Destin, Aprilynne Pike

 Continuarea romanelor „Aripi”, „Farmece” și „Iluzii”

1-5

Capitolul 1

         Tamani stătea cu fruntea lipită de geamul rece și se chinuia să-și alunge oboseala. De dormit, n-avea cum să doarmă, atâta vreme cât singurul lucru care stătea între el și furioasa zână de iarnă era un firicel subțire de sare.

   În seara aceea avea să fie Fear-gleidhidh de două ori.

   De obicei, era mândru să aibă acest rol, să fie protectorul lui Laurel ocrotitorul ei. Sensul originar al cuvântului străvechi era mult mai bogat, însemna și „supraveghetor”, așa că Tamani avea sarcina nu doar de a o proteja pe Laurel, dar și de a se asigura că fata avea să ducă la bun sfârșit misiunea pe care Avalonul i-o încredințase încă din copilărie.

   Acum ajunsese și temnicer.

  Aruncă o privire spre prizoniera lui. 

   Scaunul lui Yuki era în mijlocul unui cerc de sare albă, grunjoas, presărată pe linoleumul vechi. Adormise cu obrazul pe genunchi și cu mâinile legate lejer la spate. Părea chinuită. Înfrântă.

   Inofensivă.

   - Aș fi făcut orice pentru tine, spuse ea încet.

   Tamani îl simți pe Shar încordându-se la auzul glasului ei, care rupse tăcerea adâncă.

   „Așadar, nici vorbă să doarmă. Și nici gând să fie vreodată inofensivă”, își reaminti el.

   Floricica albă de pe spatele ei, semn că era o zână de iarnă, dovedea din plin acest lucru.

   Trecuse mai bine de o oră de când David o legase de scaun - o oră de când Chelsea adusese dovada de netăgăduit că era, în realitate, o zână de iarnă; și totuși, lui Tamani nu-i venea să creadă. Îi dădea fiori reci pe șira spinării, o frică pe care arareori o mai simțise până atunci.

   - Eram pregătită. De-aia te-am oprit înainte să mă duci înăuntru.

   Yuki își ridică privirea și își întinse picioarele cât putu de mult.

   - Dar știai asta, nu-i așa?

   Tamani își ținu gura. Știuase. Se gândi o clipă să o lase să-și continue mărturisirea, dar nu s-ar fi sfârșit bine. Yuki ar fi descoperit, până la urmă, că sentimenele sale pentru ea nu erau adevărate și soarta lui ar fi fost atunci în mâinile unei zâne de iarnă seduse și abandonate. Mai bine termina odată cu circul ăsta.

   Spera să nu se amăgească. Ea era o amenințare; el n-avea de ce să se simtă vinovat că o mințise la început, cu atât mai puțin acum, când știa că și ea îl mințise. Puterea pe care zânele de iarnă o aveau asupra plantelor le făcea, printre altele, să le simtă de la distanță, ceea ce însemna că, din clipa în care îl întâlnise pe Tamani, știuse că și el era o zână. La fel știuse și de Laurel. Îi jucase pe toți pe degete.

   De ce se mai întreba atunci dacă era bine ce făcea?

   - Am fi fost așa de fericiți împreună, Tam, continuă Yuki cu un glas moale ca rochia ei argintie șifonată, dar cu un ton răutăcios care-i dădu fiori. Laurel n-o să-l părăsească pentru tine. O fi ea zână la exterior, dar în interior e umană 100%. Cu sau fără David, locul ei e aici, și tu știi prea bine.

   Evitând privirea căpitanului său, Tamani se uită iar pe fereastră și scrută întunericul de afară, ca și când ar fi căutat... ceva. Orice.

   Dușmanii lor erau trolii - mereu fuseseră. Zânele de iarnă conduceau Avalonul, și chiar dacă Yuki îi dezamăgise, de fapt, nu le făcuse niciodată rău. Într-un fel, faptul că o sechestraseră îl durea mai tare decât dacă ar fi ucis 100 de troli.

   - Tam, noi 2 suntem la fel, continuă Yuki. Oamenii ne folosesc după bunul lor plac, fără să le pese de ce ne dorim sau de ce ne face pe noi fericiți. Locul nostru nu e printre ei; noi suntem făcuți să fim împreună.

   Tamani o privi din nou, neîncrezător. Îl surpinse că nu se uita la el în timp ce-i vorbea, ci undeva departe, dincolo de fereastră, spre un viitor luminos pe care încă și-l imagina posibil. Tamani știa mai bine cum stau lucrurile.

   - Nu există nimic pe lumea asta care să ne stea în cale, Tam. Dacă garantezi pentru mine, am putea să mergem liniștiți în Avalon. Am putea trăi împreună acolo, la palat.

   - De unde știi de palat? o întrebă Tamani fără să se gândească, după care își dădu seama că tocmai mușcase momeala ei.

   Îl auzi pe Shar oftând încet și se întrebă dacă din cauza prostiei lui Yuki sau a lui.

   - Sau am putea rămâne aici, continuă ea liniștită. Nimic nu ne poate opri, indiferent unde ne-am dori să mergem sau ce ne-am dori să facem. Cu puterile pe care le avem - tu asupra animalelor și eu asupra plantelor - toată lumea va fi la picioarele noastre. O alianță între primăvară și iarnă, ce-și poți dori mai mult de-atât? Abilitățile pe care le avem se completează de minune.

   Tamani se întreba dacă își dădea seama câtă dreptate avea - sau cât de puțin îl interesa pe el o asemenea propunere.

   - Te-aș fi iubit pe veci, șopti ea, plecându-și capul.

   Părul ei negru și strălucitor îi veni peste față și i-o acoperi iar ea scoase un suspin. Oare plângea sau în venea să râdă?

   Tamani tresări când auzi un ciocănit în ușă. Înainte să apuce să se ridice să vadă cine e, Shar pornise deja tiptil spre ușă și se uita pe vizor.

   Cu cuțitul în mână, Tamani aștepta încordat... pregătit. Să fi fost oare Klea? Ăsta fusese rostul cercului, al cătușelor lui Yuki - să-i întindă o capcană de toată frumusețea acestei trădătoare de zâne de toamnă, care era posibil să încerce să-i ucidă.

   Sau nu era.

   Măcar dac-ar fi știut cu siguranță.

   Până aflau adevărul, Tamani nu putea decât să le considere o amenințare - și însă una mortală.

   Strâmbându-se puțin, Shar deschise ula și îi dădu drumul înăuntru lui Laurel, după care intră și Chelsea.

   - Laurel...

   Doar atât reuși să spună Tamani și își descleștă degetele de pe cuțit. Deși o iubea pe Laurel de un amar de vreme, iar în ultimul timp simțea chiar ceva... mai mult, tot îi venea să sară în sus de bucurie de fiecare dată când o vedea.

   Se schimbase din rochia elegantă de un albastru închis, pe care o purtase și la festivalul Samhain, cu 1 an în urmă. Părea mult de-atunci.

   Acum, Laurel nu se uita la el; avea ochi doar pentru Yuki.

   - N-ar fi trebuit să vii, șopti Tamani.

   Laurel ridică o sprânceană.

   - Am vrut să văd cu ochii mei.

   Tamani strânse din dinți. În adâncul sufletului, îi părea bine că venise, dar dorințele lui egoiste se băteau cap în cap cu grija permanentă pe care o avea pentru siguranța ei. Ar fi putut oare vreodată să le împace pe amândouă?

   - Credeam că te-ai dus după David, îi spuse Tamani lui Chelsea, care încă era îmbrăcată în ținuta ei festivă de un roșu aprins.

   Era desculță acum și, fără tocuri, rochia îi căda în falduri ca o baie de sânge peste picioarele goale.

   - N-am reușit să dau de el, răspunse Chelsea, cu buza de jos tremurându-i aproape imperceptibil. 

   Își îndreptă apoi privirea spre Laurel, care o studia în continuare pe prizoniera tăcută.

   - Yuki? îi spuse Laurel pe un ton șovăitor. Ești bine?

   Yuki se uită în sus la Laurel și o fulgeră cu o privire tăioasă, plină de furie.

   - Tu ce zici? Am fost răpită! Am mâinile legate de un scaun de metal. Tu cum te-ai simți în locul meu?

   Veninul din vocea zânei de iarnă o lovi pe Laurel ca un val care izbește o stâncă și o făcu să dea înapoi.

   - Am venit să văd ce faci, spuse Laurel, uitându-se la Tamani, dar acesta nu era sigur ce voia de la el.

   Susținere? Aprobare? Se uită urât la ea și dădu descumpănit din umeri.

   Laurel se întoarse spre Yuki, dar pe chipul zânei de iarnă, care ținea sfidător capul sus acum, nu se citea nimic.

   - Ce vrea Klea de la mine? o întrebă Laurel.

   Tamani nu se aștepta la un răspuns, însă Yuki se uită fix la Laurel și-i zise scurt:

   - Nimic.

   - Atunci, de ce-ai venit?

   De data asta, pe chipul lui Yuki înflori un zâmbet răutăcios, diabolic.

   - N-am spus că n-ar fi vrut niciodată nimic. Dar acum nu mai are nevoie de tine.

   Laurel îl săgetă cu privirea pe Tamani, apoi pe Shar, după care se uită din nou la Yuki.

   - Laurel, uite ce e, zise Yuki calmă, cu blândețe. Circul ăsta n-are absolut nicio noimă. O să vorbim cât vrei dacă mă scoți de-aici.

   - Ajunge, spuse Tamani.

   - Hai, vino și închide-mi gura! îi zise Yuki lui Tamani, după care se uită din nou la Laurel. Nu ți-am făcut niciodată nimic, și știi bine c-aș fi putut. Te-aș fi putut omorî de 1 milion de ori, dar n-am făcut-o. Asta chiar nu contează deloc?

   Tamani dădu să spună ceva, însă Laurel îi puse blând mâna pe piept și acesta își înghiți cuvintele.

   - Ai dreptate, numai că tu ești o zână de iarnă. Lucru pe care ni l-ai ascuns, chiar dacă tu trebuie să fi știut că și noi eram zâne. De ce?

   - Tu de ce crezi? Pentru că în momentul în care prietenii tăi soldați ar fi aflat ce eram, mi-ar fi luat orice putere și m-ar fi legat de un scaun.

   Tamani știa că avea dreptate, și ura chestia asta... că Laurel nu putea s-o contrazică.

   - Bine. Atunci, poate c-ar trebui s-o luăm, pur și simplu, de la capăt, zise Laurel. Dacă o să ajungem cu toții la concluzia asta înainte să apară Klea, cu atât mai bine. Spune-ne măcar...

   - Cheile sunt la Tamani, spuse Yuki și se uită la el, cu o sclipire răutăcioasă în privire. Dați-mi drumul și vă spun tot ce vreți să știți.

   - Nici vorbă, spuse Tamani, încercând din răsputeri să pară plictisit.

   Laurel îi spuse iarăși lui Yuki, întrerupându-l:

   - Poate e mai bine pentru toată lumea să...

   - Nu! strigă Yuki. Nu-mi vine să cred că ești de partea lor, după tot ce ția-u făcut, ție și părinților tăi!

   Tamani se încruntă. Ce treabă aveau părinții lui Laurel cu povestea asta?

   Însă Laurel clătina deja din cap.

   - Yuki, mie îmi par rău că m-au făcut să uit, dar nu pot schimba ce-a fost...

   - Să uiți? Eu nu mă refeream la elixerele de memorie. Cu otrava cum rămâne?

   - Hai, las-o baltă, sări Tamani.

   Laurel îi făcu semn să tacă.

   - Yuki, tu știi cine l-a otrăvit pe tatăl meu?

   Tamani era aproape sigur de răspuns și știa că la fel era și Laurel; trebuia să fi fost vorba despre Klea. Însă dacă Laurel reușea s-o facă pe Yuki să le confirme bănuielile...

   - Pe tatăl tău?

   Yuki nu înțelegea.

   - De ce l-ar fi otrăvit? Eu la mama ta mă refeream.

   Laurel îi aruncă iarăși o privire întrebătoare lui Tamani, care clătină din cap și ridică ușor din umeri. Ce jos făcea Yuki?

   - Nici măcar nu știai, nu-i așa? Ce coincidență că, întâmplător, tocmai proprietarii pământului din jurul porții, care nu aveau copii, își doreau atât de mult un copilaș bălai! Cât de... convenabil! Nu ți se pare?

   - Destul! spuse Tamani pe un ton tăios.

   Trebuia să-și fi dat seama - alte și alte jocuri. Yuki nu făcea decât să găsească tot felul de mijloace prin care să-i determine să se îndoiască de sine, dar mai ales unii de alții.

