......................................................................
3-6
Am urmat cursuri de sociologie. Am de-a face cu delicvenți de o viață întreagă, și sunt anumite tipare care se repetă de fiecare dată.
Ce pot spune cu siguranță este că nu a fost foarte iubit de ai lui.
Familia lui nu se ruga înainte de cină. Nu mergeau cu cortul în natură și nici nu se înghesuiau unii într-alții pe canapea, ca să se uite la un film.
Bag mâna în foc că taică-su nu l-a ajutat niciodată cu tema la algebră. Pot să jur că măcar o dată cineva a uitat să-l ia de la școală. Mai mult ca sigur, la un moment în viața lui, nimeni n-a mai dat doi bani să verifice la ce se uită la TV. Și mai pot jura că a fost rănit cândva de către o persoană în care a avut încredere, care l-a dezamăgit brutal.
Mut de pe un program pe altul, la TV: ăia de la Bulls au zi de pauză, Illinois tocmai au fost bătuți de Badgers. Nu e o seară norocoasă pentru mine, în fața televizorului. Înainte de-a mă opri să mă uit la It’s the Great Pumpkin, Charlie Brown, mai trec o dată prin toate cele peste o sută de posturi TV – cine zice că banii nu pot cumpăra fericirea? – și, norocul meu, dau peste fața judecătorului Dennett, care ține o conferință de presă. Sunt știrile de la ora șase. Ce dracu’, îmi zic, și dau sonorul mai tare, ca să aud ce debitează. Ți-ai imagina că detectivul care se ocupă de investigație ar trebui să fie acolo, la conferința de presă, sau cel puțin să știe că rahatul ăla se întâmplă. Dar uite că acolo, în locul meu, este un polițist care e prieten cu judecătorul de când lumea și pământul. Trebuie să fie plăcut pentru polițist să aibă prieteni în locuri atât de importante.
Eve cea strălucitoare stă lângă judecătorul Dennett, ținându-l de mână - sunt convins că gestul este doar de ochii lumii, din moment ce eu n-am văzut până acum nicio dovadă de afecțiune între ei - iar Grace stă lângă mama ei, făcând ochi dulci camerelor de filmat, de parcă ar fi debutul ei pe sticlă. Judecătorul pare cu adevărat îndurerat de dispariția fiicei lui și sunt convins că vreun avocat sau vreun consultant în politică i-a spus ce să spună și ce să facă, până la ultimele detalii: să-și țină nevasta de mână, de pildă, sau să mimeze că își pierde șirul vorbelor și că îi este greu apoi să-și recapete stăpânirea de sine. Știu că este o înșelătorie și că judecătorul nu e așa cum vrea să pară. Un reporter încearcă să pună o întrebare, dar este refuzat, în timp ce purtătorul de cuvânt al familiei îi ia locul judecătorului, iar familia îndurerată se retrage spre propria casă, cu demnitate. Polițistul intră în direct suficient de mult ca să asigure lumea că îi are pe cei mai buni detectivi în această investigație, ca și cum asta ar trebui să mă mulțumească, după care transmisiunea se mută într-un studio de pe Michigan, unde prezentatoarea știrilor recapitulează cazul Miei - arătând pe ecran și portretul suspectului nostru, iar apoi, brusc, trece la povestea unui incendiu din South Side.
COLIN
Înainte
Urăsc să fac asta, dar pur și simplu nu văd altă soluție. Nu am încredere în ea.
Aștept până ce intră în baie și apoi vin prin spatele ei, cu o frânghie în mână. M-am gândit și la banda adezivă pe care am luat-o de la Grand Marais, dar nu cred că e nevoie de așa ceva. Nu e nimeni prin preajmă care s-o audă țipând.
- Ce faci?!
Stă în fața chiuvetei, spălându-se pe dinți cu un deget. Groaza îi umple ochii, pur și simplu, la vederea mea, cum intru în baie fără să o anunț, cu frânghia în mână.
Încearcă să fugă, dar o prind în brațe. E atât de ușor. Este foarte fragilă zilele astea; nici măcar nu încearcă să se lupte cu mine.
- Nu se poate altfel, îi spun, iar ea zbiară că sunt un mincinos și un nemernic.
Îi trec sfoara în jurul fiecărei încheieturi, și apoi o leg la baza chiuvetei. Asta am învățat pe când am fost cercetaș. Nicio șansă să se dezlege și să fugă.
Mă asigur că încui ușa de la intrare înainte să plec.
Cam tot ce știu am învățat fiind cercetaș. Proful meu din clasa a patra ne-a tot învățat chestii, pe vremea când încă îmi mai păsa de ceea ce credeau profii despre mine.
Nici nu-mi mai amintesc câte medalii de merit am câștigat - tras cu arcul, cățărat, vâslit, campat, pescuit, primul ajutor. Am învățat cum să trag cu arma. Cum să-mi dau seama că se răcește în curând vremea. Cum să supraviețuiesc afară pe timp de furtună. Cum să fac focul. Am mai învățat totul despre cum să faci un nod perfect. Nici nu ai idee când vei avea nevoie de asta.
Pe când aveam paișpe ani, eu și Jack Gorsky am încercat să fugim de acasă. Jack era polonez și locuia pe strada mea, la câteva case distanță.
Am dispărut pentru trei zile. Ajunsesem până la Kokomo când ne-au găsit polițiștii, ascunși într-un cimitir abandonat, printre morminte vechi de sute de ani. Ne-au găsit beți mangă, cu sticla de votcă a doamnei Gorsky pe care Jack o șterpelise înainte să fugă de acasă și o ascunsese în rucsac.
Era martie. Făcusem singuri un foc, din bețe găsite prin cimitir. Jack se împiedicase de o piatră și-și julise rău genunchiul. L-am bandajat cu o trusă de prim ajutor pe care o cărasem cu mine, cu tifon și pânză pe care le luasem de acasă. Am încercat să vânez la un moment dat, cu Jack Gorsky și cu taică-su.
Am dormit la ei acasă în noaptea aia, și a doua zi m-am trezit la 5 dimineața. Ne-am îmbrăcat în haine cu imprimeu de camuflaj și am pornit-o spre pădure. Ei păreau vânători profesioniști cu tot echipamentul lor, arc cu săgeți și puști, binoclu, ochelari pentru noapte, muniție. Eu eram de departe doar un amator în comparație cu ei, îmbrăcat într-un trening verde turbat pe care-l cumpărasem cu o zi înainte de la Wal-Mart.
Jack și cu taică-su purtau de fapt haine de armată, de când domnul Gorsky fusese în războiul din Vietnam.
Gorsky juniorul a ochit o căprioară cu coada albă. Animalul ăla nenorocit era superb, un mascul, de fapt, cu niște coarne de la care nu-mi puteam desprinde privirea. Era prima dată când mergeam să vânez.
Domnul Gorsky a considerat că eu trebuie să trag primul. Așa era corect, a zis. M-am așezat în poziția de tras și am început să mă holbez la animal, în ochii lui negri care parcă mă provocau să trag.
- Nu te grăbi, Colin, îmi spusese. Stai calm.
Eram convins că vedea cum îmi tremurau brațele, ca ale unui căcăcios mic.
Am ratat intenționat, speriind cerbul, care s-a ascuns undeva unde putea fi în siguranță.
Domnul Gorsky a spus că i se putea întâmpla oricui. Că data viitoare voi avea mai mult noroc. Jack mi-a zis că-s un fătălău. Apoi a venit rândul lui Jack să tragă. A împușcat un pui de cerb chiar între ochi, în timp ce căprioara și-a văzut puiul dându-și ultima suflare.
Data următoare când m-au invitat la vânătoare, am spus că sunt bolnav. N-a mai trecut mult după asta și Jack a fost trimis la școala de corecție, după ce a amenințat un prof cu pistolul lui taică-su.
Conduc pe bulevardul County Line, trec de lacul Trout, când îmi dau seama de ceva: aș putea conduce mai departe. Să trec de Grand Marais, să ies din Minnesota și să ajung la Rio Grande. Am legat fata bine. N-are cum să scape de acolo. N-are cum să cheme polițaii și să mă toarne.
Chiar dacă și-ar putea dezlega mâinile, ceea ce ar fi aproape imposibil, ar trece ore bune până ce ar ajunge într-un loc populat. Până atunci, aș fi prin sudul Dakotei sau undeva în Nebraska. Polițiștii m-ar da în urmărire generală, numai că fata mă știe drept Owen, așa că n-ar putea să mă dea în gât decât dacă s-a uitat bine la permisul auto. Mă joc o vreme cu perspectiva asta în minte, să abandonez cabana aia jegoasă și să mă car.
Dar sunt un milion de chestii care ar putea să dea greș. Deja e posibil ca poliția să știe că fata este cu mine. Poate deja și-au dat seama cum mă cheamă. M-or fi dat deja în urmărire. Poate chiar Dalmar m-a turnat, ca să se răzbune, să-și ia revanșa că i-am tras țeapă.
Dar nu e singurul lucru care mă împiedică să fug încotro văd cu ochii.
Mi-o imaginez pe fată, legată de chiuveta din baie, în pustietate, în anotimpul ăsta cu vreme nemiloasă. Nici dracu’ n-ar găsi-o. Nu înainte să crape de foame. Nu până la primăvară, când vor veni turiștii, atrași la cabană de mirosul de putreziciune.
Ăsta e de fapt motivul principal care mă împiedică s-o iau la sănătoasa. Deși mi-aș dori tare mult să mă fac dispărut. Deși chiar am nevoie să dispar. Deși știu că fiecare zi în care mai rămân pe aici este un
alt cui bătut în sicriul meu.
Nici nu știu cât timp lipsesc. Câteva ore, cel puțin. Când mă întorc, trântesc ușa în urma mea. Apar în pragul băii cu un cuțit în mână. O văd pe fată că începe să se panicheze, dar nu zic nimic. Mă așez pe jos, lângă ea, și tai sfoara. Îi întind mâna, s-o ajut să se ridice în picioare. Numai că ea mă îmbrâncește. Îmi pierd echilibrul și sunt nevoit să mă sprijin de perete. Fata tremură. Își trece degetele de-a lungul rănilor pe care frânghia i le-a făcut pe pielea încheieturilor, acum roșii.
- De ce naiba ai făcut asta?, o întreb și o apuc de mâini ca să mă uit mai bine.
A stat acolo toată ziua și a încercat să se elibereze.
Mă împinge cu toată forța de care este în stare. Nu e prea multă, de altfel. O apuc de o mână și-i parez loviturile. Simt că o doare felul în care o apuc și nu vreau să-i dau drumul.
- Ai crezut că aș fi putut pur și simplu să te las aici? întreb.
O împing de data asta eu cât mai departe de mine. Mă întorc cu spatele și plec.
- Moaca ta e peste tot la TV. Nu puteam să te iau cu mine, îi explic.
- M-ai luat data trecută.
- Dar acum ești deja celebră.
- Și tu cum ești?, mă întreabă.
- Nimeni nu dă doi bani pe ce fac eu.
- Minți, zice ea.
Stau în bucătărie și despachetez. Pungile golite cad pe podea. Lemne pentru foc. Observă o undiță, pe care am sprijinit-o de ușă.
- Unde ai fost?
- Să iau toate căcaturile astea.
Mi-a ajuns. Încep să mă enervez. Arunc conservele cu mâncare în dulap, trântesc ușile. Și apoi mă opresc. Mă întrerup din despachetat suficient cât să mă uit lung la ea. Chestia asta nu se întâmplă prea des.
- Dacă te-aș fi vrut moartă, ai fi fost moartă. E un lac acolo afară, aproape înghețat. Nu te-ar fi găsit nici dracu’ până la primăvară.
Se uită ca de obicei pe geam, la lacul înghețat în ceața după-amiezii. O face să tremure priveliștea, sau poate gândul că trupul ei fără viață ar fi putut să se scufunde în întinderea aia rece.
Și apoi o fac.
Mă întind spre dulap și scot pistolul. Ea se întoarce să fugă. O apuc cu putere de un braț și o forțez să ia arma. Gestul ne surprinde cumva pe amândoi. Atingerea metalului rece o paralizează.
- Ia-l, o îndemn.
Nu vrea.
- Ia pistolul! țip la ea.
Îl apucă cu mâinile tremurătoare și aproape îl scapă pe jos. Îi iau mâinile și i le apăs pe amândouă în jurul pistolului. O forțez să pună degetul pe trăgaci.
- Chiar acolo. Simți? Așa tragi în cineva. Crezi că te mint? Crezi că o să-ți fac rău? E încărcat. Doar îndreaptă-l spre mine și trage.
Stă adormită, ca intrată în comă, cu pistolul în mâini, întrebându-se ce mama naibii tocmai s-a petrecut. Îl ridică pentru o clipă, iar greutatea lui i se pare mai mare decât s-ar fi așteptat. Îl îndreaptă spre mine și eu mă uit fix la ea, provocând-o. Trage. Doar trage. În ochi i se citește frica, mâinile îi sunt nesigure. Nu are curajul să tragă. Știu asta. Dar, totuși, am avut dubii.
Stăm așa, privindu-ne. Douăzeci de secunde, treizeci, poate mai mult, înainte ca ea să coboare arma și să iasă din cameră.
EVE
După
Îmi povestește visul. Mia de dinainte n-ar fi făcut asta niciodată. Mia de dinainte nu mi-ar fi spus prea mult din ce îi trecea prin minte. Dar visul ăsta o deranjează, un vis care se tot repetă, pe care l-a avut în fiecare noapte, nici nu mai știe de când. Este mereu la fel, sau cel puțin așa spune ea.
Stă pe un scaun de plastic alb, din cele care de obicei sunt pentru grădină, într-o cameră spațioasă dintr-o cabană altfel micuță. Scaunul este lipit de peretele opus ușii de la intrare, iar ea e ghemuită pe el, cu o pătură pusă pe picioare. Materialul păturii e din ăla care îți irită pielea și te mănâncă, îi este frig rău, tremură fără să se poată opri, deși este adormită, partea de sus a corpului îi este prăbușită peste brațul scaunului. Poartă un pulover maro, ponosit, cu o pasăre brodată pe el, un cufundar, și sub el sunt cusute cuvintele L’etoile du Nord.
În vis, Mia se uită la ea cum doarme. Întunericul din cabană se adună în jurul ei, sufocând-o. Simte apăsarea și mai simte ceva. Frică. Groază. O presimțire a răului.
Când el îi atinge mâna, se cutremură. Mâna lui, îmi spune Mia, este rece ca gheața. Își dă seama că în poala ei stă o armă, care acum îi alunecă de-a lungul picioarelor amorțite, pentru că a stat încolăcită toată noaptea. Soarele s-a ridicat deja pe cer, îl vede strălucind prin ferestrele murdare, în timp ce draperia demodată a rămas trasă în lături. Mia apucă arma, o îndreaptă spre el. Are o expresie rece pe față. Mia nu știe nimic despre arme. Tot ceea ce a învățat, îmi spune, el i-a arătat.
Pistolul pare greu și ciudat în mâinile ei care îi tremură. Dar poate simți hotărârea care o animă, în vis - l-ar putea împușca. Ar putea să o facă. I-ar putea lua viața.
Stă nemișcat și nu pare tulburat. Înaintea ei, el se întinde și își îndreaptă spatele. Pare odihnit, deși ochii îi trădează întrucâtva tulburarea: sprâncenele ridicate, pesimismul ăla și nepăsarea care o împietreau până atunci. Este nebărbierit, i-au crescut barba și mustața.
Tocmai s-a dat jos din pat. Fața îi mai păstrează cutele imprimate de pernă în timpul somnului, iar ochii lui au urdori. Hainele îi sunt boțite, pentru că a dormit îmbrăcat. Stă la ceva distanță de ea, dar și așa îi poate simți respirația neplăcută pe care o are dimineața.
- Chloe, îi zice, cu vocea lui liniștitoare.
Spune că este blând și încurajator și, deși amândoi știu că el s-ar putea repezi să-i ia arma din mâinile nesigure și s-o împuște, nu o face.
