să folosească tacâmuri de unică folosință - e mai ușor așa să păstreze curățenia - și duce probabil gunoiul o dată pe săptămână, când vine.
   - Dar el vă face cumpărăturile și curățenia și...
   - Totul.
   - Atâta că nu a mai trecut pe aici de ceva timp, nu-i așa, doamnă Thatcher?
   Calendarul de pe perete a rămas deschis la luna septembrie. Laptele din frigider a expirat pe 7 octombrie.
   - Aș putea să duc eu gunoiul?, o întreb. Văd că e plin.
   - Da, zice ea.
   E greu să o privești cum tremură. Mă face să mă simt aiurea, să fiu sincer.
   Apuc punga jumulită cu gunoi și o scot din coș. Merg cu ea spre ușă. Pute ca naiba. Cobor în fugă treptele și ajung la mașină, unde arunc punga în portbagaj, ca să văd ce fac cu ea mai târziu. Mă asigur că nimeni nu mă vede și deschid cutia de scrisori, adun tot ce este acolo. E atât de plină încât practic plicurile se revarsă din ea, pe jos. A primit printre altele și o înștiințare că trebuie să se prezinte la oficiul poștal, unde are și mai multe colete și scrisori trimise pe numele ei, pe care trebuie să le ridice. Bietul poștaș le-a tot îndesat pe astea în cutie, până n-au mai încăput.
   În bucătărie, când revin, doamna Thatcher se luptă cu porumbul. Mă dă complet peste cap să mă uit la ea. Nimeni n-ar trebui să se chinuie în halul ăsta ca să mănânce o prostie de meniu semipreparat. Mă strecor la masă, alături de ea, și spun:
   - Lăsați-mă să vă ajut.
   Iau furculița și îi bag în gură bucățele mici. Ezită pentru un moment. La naiba, dacă va veni o zi în care cineva va trebui să mă hrănească cu lingurița, aș prefera să fiu mort.
   - Unde este Colin?, mă întreabă.
   Îi întind mâncarea fără grabă, câteva firimituri, una după alta, ca la copii.
   - Nu știu, doamnă. Mă tem că ar fi putut să fi intrat într-un bucluc. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.
   Scotocesc în portofel după fotografia Miei Dennett și i-o arăt femeii. O întreb dacă a văzut-o pe fată.
   Închide ochii.
   - La TV, rostește încet. Am văzut-o la TV, este fata... fata... O, Doamne. O, Colin...
   Începe să plângă.
   Încerc s-o liniștesc, spunându-i că încă nu știm nimic sigur. Doar speculații. Mia Dennett ar putea sau nu să fie la Colin. Dar eu știu că este. Și-a pierdut tot interesul față de mâncare. Corpul ei deformat se apleacă când în față, când în lateral, și repetă la nesfârșit:
   - Colin. O, Colin.
   Ca și cum ar fi răspunsul la toate întrebările pe care i le pun.
   - Doamnă Thatcher, îmi puteți spune dacă vă vine în minte un loc în care Colin ar fi mers, dacă ar fi dorit să se ascundă?
   - Colin...
   - Îmi puteți da niște date de contact ale altor membri ai familiei sau ale prietenilor lui? Pe oricine ar fi putut contacta dacă ar fi intrat într-o belea. Poate pe tatăl lui? Aveți cumva o agendă cu adrese?
   - Colin...
   - Vă rog, încercați să vă amintiți când ați vorbit cu el ultima oară. Ați mai luat legătura de când a fost ultima dată aici? La telefon, poate?
   Nu mai suport. Nu ajungem nicăieri.
   - Doamnă, e în regulă dacă mă uit puțin pe aici? Vreau doar să văd dacă aș putea găsi ceva care să mă ajute să dau de Colin.
   Mă simt de parcă am luat jucăria unui copil. O altă mamă ar cere să vorbească cu un avocat, m-ar întreba dacă am mandat de percheziție. Nu și doamna Thatcher. Știe ce s-ar întâmpla cu ea dacă fiul ei nu ar mai ajunge acasă.
   O las plângând în bucătărie, îmi cer scuze și mă retrag.
   Trec de sufragerie, de o baie micuță, de dormitor, și ajung în camera unui puști de șaptesprezece ani, cât avea Colin Thatcher când locuia aici.
   Postere cu echipa White Sox, manuale de liceu care nu au mai fost înapoiate. În dulap, încă mai sunt ceva haine: un tricou de fotbal și o pereche de blugi sfâșiați, o pereche de crampoane. Pe pereți are postere cu atleții-vedetă ai anilor ’80 și, în dulap, un poster cu Cindy Crawford, acolo unde maică-sa nu-l putea vedea. Patul este acoperit de o cuvertură pe care Kathryn probabil că a croșetat-o pe când își mai putea folosi mâinile. Un perete are o gaură făcută probabil de pumnul lui Colin, într-un moment de furie. Pe peretele pe care e sprijinit patul este atârnată, în ramă, o altă fotografie cu Colin și mama lui, de data asta alături de un bărbat, sau de ce a mai rămas din el - cineva a sfâșiat jumătate de poză.
   Îmi caut drumul înapoi spre bucătărie. În dormitorul femeii, patul este nefăcut. Hainele murdare stau adunate într-o grămăjoară, în colț. Draperiile sunt trase, în cameră este întuneric. Apăs pe întrerupător, dar becul este ars. Aprind becul pe hol și camera se luminează pe jumătate.
   Sunt fotografii cu Colin în toate etapele vieții de până acum. Dacă privești obiectiv, nu arată atât de diferit de mine. Bebelușul grăsuț, tipic american, transformat în jucătorul de fotbal, apoi transformat într-un suspect căutat de poliție. Dintr-un album foto cad păpădii uscate, poate presate acolo chiar de către Colin, când era copil. Mai găsesc niște desene de mână - or fi ale lui? Un telefon mobil, trântit de podea, spart. Îl ridic și verific dacă se poate deschide. E mort. Ar avea nevoie de ore bune ca să se încarce.
   Îmi reamintesc să nu uit să fac rost de istoricul apelurilor. Mă gândesc chiar să pun telefonul femeii sub supraveghere.
   În camera de la intrare, îmi trec degetele peste clapele unui pian prăfuit. Este dezacordat, dar sunetul lui o readuce în lumea celor vii pe doamna Thatcher, care intră șchiopătând în încăpere. Are boabe de porumb lipite de bărbie. Se împiedică și se prăvălește, și am prezența de spirit s-o prind în brațe.
   - Colin, suspină pentru a mia oară, în timp ce o așez pe o canapea.
   Îi spun să stea întinsă, și îi îndes o pernă sub cap. Găsesc telecomanda și dau sonorul mai tare la televizor. Biata femeie, cine știe cât s-a uitat la el fără sunet.
   Pe un raft al bibliotecii de stejar, văd alte albume cu fotografii. Câte unul pentru fiecare an din viața lui Colin, până la 13 ani. Iau unul din ele și mă trântesc pe un fotoliu. Răsfoiesc paginile. Colin la cercetași.
   Teme și rapoarte de la școală. Note. O colecție de frunze culese în excursii și presate între file. O listă cu dorințe de Crăciun. Un tabel cu rezultate ale unui campionat de golf. O vedere trimisă lui Kathryn Thatcher din Grand Marais, Minnesota, cu un timbru de 15 cenți lipit de spate. Anul 1989 este imprimat pe vedere. Imaginea este a unei păduri și a unui lac. Colin i-a scris în puține cuvinte: Tata e un dobitoc. Mi-e dor de tine.
   Multe dintre pozele din album au început deja să se îngălbenească și să se îndoaie.
   Rămân alături de Kathryn Thatcher cât pot de mult. Are nevoie să fie cu cineva. Dar are nevoie de fapt de mult mai mult - are nevoie de ceva ce eu nu-i pot oferi. I-am spus deja rămas bun și i-am promis că vom ține legătura, dar încă nu plec. Nu pot. Meniurile din frigider se vor termina curând. Nu are nevoie de mai mult de o singură căzătură ca să se aleagă cu o contuzie care îi va curma viața.
   - Doamnă, nu vă pot lăsa așa aici, recunosc într-un final.
   - Colin, șoptește ea.
   - Știu. Colin are grijă de dumneavoastră. Dar Colin nu e acum aici, și nu puteți rămâne singură. Aveți și alte rude, doamnă Thatcher? Cineva pe care l-aș putea suna?
   Iau tăcerea ei drept un răspuns negativ.
   Asta mă face să cad pe gânduri. Dacă într-adevăr Colin a avut grijă atâta timp de mama lui bolnavă, ce l-ar fi putut face să o părăsească?
   Iau câteva haine din șifonierul femeii și le pun într-o sacoșă. Adun toate flacoanele de medicamente de pe raft. Este un azil pentru bătrâni în Gary. Pentru moment, mi se pare cea mai bună soluție.
   Îi spun doamnei Thatcher că vom merge într-o excursie.
   - Te rog. Nu, mă roagă ea, în timp ce o împing spre mașină. Te rog. Vreau să stau aici. Nu vreau să plec.
   I-am pus o haină peste capot. În picioare, a rămas cu papucii ei scămoșați.
   Protestează cât de vehement poate, dar este mult prea slăbită de boală. Știu că nu vrea să plece. Nu vrea să-și lase casa de izbeliște, dar nici eu n-o pot abandona aici.
   Un vecin iese să vadă ce se întâmplă. Îi arăt insigna și îi spun că este în regulă.
   O ajut să intre în mașină și îi pun centura. Plânge. Mă urc în mașină și conduc cât de repede pot. În câteva minute, se va termina.
   Mă gândesc la mama mea.
   Un asistent mă întâmpină în parcare cu un scaun cu rotile și o ridică pe doamna Thatcher din mașină ca pe un animal împăiat, dus în brațe de un copil. După ce îl urmăresc cum intră cu scaunul cu rotile în clădire, mă urc și eu înapoi în mașină și părăsesc locul.
   Mai târziu, scotocesc cu o pereche de mănuși din cauciuc prin gunoiul pe care l-am luat din bucătăria femeii. Sunt numai mizerii, cu excepția unui facturi pentru gaze, datată 29 septembrie - bănuiesc că între timp i-au fost tăiate - și un bon de la supermarket, din aceeași zi, al unor cumpărături de treizeci și doi de dolari. Suficient cât să-i ajungă o săptămână. Colin Thatcher planificase să se întoarcă într-o săptămână.
   Nu avea de gând să dispară.
   Răsfoiesc și plicurile luate din cutia poștală. Facturi, facturi, și mai multe facturi. Notificări pentru depășirea unor termene. Dar atât.
   Mă gândesc la vederea aia pe care i-o trimisese Colin, la toți copacii din fotografie. Mă gândesc că probabil Grand Marais ar fi un loc minunat de vizitat toamna.