   - Ei au făcut asta! zise Yuki. Cu 15 ani înainte ca să apari la ușa părinților tăi, zânele au făcut în așa fel încât mama ta să-și dorească atât de mult un copil, încât să te accepte fără ezitare. I-au făcut rău, Laurel. S-au asigurat că n-o să aibă niciodată copiii ei. I-au distrus viața, iar tu ești de partea lor.

   - N-o asculta, Laurel! Nu-i adevărat nimic din ce spune, zise Tamani. Îți bagă numai minciuni în cap.

   - Serios? Ce-ar fi să-l întrebăm pe el?

Capitolul 2

       Laurel urmări cum Yuki își îndreptă privirea spre Shar, care stătea tăcut ca o statuie și pe al cărui chip nu se citea nimic.

   Nu putea fi adevărat. Pur și simplu, era imposibil. Nu Shar, care fusese protectorul ei invizibil încă de când plecase din Avalon prima oară.

   „Și-atunci, de ce nu neagă?”

   - Spune-i! zise Yuki, opintindu-se în scaun. Spune-i ce i-ai făcut mamei ei!

   Shar nu scoase o vorbă.

   - Shar, îl imploră încet Laurel. 

   Voia să-l audă spunând că nu era adevărat. Avea nevoie să-i spună asta.

   - Te rog!

   - Așa a fost să fie, răspunse Shar într-un final. Nu i-am ales pe ei în mod special. Pur și simplu, locuiau acolo. Planul trebuia să funcționeze, Laurel. N-am avut de ales.

   - Întotdeauna ai de ales, șopti Laurel simțindu-și brusc gura uscată și fața tremurând de furie.

   Shar îi otrăvise mama. Shar, care veghease asupra ei chiar de mai demult decât Tamani, îi otrăvise mama.

   - Am un cămin și o familie de apărat. Și voi face întotdeauna tot ce-mi stă în putință ca să protejez Avalonul.

  Laurel se zbârli la el:

   - Nu trebuia să...

   - Ba da, o întrerupse Shar. Am fost obligat să fac o mulțime de lucruri pe care n-aș fi vrut să se fac, Laurel. Crezi că mi-a făcut plăcere să-i sabotez pe părinții tăi? Că am vrut să te fac să uiți? Am executat niște ordine. De-asta am vegheat asupra ta zi de zi, până să apară Tamani. De-asta știu totul despre tine. Vasul moștenire de familie pe care l-ai spart și ai mințit apoi. Câinele pe care l-ai îngropat sub fereastra de la camera ta pentru că nu suportai să-l știi departe. Timpul petrecut cu Tamani în cabană, în octombrie.

   - Shar, zise Tamani pe un ton amenințător.

   - Ți-am dat cât de multă libertate am putut, continuă Shar încet, iar în vocea lui se simțea acum o oarecare părere de rău. 

   Însă scuzele lui voalate erau mai mult față de Tamani decât față de Laurel. Simțea o nevoie imperioasă să se ducă la Shar și să-l plesnească peste față, iar furia aceea paralizantă era singura care o împiedica.

   Lui Yuki i se șterse zâmbetul de pe buze.

   - Astea sunt forțele cu care te-ai aliat, Laurel? Poate că n-am fost întotdeauna sinceră tu tine, dar până și eu cred că ești mai presus de monștrii ăștia. 

   Se uită apoi în jos la cercul de sare din jurul ei.

   - O dată să bați din picior, și voi pune capăt la toate astea. Te voi lua cu mine și-ți voi arăta cât de rău e Avalonul. Și mă vei ajuta să facem din el un loc mai bun.

   Laurel se holba la cercul de sare. O parte din ea își dorea asta, numai ca să-l rănească pe Shar.

   - De unde știi de Avalon?

   - Contează? întrebă Yuki, iar chipul nu o trădă în niciun fel.

   - Poate că da.

   - Eliberează-mă. O să-ți spun tot ce nu au vrut ei să știi.

   - Să nu faci asta, Laurel! îi spuse Tamani încet. Nici mie nu-mi place ce s-a întâmplat, dar dacă îi dăm drumul nu se schimbă nimic.

   - Crezi că nu știu? îi dădu peste nas Laurel, care nu-și putea dezlipi privirea de la cercul alb ce se întindea la picioarele ei.

   Tamani se lăsă păgubaș și nu mai scoase o vorbă.

   Laurel simțea o nevoie imperioasă să distrugă cu vârful piciorului cercul acela - chiar simțea. Era un impuls irațional, ceva ce n-ar fi făcut niciodată cu bună știință, dar, acum, ochii îi erau inundați de lacrimi fierbinți, iar dorința o ardea pe interior.

   - Laurel!

   Simți o atingere ușoară pe braț, care o trezi la realitate. Întoarse capul și dădu cu ochii de o Chelsea albă ca varul.

   - Haide! Ne plimbăm cu mașina, stăm de vorbă, orice, numai să te liniștești.

   Laurel se uită lung la prietena ei, singura din încăperea aceea care nu-i făcuse niciodată nimic și care nici nu-i greșise vreodată. Dădu din cap, fără să se mai uite la ceilalți măcar.

   - Să mergem. Nu mai am ce căuta aici.

   După ce ieși din cameră, Chelsea închise ușa în urma ei și se opri.

   - Fir-ar! înjură ea încet. Mi-am lăsat cheile acolo. Tâmpita asta de rochie fără buzunare! bombăni ea supărată, ridicându-și rochia ca să nu calce pe ea și să se împiedice. Mă întorc imediat.

   Făcu stânga-mprejur și ușa se deschise înainte să apuce să apese pe clanță.

   - Cheile, explică Chelsea, împingându-l pe Tamani când trecu pe lângă el.

   Acesta trase ușa după el și rămase singur cu Laurel pe palier. Ea se uita fix la trepte și nu voia să-i mai arunce nici măcar o privire.

   - Habar n-am avut, spuse el după o lungă tăcere. Jur.

   - Știu, zise Laurel în șoaptă.

   Se lipi cu spatele de perete și se așeză pe jos, cuprinzându-și genunchii cu brațele. I se păru chiar și ei că are o voce golită de orice emoție.

   - Mama era singură la părinți. Tatăl ei a părăsit-o când era încă în scutece. A rămas doar cu mama ei. Apoi, a murit și bunica. Mama și-a dorit mereu o familie numeroasă - 5 copii, mi-a zis într-o zi. Voia să aibă 5 copii. Dar n-a fost să fie.

   Nu-și dădea seama de ce-i povestea toate astea, dar o făcea cumva să se simtă mai bine. Continuă:

   - Au mers la o grămadă de doctori, și nimeni nu le-a putut spune de ce nu reușeau. Niciunul dintre ei. Ceea ce a făcut-o să nu mai aibă încredere în medici. Plus că toate economiile lor s-au dus pe apa sâmbetei. Și nici nu conta, pentru că mama m-ar fi păstrat și dacă ar mai fi avut alți copii, spuse Laurel fără vreo urmă de îndoială. Știu c-așa ar fi făcut. Shar nu trebuia să intervină.

   Apoi tăcu.

   - Știi ce mă scoate din minți, de fapt?

   Tamani se simți și doar clătină din cap, fără să scoată o vorbă.

   - Acum am un secret. Înainte le povesteam tot. Absolut tot. N-a fost deloc ușor, dar faptul c-am fost deschisă și sinceră a făcut ca ultimul an, sau cam așa ceva, să fie cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Acum a venit asta... chestia asta pe care n-o să le-o pot spune, pentru că și-ar schimba părerea și despre mine, și despre zâne.

   Laurel era din ce în ce mai furioasă și apoi izbucni.

   - Și pentru asta îl urăsc, murmură ea.

   - Îmi pare rău, zise Tamani. Știu cât de mult ții la ai tăi și... și-mi pare rău că au pățit chestia asta.

   - Îți mulțumesc, zise Laurel.

   Tamani se uită în jos la mâinile lui, cu o expresie pe care Laurel nu știa cum s-o interpreteze.

   - Mi-e ciudă că n-am știut nimic, spuse el într-un sfârșit. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știu... Nu cred că Yuki va mărturisi vreodată ceva. Jumătate din lucrurile pe care le spune se bat cap în cap cu cealaltă jumătate. M-am gândit că, poate, dacă o luăm prizonieră, o să ne dea răspunsurile pe care le căutăm, dar... dacă nu se întâmplă repede ceva... mi-e teamă că Shar e-n stare de orice.

   - Shar...

   Ce-i spusese el mai devreme? „Voi face întotdeauna tot ce-mi stă în putință ca să protejez Avalonul.”

   - Doar n-o să-i facă niciun rău, nu-i așa? Ca să afle mai multe?

   - N-are cum. Și dacă i-ar trece prin minte așa ceva, nu poate intra în cerc.

   - Există lucruri pe care le poate face și fără să intre în cerc, zise Laurel. Ar putea...

   - N-o să-l las, o întrerupse hotărât Tamani. Promit. O să am grijă de ea. Mincinoasă sau nu, am fost prieteni. Poate că încă suntem, nu știu. În plus, nici măcar Shar nu e atât de nebun încât să riște să pățească... ce-ar păți dacă ar tortura o zână de iarnă.

   Laurel nu știa dacă să-l creadă sau nu.

   - Nu e un monstru, continuă Tamani. Face ce are de făcut, dar asta nu înseamnă că îi și place. Înțeleg că nu mai poți să ai încredere în el acum, dar încearcă, te rog, să ai măcar încredere în mine.

   Laurel dădu tristă din cap. De parcă ar fi avut de ales!

   - Îți mulțumesc, zise el.

   - Chiar poate să o țină acolo cercul ăla, Tam?

   El se gândi puțin, după care spune:

   - Așa cred.

   - Nu e nimic altceva decât sare, zise Laurel încet. Doar ai fost și tu cu mine în Palatul de Iarnă; ai simțit puterea din camerele alea de la etaj. Faptul că o chestie pe care de obicei o găsești la bucătărie are o asemenea forță, pare de-a dreptul imposibil.

   - A acceptat de bunăvoie să pășească în cerc. Shar zice că de-acolo vine puterea.

   Și-a ridicat privirea spre ea și ochii lui de un verde deschis i-au întâlnit pe-ai ei.

   - Niciodată să nu subestimezi puterea unei situații în care te bagi singur.

   Știa că nu se referea la cercul de sare.

   După un moment de ezitare, Tamani se așeză pe jos lângă ea și o luă în brațe.

   - Îmi pare rău pentru tot, îi șopti el.

   Ea se întoarse și-și lăsă capul într-o parte, vrând să se piardă în el, să uite de tot și de toate, măcar pentru o clipă. Lui Tamani i se tăie respirația și se apropie de ea. Laurel îi atinse obrazul, abandonându-se în brațele lui. Buzele lor abia se atinseră, când ușa se deschise și Chelsea se năpusti afară, cu cheile zornăindu-i în mână.

   - La Shar erau, începu să se plângă în gura mare. A stat și s-a uitat la mine cum cotrobăiam peste tot, după care...

   Apoi băgă de seamă că Tamani o ținea pe Laurel în brațe. 

   - A, dar desigur, făcu Chelsea, înțelegând dintr-odată care fusese planul lui Shar de la bun început.

   Apoi adăugă în șoaptă:

   - Scuze.

        Laurel deschise geamul, lăsând vântul să-i mângâie fața, în timp ce Chelsea conducea pe străzile pustii și întunecate.

   Aproape o jumătate de oră, Chelsea nu pomeni nimic despre apartament sau despre cum dăduse buzna peste ea și Tamani, iar Laurel aprecie efortul pe care-l făcea prietena ei să-și țină gura. Chelsea nu era deloc genul de persoană discretă. Probabil că ardea de nerăbdare să trăncănească despre vizita lor la Yuki, însă Laurel nu voia decât să nu se mai gândească la asta și să se prefacă apoi că nimic nu se întâmplase.

   - Hei, ăla nu-i...

   Chelsea deja dădea să tragă dreapta, când Laurel își dădu seama că băiatul acela înalt care mergea pe marginea drumului era nimeni altul decât David. Se uită derutat la farurile care-l orbiseră, dar se simți ușurat când recunoscu mașina mamei lui Chelsea, care îl ajunsese din urmă.

   - Pe unde umbli? îl întrebă Chelsea când se aplecă să vadă cine mai era în mașină. Te-am căutat peste tot.

   David lăsă capul în pământ.

   - Am vrut să dispar, recunoscu el. Ca să nu mă găsească nimeni.

   Chelsea se uită în spate, în direcția în care mergea David. Spre apartament.

   - Unde te duci?

   - Înapoi, bâigui David. Vreau să repar ce-am stricat.