- Am făcut ouă, zice el.
Apoi Mia se trezește.
Sunt două lucruri care-mi rămân în minte din visul Miei. Cuvintele L’etoile du Nord de pe pulover și ouăle. Bine, și detaliul că Mia - cu alias-ul Chloe - ține o armă în mână. Îmi iau laptopul după-amiază, când Mia s-a retras în dormitor pentru una din multele ședințe de picotit în pat. Deschid un motor de căutare și tastez în franceză cuvintele alea pe care ar trebui să le știu de la ora de franceză din liceu, numai că le-am uitat. Găsesc imediat semnificația - steaua Nordului, motto-ul statului Minnesota.
Bineînțeles.
Dacă visul este o amintire, nu un vis propriu-zis, o retrăire a timpului petrecut la L’etoile du Nord, atunci de ce ține ea un pistol în mână? Și, poate chiar mai important, de ce nu l-a folosit ca să-l împuște pe Colin Thatcher? Cum s-a sfârșit acel incident? Cât mi-aș dori să aflu!
Dar mă calmez, spunându-mi că acel vis este doar simbolic. Caut semnificații ale viselor, în special ce înseamnă când visezi ouă. Dau de un dicționar cu interpretări ale viselor și, în definiția pe care o găsesc, mi se pare că totul începe să aibă sens. Mi-o imaginez pe Mia chiar în acel moment, întinsă pe patul din camera ei, ghemuită în poziție fetală sub plapumă. Când s-a dus în cameră, spunea că nu se simte deloc bine; nici nu mai țin minte de câte ori am auzit-o deja și am pus-o pe seama stresului și oboselii. Însă acum înțeleg că ar putea fi mai mult de atât.
Degetele mi se opresc pe tastatură și încep să plâng. Ar putea fi asta?
Se spune că grețurile de dimineață sunt ereditare. Mie mi-a fost îngrozitor de rău în timpul ambelor sarcini, cu Grace mai ales. Am auzit de altfel că la prima sarcină îți este mai rău și s-a adeverit. Mi-am petrecut multe zile și nopți deasupra veceului. Vomitând până nu mai rămânea nimic decât bilă. Eram obosită tot timpul, o letargie cum nu mai trăisem niciodată până atunci; mă obosea și până să deschid ochii. James nu mă înțelegea. Sigur că nu - cum ar fi putut? Nici eu n-aș fi înțeles starea aia de rău până când n-am trăit-o, și în tot acest timp ajungeam la capătul puterilor, uneori dorindu-mi chiar să mor.
Potrivit acelui dicționar de interpretare a viselor, când cineva visează ouă înseamnă ceva nou și fragil. Viața, în cea mai tânără formă, la începuturile ei absolute.
COLIN
Înainte
Mă trezesc cu noaptea în cap. Târăsc undița după mine afară, pe drumul spre lac, împreună cu o cutie cu scule pe care am luat-o de la magazin. Am cheltuit o avere pe toate cele necesare pescuitului - plus un burghiu și o racletă, pentru gheața de deasupra lacului. Pentru când o să înghețe. Nu neapărat că aș plănui să mai stau pe aici până atunci.
Își trage un pulover gros pe cap. Vine și ea în excursia până la lac. Mai are părul ud, de la baia făcută cu puțin timp înainte, iar vârfurile i se întăresc afară, în aerul rece. Până la venirea ei, totul este tăcut. Soarele de abia a răsărit. Sunt pierdut printre gânduri, încercând din răsputeri să mă conving că acasă este totul în regulă. Încerc să-mi îndepărtez sentimentul de vină, spunându-mi că mai era multă mâncare în frigider, că ea nu avea cum să alunece și să-și fractureze șoldul sau ceva de genul ăsta. Și chiar când sunt pe punctul de-a mă convinge, o nouă spaimă îmi vine în minte: am uitat să dau drumul la căldură și va îngheța în casă, sau va lăsa ușa de la intrare deschisă și cine știe ce animal va intra înăuntru.
Apoi, un gând mai rațional își face loc: ba am dat drumul la căldură. Sigur că am dat. Timp de vreo zece minute, încerc să-mi reamintesc cum stăteam aplecat deasupra centralei, fixând-o la o temperatură de 20 de grade.
Până acum, cel puțin, măcar trebuie să fi ajuns banii, suficienți câți s-o ducă bine. Pentru o vreme.
Am adus un scaun de grădină de la cabană și stau pe el, cu o cană de cafea pe jos, la picioare. Mă holbez la ce poartă fata, în timp ce se apropie de lac. Are niște pantaloni pe ea care nu țin deloc de frig. Nu mai sunt nici frunze măcar în copaci, care să țină vântul la distanță. Părul înghețat îi zboară în toate părțile. O parte îi intră pe sub pulover și i se lipește de piele. Deja tremură.
Am deschis centrala, da, da, îmi amintesc. Sigur că am făcut-o.
Douăzeci de grade.
- Ce dracu’ faci aici?, o întreb. O să îngheți ca naiba.
Și totuși, se așază pe jos, neinvitată. Pe pământ, pe țărmul lacului. I-aș putea spune să meargă înapoi în cabană, dar n-o fac.
Pământul e ud, mocirlos. Își trage picioarele mai aproape. Și le îmbrățișează, ca să nu-i înghețe.
Nu vorbim. Nu avem nevoie. E pur și simplu bucuroasă că e afară, la aer.
Cabana miroase îngrozitor, asta e adevărat, A mucegai și umezeală. Îți înțeapă nasul chiar și după atâtea zile în care am stat înăuntru și în care se presupune că ne-am mai obișnuit cu mirosul. A început să fie la fel de frig înăuntru ca și afară. Trebuie să păstrăm atât de multe lemne cât putem pentru la iarnă. Până atunci, aprindem soba doar noaptea. În timpul zilei, temperatura din cabană este cam pe la zero grade. Îmi dau seama că fetei nu îi e niciodată cald, deși pune haine peste haine pe ea.
Iarna, aici, la nord, este aspră și neiertătoare, mai friguroasă decât ne-am imaginat vreodată. În câteva zile va veni noiembrie, liniștea de dinaintea furtunii.
Un grup mic de cufundări plutesc pe deasupra lacului, îndreptându-se spre sud. Ăștia sunt ultimii care au mai rămas atât de în nord. Sunt puii ăștia care se cară acum, puii care au ieșit în primăvară și care abia acum au căpătat puteri pentru o călătorie atât de lungă. Ceilalți, toți, au plecat deja.
Bănuiesc că ea n-a mai pescuit până acum, dar eu am mai făcut-o. Am tot pescuit de când eram mic. Țin de undiță, cu corpul cât mai nemișcat. Urmăresc bobina de la suprafața apei. Fata înțelege cel puțin că nu trebuie să facă niciun zgomot. Știe că sunetul vocii ei ar putea să sperie peștii și să-i îndepărteze.
- Na, îi spun, ținând undița strânsă între genunchi.
Îmi scot haina de pe mine, una groasă, bună și de ploaie, cu glugă. I-o întind.
- Pune asta pe tine, înainte să îngheți de tot.
Nu știe ce să spună. Nici măcar nu-mi mulțumește. Nu este ceva ce facem de obicei. Își bagă mâinile pe mânecile care sunt de două ori măsura ei și, doar un minut mai târziu, se oprește din tremurat. Își trage gluga mai bine pe cap. Acum pare echipată de iarnă. Mie nu mi-e frig.
Chiar dacă mi-ar fi, nu aș recunoaște-o.
Un pește mușcă momeala. Mă ridic în picioare și smucesc din undiță, ca să se înfigă cârligul. Apoi mulinez, ferm, dar nu foarte repede. Se întoarce cu spatele când un pește prins în undiță țâșnește din apă, iar aripioarele îi bat speriate, se agață de viață. Îl trântesc la pământ și-l urmăresc zbătându-se până ce moare.
- Poți să te uiți acum. E mort, îi zic.
Dar nu poate. Nu se uită. Nu până ce corpul meu nu blochează priveliștea. Mă aplec deasupra peștelui și îi scot cârligul din gură. Strecor apoi o râmă în cârligul undiței și i-o întind fetei.
- Nu, mulțumesc, zice.
- N-ai mai pescuit?
- Nu.
- Nu e ceva ce vă învață în locul de unde vii tu, așa e?, zic.
Știe ce cred eu despre ea. Fetița bogată și răsfățată. Încă nu mi-a demonstrat prin nimic că ar fi contrariul.
Îmi smulge undița din mână. Nu e obișnuită să i se spună ce să facă.
- Măcar ai idee ce faci?, o întreb.
- Pot să-mi dau seama, se stropșește la mine.
Dar n-are nici cea mai vagă idee, așa că trebuie să-i arăt eu cum trebuie să țină undița dreaptă. Se așază pe marginea lacului și așteaptă. Probabil speră ca toți peștii să se îndepărteze. Stau la loc pe scaun și sorb din cana cu cafeaua care s-a răcit deja.
Timpul trece. N-am idee cât. Intru în cabană ca să mai îmi pun cafea și să mă piș. Când mă întorc, zice că e surprinsă că n-am legat-o de un copac. Soarele e sus pe cer, chinuindu-se să încălzească un pic ziua. Nu face o treabă prea bună.
- Eh, ai avut noroc, îi zic.
După ce mai trece ceva timp, o întreb de taică-su.
La început tace, uitându-se fix la apă, cu umerii neclintiți. Parcă vrea să cuprindă cu mintea tot ce o înconjoară, umbrele lungi ale copacilor oglindite în apă, ciripitul păsărilor.
- Ce-i cu el?, mă întreabă.
- Cum e, ca om?, întreb.
Totuși, știu ce fel de om e. Vreau doar s-o aud pe ea spunând-o.
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
Stăm tăcuți pentru câteva momente. Apoi ea este aia care rupe tăcerea.
- Tata a fost bogat dintotdeauna. Banii lui au fost acolo de când lumea și pământul, zice ea, apoi îmi explică: familia lui a fost bogată. De generații, încontinuu. Au avut mai mulți bani decât imaginație pentru a-i cheltui. Îndeajuns pentru a hrăni o țărișoară întreagă, zice ea. Numai că n-au hrănit pe nimeni. I-au ținut pe toți numai pentru plăcerile proprii.
Îmi spune cum taică-su chiar are o carieră reușită. Știu asta.
- Oamenii îl recunosc, oriunde s-ar duce. Și asta i s-a urcat la capul ăla sec al lui. Dorința nesfârșită a tatălui meu pentru mai mulți bani, tot mai mulți, l-a făcut să devină o persoană coruptă. A început să accepte mită, de exemplu. Numai că n-a fost prins niciodată.
Face o pauză.
- Imaginea înseamnă totul pentru el.
Apoi îmi povestește despre soră-sa. Grace. Îmi spune că, la fel ca și taică-su, Grace este snoabă, goală pe dinăuntru și hedonistă. Îi arunc o privire. Am senzația că epitetele alea nu i se potrivesc doar lui Grace. Și ea este fiica unui nenorocit plin de bani. Viața i-a fost oferită și ei pe tavă.
Știu mai multe despre ea decât i-ar plăcea ei să creadă.
- Crezi ce vrei, îmi spune. Dar eu și tata suntem oameni diferiți. Foarte diferiți.
Îmi povestește că nu s-au înțeles niciodată, ea și judecătorul. Nici pe când era copil, nici acum.
- Nu prea vorbim. Rar, când și când, și atunci e numai de aparență. În caz că ne urmărește cineva.
Grace, care a ajuns avocată, este protejata tatălui ei.
- Ea este tot ce eu n-am putut să fiu, spune fata. E imaginea lui în oglindă. În timp ce tata nu mi-a plătit colegiul, a susținut-o pe Grace atât în timpul colegiului, cât și al facultății de drept. I-a cumpărat un apartament în Loop, pe care și l-ar fi permis și singură. În ce mă privește, am plătit 850 de dolari în fiecare lună chiria și, în cele mai multe luni, ăia erau cam toți banii mei. L-am rugat pe taică-miu să doneze o sumă școlii unde lucrez. Să înființeze o bursă, poate. Mi-a râs în față. Dar lui Grace i-a găsit un job la o firmă de top din centru. Își taxează clienții cu peste 300 de dolari pe oră. Probabil, în câțiva ani, va deveni la firmă partener cu drepturi depline. Este tot ce taică-miu și-a dorit să fiu eu.
- Și tu ce ești?
- Eu sunt cealaltă, cea ale cărei greșeli trebuie mereu să le acopere.
Îmi spune că judecătorul n-a fost niciodată interesat de viața ei. Nici când a fost distribuită într-un spectacol de improvizație, la vârsta de - ani. Nici când și-a expus primul tablou într-o galerie de artă, la 19 ani.
- Cât o privește pe Grace, chiar și simpla ei prezență îi putea schimba tatălui nostru starea de spirit. Este strălucitoare, ca el, și bună la a-și susține ideile - cuvintele ei sunt mai degrabă folosite în scop eficient, nu ca ale mele, pentru a vinde iluzii, cum îi plăcea lui să spună. Iluziile mele mărețe de a deveni într-o bună zi o artistă. Iluziile certate cu realitatea din capul mamei mele.
Ce mă oftică rău este că vorbește ca și cum ar fi tras paiul scurt. Ca și cum viața ei a fost plină de lovituri ale sorții. N-are nici cea mai vagă idee ce înseamnă să vii pe lume plin de ghinion. Îmi amintesc rulota de culoare verde mentă căreia îi spuneam casă, adăpostul unde a trebuit să stăm când n-am mai avut o locuință.
- Ar trebui să-mi fie milă de tine?, o întreb.
O pasăre se pornește pe scos triluri. În depărtare, alta îi răspunde cu un cântec.
Vocea îi este aproape șoptită:
- Nu ți-am cerut niciodată să-ți fie milă de mine. Mi-ai pus o întrebare. Ți-am răspuns.
- Ești plină de autocompătimire, nu-i așa?
- Ai înțeles greșit, zice.
- Tu ești victima întotdeauna.
Vocea mea e lipsită de empatie. Fata asta n-are nicio idee despre cât de grea poate fi cu adevărat viața.
- Nu, se strâmbă ea la mine.
Îmi întinde undița.
- Ține, zice.
Își desface haina și începe să tremure atunci când o lovește vântul tăios. O aruncă pe jos, lângă mine. O las acolo. Nu spun nimic.
- Intru în cabană, mă anunță fata.
Trece nepăsătoare de data asta pe lângă peștele mort, ai cărui ochi o privesc cu dispreț pentru că l-a lăsat să moară.
Nu e decât la câțiva metri distanță de mine, când o întreb:
- Și răscumpărarea?
- Ce-i cu ea?, se răstește la mine.
Stă în umbra unui copac uriaș, cu mâinile odihnindu-i-se pe șolduri. Părul îi zboară iar în toate părțile, în aerul rece de octombrie.
- Ar fi plătit-o taică-tu?
Dacă o urăște pe atât pe cât crede ea, n-ar fi dat niciun bănuț ca s-o știe întoarsă acasă în siguranță.
Se gândește la asta. Știu că o face. E o întrebare al dracului de bună. Dacă taică-su n-ar fi plătit răscumpărarea, ar fi fost acum moartă.
- Bănuiesc că n-o să știm niciodată, zice, apoi se îndepărtează.
Îi aud pașii, strivind frunzele adunate pe pământ. Aud scârțâitul unei uși deschise în depărtare. O aud apoi trântită de perete.
Știu că am rămas singur.
GABE
Înainte
Conduc de-a lungul celei mai frumoase străzi mărginite de copaci din întreaga lume. Arțari cu frunze roșii ca focul și plopi cu frunzele galbene își înalță coroanele deasupra străduței înguste, iar frunzele lor uscate cad ca o ploaie în calea trecătorilor.