COLIN

            Înainte

   Îi spun că numele maică-mii este Kathryn. Îi arăt o fotografie pe care o port mereu în portofel, ca să n-o pierd.
   E una făcută în urmă cu mai bine de 10 ani. Fata spune că semăn cu maică-mea la ochi, că vede și în ai ei seriozitatea și misterul. Zâmbetul maică-mii e unul forțat în poză, dezvelind un canin strâmb care o enerva maxim.
   - Când vorbești despre mama ta, chiar zâmbești, îmi zice fata.
   Părul mamei mele e castaniu închis, ca al meu. E drept, ca lins de vacă. Îmi amintesc că și taică-miu îl avea tot drept. Buclele mele sunt un mister, rezultat al vreunei gene recesive, bănuiesc. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicii, ca să pot spune dacă aveau părul creț sau nu.
   Nu mă pot duce acasă din mai multe motive, dar cel pe care nu l-am amintit până acum este că poliția mă vrea în spatele gratiilor. Aveam 23 de ani când am încălcat legea prima dată. Cu opt ani în urmă. Am încercat să trăiesc cât de corect am putut. Am încercat să mă conformez regulilor, dar viața nu merge în felul ăsta. Am jefuit o benzinărie și am trimis fiecare dolar furat acasă, maică-mii, ca să-și ia medicamente. Câteva luni mai târziu, am făcut-o din nou, ca să-și poată plăti consultațiile la medic. Mi-am dat seama că aș putea face ceva mai mulți bani vânzând droguri și am făcut asta o vreme, până când am fost prins de un polițist sub acoperire și am petrecut câteva luni în pușcărie.
   După asta, am încercat să fac totul ca la carte o perioadă, dar mama a primit un ordin de evacuare și am devenit din nou disperat.
   N-am idee de ce am avut noroc în tot timpul ăsta. Nu pricep cum de a trecut atâta fără să fiu săltat de polițiști, cu adevărat săltat și îngropat. O parte din mine își dorește să se fi întâmplat, ca să nu fiu nevoit să trăiesc așa, pe fugă, uitându-mă mereu în spate, peste umăr, ascunzându-mă sub nume false.
   - Atunci... zice ea.
   Suntem afară, plimbându-ne printre copaci. Este o zi de noiembrie ceva mai blândă, cu temperaturi peste zero grade, și ea îmi poartă haina, înotând în ea, fiindcă îi este mare, îngropându-și mâinile în buzunarele largi. Gluga îi ascunde aproape complet capul. N-am idee de cât timp mergem, dar ne-am depărtat atât încât nu mai putem vedea cabana.
   Pășim peste crengi uscate și dau la o parte mărăcinișul și ramurile brazilor din fața ei, ca să nu fie nevoită să se lupte cu ele. Ne cocoțăm pe dealuri, suntem atenți să nu cădem în râpe. Dăm la o parte conurile de brad, pe unele le luăm în mână și le aruncăm în depărtare. Ascultăm cum cântă păsările. Ne oprim ca să ne tragem sufletul.
   - Atunci, numele tău nu e Owen, spune ea.
   - Nu.
   - Și nici nu ești din Toledo.
   - Nu sunt.
   Dar nu-i spun de unde vin.
   Îi spun că taică-miu m-a adus o dată aici, în Minnesota, la Gunflint Trial. Îi spun că el este proprietarul cabanei, că a fost a familiei naiba știe de când. Cunoscuse, la un moment dat, o tipă.
   - Ce naiba văzuse ea în nenorocitul ăla nu știu. N-a durat prea mult relația.
   Nu mai vorbisem de ani buni și cam uitasem de el. Apoi, într-o zi, mă invitase în excursia asta. Închiriasem o rulotă. Mersesem pe autostradă de acasă de la el, din Gary, până în Minnesota. Asta fusese mult înainte să se mute în Winona, cu serviciul. Nu voiam să merg, dar maică-mea zisese că ar trebui s-o fac. Avea ideea asta naivă că taică-miu își dorea să repare relația pe care o avea cu mine, dar greșise.
   - Femeia aia cu care se cuplase avea și ea un puști nenorocit cam de aceeași vârstă cu mine. Așa că idiotul de taică-miu planificase nu știu ce vacanță, ca și cum asta era ceva ce noi doi făceam în mod obișnuit. O vacanță pentru mine, tipă și copilul ei. Voia s-o impresioneze. Taică-miu îmi promisese o bicicletă dacă nu făceam nimic care să strice vacanța. Așa că tăcusem din gură mai tot timpul. N-am văzut niciodată bicicleta aia.
   Îi povestesc că n-am mai vorbit cu tata de atunci. Dar, totuși, îi țin urma. Să fie.
   Zice că nu pricepe cum de nu mă rătăcesc în pădure. Îi spun că e a doua mea natură. Am învățat la cercetași, asta pe de o parte, și mai am și abilitatea asta înnăscută de a ști mereu unde este nordul și unde sudul. Plus o grămadă de timp petrecut umblând aiurea prin pădure - orice, numai ca să fiu departe de ai mei, când se certau - pe când eram copil.
   Ține pasul cu mine, când urcăm spre culmea dealului. Nu obosește.
   Cum naiba știe o fată crescută la oraș toate denumirile copacilor? Mi-i arată pe fiecare, toate speciile de brad, de parcă ar fi o nenorocită de lecție la biologie. Știe că ghinda e din stejari, și că acele frunze de forma unor elicoptere cad din arțari.
   Presupun că nu trebuie să fii geniu ca să știi lucrurile astea. Pur și simplu, mie nu mi-a păsat - nu până ce i-am văzut mâinile împrăștiind semințele pe jos și privind apoi fascinată cum se afundă în pământul noroios.
   E genul de tipă care te învață chestii fără să-ți lase senzația că se străduiește s-o facă. Se pricepe și la păsări, îmi explică cum recunoaște care sunt femele și care masculi. Zice că a observat că, la cele mai multe specii, masculul e cel arătos, în timp ce femela e mai ștearsă. La păuni, lei, rațe se aplică treaba asta. Eu, până acum, nu observasem diferența. Probabil nici ea n-ar fi atât de ofensată de misoginismul naturii dacă n-ar fi fost dezamăgită de fiecare bărbat care a intrat vreodată în viața ei.
   Îmi spune că niciodată nu a reușit să descrie în cuvinte felul în care taică-su o făcea să se simtă. Crede că eu n-aș înțelege, pentru că nu a fost genul care s-o lovească sau să o lase să doarmă în frig. Niciodată n-o lăsase să se culce cu stomacul gol.
   Are un elev pe nume Romain, un puști de culoare care își petrece cele mai multe nopți într-un adăpost din partea de nord a orașului. Alege să meargă la școală, deși nu-l obligă nimeni. Are 18 ani și muncește din răsputeri ca să dea BAC-ul, pentru că vrea să fie absolvent de liceu. Își petrece diminețile tocindu-și coatele pe băncile școlii, iar după-amiezile măturând străzile orașului. Noaptea, cerșește sub pod.
   Fata a vrut să lucreze la un moment dat ca voluntar la un adăpost pentru persoane fără locuință, ca să vadă cum este.
   - Două ore am stat să triez sandvișurile în două grămezi - alea cu mucegai și alea fără, zice. Pe cele fără mucegai a fost bătaie pe urmă.
   Poate că nu e o arogantă autosuficientă în definitiv, așa cum m-aș fi așteptat.
   Cunosc sentimentul pe care-l ai când ești privit cu ochi care nu se uită de fapt la tine. Cunosc cum sună disprețul din vocea unui om apropiat. Știu cum se simte trădarea și deziluzia, cum este atunci când cineva care ți-ar putea aduce lumea la picioare refuză să-ți dea și o fărâmă din ea.
   Poate nu suntem chiar atât de diferiți unul de altul, până la urmă.

GABE

          Înainte

   Verific istoricul apelurilor făcute și primite de Kathryn Thatcher. Nimic suspect printre ele. Ultima dată când a vorbit cu fiul ei a fost când a sunat-o el de pe un mobil înregistrat pe numele Steve Moss, la sfârșitul lui septembrie. În rest, au fost agenți care voiau să-i vândă ceva, firme de strâns gunoiul sau telefoane care îi aminteau de programări la medic, la care n-a mai ajuns.
   Sun la azilul din Gary. Recepționera mă întreabă dacă sunt rudă cu femeia. Îi spun că nu, nu sunt. În timp ce stau și aștept la telefon, aud un bătrân cum urlă pe fundal. Încerc să nu mi-o imaginez pe doamna Thatcher fiind de față la acel urlet. Știu că ar tulbura-o. Apoi încerc să-mi reamintesc că la azil este hrănită, îmbăiată, îngrijită. Încerc să-mi tot spun că nu sunt eu fiul ei. Că nu este responsabilitatea mea.
   Și, totuși, nu-mi pot alunga imaginea asta din minte: mama mea, stând în halatul de baie pe marginea unui pat cu arcurile rupte, privind afară pe o fereastră murdară. Singură, lipsită de speranță, în timp ce un moș fără dinți urlă pe hol. Infirmierele prost plătite o ignoră, nepăsătoare. Singurul lucru pe care-l mai așteaptă este să vină ziua în care va muri.
   Cazul Miei Dennett este reamintit seară de seară la știri, mulțumită presiunilor făcute de judecătorul Dennett, dar încă nu avem nicio pistă.
   Am verificat - nu există nicio mașină înregistrată pe numele Colin Thatcher sau Steve Moss, și nici pe numele Kathryn Thatcher. I-am contactat pe toți cei care ar fi putut să-l cunoască pe Colin Thatcher. Pe toți ăia pe care i-am putut găsi. Prieteni avea puțini, doar vreo 2 foști colegi de liceu cu care nu mai vorbise de ani buni. O fostă iubită în Chicago, pe care nu sunt atât de sigur că nu o plătea pentru sex. Nu are niciun singur cuvânt blând de spus la adresa lui. Este o femeie care îmi lasă impresia că a fost tratată cu dispreț de către bărbați - nu-mi oferă nicio informație de valoare, îmi propune doar o partidă rapidă de sex, dacă sunt interesat, dar nu sunt. Am dat și peste unii din foștii lui profesori, a căror impresie a fost că băiatul s-a născut plin de ghinion. Alții l-au descris ca pe un inadaptat.
   Vecinii doamnei Thatcher nu pot spune decât că o vizitează frecvent, duce gunoiul și tunde iarba. Mare lucru. Vecinii nu au idee ce se întâmplă în interiorul casei. Dar sunt convinși că fiul ei conduce o camionetă. Culoarea, marca, modelul? Nimeni nu pare să știe. Răspunsurile pe care le primesc se contrazic unele pe altele. Nici nu-mi mai bat capul să întreb dacă știe cineva numărul de înmatriculare.
   Din când în când, mintea îmi zboară la vederea aia din Grand Marais.
   Mă trezesc cercetând localitatea pe internet și cerând online broșuri de călătorie. Urmăresc pe hartă drumul de la Chicago la Grand Marais și cer chiar și filmări din trafic pe ruta respectivă, fără să știu cu exactitate ce caut.
   Sunt într-o fundătură. Nu am nimic altceva de făcut decât să aștept.