   - Să știi că e OK, îi spuse Chelsea serioasă.

   - Dar eu am băgat-o acolo.

   - Știa de cerc, insistă Chelsea. Nu mai e cum era. Nu-și mai face rău. Doar stă acolo pe scaun. Stă și trăncănește, mă rog.

   David însă clătină din cap.

   - Am tot încercat să mă prefac că n-am nicio treabă cu asta, și m-am săturat. Mă duc înapoi să mă asigur că nu se întâmplă nimic inuman. Sau, mă rog, care o fi echivalentul în cazul plantelor.

   - Tamani zice c-o să aibă grijă să fie în siguranță, interveni Laurel.

   - Da, numai că ce-nțelege el - și Shar - prin „siguranță” nu prea se pupă cu ce-nțeleg eu. Noi.

   Se uită în gol.

   - Noi am adus-o în situația asta. Noi toți. Și încă mi se pare c-am făcut bine, dar dacă nu-i așa... nu vreau să stau deoparte, să mă uit pur și simplu cum totul devine și mai rău.

   - Și ce-ar trebui să facem? întrebă Laurel, refuzând să recunoască deschis că nici ea nu voia să se ajungă acolo.

   - Poate c-ar trebui s-o păzim cu rândul. Unul de la noi, unul de la ei, propuse David.

   Chelsea dădu ochii peste cap.

   - Cineva va trebui să stea noaptea, zise Laurel. Ar mei m-ar lăsa, dar...

   - Tu nu prea ești genul care să nu doarmă o noapte-ntreagă, spuse David, parcă citindu-i gândurile.

   - Pot să-i dau maică-mii un mesaj, se oferi Chelsea. Oricum i-am spus că s-ar putea să rămân peste noapte la tine... ceea ce ar fi absolut logic, după bal. Nu mă verifică niciodată.

   Laurel și Chelsea se uitară la David.

   - O să mă gândesc la ceva, murmură el. Și Ryan?

   - Ce-i cu el? întrebă Chelsea uitându-se la volan, ca și cum ar fi văzut ceva interesant acolo.

   - O să înceapă să se întrebe de ce pleci de-acasă la ore așa de târzii. N-o s-o poți folosi tot timpul pe Laurel ca pretext.

   - Nu cred c-o să observe, zise Chelsea.

   - S-o crezi tu, ripostă David. Nu-l subestima. Mereu îl subestimezi.

   - Ba nu!

   - Mă rog, tot o să observe ceva când o să vadă că ești, dintr-odată, foarte ocupată. Și-o să vrea să stea cu tine în pauze. Mai ales după ce i-ai dat cu flit toată săptămâna trecută ca să înveți pentru teze, spuse David.

   - Nu știu de ce, dar nu cred că va fi așa, zise ea cu tristețe în glas, și se lăsă pe spate în scaun, uitându-se, în sfârșit, la el.

   David clătină din cap.

   - Nu te înțeleg. Ți-ai făcut atâta sânge rău când Yuki, sau Klea, sau cine-o fi fost, i-a dat elixirul ăla de memorie, și acum parcă nu-ți pasă deloc.

   David începu să dea cu picioarele în țărână.

   - De ce nu te desparți de el, și gata?

   - M-am despărțit, spuse pe un ton liniștit Chelsea.

   David se uită o clipă la Laurel și apoi la Chelsea.

   - Poftim?

   - Cum altfel aș fi putut să plec în toiul balului... cu tine? murmură ea.

   - Dar eu glumeam!

   - Eu nu. Oricum aveam de gând.

   David se uită la Laurel.

   - Tu știai?

   Laurel o privi întrebător pe Chelsea și abia apoi încuviință din cap.

   - De ce? întrebă David. Ce s-a-ntâmplat?

   Chelsea încercă să răspundă, dar nu reuși să articuleze niciun cuvânt.

   - Era timpul, îi veni Laurel în ajutor.

   Nimeni n-avea chef să vorbească despre asta. Cel puțin, nu acum.

   David ridică din umeri, cu un aer indiferent.

   - În fine... Trebuie să ne întoarcem acolo. O să fie o noapte foarte lungă.

Capitolul 3

       - Și ai de gând să stai aici pe scaun, pur și simplu? îl întrebă Chelsea pe Tamani căscând.

   În apartament era întuneric și liniște. Shar profitase de ocazie și își sprijinise capul de perete ca să tragă un pui de somn, atât de necesar. Ceea ce îi forța pe Tamani și pe Chelsea să vorbească în șoaptă, ea fiind cea care insistase să stea prima de strajă.

   - De ce nu? răspunse Tamani. Tu poți să te culci, dacă vrei; covorul e destul de moale. Scuze că mobila e așa de...

   - Inexistentă? completă Chelsea, așezându-se drept în scaunul amărât de lemn care, în mod obișnuit zăcea nefolosit lângă masa din bucătărie. E OK. Chiar nu mi-e somn. Sunt mai mult plictisită.

   Tăcu o clipă, după care se aplecă și-i șopti lui Tamani la ureche:

   - Ea spune ceva vreodată?

   - Da, spun, șuieră Yuki înainte ca Tamani să apuce să răspundă. Nu că m-ai fi auzit până acum vorbind de 1 milion de ori. Îți mai amintești ziua în care am mers împreună la școală? Știu că săptămâna trecută pare acum o mie de ani, dar credeam că voi, oamenii, puteți măcar întâmplările recente să vi le amințiti.

   Chelsea rămase cu gura căscată, după care o închise și bombăni:

   - Bineee, îmi pare răăău!

   - Să nu-ți pară rău pentru mine, zise Yuki foindu-se în scaun. Eu o să fiu țintuită aici câteva zile, în cel mai rău caz, pe când tu o să fii țintuită o viață-ntreagă.

   - Ce vrei să zici? întrebă Chelsea și se întoarse și mai mult spre Yuki.

   - N-o băga în seamă! o avertiză Tamani. Vrea doar să te scoată din sărite.

   - Chelsea Harrison, continuă Yuki, ignorându-l pe Tamani. Eterna a cincea roată la căruță. Mereu atât de aproape de lucrurile pe care ți le dorești cu disperare, dar fără să le obții vreodată.

   - Serios? făcu Tamani și se mută între Chelsea și Yuki. Las-o-n pace, n-ai de ce s-o asculți.

   Nu putea să nu-i ia apărarea. Fata umană se făcuse luntre și punte să-i intre în grații în ultimele luni și nu voia s-o vadă suferind din cauza lui Yuki și a ce mai scotea ea pe gură.

   - Chiar crezi că poți să te compari?

   Dar curiozitatea lui Chelsea era aproape la fel de scandaloasă ca onestitatea, așa că se aplecă ca să se uite mai bine la Yuki și întrebă:

   - Să mă compar cu tine?

   - Cu Laurel, desigur. Realitatea e că nu e nevoie să-l aleagă pe David, deși o va face, adăugă Yuki, cu siguranță spre binele lui Tamani. Și chiar dacă n-o să-l aleagă, tu tot pe dinafară o să rămâi. Să zicem că totul o să fie așa cum visezi tu. Laurel îl părăsește pe David, care, într-o bună zi, se uită în jus și observă, pentru prima oară, că tu ești acolo de când lumea și pământul, așteptând doar să fii băgată în seamă.

   Chelsea se înroși la față ca racul, dar nu-și luă ochii de la Yuki.

   - Deodată, descoperă că ești tot ce nici nu știa măcar că și-a dorit vreodată. Te adoră și, spre deosebire de prietenul tău ciudat, e gata să meargă la orice colegiu îi spui tu.

   - Cine ți-a sp....

   - Mergeți la Harvard, vă mutați împreună, poate vă și căsătoriți. Dar, zise aplecându-se spre Chelsea, Laurel va fi mereu în mintea lui. Cu toate lucrurile pe care le-au trăit, cu toate planurile pe care și le-au făcut. E mai drăguță ca tine, are puteri mai mari ca tine, și se vede de la o poștă că e mai bună ca tine. Recunoaște, n-ai nicio șansă să fii vreodată altceva decât un premiu de consolare pentru el. Și-o să trebuiască să trăiești toată viața cu ideea că, dac-ar fi fost după David, n-ai fi avut nici cea mai mică șansă să te aleagă pe tine. Victorie pentru Laurel.

   Chelsea simțea că se sufocă. Se ridică în picioare și evită privirea lui Tamani.

   - Cred... cred că am nevoie de puțină apă.

   Tamani se uită după ea când porni spre bucătărie. Auzi apa de la robinet curgând... și curgând. Și apoi curgând încă un pic, mai mult decât era necesar ca să umpli o cană. După 1 minut, se ridică de pe scaun și-i aruncă o privire lui Yuki, care părea foarte satisfăcută.

   Shar înălță capul la auzul pașilor lui Tamani, dar acesta îi făcu semn că se întoarce imediat.

   Fără a o scăpa din ochi pe Yuki, Tamani se duse după Chelsea în bucătărie, unde o găsi cu brațele sprijinite de o parte și de alta a chiuvetei. Nu se vedea nicio cană prin preajmă.

   - Te simți bine? o întrebă încet Tamani, abia acoperind susurul apei de la robinet.

   Chleasea ridică brusc capul.

   - Îhm. N-am....

   Făcu un gest descumpănit.

   - N-am găsit niciun pahar.

   Tamani deschise ușa de la dulăpiorul din fața ei și scoase un pahar, pe care i-l întinse fără să spună nimic. Ea îl umplu și dădu să închidă robinetul, însă Tamani o opri.

   - Las-o să curgă. Așa e puțin probabil c-o să ne audă.

   Chelsea se uită în jos la jetul de apă, luptându-se, poate, cu impulsul de a n-o lăsa să se risipească, însă dădu din cap și-și retrase mâna. Tamani veni mai aproape de ea, cu un ochi la floarea lui Yuki, care abia se zărea după colț.

   - N-are dreptate, spuse el scurt. Face în așa fel încât tot ce spune să pară adevărat, dar, în realitate, răstălmăcește lucrurile până când nimic nu mai e adevărat.

   - Nu, chiar are dreptate, zise Chelsea surprinzător de convinsă. Niciodată n-o să pot fi la fel de bună ca Laurel. Nu m-am gândit la efectul pe care l-ar putea avea asupra lui David pe termen lung. Dar așa va fi. Yuki are dreptate.

   - N-ai cum să gândești asta. Laurel e total diferită de tine, iar tu, tu ești minunată în felul tău, zise Tamani, surprins de cât de mult credea ce spunea.

   Ezită o clipă, apoi îi zâmbi.

   - Tu ești mai amuzantă decât Laurel.

   - A, minunat! spuse Chelsea sec. Sigur câteva glume spuse la momentul potrivit o să-l arunce pe David în brațele mele pentru vecie.

   - Nu asta am vrut să spun, o contrazise Tamani. Serios, ascultă-mă, nu te poți compara cu o zână. Noi suntem plante. Nu știu de ce, dar vouă, oamenilor, vă place mult simetria noastră perfectă. Așadar, da, din exterior, arată diferit față de tine. Dar asta nu înseamnă că e mai bună decât tine și, sincer, poate doar la început David a fost atras de aspectul ăsta.

   - Deci, și în interior e mai bună? murmură Chelsea.

   „Acum se face că nu pricepe.”

   - Nu, ascultă. Vreau doar să înțelegi de ce Yuki n-are dreptate. În Avalon, toți au aceeași simetrie ca mine și ca Laurel. Avem un gen de... frumusețe, bănuiesc, însă înfățișarea lui Laurel nu e deloc ieșită din comun. Ba chiar are o prietenă la Academie care seamănă leit cu ea. Dacă David ar întâlni-o, prin cine știe ce împrejurare, pe Katya sau pe o altă zână mai frumoasă ca ea, crezi că va înceta s-o mai iubească pe Laurel?

   - Îmi pare rău să-ți spun, dar nu prea-ți iese, mormăi Chelsea.

   - Îmi pare rău.

   Tamani făcu o grimasă.

   - N-am vrut să spun că mereu o va....

   Chelsea scoase încet un sunet de toată mila.

   - E OK, înțeleg ce voiai să spui. Serios acum, nu trebuie să-ncerci să-i convingi pe oameni că Laurel n-are nimic special. Eu nu cred asta, și nici tu nu crezi. Iar dacă singura mea speranță că voi fi cândva cu David e să i-o sufli tu pe Laurel la un moment dat, atunci prefer să n-o faci.

   - Nu, nici vorbă de așa ceva.

   Tăcu puțin și se gândi.

   - Laurel a fost multă vreme plecată, Chelsea. Și, chiar dacă am iubit-o mereu, m-am mai uitat și după alte fete.

   Se simțea cam caraghios făcând astfel de mărturisiri.