E prea devreme pentru copiii care vor merge de Halloween din casă-n casă, micii ștrengari sunt încă la școală timp de o oră sau două. Dar casele lor de milioane de dolari îi așteaptă cu brațele deschise, ascunse dincolo de grădini impecabil aranjate și de peluze care ar avea nevoie să mai fie tunse din când în când, dar pe aici nimeni nu taie iarba. Toate sunt decorate pentru sărbătoare, cu căpițe de fân și cu dovleci mari și perfect rotunzi, încondeiați artistic.
Poștașul tocmai a lăsat scrisorile în cutia familiei Dennett când eu parchez lângă vila lor. Îmi las mașina mea hărtănită lângă Sedan-ul doamnei Dennett și îi fac cu mâna poștașului, ca și cum aș locui și eu în casa asta. Bag mâna în cutia poștală din cărămidă, mai spațioasă decât cămara mea pentru alimente de acasă.
- Salut, îi spun poștașului.
- Bună ziua, îmi răspunde el și îmi întinde un teanc de scrisori.
E frig tare. Iar cerul este gri. Norii cenușii au coborât tot mai mult, astfel că nu prea mai poți vedea precis unde se termină pământul și unde începe cerul. Îmi bag scrisorile la subraț, ambele mâini în buzunar și mă îndrept spre ușa familiei Dennett.
Doamna Dennett are un fel anume de a deschide larg ușa de fiecare dată când ajung eu. Chipul îi este plin de entuziasm și speranță, dar numai până ce dă cu ochii de mine. Apoi zâmbetul îi piere. Ochii nu-i mai strălucesc, dintr-odată. Uneori scoate și un oftat.
Încerc să n-o iau personal.
- Ah, spune. Domnule detectiv...
De fiecare dată când cineva sună la ușă, e convinsă că este Mia.
Poartă un șorț de culoarea muștarului, legat peste un costum de yoga.
- Gătiți ceva?, o întreb, făcând eforturi să nu mă înec cu mirosul.
Fie gătește, fie un animal s-a târât până în pivniță și a murit acolo.
- Încerc.
Deja s-a îndepărtat de mine, lăsând ușa de la intrare deschisă. Aud un râs nervos când o urmez în bucătărie.
- Lasagna, îmi explică, tăind în felii subțiri o bucată de mozzarella. Ați făcut vreodată lasagna?
- M-am perfecționat în pizza congelată, spun, în timp ce las corespondența pe insula de bucătărie. M-am gândit să vă scutesc de un drum.
- O, mulțumesc, spune ea, lăsând deoparte mozzarella și întinzându-se după un plic în care găsește explicații privind beneficiile din partea unei companii de asigurări.
Se îndepărtează ca să caute un cuțit de deschis corespondența și, între timp, pe aragaz, cârnații italienești încep să se ardă.
Știu și eu câte ceva despre lasagna. Am urmărit-o pe mama făcând lasagna de un milion de ori pe când eram mic. Se împiedica de mine în bucătăria mică de tot, eu, care nu mai terminam cu întrebările - E gata? Mai are mult?, în timp că mă jucam cu mașinuțele Matchbox pe podea. Găsesc o lingură de lemn într-un sertar și întorc cârnații pe partea unde sunt mai puțin făcuți.
- Ce ziceam... spune ea, când se întoarce în bucătărie. O, domnule detectiv, nu e nevoie... îmi zice, dar îi fac semn că nu mă deranjează, chiar îmi face plăcere să dau o mână de ajutor.
Las lingura de lemn lângă tigaie. Eve triază corespondența.
- Ați mai văzut vreodată atâtea chestii inutile? Cataloage. Facturi. Toți vor să-ți ia banii. Ați auzit vreodată de... - ridică un plic ca să se uite mai bine la numele asociației caritabile - sindromul Mowat-Wilson?
- Sindromul Mowat-Wilson, repet și eu. Nu pot spune că am auzit.
- Sindromul Mowat-Wilson, mai spune și ea o dată, punând plicul peste o grămadă de alte plicuri și dosare, care își vor face loc într-un planificator șmecher și aparent modern de pe perete.
Eram convins că ăia de la Mowat-Wilson vor ajunge la deșeuri cât de curând, dar m-am înșelat. Sunt puși bine și poate că vor primi o șansă, la o reverificare a scrisorilor primite.
- Judecătorul Dennett a făcut ceva bun ca să merite lasagna, spun.
Maică-mea o gătea tot timpul. Pentru noi nu era nimic special. Dar pentru cineva ca Eve Dennett, mă gândesc că o mâncare făcută în casă, de genul ăsta, este ceva care nu se întâmplă în fiecare zi. Bine, contează și dacă ăia care o vor mânca vor reuși să supraviețuiască; după cum arată, chiar mă bucur că n-am fost invitat să rămân la masă. E drept, gândesc în clișee, dar sunt convins că doamna Dennett e dezastru în bucătărie. Probabil are o rețetă pentru friptură de pui și, cu puțin noroc, știe să fiarbă și apa. Dar cam atât.
- Nu e pentru James, spune ea, îndreptându-se spre cuptor.
Mă atinge ușor cu mâna pe spate, probabil fără intenție. Cred că ea nici nu-și dă seama. Dar eu, da. Încă îi pot simți atingerea, mult după ce s-a depărtat de mine. Femeia aruncă acum bucăți de ceapă tăiată în tigaie.
Sfârâie.
Știu că astăzi este ziua Miei.
- Doamna Dennett?
- N-o să fac asta, promite, complet captivată de carnea deja cam arsă, o schimbare bruscă după ce, cu câteva clipe mai devreme, încerca să pară apatică. N-o să plâng.
Și abia atunci observ baloanele. Le-a împrăștiat peste tot prin casă, i-a luat ceva timp să decoreze. Toate au culorile verde limetă și fucsia.
Aparent, culorile care îi plac Miei.
- Mâncarea este pentru ea. Mia adoră lasagna. Orice fel de paste, de fapt. Era singura persoană pe care puteam conta să mănânce de fiecare dată ceva gătit de mine. Bine, nu e ca și cum mă aștept să apară. Știu că n-o să se întâmple. Dar n-am putut să...
Și apoi vocea i se frânge. Îi văd, din spate, umerii tresăltând puternic, iar lacrimile căzându-i peste cârnații arși. Ar putea să dea vina pe ceapa tăiată mai devreme, dar n-o face.
Încerc să nu mă holbez indiscret la ea. Admir feliile de mozzarella, în schimb. Găsește un cățel de usturoi și începe să-l strivească direct cu palma. Nu știam că doamna Dennett are atâta forță. Pare să fie chiar terapeutic gestul violent. Usturoiul e aruncat apoi în tigaie, iar doamna Dennett scoate borcane cu mirodenii și condimente - busuioc și chimen, sare și piper - dintr-un sertar și le trântește pe blatul de granit. Solnița se rostogolește de pe blat direct pe podeaua de lemn. Nu se sparge, însă sarea se împrăștie. Ne uităm lung la colecția de cristale de pe podea, gândindu-ne la același lucru: ghinion. Parcă șapte ani, așa era superstiția? Nu mai știu. Chiar și așa, mă gândesc că o mică joacă de-a superstițiile nu strică în momentul de față, așa că îi spun:
- Presărați puțină sare pe umărul stâng, așa se zice.
- Sigur nu era pe dreptul?, mă întreabă.
Are un început de panică în voce, ca și cum acest mic incident cu sarea ar avea puterea de a hotărî dacă Mia urmează să vină acasă sau nu.
- Stângul, insist, știind că am dreptate, dar apoi ca s-o liniștesc spun: Ei, la naiba, de ce n-am presăra puțină pe amândoi? Ca să fim siguri că sunteți acoperită.
Așa facem, pe urmă ea își șterge mâinile pe șorțul pe care-l poartă legat în față. Mă aplec să ridic solnița, și ea se lasă pe vine ca să adune sarea împrăștiată în palmă. Se întâmplă într-o clipă - înainte să ne dăm seama, ne ciocnim din greșeală capetele. Își duce o mână la frunte. O ating, îi spun că-mi pare rău și o întreb dacă e bine. Ne ridicăm în picioare și, pentru prima dată de când o cunosc, doamna Dennett începe să râdă cu poftă.
Doamne, este superbă, deși râsul ei se transformă brusc în ceva artificial, ca și cum în orice moment ar putea de fapt izbucni în plâns. Am avut cândva o iubită care era bipolară, într-o clipă avea un entuziasm nesănătos, ca și cum își dorea să cucerească universul, iar în clipa următoare era atât de deprimată încât cu greu se putea da jos din pat.
Mă întreb dacă judecătorul Dennett a luat-o măcar o dată în brațe - o singură dată, de când a început nebunia asta - să-i spună că totul va fi bine.
Când se mai calmează, o întreb:
- Vă imaginați cum ar fi fost dacă Mia venea acasă în seara asta?
Dacă apărea pur și simplu la ușă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Clatină din cap. Nu-și poate imagina.
- De ce ați devenit detectiv?, mă întreabă.
Dar n-am ce răspuns profund să îi dau. De fapt, e aproape jenant.
- Am fost avansat pentru că, aparent, eram un polițist bun. Și am devenit polițist pentru că am avut un prieten în liceu care dădea la Academie. N-am avut o idee mai bună decât să-l urmez și eu.
- Dar vă place munca pe care o faceți?
- Îmi place.
- Nu este prea deprimantă? Eu de abia mă pot uita la știrile de seară, zice ea.
- Avem și zile proaste, răspund, dar apoi încep să fac o listă a tuturor lucrurilor bune pe care reușim să le facem.
Am închis un laborator unde se fabricau droguri. Am găsit un câine pierdut. Am prins un puști care s-a dus la școală cu un cuțit în ghiozdan.
Să o găsesc pe Mia, zic, ca o concluzie și, deși nu o spun cu voce tare, mă gândesc: dacă aș putea să o găsesc și să o aduc vie acasă, dacă aș putea s-o trezesc pe doamna Dennett din acest coșmar în care este prinsă, atunci a meritat totul. Ar conta mai mult decât cazurile deschise și încă nerezolvate, decât toate nelegiuirile care se petrec în lumea noastră zi de zi.
Se întoarce la pregătit lasagna. Îi spun că mi-aș dori să o întreb câte ceva despre Mia. O urmăresc cum întinde aluatul într-o tigaie, apoi cum pune deasupra brânza și carnea, și vorbim despre fata ale cărei fotografii apar ca prin magie de fiecare dată când vin la ei acasă, tot mai multe, împânzind locul.
Mia în prima zi de școală, zâmbind larg, deși îi lipsesc jumătate din dinți.
Mia cu o vânătaie de mărimea oului de rață.
Mia cu piciorușe slăbănoage care îi ies dintr-un costum de baie dintr-o bucată, cu aripioare de înot prinse de brațele subțiri.
Mia pregătindu-se pentru balul de absolvire a liceului.
Cu două săptămâni în urmă, dacă inspectai casa familiei Dennett, aproape că nici n-ai fi observat că Grace avea o soră mai mică. Acum e de parcă Mia ar fi singura prezență din acest loc.
COLIN
Înainte
Am norocu’ de-a avea un ceas pe care e trecută și data în care suntem. Fără el, amândoi am fi pierduți.
N-o fac imediat cum mă trezesc. Fata n-a mai vorbit cu mine de mai bine de douăzeci și patru de ore. E enervată pentru că am devenit băgăcios, dar e și mai enervată că mi-a făcut confesiuni. Nu vrea să aflu nimic despre viața ei, dar eu cred că știu deja destule.
Aștept până când terminăm de mâncat micul dejun. Aștept apoi până după prânz. O las să fie furioasă și îmbufnată. Se învârte fără rost prin cabană, plângându-și de milă. Pufnește nemulțumită. Nici nu-i trece prin cap că poate și eu aș avea un milion de locuri în care mi-aș dori să fiu, nu aici. Dar preferă să creadă că e tragedia ei și numai a ei. Așa crede.
Cât despre mine, nu sunt deloc o persoană teatrală. Aștept până ce a terminat de spălat vasele de la prânz. Își șterge mâinile pe un prosop când eu pur și simplu aproape că îl azvârl pe marginea chiuvetei, lângă ea.
- E pentru tine.
Se holbează la carnețel. Un caiet pentru schițe. Și 10 creioane cu mină.
- N-am luat mine de rezervă. Nu le folosi pe toate odată.
- Ce-i asta?, întreabă stupid.
Știe prea bine ce este.
- Ceva cu care să-ți omori timpul.
- Dar... începe ea.
Nu-și termină propoziția. Ia carnetul în palmă și își trece degetele peste copertă. Răsfoiește apoi paginile albe.
- Da-dar... se bâlbâie.
Nu știe ce să spună. Mi-aș dori să nu spună nimic. Nu avem nevoie să ne spunem chestii.
- Dar... de ce?
- De Halloween, îi zic, în lipsa unui răspuns mai bun.
- Halloween, zice și ea, trăgând aer în piept.
Știe că e mai mult de atât. Doar nu în fiecare zi împlinești 25 de ani.
- De unde ai știut?
Îi dezvălui secretul meu, acel 31 micuț care îmi apare pe ceasul pe care l-am furat de la un snob oarecare.
- Dar cum ai știut că e ziua mea?
Timpul petrecut pe internet înainte s-o răpesc, ăsta ar fi cel mai sincer răspuns. Dar nu vreau să-i spun asta. N-are nevoie să știe cum am urmărit-o zile întregi înainte de răpire, cum i-am luat urma când se ducea la job, când se întorcea, cum am privit-o pe fereastra dormitorului pregătindu-se de culcare.
- M-am interesat un pic.
- Te-ai interesat...
Nu spune mulțumesc. Cuvintele de genul ăsta - te rog, mulțumesc, îmi pare rău - sunt semne de pace și noi încă n-am ajuns la nivelul ăla. Poate că nu vom fi acolo niciodată. Își ține carnețelul aproape. De fapt, n-am idee de ce am făcut-o. Mi se făcuse rău s-o tot văd privind pe fereastra aia nenorocită, așa că am dat cinci dolari pe hârtie și creioane și pare că am făcut-o al naibii de fericită.
Nu vindeau caiete de desen la buticurile de pe aici, așa că a trebuit să conduc tocmai până la Grand Marais, până la o librărie. Asta în timp ce pe ea o lăsasem legată de chiuvetă, în baie.
EVE
Înainte
Organizez o petrecere pentru ziua ei, să fie. Îi invit pe James, Grace și de asemenea familia soțului meu - părinții lui James și frații lui, cu soțiile și copiii. Fac o excursie până la mall și cumpăr cadouri pe care știu că ea le-ar adora: haine, majoritatea, bluzele alea rustice care îi plăceau ei în ultimul timp, un pulover pe gât cu glugă, și bijuterii din alea zornăitoare și mari de care poartă tinerele în ziua de azi.
Acum că Mia a apărut la știri, cu greu mai pot ieși din casă fără să fiu observată. La supermarket, femeile se uită insistent la mine. Șușotesc în spatele meu. Străinii sunt oricum de preferat prietenilor și vecinilor, care vor tot timpul să vorbească despre asta. Despre dispariție. Nu pot vorbi despre Mia fără să izbucnesc în plâns. Mă grăbesc prin parcare, spre mașina mea, încercând să evit dubele reporterilor, care ne urmăresc pretutindeni. La mall, vânzătoarea îmi inspectează cartea de credit și mă întreabă dacă Dennett nu e cumva și numele fetei dispărute despre care s-a vorbit la TV. Mint că nu, mimând ignoranța, pentru că nu pot vorbi despre situația Miei fără să-mi pierd controlul.
Împachetez cadourile într-o hârtie lucioasă pe care scrie La mulți ani și leg cutiile cu o panglică mare, roșie. Gătesc trei tăvi de lasagna și cumpăr pâine italienească feliată, ca să fac pâine aromată cu usturoi. Pregătesc și o salată și cumpăr o prăjitură, cu glazură de cremă de ciocolată, care îi place Miei. Cumpăr douăzeci și cinci de baloane de la magazin, le umflu și le atârn prin casă. Agăț un banner pe care scrie La mulți ani!, pe care-l folosim de când fetele noastre erau niște copii și apoi umplu CD playerul cu jazz relaxant.
Nu vine nimeni.