COLIN

         Înainte

   Fata încă doarme adânc, când aud zgomote la ușa de la intrare. Mă sperii ca dracu’.
   Sar brusc din pat și abia atunci îmi dau seama că nu am pistolul. E dimineață, devreme, soarele de abia a răsărit. Trag draperiile și mă uit în jurul cabanei, dar nu văd nimic. Ce naiba, îmi zic. Îmi iau inima-n dinți și deschid ușa, numai ca să descopăr că nenorocita aia de pisică ne-a adus la ușă un șoarece mort. A dracu’ javră dispăruse cu zilele. Arăta ca naiba, aproape la fel de rău ca rozătoarea pe jumătate decapitată care zace lângă labele ei însângerate.
   Iau mâța într-o mână. O să mă ocup de șoarece mai încolo. Pentru moment, nenorocita de pisică este atuul meu, intervenția divină, dacă aș crede în rahaturi de genul ăsta. Dulapurile sunt complet goale. Nu mai avem pic de mâncare. Dacă nu ajung la magazin curând, o să crăpăm de foame.
   Nu aștept să se trezească. Intru în dormitor și o anunț:
   - Mă duc în oraș.
   Se ridică în fund când îmi aude vocea. Este încă confuză, abia trezită din somn. Se freacă la ochi.
   - Cât e ceasul?, întreabă, dar o ignor.
   - Ăsta vine cu mine.
   Pisoiul scoate un mieunat. Asta o trezește de-a binelea. Se întinde să-l ia în brațe, dar mă dau înapoi. Javra mă zgârie pe mână.
   - Cum ai...
   - Dacă mai ești aici când ne întoarcem, nu va trebui să-l omor, îi zic. Pe urmă plec.
   Gonesc spre oraș. Depășesc la greu limita de viteză. Aproape că aș paria că fata nu va face nimic stupid și nebunesc, și totuși nu-mi pot scoate imaginea asta din minte: cabana plină ochi cu polițiști, așteptându-mă cu pistoalele scoase, când mă întorc.
   Pe drumul spre Grand Marais, opresc la magazine diferite. Încerc să le alternez. Nu vreau să merg de două ori în același loc. Ultimul lucru de care am nevoie este ca cineva să mă recunoască.
   Dar, acum, mâncarea nu e singura chestie pe care o am în plan.
   Știu un tip care se ocupă cu falsificarea actelor de identitate. Care îți fabrică o carte de identitate cât ai clipi. Găsesc un telefon public lângă un magazin și mă scotocesc de mărunțiș prin buzunare. Mă rog la Dumnezeu ca asta să nu fie o greșeală. Nu e nevoie de trei minute, sau cât dracu’ zic ei la televizor, ca să depistezi locația unui apel telefonic, împuțiții ăia de operatori pot face asta chiar din secunda în care e realizată conexiunea. Imediat ce formez numărul. Tot ce au nevoie este ca Dan să le spună că a primit un apel de la mine și, mâine, se vor înghesui în Hardware Sam ca să pună laba pe mine.
   Totul se reduce, până la urmă, la opțiunile pe care le avem. Să facem tot ce putem ca să supraviețuim iernii, și apoi? Apoi, suntem terminați. Dacă reușim să rămânem în viață până vine primăvara, degeaba, nu vom mai avea unde să ne ascundem.
   Așa că bag monezile în aparat și formez numărul.
   Când mă întorc, fata aleargă pe treptele acoperite de zăpadă ca să îmi smulgă nenorocirea de pisoi din brațe. Urlă că oricum nu ar fi plecat. Mă înjură fiindcă am amenințat și pus în pericol pisica.
   - De unde era să știu?, îi răspund.
   Iau pungile cu conserve de pe bancheta din spate a camionetei. Sunt vreo douăzeci de pungi, fiecare umplută până la refuz cu vreo cinșpe conserve. Asta e, îmi spun. A fost ultima excursie după mâncare în oraș. Până ce vor fi gata pașapoartele, o să supraviețuim cu supă la plic, fasole la cutie și roșii uscate. Astea, plus ce voi mai prinde eu din lacul înghețat.
   Mă apucă de braț și mă obligă să mă uit la ea. Atingerea ei este hotărâtă.
   - N-aș fi plecat nicăieri, spune din nou.
   Mă îndepărtez de ea și îi spun:
   - N-am vrut să-mi asum riscul.
   Urc scările, lăsând-o singură cu pisica, afară.
   Mă convinge să las mâța să stea în cabană. Se face tot mai frig cu fiecare zi care trece. N-o să supraviețuiască peste iarnă dacă stă afară.
   - Nici să nu aud, îi spun.
   Dar ea insistă:
   - Ba da, o să stea în casă.
   Pur și simplu.
   Ceva se schimbă.

   Îi povestesc cum am început să muncesc pentru unchi-miu pe când eram încă un copil. Mă las greu convins să vorbesc despre orice. Dar cred că mi-a ajuns tăcerea.
   Am început să muncesc pentru fratele maică-mii pe la paișpe ani. Un idiot cu o burtă uriașă de la bere, care m-a învățat să fac toate muncile în locul lui, pentru ca la final el să stea cu mâna în fund și să încaseze nouăzeci la sută din câștig.
   Nimeni din familia mea n-a mers la facultate. Nimeni. Poate vreun văr îndepărtat sau ceva, dar nimeni pe care să-l cunosc eu. Cei mai mulți oameni muncesc în industria siderurgică din Gary. Am crescut într-o lume în care eu, ca băiat cu pielea albă, eram o minoritate, și unde jumătate din populație era sub limita sărăciei.
   - Deosebirea dintre mine și tine, îi spun fetei, este că eu am crescut fără să am de niciunele. Nu am sperat niciodată la mai mult. Știam că n-o să obțin.
   - Dar trebuie să fi visat să devii ceva?
   - Am visat să-mi mențin poziția socială. Să nu cobor și mai jos decât eram. Dar, până la urmă, am făcut-o și pe asta. Unchi-miu, Louis, m-a învățat să repar chiuvete care curg și să instalez boilere. Cum să zugrăvesc pereții și să pescuiesc o periuță de dinți căzută în budă. Cum să tund iarba pe marginea peluzei, să repar ușa unui garaj și să schimb yala de la ușa cuiva care tocmai și-a dat afară fostul iubit. Louis cerea 20 de dolari pe oră pentru treburile astea. Seara, mă trimitea acasă cu vreo 30 de dolari. Știam că sunt jefuit. Când am împlinit 17 ani, am început să muncesc pe cont propriu. Dar nu aveam un serviciu stabil. Aveam nevoie de ceva pe care să mă pot baza. Rata șomajului în Gary este foarte ridicată.
   Mă întreabă cât de des îmi vizitez mama. Mă crispez când o aud vorbind despre maică-mea și încetez brusc confesiunile.
   - Îți faci griji pentru ea, observă fata.
   - N-o pot ajuta cât timp sunt aici.
   Și atunci își dă seama.
   - Banii... Ăia cinci mii...
   Suspin. Îi spun că da, erau pentru mama. Nu vrea să-și mai ia medicamentele. Nu le ia decât dacă o oblig eu. Spune că uită să le ia. Dar adevărul este că nu vrea să le suporte efectele adverse. Îi povestesc cum mă duceam în fiecare duminică la mama, în Gary. Cum îi făceam ordine în medicamente, îi lăsam dozele pregătite pentru fiecare zi, cum îi făceam cumpărăturile, duceam gunoiul, curățăm mizeria. Dar avea nevoie de mai mult. Avea nevoie de cineva care să stea după ea și s-o ajute în fiecare zi, nu doar duminicile.
   - Un azil, spune fata.
   Am vrut s-o duc pe maică-mea la un azil unde să aibă parte de toată îngrijirea posibilă, și plănuiam să folosesc cele cinci mii ca să-l plătesc. Dar bineînțeles că acum banii ăia s-au dus pe apa sâmbetei, pentru că într-un impuls de moment am ales să salvez fata, și am reușit s-o nenorocesc și pe mama, și pe mine, dintr-o lovitură.
   Dar, într-un colț îndepărtat al minții, știu de ce am făcut-o. Și nu a fost numai legat de fată. Dacă maică-mea ar fi aflat că eu eram cel care a răpit-o pe fata judecătorului, mai târziu, când ar fi fost peste tot la știri, când ar fi fost găsită moartă, chestia asta ar fi dat-o gata pe mama. Cele cinci mii n-ar mai fi contat. Mama ar fi fost terminată. Dacă n-ar fi murit de supărare, și-ar fi dorit s-o fi făcut. Și-ar fi spus că nu m-a crescut să ajung așa.
   Pur și simplu, nu mă gândisem la toate astea înainte ca fata să ajungă în camioneta mea. Încet, încet, toate gândurile m-au trezit la realitate - fata plângea lângă mine, în cap îmi revenea imaginea băieților lui Dalmar smulgând-o din camionetă, apoi treizeci de ani de închisoare pentru mine. Maică-mea ar fi moartă înainte ca eu să fiu eliberat. La ce aș mai fi ieșit, de fapt?
   Încep să patrulez prin cameră. Am draci. Nu față de ea. Față de mine, mai degrabă.
   O întreb:
   - Ce fel de om ar vrea să-și trimită mama la un azil doar pentru că a obosit să aibă grijă de ea?
   E prima dată când mă simt descoperit, fără apărare. Cu garda jos. Stau sprijinit de un perete de lemn și îmi apăs mâna pe tâmplă, unde o durere de cap începe să pulseze. Mă uit la ochii ei atenți și spun din nou:
   - Serios, acum, ce fel de om își duce mama la azil pentru că nu mai vrea să aibă grijă de ea?
   - Atât poți face pentru ea.
   - Pot face mai mult, izbucnesc.
   Stă în fața ușii și se uită pe geam cum ninge. Printre picioarele ei mișună pisica, torcând, și se roagă să fie lăsată să iasă afară. Dar fata nu-i dă voie. Nu în seara asta.
   - Chiar poți face?
   Îi spun că în unele duminici, când ajung, sunt surprins că încă mai e în viață. Locul ăla e varză, totul este răscolit. Ea n-a mâncat de nu știu când. Meniurile gata preparate pe care i le-am lăsat în frigider sunt încă acolo. Uneori, ușa este descuiată. Alteori, cuptorul e uitat pornit. I-am spus să vină să stea cu mine, dar a refuzat. Asta e casa ei. Nu vrea să plece din Gary. A stat acolo toată viața. A crescut acolo.
   - Noroc cu vecinii. O femeie vine s-o verifice o dată pe săptămână, îi aduce corespondența, se asigură că are suficientă mâncare. Are 75 de ani, dar se descurcă mai bine decât mama. Numai că fiecare are viața lui. Nu mă pot aștepta să dădăcească o femeie matură doar de dragul meu.
   Îi spun că mai e și mătușă-mea, Valerie, care locuiește în apropiere, în Griffith. O mai ajută și ea, din când în când. Sper că Valerie și-a dat seama cumva de ceea ce se întâmplă acum: un telefon de la un vecin, poate că m-a văzut la televizor. Sper că și-a dat seama că maică-mea e singură și că face ceva, orice, ca să compenseze asta.
   Maică-mea nu avea habar de planurile mele cu azilul, dar nu-și dorea să fie o belea pentru nimeni. Așa că asta era tot ce puteam face. Un compromis. Dar știu că un azil de bătrâni este de fapt un compromis de căcat. Nimeni nu ar vrea să trăiască acolo, dacă ar avea de ales. Numai că nu vedeam o variantă mai bună.
   Îmi apuc haina de pe spătarul scaunului. Sunt nervos pe mine însumi. Am dezamăgit-o pe mama. Îmi trag nervos ghetele în picioare, îmi îndes brațele în mânecile hainei. Nu mă uit la ea. Aproape că o dărâm în graba mea spre ușă.
   - Ninge, îmi zice ea.
   Nu se dă la o parte. Îmi pune o mână pe braț și încearcă să mă convingă să rămân înăuntru, dar mă smucesc.
   - Nimeni n-ar trebui să iasă afară pe o vreme ca asta, repetă.
   - Nu-mi pasă.
   Trec de ea și deschid ușa. Apucă pisica în mână, cu putere, ca să n-o zbughească afară.
   - Am nevoie de aer, la dracu’, zic, și trântesc ușa.