   - A existat o zână cu adevărat frumoasă, cu care am... dansat de câteva ori, la festivaluri. N-am mai văzut-o de ani buni, dar trebuie să spun că, de când am putut fi de-adevăratelea cu Laurel - de când am putut s-o cunosc mai bine - nu m-am mai gândit niciodată la ea, adăugă el și zâmbi când Chelsea ridică o sprânceană. Abia reușesc să-mi amintesc cum arăta. O iubesc pe Laurel, așa că, pentru mine, e cea mai frumoasă zână din lume și nimeni nu se compară cu ea.

   - Da, cred că am stabilit că Laurel e grozavă, spuse Chelsea tărăgănat. Și eu sunt de aceeași părere. Aici e problema.

   - Nu. Eu.... Hai s-o lăsăm un pic pe Laurel. Doar ascultă ce-ți spun. Nu știu dacă David te va iubi vreodată. Dar, dacă o va face, adică dacă va simți asta cu adevărat, atunci nu contează cât de drăguță sa de atrăgătoare e altă fată. Dacă te va iubi pe bune, n-o să ai cum să pierzi. Pentru că nimeni n-o să se compare cu tine, nici pe departe.

   Chelsea se uită în sus la el cu ochii ei mari și cenușii, parcă rugându-se ca el să aibă dreptate.

   - Tu ai uita-o pe Laurel dacă te-ai îndrăgosti de mine?

   Tamani oftă.

   - Sigur, dac-ar fi posibil să iubesc pe altcineva în afară de ea. Totuși, nu cred că se poate.

   - Cum poate să nu te iubească? întrebă Chelsea și zâmbetul îi reveni pe buze.

   Tamani ridică din umeri.

   - Aș vrea să știu. Pe tine David cum poate?

   Ea râse din toată inima, de data asta, și toată tensiunea din bucătărie se risipi.

   - Sper să-ți iasă cu el, zise Tamani, redevenind serios.

   - Cât altruism! răspunse Chelsea, dând ochii peste cap.

   - Nu, vorbesc serios, insistă Tamani, punându-i o mână pe braț și așteptând să se uite la el. Lăsând la o parte speranțele mele, știu cum e să vrei pe cineva. Am trecut și eu prin asta și știu cât de dureros e.

   Tăcu puțin, după care îi șopti:

   - Sper să ne iasă amândurora.

   În timp ce se îndreptau spe ușă, el îi zâmbi.

   - Iar faptul că una depinde de cealaltă, ei bine, ia-o ca pe o întâmplare fericită.

Capitolul 4

         Deși Laurel făcuse deja ochi când îi sună alarma, sări ca arsă când țârâitul ei strident răsună în semiîntunericul dimineții.

   22 decembrie. De obicei, astăzi trebuia să-și ajute părinții la magazin sau să termine de decorat prin casă ascultând cântece de Crăciun și, eventual, să pregătească ceva bun. Se gândea însă că anul acesta nu avea să fie nici pe departe așa de festiv.

   Cerul era în continuare întunecat când Laurel deschise dulapul ca să-și ia una dintre bluzele făcute de zâne; părea cea mai bună idee, ținând cont că acum chiar era agent al Avalonului. În momentul în care își luă bluza roz, ca o ie, se simți de parcă ar fi avut pe ea o armură, și nu materialul acela ușor.

   Afară, exact în dreptul ușii, Laurel dădu nas în nas cu o santinelă în uniformă verde, pe care nu o recunoscu - erau atât de multe acum! - și care îi făcu impresia că voia s-o oprească.

   - Tocmai răsare soarele, zise Laurel fără să mai aștepte să-i spună ceva. Mă duc la Tamani. N-ai decât să verifici dacă sunt acolo peste 5 minute. Acum dă-te la o parte.

   Spre surprinderea ei, santinela o ascultă.

   Mai aruncă o privire în urmă când ajunse pe aleea din fața casei și se bucură nespus când văzu că fereastra de la camera părinților ei era cufundată în întuneric. Încă nu le povestise ce se întâmplase, dar, la un moment dat, trebuia s-o facă.

   - Mai durează puțin și o să se termine totul, gândi cu voce tare, sperând să aibă dreptate.

   După ce merse puțin cu mașina, Laurel bătu la ușa apartamentului și așteptă, pregătită să-i deschidă chiar Shar. Nu c-ar fi contat. Shar era cu siguranță pe undeva pe-acolo, deci tot trebuia să dea ochii cu el, până la urmă. Numai că nu chiar acum, și se simți ușurată când văzu chipul lui Tamani în prag.

   - E totul OK? întrebă Laurel încet când intră.

   - Dacă vrei să spui „liniștit”, atunci da, răspunse Tamani, uitându-se în jos la ea cu o tandrețe în privire pe care Laurel se gândi că nu i-o mai arătase de când o capturaseră pe Yuki.

   Se întrebă despre ce discutaseră Tamani și Chelsea și dacă avea vreo șansă să-i facă să stea de vorbă mai des unul cu altul.

   - Bănuiesc că e bine, atunci, zise Laurel, lăsându-și rucsacul pe podea. 

   Știa însă că așteptau cu toții să se întâmple ceva. Trecuseră deja 8 ore de când o luaseră prizonieră pe Yuki. Părea să se fi scurs mult timp, iar Klea nu prea întârzia, de obicei.

   Chelsea stătea pe un scaun lângă Tamani și părea obosită - îmbrăcată tot cu rochia aia șifonată - dar zâmbea. Tamani își pierduse lavaliera, pantofii și haina - din cauza lui Yuki - dar nu și mănușile, și avea cămașa desfăcută până la jumătatea pieptului. Amândoi arătau de parcă toată noapta ar fi petrecut, nu ar fi stat de pază.

   Auzi apa curgând, și își dădu seama că Shar făcea duș. Cu 6 luni în urmă, acest comportament tipic uman din partea căpitanului ar fi făcut-o să zâmbească. Acum, cu fiecare clipă care trecea uitându-se la ușa de la camera lui Tamani, își simțea gâtul și umerii tot mai încordați. Cum va putea oare să dea ochii cu Shar, știind ce-i făcuse mamei ei?

   - O să stau cu tine când iese, zise Tamani, gâdilându-i urechea cu răsuflarea lui.

   Nici măcar nu observase când se apropiase de ea.

   Laurel clătină din cap.

   - Trebuie să dormi și tu.

   - Am mai ațipit din când în când. Sunt bine, crede-mă, zise el, ținând-o de umeri.

   - Cum crezi, șopti Laurel și se simți extrem de ușurată la gândul că va rămâne și el acolo, cu ea.

   Amândoi se întoarseră când Shar ieși din cameră, cu părul încă ud. Rămase pe loc o clipă când o văzu pe Laurel și se uită fix la ea, ceea ce o făcu să se piardă cu firea și să lase ochii în pământ.

   - S-a întâmplat ceva în ultimele 5 minute? întrebă Shar, intrând în cameră cu mâinile în șolduri.

   Laurel se abținu să zâmbească atunci când observă cum își imita - probabil inconștient - Tamani mentorul.

   Shar se întoarse și se uită la Yuki cu o indiferență ciudată. Laurel nu știa deloc cum s-o interpreteze. De-a lungul timpului, dăduse mereu impresia că era lipsit de orice sentiment.

   Știa însă că simțea mult mai mult decât lăsa să se vadă; Tamani îi spusese o mulțime de povești despre el, povești care îi făcuseră pe amândoi să râdă cu lacrimi. Dar felul în care-și privea prizoniera - cu atâta atenție, atâta detașare - o făcea să se întrebe cum se putea oare apropia cineva de el.

   - Cât mai trebuie să așteptăm? întrebă Tamani. Încep să mă întreb dacă am făcut bine, dacă nu cumva Yuki e doar o momeală menită să ne distragă atenția, în timp ce Klea își vede în continuare de planurile ei... oricare-ar fi acestea.

   - Atâta timp cât planurile Kleei nu amenință poarta sau pe Laurel, n-avem de ce să ne facem griji. Pe Laurel o păzim neîncetat, iar ca să reprezinte cu adevărat o amenințare pentru poartă, Klea are nevoie de ea, explică Shar, arătând cu degetul, aproape acuzator, spre Yuki. Așadar, până va veni s-o elibereze pe Yuki, poarta va fi în siguranță. Mai în siguranță decât a fost vreodată, adăugă el. Noi trebue să fim aici și să facem în continuare ce-am făcut și pân-acum.

   - Crezi c-ar trebui să-i spunem lui Jamison? întrebă Laurel.

   - Nu, răspunseră în cor Shar și Tamani.

   Yuki se uită ciudat la ei, săgetându-i cu privirea.

   - De ce? insistă Laurel. Mi se pare că, dintre toate zânele, el ar trebui să știe.

   - Vino cu mine, zise Shar, luând-o înapoi spre camera lui Tamani. Tam, fii te rog cu ochii pe ea câteva minute.

   Laurel parcă avea un nod în gât. Simți finețea mănușii lui Tamani când acesta o apucă de mână.

   - O să vin să stau la ușă, dacă te face să te simți mai bine, îi șopti el.

   Însă ea clătină din cap, stăpânindu-și furia cât de bine putu.

   - Sunt OK, zise Laurel, și își dori să fi fost așa. Doar e același Shar pe care-l știm cu toții, nu?

   Tamani încuviință din cap și o strânse de mână, după care îi dădu drumul.

   - Eu mă duc acum, spuse Chelsea obosită, înainte ca Laurel să meargă în cameră după Shar.

   - Mersi mult, zise Laurel, îmbrățișându-ți prietena. Ușa de la casă e descuiată. 

   Unul dintre avantajele de a avea atâtea santinele în jurul casei era că nu trebuia să se mai obosească să încuie ușile. 

   - Încearcă să nu-i trezești pe ai mei. Crede-mă, n-ai vrea să trebuiască să le explici ce se petrece.

   Înghiți în sec. Inevitabilele explicații trebuia să le dea ea, și asta cât de curând.

   Chelsea dădu din cap și își înăbuși un căscat, după care se îndreptă spre ușa de la intrare. Tamani o încuie și puse lanțul de siguranță în urma ei.

   Laurel se îndreptă spre camera lui Tamani și nu mai aprinse lumina. Soarele apăruse deja pe jumătate, scăldând într-o lumină purpurie camera fără perdele. Era un spațiu aerisit, cu un scaun pe care atârnau diverse haine, așezat lângă un pat acoperit cu o pătură mototolită.

   Laurel îl privi lung; era patul lui Tamani. I se părea ciudat că era prima oară când îl vedea. Prima oară când intra în camera lui.

   - Închide, te rog, ușa.

   Laurel făcu întocmai, uitându-se la Tamani înainte să-i închidă ușa în nas.

   - Nu le putem spune celorlalte santinele ce-am aflat despre Yuki și nici nu putem să apelăm la Jamison, zise Shar.

   Stătea foarte aproape de ea, cu brațele încrucișate, și îi vorbea atât de încet, încât abia îl auzea.

   - Din mai multe motive, dar cel mai important e că nu putem risca să ne dăm de gol poarta. Singurul lucru care o mai desparte pe Yuki de Avalon e faptul că nu știe exact unde se află acesta. Imediat ce-ar afla, totul s-ar sfârși.

   - Dar Klea a lucrat cu Barnes. Sigur a lucrat. Trebuie să știe deja unde e pământul cu pricina.

   - Nu contează, i-o tăie Shar. Dacă nu se defrișează tot, singura șansă a ei și a lui Yuki să ajungă la poartă e să afle exact unde e și cum e ea camuflată.

   - Dar am putea trimite pe cineva. Pe Aaron, pe Silve sau....

   - Și dacă sunt urmăriți? Ăsta ar putea fi motivul pentru care Klea nu s-a grăbit până acum să-și elibereze protejata. Poate așteaptă să mergem noi după ajutoare.

   - Și dacă n-o să mai apară niciodată? i-o trânti Laurel. Doar n-o putem ține pe Yuki legată de scaunul ăla pe veci, Shar!

   Shar nu mai zise nimic.

   - Îmi pare rău, murmură Laurel; nu voise să se răstească la el.

   - Nu, e OK, spuse Shar, parcă debusolat. Ai dreptate, dar s-ar putea să nu conteze. Eu unul cred că totul o să se termine cu bine dacă reușim s-o ținem pe Yuki cât mai departe de poartă.

   - Și să stăm așa, cu mâinile-n sân, pe lângă ea?