Grace motivează că are o întâlnire cu fiul unui partener de la firma ei, dar nu o cred. Deși nu ar îndrăzni să o recunoască, Grace stă ca pe ace zilele astea, imaginându-și și ea că ceea ce bănuia a fi doar cerșit de atenție din partea Miei ar putea fi mult mai mult. Dar, așa cum face Grace de obicei, preferă să se eschiveze în loc să recunoască ceea ce gândește.
Vrea să pară că nu este afectată deloc de dispariția Miei, dar eu îmi pot da seama din tonul vocii ei, atunci când pronunță numele surorii ei - felul cum face o pauză după ce-l rostește - că este cu adevărat marcată de absența Miei dintre noi.
James insistă că e stupid să organizezi o petrecere atunci când sărbătoritul nu e acolo. Așa că, fără ca eu să știu, își sună părinții, apoi pe Brian și Marty, și le spune că totul a fost o farsă, că nu va fi nicio petrecere. Dar pe mine nu m-a anunțat, cel puțin nu până la ora 8 seara, când a venit fără grabă de la lucru și m-a întrebat:
- De ce naiba ai făcut așa multă lasagna?
Se holbează la tigăile pline, înșirate pe insula de bucătărie.
- Pentru petrecere, spun eu, naivă. Poate că doar întârzie invitații.
- Nu va fi nicio petrecere, Eve, spune el.
Își umple un pahar, ca pentru seară, așa cum o face întotdeauna, dar înainte de-a se retrage ca de obicei în biroul lui, se oprește brusc și se uită la mine. O face rar - chiar să se uite la mine, nu prin mine. Expresia de pe fața lui e ușor de descifrat: ochii îndurerați, ridurile mai accentuate, buzele încordate. Aceeași expresie o are și în tonul vocii, în vorbirea reticentă, blazată.
- Îți amintești a șaisprezecea aniversare a Miei?, mă întreabă.
Mi-o amintesc. Ceva mai devreme am stat și am răsfoit fotografiile: petrecerile tuturor zilelor de naștere care au venit și au trecut cât ai clipi din ochi.
Dar ce mă uimește este că și James ține minte.
Dau din cap.
- Da, îi spun. Ăla a fost anul în care Mia și-a dorit un câine.
Un buldog tibetan, mai precis, un câine de pază foarte loial, cu blană deasă și multă, care de obicei cântărește peste 50 de kilograme.
Nici nu s-a pus problema să luăm așa ceva. James s-a exprimat foarte ferm. Nici cu ocazia acelei aniversări, nici altă dată. Mia i-a răspuns cu lacrimi și furie, iar James a ignorat protestele ei și a cheltuit o avere pe un buldog tibetan de pluș, pe care l-a comandat dintr-un magazin de jucării din New York.
- Nu cred că am mai văzut-o vreodată atât de fericită, spune, amintindu-și felul în care Mia și-a înfășurat brațele în jurul jucăriei gigantice de pluș, strângând-o cu drag la piept, și pentru prima dată încep să înțeleg: este îngrijorat și el.
Pentru prima dată, James își face griji pentru copila noastră.
- Încă mai are câinele de pluș, îi reamintesc. Sus. În camera ei.
James zice că știe.
- Parcă o văd, recunoaște el. Încă mai văd exaltarea din ochii ei când am intrat în cameră cu animalul ăla uriaș ascuns la spate.
- L-a adorat, îi zic, și, cu asta, conversația noastră despre Mia ia sfârșit.
James intră în birou și închide ușa.
Prinsă cu pregătirile pentru petrecerea care n-a mai existat, am uitat să cumpăr dulciuri pentru copiii vecinilor. Toată seara se perindă pe la ușa noastră copii și, de fiecare dată când aud soneria, mă gândesc că poate totuși or fi venit invitații la petrecere, așa că deschid. La început, sunt acea femeie dusă cu pluta care, de Halloween, le dă copiilor mărunțiș dintr-o pușculiță în formă de purcel, dar, mai apoi, hotărăsc să sacrific prăjitura pe care o făcusem pentru Mia. O împart cu dărnicie. Părinții care nu mă cunosc mă privesc ciudat, iar cei care mă cunosc mă examinează cu o expresie plină de milă.
- Ceva vești?, mă întreabă o vecină, Rosemary Southerland, care colindă de Halloween împreună cu nepoții ei micuți, atât de mici încât nici nu ajung la sonerie.
- Niciuna, îi răspund, cu ochii în lacrimi.
- Ne rugăm pentru tine, mă asigură ea, în timp ce-i conduce spre ieșire pe nepoți, costumați unul în tigru și celălalt în ursulețul Winnie the Pooh.
- Mulțumesc.
Îi spun asta cu voce tare, deși ceea ce gândesc cu adevărat este: Văd ce bine funcționează treaba asta.
COLIN
Înainte
Îi spun că poate să iasă pe afară, dacă vrea. E prima dată când îi dau voie pe afară, singură.
- Stai acolo unde te pot vedea.
Acopăr geamurile cu folie de plastic, pregătindu-le pentru iarnă. Am făcut asta toată ziua. Ieri, am izolat cu câlți ușile și ferestrele. Cu o zi mai înainte, am izolat toate țevile. M-a întrebat de ce o fac, și m-am uitat la ea de parcă ar fi fost idioată.
- Ca să nu crape de la îngheț, i-am zis.
Nu e ca și cum mi-aș dori să-mi petrec iarna aici. Dar până găsesc o soluție mai bună, nu am de ales.
Se oprește în fața ușii. Ține în mână carnetul pentru schițe.
- Tu nu vii?
- Ești mare, te descurci, îi răspund.
Iese din cabană și se așază pe scările din față. O urmăresc pe geam.
Ar fi bine să nu-și forțeze norocul.
A nins noaptea trecută, chiar dacă puțin. Pământul e acoperit cu ace maronii de pin și cu ciuperci sălbatice, dar curând vor muri. Pe lac se văd porțiuni înghețate. Deocamdată nu sunt foarte extinse. Gheața se va topi pe la prânz. În orice caz, este un semn că iarna se apropie.
Mătură cu o mână zăpada moale așternută pe trepte, se așază și deschide caietul în poală. Ieri, am ieșit pe afară împreună și ne-am dus la lac. Eu am prins păstrăvi, iar ea a desenat vreo 20 de copaci, cu linii groase, reprezentând rădăcinile, ieșind din pământ.
Nu îmi dau seama cât timp o privesc pe fereastră. Nu o supraveghez neapărat de teama că o va lua la fugă - știe că nu e cazul s-o facă - ci mai mult fără un scop anume, îmi place să văd cum i se înroșește pielea de la frig. Cum îi flutură părul în vântul înghețat. Și-l dă după urechi, sperând să-l îmblânzească, dar nu reușește. Nu orice lucru se lasă așa ușor îmblânzit. Îi văd mâinile mișcându-i-se pe foaie. Rapid. Cu ușurință.
Cu creion și hârtie se simte la fel ca mine atunci când am o armă în mână: sigură pe ea, stăpână pe situație. E singura dată când pare că știe cu adevărat cine este. Această siguranță a ei mă ține în continuare lipit de fereastră, la pândă, dar în același timp hipnotizat. Îmi imaginez însuflețirea de pe fața ei, pe care de acolo de unde stau eu nu i-o pot vedea. Îi observ spatele și îmi dau seama că e destul de plăcută la vedere.
Deschid ușa și ies afară. Se trântește în urma mea, iar fata se sperie, întorcându-se să vadă ce naiba vreau. Pe foaia din fața ei e desenat lacul, cu apa clipocind, pentru că e o zi vijelioasă. A desenat și câteva gâște care se odihnesc pe o pojghiță de gheață.
Încearcă să se comporte ca și cum eu nu aș fi acolo, știu asta, dar prezența mea îi face imposibil orice act firesc, mai puțin să respire.
- Unde ai învățat să faci. asta?, o întreb.
Inspectez ușile și geamurile, să văd dacă a mai rămas vreun loc pe unde să se strecoare frigul.
- Să fac ce?, zice ea.
Își acoperă cu mâinile desenul, ca să nu-l pot vedea. Mă opresc din ceea ce fac.
- Să mergi pe gheață, îi zic, sarcastic. La ce naiba aș putea să mă refer?
- Am învățat singură.
- Doar de plăcere?
- Cred că da, zice.
- De ce?
- De ce nu?
Dar îmi povestește oricum că există două persoane cărora trebuie să le mulțumească pentru talentul ei artistic: un profesor pe care l-a avut la liceu și Bob Ross. N-am idee cine este Bob Ross, așa că îmi spune ea. Un individ de la TV. Îmi spune că obișnuia să-și aducă vopselele și șevaletul în fața televizorului și să picteze împreună cu el. Soră-sa râdea de ea că nu are o viață socială. Îi spunea că este o ratată. Maică-sa se prefăcea că nu o auzea pe Grace. Îmi spune că se apucase de desenat devreme, pe când se putea ascunde în dormitor cu o carte de colorat și creioane.
- Nu e rău, îi zic.
Dar nu mă uit la ea. Nici la desen. Jupoi chitul întărit de pe tocul ferestrelor. Cade pe jos, la picioarele mele. Bucăți albe de chit care se adună în grămăjoare.
- De unde știi? Nici nu te-ai uitat.
- M-am uitat, îi zic.
- Ba nu. Pot să-mi dau seama când cineva este indiferent. Am avut de-a face cu indiferența toată viața mea.
Suspin și înjur, cu voce joasă. Mâinile ei acoperă în continuare desenul.
- Ce am desenat, atunci? Spune-mi, mă provoacă.
- Ce naiba vrei?
- Ce am desenat aici?
Mă opresc din ceea ce fac și privesc în depărtare, la gâștele sălbatice de pe lac. Una câte una zboară departe.
- Asta, îi zic, arătând spre peisaj.
Se dă bătută. Merg mai departe, la alt geam.
- De ce ai făcut asta?, mă întreabă, ridicând spre mine caietul de desen.
Mă opresc iarăși din ceea ce fac și mă uit la ea. Pe urmă mă apuc din nou de râcâit chitul, de data asta ceva mai brutal, și știu la ce se gândește: mai bine să se răzbune pe chit, decât pe mine.
- De ce dracu’ pui atâtea întrebări?, mă răstesc și fata tace.
Începe să deseneze cerul, nori care au coborât foarte jos, aproape pe pământ. La un moment dat, îi spun:
- Am făcut-o ca să nu fie nevoie să mai stau după fundu’ tău, ca după un copil. Ca să taci din gură și să nu-mi mai stai pe cap.
- Ah, zice ea.
Se ridică și intră în casă.
Dar nu e chiar adevărat ce i-am spus.
Dacă aș fi vrut într-adevăr să nu-mi mai stea pe cap, aș fi luat mai multă sfoară, ca s-o leg de chiuveta din baie. Dacă aș fi vrut să tacă din gură, aș fi folosit banda adezivă.
Și dacă aș fi vrut să mă simt mai puțin vinovat, i-aș fi cumpărat un caiet pentru schițe.
Urmărindu-mă de-a lungul anilor, oricine s-ar fi gândit că voi sfârși în punctul în care sunt acum. Dintotdeauna m-am băgat în buclucuri. I-am bătut pe alți copii, le-am răspuns obraznic adulților. Am chiulit și am picat la diferite materii. În liceu, îndrumătoarea pe probleme de comportament i-a sugerat maică-mii să mă ducă la un doctor de nebuni. I-a spus că am tulburări legate de gestionarea furiei. Mama i-a tăiat macaroana și i-a zis că dacă și ea ar fi trecut prin tot ce am trecut eu, ar avea probleme cu controlul furiei.
Taică-miu a plecat pe când aveam șase ani. A stat îndeajuns ca să-l țin minte, dar nu suficient ca să aibă grijă de mine și de mama. Țin minte și bătăile, nu doar certurile. Cum se loveau unul pe altul și cum aruncau cu obiecte. Cum suna sticla spartă, atunci când mă prefăceam, noaptea, că dorm. Ușile care se trânteau și cuvinte din puține litere, zbierate din fundul plămânilor. Îmi amintesc sticlele goale de bere și joint-urile care îi cădeau din buzunarul pantalonilor mult timp după ce pretindea că se lăsase.
Intram în tot felul de bătăi la școală. I-am spus profului de mate să se ducă dracu’ pentru că îmi zisese că niciodată nu voi ajunge cineva. I-am spus profei de biologie s-o sugă, pentru că se gândise că ar putea să mă ajute să trec clasa.
Nu îmi doream ajutorul nimănui. Nu voiam să le pese.
Am dobândit viața pe care o am acum pur și simplu accidental.
Spălam vase într-un restaurant de fițe din oraș. Mâinile îmi erau scufundate în mizeria lăsată de alții în farfurii, apa fierbinte îmi ardea pielea când scoteam farfuriile curate din robotul de spălat vase. Degetele mi se înroșeau, transpirația îmi curgea pe frunte mereu. Totul pentru salariu minim și ceva din bacșișul chelnerițelor. Întrebasem dacă aș putea lucra și ore suplimentare. Spusesem că stau prost cu banii.
- Stă vreunul din noi bine?, mă întrebase șeful, retoric.
Afacerea stătea pe loc, dar cunoștea pe cineva care m-ar fi putut împrumuta. Sigur, nu era vorba despre o bancă. M-am gândit că mă pot descurca. Aș împrumuta puțin, pe urmă i-aș da înapoi la salariu. Numai că n-a mers așa. N-am putut acoperi nici măcar dobânda. Așa că am căzut la un acord. Un înțepat sus-pus îi datora de zece ori mai mult decât îi datoram eu. Dacă l-aș fi putut face pe ăla să-i plătească tipului, datoria mea ar fi fost ștearsă. Așa că m-am dus acasă la el, pe Streeterville, i-am legat nevasta și pe fiică-sa de scaunele lor din sufragerie - mobilă de epocă, restaurată - și, cu un pistol împrumutat lipit de capul nevestei, l-am urmărit cum scoate bancnotele noi-nouțe dintr-o rezervă pusă deoparte pentru cazurile de urgență, ascunsă în spatele unei reproduceri după tabloul lui Monet, Crini de apă.
Făceam deja parte din afacerea asta.
Câteva săptămâni mai târziu, m-a găsit și Dalmar. Nu-l mai întâlnisem până atunci. Stăteam într-un bar și îmi vedeam de treabă, când el a intrat.
Eram noua lor revelație, o jucărie, pur și simplu. Oricare din gașca lor putea să mă șantajeze să fac ce spuneau ei. Așa că nici nu aveam opțiunea să refuz atunci când Dalmar s-a plâns că un tip i-a furat niște marfă - m-am dus să o recuperez. Am fost plătit cu dărnicie. Am putut să acopăr chiria. Să am grijă de maică-mea. Să mănânc.
Dar, cu fiecare dolar pe care îl câștigam, înțelegeam și că începusem să aparțin altei persoane, nu mie însumi.
Cu fiecare zi, se îndepărtează puțin câte puțin de cabană. Într-una din zile merge până la capătul scărilor. A doua zi, ajunge până acolo unde picioarele îi pot atinge iarba. Azi se îndepărtează și mai mult și începe să se bălăcească prin noroi, știind în același timp că eu stau la geam și o privesc.
Se așază pe pământul rece și tare și probabil că amorțește complet când se apucă de desenat. Mi-o imaginez învăluită de frig, cu degetele înțepenite. Nu pot vedea ce desenează, dar îmi imaginez: scoarță de copaci și ramuri dezgolite, ce a mai rămas din copaci, acum că frunzele au căzut toate. Schițează copac după copac. Nu irosește niciun centimetru din hârtia aia prețioasă.
Închide la un moment dat carnetul și începe să se plimbe până la lac, unde se așază pe mal, singură. Mă uit la ea cum caută pietre și încearcă să le azvârle paralel cu suprafața apei. Dar toate se scufundă. Își lasă picioarele să o poarte cât mai aproape de apă. Totuși, nu prea departe, nu de prima dată. Doar câțiva pași mai mult decât până unde a fost zilele trecute.