EVE

               Înainte

   În săptămâna de după Ziua Recunoștinței, o femeie își prăjește în cuptorul cu microunde copilașul de nicio lună, în timp ce alta îi taie gâtul fiului ei de trei ani. Nu e corect. Cum se face că aceste femei au fost binecuvântate cu fii și fiice, în timp ce copilul meu a fost luat de lângă mine? Am fost oare o mamă atât de rea?
   De Ziua Recunoștinței, vremea a fost aproape primăvăratică: temperaturi spre 10 grade, mult soare. Vinerea, sâmbăta și duminica au fost toate așa, deși, chiar pe când mâneam ultimele rămășițe de piure și curcan umplut de la masa festivă, vremea specifică Chicago-ului în perioada asta era pe aproape. La meteo ne-au avertizat că ninsorile și vijeliile bat la ușă. Erau așteptate cam pe joi seara. Supermarketurile aproape că au rămas fără apă îmbuteliată, pentru că oamenii se pregăteau să se refugieze în case pentru o vreme lungă. Doamne, mi-am zis, e numai iarna, ceva ce vine peste noi în fiecare an, nu bomba atomică.
   Profit de vremea bună ca să decorez casa. Evident că nu sunt în spiritul vesel al sărbătorilor care vor veni, dar mă ocup cu decoratul oricum - ca să alung plictiseala și gândurile oribile care nu-mi dau pace. Vreau să pară mai animată locuința noastră, și nu pentru mine sau pentru James. Doar pentru eventualitatea în care Mia ar fi aici de Crăciun, să se bucure de sărbători, de bradul împodobit cu decorațiunile pe care le știe de când era mică, cu îngerul brodat al cărui păr a început deja să cadă.
   Aud o bătaie în ușă și tresar, așa cum o fac mereu, iar un gând nebunesc se înfiripă: Mia?
   Sunt înfășurată în beculețe electrice, pe care tocmai le testez să văd dacă se mai aprind și încerc să desfac douăsprezece luni de înnodat. Nu am idee cum reușesc nodurile să se formeze în cutiile de plastic pe care le avem în mansardă, și cu toate astea, în fiecare an, ele sunt o certitudine, ceva la care trebuie să te aștepți, la fel cum este iarna geroasă din Chicago. Din combina muzicală se aude muzică celtică de Crăciun - Colindul clopoțeilor. Sunt încă în pijama, una de mătase cu dungi - bluza închisă în față cu nasturi, pantalonii largi, fluizi.
   E în jur de 10 dimineața, așa că îmi spun că a fi în pijama este oarecum acceptabil. Cafeaua pe care nu am apucat s-o beau s-a răcit, iar laptele din ea probabil e chiar pe cale să se acrească. Casa arată dezastruos: cutii de plastic, roșii și verzi, împrăștiate peste tot, cu capacul scos și aruncat pe undeva unde să nu mă incomodeze. Multe ramuri ale bradului artificial sunt și ele împrăștiate prin casă. Este același brad pe care-l asamblăm și împodobim în fiecare an, de când eu și James am închiriat prima dată un apartament în Evanston, pe când el își termina lucrarea de licență. Am răscolit prin cutiile pline cu ornamente de brad, la fel de vechi și ele, de la cele cumpărate pentru primul Crăciun în care am fost părinți la cele din mărgele, făcute de fete, pe când erau în clasa a treia. Astea sunt ornamentele care rar ajung în brad, de obicei rămân în cutii și adună tot mai mult praf pe ele, de la an la an. Mi-am dorit mereu un brad impresionant, bogat, care să fie admirat de către musafirii noștri. Uram chestiile ieftine și demodate care decorau locuințele altor familii de Crăciun, acei oameni de zăpadă din vată și alte jucării clișeice.
   Dar anul acesta, jur, ornamentele făcute de fetele mele vor fi primele pe care le voi agăța în brad.
   Mă ridic de pe podea și las în urma mea instalația electrică pentru pom. Îl văd pe detectivul Hoffman privind înăuntru pe gemulețul ușii. Îi deschid, și o pală de aer proaspăt și rece mă lovește peste față.
   - Bună dimineața, doamna Dennett, spune el, intrând înăuntru.
   - Bună dimineața, domnule detectiv.
   Îmi trec repede degetele prin părul încă nepieptănat.
   Ochii lui iscodesc prin casă.
   - V-ați apucat de decorat, văd.
   - Încerc, îi răspund. Dar beculețele sunt deocamdată foarte încâlcite.
   - Ei bine, zice el, scoțându-și jacheta subțire pe care o avea pe el și lăsând-o pe jos, unde își pusese și pantofii. Eu sunt expert la descâlcit instalația electrică pentru brad. Îmi dați voie?
   Îl invit să facă ce îi trece prin cap cu ea, recunoscătoare să am un ajutor la sarcina aceasta anevoioasă.
   Îi ofer cafea, știind că va accepta, pentru că întotdeauna o face. Știu deja că o preferă cu frișcă și cu zahăr, mult zahăr. Îmi spăl ceașca și îmi mai pun și eu una, întorcându-mă în sufragerie cu câte o cană de cafea în fiecare mână. A îngenuncheat pe podea și trage delicat de fire, cu vârfurile degetelor. Las cafeaua pe o tavă care este deja pe masă și mă aplec să-l ajut.
   Îmi spune că a venit să vorbim despre Mia. Mă întreabă despre un anumit oraș din Minnesota - am fost eu cumva acolo, sau a fost Mia? îi spun că nu.
   - De ce?, îl întreb.
   Ridică din umeri.
   - Eram doar curios.
   Spune că a văzut niște fotografii ale acelui oraș. Arată drăguț. Un oraș-port, la puțini kilometri de granița cu Canada.
   - Are ceva de-a face cu Mia?
   Deși încearcă să fie evaziv, nu-i reușește.
   - Ce s-a întâmplat?, întreb.
   - Doar o bănuială. Nu știu nimic deocamdată. Dar investighez.
   Când ochii mei se roagă să-mi dea mai multe informații, mă asigură:
   - Veți fi prima căreia îi voi spune.
   - În regulă, zic, după un moment de ezitare, știind că detectivul Hoffman este singura persoană căreia îi pasă de fiica mea la fel de mult pe cât îmi pasă mie.
   Au trecut aproape două luni de când Gabe Hoffman a început să apară neanunțat la ușa mea. Vine ori de câte ori simte nevoia: o întrebare scurtă despre Mia, un gând care l-a lovit în miezul nopții. Urăște când îi spun domnule detectiv, la fel cum și eu detest să-mi spună doamna Dennett, și totuși ne chinuim să păstrăm aparența unei relații formale, când, în realitate, după săptămâni în care am tot discutat chestii intime legate de Mia, ar fi trebuit să ne spunem pe numele mici. Detectivul stăpânește bine arta discuțiilor de complezență și a subiectelor care bat apa în piuă.
   James nu este sută la sută convins că Hoffman nu e un idiot. Dar eu cred că este un dulce.
   Se oprește din treabă, se întinde spre ceașca de cafea și soarbe din ea.
   - Ăștia zic că ne așteaptă o grămadă de zăpadă, încearcă el să schimbe subiectul.
   Totuși, mintea mea stăruie încă asupra acelui oraș-port despre care mi-a vorbit. Grand Marais.
   - Mda, 5 metri. Poate chiar mai mult.
   - Ar fi plăcut totuși să avem zăpadă de Crăciun, spune el.
   - Ar fi, dar nu se întâmplă niciodată. Însă poate e mai bine așa. Cu toate drumurile pe care le avem de făcut în preajma Crăciunului, poate ar trebui să ne bucurăm că nu ninge de obicei.
   - Sunt convins că vă veți face cumpărăturile cu mult înainte de sărbători.
   - Da?, întreb, puțin surprinsă de siguranța cu care a spus-o. Nu am prea multe persoane pentru care să fac cumpărături. Doar James, Grace și... Mia.
   Tace și el, și păstrăm un moment de liniște. Pentru Mia. Ar putea fi stânjenitor, și totuși s-a întâmplat deja de un milion de ori în lunile care au trecut, de fiecare dată când numele ei este adus în discuție, încât a devenit ceva obișnuit.
   - Nu păreți genul de om care amână lucrurile, spune detectivul, când rupe într-un final tăcerea.
   Râd.
   - Am prea mult timp liber ca să mai și amân diferite chestii, îi spun, și chiar este adevărat. Cu James plecat la serviciu întreaga zi, ce altceva îmi rămâne de făcut, în afară de a căuta cadouri pentru sărbători?
   - Ați fost dintotdeauna casnică?
   Îmi îndrept spatele și mă întreb cum am ajuns de la discuțiile despre decorațiunile de Crăciun și prognoza meteo la asta? Urăsc cuvântul casnică. Mi se pare depășit, ca și cum locul lui a rămas în anii ’50. Are o conotație negativă în zilele noastre, una pe care nu o avea neapărat în urmă cu vreo 50 de ani.
   - Ce înțelegeți de fapt prin casnică? Avem o femeie care face curat, să știți. Gătesc, uneori, dar de obicei James vine foarte târziu și ajung să mănânc singură. Așa că nu știu dacă se poate spune că mă îngrijesc cu adevărat de casă. Dacă mă întrebați de fapt dacă nu am avut niciodată serviciu...
   - Nu am vrut să vă jignesc, mă întrerupe el.
   Arată stânjenit, așa cum stă așezat pe podea, lângă mine, și descurcă firele instalației electrice. A făcut ceva progres cu ea, mult mai mult decât mine. O parte a fost deja desfăcută și, când se întinde să o bage în priză, sunt uimită să văd că funcționează.
   - Bravo! îi spun, apoi mint: nu m-ați jignit.
   Îl bat ușor peste mână, un gest pe care nu l-am mai făcut până acum, și se pare că-l iau prin surprindere.
   - Am lucrat în domeniul decorațiunilor interioare o vreme, spun.
   Se uită atent prin cameră, vrând să surprindă unele detalii care ar putea fi realizate de mine. Chiar am decorat singură locuința noastră, unul dintre puținele lucruri de care sunt mândră, și a fost ceva la care probabil m-am priceput mai bine decât la a fi mamă. Într-un timp, să decorez casele mă făcea să mă simt împlinită, un sentiment pe care nu l-am mai trăit de mult. Făcea parte din lumea mea de dinainte de nașterea fetelor, înainte ca viața mea să se reducă la a schimba scutece și a curăța piureul aruncat de ele pe podeaua de lemn.
   - Și nu v-a plăcut?, mă întreabă detectivul.