   - Am ajuns la un punct de răscruse. În momentul ăsta nu avem decât o zână și o grămadă de suspiciuni serioase. Să zicem că mergem în Avalon. Presupunând că Klea nu știe unde e poarta, s-ar putea s-o conducem noi într-acolo. Dacă știe, e posibil să fi întins capcane pe drum. Oricum ai lua-o, avem mai mult de pierdut decât de câștigat. Și chiar dacă ajungem cu bine în Avalon, ce facem mai departe. Ce-o să zici dacă regina Marion ne poruncește s-o executăm pe Yuki?

   Laurel simți un nod în gât.

   - Crezi sau nu, ăsta e cel mai bun lucru care se poate întâmpla, zise Shar încruntat. Cealaltă variantă e să așteptăm aici, continuă el. Cercul va rezista dacă nu va fi întrerupt, dar ai grijă să nu faci vreo mișcare greșită, e foarte fragil. Un pas greșit, și Yuki se va dezlănțui asupra noastră, a tuturor. Singura cale de-a ne asigura că nu suntem în pericol e să întingem un cuțit în Yuki chiar acum.

   - Ce? Nu! spuse Laurel panicată.

   - Acum începi să înțelegi care e problema, zise Shar pe un ton blând. Fără îndoială că Yuki e periculoasă, dar n-a făcut nimic atât de grav, încât să merite să moară. Cel puțin, nu încă. Dar, indiferent ce vom face, la un moment dat o să vină aproape sigur peste noi. Sper doar ca această Klea să aibă nevoie de Yuki și să vină s-o elibereze. Iar dacă vom putea rezista suficient de mult, dacă vom găsi o cale de-a o imobiliza pe Klea aici....

   - Atunci bănuielile noastre se vor confirma, poarta nu va mai fi amenințată și nimeni nu va trebui să moară, încheie Laurel scurt. 

   Nu-i surâdea planul, însă nu avea altă idee mai bună. Doar 3 zâne și 2 oameni încercau să-i țină piept Kleei și celorlalte forțe pe care le mai avea ea la îndemână. Cu cine trebuiau să se lupte? Cu o duzină de troli? Cu 100? Cu mai multe zâne?

   - Înțelegi acum?

   Laurel dădu din cap, o parte din ea dorindu-și să înțeleagă. Nu-i plăcea să recunoască, dar planul lui Shar era, după toate probabilitățile, cel mai bun. Deocamdată.

   Fără un cuvânt, făcu stânga-mprejur și ieși din cameră. Shar închise ușa în urma ei.

   - Deci... ce trebuie să facem? întrebă ea cercetând încăperea cu privirea și făcând tot posibilul să nu se uite direct la Yuki.

   - Stăm pe scaun, și-atât. Sau în picioare. Cum dorești, zise Tamani. Eu și Shar stăm cu ochii pe ușă și pe ferestre. Eu încerc s-o mai întreb una, alta, dar n-ajung la niciun rezultat.

   Ridică din umeri, dar mai mult parcă pentru Shar decât Laurel.

   - Ca să fiu sincer, e cam plictisitor.

   Yuki pufni, dar nimeni n-o băgă în seamă.

   Din camera lui Tamani se auzi un piuit electronic, urmat de bombănitul furios al lui Shar.

   - Fir-ai tu să fii de ofilitură degerată....

   Laurel mustăci. Shar ura telefoanele mobile și înjura de fiecare dată când se descărcau. Și de cele mai multe ori avea imaginație nu glumă. Bombănelile lui crâncene nu se mai auziră când porni în căutarea „tinichelei omenești”, pe care, mai mult ca sigur, o pusese bine undeva, și acum n-o mai găsea.

   Se auzi un ciocănit în ușă și Tamani se ridică repede.

   - Probabil că iar și-a uitat Chelsea cheile.

   Shar ieși din dormitor, cu telefonul în mână.

   - Apare numele lui Silve. Ce înseamnă „text two”?

   Tamani se uită pe vizor.

   - Înseamnă c-ai primit două mesaje... începu Laurel.

   Însă Shar făcuse ochii mari, uitându-se la fereastra care dădea în spate.

   - Stai! strigă, întorcându-se spre Tamani.

   Urmară focuri de armă și ușa explodă.

Capitolul 5

               Suflul exploziei îl trânti pe Tamani la pământ și făcu lanțul de siguranță de la ușă să zornăie.

   Când Laurel se feri de ploaia dureroasă de moloz care se abătu asupra ei, văzu partea din spate a apartamentului făcându-se bucăți. Geamul și peretele se împrăștiară pe podea în momentul în care cel mai mare trol pe care Laurel îl întâlnise până atunci dădu buzna peste ei, călcând totul în picioare; un trol inferior, ca acela pe care-l văzuse legat în adăpostul lui Barnes.

   Monstrul diform și palid se zbătea, încercând să scape de Aaron, care stătea agățat de cuțitele pe care i le înfipsese în umeri. Luptându-se corp la corp, cei 2 se rostogoliră și ajunseră în bucătărie.

   Când se întoarse spre Tamani, Laurel zări îngrozită un buchet de trandafiri zburând în fața ușii de la intrare și împrăștiind pe jos petale de un roșu aprins, asemenea unor picături de sânge, în timp ce plutea încet spre închisoarea lui Yuki. Lui Laurel, clipa aceea i se păru o eternitate când se gândi că, în aproape jumătate de secundă, trandafirii aveau să măture cercul de sare. Yuki urma să fie eliberată, iar dacă Shar avea dreptate, existau toate riscurile să-i omoare de la primul până la ultimul.

   Un cuțit cu lamă de diamant spintecă aerul și nimeri buchetul învelit în hârtie, țintuindu-l în perete tocmai când ajunsese la mai puțin de un braț de bariera de sare care-i mai ținea în viață. Yuki scoase un țipăt de frustrare, iar Laurel întoarse capul spre ușa distrusă de la intrare și spre silueta din prag.

   - Callista! exclamă Shar când Klea apăru la lumină.

   Pe chipul Kleei se citi o vagă umbră de recunoaștere și se uită la Shar, continuând însă să țină armele îndreptate spre Tamani și Laurel.

   - Căpitane! Ce norocos!

   - Te-am văzut murind cu ochii mei, acum 50 de ani, zise Shar, fără să mai fie convins de ceea ce spunea. Ești Klea.

   - Shar!

   Aaron ieși împleticindu-se din bucătărie, plin de moloz și de sânge de trol. Brațul stâng îi atârna inert pe lângă corp. 

   - Mai sunt și alții care urmează să vină: am încercat să-i ținem pe loc...

   Chipul îi încremeni de groază când privirea îi căzu pe floarea mototolită a lui Yuki.

   - Zeiță a Pământului și Cerului! Asta-i....

   Dar nu apucă să termine, căci trolul se năpusti din spate asupra lui și cei 2 sfărâmară alt perete.

   - Ți-am zis să termini odată cu chestia aia! o apostrofă Klea pe Yuki.

   Pistolul îi tremura în mână - mai mult ca sigur din pricina furiei, și nu a fricii - dar Laurel nu îndrăzni să se miște.

   - Acum uite în ce belea ai intrat!

   Klea ridică o mână ca să se apere când un al doilea cuțit aruncat de Shar sfâșie aerul. Lama îi azvârli din mâna una dintre arme, trântind-o la pământ, însă ea o întoarse pe cealaltă spre Shar și trase. Împușcătura răsună în urechile lui Laurel, iar Shar făcu câțiva pași în spate, împleticindu-se și strângându-și umărul cu o mână, după care se prăbuși lângă perete.

   Profitând de ocazie, Tamani se repezi la Klea, dar ea se feri într-o parte, îl apucă de încheietură cu mâna pe care o avea liberă și-l dădu peste cap, trântindu-l la pământ.

   - Tam! strigă Shar cu vocea gâtuită, în timp ce se chinuia să se ridice.

   Însă Tamani era deja în picioare, cu un cuțit de argint în mână. Cât ai clipi, Klea se năpusti la el cu mișcări atât de grațioase, încât ai fi zis că dansa. Se feri de loviturile lui Tamani și-și trecu mânerul pistolului peste fața lui, lăsându-i o tăietură adâncă pe obraz. Îl lovi apoi peste încheietură, iar cuțitul acestuia zbură direct în mâna ei, ca și cum singur și-ar fi dorit să ajungă acolo.

   Tamani făcu 2 pași în spate, reușind să-i evite majoritatea loviturilor, dar, neavând cu ce să le pareze, ajunse în curând cu cămașa ferfeniță și pătată de sânge de la rănile superficiale de pe brațe și piept.

   Tocmai în momentul în care Laurel prinse o ocazie să ia de pe jos pistolul Kleei, văzu cu coada ochiului niște aripi rubinii fluturând. Simți că i se face greață și își dădu seama că din buchetul țintuit în perete căzuse o petală; plutind ca o pană, traiectoria ei întortocheată era un balet de răsuciri și învârtiri în adierea care pătrundea în casă. După câteva clipe, sub puterea lui Yuki, firava și inocenta frântură de floare avea să străpungă cercul și să devină o armă mortală.

   Laurel era prea departe și n-ar fi ajuns la timp.

   - Shar! strigă ea, dar aesta era prins între Tamani și Klea,mânuind un scaun pe post de scut.

   - Scoate-o de-aici! țipă Shar și, imediat după aceea, Klea îl lovi și scaunul îi zbură din mână. Acum!

   Lumea începu să se învârtă înaintea ochilor lui Laurel când Tamani o apucă de mijloc și se rostogoliră amândoi prin zidul distrus, aruncându-se în gol. Un țipăt îi scăpă de pe buze, întrerupt brusc de contactul cu solul, care-i tăie respirația. 

   Se dădură de-a berbeleacul, iar când se opriră, Laurel nu putut decât să se uite în sus, gâfâind, spre gaura făcută de trolul lui Aaron în peretele aflat la 3 metri deasupra lor.

   - Vino! zise Tamani și o ridicăpe Laurel de jos, înainte să apuce să se dezmeticească.

   Îl urma orbește, lăsându-l s-o țină strâns de mână în timp ce se îndreptau spre spatele clădirii.

   Se opriră când un trosnet de lemne răsună în văzduh și un jet de aer îi izbi peste față.

   - Cercul a fost întrerupt, spuse printre dinți Tamani.

   Sunetul continuă și, imediat ce ocoliră blocul, Tamani se întoarse și o lipi pe Laurel cu spatele de perete.

   - E plin de troli în față, îi șopti, cu gura lipită de urechea ei. Nu putem ajunge la mașină; trebuie să fugim. Ești gata?

   Laurel încuviință din cap, în timp ce mârâielile trolilor se amestecau în urechile ei cu vijelia asurzitoare de așchii. Tamani o apucă de mână și o trase după el. Ea încercă să arunce o privire în urmă, însă Tamani îi atinse obrazul cu degetul și o făcu să se uite înainte.

   - Mai bine nu, zise el cu blândețe, fugind cât îl țineau picioarele pe fâșia goală de pământ, până ce ajunse la adăpostul copacilor, unde încetini.

   - Ce-o să se întâmple cu Shar? întrebă Laurel cu vocea tremurândă în timp ce alergau printre copaci.

   Tamani sărea în toate părțile, ajutând-o cu o mână să țină pasul cu el și ținând-o pe cealaltă strâns pe lângă corp.

   - O să se descurce el cu Klea, răspunse. Pe tine trebuie să te punem acum la adăpost.

   - De ce i-a spus Callista? întrebă Laurel gâfâind.

   Pentru ea, nu avea nicio noimă nimic din ce se petrecuse în ultimele câteva minute.

   - Sub numele ăsta a cunoscut-o el, răspunse Tamani. Callista e, de fapt, o legendă printre santinele. E o Amestecătoare care a fost la Academie și exilată apoi, înainte ca tu să fi văzut lumina zilei. Se presupunea că a murit într-un incendiu. Sub ochii lui Shar, mai demult, în Japonia.

   - Dar s-a prefăcut?

   - Așa se pare. Și s-a priceput de minune, ținând cont că Shar e tare meticulos când pune la cale chestii de genul ăsta.

   - Și de ce-a fost exilată? întrebă Laurel cu răsuflarea tăiată.

   Tamani vorbea sacadat în timp ce alerga printre copaci, iar Laurel se chinuia să înțeleagă ce spune.

   - Shar mi-a povestit odată că s-a jucat cu vrăji nefirești, otrăvuri de zână... arme botanice, practic.

   Nu-i spusese ei Katya, cu două veri în urmă, despre niște zâne care merseseră prea departe cu lucruri de genul ăsta? Ea trebuie să fi fost...

   Stomacul lui Laurel se făcu ghem la gândul că o Amestecătoare de la Academie crease niște otrăvuri atât de diabolice, încât fusese exilată din cauza asta. Klea era înfricoșătoare și fără vrăji.