Nu merg după ea fiindcă o suspectez că ar putea să fugă. E pur și simplu pentru că, dintr-odată, nu mai vreau să fiu singur în cabana asta.
Se întoarce, speriată, când aude ramuri trosnind sub pașii mei. Mă îndrept și eu spre lac, cu mâinile îndesate în buzunarul jeanșilor, cu gâtul acoperit de gulerul hainei.
- Mă supraveghezi?, mă întreabă, chiar înainte să ajung lângă ea.
Mă opresc în spatele ei.
- E nevoie s-o fac?
Stăm unul lângă altul fără să se spunem nimic. Haina mea îi atinge brațul, așa că se trage puțin mai departe de mine. Mă întreb dacă ar putea reda scena asta așa cum este ea. În caietul ei de desen. Forma lacului albastru și frunzele împrăștiate pe pământ. Pinii verzi, care nu își pierd culoarea nici iarna. Cerul nesfârșit. Ar putea să redea cumva vântul care șuieră printre copacii goi? Ar putea cumva să sugereze din linii aerul atât de rece, încât pare că ne mușcă mâinile și urechile până ce încep să ne usture?
Mă ridic și fac câțiva pași.
- Nu vrei să te plimbi?, o întreb, când văd că ea nu se ridică.
Vrea.
- Atunci, hai, îi zic.
Tot timpul ăsta sunt cu câțiva pași în fața ei. Între noi nu e decât aer lipsit de viață.
N-am idee până unde se întinde lacul ăsta. Pare uriaș. Nu știu nici cât de adânc ar putea fi. N-am idee nici cum se cheamă. Marginea lui e accidentată, cu bolovani care coboară în apă. Copacii merg chiar până în linia țărmului. Nu există plajă, nisip sau pietriș. Copacii care nu își scutură frunzele iarna se îngrămădesc în marginea lacului, se încalecă, de parcă s-ar lua la bătaie între ei pentru a avea o priveliște mai bună.
Sub pașii noștri, frunzele uscate scârțâie ca bureții care se folosesc pe marginea cutiilor pentru amortizare. Fata alunecă din când în când și se luptă să-și recapete echilibrul; pământul e ud și noroios. Nu-mi încetinesc pasul ca s-o aștept. Mergem mult, ne îndepărtăm până ce nu mai reușim să vedem cabana printre copaci. Sunt convins că o dor picioarele strânse în pantofii ăia caraghioși, aceiași pe care îi avea și în oraș, când ne-am întâlnit în bar. Pantofi eleganți de purtat la birou. Dar, oricum, aerul rece și mișcarea ne fac bine. Sunt altceva față de vegetatul în cabană, unde ne plângem de milă, fiecare în felul lui.
Întreabă ceva, dar n-o aud. Mă opresc, însă, ca s-o aștept să mă prindă din urmă.
- Ce?, întreb, cam agresiv.
Nu sunt genul care să agreeze conversația despre nimicuri.
- Ai frați?, zice.
- Nu.
- Surori?
- Chiar mereu trebuie să vorbești? o întreb.
Trece în fața mea. Acum ea ne conduce.
- Chiar mereu trebuie să fii așa necioplit?
Nu-i răspund. Întrebarea asta este cumva esența și întotdeauna punctul final al conversațiilor noastre.
A doua zi, fata e din nou pe afară, plimbându-se fără vreo direcție anume în jurul cabanei. Nu este atât de proastă încât să meargă în locuri unde n-o pot vedea. Nu încă, fiindcă știe că, dacă ar face-o, și-ar pierde privilegiul ieșitului la aer.
Se teme de necunoscut. De Dalmar, poate, sau de ceea ce i-aș face eu dacă ar încerca să fugă. Frica o ține în raza mea vizuală. Poate că ar lua-o la fugă, dar nu știe către ce să se îndrepte.
Pistolul e la ea. Ar putea să mă împuște. Dar, bineînțeles, încă nu s-a prins cum se trage cu chestia aia. Din perspectiva ei, merit să fiu ținut prin preajmă fie și numai pentru asta.
Dar, cel puțin, atât timp cât arma e la ea, nu mai sunt nevoit s-o aud bombănind nemulțumită. Pentru moment, e împăcată. Plus că poate să iasă și afară și să înghețe pană nu mai poate. Poate să deseneze dracu’ știe ce cât e ziua de lungă.
Se întoarce în cabană mai repede decât m-aș fi așteptat. În brațele ei stă o pisică jegoasă. Nu e ca și cum urăsc mațele. Pur și simplu, e vorba că nu prea avem mâncare nici pentru noi. Nici căldură. De abia încăpem două ființe în cabană, darmite trei. Și nu vreau să împart nimic cu nimeni, nici măcar cu o pisică.
Ochii fetei mă imploră.
- Dacă văd pisica asta prin cabană, o s-o împușc, îi zic.
Chiar n-am deloc dispoziție pentru a fi bunul samaritean.
GABE
Înainte
După ce am așteptat o perioadă care a părut o eternitate - de fapt, nu au fost decât 3 săptămâni - vine și un pont valabil: o indiancă de pe strada Kenmore e convinsă că suspectul nostru este vecinul ei. După cum ne spune ea, a fost plecată o vreme din oraș și abia acum i-a văzut fața la TV.
Așa că iau cu mine întăriri și mă duc în centru - din nou. Blocul cu multe etaje unde stă indianca este în Uptown, cu siguranță nu cel mai bun cartier din oraș. Dar nici cel mai rău, clar. Departe de asta. Acolo trăiesc oamenii de toate categoriile care nu își pot permite zone stilate ca Lakeview sau Lincoln Park, plus destul de mulți imigranți de abia ajunși în State. Este o diversitate mare. De-a lungul străzilor, vezi multe restaurante cu mâncare specifică diferitelor țări, și nu mă refer doar la specialități mexicane sau chinezești; există și cu specific marocan, vietnamez sau etiopian. În ciuda diversității, totuși, cam jumătate din locuitori sunt albi.
Este destul de puțin periculos să te plimbi noaptea pe străzi. Uptownul este cunoscut pentru viața lui de noapte, ale cărei atracții principale sunt teatrele, cinematografele și barurile. Foarte mulți artiști cunoscuți au dat o fugă până în Uptown pentru a urca pe scenă în fața unor profani ca mine.
Găsim blocul și parcarea lui proprie; ultimul lucru pe care aș fi avut de gând să-l fac ar fi fost să mai donez vreun bănuț administrației orașului Chicago, ca să-mi parchez mașina. Împreună cu polițista masivă, cu aspect masculin, care mă însoțește, intru în clădire și iau liftul. Ajungem la apartament; nu răspunde nimeni când sunăm, iar ușa este încuiată.
Evident. O rugăm pe proprietară să ne dea voie în apartament. Este o bătrână care șontâcăie pe lângă noi și refuză când o rugăm să ne lase cu împrumut cheia.
- Nu poți avea încredere în nimeni zilele astea, zice.
Ne mai spune că apartamentul este închiriat de o femeie pe nume Celeste Monfredo. A trebuit s-o caute în registru. Nu știe nimic despre femeia respectivă, doar că plătește chiria la timp.
- Dar sigur că apartamentul ar putea să fie subînchiriat.
- Și cum am putea să aflăm sigur?, o întreb pe bătrână.
Ridică din umeri.
- N-avem cum. Noi le cerem fie să plătească chiria la timp, fie să subînchirieze pe propria răspundere.
- Nu există acte?, mă mir eu.
În ce mă privește, nu pot lua nicio folie de Sudafed de la farmacie fără să semnez o mie de hârțoage.
- Eu nu țin evidența. Este responsabilitatea chiriașilor. Dacă se întâmplă ceva, este problema lor. Nu a mea.
Îi iau cheile din mână și intru în apartament. Bătrâna se strecoară și ea cu greu pe lângă mine și polițistă. Trebuie să-i repet de o grămadă de ori să nu atingă nimic.
Nici nu-mi dau seama ce mă lovește mai întâi ca fiind neobișnuit: o veioză aprinsă, în miezul zilei, sau conținutul unei genți de damă împrăștiat pe podea. Bag mâna în buzunar după o pereche de mănuși de latex și încep să iau la puricat apartamentul. Este un teanc de plicuri pe o poliță în bucătărie, ascuns sub o carte împrumutată de la bibliotecă, care și-a depășit termenul până la care trebuia să fie returnată. Cercetez adresa destinatarului - fiecare plic a fost expediat pentru un anume Michael Collins.
Polițista își strecoară mâinile într-o pereche de mănuși și inspectează poșeta. Scotocește în ea și găsește un portofel, iar înăuntru un carnet de șofer.
- Mia Dennett, spune ea cu o voce puternică, deși amândoi eram convinși de asta încă de dinainte să găsească actele.
- Vreau înregistrările convorbirilor telefonice. Și amprentele. Și trebuie examinată cu atenție clădirea. Fiecare apartament. Există camere video? o întreb pe bătrână.
Spune că da, există.
- Vreau tot ce aveți din 1 octombrie.
Studiez pereții: beton.
Nimeni n-ar fi putut auzi prin ei nimic din ce s-a întâmplat în camera asta.
COLIN
Înainte
Vrea să știe cu cât am fost plătit pentru treaba asta. Pune al naibii de multe întrebări.
- N-am luat niciun rahat de bani, îi reamintesc. Sunt plătit doar atunci când duc o treabă până la capăt.
- Cât ți se oferise?
- Nu e treaba ta, îi zic.
Suntem în baie, culmea, locul ideal pentru o asemenea discuție. Ea intră. Eu tocmai ies. Nu mă mai deranjez să-i spun că apa e rece ca gheața.
- Tatăl meu știe?
- Ți-am spus deja. Habar nu am.
Răscumpărarea trebuia plătită de taică-su. Asta știu. Dar n-am nici cea mai vagă idee ce a făcut Dalmar când eu n-am mai apărut cu fata.
Are acea respirație specifică dimineții, iar părul îi este încurcat și acum pare un blond murdar.
Îmi închide ușa în nas și aud apa curgând. Încerc să nu mi-o imaginez cum se dezbracă de tot și cum pășește în apa rece ca gheața.
Când iese din baie, își usucă vârfurile părului cu un prosop. Sunt în bucătărie, mănânc cereale cu lapte praf. Deja am uitat gustul mâncării adevărate. Toți banii pe care-i mai avem sunt împrăștiați pe masă, și număr să văd cât ne-a mai rămas. Observă și ea banii. Așadar, nu suntem faliți. Nu încă. Măcar ăsta este un lucru bun.
Îmi povestește cum dintotdeauna a crezut că un răufăcător condamnat îl va împușca pe taică-su pe scările tribunalului. În vocea ei aud o altă poveste. Nu crede că asta s-ar fi putut întâmpla. Spera să se întâmple.
Stă în fața mea, pe hol. O văd că tremură, dar nu se plânge că i-ar fi frig. Nu de data asta.
- Înainte de a ajunge judecător, era un avocat de litigii. S-a implicat în câteva procese care au făcut vâlvă. Niciodată nu apăra un om nevinovat. A fost de partea corporațiilor care lucrau cu azbest - oamenii mureau din cauza diferitelor boli provocate de azbest, iar tata încerca să-i scape pe șefii corporațiilor cu amenzi cât mai mici. Nu vorbea niciodată cu noi despre munca pe care o făcea. Motiva că asta ține de confidențialitatea dintre client și avocat, dar eu știam că pur și simplu nu avea chef să vorbească. Punct. Dar eu obișnuiam să mă furișez în biroul lui noaptea, când toți din casă dormeau. La început, trăgeam cu ochiul pe acolo pentru că mi-aș fi dorit să găsesc dovezi cum că ar avea o aventură, în speranța că mama l-ar putea părăsi dacă așa ar fi stat lucrurile. Eram mică - 13, 14 ani. Habar n-aveam ce însemna mezoteliom. Dar puteam totuși să citesc destul de bine. Simptomele erau tuse cu sânge, palpitații, noduli sub piele. Aproape jumate din cei infectați mureau în primul an după ce erau diagnosticați. Și nici măcar nu era nevoie să lucrezi cu azbest ca să fii expus - soțiile și copiii mureau pentru că angajații aduceau materialul acasă pe haine. Iar pe criminalii ăștia îi apăra tata, pentru banii lor lupta el. Cu cât avea mai mult succes, cu atât noi eram mai amenințați. Mama găsea scrisori violente în cutia poștală. Știau unde locuim. Ne dădeau și telefoane. Oamenii își exprimau dorința ca Grace, mama și cu mine să avem parte de morți la fel de dureroase precum avuseseră copiii și soțiile muncitorilor. Apoi a devenit judecător. Fața lui apărea peste tot la știri. Toate titlurile din ziare includeau numele lui. Era hărțuit tot timpul, dar după o vreme am încetat să ne mai batem capul cu acele amenințări nefondate și nepuse în aplicare. Lui i s-a urcat totul la cap. L-a făcut să se simtă important. Cu cât enerva mai multă lume, însemna că își face treaba mai bine.
Nu prea e nimic de spus. Nu mă pricep la rahaturile astea. Nu sunt bun nici la conversație, așa cum nu sunt bun nici să-mi exprim mila față de cineva. Adevărul este că nu știu mai nimic despre nenorocitul care a crezut că e potrivit să ameninți copilul unui mizerabil corupt. Așa merge treaba în lumea noastră. Cei ca mine suntem ținuți în întuneric. Ducem o sarcină la bun sfârșit fără să ne întrebăm care e scopul real. În felul ăsta, nu putem arăta cu degetul, judeca. Nu că aș fi vrut oricum s-o fac. Știam ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi încercat. Dalmar mi-a spus să pun mâna pe fată. N-am întrebat de ce. În felul ăsta, dacă m-ar fi prins polițiștii și m-ar fi interogat, n-aș fi avut nimic de ascuns. N-am deloc idee cine l-a angajat pe Dalmar, la rândul lui. Nu știu ce aveau de gând cu fata. Dalmar mi-a spus s-o prind. Am făcut asta.
Apoi m-am răzgândit.
Îmi ridic ochii din castronul cu cereale și mă uit la ea. Privirea ei mă imploră să spun ceva, să vin cu o confesiune care i-ar oferi toate explicațiile pe care le dorește. Care o va lămuri de ce e aici. De ce ea, în locul javrei de sor-sa. De ce ea, în locul judecătorului arogant. E lihnită după un răspuns. Cum e posibil ca într-o clipită totul să se schimbe așa?
Familia ei. Viața ei. Totul. Mă iscodește degeaba, imaginându-și că eu știu răspunsul. Bănuind că un ratat ca mine ar putea s-o ajute să vadă lumina de la capătul tunelului.
- Cinci mii, zic.
- Ce?
Sigur nu era ceea ce se aștepta să audă.
Mă ridic de pe scaun, care alunecă pe podeaua de lemn. Pașii mei sunt grei și sonori. Clătesc castronul cu apă, la chiuvetă. Îl las să cadă lângă celelalte vase, cu zgomot, și ea tresare. Mă întorc s-o privesc.
- Mi-au oferit cinci mii.
EVE
Înainte
Îmi las zilele să treacă fără niciun rost.
În unele zile îmi este greu să cobor din pat și, când o fac, primul meu gând este Mia. Mă trezesc suspinând în miezul nopții, noapte de noapte, nopți nesfârșite, grăbindu-mă pe scări ca să nu-l trezesc pe James. Sunt lovită de durere tot timpul, în cele mai neașteptate locuri. La supermarket, mi se năzare că o văd pe Mia la raftul cu cereale, și mă opresc cu numai câteva secunde înainte de-a mă arunca la gâtul unei străine. Mai târziu, în mașină, am senzația că mă dezintegrez, și nu pot părăsi parcarea vreme de un ceas, în timp ce privesc mamele cu copiii ieșiți de la școală, cum merg împreună la cumpărături: cum se țin de mână în timp ce traversează parcarea, cum îi pun pe cei mici chiar în căruciorul pentru cumpărături.