   - O, nu, mi-a plăcut la nebunie.
   - Atunci, ce s-a întâmplat? Dacă nu vi se pare că sunt prea curios...
   Are un zâmbet atrăgător, îmi spun. Atât de dulce, de tineresc.
   - Copiii s-au întâmplat, domnule detectiv, îi spun, aparent relaxată. Ei au schimbat totul.
   - Ați vrut dintotdeauna copii?
   - Așa cred. Visam să fiu mamă încă de când eram foarte mică - e ceva la care se gândește orice femeie.
   - Să fii mamă chiar este o chemare, așa cum se spune? Ceva ce o femeie este programată să simtă?
   - Aș minți dacă aș spune că n-am fost în al nouălea cer când am aflat că sunt însărcinată cu Grace. Graviditatea mi-a plăcut enorm, să o simt pe fetiță mișcând în burta mea.
   Detectivul roșește, jenat de această dezvăluire atât de personală.
   - Când s-a născut Grace, a fost ca și cum copilul m-a readus cu picioarele pe pământ. Visasem să o țin în brațe și s-o adorm cântându-i cu vocea mea melodioasă, dar realitatea a fost diferită. Nopți nedormite, pur delir cauzat de lipsa de somn, plâns neîncetat care nu putea fi oprit orice aș fi încercat. Am avut parte de bătăi cu mâncare și crize de furie, iar timp de câțiva ani n-am avut timp să-mi fac unghiile sau să mai port machiaj. James stătea la birou până târziu, și, când venea acasă, nu prea voia să aibă de-a face cu Grace. Se spăla pe mâini de responsabilitatea creșterii unui copil, zi de zi. Ăsta era jobul meu - sarcina mea de zi, de noapte, epuizantă, lipsită de satisfacții, iar seara părea mereu uimit cum de n-am avut timp să-i iau hainele de la curățătorie sau să pun deoparte rufele murdare.
   Este din nou liniște. De data asta, chiar mai apăsătoare. Am spus prea multe, am fost prea sinceră. Mă ridic de pe jos și mă apuc de asamblat bradul. Fiecare ramură, plasată pe trunchiul dezgolit din mijlocul camerei.
   Detectivul încearcă să ignore confesiunea mea, aranjând mai departe cele două rânduri de beculețe. Avem de toate acum pentru a decora bradul, așa că el mă întreabă dacă poate să ajute, iar eu îi răspund că bineînțeles.
   Aproape am terminat jumătate de brad, când el zice:
   - Dar apoi ați avut-o pe Mia. Probabil ați reușit să descoperiți undeva în intervalul ăsta bucuria de a fi mamă.
   Știu că e bine intenționat, că vrea să-mi facă un compliment, dar sunt lovită de bănuiala că nu a înțeles de fapt cât de greu mi-a fost ca mamă, ci faptul că nu aveam eu calitățile necesare pentru a fi una bună.
   - Am încercat ani întregi s-o concepem pe Grace. Aproape renunțasem. Apoi, ei bine, cred că am fost naivi. Ne-am gândit că Grace fusese un miracol. Nu ne-a trecut prin minte că s-ar putea repeta. Așa că nu am fost atenți, ăsta e felul în care a apărut Mia. Într-o bună zi, mi-am dat seama că s-a întâmplat - greața de dimineață, oboseala. Am știut imediat că sunt însărcinată. Nu i-am spus lui James, am lăsat să treacă mai multe zile. Nu aveam idee cum o să reacționeze.
   - Și cum a făcut-o?
   Iau o ramură din mâna lui și o înfig în trunchi.
   - A încercat să-și spună că nu e adevărat. Credea că am greșit, că am interpretat prost simptomele.
   - Nu-și mai dorea un alt copil?
   - Nu cred că și l-a dorit nici pe primul, recunosc eu.
   Gabe Hoffman stă în fața mea într-un sacou din păr de cămilă care, sunt convinsă, l-a costat o avere. Poartă un pulover pe dedesubt și o cămașă și nu pricep cum de nu transpiră.
   - Sunteți foarte elegant astăzi, îi spun.
   Stau și eu în fața bradului, în pijamaua mea de mătase. Nu am apucat să mă spăl nici pe dinți. În momentul acela, cu soarele care parcă se scurge în sufragerie și îmi intră în ochi, detectivul arată elegant și inocent.
   - Merg la tribunal. După-amiază, reușește el să spună, apoi tăcem din nou.
   - Îmi iubesc fiica.
   - Știu, răspunde el. Și soțul dumneavoastră? O iubește și el?
   Sunt copleșită de îndrăzneala întrebării. Dar ceea ce ar trebui să mă ofenseze și să mă îndepărteze mai degrabă mă atrage. Sunt fascinată de acest Gabe Hoffman îndrăzneț, care a încetat să mai bată apa-n piuă.
   Se uită la mine, iar eu îmi cobor privirea în pământ.
   - James îl iubește pe James, recunosc.
   Pe peretele sufrageriei este o fotografie înrămată: eu și James, în ziua nunții noastre. Ne-am căsătorit într-o catedrală veche din oraș. Părinții lui James au acoperit costurile extravagante, deși, potrivit tradiției, tatăl meu ar fi trebuit să fie cel care suportă costurile. Familia Dennett nu a permis așa ceva. Nu pentru că încercau să fie amabili; considerau că o nuntă fastuoasă este ceva ce ține de prestigiu, ceva ce trebuia fluturat în fața prietenilor lor cu fițe și poziție socială de invidiat.
   - Asta pur și simplu nu e viața la care visam pe când eram o copilă.
   Las crengile bradului să cadă pe jos.
   - Pe cine încerc eu să păcălesc? Nu vom avea Crăciun anul ăsta. James va susține că are mult de muncă, deși sunt convinsă că nu muncă este ceea ce face acolo, iar Grace va fi cu părinții tipului cu care aparent a început să se vadă, pe care noi nu l-am cunoscut până acum. Vom lua prânzul, eu și James, în ziua de Crăciun, așa cum o facem în multe alte zile ale anului, și va fi pe cât de banal cu putință. Vom sta în tăcere și vom înghiți mâncarea, pentru ca apoi să ne retragem fiecare în dormitorul lui, la culcare. Îmi voi suna părinții, dar James mă va soma să scurtez convorbirea, din cauza costurilor ridicate ale apelurilor internaționale. Oricum nu contează. Tot ce voiau să afle avea legătură cu Mia, și mi s-ar reaminti din nou, așa cum totul îmi reamintește, în fiecare minut al fiecărei zile, că Mia...
   Încerc să trag aer în piept. Ridic o mână, ca și cum aș vrea să sugerez că este de ajuns. Mă întorc cu spatele la bărbatul care mă privește cu atât de multă milă. Sunt rușinată. Nu mai pot continua. Nu-mi pot termina ideea.
   Îmi simt inima bătând nebunește. Pielea începe să-mi transpire. Nu pot respira cum trebuie. Simt o nevoie uriașă de a urla.
   Așa arată un atac de panică?
   Dar în timp ce detectivul Hoffman își pune brațele în jurul meu, toată teroarea se îndepărtează. Mă ține așa, în brațele lui, și bătăile inimii mi se mai liniștesc. Bărbia lui îmi apasă creștetul și reușesc să inspir într-un final, oxigenul îmi inundă plămânii.
   Nu-mi spune că totul va fi bine, pentru că poate nu va fi.
   Nu-mi promite că o va găsi pe Mia, pentru că poate n-o va face.
   Dar mă ține atât de strâns în brațe încât, pentru un moment, emoțiile se mai estompează. Tristețea și frica, regretul și furia. Le preia parcă în trupul lui în așa fel ca eu să nu mai fiu singura care să le ducă greutatea.
   Pentru o clipă, greutatea lor este și a lui.
   Mă întorc spre el și îmi îngrop fața la pieptul lui. Ezită puțin, apoi își înfășoară din nou brațele peste pijamaua mea mătăsoasă. Miroase a spumă de bărbierit.
   Îmi simt picioarele ridicându-se pe vârfuri și brațele căutându-i fața, ca s-o apropie de a mea.
   - Doamna Dennett, protestează blând.
   Îmi spun că probabil nu vrea să se împotrivească și îmi lipesc buzele de ale lui. E ceva nou, și emoționant, dar și disperat, totul în același timp.
   Mă apucă de pijama și mă trage spre el cu putere. Îi înlănțui gâtul și îmi trec degetele prin părul lui scurt. Simt gustul cafelei. Pentru o clipă, îmi întoarce sărutul. Doar pentru o clipă.
   - Doamna Dennett, șoptește din nou, iar mâinile lui îmi găsesc talia, pentru a mă împinge departe de el.
   - Eve. Te rog, spune-mi Eve.
   Se dă câțiva pași înapoi și își șterge buzele cu dosul mâinii. Mai fac o ultimă încercare și îl trag spre mine, dar mă refuză.
   - Doamnă Dennett. Nu pot.
   Tăcerea care se lasă între noi durează o eternitate.
   Ochii îmi sunt lipiți de podea.
   - Ce am făcut?, șoptesc.
   Nu e ceva ce fac de obicei. N-am mai făcut asta niciodată. Eu sunt acea persoană virtuoasă... Ăsta... comportamentul ăsta este specialitatea lui James.
   A fost o perioadă în viața mea când ochii bărbaților mă urmăreau peste tot. Când bărbații mă considerau frumoasă. Când intram într-o încăpere, la brațul lui James Dennett, și fiecare bărbat, împreună cu soția lui invidioasă, se întorceau să mă privească.
   Încă mai simt brațele detectivului în jurul meu, compasiunea lui, căldura pe care o emană. Dar acum stă la câțiva metri de mine, iar eu am privirea în podea.
   Mâna lui îmi ridică bărbia. Mă obligă să-l privesc.
   - Doamnă Dennett.
   Observă că în continuare refuz să-l privesc. Nu pot. Sunt prea rușinată.
   - Eve.
   Ridic ochii spre el, și nu văd deloc furie.
   - Nu e nimic pe lume ce mi-ar plăcea mai mult. Doar că... date fiind circumstanțele, spune.
   Încuviințez din cap. Știu.
   - Ești un bărbat de onoare, îi zic. Sau un bun mincinos.
   Îmi mângâie părul. Închid ochii și îi accept atingerea.
   Mă împing înspre el și îl las din nou să mă îmbrățișeze. Mă ține foarte aproape. Își lipește buzele de creștetul meu și îmi sărută părul, apoi îl netezește.
   - Nimeni nu mă obligă să vin să te văd de 3 ori pe săptămână. Fac asta pentru că îmi doresc să te văd. Aș putea suna. Dar vreau să te văd.
   Mai stăm așa câteva momente, apoi spune că trebuie să ajungă la tribunal, în oraș. Îl conduc până la ușă și mă uit după el cum pleacă și apoi rămân în dreptul ferestrei și mă uit în josul străzii, în zare, până ce nu-i mai pot distinge mașina.