   Mai alergară în tăcere câteva minute, până ce găsiră poteca ascunsă despre care Laurel știa că Tamani o mai străbătuse de sute de ori în ultimele luni.

   - Ești sigur că n-o să pățească nimic? întrebă Laurel.

   Tamani ezită.

   - Shar e... un maestru Ademenitor. Ca în povestea cu „Fluierașul dim Hameln”, pe care ți-am spus-o acum câteva săptămâni. El poate controla de la distanță mintea oamenilor, iar puterea lui e mult mai mare decât a majorității zânelor Ademenitoare. Mult mai mare și decât a mea, adăugă el încet. Se... se poate folosi de oameni. Ca să lupte împotriva ei.

   - Deci o să le... controleze gândurile? întrebă Laurel, nelămurită.

   - Hai să zicem doar că e o idee foarte, foarte proastă să te lupti cu Shar într-o clădire plină de oameni.

   „Sacrificii” își dădu seama Laurel. „Bariere umane aruncate în calea Kleei ori soldați luptând împotriva voinței lor.”

   Înghiți în sec și încercă să nu cadă în timp ce-l urma pe Tamani, care fugea deja prea repede ca să mai poată ține pasul cu el.

   În curând, începu să recunoască copacii; se apropiau de intrarea din spatele casei. În momentul în care intrară în curte, Tamani scoase niște fluierături ascuțite. Secundul lui Aaron, o zână înaltă și tuciurie pe nume Silve, ieși cât ai clipi dintre copaci.

   - Tam, sunt peste tot!

   - Și asta nu-i partea cea mai rea, răspunse Tamani, gâfâind.

   Laurel se opri și-și puse mâinile pe genunchi, încercând să-și recapete suflul în timp ce Tamani explica ce se întâmplase, iar Silve vocifera vehement la auzul amănuntelor pe care Tamani și Shar le tăinuiseră.

   - N-avem timp de explicații acum, i-o reteză Tamani. Shar are anevoie de întăriri, și are nevoie acum!

   Cele două santinele puseră la cale în câteva secunde un plan de distribuire a forțelor, după care Silve se urcă într-un cocap și strigă niște ordine.

   Mama lui Laurel era în bucătărie, îmbrăcată într-un capot subțire legat lejer în talie, și părea îngrijorată.

   - Laurel? Pe unde-ai fost? Și ce...?

   Arătă spre cămașa udă și sfâșiată a lui Tamani.

   - Chelsea e-aici? întrebă Laurel, ignorând întrebarea mamei.

   Deocamdată.

   - Nu știu. Credeam că ești în pat. 

   Se uită din nou la Tamani, iar chipul lui abătut o făcu să se schimbe la față.

   - Din nou troli? îl întrebă în șoaptă.

   - Mă duc să văd dacă Chelsea e aici, zise Laurel împingându-l ușor pe Tamani spre un scaun de bar.

   Urcă în grabă scările, întredeschise ușa de la camera ei și văzu inconfundabilul păr cârlionțat al lui Chelsea răsfirat pe pernă. Închise apoi ușa încet și răsuflă adânc, atât de ușurată, încât se așeză pe covor.

   Se uită în sus când auzi pași, dar constată că era tatăl ei, care venea împleticindu-se de somn pe hol.

   - Laurel, ce s-a întâmplat? Ești bine?

   Îi venea să plângă, din cauza avalanșei de evenimente care îi acapareseră viața în mai puțin de 24 de ore, dar încercă să se stăpânească.

   - Nu, șopti ea. Nu, nu sunt.

Capitolul 6

            Ca apa care curge într-un baraj, mai întâi picătură cu picătură, apoi sub formă de torent, Laurel își căuta cuvintele ca să le explice părinților ei totul, inclusiv întâmplările petrecute cu o săptămână în urmă, despre care evitase să le povestească.

   Când se liniști, după ce le spuse cum Klea îi atacase, iar Shar era încă în pericol, ritmul povestirii deveni tot mai lent, apoi se încheie, în sfârșit, simțindu-se purificată și despovărată - cu excepția amintirii singurului lucru pe care nu avea niciodată să li-l spună, care o mistuia pe interior.

   - N-am... n-am știut cum să vă spun mai devreme, încheie ea.

   - O zână de iarnă? întrebă tatăl.

   Laurel încuviință din cap.

   - Genul de zână care poate face cam orice?

   Laurel se frecă la ochi.

   - Dac-ai ști doar....

   Mama lui Laurel se uită în sus la Tamani, care rămăsese tăcut cât povestise Laurel.

   - Fiica mea e în primejdie?

   - Nu știu, recunoscu Tamani. Deși e o zână de iarnă, nu cred că Yuki reprezintă un pericol pentru Laurel, în mod special. Cu Klea însă e altă poveste. Face lucruri care nu sunt nici pe departe legale în Avalon și nu știm ce urmărește.

   - Ce rău îmi pare că nu i-am dat Kleei una-n cap și n-am scos-o afară de păr când a fost la noi luna trecută, zise tatăl lui Laurel, mai în glumă, mai în serios.

   - Ar trebui oare să te ducem undeva, Laurel? întrebă mama ei.

   - Cum adică?

   - Ai fi mai în siguranță dacă te-am lua și am pleca de-aici? Ne putem strânge lucrurile într-o oră.

   Spunând astea, se ridică de pe scaun și se uită în jos la Laurel cu o expresie protectoare atât de serioasă, încât ei îi veni să râdă și să plângă în același timp.

   - Nu pot pleca, zise Laurel cu blândețe. E responsabilitatea mea. Dacă Klea chiar ar fi vrut să-mi facă rău, ar fi avut o grămadă de ocazii până acum. Nu cred că asta vrea, în ceea ce mă privește.

   - Și ce vrea de la tine?

   Laurel ridică din umeri.

   - Probabil, pământul. Poarta spre Avalon. Cum a zis și Tamani, pur și simplu, nu știm.

   - Și nici n-o să aflăm până n-o să se-ntoarcă Shar, adăugă Tamani.

   Laurel băgă de seamă cum strângea ușor din pumni și îi puse o mână pe braț.

   - O să se întoarcă, spuse ea încet, sperând că fusese mai convingătoare decât se simțea.

   - Știi ceva, spuse Tamani încet fără s-o privească, poate că mama ta are dreptate. Am cam terminat ce-aveam de făcut pe-aici. Jamison ne-a spus să găsim cauza problemei cu trolii. Klea i-a adus pe troli ca s-o salveze pe Yuki. Asta dovedește destul de clar, după părerea mea, că sursa problemei e chiar ea, Klea, așa că misiune îndeplinită. Restul depinde doar de Aaron și Shar, dar dacă ei nu.... reușeasc....

   Tamani făcu o pauză, și Laurel aproape că văzu cum se gândește la ce era mai rău.

   - Poate c-ar trebui să pleci.

   Laurel clătina deja din cap.

   - Cu toate santinelele astea din pădure, nu există loc mai sigur ca ăsta. 

   Se întoarse spre mama ei.

   - Știu că vrei să mă protejezi, dar am o misiune de dus la bun sfârșit, și pe mine se bazează sute de zâne din Avalon să fac din lumea lor un tărâm sigur. Dacă Shar și Aaron n-o pot opri pe Klea, iar eu pot face ceva în sensul ăsta, atunci trebuie să fiu aici. Nu pot fugi de toate astea. Doar...

   Mama îi zâmbi, iar ochii îi luceau înlăcrimați.

   Laurel ridică descumpănită din umeri.

   - Doar vreau să ajut.

   - N-avem nicio șansă să te convingem, nu-i așa? întrebă tatăl.

   Clătină din cap, de teamă ca nu cumva vocea să-i tremure și să-i dea apă la moară să mai încerce.

   - Poate că dumneavoastră ar trebui să plecați, fără Laurel, propuse Tamani. Klea nu cred să aibă vreo treabă cu dumneavoastră, dar cel puțin ar sta Laurel liniștită, știindu-vă în siguranță.

   Mama lui Laurel se uită la ea.

   - Dacă fata noastră rămâne, rămânem și noi.

   Tamani dădu din cap.

   Tatăl ei se ridică în picioare, oftând.

   - Mă duc să fac un duș. Să-mi lipezesc mintea. O să ne gândim noi la un plan după aceea.

   - Trebuie să-l sun pe David, zise Laurel, luând telefonul în timp ce tatăl ei urca scările.

   - De ce trebuie să fie David preste tot prezent? bombăni Tamani, pregătit s-o lase singură.

   - Deoarece crede că urmează tura lui, îi dădu peste nas Laurel, formând numărul lui David, în timp ce Tamani își scotea mobilul.

   - Are iPhone? întrebă mama când țârâitul soneriei de apel răsună a doua oară în urechea lui Laurel.

   Ea dădu din cap.

   - Asta e o informație pe care o s-o folosesc data viitoare când o să discutăm să-mi luați și mie un telefon.

   - Există.... semnal în Avalon? întrebă ea.

   Laurel ridică din umeri și-i lăsă lui David un mesaj scurt să o sune când se trezește. Se gândise să-l sune și pe fix, dar nu voia s-o trezească pe mama lui. La urma urmei, era abia 7 dimineața. Trebuia să aștepte.

   Ca toată lumea.

   Cu mâna în buzunar, Tamani umbla de colo colo prin bucătărie, iar Laurel simți că o ia razna.

   - Nu vrei niște ceai, Tamani? întrebă, într-un sfârșit, mama ei, pe un ton puțin tăios.

   Umblatul de colo colo un era o chestie obișnuită în familia Sewell.

   - Ori poate vrei să... te speli puțin?

   - Să mă spăl? zise Tamani, luat pe nepregătite.

   Își cercetă cu privirea cămașa făcut ferfeniță și brațele pline de zgârieturi, care nu mai sângerau acum.

   - N-ar fi o idee rea, zise el șovăind.

   - Nu vrei și să mănânci ceva? sugeră Laurel. Date fiind ultimele evenimente, cred că ai putea să mănânci și chestii verzi acum, adăugă și râse forțat.

   Tamani dădu hotărât din cap.

   - Mda. Mersi. Broccoli, dacă aveți.

   - Eu mă duc până sus să-ți caut un tricou, se oferi mama lui Laurel, dând să plece după soțul ei.

   - Mulțumesc, șopti Tamani, cu ochii din nou în telefon.

   Laurel aproape că îi vedea nerăbdarea cu care aștepta să sune. Cu mâini amorțite, luă un cuțit și începu să taie căpățâna de broccoli pe care o scosese din frigider.

   Tamani întoarse puțin capul, ascultând pașii mamei lui Laurel, care urca scările spre camera ei. Apoi, se lăsă pe spate în scaunul de bar și își trecu mâna prin păr, oftând.

   Laurel puse câteva buchețele de broccoli pe o farfurie și i-o întinse, iar el o luă cu o mână, iar cu cealaltă o prinse de mână, uitându-se atât de fix în ochii ei, încât lui laurel i se tăie respirația. Puse apoi farfuria pe masă și o strânse la piept.

   Laurel se lipi de el, apucând între degete ce mai rămăsese din cămașă. Tamani își plimba acum mâinile prin părul ei, pe spate, apăsând-o aproape dureros cu degetele.

    - Chiar am crezut că e gata, îi șopti el serios la ureche.

   Când buzele lui îi atinseră gâtul, obrajii și pleoapele, Laurel nu se împotrivi. Apoi o sărută nebunește și înfometat, iar ea se abandonă în brațele lui cu aceeași pasiune și ardoare. Abia în momentul acela, când o săruta cu disperare, Laurel își dădu seama că se aflaseră la un pas de moarte. 

   Laurel îi mângâie tăietura de pe obraz, dar se opri, când Tamani icni ușor de durere. El însă nu dădu înapoi, ci o trase mai aproape. Laurel și-ar fi dorit să fie mai mult timp: timp să se piardă în sărutările lui, să uite că Shar era undeva acolo, luptând pentru viețile lor.

   Desprinzându-se de buzele ei, își lipi fruntea de ea și o privi în ochi.

   - Mulțumesc, îi spuse el încet. Aveam... aveam nevoie să te simt o clipă.

   - Cred că și eu, îi spuse Laurel, luându-l de mână.

   Tamani se uită în ochii ei și o mângâie pe față cu degetul mare. Disperarea se risipise, și acum simțea o pace interioară și o profundă liniște. Își trecu timid buzele peste ale ei. Laurel se lipi de el, dorindu-și mai mult. Abia când auzi țârâitul telefonului coborî cu picioarele pe pământ. Sună din nou, iar Laurel încercă să-și recapete răsuflarea.

   - Ăsta trebuie să fie David, șopti ea.

   Tamani îi mângâie cu degetul mare buza de sus, după care își luă mâna și se întoarse la farfuria lui cu broccoli în timp ce ea răspundea la telefon.