Săptămâni întregi i-am văzut fața Miei perindându-se pe la TV și portretul robot al acelui individ. Dar acum, se pare, sunt lucruri mai importante pe lume decât dispariția Miei. Presupun că asta e atât o ușurare, cât și un blestem. Jurnaliștii nu ne mai bat așa mult la cap zilele astea. Nu mă mai urmăresc când intru cu mașina pe alee, nu se mai țin după mine prin oraș, când merg să fac diferite comisioane. S-au oprit și telefoanele care îmi solicitau interviuri; pot trage acum draperiile fără să văd un cârd de jurnaliști aliniați în fața casei noastre. Dar și retragerea lor mă îngrijorează. Au devenit aproape indiferenți când aud numele Mia Dennett, au obosit să aștepte un titlu senzațional care poate n-o să vină niciodată: Mia Dennett se întoarce acasă sau, poate, Fiica familiei Dennett a fost ucisă. Încep să mă panichez, cu cât trece timpul, așa cum nori negri coboară tot mai mult spre tine într-o zi de iarnă, că poate nici eu nu voi mai afla nimic despre ea niciodată.
Mă gândesc la acele familii care descoperă unde sunt rămășițele celor iubiți abia după 10-20 de ani, și mă întreb dacă ăsta va fi și cazul meu.
Când obosesc de atâta plâns, las furia să pună stăpânire pe mine și arunc de perete pocaluri italienești de cristal, importate, și, când sunt făcute cioburi, trec la vesela cu tradiție dăruită de bunica lui James. Zbier din fundul plămânilor, un sunet barbar care cu siguranță nu-mi aparține.
Curăț mizeria pe care o fac înainte ca James să ajungă acasă, ascunzând un milion de bucăți de sticlă spartă sub o plantă moartă pe care am aruncat-o în tomberon, sperând ca el să nu vadă.
Petrec o după-amiază întreagă uitându-mă la berzele care pleacă spre sud, spre Mississippi, ca să petreacă iarna acolo. Ajung într-una din zile pe peluza noastră, cu zecile, grase și înfrigurate, mâncând tot ce pot găsi ca să fie pregătite pentru călătoria pe care o au înainte. A plouat cu o zi în urmă și acum sunt râme peste tot. Urmăresc păsările ore în șir și mă simt tristă atunci când pleacă. Vor trece luni de zile până ce se vor întoarce, cu ciocurile și picioarele lor portocalii care anunță primăvara.
În altă zi, e invazie de gărgărițe. Mii de gărgărițe, care se urcă pe ușa din spatele casei și stau la soare. Este o zi ca de vară indiană, caldă, cu temperaturi de peste zece grade și mult soare. Genul de zi după care tânjim toamna, cu copacii îmbrăcați în cele mai calde culori. Am încercat să număr buburuzele, dar o parte au zburat și au venit altele, chiar mai multe, așa că a fost imposibil să le țin socoteala. Nu știu cât timp le-am tot urmărit. Mă întreb ce fac gărgărițele când vine iarna. Oare mor? Apoi, câteva zile mai târziu, când o crustă de gheață acoperă pământul, mă gândesc la gărgărițele alea și plâng.
Mi-o amintesc pe Mia când era copil. Mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am făcut împreună. Merg la locul de joacă unde obișnuiam s-o duc pe Mia când Grace era la școală, și mă așez într-un leagăn. Îmi strecor mâna în nisipul pus acolo pentru ca ăia mici să se joace cu găletușele. Mă așez pe o bancă și privesc în gol. Uneori, mă uit și la copii. La mamele lor norocoase care încă îi mai pot lua în brațe.
Dar cel mai mult mă gândesc la toate lucrurile pe care nu le-am făcut.
Mă gândesc la momentul în care am tăcut atunci când James s-a răstit la Mia că nota B pe care o luase la chimie, în liceu, nu-i face cinste, și la ziua în care ea a adus acasă un tablou impresionist care-ți tăia răsuflarea, la care lucrase mai bine de o lună, la școală, la care James a pufnit batjocoritor:
- Dacă ai fi folosit timpul ăsta ca să înveți la chimie, ai fi luat A.
Mă gândesc la mine, trăgând cu urechea la discuția lor și privindu-i cu coada ochiului, incapabilă să spun ceva. Fără curaj să îi arăt lui James cât de tare o afectase indiferența lui, de teamă să nu-l înfurii.
Când Mia i-a spus că nu vrea să meargă la Facultatea de Drept, el i-a zis că nu e după ea. Mia avea șaptesprezece ani, era în plin avânt al hormonilor, și s-a rugat de mine: Mama! disperată ca, măcar o dată, să fiu de partea ei. Spălam vasele, încercând din răsputeri să mă sustrag de la dezbatere. Îmi amintesc disperarea de pe fața fiicei mele, scârba de pe cea a lui James. Am ales răul cel mai mic.
- Mia! i-am zis, încercând să par autoritară și să-i sugerez că nu trebuie să-și contrazică tatăl.
N-o să uit niciodată ziua aceea. Telefonul sunând pe fundal, fără ca vreunul dintre noi să-l bage în seamă. Mirosul a ceva ce arsesem în bucătărie, aerul răcoros de primăvară care intra pe fereastra pe care o deschisesem ca să iasă fumul. Zilele se lungeau tot mai mult, ceva ce am fi remarcat și despre care am fi vorbit, dacă nu am fi fost atât de ocupați cu a o supăra pe Mia.
- Înseamnă atât de mult pentru el, îi spusesem. Vrea să îi urmezi drumul.
A ieșit ca o furtună din bucătărie și, la etaj, s-a auzit o ușă trântită.
Mia visa să meargă la Institutul de Artă din Chicago. Voia să devină artistă. Era tot ceea ce contase vreodată pentru ea. Dar James refuzase. Din ziua aia, Mia începuse o numărătoare inversă până la cea de-a optsprezecea ei aniversare, și adusese o cutie în care depozita deja lucrurile pe care avea să le ia cu ea când urma să ne părăsească.
Rațele și gâștele sălbatice îmi zboară acum pe deasupra capului. Toți și toate pleacă departe.
Mă întreb dacă, undeva, și Mia privește cerul. Mă întreb dacă și ea vede același lucru.
COLIN
Înainte
Tot ce avem la dispoziție e timp pentru a reflecta. O grămadă de timp.
Pisica aia jegoasă se tot fâțâie pe aici, acum că fata își sacrifică o bună parte din mâncare pentru a o hrăni pe ea. A găsit o pătură roasă de molii și, cu o cutie goală pe care o aveam în spatele camionetei, a improvizat un fel de culcuș pentru nenorocirea aia mică. L-a pus în șopronul din spate. În fiecare zi, îi duce bucățele de mâncare. I-a pus și un nume nenorocirii: Canoe. Nu că s-ar fi obosit să-mi spună și mie că a botezat-o. Dar am auzit-o strigând-o în dimineața asta, când n- a găsit-o în culcușul ei. Acum mai e și îngrijorată pentru ea.
Stau pe malul lacului și pescuiesc. Aș mânca păstrăv tot restul zilelor lăsate de Dumnezeu, dacă asta înseamnă să scap de mâncarea care a fost congelată mai întâi sau scoasă din conservă.
Cel mai des, prind știucă. Apoi, un fel de crap mai lunguleț. Uneori, păstrăv. Încă de când mușcă momeala, știu ce pește va fi. Mai e și bibanul, care îmi dă cea mai mare bătaie de cap. Trag atât de tare de undiță, încât până îi scot la suprafață sunt convins că au de două ori mărimea pe care o au de fapt. Sunt niște șmecheri ai naibii de puternici.
Îmi petrec cea mai mare parte a timpului gândindu-mă cum dracului vom ieși din încurcătura asta. La cum voi ieși eu din asta. Mâncarea e pe terminate, ceea ce presupune o altă excursie până la supermarket. Bani mai am, cât de cât. Doar că nu știu dacă nu cumva mă va recunoaște cineva. Și ce naiba o să fac cu fata, când eu o să dispar din peisaj?
Dispariția fetei judecătorului – asta e știre de prima pagină. Pot să pariez. Orice vânzător de la magazin ar recunoaște-o și ar chema poliția.
Ceea ce mă face să mă întreb: și-or fi dat seama polițiștii că am fost cu ea în noaptea în care a dispărut? E și fața mea alături de a ei la nenorocitul ăla de televizor? Poate că ăsta e un lucru bun, îmi zic. Nu pentru mine; nu dacă asta înseamnă că o să fiu prins. Dar dacă Valerie îmi va vedea moaca la TV, dacă va vedea că sunt suspect în cazul de dispariție a unei femei din Chicago, atunci va ști ce să facă. Va ști că nu sunt acolo ca să mă asigur că e mâncare pe masă și că ușile sunt încuiate. Va ști ce trebuie făcut.
Când fata nu este atentă, scot o poză din portofel. Este deteriorată de vreme, încrețită și jupuită pe margini, pentru că de atâtea ori am scos-o ca să o privesc și apoi am îndesat-o la loc. Mă întreb dacă și când vor ajunge banii, banii pe care i-am forat de la benzinăria din Eau Claire. Mă întreb dacă va ști că eu i-am trimis. Probabil că și-ar imagina că am intrat în vreun bucluc când ar ajunge banii, cinci sute de dolari sau chiar mai mult, înghesuiți într-un plic fără adresă de înapoiere.
Nu sunt în general un tip sentimental. Am doar nevoie să știu că ea este bine.
Nu-i ca și cum ar fi chiar singură pe lume. Cel puțin, asta e ceea ce-mi spun. Vecina trece cam o dată pe săptămână, adună corespondența și verifică să vadă dacă ea e bine. Vor vedea banii. Când va trece ziua de duminică și eu nu voi apărea, vor ști. Asta dacă nu mi-au văzut deja fața la TV. Dacă Valerie nu m-a văzut deja la TV și nu s-a dus s-o verifice, să se asigure că e în regulă. Încerc să-mi repet asta până mă conving: Valerie este acolo. Totul e bine.
Aproape că o cred.
Ceva mai târziu, seara, suntem afară. Încerc să prăjesc peștele pe grătar, pentru cină. Atât că nu avem cărbuni, așa că mă uit să văd ce aș putea folosi ca să aprind focul. Fata stă pe prispă, învelită într-o pătură pe care a adus-o din cabană. Se uită în depărtare, îngrijorată. Se întreabă unde e nenorocirea aia de mâță. N-a mai văzut-o de două zile și își face griji pentru ea. Se face oricum din ce în ce mai frig. Mai devreme sau mai târziu, animalul o să moară degerat.
- Presupun că nu ești genul de persoană care lucrează cu clienții, zice, dintr-odată.
- Tu ce crezi?, o întreb.
O ia ca pe un nu.
- Atunci, cu ce te ocupi? Muncești?
- Muncesc.
- Ceva legal?
- Fac ceea ce e nevoie ca să supraviețuiesc. La fel ca tine.
- Nu prea cred, zice ea.
- Și de ce, mă rog?
- Eu îmi câștig existența onest. Plătesc taxe.
- Cum știi că eu nu plătesc taxe?
- Păi, plătești?, zice.
- Muncesc, îi spun. Îmi câștig existența onest. Plătesc taxele. Am spălat și podelele băii la o agenție imobiliară. Am spălat vasele. Am încărcat și descărcat lăzi. Știi cam cu cât ești plătit pentru astea, în ziua de azi? Salariul minim pe economie. Ai vreo idee nenorocită cum este să supraviețuiești cu salariul minim? Am câte două slujbe odată, 13 sau 14 ore pe zi. Doar așa pot să-mi plătesc chiria și să cumpăr și ceva de mâncare. Cineva ca tine lucrează... cât? Opt ore pe zi, plus vacanța de vară.
- Predau la școala de vară, zice.
Ce tâmpenie să spui asta. Știe și ea că e stupid, chiar înainte să mă uit urât.
Habar n-are, de fapt, cum este. Nici nu-și poate imagina.
Mă uit în sus, spre cer, la norii negri care ne amenință. Nu va veni ploaie, ci direct ninsoare. O să ningă foarte curând. Fata își trage pătura mai strâns în jurul corpului. Tremură de frig.
Știe că niciodată n-o s-o las să plece. Am mai multe de pierdut decât are ea.
- Cred că ai mai făcut asta și înainte, spune.
- Am făcut ce?
- Să răpești pe cineva. Să-i pui un pistol la tâmplă.
Nu e o întrebare.
- Poate. Dar poate că nu.
- Am simțit că eu n-am fost prima căreia i-ai făcut asta.
Am aprins focul, într-un final. Arunc peștele pe grătar și începe să sfârâie.
- N-am deranjat niciodată pe nimeni care nu merita să fie deranjat.
Dar până și eu știu că nu-i adevărat.
Întorc peștii pe partea cealaltă. Se prăjesc mai repede decât m-aș fi așteptat. Îi mut mai spre marginea grătarului, ca să nu se ardă.
- Ar putea să fie mult mai rău, o asigur. Ar putea fi mult, mult mai rău.
Mâncăm afară. Stă pe podea, cu spatele lipit de scândurile din care e ridicată prispa. Îi ofer un scaun. Îmi spune nu, mulțumesc. Își întinde picioarele în față și apoi le încrucișează.
Bate vântul cu putere, printre copaci. Amândoi privim cum ultimele frunze se desprind din copaci și se împrăștie pe jos.
Și apoi auzim: pași pe frunzele uscate și foșnitoare care acoperă pământul. E pisica, mă gândesc, la început, dar apoi îmi dau seama că pașii sunt prea puternici pentru a fi ai mâței sfrijite, prea controlați. Cineva pășește spre noi, și nu e pisica. Eu și fata schimbăm o privire, iar eu duc un deget la buze și spun Shhhh. Apoi, mă ridic în picioare și duc mâna să apuc o armă care nu e acolo.
GABE
Înainte
Așteptam să vorbesc cu familia Dennett din nou când aș fi avut ceva mai multe informații, dar nu se întâmplă așa.
Molfăi un sandviș unsuros cu friptură de vită când Eve Dennett intră în secția de poliție și o întreabă pe recepționeră dacă poate vorbi cu mine. Nici nu termin să-mi șterg cu un șervețel zeama scursă din sandviș pe bărbie, că ea s-a și apropiat de biroul meu.
Este prima dată când a venit la secție și, la naiba, chiar arată ca din alt film în locul ăsta. Cu totul altfel decât ratații beți pe care îi avem de obicei mișunând pe aici.
Îi simt parfumul de la distanță, încă dinainte de a se afla în fața biroului. Pășește sfioasă, în timp ce fiecărui mascul din încăpere i se scurg ochii după ea, și toți suspină invidioși când ea se oprește să-mi vorbească mie. Fiecare polițist știe că mă ocup de cazul Denneților și a pus un pariu a cărui miză este când și dacă o voi da în bară. L-am văzut până și pe comisar punând o sumă la pariul ăsta - a motivat că amândoi vom avea nevoie de câștig la pariul ăla când vom rămâne fără job.
- Bună ziua, domnule detectiv.
- Doamnă Dennett.
- N-ați mai dat niciun semn de viață de câteva zile, spune. Mă întrebam dacă ați mai aflat... ceva.
Are cu ea o umbrelă, din care se scurge apă pe podea. Are părul lipsit de luciu și puțin ciufulit de vântul de afară. E o zi oribilă, furtunoasă și rece. Nu e o vreme bună pentru ieșit la o plimbare.
- Puteați să mă sunați, îi spun.
- Ah, eram oricum prin apropiere, cu niște treburi, spune, dar știu că minte.
Nimeni n-ar ieși într-o zi ca asta, dacă n-ar avea neapărată nevoie. E vremea numai bună pentru a sta acasă în pijama și a te uita la televizor.
O conduc într-o cameră unde facem interogatoriile și o rog să ia loc. E o cameră prăfuită, luminată prost, cu o masă mare în mijloc și scaune pliante de jur-împrejurul ei. Își lasă umbrela pe podea, dar nu dă drumul genții din mână. Mă ofer să-i iau haina - îmi mulțumește, dar refuză. E frig în camera asta, genul ăla de umezeală păcătoasă care îți intră de-a dreptul în oase.