COLIN

            Înainte

      Îi zice cleștele din Alberta.
   Este o zonă cu presiune foarte joasă care ia naștere atunci când aerul cald dinspre Pacific intră în coliziune cu munții din British Columbia. Se formează ceva pe nume Chinook, un vânt cu aspect de uragan, care aduce curenți din nord înspre sud. Cu două zile în urmă, habar n-aveam de toate astea. Nu până ce temperatura din cabană a scăzut atât de mult încât am hotărât să mergem în camionetă și să dăm acolo drumul la căldură, pentru câteva minute. Aveam nevoie să ne dezghețăm. Ne-am croit drum prin vântul șficiuitor până la camionetă.
   Fata a mers în spatele meu, încercând să caute adăpost. Ușile erau înghețate. În camionetă, am dat de un post de radio unde tipul de la meteo vorbea fix de acest clește din Alberta. Se pare că tocmai ajunsese în regiunea noastră. El era vinovatul pentru temperatura care devenise peste noapte de nesuportat. De dimineață până acum, mai scăzuseră vreo 10 grade.
   Să fiu sincer, nu eram prea convins că voi reuși să pornesc camioneta.
   Am scos ceva înjurături, în timp ce fata înălța probabil rugăciuni înfocate, și, în final, ceva a mers cum trebuie. A durat până ca aerul ce ieșea să se încălzească, dar și când a făcut-o, aproape că nu ne-a venit să credem ce bine era. Am stat acolo nemișcați și ne-am bucurat de el. Fata nu se mai putea opri din tremurat.
   - De cât timp ai camioneta?, m-a întrebat.
   Spune că mașina trebuie să fie cu siguranță mai în vârstă decât unii dintre elevii ei. Difuzoarele din față nu merg. Husa de vinil este sfâșiată.
   - De prea mult, zic.
   E pauză de reclame la radio, tipul de la meteo a terminat de vorbit.
   Caut un alt post, trecând de la muzică country la Für Elise a lui Beethoven.
   N-am chef de nicio culoare să ascult așa ceva. Mai încerc, și găsesc într-un final un post cu rock clasic. Îl las acolo și dau volumul mai încet. Afară, vântul șuieră cu disperare. Uneori, mișcă cu putere camioneta, într-o parte și-n alta. Probabil este o furtună care o să dureze.
   Am un început de răceală, îmi curge nasul. Îmi spune că e din cauză că am ieșit seara trecută pe afară pe frigul ăla, dar eu îi spun că nu poți răci doar fiindcă stai la frig. Apoi, mă întorc într-o parte și tușesc. Mă dor ochii și îi simt obosiți. Am o stare ca dracu’.
   Privim pe geamul mașinii. Copacii se leagănă în bătaia puternică a vântului. O ramură se rupe dintr-un stejar din apropiere și lovește camioneta. Fata tresare speriată și se uită la mine. Îi spun că e în regulă. O să se termine totul în curând.
   Mă întreabă care e planul, cât timp mai am de gând să ne ascundem amândoi în cabană. Îi spun că nu știu.
   - Sunt câteva chestii pe care trebuie să le rezolv înainte, și pe urmă putem pleca, îi zic.
   Sunt perfect conștient că, atunci când voi pleca, o voi lua cu mine.
   Numai la asta mă gândesc de câteva zile. Când și unde să plecăm.
   Temperaturile din ce în ce mai scăzute ne-au arătat încă o dată că nu mai putem rămâne prea mult aici. Dan lucrează la pașapoartele noastre false, dar a spus că va mai dura ceva. Cam cât?, l-am întrebat de la capătul telefonului cu fise din Hardware Sam, asigurându-mă că a înțeles că nu avem foarte mult timp la dispoziție. Sună-mă în vreo două săptămâni, o să văd ce pot face.
   Așa că acum așteptăm. Dar nu-i spun ei asta. Pentru moment, o las să creadă că n-am o idee clară legată de ce vom face.
   The Beatles se aud la radio. Zice că formația îi amintește de maică-sa.
   - Le asculta albumele când eu și Grace eram copii. Îi plăcea cum suna muzica lor, dar, mai mult de atât, erau o legătură cu originea ei britanică. Prețuia tot ce era englezesc - ceaiul, pe Shakespeare și trupa Beatles.
   - De ce nu prea vorbești despre maică-ta de obicei?
   Spune că e convinsă că a mai menționat-o în diferite ocazii.
   - Probabil că am amintit-o în trecere. Cam așa este mama. Niciodată în prim-plan. Nu sunt multe de spus despre ea. E tăcută, obedientă. Maleabilă.
   Îmi țin mâinile lipite de radiatorul de sub care iese aerul cald, încercând să absorb cât mai multă căldură pot.
   - Ce crede ea că ți s-a-întâmplat?, o întreb.
   Pot simți mirosul pe care îl lasă săpunul nostru pe pielea ei, o aromă specială care nu rămâne niciodată pe pielea mea. Un miros subtil. Ca de mere.
   - Nu știu. Nu m-am gândit până acum la asta.
   - Dar știe că ai dispărut.
   - Poate.
   - Și este îngrijorată.
   - Nu știu, spune fata.
   - Păi, de ce?
   Stă pe gânduri câteva clipe.
   - M-a sunat, în ultimele luni. Poate o dată sau de două ori. Dar eu nu i-am răspuns, și nici n-am sunat-o pe urmă înapoi. N-a vrut să devină o pacoste. Așa că a lăsat-o moartă.
   Dar îmi mărturisește că s-a gândit la asta, de fapt. Că i-a venit în minte chestia asta de câteva ori. Oare ce au spus ai ei când n-a dat niciun semn de ziua ei. Când n-a venit la cina din Ziua Recunoștinței. Se întreabă dacă oamenii au început să o caute. Dacă și-au dat seama până acum că lipsește.
   - Mă întreb dacă a intervenit și poliția, sau totul este încă în stadiu de zvon. Oare mi-am pierdut deja jobul? Mi-am pierdut apartamentul, pentru că nu am mai plătit chiria?
   Îi spun că nu știu. Poate că da. Dar chiar contează? Nu e ca și cum s-ar putea întoarce acasă. Nu e ca și cum s-ar mai întoarce într-o zi la acel job, la acel apartament.
   - Dar să știi că te iubește. Maică-ta, îi zic.
   - Logic. E maică-mea.
   Apoi începe să-mi povestească despre ea.
   - Mama a fost singurul copil la părinți. A crescut în Gloucestershire, acel orășel micuț și somnolent, cu vile mici construite din piatră, cu acoperișurile înclinate, vechi de sute de ani. Acolo trăiesc în continuare bunicii mei. Căsuța lor nu are nimic special, este demodată și totul înăuntru este atât de înghesuit că mă înnebunește. Bunica mea este genul de femeie care nu aruncă nimic, deși de unele obiecte nu va mai avea nevoie niciodată, iar bunicul, acel gen de bătrânel care va bea bere până la 102 ani. Totul miroase a bere la el - când mă pupă, îmi lasă o aromă de bere pe piele. Într-un fel, sunt bunicii clasici: ea gătește ca nimeni altcineva pe lume, el are povești interminabile și fascinante despre cum a fost să lupte în război. Bunică-mea îmi scrie scrisori, unele lungi, pe foi rupte din caiete, cu cea mai frumoasă și îngrijită caligrafie, genul ăla de scris de mână care parcă dansează pe foaie, iar vara îmi strecoară în ele flori presate, rupte dintr-o hortensie cățărătoare pe care am adorat-o dintotdeauna. Planta s-a urcat pe peretele de piatră și acum s-a întins și pe tavanul casei.
   Îmi spune că maică-sa obișnuia să-i cânte Lavanda este albastră, pe când era mică. N-am auzit de cântecul ăsta. Îi spun că nu îl știu.
   Își amintește cum a fost să crească alături de sora ei, un joc de-a v-ați ascunselea. După ce sora ei închidea ochii și număra până la 20, pleca în camera ei și își punea căștile la urechi.
   - Eu rămâneam în dulap. Un dulap mic, înghesuit, plin cu lenjerie. O așteptam acolo la infinit să vină și să mă găsească.
   Stătea ore întregi închisă în dulap. Avea 4 ani.
   Mama ei era cea care o găsea într-un final, care întorcea casa pe dos când își dădea seama că Mia lipsește. Își amintește cum scârțâia ușa dulapului când se deschidea și cum ea era mereu pe jos, adormită. Își aduce aminte de ochii mamei, plini de scuze nerostite, felul în care o ridica de jos și o îmbrățișa, repetându-i - Tu ești fata mea cea bună, Mia! O făcea mereu să se întrebe care erau lucrurile pe care nu i le spunea.
   Sora ei era aspru certată după fazele astea.
   - Era obligată să își ceară iertare, și chiar făcea asta, dar numai de formă.
   Își amintește că încă de la vârsta de 4 ani se întrebase care erau avantajele în a fi fata cea bună. Dar voia mai departe să fie bună. Asta e ceea ce îmi spune. Încerca din greu să fie fata cea bună.
   Îmi spune că, atunci când era singură acasă, sora ei fiind la școală sau la joacă, și tatăl ei la muncă, ea și maică-sa beau ceai după-amiaza.
   - Era secretul nostru. Îmi încălzea puțin cidru de mere, iar ei își turna un ceai pe care îl păstra special pentru ocaziile astea. Beam în ceștile pe care le țineam cu degetul mic ridicat, și ne adresam una alteia cu apelative ca iubire, dragoste, iar ea îmi povestea totul despre viața în Regatul Britanic, care mie mi se părea magică, de parcă prinți și prințese ar fi mișunat pe toate străzile pietruite ale orașelor.
   Dar tatăl ei ura viața britanicilor. O forțase pe maică-sa să se transforme într-o americancă get-beget, să dea uitării spiritul țării unde se născuse, cultura respectivă. Îmi spune că asta este, de fapt, imperialismul: o relație bazată pe dominare și subordonare.
   Se strâmbă atunci când pronunță numele tatălui ei. Nu știu dacă o face conștient. Mai degrabă, e o grimasă care apare fără ca ea să-și dea seama. Cred că relația dintre părinții ei nu este singura imperialistă.
   E întuneric beznă afară, fără lună. Luminile din camionetă ne ajută să vedem cât de cât, dar distingem mai degrabă doar contururile. Reflexia luminii în ochii ei, strălucirea pielii.
   - S-a lepădat de toată moștenirea ei britanică, venind în Statele Unite pe când era mai tânără decât sunt eu acum. Taică-miu a dezvățat-o să folosească versiunea britanică a cuvintelor, de exemplu flat, cum zicea ea la apartament, și l-a înlocuit cu apartament, sau lift, pe care l-a schimbat cu elevator. Nu mai știu exact cum s-a scuturat de toate cuvintele cu care venise de acasă, de toate obiceiurile, când a renunțat să mai folosească înjurătura bloody atunci când era nervoasă, pe care o strecura cu stil în frazele ei lungi. Undeva, pe parcursul copilăriei mele, s-a întâmplat totuși.
   O întreb cine o caută. Cu siguranță, și-a dat seama până acum cineva că a dispărut.
   - Nu știu. Pot să presupun... Colegii mei sunt probabil îngrijorați, elevii mei sunt confuzi. Dar familia? Sinceră să fiu, n-am idee. Dar pe tine? Pe tine cine te caută?
   Ridic din umeri.
   - Nimănui nu-i pasă că am dispărut.
   - Mama ta, zice ea.
   Mă întorc și o privesc. Nu spun nimic. Niciunul dintre noi nu are idee dacă e o întrebare sau nu. Ceea ce știu e că simt ceva schimbându-se în interiorul meu de fiecare dacă când fata se uită la mine. Ochii ei nu mai privesc prin mine. Acum, când vorbește, chiar se uită în ochii mei. Furia și ura au dispărut.
   Mă întind și îi ating obrazul cu mâna pe care am ținut-o la căldură, în bătaia aerului cald. Îi dau o șuviță de păr după ureche. Îi simt obrazul cum se apasă în palma mea și cum stă așa o vreme. Nu se trage departe de mine.
   Apoi îi spun:
   - Ar fi timpul să intrăm înăuntru. Va fi din ce în ce mai greu să ne rupem de sursa de căldură, dacă mai stăm pe aici.
   Nu se mișcă prea repede. Ezită. Mă gândesc că va spune ceva. Arată ca și cum ar vrea s-o facă, ca și cum are niște cuvinte care îi stau pe vârful limbii.
   Pe urmă îl menționează pe Dalmar.
   - Ce-i cu Dalmar?, întreb, dar nu-mi răspunde.
   E tăcută, rumegă o idee în minte. Probabil se gândește la cum a sfârșit aici, cu mine. Cel puțin, la asta cred că se gândește. Cum s-a întâmplat ca fiica unui judecător putred de bogat a ajuns să se ascundă într-o cabană împuțită, alături de mine?
   - Nu contează, zice.
   S-a răzgândit. Nu mai vrea să vorbească despre asta.
   Aș putea s-o trag de limbă, dar nu insist. Ultimul lucru despre care îmi doresc să discut acum este Dalmar.
   - Hai, să intrăm înăuntru, îi spun.
   Dă din cap ușor:
   - Bine. Să mergem.
   Și apoi deschidem dintr-odată ușile și ieșim în vântul aprig. Urmăm pașii știuți înapoi la cabana întunecată și rece, și acolo, înăuntru, ascultăm cum se tânguie vântul.