   - Laurel! zise David confuz. Ești acasă. Te-ai trezit târziu? Vrei să mă duc eu în locul tău?

   Îl auzea foindu-se, probabil trăgându-și pe el blugii și tricoul și grăbindu-se să plece ca să rezolve situația.

   - Nu, nu, e mai rău de-atât, zise Laurel liniștită.

   Agitația lui David de la celălalt capăt al firului se domoli când îi povesti cele întâmplate.

   - Vin la tine.

   - Cred că sunt deja destui oameni stresați în casa asta, îi explică Laurel.

   - Atunci, o să stau și-o să aștept. Deși... m-aș simți ma bine dacă aș veni la tine, pentru orice eventualitate. Vrei?

   Laurel își înăbuși un oftat. Își dădea prea bine seama ce simțea, iar dacă ar fi fost invers, și ea ar fi gândit la fel.

   - Bine. Dar te rog, intră și gata, când ajungi. Să nu bați la ușă, să nu suni sau mai știu eu ce. Chelsea doarme încă, și chiar trebuie să se odihnească.

   - Am înțeles. Și... mersi, Laurel.

   Laurel închise și se întoarse spre Tamani.

   - Vine încoace.

   Tamani dădu din cap și înghiți gura de broccoli pe care tocmai o luase.

   - Mi-am dat seama.

   - Cine vine? întrebă mama lui Laurel, coborând treptele.

   - David.

   Mama lui Laurel oftă, puțin amuzată de situație, și-i întinse lui Tamani un tricou.

   - Trebuie să recunosc că habar n-am ce-i spune băiatul ăla mamei lui.

Capitolul 7

        Tamani scrâni din dinți când își luă tricpul cel nou - era prea mare - acoperindu-și bandajele pe care i le pusese Laurel în ultimele 10 minute.

   Venise și David, iar acum Laurel stătea lângă el pe canapea și-i povestea despre atacul de dimineață.

   Părinților lui Laurel le venise ideea să nu se mai ducă o vreme la serviciu, însă Tamani le explicase că era mai bine pentru toată lumea să se ocupe în continuare de magazin, ca în zilele obișnuite.

    - Și acum ce facem?

  Tamani se uită înspre canapea și își dădu seama că David vorbea cu el.

   - Așteptăm vești de la Shar, mormăi Tamani. Silve a luat cu el la apartament o unitate întreagă de santinele, ca să le vină de hac trolilor. Trebuie să ne anunțe din clipă-n clipă că terenul a fost curățat.

   - Și....

   David ezită să continue.

   -  Dacă nu reușesc?

   Gândul ăsta îl măcina și pe Tamani de vreo oră deja.

   - Habar n-am.

   Ar fi vrut să adauge c-o va lua pe Laurel cu el și-o va duce într-un loc unde să n-o găsească nimeni - nici măcar David - și unde o să fie în siguranță. Însă Laurel era hotărâtă să rămână pe baricade, așa că Tamani se gândi că n-avea rost s-o prevină că ar fi putut fi nevoiți să fugă, fie că îi surâdea sau nu ideea.

   - Nu-mi place cum sună chestia asta, spuse David.

   - Mda, nici mie, spuse nervos Tamani. Nici nu suntem tocmai în siguranță, doar că e cel mai sigur loc în momentul de față.

   „Însă cât va mai fi?”

   Își încrucișă brațele și se uită la David.

   - Tu ai vrea să pleci?

   David se uită urât la el și nu spuse nimic.

   Telefonul lui Tamani începu să-i vibreze în mână. Se uită la ecran și văzu căsuța albastră care anunța primirea unui mesaj.

   - De la... Shar?

   „Klea a luat-o pe Yuki și-au fugit. M-am dus după ele.”

   Apoi telefonul bâzâi iarăși - de data asta era o poză.

   Tamani își plimbă degetele pe ecran o dată, de două ori, de trei ori, pentru ca telefonul să-i recunoască amprenta și să se deschidă. O clipă, se chiorî la poza minusculă, după care apăsă pe ea ca s-o mărească.

   Nu că asta l-ar fi ajutat la ceva.

   În fundal, era o căsuță din lemn cu formă de cort. În fața ușii se zăreau două siluete minuscule.

   - Ce e? întrebă Laurel.

   El îi făcu semn să se apropie.

   - E de la Shar.

   - Shar?

   În glasul lui Laurel se simțea aceeași uimire pe care o simțea și el.

   - Ți-a trimis mesaj el?

   Tamani încuviință din cap și se uită la poză mai atent.

   - Zice că Yuki a plecat cu Klea, iar el le-a urmărit până aici.

   Alunecă cu degetele pe ecran și făcu zoom pe cele două siluete, ca să nu spună ceva fără să fie sigur.

   - Gărzile alea două. Nu cred că sunt oameni, zise el încet.

   - Troli? întrebă David de pe canapea.

   - Zâne, zise Tamani, fără să-și dezlipească privirea de pe ecran. Nici măcar nu par să se prefacă. Aici trebuie să fie... Nu știu. Cartierul general al Kleei?

   - Oare ar trebui să-l suni? sugeră Laurel, însă Tamani clătină din cap.

   - În niciun caz. Dacă e, într-adevăr, acolo, nu pot risca să-l dau de gol.

   - Nu poți să-l localizezi cu GPS-ul tău?

   - Ba da, numai că nu știu dacă are rost. N-a mai scris nimic când a trimis poza asta, ceea ce mă face să cred că deocamdată nu trebuie să acționez în niciun fel.

   Băgă mâinile în buzunare, cu una încleștată pe telefon, și începu din nou să umble de colo colo.

   Nu după mult timp, telefonul vibră din nou. Încă o imagine.

   - Astea ce mai sunt? întrebă Laurel, aplecându-se lângă el să vadă mai bine tulpinile înalte și verzi.

   Tamani simți că i se întoarce stomacul pe dos. Recunoscu într-o secundă ce plantă avea înaintea ochilor.

   - Sunt vlăstari, zise el.

   - Vlăs... o! făcu Laurel, cu răsuflarea tăiată.

   - Vlăstari din care se nasc zânele? întrebă David și se ridică de pe canapea să se uite peste umărul lui Tamani.

   Tamani încuviință din cap încremenit.

   - Dar sunt zeci! zise Laurel și tăcu o clipă. De ce sunt tăiate multe dintre ele?

   Tamani însă nu era în stare decât să clatine din cap în timp ce se holba la poză, încercând să înțeleagă mesajul lui Shar. Nu părea să fie deloc OK. Nu era Grădinar, dar starea în care se aflau plantele era înspăimântătoare chiar și pentru un neinstruit.

   Vlăstarele erau prea apropiate unele de altele, iar tulpinile erau prea scurte în comparație cu mărimea bulbului. Erau cel puțin subnutrite și, probabil, iremediabil distruse.

   Dar cel mai tare îl îngrijorau tulpinile tăiate. Singurul motiv pentru a face acest lucru era acela de a le recolta mai devreme. Mama lui Tamani făcuse odată așa, ca să salveze un pui de zână aflat pe moarte, însă Tamani nu credea că motivele Kleei erau atât de materne. Și nici nu înțelegea de ce tăiase atât de multe. Mai mult ca sigur că le folosea la ceva. Și în niciun caz ca să-i țină de urât.

   În timp ce se gândea la cele mai groaznice lucruri, veni o altă poză, de data aceasta cu un raft plin de sticluțe verzi. Tamani n-avea nici cea mai vagă idee ce puteau fi, așa că înclină ecranul spre Laurel, întrebând-o:

   - Recunoști serul ăsta?

   Laurel clătină din cap și zise:

   - Aproape jumătate din seruri sunt verzi. Poate fi orice.

   - O fi oare...

   Însă nu mai apucă să continue, că telefonul îi zbârnâi iarăși în mână. Nu mai era un mesaj, ci un apel. Tamani trase adânc aer în piept și răspunse.

   - Shar? spuse el, întrebându-se dacă nu cumva i se simțea disperarea în glas.

   Laurel se uită la el îngrijorată, preocupată, sperând să poată desluși ceva în privirea lui.

   - Shar? repetă el, mai liniștit de data asta.

   - Tam, am nevoie de ajutorul tău, spuse în șoaptă Shar. Trebuie să....

   Pe fundal se auziră niște fâșâieli puternice și i se păru că Shar lăsase telefonul jos.

   - Stai pe loc, dacă nu vrei să zboare raftul ăsta, se auzi limpede vocea lui Shar, dar cu un pic de ecou.

   „Și-a pus telefonul pe speaker”, zise Tamani în sinea lui, gata să izbucnească în râs, dar se abținu.

   Vocea Kleei, mai ștearsă, dar destul de clară, se auzi din nou.

   - Serios, căpitane? Chiar crezi că e cazul? Deja mi-ai dat ca naiba programul peste cap lăsând-o lată pe biata Yuki.

   „Lăsând lată o zână de iarnă?” se gândi Tamani, mândru și sceptic totodată. „Mă întreb cum o fi reușit.”

   - Te-am văzut arzând, zise Shar, clocotind de furie. Focul era atât de puternic, încât 3 zile nimeni nu s-a putut apropia de locul ăla.

   - Cui nu-i place un foc pe cinste? zise ea în batjocură.

   - I-am spus să ducă cenușa la laborator. Academia a confirmat că în incendiul ăla murise o zână de toamnă.

   - Cât zel! De-aia mi-am și lăsat inflorescența în urmă. Nu cred că s-ar mai fi păcălit dacă nu era proaspătă.

   Laurel puse mâna pe brațul lui Tamani.

   - E...

   Tamani o atenționă blând să nu vorbească și își luă telefonul de la ureche, apăsând pe speaker și dând sonorul pe mut, pentru orice eventualitate.

   - Unde-ai găsit-o pe Yuki? se auzi limpede vocea lui Shar.

   - S-o găsesc? Vai, căpitane, nu e nevoie decât de o singură sămânță, dacă știi ce să faci cu ea. A fost destul de greu, pentru că a trebuit să lucrez la butași, dar, în ultimele două decenii s-au făcut mari progrese în domeniul clonării. Am descoperit rapid că fiecare mugur are propriul destin, indiferent din ce părinți se trage. Așadar, a fost doar o chestiune de timp până să vină o zână de iarnă.

   - Și de unde-ai luat sămânța?

   - Asta chiar n-ar trebui să-ți spun, zise Klea, dar ideea e prea bună ca s-o țin secret. Am furat-o de la zânele malefice.

   - Tu însăți ești o Malefică, în caz c-ai uitat.

   - Nu mă amesteca pe mine cu nebunele alea fanatice, îl apostrofă ea. N-am aflat niciodată de unde au luat sămânța, și nici nu contează. Una m-a văzut când am furat-o, și-am luat-o la fugă. Vai, cât de furioasă era! își aminti Klea, vorbind în șoaptă. Dar cred că, de altfel, o cunoști și tu - Shar de Misha.

   Tamani închise ochii, imaginându-și cum trebuie să se simtă prietenul lui acum, când descoperise secretul mamei sale, acel secret care ar fi putut salva atâtea vieți. 

   Urmă o tăcere lungă, după care Shar îi spuse:

   - Ai aici o rezervă mare de sticulțe. Măcar spune-mi pentru ce-o să mor. Mi-ești datoare cu chestia asta.

   - Singurul lucru cu care-ți sunt datoare e un glonț în cap.

   - Așadar, ar tebui s-o las baltă, zise Shar. Oricum o să mă ucizi.

   Shar ridica tonul din ce în ce mai mult, provocând-o pe Klea cu îndemnurile lui bine ticluite. 

   Tamani își dădea seama că Laurel aștepta să-i spună ceva, însă acum nu era momentul, nici măcar pe muțește. Se strădui să se concentreze și să asculte mai departe, încercând să respire fără să facă zgomot.

   Klea șovăi.

   - Bine. Dar să nu crezi că așa o să scapi. Mi-a luat mult timp să le fac și nu vreau să le irosesc, chiar dacă sunt ultimul lot. Pe majoritatea le-am folosit deja.

   - Așa îi faci pe troli să devină imuni la otrăvurile noastre?

   - În Avalon, bolile se tratează. Aici, în lumea oamenilor, bolile se previn. Sticluțele astea fac, practic, același lucru. Sunt un fel de vaccinuri. Și da, le oferă trolilor imunitate.

   - Imunitate la magia zânelor, vrei să zici. La magia de toamnă.

   Tamani nu mai auzise cuvântul „vaccinare” până atunci, dar lucrurile deveneau bolnăvicios de evidente. Klea crea o întreagă hoardă de troli imuni la magia zânelor de toamnă. Așa se explicau toate problemele pe care le avuseseră înultimii ani - săgeata care nu avusese niciun efect asupra lui Barnes, cu 2 ani în urmă; serul lui Laurel care doborâse 4 troli, atunci, în far, dar nu și pe Barnes; globul fermecat la care trolii fuseseră imuni după Cursa de Toamnă, cu câteva luni în urmă; serurile de urmărire care nu-și mai făceau treaba. Toate erau opera Kleei.

   - Trolul acela superior, zise Shar, dându-și seama despre ce era vorba la fel de repede ca Tamani.

   - A, da! Ți-l amintești pe Barnes. Cândva, a fost porcușorul meu de Guineea. Lucrurile n-au mers prea bine, așa că a luat hotărârea să se întoarcă împotriva mea. Dar mi se pare teribil de reconfortant să am un plan sau două de rezervă. Ție nu?

   Shar râse forțat.

   - În momentul ăsta, mi-aș dori să am măcar unul.

   - Că bine zici! ciripi Klea pe un ton care pe Tamani îl făcu să-și dorească să dea cu telefonul de pământ. Numai că amândoi știm că n-ai niciunul. Ori tragi de timp fiindcă ți-e frică de moarte - ceea ce-ar fi foarte aiurea - ori speri să transmiți în mod miraculos această informație în Avalon înainte să-l invadez, lucru care n-o să se întâmple. Așa că fii amabil și treci aici, ca să te pot ucide....

   - Și cum crezi c-o să faci asta? o întrerupse Shar, iar Tamani se străduia din răsputeri să fie atent la el, și nu la imaginile înspăimântătoare care-i treceau prin minte în legătură cu ce i s-ar fi putut întâmpla celui mai bun prieten al lui. Torturând-o pe Laurel până-ți spune unde e poarta? N-o va face. E mai puternică decât crezi.

   - La ce naiba aș avea nevoie de Laurel? Știu unde e poarta. Yuki a cules deja informația asta din capul ei acum o săptămână.

   Alarmată, Laurel ridică șocată privirea, dar înțelese repede, în timp ce Tamani încerca și el să-și dea seama cum fusese cu putință.

   „Durerile alea de cap.”

   Durerea aceea înfiorătoare după atacul trolilor, când mintea îi fusese vulnerabilă și gândurile îi puteau fi dirijate spre Avalon. Telefonul pe care îl primise Yuki de la Klea, sclipirile din privirea ei erau indicii că avusese planul ăsta tot timpul, de-asta îi trimisese noaptea pe troli pe urmele lor. Pe lângă alte dureri de cap mai blânde, Laurel pomenise de una puternică odată, când era la școală, la dulap, în ultima zi înainte de vacanță; chiar spusese că era posibil să fie din cauza lui Yuki. Însă Tamani n-o crezuse, și oricum avea de gând s-o prindă. Nu e de mirare că Klea fusese atât de furioasă când Yuki insistase să rămână la bal; doar își dusese la bun sfârșit misiunea. Rămăsese dintr-o pasiune necugetată față de Tamani.

   Tamani închise ochii și încercă să se calmeze și să respire adânc. Nu era momentul să se piardă cu firea.

   - Atunci, mai am o lutimă rugăminte.

   Tamani deschise de îndată ochii. Era ceva în vocea lui Shar care nu-i plăcea. Ceva neliniștitor.

   - Spune-le lui Ari și lui Len că le iubesc, zise Shar, iar vorbele i se auzeau din ce în ce mai clar, deși îi tremura glasul. Mai mult decât orice pe lumea asta.

   Lui Tamani îi îngheță sângele în vene.

   - Nu! imploră el în șoaptă, fără să se mai poată abține.

   - Foarte drăguț din partea ta, Shar, dar să știi că n-am nicio mesagerie.

   - Știu, era pur și simplu o... ironie.

   - Ironie? Nu înțeleg.

   O zguduitură incredibilă răsună în fundal, de parcă sute de pocale de cristal s-ar fi izbit de podea, făcând-o pe Laurel să-și ducă mâna la gură.

   - Eu zic să-l întrebăm pe Tamani, propuse Shar, iar Tamani tresări la auzul propriului nume. El le are pe-astea cu limba. Tamani, nu-i așa că oamenii numesc asta „ironie”? Pentru că nu mi-am imaginat niciodată c-o să-mi petrec ultimele minute din viață încercând să-mi dau seama cum funcționează afurisitul ăsta de telefon.

   - Nu! țipă Tamani. Shar!

   Strânse descumpănit telefonul. Un foc de armă - căci asta era, fără îndoială - îi sparse timpanul, iar stomacul i se strânse și căzu în genunchi. 4 împușcături. 5. 7. 9. Apoi se așternu tăcerea, iar apelul se încheie.

   - Tam?

   Vocea lui Laurel era aproape o șoaptă, iar mâinile ei încercau să-l atingă.

   El nu se putea mișca, nu putea respira, nu putea să facă nimic altceva decât să stea tăcut în genunchi, cu mâna încleștată pe telefon, implorând din priviri ecranul să se aprindă din nou și numele lui Shar să pâlpâie în fundal, iar el să-i râdă în nas apoi, încerând să-l convingă că fusese doar o glumă.

   În adâncul sufletului, știa însă că nu e va întâmpla asta.

   Cu mâinile tremurânde, reuși să-și bage telefonul în buzunar și să se ridice în picioare.

   - A sosit momentul, zise, surprins el însuși de cât de calm era. Să mergem!

   - Să mergem?

   Laurel părea la fel de zguduită pe cât era Tamani în interior.

   - Unde?

   „Chiar, unde?”

   Când vânau troli, Shar îl dăscălise să fie un Fear-gleidhidh adevărat. Trebuia oare s-o ia pe Laurel și să fugă? Îl durea creierul tot încercând să găsească cea mai bună soluție, dar zgomotul împușcăturilor și imaginea lui Shar ciuruit de gloanțe îi paraliza mintea complet.

   „Spune-le lui Ari și lui Len că le iubesc.”

   Ariana și Lenore erau în Avalon. Cuvintele lui nu erau doar un mesaj de rămas-bun; erau instrucțiuni. Tamani tocmai primise ultimul ordin.

   - La poartă, răspunse el. La Jamison. Shar n-a fost obligat să-i spună Kleei că ascultam la telefon, ci a făcut asta cu bună știință. Ai auzit-o pe Klea când a zis c-a terminat-o cu noi. Shar ne-a făcut să devenim din nou ținta ei, ca să-i distragă atenția și să-i distrugă echilibrul. Ne-a dat timp să-i prevenim pe cei din Avalon, așa că vom face întocmai.

   În timp ce vorbea, Tamani reușea încet să pună lucrurile cap la cap.

   - Acum! adăugă el, scoțându-și deja cheile din buzunar.

   Porni spre ușă, dar David îi sări în față, blocându-i calea.

   - Hei, hei, hei! zise el, ridicând mâinile. Hai să mai stăm puțin.

   - Dă-te la o parte! îi ordonă Tamani furios.

   - Avalon? Acum? Nu cred că-i o idee bună.

   - Ție nu ți-a cerut nimeni părerea.

   Desigur, acum se găsise să se contrazică.

   David se mai înmuie, dar Tamani refuză să bage de seamă. N-avea nevoie de mila unui om.

   - Uite ce e, frate, zise David, tocmai ai auzit cum a fost omorât prietenul tău. L-am cunoscut foarte puțin, și mă simt destul de rău eu în momentul ăsta. Nu lua decizii pripite, mai ales după... după ce s-a întâmplat.

   - După ce s-a întâmplat? Adică, vrei să spui după ce Shar a fost ucis?

   Simți un gust sărat când rosti acele cuvinte, dar încercă să nu-l lase pe David să-și dea seama cât de rău îi făcea să vorbească despre asta.

   - Ai habar pe câți prieteni de-ai mei i-am văzut murind? îl întrebă Tamani, încercând să nu se mai gândească la asta. Din păcate, ăsta nu e primul. Și știi ce-am făcut? De fiecare dată?

   David clătină din cap, străbătut de un fior.

   - Mi-am luat arma - uneori chiar le-am luat armele - și am făcut ce aveam de făcut până la capăt. Așa fac eu. Acum, o să-ți zic o singură dată: Dă-te din calea mea!

   Ezitând, David făcu un pas într-o parte, dar se ținu după el și își propti piciorul în ușă când Tamani dădu să iasă.

   - Atunci, lasă-mă să vin cu tine, îi spuse el. Conduc eu. Tu poți să stai în spateși să te gândești cum e mai bine să faci. Iar dacă te răzgândești...

   Întinse brațele ca și cum ar fi vrut să-l îmbrățișeze.

   - A, deci acum tu ești eroul? Mai ales că e Laurel aici de față? zise Tamani și simți cum toate eforturile lui de a nu-și pierde cumpătul se ducea pe apa sâmbetei. Noaptea trecută ai plecat. Ai fugit, în loc să te ocupi de Yuki. Eu am făcut ce trebuia să fac timp de 8 ani, David. Fără să dau greș sau să fug vreodată. Dacă există cineva care s-o poată apăra pe Laurel, acela sunt eu, nu tu!

   Când începuse să țipe?

   - Ce se întâmplă aici?

   Vocea somnoroasă îi făcu pe toți să se întoarcă și o văzură pe Chelsea în capul scărilor, cu tricoul ei șifonat și cârlionții rebeli, un halou de întuneric luminându-i chipul.

   - Chelsea!

   Laurel trecu printre David și Tamani, împingându-i cu mâinile, iar aceștia se dădură un pas înapoi.

   - S-a întâmplat ceva cu Shar. Klea... Klea i-a venit de hac. Trebuie să mergem în Avalon. Chiar acum.

   Tamani nu putu să nu fie mândru când văzu că Laurel era de partea lui.

   - Tu poți să te duci înapoi în pat, să mai dormi, sau să mergi acasă, sau să faci ce vrei tu. Te sun imediat după ce ne întoarcem.

   - Nu, spuse Chelsea, fără urmă de oboseală în glas de data asta. Dacă vine David, vin și eu.

   - David nu vine! insistă Tamani.

   - Nu... nu vreau ca vreunul dintre voi să pățească ceva, zise Laurel, și Tamani își dădu seama din glasul ei că se strudia să țină situația sub control.

   - Vă rog, îi imploră încet Chelsea. Noi am fost mereu alături de voi. Facem totul împreună. Asta a fost deviza noastră luni întregi.

   Ultimul lucru pe care și-l dorea Tamani era să se pricopsească cu și mai mulți pasageri, și nici nu-și permiteau să piardă timpul. Deschise gura să spună cine venea și cine nu, dar se uită la Laurel și renunță. Ținea în mână cheile de la mașină și se uita ciudat la ei.

   - Tamani, mașina mea a rămas la tine acasă. Și a ta la fel.

   Tamani simți cum furia i se evaporă ca picăturile de ploaie de pe frunzele de arțar, lăsând în urmă doar un ghimpe de amărăciune. David avu măcar bunul-simț să nu zâmbească.

   - Bine, zise Tamani, încrucișându-și brațele. Numai că pe voi n-o să vă lase să treceți de poartă, iar peste câteva ore, cel mult, pădurile astea vor fi împânzite de troli și zâne, iar eu n-o să mai fiu acolo să vă apăr.

   O imploră pe Chelsea din priviri să rămână. Să rămână acolo unde era în siguranță.

   Sau cât de cât în siguranță.

   Unde cel puțin erau santinele care să o păzească. Însă când văzu cât de hotărâtă era, își dădu seama că nici prin cap nu-i trecea așa ceva.

   - Cred că e un risc pe care va trebui să ni-l asumăm, zise ea calmă.

   - Mașina mea e-n față, se oferi David, scoțându-și cheile din buzunar.

   Tamani lăsă capul în jos. Cu excepția lui Laurel și, probabil a mamei lui, nu credea să mai existe cineva pe lumea asta pe care să-l iubească mai mult decât pe Shar. Nici măcar prezența lui Laurel, care-l privea atât de blând, nu-i putea lua de pe suflet povara. Încuviință din cap, cliind de mai multe ori.

   - OK. Dar acum trebuie să plecăm. În clipa asta.

Capitolul 8

       - Stai! zise Laurel în momentul în care David porni motorul. Trebuie s-o sun pe mama.

   Dădu să deschidă portiera, când Tamani o opri, punându-i o mână pe picior.

   - Ia-l p-ăsta, îi spuse el, întinzându-i telefonul.

   I se păru morbid să-l atingă, dar își făcu curaj și-l luă. Formă numărul de la magazin și se rugă în gând ca mama ei să răspundă.

   - „Remedii naturiste”, spuse mama ei.

.......................