Mă așez față în față cu ea și pun pe masă dosarul cazului Dennett. O văd deja cum își fixează ochii asupra plicului.
Mă uit direct la ea, la ochii ei albaștri, delicați. Au început deja să se umple de lacrimi. Pe măsură ce trec zilele, nu mă pot gândi decât la asta: dacă n-o voi găsi niciodată pe Mia? Am senzația că doamna Dennett se dezintegrează tot mai mult de la o clipă la alta. Are ochii grei și umflați, ca și cum n-a mai dormit de mult. Nici nu-mi imaginez ce s-ar întâmpla cu ea dacă Mia n-ar mai apărea niciodată. Mă gândesc la doamna Dennett, la femeia asta din fața mea, zi și noapte; mi-o imaginez singură și pierdută în casa aia mare, imaginându-și toate chestiile îngrozitoare care i s-ar fi putut întâmpla fetei ei. Simt nevoia asta copleșitoare de a o proteja, de a răspunde tuturor întrebărilor care o țin trează noaptea: cine, unde și de ce.
- Mă pregăteam să vă sun, de fapt, spun încet. Doar că așteptam o veste bună mai întâi.
- S-a întâmplat ceva, spune ea.
Nu mă întreabă, afirmă. E ca și cum a știut de dinainte că s-a întâmplat ceva și de asta a venit până la secție.
- Ceva rău, adaugă.
Își lasă geanta pe masă și caută înăuntru o batistă.
- Avem ceva noutăți. Dar atât, deocamdată. Încă nu am reușit să-mi dau seama ce semnifică ele.
Dacă judecătorul Dennett ar fi fost aici în locul ei, s-ar fi răstit la mine că de ce nu am toate răspunsurile.
- Credem că știm cu cine a fost Mia înainte să dispară. Cineva a identificat fotografia suspectului, prezentată la știri, și când am fost în apartamentul lui, am găsit lucrurile Miei - poșeta ei și haina.
Deschid dosarul și scot câteva fotografii, pe care le întind pe masă.
Sunt făcute în apartament, cu o zi în urmă, de către polițista care a fost cu mine atunci. Doamna Dennett ridică poza cu geanta Miei, una din acele genți tip poștaș, pe care ți-o atârni oblic de gât. Geanta e aruncată pe jos, iar o pereche de ochelari de soare și un portofel verde au căzut din ea, pe parchet. Doamna Dennett își duce batista la ochi.
- Recunoașteți ceva?, o întreb.
- Eu am ales geanta. I-am cumpărat-o. Cine este bărbatul?, mă întreabă, fără să facă vreo pauză între idei.
Se uită și la celelalte fotografii, una câte una, apoi le așază cu atenție de unde le-a luat. Își împreunează mâinile deasupra mesei.
- Colin Thatcher, îi spun.
Am verificat amprentele luate din apartamentul din Uptown și am aflat identitatea reală a bărbatului. Alte nume pe care le-am găsit - pe plicurile venite prin poștă, în telefon - erau toate pseudonime. Am luat portrete ale vechilor suspecți și le-am comparat cu schița desenatorului nostru.
Unul s-a potrivit la fix. Bingo.
Văd cum mâinile doamnei Dennett încep să tremure și cum încearcă, fără succes, să le controleze tremuratul. Fără să mă gândesc, simt cum mâna mea se întinde și o atinge pe a ei. Este rece ca gheața și pare că se topește în palma mea mare. O fac înainte ca ea să-și poată retrage mâinile și să și le așeze în poală, încercând să ascundă groaza pe care o simte.
- Avem și câteva filmări înregistrate de camerele de la intrarea în bloc. Colin și Mia intrând în apartament, în jurul orei 11, noaptea. Apoi, mai târziu, părăsind clădirea.
- Vreau să le văd! spune ea, luându-mă prin surprindere.
Pare hotărâtă, nu confuză, așa cum m-am obișnuit până acum s-o văd.
- Nu cred că este o idee bună.
Ultimul lucru pe care are Eve nevoie să-l vadă acum este felul în care Colin Thatcher o smucea pe fiica ei afară din clădire și spaima din ochii fetei.
- Atât e de rău?, concluzionează ea.
- Nu e relevant, o mint eu. N-aș vrea să vă faceți impresia greșită.
Dar, în realitate, nu e nimic ce ar putea fi interpretat greșit în felul grăbit în care bărbatul coboară din lift, atent să nu fie văzut de cineva, sau în frica din ochii victimei lui. Fata plânge. El îi spune ceva ce sigur conține o înjurătură. Ceva se întâmplase deja în apartament. Filmarea de dinainte, cu ei venind, era cât se poate de diferită. Doi amorezi grăbindu-se înăuntru, pentru o partidă de sex.
- Dar era în viață?, mă întreabă.
- Da.
- Cine este el? Acest Colin...
- Colin Thatcher.
Dau drumul mâinii doamnei Dennett și cotrobăi în dosar. Scot foaia cu cazierul individului.
- A fost arestat pentru diferite infracțiuni mărunte: furt, încălcare a proprietății, posesie de marijuana. A stat ceva la închisoare pentru vânzare de droguri și este căutat pentru interogare într-un caz de crimă organizată. Potrivit polițistului supraveghetor, a dispărut în urmă cu câțiva ani și în esență este un suspect dat în căutare.
N-aș putea să pun în cuvinte groaza pe care o văd în ochii albaștri ai femeii. Lucrând ca detectiv, sunt obișnuit cu temeni ca încălcare a proprietății, crimă organizată, polițist supraveghetor. Dar doamna Dennett le-a auzit doar în episoade din Law & Order. Nici nu-și poate imagina prea bine ce înseamnă - cuvintele probabil îi sună vagi, ambigue. Este îngrozită că un asemenea individ o are cu el pe fiica ei.
- Dar ce treabă ar avea el cu Mia?, mă întreabă doamna Dennett.
Mi-am pus și eu aceeași întrebare de vreo mie de ori. Infracțiunile întâmplătoare, când vine vorba despre răpire sau chiar crimă, sunt rare.
Cele mai multe victime își cunosc dinainte agresorul.
- Nu știu. N-am nicio idee, dar vă promit că o să aflu.
COLIN
Înainte
Fata își pune farfuria pe pervazul de lemn al prispei. Apoi se ridică și stă lângă mine, și amândoi ne uităm înspre pădurea deasă și întunecată de unde o siluetă de femeie devine tot mai bine conturată. O femeie la vreo 50 de ani, cu părul negru și scurt, în blugi și un pulover, cu bocanci de munte în picioare. Ne face cu mâna, ca și cum ne-ar cunoaște, și un gând mă lovește brutal: e o capcană.
- Of, slavă Domnului, spune femeia, apropiindu-se de cabană.
Ne încalcă proprietatea. Aici este ascunzătoarea noastră, teritoriul nostru. Nimeni n-ar fi trebuit să ajungă până aici. Mă simt parcă brusc lipsit de aer.
Ține o carafă de apă în mână și arată ca și cum ar fi mers pe jos zeci de kilometri.
- Putem să vă ajutăm?
Cuvintele îmi ies din gură înainte să-mi dau prea bine seama ce se întâmplă, sau să-mi fac un plan de acțiune. Primul meu gând este să iau pistolul și s-o împușc. Să-i arunc cadavrul în lac și să mă car de aici. Numai că nu mai am pistolul - dracu’ știe unde îl ține fata. Dar aș putea s-o imobilizez în timp ce scotocesc prin cabană după armă. Sub saltea, în dormitor, sau undeva ascunsă printre obiectele de decor.
- Am făcut pană, undeva pe drum, zice femeia. Asta e prima cabană care nu este părăsită. Am mers pe jos... zice, apoi se oprește, ca să-și tragă răsuflarea. Vă deranjează dacă mă așez puțin?
Când fata reușește să dea ușor din cap, nepoftita se trântește pe scări și începe să bea cu sete din carafa cu apă, de parcă ar fi fost rătăcită în deșert cu zilele. Îmi simt mâna pornind spre cea a fetei și apucând-o ferm, simt că îi strivesc oasele degetelor, până ce ea chiar scoate un scâncet.
Uităm complet de cină. Dar femeia ne amintește:
- Îmi pare rău că v-am întrerupt, zice, arătând spre farfuriile de pe jos. Mă întrebam doar dacă m-ați putea ajuta să schimb cauciucul de la roată. Sau să dau un telefon și să chem pe cineva, poate. Mobilul meu nu are semnal aici.
Ni-l întinde, ca să ne convingem și singuri. Spune din nou că îi pare rău fiindcă ne-a întrerupt. Ce puțin știe despre ce făceam noi aici! Nu ne tulbură doar masa de seară, ci mult mai mult.
Ochii mei zboară spre fată. Acum e ocazia ei, îmi spun. Ar putea să-i spună totul femeii. Să-i spună cum acest nebun aici de față a răpit-o, cum o ține prizonieră în cabană. Îmi țin răsuflarea, așteptând să văd ce o să răbufnească mai întâi. Mă aștept ca fata să mă toarne. Mă mai aștept și ca femeia să fie o parte dintr-un complot plănuit să mă prindă pe mine.
Poate că lucrează sub acoperire. Sau pentru Dalmar. Sau pur și simplu poate e o tipă care se uită la știri și mai devreme sau mai târziu își va da seama că fata e aia pe care o tot vedea la televizor de o vreme.
- Nu avem telefon, îi spun, amintindu-mi cum am aruncat mobilul fetei în coșul de gunoi din Janesville și cum am tăiat firul telefonului fix când am ajuns la cabană.
Și nici nu i-aș permite să pună piciorul înăuntru și să vadă cum am trăit în ultimele săptămâni: ca doi suspecți, pe fugă.
- Dar pot să vă ajut eu, zic.
- Nu vreau să vă deranjez prea tare.
Aproape în același timp cu ea, fata spune:
- Eu o să rămân aici, să spăl vasele.
Se apleacă și ia farfuriile de pe jos.
Să fiu eu al naibii dacă o s-o întâmple asta.
- Mai bine vino și tu cu noi. S-ar putea să fie nevoie să ne ajuți, zic.
Dar femeia în vârstă zice:
- Nu, te rog. Chiar n-aș vrea să vă car după mine pe amândoi și să vă stric seara.
Își strânge puloverul în jurul corpului și spune că-i e frig.
Bineînțeles că n-o pot lăsa pe fată singură. Femeia mă roagă să n-o târăsc și pe iubita mea după mine, pe așa o noapte. E frig și e foarte târziu.
Sigur că n-o pot lăsa aici. Dacă aș lăsa-o, poate că ar fugi. Mi-o și imaginez, strecurându-se printre copaci cât de repede poate, câțiva kilometri buni până ce eu reușesc să schimb cauciucul și să mă întorc.
Va fi beznă până atunci, și n-aș mai avea nicio șansă să o găsesc prin pădure.
Femeia se tot scuză că este așa o pacoste pe capul nostru. Parcă îmi și văd mâinile strângându-se în jurul gâtului ei, apăsând jugulara până ce oxigenul nu va mai ajunge la creier. Poate că asta ar trebui să fac.
- Doar o să spăl vasele, se opune fata, timid. Ca să nu mai avem bătaie de cap cu ele mai târziu.
Îmi aruncă o privire care se vrea jucăușă, de parcă ne-am face planuri erotice pentru mai spre seară.
- Cred că ar trebui să vii, îi spun cât de blând pot, lăsându-mi o mână pe brațul ei, ca și cum n-aș putea concepe ideea să stau departe de ea.
- O escapadă romantică?, ne întreabă femeia.
- Ceva de genu’, zic.
Apoi mă întorc spre fată și-i șoptesc cu seriozitate:
- Vii și tu, altfel doamna asta nu mai pleacă de aici vie.
Stă ca lovită de fulger pentru o clipă. Apoi lasă farfuriile din mână din nou pe jos, ne îndreptăm spre camionetă și ne urcăm, femeia și cu mine în față, fata în spate. Ascund bucățile de sfoară și de bandă adezivă de pe locul de lângă șofer, sperând că nepoftita nu le-a văzut deja. Le arunc în torpedo și trântesc ușa, după care mă întorc spre ea și îi zâmbesc:
- Încotro?
Pe drum, femeia ne spune că este din sudul Illinois-ului. Cum ea împreună cu niște prietene au stat într-un refugiu și au mers să se dea cu barca pe Boundary Waters. Scoate un aparat de fotografiat micuț din geantă și ne arată poze cu patru doamne în vârstă: în barcă, cu pălării pe cap, apoi bând vin în jurul unui foc, seara. Asta mă mai liniștește: probabil că nu este o cursă întinsă mie. Iată dovezile - pozele. A mers la plimbat cu barca împreună cu amicele ei, pe Boundary Waters.
Numai că ea, ne zice mai departe - de parcă mie mi-ar păsa - ea a hotărât să mai rămână două zile, după ce ele au plecat. Tocmai a divorțat, nu e nicio grabă să se întoarcă la o casă pustie. Proaspăt divorțată, ca să vezi, îmi zic. N-o așteaptă nimeni acasă. Ar trece timp până ce i s-ar descoperi dispariția - zile întregi, poate chiar mai mult. Suficient cât să apuc să fug, să fiu deja departe când cineva i-ar descoperi cadavrul.
- Și tocmai mă întorceam la civilizație, de una singură, cu bateriile încărcate, când am avut o pană. Probabil am trecut peste o piatră. Sau un cui, spune ea.
Fata îi răspunde, cu însuflețire:
- Asta trebuie să fi fost.
Dar deja mi-au pierdut atenția.
Parchez în spatele unei mașini de teren. Înainte să coborâm, arunc o privire lungă pădurii dese care ne înconjoară. Inspectez atent, printre copaci, orice posibilă urmă de polițiști - binoclu, armă, orice. Verific cauciucul, să văd dacă este într-adevăr spart. Chiar este. Dacă ar fi o ambuscadă, nimeni nu ar fi pus la cale ceva atât de elaborat doar ca să mă prindă pe mine. Până acum, când am ieșit deja din camioneta mea și m-am îndreptat spre mașina abandonată a femeii, aș fi fost deja la pământ, pe burtă, iar cineva ar sta deasupra mea și ar încerca să-mi pună cătușele.
O văd pe femeie urmărindu-mă cu interes pe când aduc niște scule din camionetă, cum ridic mașina, desfac șuruburile și schimb cauciucurile.
Ele două încep să vorbească: despre mersul cu barca, despre pădurile din nordul Minnesotei. Despre vinul roșu și despre un elan pe care femeia l-a văzut în excursia ei, un mascul cu niște coarne uriașe, care se plimba printre copaci. Cred că trage de timp și încearcă de fapt să își amintească dacă ne-a văzut cumva la televizor. Dar apoi îmi spun că poate nu e cazul, fiindcă a stat pierdută pe coclauri cu amicele ei. A mers cu barca, a făcut un foc de tabără, a băut vin. Nu s-a uitat la știri.
Arunc o lanternă în mâinile fetei și îi spun să o țină dreaptă. S-a întunecat complet și nu sunt lumini aprinse prin împrejurime. O ameninț din priviri când întoarce capul spre mine, doar ca să-i amintesc să evite cuvinte ca armă, răpire, ajutor. Le-aș ucide pe amândouă, îi spune privirea mea. Sunt convins de asta. Mă întreb dacă și ea știe.
Când femeia ne întreabă despre excursia noastră, fata împietrește, speriată.
- Cât timp veți sta pe aici?, vrea să știe femeia.
Când fata continuă să tacă, îi răspund eu:
- Încă o săptămână.
- De unde sunteți?, întreabă femeia.
- Green Bay, spun.
- Serios?!... Am văzut numărul de Illinois și m-am gândit că...
- Mda, încă n-am apucat să le schimbăm, îi zic, înjurându-mă în gând pentru cât de prost sunt.
- Sunteți născuți în Illinois?
- Da, îi zic.
Și refuz să-i mai dau alte amănunte.