GABE

       După

   Frunzăresc carnețelul de desen, disperat să găsesc vreun indiciu, când mă lovește brusc: nenorocita aia de pisică. Personal, urăsc pisicile.
   Elasticitatea lor mă sperie de moarte. Mai au și tendința să se simtă confortabil în poala mea, asta cel mai probabil fiindcă știu că mă enervează. Își lasă blană pe pantalonii mei și scot mârâitul ăla ciudat care se cheamă tors.
   Șeful meu mă bate tot timpul la cap să închid mai repede cazul. Îmi tot reamintește că au trecut săptămâni bune de când fiica familiei Dennett s-a întors acasă și eu nu m-am apropiat niciun pas de găsirea celui care i-a făcut asta. Problema mea este simplă: Mia e singura persoană care îmi poate fi de ajutor. Iar Mia de abia își amintește propriul nume, ce să mai vorbim despre amănuntele din ultimele luni pe care le-a trăit. Trebuie să fac ceva prin care să-i provoc memoria.
   Și așa dau peste desenul cu pisica. Maică-mea îi spune tot timpul lui taică-miu că mai degrabă ar renunța la el, decât la schnauzer. Până și eu am fost înlocuit la un moment dat cu un papagal. Îmi văd vecinii alintându-și pudelul tot timpul. Oamenii au relații caraghioase cu animalele lor de companie. Nu și eu, încă. Pe ultimul pe care l-am avut l-am aruncat în veceu și am tras apa după el.
   Așa că sun un tip din Minnesota și îl rog să-mi facă o favoare. Îi trimit desenul prin fax și îi spun că suntem în căutarea unei pisici gri cu alb, cam în jur de patru, cinci kile. Trimite un polițist din Grand Marais spre cabană, ca să vadă dacă nu găsește vreo urmă pe acolo.
   Nu dă de pisică, dar găsește urme de animal în zăpadă. La sugestia mea - nu mi s-a părut că aș fi fost cine știe ce geniu - lasă un castron cu mâncare și ceva apă care mai mult ca sigur va îngheța peste noapte.
   Oricum, tot mai bine decât nimic. Îl rog să verifice dimineața și să vadă dacă pisica a mâncat ce i-am lăsat. Nu cred să aibă ce să vâneze pe vremea asta, iar amărâtei trebuie să-i fie foarte frig. Amicul meu îmi spune că a căuta pisici vagabonde nu e chiar specialitatea lor.
   - Dar care este, atunci? Să arestați oamenii care au vânat prea mulți păstrăvi?
   Îi reamintesc că e vorba despre un caz de răpire care a ajuns în ziarele naționale.
   - În regulă, în regulă. Revin cu noutăți de dimineață.

COLIN

      Înainte

    Îi spun că mă mai cheamă și Michael, la fel ca pe taică-miu.
   Fata încă nu-mi știe numele adevărat. Mă strigă uneori Owen, dar de cele mai multe ori nu mă strigă deloc. Nici eu nu-i spun într-un fel anume. Nu am nevoie.
   Am o cicatrice în josul spatelui pe care mi-a văzut-o când ieșeam într-o zi din baie, după ce făcusem duș. M-a întrebat cum am căpătat-o. Îi zic că e de la o mușcătură de câine din copilărie. Despre cicatricea de pe umăr nu-i spun nimic. Îi mai zic că am avut trei oase rupte. Clavicula într-un accident de mașină, când eram mic. Încheietura mâinii, la fotbal. Nasul, într-o bătaie.
   Când sunt căzut pe gânduri, îmi scarpin barba. Când sunt furios, mă învârt ca un leu în cușcă. Fac orice doar ca să-mi omor timpul. Niciodată nu pot suferi să stau fără să fac nimic mai mult de câteva minute, și mereu îmi place să am ceva de lucru - să întrețin focul, să mănânc, să dorm.
   Îi povestesc cum a început totul. Cum un tip mi-a promis cinci mii ca s-o găsesc și s-o aduc ca pe un pachet la Lower Wacker Drive. Nu știam nimic despre ea pe atunci. Văzusem o fotografie, și apoi, timp de câteva zile, am urmărit-o. Nu era ceva ce îmi doream să fac. N-am aflat planul până în seara respectivă. Până ce nu m-au sunat ca să-mi spună ce am de făcut. Așa era cel mai bine - cu cât știam mai puține, totul era mai sigur. Nu mai făcusem genul ăsta de răpiri. Dar suma de bani era cea mai mare care îmi fusese oferită vreodată. Prima dată, îi zic, a fost doar ca să-mi pot plăti o datorie.
   - Ca să nu încasez bătaie.
   Apoi, au fost doar câteva sute de dolari, rar de tot o mie. Îi spun că Dalmar e doar un om de legătură. Ceilalți nu-și arată moacele.
   - Nu am nicio idee cine mă plătește de fapt.
   - Te deranjează?, mă întreabă ea.
   - O iau ca atare, îi spun, ridicând din umeri.
   Ar putea să mă urască, pentru că îi fac asta. Ar putea să mă urască fiindcă am adus-o aici. Dar începe să înțeleagă că decizia pe care am luat-o poate că i-a salvat viața.
   Primul meu job a fost să găsesc un tip pe nume Thomas Ferguson.
   Trebuia să-l fac să dea înapoi o sumă considerabilă. Era un bărbat bogat și excentric. Un fel de geniu al tehnologiei care dăduse lovitura prin anii ’90. Îi plăcea să parieze. Făcuse o ipotecă și pariase toți banii, până ce aproape rămăsese fără casă. Apoi pariase banii puși deoparte pentru facultate, ai copilului. Apoi a trecut la o moștenire lăsată lui și nevestei de către socri. Când soția lui a aflat, l-a amenințat cu divorțul. El a făcut rost de și mai mulți bani și s-a dus țintă la cazino-ul din Joliet ca să își recupereze tot ce pierduse. Culmea, Thomas Ferguson a reușit să câștige o mică avere la cazino. Doar că nu și-a plătit datoria.
   A fost ușor să-l găsesc.
   Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile când am urcat scările casei lui din Chicago. Nu îmi doream să intru în vreun bucluc. Am sunat la ușă. O puștoaică a crăpat ușa puțin, să vadă cine e, iar eu am îmbrâncit-o și am intrat. Era seara, după ora 8, toamna, și îmi amintesc că era frig. Casa era întunecoasă. Puștoaica se pornise imediat pe urlat. Maică-sa venise val-vârtej în cameră și s-au adăpostit amândouă sub un birou vechi, când am scos pistolul. I-am zis femeii să-l cheme pe bărbată-su. A durat ceva până ce lașul a hotărât să-și arate moaca.
   Era sus, se ascundea. Luasem toate măsurile de precauție: tăiasem firul telefonului, baricadasem ușa din spate. Nu avea pe unde să fugă. Și, cu toate astea, Thomas Ferguson așteptase îndeajuns încât eu să-i leg nevasta și fiica și să pun pistolul la tâmpla femeii, înainte ca el să-și facă apariția. A zis că nu are bani. Niciun bănuț pe numele lui. Dar, evident, nu era adevărat. Afară era parcat un Cadillac nou-nouț pe care i-l luase nevesti-sii.
   Îi spun fetei că n-am omorât niciodată pe nimeni. Nici atunci, nici cu altă ocazie.
   Facem conversație, ca să treacă timpul.
   Îi spun că sforăie.
   - N-am de unde să știu, zice ea. Nu-mi amintesc când s-a mai uitat cineva la mine în timp ce dormeam.
   Port mereu ghetele în picioare, chiar și atunci când știu că n-o să plec nicăieri. Când temperatura e atât de scăzută și știm că nu ne vom mișca un milimetru de lângă foc.
   Las apa să picure în fiecare chiuvetă, nu strâng robinetul. Îi spun să nu-l strângă nici ea. Dacă apa îngheață, vor pocni țevile. Mă întreabă dacă noi vom muri înghețați. Îi spun că nu, dar nu sunt atât de sigur.
   Când ajung să fiu plictisit în ultimul hal, o întreb dacă mă poate învăța să desenez. Încerc, dar rup pagină după pagină, fiindcă toate arată ca dracu’. Le arunc în foc. Încerc să-i fac portretul. Îmi arată cum ochii trebuie aduși mai spre centrul feței.
   - Ochii în general trebuie să fie aliniați cu marginea de sus a urechii, iar nasul, cu lobul ei.
   Pe urmă, mă forțează să o privesc. Cu mâinile, îmi explică proporțiile feței. Este o profa bună. Mă gândesc la elevii de la școala unde predă ea.
   Sigur o plac cu toții. Mie nu mi-a plăcut nici măcar unul dintre profii pe care i-am avut.
   Încerc din nou. Când termin, îmi spune că arată exact ca un cartof. Rup foaia din caietul de desen, dar, când încerc s-o azvârl în foc, mi-o smulge din mână.
   - În caz că vei ajunge celebru într-o zi, spune.
   Mai târziu, o ascunde undeva unde n-o pot găsi. Știe că, dacă aș găsi-o, aș arunca-o în foc fără să stau pe gânduri.

EVE

       După

   S-a concentrat pe treaba asta tot weekendul, aruncând pe ici, pe colo aluzii legate de cât de mult se va îngrășa Mia și cum bebelușul care îi crește în pântec este conceput din păcat. A ignorat toate rugămințile mele de a se opri.
   Mia încă mai are nevoie de timp ca să accepte că în interiorul ei se plămădește o viață, deși am auzit-o deja în baie, vomitând, și mi-am dat seama că au început grețurile de dimineață. Am bătut la ușă, ca să văd dacă este bine; James m-a dat deoparte. M-a îmbrâncit, și a trebuit să mă prind de tocul ușii ca să nu mă prăbușesc.
   - Nu ai drumuri de făcut?, m-a întrebat. Să mergi la manichiură? La pedichiură? La ceva?
   Sunt de când mă știu împotriva avortului. Pentru mine este crimă. În burta Miei este un copil, indiferent cât de psihopat a fost individul care a contribuit la conceperea lui. Un copilaș cu o inimă care bate, cu mânuțe și piciorușe în formare, cu sânge care îi străbate corpul micuț. Corpul micuț al nepotului meu.
   James nu voia să mă lase singură cu Mia. A ținut-o închisă în dormitorul ei cea mai mare parte a weekendului și i-a umplut mintea cu informații răspândite de adepții mișcării pro-alegere: fluturași și broșuri pe care le-a cules din clinicile din oraș și articole pe care le-a printat de pe internet. Știe care este părerea mea despre avort.
   De obicei, amândoi suntem conservatori în convingerile noastre, numai că acum, când un copil nelegitim trăiește în pântecul fiicei noastre, a dat deoparte orice gândire rațională. Pentru el, acum contează un singur lucru: să scape de acel copil. A promis să plătească avortul. Mi-a spus-o, sau mai degrabă a murmurat în bărbie, ca și cum ar fi vorbit singur. A zis că va plăti pentru intervenție cu bani lichizi, pentru că nu-și dorea ca factura să fie trimisă unei companii de asigurări - nu dorea nicio evidență că așa ceva s-a petrecut.
   - N-o poți obliga să facă asta, James, i-am spus, duminică seara.
   Mia se simțea rău. James îi dusese biscuiți în dormitor; niciodată nu-i mai acordase atâta atenție. N-a coborât să ia cu noi cina. M-am gândit că James o încuiase în dormitor, pentru ca eu să nu pot vorbi cu ea și s-o pot influența.
   - Vrea s-o facă.
   - Pentru că i-ai spus că așa trebuie.
   - Fata noastră este un copil, Eve, care nu își mai amintește deloc cum a fost conceput acel copil din flori. Îi e rău - a trecut prin prea multe. Nu e în stare să ia decizia asta acum.
   - Atunci, vom aștepta până va fi pregătită, sugerez eu. Mai este timp.
   Chiar este timp. Am putea aștepta săptămâni bune. Dar James nu e de aceeași părere. Vrea ca totul să se termine acum.
   - La dracu’, Eve, răbufnește el, după care își aruncă scaunul pe spate și se ridică de la masa din bucătărie.
   Iese din cameră. Nu și-a terminat nici măcar supa.
   În dimineața asta, a trezit-o pe Mia și a ridicat-o din pat înainte ca eu să-mi termin prima ceașcă de cafea. Stau la masa din bucătărie și mă uit speriată cum el aproape că o îmbrâncește pe Mia în josul scărilor. E îmbrăcată șui și sunt sigură că James i-a deschis șifonierul, a apucat ce a nimerit de acolo și a silit-o să îmbrace.
   - Ce faci?! întreb, în timp ce el îi apucă haina din cuier și o obligă să se îmbrace.
   Alerg speriată pe hol, iar ceașca de cafea alunecă de pe marginea mesei și se sparge într-o mie de bucăți de podeaua de lemn.
   - Am discutat despre asta, spune James. Suntem de acord. Cu toții.
   Se uită urât la mine, obligându-mă să încuviințez.
   Și-a sunat amicul judecător și l-a rugat ca soția acestuia, doctorița Wakhrukov, să-i facă o favoare. L-am auzit vorbind la telefon în dimineața asta, înainte de ora 7, și expresia a fi dat afară din barou m-a oprit în fața ușii, tocmai când voiam să intru în biroul lui James. Avorturile sunt făcute la clinici cu reputație îndoielnică din afara orașului, nu în cabinetele medicilor ginecologi cu o reputație bună. Treaba doctoriței Wakhrukov este să aducă pe lume copiii, nu să-i ucidă. Dar ultimul lucru pe care și-l dorește James e să fie văzut alături de Mia intrând într-o clinică îndoielnică, cunoscută pentru avorturi. Așa că poate ar recurge la șantaj, ca să-și păstreze imaginea.
   O vor seda pe Mia până ce va fi atât de calmă și anesteziată încât nu va mai putea spune ce își dorește de fapt. Îi vor dilata cervixul și vor introduce un instrument care va aspira bebelușul din uterul mamei lui.
   - Mia, iubito, îi spun, întinzându-mă să o prind de mână.
   Este rece ca gheața. Plutește într-un fel de ceață, nu e complet trezită din somn. Nu este ea. Nu mai este ea încă de dinainte de dispariție. Acea Mia pe care o cunosc eu este puternică atunci când vine vorba de a-și susține ideile și are convingeri bine întemeiate. Știe ce vrea și știe întotdeauna cum să obțină ceea ce vrea. Nu-l ascultă niciodată pe taică-su, fiindcă i se pare rece și dezgustător. Numai că acum ea este amorțită și lipsită de emoții, iar el a folosit asta în avantajul lui. Parcă a vrăjit-o.
   Mia, sub magie, nu poate fi lăsată să ia decizia aceasta importantă. Decizia va rămâne în sufletul ei apoi pentru tot restul vieții.
   - Vin și eu, spun.
   James mă împinge cu putere într-un perete.
   Cu un deget îndreptat amenințător spre mine, zice:
   - Ba nu vii nicăieri.
   Îl îmbrâncesc și mă întind după palton.
   - Uite că vin!
   Dar James nu mă lasă să-i stau în cale.
   Îmi smulge paltonul din mână și-l aruncă pe podea. O apucă pe Mia cu o mână și o târăște afară. Vântul puternic din Chicago intră vijelios în hol și îmi înfioară brațele și picioarele goale, ridicându-mi cămașa de noapte.
   Încerc să-mi apuc paltonul, strigând:
   - Nu trebuie să faci asta, Mia, nu trebuie s-o faci!
   James mă ține cu o mână țintuită la perete și, când vede că mă lupt să mă eliberez, mă îmbrâncește atât de tare încât mă prăbușesc. Trântește ușa de la intrare înainte ca eu să-mi pot reveni din șoc și să mă pot ridica în picioare.
   Apuc să privesc pe geam și să văd mașina cum se îndepărtează pe alee.
   - Nu trebuie să faci asta, Mia... spun în continuare, deși știu că ea nu mă mai poate auzi acum.
   Ochii îmi alunecă pe port-cheiul meu din cuier și observ că James mi-a luat cheile mașinii, ca nu cumva să vin după ei.

COLIN

          Înainte

   Mie răceala mi-a trecut într-o zi sau două. În prima zi m-am simțit ca dracu’. Dar, chiar pe când începeam să-mi plâng de milă, mi s-a desfundat nasu’ și am reușit din nou să respir. Ăsta-s eu. Cu fata se întâmplă ceva mai nasol. Pot să-mi dau seama după cum tușește.
   A început să tușească la scurt timp după mine. Nu o tuse seacă, cum aveam eu, ci altceva, mult mai serios. Am forțat-o să bea cât mai multă apă. Nu mă pricep cine știe ce - nu sunt doctor - dar cred că asta ar ajuta-o.
   Se simte nasol. Pot să văd asta pe fața ei. Ochii îi sunt umflați și îi curg tot timpul. Nasul îi e mereu roșu, pentru că îl tot șterge cu hârtie igienică. Îi e frig tot timpul. Stă cât mai aproape de foc, cu capul sprijinit pe brațul fotoliului, și se scufundă într-o stare în care nu a mai fost până acum, nici măcar atunci când i-am pus pistolul la tâmplă.
   - Vrei să te duci acasă?, o întreb.
   Încearcă s-o ascundă, dar eu știu că a plâns. Pot să-i văd pe obraji urmele de lacrimi. S-au scurs pe podea, așa cum a stat cu capul sprijinit de brațul fotoliului.
   Își ridică privirea spre mine. Își șterge fața cu mâna hanoracului.
   - Nu mă simt prea bine, atât... minte ea.
   Sigur că vrea să meargă acasă. Pisica aia nu se mai dă jos din poala ei. Poate fiindcă acolo e cel mai cald. Sau poate e doar devotament. De unde naiba să știu?
   Îmi amintesc cum i-am ținut pistolul la tâmplă. Mă întreb dacă aș mai putea s-o fac din nou. Mi-o imaginez întinsă pe pământul plin de pietre, corpul ei înconjurat de frunze moarte. Zilele astea, nu-mi pot scoate imaginea respectivă din minte.
   Îmi apăs o mână pe fruntea ei și-i spun că arde.
   Zice că e atât de obosită tot timpul. De abia își mai ține ochii deschiși, și sunt mereu în preajma ei, cu un pahar plin cu apă.
   Îmi spune că o visează pe maică-sa. Cum stătea ea pe canapea când era bolnavă, în copilărie; cum era învelită de maică-sa într-o pătură și plimbată în brațe de colo-colo. Uneori, maică-sa băga pătura în uscătorul de rufe ca s-o încălzească. Îi făcea pâine prăjită cu scorțișoară. Se uitau împreună la desene animate dimineața și la telenovele după-amiaza. Aveau mereu un pahar cu suc la îndemână. Lichide, îi spunea maică-sa. Să bei cât mai multe lichide.
   E convinsă că o vede pe maică-sa stând acolo, în cabană, în ușa bucătăriei, într-o cămașă de noapte de mătase și încălțată cu papuci care arată a balerini. Se aude muzică de Crăciun, spune ea. Ella Fitzgerald.
   Mama ei fredonează. Aroma de scorțișoară umple fiecare colțișor al încăperii. Își strigă mama, dar când se întoarce să se uite după ea, mă vede acolo doar pe mine și începe să plângă.
   - Mami, suspină ea.
   Inima îi bate repede. Era convinsă că maică-sa fusese acolo.
   Străbat camera și-i pun din nou mâna la frunte. Tresare. Mâna mea e rece ca gheața.
   - Arzi, spun.
   Îi mai întind un pahar cu apă.
   Mă așez lângă ea, pe marginea fotoliului. Își duce paharul la buze, dar nu bea. Stă strâmbă, cu capul sprijinit pe o pernă pe care i-am adus-o din dormitor. E subțire, parcă ar fi de hârtie. Mă întreb câte alte capete s-au mai sprijinit pe ea. Mă aplec după pătura care a căzut pe jos și o învelesc. E aspră, ca lâna. Îi zgârie pielea.
   - Dacă Grace a fost preferata lui tata, eu am fost a mamei, spune dintr-odată.
  Ca și cum tocmai ar fi avut o revelație. Un moment de luciditate. Îmi spune că mereu când avea un coșmar, maică-sa venea alergând în dormitorul ei. O lua în brațe, ca pentru a o proteja de necunoscut. O dădea în leagăn, când sora ei era plecată la școală.
   - O văd zâmbind. O aud râzând. M-a iubit. Doar că n-a știut cum s-o arate.
   De dimineață, se plânge că o doare capul rău, și gâtul, și nici nu se poate opri din tuse. Nu se vaită. Doar îmi răspunde la întrebări.
   O doare acum și spatele. Se duce la un moment dat pe canapea, unde adoarme cu fața în jos. Arde ca focul atunci când o ating, deși tremură ca și cum ar muri de frig. Pisica i se mută în spate, până când o gonesc de acolo. Se ascunde după canapea.
   Pe mine nu m-a iubit niciodată cineva atât cât o iubește pisica pe fată.
   Bolborosește în somn despre chestii care-s doar în mintea ei: un bărbat îmbrăcat cu o haină de camuflaj, graffiti pe un zid de cărămidă, făcut ilegal, bineînțeles, cu un scris ilizibil. Îl descrie în somn. Negru cu galben, aparent. Litere groase, suprapuse, în 3D.
................................................