- Eu am un văr din Green Bay. Din Suamico.
N-am auzit în viața mea de locul ăla nenorocit. Dar femeia nu se oprește din sporovăit. Cum vărul ei este director la o școală generală. Are părul șaten, lipsit de viață, tuns scurt, ca al femeilor în vârstă. Obișnuiește să râdă când conversația lâncezește. Un râs nervos. Apoi caută ceva nou de spus. Orice.
- Sunteți fani ai echipei Packers?, zice ea, și eu mint și spun că suntem.
Schimb cauciucul pe cât de repede pot, apoi cobor mașina de pe cric, verific șuruburile și mă ridic, privind-o pe femeie, întrebându-mă dacă o fi în regulă să o las să plece pur și simplu - să ajungă la civilizație, unde și-ar da seama cine eram și ar alerta poliția - sau să-i sparg capul cu cheia franceză și să-i târăsc cadavrul în pădure.
- Nici nu-ți pot mulțumi îndeajuns, spune ea, și mă gândesc la maică-mea, singură în mijlocul pădurii, dacă ar fi fost în locul ei, așteptând să fie devorată de urși.
Dau din cap și îi spun că e în regulă. E întuneric, de abia ne putem vedea unii pe alții. Stau cu cheia franceză în mână, întrebându-mă oare cât de tare ar trebui s-o lovesc ca s-o ucid. De câte ori? Mă întreb dacă s-ar lupta cu mine sau pur și simplu ar cădea la pământ și ar muri.
- Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu v-aș fi întâlnit pe voi, zice.
Se apropie de mine mai mult și îmi întinde mâna:
- Nu cred că v-am reținut numele...
Apuc și mai strâns cheia în mână. O simt tremurând. Tot e bine că o am, nu știu dacă aș putea s-o omor cu mâinile goale. Așa, va fi mai puțin personal. Nu va trebui s-o privesc în ochi în timp ce se luptă pentru viața ei. O singură lovitură, dar bună, și totul va lua sfârșit.
- Owen, îi spun, strângându-i mâna rece și noduroasă, iar ea este Chloe.
Femeia spune că o cheamă Beth. N-am idee cât stăm acolo, pe strada întunecată, în tăcere. Inima îmi bate și mai tare când văd cu coada ochiului și un ciocan în cutia cu scule. Poate că un ciocan și-ar face treaba și mai bine.
Dar apoi simt mâna fetei pe braț, și îmi spune:
- Ar trebui să ne întoarcem.
Mă întorc spre ea și îmi dau seama că știe la ce mă gândesc, că a văzut cum țin cheia franceză în mână, cu câtă încordare, gata să lovesc.
- Hai să mergem, zice încă o dată, și îi simt unghiile înfigându-mi-se în piele.
Arunc cheia franceză în cutie, printre celelalte unelte, și o așez în spatele camionetei. Mă uit cum femeia se urcă în mașina ei și cum se îndepărtează, conducând încet, cu farurile distingându-se din ce în ce mai mici în depărtare.
Mă simt dintr-odată fără aer. Mâinile îmi sunt transpirate ca naiba. Deschid portiera camionetei, mă urc la volan și încerc să-mi recapăt suflul.
EVE
După
Stăm în sala de așteptare, James, Mia și cu mine. Mia stă strivită între noi, de parcă ar fi umplutura de cremă dintr-un biscuit Oreo.
Eu aștept tăcută, picior peste picior și cu mâinile împreunate în poală. Mă uit la un tablou de pe peretele de vizavi, un tablou de Norman Rockwells, cum sunt de altfel toate din încăpere - în el, un bătrân ascultă cu un stetoscop păpușa unei fetițe. James stă și el cu picioarele încrucișate, dar își ține glezna sprijinită pe genunchiul celuilalt picior. Răsfoiește un număr din revista Parents. Respiră zgomotos, neliniștit; îl rog să se oprească, să se calmeze. Stăm aici de peste treizeci de minute și așteptăm ca medicul să ne primească. Este soția unui judecător, prieten al lui James. Mă întreb dacă Miei i se pare ciudat faptul că fiecare copertă de revistă din încăpere e plină de bebeluși.
Oamenii o măsoară din priviri. Aud șoapte, ba chiar și numele Miei spus încet, de pe limbile unor străini. O apuc de mână și îi spun să nu-și facă griji; ignoră-i, îi șoptesc, dar este greu pentru oricare din noi să facem asta. James întreabă la recepție dacă putem grăbi în vreun fel lucrurile și într-adevăr o femeie minionă, roșcată, intră în cabinet să vadă de ce durează atât.
Nu i-am spus Miei motivul real pentru care e acum aici. Nu am adus în discuție bănuielile mele. În loc de asta, i-am zis că suntem îngrijorați din cauză că nu s-a simțit prea bine în ultimul timp, iar James a sugerat să mergem la un control medical, la această doamnă al cărei nume rusesc este aproape imposibil de pronunțat.
Mia ne-a spus că are propriul ei medic, pe cineva din oraș la care merge de ani buni, dar James a clătinat din cap și a spus că nu, doctorița Wakhrukov e cea mai bună. Miei nici nu i-a trecut prin cap că doctorița respectivă este ginecolog.
Asistenta o strigă, dar sigur că îi spune Mia și e nevoie ca James să-i dea un cot ca să o facă atentă. Lasă revista pe scaun când se ridică, iar eu o privesc rugător și o întreb dacă vrea să intru cu ea în cabinet.
- Dacă așa vrei, spune Mia, și aștept ca James să facă un semn de dezaprobare, dar el tace.
Asistenta o privește plină de curiozitate pe Mia. Se uită la ea ca și cum ar fi un fel de vedetă, și nu victima unei fărădelegi teribile.
- Te-am văzut la TV, îi spune.
Cuvintele sunt rostite timid, ca și cum femeia nu ar fi convinsă că le-a spus cu voce tare sau că, dimpotrivă, a reușit să le păstreze doar în capul ei.
- Am citit și în ziare despre tine, mai adaugă.
Nici eu, nici Mia nu știm ce să spunem. Mia a văzut colecția de articole din ziare pe care le-am păstrat, cât timp a fost dispărută. Am încercat să le ascund într-un loc unde ea n-ar fi putut să le găsească, dar a dat peste ele oricum, când căuta ace și ață de cusut într-un sertar, ca să coasă un nasture căzut de la o bluză. Nu voiam ca Mia să le vadă, de teamă că îi vor trezi toate fricile, din nou. Dar ea, cum le-a găsit, s-a apucat să le citească, pe fiecare, până am întrerupt-o eu. A citit despre dispariția ei, despre suspectul pe care îl avusese poliția, despre cum, odată cu trecerea timpului, cu toții începusem să ne temem că era deja moartă.
Asistenta o trimite la baie, să recolteze urină într-un recipient. Câteva minute mai târziu, suntem din nou împreună în cabinet, unde asistenta îi ia pulsul și tensiunea și o roagă să se dezbrace și să-și pună pe ea o cămașă pentru a fi examinată. Spune că doctorița Wakhrukov ni se va alătura în câteva minute.
Când Mia începe să se dezbrace, mă întorc cu spatele.
Doctorița este o femeie care pare că se apropie de 60 de ani, cu un aer sobru și supus. Intră brusc în încăpere și o întreabă pe Mia:
- Care a fost data ultimei menstruații?
Pentru Mia, întrebarea pare să fie tare ciudată. Neașteptată.
- N-am... n-am idee, spune, iar doctorița încuviințează din cap, ca și cum abia atunci și-ar fi amintit de amnezia Miei.
Spune că va face o ecografie transvaginală și acoperă imediat o sondă cu un fel de mănușă și un gel. O roagă pe Mia să-și ridice picioarele pe suport și apoi, fără nicio avertizare, îi introduce în vagin sonda. Mia tresare cu putere și vrea să știe ce se întâmplă, care este legătura între operațiunea respectivă și starea ei de oboseală permanentă, cu apatia care îi face aproape imposibilă trezirea dimineața.
Rămân tăcută. Îmi doresc să fi rămas în sala de așteptare, lângă James, dar îmi spun că Mia are nevoie de mine aici și îmi las ochii să rătăcească prin cameră, orice numai ca să mă distanțez de examinarea brutală pe care o face doctorița, de confuzia vizibilă a Miei. Îmi dau seama că ar fi trebuit să-i fi spus Miei care erau bănuielile mele. Ar fi trebuit să-i explic faptul că oboseala și greața de dimineață nu erau doar simptomele tulburării de stres post-traumatic. Dar, poate, nu m-ar fi crezut.
Camera de examinare, mă gândesc, este la fel de sobră ca și doctorița. E destul de frig ca să ucidă microbii. Poate că asta e și intenția. Pielea dezgolită a Miei s-a făcut ca de găină. Sigur, temperatura nu e chiar potrivită ca să ții pacientele îmbrăcate doar cu acea cămașă subțire.
Luminile de pe tavan sunt puternice și scot în evidență fiecare fir alb din părui doctoriței. Nu zâmbește, este atât de serioasă. Chiar are un aer rusesc - pomeții proeminenți și un nas subțire.
Când decide într-un final să vorbească, nu mai pare deloc rusoaică:
- Confirm sarcina.
Ca și cum am fi cu toții la curent cu asta, chiar și Mia. Picioarele încep să-mi tremure și simt nevoia să mă așez. Din fericire, există un scaun în plus, probabil adus aici pentru bărbații emoționați de vestea că au să fie tați.
Cu siguranță, scaunul ăla nu îmi era destinat mie.
- Bătăile inimii fătului sunt sesizabile cam la 22 de zile după ce a fost conceput. Uneori, nu le poți vedea atât de devreme, dar în cazul nostru, da. E încă slabă, greu de descifrat. Vezi?, întreabă ea, întorcând monitorul spre Mia. Acea mișcare ușoară?
Își pune degetul pe o bulă mică, întunecată.
- Ce?, întreabă Mia.
- Uite, aici. Stai să văd dacă o pot prinde mai bine, spune doctorița și apasă mai tare sonda care se pierde și mai mult în interiorul Miei.
Fiica mea se foiește, ca și cum ar simți disconfort sau chiar durere, iar medicul o roagă să stea nemișcată.
Dar Mia întrebase de fapt altceva decât înțelesese doctorița. Nu era vorba că Mia nu vedea unde ținea ea degetul pe ecran. O văd cum își plimbă mâna pe abdomen, nehotărâtă.
- Nu se poate...
- Iată, spune doctorița, scoțând sonda și dându-i Miei o hârtie pe care sunt imprimate pete negre, amestecate cu alb, de parcă ar fi un desen abstract.
Este o fotografie, așa cum am avut și eu cu Mia, înainte ca ea să vină pe lume. Îmi deschid poșeta cu mâini tremurătoare, răscolind înăuntru după un șervețel.
- Ce-i asta?, întreabă Mia.
- Fătul. Am printat ecografia, spune doctorița, la fel de serioasă ca și până atunci.
Îi spune Miei că se poate ridica. Își scoate mănușa de latex pe care și-o trăsese și o aruncă în coșul de gunoi. Cuvintele pe care le spune în continuare sunt lipsite de viață, ca și cum ar ține o prelegere pe care a mai repetat-o de o mie de ori: Mia va trebui să vină o dată la patru săptămâni, până în cea de-a treizeci și două săptămână de sarcină. Apoi, o dată la două săptămâni și pe urmă în fiecare săptămână. Mai sunt teste de făcut - analize de sânge și cea a lichidului amniotic, dacă vrea, un test de toleranță la glucoză.
În a douăzecea săptămână, îi spune doctorița, poate afla sexul bebelușului, dacă vrea.
- Ați vrea să știți?
- Nu știu...
Asta e tot ce reușește Mia să spună.
O întreabă apoi pe Mia dacă are întrebări. Are una singură, dar nu-și poate găsi forța să o rostească. Încearcă, apoi, tușind pentru a-și regăsi vocea, încearcă din nou. E mai mult o șoaptă:
- Sunt însărcinată?
Ăsta este visul oricărei fetițe. Încep să se gândească la momentul acesta încă de când sunt prea mici pentru a ști de unde vin bebelușii. Își plimbă păpușile peste tot și le alintă și visează la nume pentru copii. Pe când Mia era mică, îi plăceau numele care te duceau cu gândul la flori și natură - Isabella, Samantha, Savannah. Apoi a trecut prin faza în care i se părea că tot ce se termina cu i suna bine - Jenni, Dani și Lori. Nu i-a trecut niciodată prin minte că ar putea avea un băiețel.
- Da, ești. În 5 săptămâni.
Nu așa ar fi trebuit să se întâmple.
Își trece din nou mâna peste abdomen și speră să simtă ceva înăuntru: bătaia inimii sau chiar o ușoară lovitură. Sigur că e prea devreme și totuși speră să simtă ceva mișcându-se înăuntru. Dar nu simte nimic. Văd asta în ochii ei, când se întoarce spre mine și mă găsește plângând, pe scaunul meu. Se simte golită. Pustie pe dinăuntru.
Îmi mărturisește:
- Nu pot fi. Nu pot fi însărcinată.
Doctorița se așază și ea pe scaun. Îi acoperă Miei picioarele cu cămașa și o întreabă, de data asta cu o voce mai blândă:
- Nu-ți amintești cum s-a întâmplat asta?
Mia dă din cap că nu.
- Jason, spune, apoi clatină din cap. N-am mai fost cu Jason de luni bune.
Le numără pe degete. Septembrie. Octombrie, Noiembrie. Decembrie. Ianuarie.
- De 5 luni, concluzionează.
Pur și simplu, calculele sunt greșite.
Dar eu, sigur, știu că nu Jason este tatăl copilului.
- Ai destul timp ca să te hotărăști ce vrei să faci. Există opțiuni.
Doctorița îi întinde pliante Miei. Plasarea spre adopție sau avortul, cuvintele vin unul după altul atât de repede încât Mia nu poate ține pasul.
Doctorița trimite după James, dându-i răgaz fiicei mele câteva minute ca să se îmbrace, înainte ca tatăl ei să intre în cabinet. În timp ce așteptăm, o întreb pe Mia dacă pot vedea ecografia. Mi-o întinde și continuă să repete: nu se poate, pur și simplu nu se poate... Abia atunci, când iau fotografia în mână și îmi văd atât de aproape nepotul, sânge din sângele meu, dau frâu liber lacrimilor.
Când James intră în cabinet, plânsul meu deja este unul cu suspine. Încerc să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu pot. Iau câteva șervețele de hârtie dintr-un raft de pe perete și îmi șterg ochii. Când doctorița se întoarce, nu mă mai pot stăpâni și încep să mă jelesc:
- Te-a violat. Nenorocitul ăla te-a violat.
Dar, în continuare, Mia nu simte nimic.
COLIN
Înainte
A venit iarna.
Când ne-am trezit, ningea, iar temperatura a scăzut în cabană până pe la vreo minus 5 grade, sau cel puțin așa pare.
Nu avem apă caldă. Fata își pune pe ea, una peste alta, toate hainele pe care le găsește. Își trage două perechi de pantaloni și hanoracul ăla maro, care o face să arate ca o fată de cartier. Își trage o pereche de șosete, plângându-se că nu-i place de obicei să poarte ciorapi, dar fără ele picioarele i-ar îngheța. Zice că a urât șosetele dintotdeauna, chiar și când era mică. Și le smulgea din picioare și le arunca pe jos, lângă pătuț.
Când ne-am trezit, ningea, iar temperatura a scăzut în cabană până pe la vreo minus 5 grade, sau cel puțin așa pare.
Nu avem apă caldă. Fata își pune pe ea, una peste alta, toate hainele pe care le găsește. Își trage două perechi de pantaloni și hanoracul ăla maro, care o face să arate ca o fată de cartier. Își trage o pereche de șosete, plângându-se că nu-i place de obicei să poarte ciorapi, dar fără ele picioarele i-ar îngheța. Zice că a urât șosetele dintotdeauna, chiar și când era mică. Și le smulgea din picioare și le arunca pe jos, lângă pătuț.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu