Destin, Aprilynne Pike

 ............................................................

2-5

         Când îi auzi vocea, atât de familiară, lui Laurel îi veni pe loc să plângă.

   - Mamă, zise Laurel, dându-și seama că nici măcar nu știa ce voia să-i spună.

   - „În acest moment, suntem ocupați, dar lăsați un mesaj și vă vom suna noi imediat ce ne eliberăm.”

   Laurel simți că se sufocă. Intrase robotul. Așteptă semnalul sonor și trase adânc aer în piept.

   - B-bună, mamă, începu ea, tușind ca mama să nu-și dea seama că se întâmplase ceva. Noi... noi plecăm. Mergem în Avalon, adăugă repede, bucuroasă că mama ei era singura care avea parola de la mesageria vocală. Shar... Shar a fost prins și trebuie să ne ducem să-l anunțăm pe Jamison.

   Nu prea știa ce să mai spună; ura să fie înregistrată.

   - O să mă întorc cât de repede pot. Te iubesc, șopti Laurel, după care apăsă tasta de încheiere a apelului.

   Se uită lung la telefonul din mâna ei, știind că, dacă s-ar fi uitat în altă parte sau ar fi încercat să spună ceva, ar fi pufnit-o plânsul. Spera, se ruga ca acelea să nu fie ultimele cuvinte pe care părinții aveau să le audă din gura ei.

   Tamani întinse mâna.

   Respirând cu greu, Laurel îi dădu înapoi telefonul. El se uită la contacte și duse aparatul la ureche.

   - Aaron. Shar a murit. Klea o are pe Yuki și o armată de troli. Sunt imuni la magia zânelor de toamnă și au aflat unde e poarta. O duc pe Laurel în Avalon. După ce cureți terenul, ia-i pe toți cei care nu asigură paza părinților lui Laurel și îndreptați-vă spre Avalon. Posibil să sfârșiți mușcând din țărână la picioarele Kleei. Zeița să vă aibă-n pază!

   Rosti fiecare cuvânt fără nicio inflexiune, pe același ton. Însă, după ce încheie mesajul, Tamani închise telefonul și-i dădu drumul pe scaun de parcă i-ar fi ars degetele. Laurel se întrebă dacă avea să mai atingă vreodată aparatul acela.

   Două ultime mesaje într-unul singur - unul sfâșietor, de rămas-bun, altul aparent detașat, logistic, în ciuda înțelesului său devastator.

   Laurel se cutremură. Aproape c-ar fi preferat ca Tamani să urle, să strige. El însă ținea totul în el, chiar și față de ea, aplecat într-o parte, la distanță, cu capul sprijinit de geam. Se simțea neputincioasă.

   Totuși, după ce ajunseră la vreo 7 kilometri de Crescent City, o luă de mână, trăgând-o ușor mai aproape. Nu-și dezlipi privirea de geam, însă felul în care o strângea îi spunea că, în toată nebunia aceea, avea nevoie să se agate de ceva.

   În mod ciutat, era mândră că o alesese pe ea să-l țină la suprafață, chiar dacp o strângea tare și degetele începeau s-o doară.

   Nimeni nu zise nimic aproape tot drumul, într-un fel și pentru că Chelsea adormise din nou, ghemuită nefiresc în scaunul lăsat pe jumătate din dreapta șoferului. În cele din urmă, o denivelare o trezi, iar ea își desfăcu centura, ca să se ducă în spate, să stea de vorbă cu Laurel și Tamani.

   - Așadar, hm, când ajungem acolo, ce facem?

   Privirea îi căzu pe mâinile lor împrenate, dar nu zise nimic.

   Pentru prima oară, Tamani își dezlipi ochii de geam, cu o privire liniștită.

   - Mergem la poartă, explicăm că avem o urgență, cerem permisiunea de a intra, iar dacă avem noroc o vom obține. Și aici mă refer la mine și la Laurel. Niciun om n-a pus piciorul în Avalon de mai bine de 1000 de ani.

   - Vrem și noi să ajutăm. Nu crezi că ne vor lăsa? întrebă David.

   Tamani își retrase mâna și se aplecă spre David.

   - N-ar fi prima dată, zise pe un ton deloc prietenos. Ajutorul pe care-l poți oferi tu nu e ăla de care au ei nevoie. Eu zic mai bine să ne lași acolo și s-o-ntinzi rapid. Ia-o spre sud, nu înapoi spre casa lui Laurel. Santinele o să-i apere pe ai tăi, zise el, întorcându-se o clipă spre Laurel, dar ultimul lucru pe care și-l doresc e să apară și mai multă lume, ca să iasă un talmeș-balmeș.

   Ezită.

   - Du-te... la cumpărături, că tot vine Crăciunul, sau fă orice altceva.

   - La mall cu o săptămână înainte de Crăciun.... Sună grozav, spuse tărăgănat Chelsea.

   - Atunci du-te la plajă. Ideea e: nu te duce înapoi în Crescent City, de preferat până mâine sau poimâine.

   - Și ce-o să le spunem alor noștri? întrebă David.

   - Poate c-ar fi fost bine să te gândești la asta înainte să vii cu noi, răspunse Tamani cu un ton tăios, dar la fel de calm.

   David clătină din cap.

  - Suntem de-aceeași parte a baricadei, frate.

   Tamani se uită în jos și Laurel îl auzi răsuflând adânc de câteva ori, după care ridică din nou capul și spuse, mai prietenos de data asta:

   - Și dacă te vor lăsa să intri în Avalon, probabil că nu vei reuși să pleci mai devreme de-atât. Crede-mă, o să ai suficient timp la dispoziție să te gândești ce să-i spui mamei tale.

   - Eu o să-i spun că David și Laurel au încercat să fugă pe ascuns, zise Chelsea făcând o grimasă. Eu m-am dus doar ca să încerc să-i conving să renunțe. O să-mi ierte aproape orice dacă o conving c-am vrut să-i apăr lui Laurel onoarea.

   Laurel își dădu seama că rămăsese cu gura căscată și o plesni pe Chelsea peste umăr.

   - Am păstrat povestea asta pentru situații de urgență, vorbi Chelsea mai mult cu ea însăși, întorcându-se cu fața la drum și punându-și centura în momentul în care David ieși în drumul principal.

   La vederea cabanei ascunse printre copacii uriași, pe Laurel o cuprinse un val de tristețe. Ultima oară venise aici cu Tamani și fusese una dintre cele mai frumoase zile din viața ei. Chiar și acum simțea fiori în tot corpul când se gândea la asta. Viața îi păru dintr-odată foarte fragilă și nesigură; se întrebă dacă ea și Tamani vor mai trăi vreodatăo zi ca aceea. 

   Laurel își dădu seama că își dorea asta cu disperare. Își îndreptă privirea spre el și văzu că se uita la cabană, la fel ca ea. Apoi se întoarse spre ea și, când se priviră în ochi, își dădu seama că se gândeau amândoi la același lucru.

   - Unde să las mașina ca să n-o vadă când vor veni? întrebă David.

   - Dacă vor veni înainte să pleci, atunci va fi prea târziu ca să-ți mai faci probleme de genul ăsta, zise Tamani. Poți s-o lași și-aici.

  O luară spre pădure, dar Tamani îi opri, uitându-se foarte serios la ei.

   - David, Chelsea, după cum v-am zis, în Avalon nu știu dac-au intrat o mână de oameni. Iar cei care au ajuns... uneori nu s-au mai întors. Dacă veniți cu noi în pădure, nu știu ce-o să se-ntâmple. Și nici nu știu ce-ar fi mai rău: să vă întoarcă din drum încă de la poartă și să nu mai aveți timp să ajungeți la mașină sau să vă lase să intrați.

   Se uită îndelung la David, până când acesta dădu din cap. Apoi se uită la Chelsea.

   - Nu pot să rămân aici, zise ea încet. M-aș urî toată viața pentru asta.

   - Cum vrei, zise Tamani în barbă. Atunci, haideți!

   Tamani o luă în jos pe cărarea șerpuită, mergând prin pădure cu atâta siguranță și hotărâre, încât Laurel și prietenii ei abia dacă puteau ține pasul cu el.

   Laurel știa că existau santinele care le urmăreau fiecare mișcare și se aștepta să apară după fiecare cotitură, la fel cum se întâmplase când intrase în pădure doar cu Tamani. Însă locul era ciudat de liniștit.

   - Oare am ajuns prea târziu? șopti Laurel.

   Tamani clătină din cap.

   - Sunt oameni cu noi, răspunse el scurt.

   Când ajunseră la cercul de copaci care înconjura poarta, apăru, în sfârșit, o santinelă, care țâșni, practic, în fața lui Tamaniîi îi puse o mână pe piept. Tamani rămase pe loc cu atâta naturalețe, încât ai fi zis că până acolo avusese de gând să meargă de la bun început.

   - Nu faci bine ce faci, Tam, că i-ai adus așa de aproape, zise santinela.

   - Și să vezi când o să cer permisiunea să-i iau în Avalon, zise Tamani, imperturbabil.

   Pe chipul santinelei se așternu o expresie îngrozită.

   - N-nu poți!

   - Dă-te la o parte! îi spuse Tamani. N-am timp de pierdut.

   - Nu poți face una ca asta! insistă santinela, refuzând să se miște. Până nu se întoarce Shar, nu putem nici măcar să...

   - Shar e mort, zise Tamani, și printre copaci se așternu o liniște profundă, ca un moment de reculegere.

   După ce așteptă câteva secunde - poate pentru a lăsa vestea să-și facă efectul, poate doar pentru a-și face curaj - Tamani continuă:

   - În calitate de comandant secund al acestei misiuni, întreaga lui autoritate îmi revine mie, cel puțin până se întrunește Consiliul. Acum îți mai zic o dată: Dă-te la o parte!

   Santinela îi lăsă cale liberă, iar Tamani înaintă, cu fruntea sus.

   - Santinele....

   În vocea lui se simți o foarte mică ezitare.

   - Primii 12 în față.

   Acestea erau cuvintele pe care le rostea Shar la începutul ritualului; cuvinte pe care Laurel le auzise de destule ori încât se le cunoască semnificația.

   Unsprezece santinele i se alăturară celei care îi oprise din drum, iar Chelsea își ținu respirația când văzu semicercul pe care îl formară în fața copacului.

   Era o imagine impresionantă: toți purtau armuri camuflate cu meticulozitate și majoritatea aveau sulițe cu corpul negru și vârful de diamant. Unii aveau părul verde la rădăcină, așa cum îl avuseseră Shar și Tamani. Scoși din mediul lor, ar fi arătat probabil ciudat, poate chiar caraghios, însă aici, în pădure, Laurel nu avea cum să-i privească altfel decât ca pe niște gardieni puternici.

   Când fiecare santinelă se apropie să pună mâna pe bătrânul copac, Laurel își dădu seama că prietenii ei nu mai asistaseră până atunci la așa ceva și își aminti ce simțise și ea când văzuse prima oară transformarea. Cât de diferite erau lucrurile acum. Atunci, împușcat fusese Tamani, iar Shar îl chemase pe Jamison să-i salveze prietenul. De data asta, Shar era mort, iar Tamani încerca să salveze... pe toată lumea.

   Murmurul grav și melodios, atât de familiar, răsună în toată pădurea, iar copacul se zgudui și toată lumina din poieniță se strânse în jurul crengilor lui diforme, conferindu-i o strălucire diafană. Copacul păru că se rupe în două, luând forma unui fel de arcadă. Urmă apoi unflash atât de puternic, încât luminișul părea în flăcări, și se treziră în fața portalului auriu splendid care zăvora intrarea în Avalon.

   Laurel se uită peste umăr pe furiș. Chelsea mai avea puțin și exploda de entuziasm. David stătea și se uita, cu gura căscată.

   - Acum trebuie să iau legătura cu....

   Tamani se opri, cu un aer dezorientat. Întunericul din spatele barelor porții lui forma unor umbre, și Laurel văzu o mână scofâlcită de bătrânețe apucând barele și trăgând încet de poartă ca s-o deschidă. În fața lor apăru Jamison, cu chipul brăzdat de îngrijorare.

   Laurel nu știa dacă se mai bucurase vreodată atât de mult să vadă pe cineva. Abia se abținea să sară să-l îmbrățișeze.

   Dar de ce era oare deja la poartă?

   - Laurel, Tam.

   Le făcu semn cu mâna.

   - Vă rog, apropiați-vă.

   Santinele strânseră rândurile în spatele lor când Laurel, Tamani, David și Chelsea se apropiară de poartă. Jamison nu se clintise încă; oare avea să-i întoarcă din drum?

   - Am primit un mesaj foarte tulburător de la conac, zise Jamison. E adevărat că Shar ne-a părăsit?

   Tamani dădu din cap fără să spună nimic.

   - Îmi pare foarte rău, murmură Jamison, punând o mână pe brațul lui Tamani. E o pierdere devastatoare.

   - A murit încercând să apere Avalonul, răspunse Tamani, cu o durere nedisimulată în glas.

   - Din partea lui, nu mă așteptam la mai puțin, zise Jamison cu capul sus, dar conacul n-a făcut decât să-mi transmită mesajul lui Aaron, care n-a spus decât că trebuie să mă întâlnesc cu tine aici. Apreciez discreția; nu vrea nimeni să stârnească panică. Acum însă trebuie să-mi povestești tu de-a fir a păr ce s-a întâmplat, pentru ca sacrificiul bunului nostru căpitan să nu fi fost în zadar.

   - Sălbăticita, începu Tamani. E o zână de iarnă crescută de Klea.

   Jamison făcu ochii mari, iar Tamani continuă:

   - A fost trimisă să scoată din mintea lui Laurel informația legată de locul în care se află poarta, ceea ce a și reușit săptămâna trecută.

   Pe Laurel o cuprinse un sentiment de vinovăție când văzu ridurile lui Jamison adâncindu-se de îngrijorare.

   - Nu e vina ei, adăugă Tamani. Am descoperit mult prea târziu misiunea pe care o avea Yuki, pentru a mai face ceva.

   - Nu, bineînțeles, zise Jamison, zâmbind cu tristețe spre Laurel. Nu e deloc vina ta.

   - Bănuim că Klea este zâna de toamnă care l-a otrăvit pe tatăl lui Laurel.

   Ezită.

   - Și este și Callista din exil.

   - Callista, repetă Jamison uimit, continuând apoi cu regret: Nu credeam c-o să mai aud vreodată numele ăsta.

   - Dar mă tem că nu ăsta e cel mai rău lucru.

   Jamison clătină din cap, părând foarte obosit.

   - Kea... Callista... a creat un ser care îi face pe troli imuni la magia zânelor de toamnă. De-asta ne-a fost atât de greu să-i urmărim și să luptăm cu ei. Se pare că are o armată secretă de atfel de troli, care - trase adânc aer în piept - în curând, va fi aici. Probabil într-o oră.

   Jamison nu spuse nimic o vreme, părând chiar că abia mai respira. Laurel și-ar fi dorit să zică ceva, orice. Apoi, expresia lui se schimbă și o privi pe Laurel cu o strălucire ciudată în ochi.

   - Cine sunt prietenii tăi? întrebă brusc, făcând un pas mic spre ei. Te rog, prezintă-mă.

   - David, Chelsea, spuse Laurel confuză, el e Jamison.

   Chelsea și David întinseră la rând mâna - Chelsea, cu răsuflarea tăiată - iar Jamison o ținu pe a lui David câteva secunde.

   - David, zise gânditor Jamison. Numele tău a aparținut unui rege măreț din mitologia oamenilor, nu-i așa?

   - Hm, da... domnule, răspunse David.

   - Interesant. O zână de iarnă, troli imuni și probabil cea mai talentată zână de toamnă din istoria Avalonului s-au ridicat împotriva noastră, zise Jamison abia șoptit. De peste 1 mileniu nu s-a mai confruntat Avalonul cu o asemenea amenințare. Și avem aici 2 oameni care deja și-au dovedit loialitatea. 

   Se uită în spate, spre Avalon. 

   - Poate că ăsta e destinul.

Capitolul 9

     - Regina va sosi în curând, îi anunță Jamison în vreme ce lăsau în urmă umbra copacilor de deasupra porții. Spune-mi repede ce s-a mai întâmplat.

   În timp ce Tamani îi povesti lui Jamison, David și Chelsea cercetară împrejurimile.

   Santinelele femei în armuri care păzeau intrarea păstrară distanța, la fel cum făcu și acel Am fear-faire al lui Jamison, fără a scăpa însă din ochi poarta; toate erau superbe. Chelsea le privea insistent, cu o uimire nedisimulată.

   David era mai discret. El se uita la tot ce era în jur, de la potecile de pământ moale și negru mărginite de copaci, până la santinelele care stăteau cu ochii ațintiți asupra porții, cu aceeași expresie pe care o avea când citea o lecție din manual sau se uita la microscop. 

   Chelsea se minuna, iar David studia.

   Când Tamani începu să-i povestească cum o luaseră prizonieră pe Yuki, Jamison îl strânse de braț.

   - Cum a putut Shar săă captureze o zână de iarnă?

   Tamani se uită agitat la Laurel.

   - Păi, să vedeți, am legat-o de un scaun de fier, cu cătușe de fier... în mijlocul unui cerc de sare.

   Jamison trase ușor aer în piept și se uită în spate când porțile mari de lemn ale grădinii se deschiseră brusc.

   - Vai, băiete! Cătușe de fier! Doar n-ați fost atât de naivi încât să credeți că o vor ține în loc o veșnicie.

   Regina Marion ieși din grădină, înconjurată de un alai de Am Fear-faire.

   - Nu cătușele au ținut-o, interveni Laurel. Ci....

   - Scaunul de fier a fost totuși o idee bună. Cu toate astea... o întrerupse Jamison, aruncând o privire serioasă la grupul care se apropia. Bănuiesc că ați folosit și voi ce aveați la îndemână, într-o astfel de situație. Sunteți toți niște norocoși că ați scăpat cu viață, încheie el, întorcându-se să o salute pe regină.

   Laurel nu pricepea. De ce ar fi vrut să-l mintă?

   Fără să spună nimic, regina Marion îi seceră cu privirea pe David și pe Chelsea, lăsând să se vadă doar o fărâmă din șocul pe care îl avea.

   - Ați lăsat oameni să treacă de poartă? întrebă fără să mai salute, și nu numai că le întoarse acestora spatele, dar se așeză în așa fel încât David și Chelsea să fie excluși din cerc și lăsați singuri.

   Laurel le ceru scuze din priviri.

   - Au venit cu Laurel și cu căpitanul și erau într-o situație așa de disperată, încât n-am avut altă soluție, spuse Jamison, ca și cum nici n-ar fi observat răceala din glasul reginei sau mustrarea ei aspră.

   - Soluții se găsesc întotdeauna, Jamison. Scoate-i de-aici, ripostă regina.

   - Desigur. Cât de curând posibil, zise Jamison, dar nu făcu nimic în sensul ăsta. Unde e Yasmine?

   - Am lăsat-o afară. Mi-ai spus că există o amenințare la adresa Coroanei, zise Marion. Doar n-ai de gând să expui un copil la astfel de lucruri.

   - Nu cred că mai e nici pe departe un copil. Și asta de ceva vreme, zise încet Jamison.

   Regina ridică din sprâncene.

   - Nu contează, continuă ea după o scurtă pauză. Care e așa-zisă urgență?

   Jamison arătă spre Laurel și spre Tamani, iar regina se întoarse, cu vădită reticență, să-l asculta pe Tamani relatându-i mult mai pe scurt evenimentele din ultimele zile și sărind peste partea cu cercul de sare, după ce se consultă cu Tamani din priviri.

   - Ne așteptăm ca Klea - sau Callista, cum era cunoscută aici - să-și strângă toate forțele și să-și facă apariția în următoarea oră. Poate chiar mai repede. Cu talentul ei de aține secret locurile de adunare, n-avem cum să știm cât de mulți vor fi, dar, dacă ne gândim la sticluțele pe care Shar....

   Tamani făcu o pauză, iar Laurel se abținu să-i pună mâna pe braț ca să-l încurajeze. Nu era momentul, dar durerea care i se citi în glas când rosti numele mentorului său o făcu pe Laurel să-i vină să plângă.

   - Dacă ne gândim la raftul cu seruri și la spusele Kleei, că era ultimul lor, s-ar putea....

   Tăcu o clipă.

   - S-ar putea să fie câteva mii.

   Regina căzu pe gânduri câteva clipe, cu fruntea brăzdată de două linii perfect simetrice. Apoi se întoarse și strigă:

   - Căpitane?

   O zână tânără, îmbrăcată în armură din cap până-n picioare, făcu un pas înainte și o plecăciune adâncă.

   - Trimite mesageri, îi porunci regina. Convoacă toți comandanții și mobilizează santinelele active.

   Laurel profită de faptul că regina nu mai era atentă ca să se aplece spre Tamani și să-i șoptească:

   - De ce n-a vrut Jamison să te asculte când i-ai spuse de cercul de sare?

   Tamani clătină din cap.

   - Sunt lucruri pe care nici măcar el nu le poate ierta.

   Frica încolți în inima lui Laurel când se întrebă ce fel de pedeapsă l-ar fi putut face pe Jamison să-i încurajeze să-și mintă regina.

   - Să ne pregătim pentru un consiliu al armatei, Majestate? întrebă Jamison când zâna cea tânără, căpitanul, se întoarse și începu să dea ordine.

   - Nici vorbă, zise Marion pe un ton relaxat. Căpitanii se descurcă și singuri, dacă le dai câteva instrucțiuni. Acum, noi plecăm.

   - Plecați? întrebă Tamani, vădit șocat.

   Laurel nu-l mai auzise până atunci vorbind cu atâta îndrăzneală în Avalon, și niciodată în prezența unei zâne de iarnă.

   Marion îi aruncă o privire ucigătoare.

   - Plecăm din grădină, preciză ea, după care se întoarse spre Jamison. Eu, tu și Yasmine ne vom retrage la Palatul de Iarnă, ca să-l apărăm, iar zânele de primăvară vor rămâne la datorie aici, la poartă.

   Se uită la santinele.

   - Vom cere, desigur, ajutoare suplimentare. Patru unități ar trebui să fie suficiente pentru a asigura apărarea, împreună cu Am Fear-faire și....

   - Nu putem pleca, se opuse Jamison.

   - Nu putem rămâne, răspunse Marion cu la fel de multă hotărâre-n glas. Zânele de iarnă au apărat întotdeauna Palatul - și pe sine - în vremuri de restriște. Până și marele Oberon s-a retras ca să se apere în momentul critic al confruntării. Te crezi mai bun ca el.

   - Acum e altceva, zise Jamison calm. Trolii sunt deja imuni la Ademenire; trolii vor fi imuni și la magia zânelor de toamnă. Dacă părăsim poarta, luptătorii noștri nu vor avea nicio putere magincă care să contrabalanseze puterea dușmanului. Va fi măcel.

   - Prostii! răspunse Marion. Chiar dacă bestiile au descoperit cum să scape de serurile de urmărire și de câteva poțiuni de apărare rudimentare, nu va fi nici pe departe tragedia de care zici tu. Hei, tu, ia spune-mi, câți troli ai ucis la viața ta?

   Lui Tamani îi trebui o clipă să-și dea seama că despre el era vorba.

   - A, nu știu. Cam 100.

   O sută? Laurel aproape că rămase cu gura căscată. Atât de mulți? Dar de ce era așa surprinsă? Doar fusese 10 ani santinelă în afara Avalonului. Omorâse vreo 10 doar de față cu ea.

   - Și pe câți dintre aceștia i-ai ucis cu ajutorul magiei de toamnă? continuă regina, deloc impresionată de număr.

   Tamani deschise gura, dar nu putu rosti niciun cuvânt. Laurel înțelese că nu exista răspuns corect la o astfel de întrebare; dacă regina ar fi aflat că folosea magia prea mult, i-ar fi spus că e incompetent, iar dacă o folosea prea puțin, s-ar fi prevalat de asta ca să-și susțină punctul de vedere.

   - Hai, căpitane, timpul e scurt și nu-ți cer precizie absolută. Poți spune jumătate? O treime?

   - Cam așa, Majestate.

   - Vezi, Jamison? Santinele noastre chiar sunt capabile să omoare troli și fără ajutorul nostru.

   - Și ce ziceți de cele două farsoare? întrebă Jamison.

   - Zânei de iarnă îi lipsește antrenamentul; în afară de puterea pe care o are de a deschide poarta, nu reprezintă nicio amenințare. Iar cea de toamnă e depășită numeric, indiferent pe cine mai aduce cu ea.

   - Întotdeauna ați subestimat-o pe Callista, zise Jamison înainte ca Laurel să-și spună și ea părerea.

   - Și tu mereu ai supraestimat-o. Ai greșit și atunci, iar la final o să vezi că greșești și de data asta.

   Jamison nu mai adăugă nimic, iar regina le întoarse spatele. Niciodată în viața ei nu se mai simțise Laurel dată la o parte în felul acela.

   Grădina Porții devenea un furnicar de uniforme viu colorate pe măsură ce ordinele erau date, iar mesajele, transmise. 

   Jamison rămase nemișcat până în momentul în care regina se apropie de poarta spre Japonia și dădu drumul înăuntru unui mesager. Apoi, în sfârșit, se încruntă, și Laurel îl văzu cum își făcea curaj să facă așa cum voia el.

   - Haide, zise el încet, întorcându-se cu spatele la valul de santinele. Recuperează-ți prietenii. Trebuie să ajungem la Palatul de Iarnă.

   Mantia lui albastră deschis flutură când se întoarse spre zidul grădinii.

   - Jamison! zise Laurel, sărind după el, cu Tamani lângă ea și în urma sa cu David și cu Chelsea, pe ale căror chipuri se citea confuzia. Doar n-ai de gând să faci ce ți-a zis!

   - Șșșt! șopti Jamison, conducându-i câțiva pași mai încolo. Te implor să ai încredere în mine. Te rog.

   Cu frica în sân, Laurel știa că, dacă exista cineva pe lumea asta în care să se poată încrede, acela era Jamison. Tamani mai șovăi o clipă, uitându-se înapoi la santinelele din California care tocmai intraseră pe poartă și stăteau de vorbă cu camarazii lor. Când însă Laurel îl apucă de vârfurile degetelor, Tamani se întoarse și-o urmă și el pe această bătrână zână de iarnă.

   - Pe aici! zise Jamison arătând spre un copac cu trunchi în formă de butoi și coroană mare. Repede! Până nu observă Am fear-faire c-am dispărut.

   După copac erau la adăpost de privirile celor din grădină. Oprindu-se doar ca să tragă aer în piept, Jamison își împreună mâinile și le îndreptă spre zidul de piatră. Crengile subțiri ale copacului se ridicară de lângă Laurel - una atingându-i în trecere obrazul - și plante agățătoare se înălțară șerpuind din pământ și săpară între pietrele din zid ca niște degete fusiforme, până ce le îndepărtară suficient cât se creeze o mică ieșire.

   După ce Laurel și prietenii ei trecură dincolo de zid, Jamison repetă mișcarea, iar crengile și plantele agățătoare se retraseră, făcând zidul cum era înainte. Jamison rămase neclintit un moment, atent poate ca să audă dacă fuseseră urmăriți, dar se părea că reușiseră să se strecoare fără a fi văzuți. Arătă în sus spre Palatul de Iarnă și începu să urce.

   - De ce trebuie să ne ascundem? o întrebă Chelsea în șoaptă pe Laurel în timp ce urcau dealul abrupt, urmărindu-l pe Jamison.

   În loc să meargă pe cărarea lină, șerpuită, care pornea de la poarta principală a grădinii, luaseră povârnișul direct în piept, pe o scurtătură deloc ușoară.

   - Habar n-am, răspunse Laurel, care își pusese, la rândul ei, aceeași întrebare. Dar am încredere în Jamison.

   - Cum aflăm ce se întâmplă, eu mă întorc în grădină, murmură Tamani. N-am de gând să-mi abandonez santinelele.

   - Știu, șopti Laurel, dorindu-și să existe o cale de a-l convinge să nu se expună.

   Tot drumul până la palat, lui Chelsea aproape că-i ieșiră ochii din orbite tot încercând să cuprindă cu privirea ce era în jur. Laurel încerca să se pună în pielea lui Chelsea, aducându-și aminte de prima ei călătorie în Avalon - baloanele transparente de jos, în care se adăposteau zânele de vară, palatul suspendat cu crengi și plante agățătoare, potecile de pământ fertil, negru.

   Ajunseră la arcada albă din vârf mai repede decât își închipuise Laurel. Până și Tamani se ținea de mijloc și gâfâia zgomotos.

   - Trebuie să mergem mai departe, zise Jamison după ce le dădu un răgaz să-și tragă puțin sufletul. Ce-a fost mai greu a trecut.

   Când traversară grădina palatului, Chelsea văzu statuile distruse și zidurile în ruină.

   - Aici nu se repară niciodată nimic? o întrebă pe Laurel la ureche.

   - Uneori e mai important să păstrezi energia naturală a unui obiect decât să te îngrijești de felul în care arată, răspunse Jamison peste umăr.

   Chelsea făcu ochii mari; vorbise atât de încet, încât abia o auzise și Laurel, dar nu mai zise nimic când urcară ultimele trepte și deschiseră ușile uriașe.

   În palat domnea o liniște profundă, tulburată doar de sunetul pașilor lor; personalul în uniformă albă nu se zărea pe nicăieri. Oare i se dăduse de veste că vor fi atacați? Laurel nu spera decât să fie cu toții în siguranță, oriunde s-ar fi aflat, însă începea să se întrebe dacă siguranța era posibilă.

   Jamison deja urca treptele care duceau spre camerele de la etaj.

   - Veniți după mine, vă rog, îi îndemnă el, fără să se uite în urmă.

   Flutură ușor din mâini și ușile din fața lor se deschiseră încet. Deși știa la ce să se aștepte, valul de energie care o străbătu pe Laurel în timp ce trecea de ușa aurită o făcu să i se taie respirația. Chelsea merse mai departe și o strânse de mână, iar Laurel își dădu seama că la fel simțise și prietena ei.

   - Nu fugim nicăieri, zise pe nepusă masă Jamison. Bănuiesc că toți v-ați gândit la asta.

   Pe Laurel o încercă un sentiment de vinovăție, dar Jamison avea dreptate.

   - De îndată ce ne vom fi terminat treaba aici, o să ne întoarcem și-o să rămânem împreună. Dar mai întâi trebuie să ne ocupăm de asta, și n-o poate face nimeni în locul meu. Haideți!

   După ce străbătură covorul lung de mătase, o luară după Jamison la stânga și dădură de un zid. Laurel știa însă că zidul se mișca - și ascundea un coridor de marmură spre o cameră în care exista ceva ce Jamison numea „o veche problemă”.

   Jamison se uită în sus la David, care era cu cel puțin 15 centimetri mai înalt ca el.

   - Ia zi, David, tu ce știi despre regele Arthur?

   David îi aruncă o privire lui Tamani, care îi făcu semn din cap să vorbească.

   - Era regele lui Camelot și s-a aliat cu voi.

   - E-adevărat, îl aprobă Jamison, vădit încântat că David știa povestea și în versiunea zânelor. Și ce altceva?

   - A fost căsătorit cu Guinevere, o zână de primăvară, iar când trolii au invadat Avalonul, a luptat alături de Merlin și Oberon.

   - Într-adevăr, însă pentru noi a fost mai mult decât un luptător puternic cu o armată de cavaleri curajoși. El a adus la curtea zânelor benefice singurul lucru pe care nu-l puteau obține singure: umanitatea.

   Jamison se întoarse și, dând din brațe, crăpă în două, la mijloc, perete enorm de piatră. 

   - Vezi? În ciuda vrăjitorului său și a legăturii pe care o avea cu zânele, regele Arthur era cât se poate de uma. Și ăsta era un lucru care nouă ne lipsea foarte tare.

   Când pereții se despărțiră, lumina se revărsă printr-o arcadă de marmură într-o cameră cu pereți de piatră, dezvăluind un bolovan uriaș de granit. În el era înfiptă o sabie care părea făcută din diamant, muchiile ei reflectând curcubeie în încăperea din marmură albă.

   „Regele Arthur, cu sabia înfiptă în stâncă.”

   - Excalibur! exclamă Laurel în șoaptă când își dădu seama.

   - Întocmai, confirmă Jamison pe un ton grav, plin de reverență. Deși i se spunea altfel pe atunci. Dar e aici, și-aici a fost întotdeauna, neatinsă din clipa în care însuși regele Arthur a înfipt-o în această stâncă, după victoria asupra trolilor.

   - Neatinsă? Dar te-am văzut făcând ceva cu ea când am fost ultima oară aici, îl contrazise Laurel.

   - Încercam doar, pentru a nu știu câta oară. Pare-se că nu mă pot dezlipi de ea, răspunse Jamison. Excalibur e o combinație unică între uman și feeric, creată de Oberon și de Merlin pentru a pecetlui alianța cu Camelor și a asigura victoria împotriva trolilor. Cel care o mânuiește devine invincibil în bătălie, iar tăișul sabiei poate despica aproape orice îi iese în cale. Însă Oberon s-a gândit să-și protejeze oamenii, în cazul în care sabia ar fi încăput pe mâini ostile; de aceea, ea nu poate să rănească nicio zână. Dacă cineva o mânuiește împotriva unei zâne, ea încremenește, pur și simplu, înainte să o atingă.

   - Cum? întrebă David. Adică, ce se întâmplă cu inerția?

   „Așa e David, întotdeauna caută explicații științifice pentru orice.”

   - Mi-aș dori să-ți pot spune, zise Jamison. Nu pot pentru că Oberon a avut exact această intenție când a făcut asta, dar sigur îți spun că interdicția e absolută. Niciun segment din sabie nu poate atinge o zână și nicio zână nu poate atinge sabia. Cu toate puterile mele, și tot n-o pot mânui.

   „De-asta i-ai lăsat pe David și pe Chelsea să intre în Aalon”, își spuse Laurel.

   Privirea pe care o aruncase Jamison spre Avalon, discuția despre destin... de vara trecută, când Copacul Lumii îi pomenise de o misiune pe care numai el putea să o ducă la îndeplinire. Doar Jamison ar fi fost gata să lase soarta tărâmului în mâinile oamenilor, cum fusese și pe vremea lui Arthur.

   - David Lawson, zise Jamison, Avalonul are nevoie de ajutorul tău. Nu numai pentru că ești om - deci ai capacitatea de a mânui sabia - ci și pentru că îți intuiesc curajul, forța și, mai ales, devotamentul. Știu ce-ai făcut pentru Laurel în lumea din care vii; că i-ai fost alături, cu riscul de a-ți pierde viața. Până și decizia de a pătrunde în Avalon, pe care-ai luat-o azi, e o dovadă de mare curaj. Cred că ai multe lucruri în comun cu tânărul Arthur și cred că destinul tău era să ne salvezi.

   Chelsea savura momentul.

   Tamani părea îngrozit.

   Laurel își dăduse seama ce avea Jamison să-i ceară lui David, și ar fi vrut să-l oprească, să-i spună lui David să refuze, să-i spună că nu trebuia să facă asta, că suferise îndeajuns numai că se aflase în preajma ei. Nu mai trebuia acum să fie și soldat al Avalonului.

   - David, tu, cel cu nume de rege, zise Jamison pe un ton ceremonios, a sosit timpul să dovedești că ești eroul în care Laurel a crezut întotdeauna. Vrei să ni te alături să apărăm Avalonul.

   Laurel se uită la Chelsea, dar își dădu seama pe dată că era incorigibilă. Se uita fix la sabir și pe față i se citea gelozia, de parcă și-ar fi dorit să existe și pentru ea un rol asemănător.

   David își întoarse privirea spre Tamani, iar Laurel speră ca măcar Tamani să spună ceva, orice, pentru a-l împiedica pe David să accepte propunerea. Încă între cei 2 avu loc o conversație mută, iar invidia începu să se citească pe chipul lui Tamani.

   Când David se întoarse, în sfârșit, spre Laurel, ea închise ochii, semn că nu știa ce-ar fi fost mai bine să facă. Oare înțelegea ce-i cerea Jamison? Știa cât sânge i se cerea să verse? La urma urmei, erau în Avalon. Tărâmul ei natal, fie că-și amintea sau nu. Atât de multe vieți care atârnau de-un fir de păr.

   Nu era o decizie pe care s-o poată lua în locul lui.

   Stătu acolo încremenită și deschise ochii. Nu se clinti, nici măcar nu clipi. Dar văzu pe chipul lui decizia pe care o luase.

   - Da, zise el, uitându-se în ochii ei.

   Jamison îi întinse mâna, iar lui David nu-i trebui mai mult de-atât. Trecu pe sub arcada de marmură și se uită la sabie. Îi atinse mânerul, la început cu teamă, ca și când s-ar fi așteptat să-l lovească. Văzând că nu se întâmplă nimic, mai făcu un pas și își propti picioarele de o parte și de alta a sabiei strălucitoare.

   Apoi, cu degetele încleștate pe mâner, o smulse din piatră.

Capitolul 10

         Aerul din jur părea electrizat când lama transparentă ieși din lespede, și Laurel se dădu fără să vrea în spate în momentul în care torentul de energie mătură încăperea.

   Îl simți pe Tamani lipindu-și pieptul de umerii ei și brațele de coate, pentru a o sprijini să nu cadă, și se simți recunoscătoare. David stătea nemișcat și se uita lung la sabia din mâna lui, cercetând-o atent.

   Jamison chicoti și, când se întoarseră cu toții spre el, îl văzură zâmbind cu gura până la urechi.

   - Nu mi-e rușine să recunosc că nu eram convins că va funcționa. După toți anii ăștia, pentru mine e un vis împlinit. 

   Apoi își drese glasul și deveni serios.

   - Trebuie să ne mișcăm repede. Regina poate sosi dintr-o clipă-n alta. Tamani, sigur îți dorești și tu ceva.

   Jamison îl invită cu un gest să se uite la colecția mică de arme care scânteiau pe peretele dinspre răsărit, unde era lespedea de granit, acum goală.

   - Sunt minunate, spuse Tamani dintr-o suflare și atât de încet, încât Laurel se îndoi că-l mai auzise cineva.

   Se duse spre ele și luă o suliță cu două capete foarte ascuțite. De data asta, Laurel nu simți același disconfort ca în preajma armelor de foc, dar pe-aproape. Tamani se întoarse și cântări sulița în mâna dreaptă, ridicând-o și coborând-o de câteva ori, după care dădu din cap.

   - Ca greutate, e OK pentru mine, zise el foarte serios; își luase vocea de santinelă, semn că era gata de luptă, lucru care pe Laurel o sperie mai mult decât sulița.

   - Domnule?

   Se întoarseră cu toții spre David. În ciuda puterii nefirești pe care o emana, părea cam dezorientat.

   - Da, David, răspunse Jamison.

   - Nu... nu înțeleg. Ce trebuie să facă?

   Jamison înaintă și dădu să pună mâna pe umărul lui David, dar aceasta îi alunecă. David se uită confuz la ea, iar Jamison și-o retrase și zâmbi de parcă tocmai ar fi descoperit un lucru minunat.

   - Crede-mă, va fi la fel de simplu ca atunci când învârți sabia. Ea te va călăuzi și va face în locul tău ceea ce tu nu vei putea face. Numai că va trebui, la fel ca Arthur demult, să ai curaj să-ți înfrunți dușmanii și forța de a rămâne în picioare.

   Făcu o pauză, după care spuse:

   - Ceea ce îți cer nu e deloc ușor, dar stă în puterile tale. Asta îți garantez. Acum, haideți! mai zise el, adresându-li-se tuturor. E timpul să plecăm.

   Nimeni nu scoase o vorbă cât străbătură camerele de la etaj, coborâră în hol și se îndepărtară de palat. Jamison fu cel care rupse tăcerea când trecură pe sub arcada din marmură albă de la capătul aleii.

   - Dacă o luăm pe drumul pe care am venit, poate reușim să nu dăm nas în nas cu regina, zise Jamison întorcându-se spre ei, iar vântul îi duse vorbele la urechile lor.

   - Și de ce-ai vrea să fie așa, Jamison?

   Vocea reginei Marion răsună încet și mocnit când urcă treptele spre arcada albă. Laurel văzu în spatele ei un șir lung de santinele în uniforme verzi, cu armele pe umăr, printre care și Am Fear-faire care se aflau în slujba ei.

   Jamison se opri imediat și, chiar dacă își pierdu o clipă curajul, și-l recăpătă imediat.

   - Pentru c-ați fi foarte supărată pe mine, răspunse el scurt. Și nu avem timp pentru așa ceva.

   Laurel observă că reginei îi ardeau buzele să întrebe, dar nu spuse nimic, ci se mulțumi să-l studieze pe fiecare-n parte. Când ochii îi căzură pe Excalibur, fu șocată.

   - Jamison, ce-ai făcut?

   - Ceea ce Cele Tăcute știau că Domnia Voastră nu veți face niciodată, spuse Jamison imperturbabil.

   - Sper că ești conștient de consecințe.

   - Sunt conștient de consecințele din trecut, însă nu cred că trecutul trebuie să dicteze viitorul.

   - Într-o bună zi, vei condamna la moarte tot Avalonul, Jamison.

   - Asta numai dacă nu cumva reușesc s-o opresc pe Domnia Voastră înainte să-l ucidă, răspunse Jamison, iar în vocea lui se simțea o furie mută.

   Ochii reginei se aprinseră de mânie la început, după care Laurel citi în ei ceva ce aducea a milă.

   - Ești așa de căpos! Până și Cora zicea că nu cedezi niciodată când îți pui ceva în cap. În fine, fă cum îți dorești. Dar ține minte că ramura care nu se pleacă se rupe prima când vine furtuna. Eu refuz să-mi asum orice responsabilitate pentru moartea ta. Haide, Yamsine!

   Tânăra zână de iarnă se duse și-l luă de mână pe Jamison.

   - Vreau să vin cu tine, zise ea, și în ochi i se citi hotărârea.

   Însă Jamison clătină din cap.

   - Nu poți.

   După ce-i aruncă o privire lui Marion, se aplecă și-i șopti lui Yasmine la ureche:

   - Dacă am fi fost amândoi acolo să te apărăm, poate. Singur însă n-am încredere că sunt în stare.

   - Nici nu trebuie, ripostă Yasmine neînfricată. Mă descurc.

   - Nu-mi permit să-ți pun viața în pericol, spuse Jamison clătinând din cap.

   - Doar n-ai să mori, nu-i așa? întrebă Yasmine aruncându-i reginei o privire plină de reproș.

   - Sigur nu intenționez asta.

   Yasmine îi privi în fugă pe Laurel și pe Tamani, după care vorbi atât de încet, încât Laurel se chinui să înțeleagă ce spune:

   - Pot face lucruri mărețe. Ani întregi mi-ai spus că pot, și chiar voi face lucruri mărețe.

   - Tocmai de-asta trebuie să rămâi aici, îi zise Jamison mângâind-o pe obraz. Ceea ce urmează să facem noi nu e măreț; e doar necesar. Acum e nevoie mai mult ca oricând să rămâi în viață ca să poți realiza acele lucruri mărețe. Avalonul nu-și permite să te piardă, altminteri, toate eforturile noastre ar deveni zadarnice din momentul în care ar începe să dea roade.

   Indiferent dacă înțelesese sau nu vorbele cu tâlc ale lui Jamison, Yasmine încuviință din cap și porni să o prindă din urmă pe Marion, care nu o mai așteptase. Jamison le petrecu cu privirea pe cele două zâne până ajunseră la palat și se puseră la adăpost împreună cu prosprii Am Fear-faire. Abia atunci se întoarse spre ceilalți.

   - Haideți! spuse el încordat, conducându-i pe potecă în jos.

   - Sunt... așa de multe, zise Laurel spre Tamani în timp ce-l urmau pe Jamison și treceau pe lângă santinelele care mărșăluiau în sus, pe cărarea care ducea la Palatul de Iarnă.

   - Două sute, plus, minus, spuse printre dinți Tamani.

   - Două sute? exclamă Laurel, care simți că i se taie respirația. Regina chiar are nevoie de-atâția oameni?

   - Bineînțeles că nu, răspunse Tamani.

   Laurel șovăi, după care zise:

   - Își permite Avalonul să renunțe la atâtea santinele?

   - Bineînțeles că nu, repetă Tamani, cu ochii goi. Să mergem!

   O luă de mână și se duseră după Jamison, David și Chelsea. Laurel simțea că picioarele i se mișcau singure în timp ce cobora pe poteca spre Grădina Porții. Șirul de santinele se încheiase, în sfârșit, și nu peste mult timp nu le mai auziră nici tropăitul, ascultându-și acum doar răsuflarea și târșâitul propriilor pași.

   Laurel ridică brusc capul când o împușcătură asurzitoare spulberă liniștea.

   - Am ajuns prea târziu, spuse printre dinți Tamani.

   - Sunt aici? întrebă Laurel.

   „Au ajuns prea repede!”

   - Și au arme de foc, adăugă David, ppalid la față.

   - Nu contează, îi încurajă Jamison. Noi avem ceva mai bun. Poate că voi, ăștia mai tineri, ar fi bine s-o luați înainte. Mă tem că tulpinile-astea bătrâne vă încetinesc din drum.

   Ceilalți se întoarseră să se uite la sabia strălucitoare, în profund contrast cu fața lividă a lui David. Dar Tamani strânse tare sulița în mână și zise:

   - Haideți să omorâm niște troli!

   Cei 4 alergară până la Grădina Porții, unde domnea un vacarm total. Sus pe ziduri erau înșirate santinele înarmate cu arcuri și praștii; altele împărțeau cuțite și sulițe. Majoritatea santinelelor erau aproape panicate și întreaga operațiune părea fără cap și coadă.

   - Caesafumul nu-și face efectul! o auzi Laurel pe o santinelă în armură strigând spre o zână de primăvară îmbrăcată simplu, care căra o roabă plină de poțiuni. Nimic din ce ne-au dat Amestecătoarele nu funcționează! Du-te înapoi la zânele de primăvară și spune-le că avem nevoie de mai multe arme!

   - Eu....

   Dar răspunsul zânei se pierdu în zgomotul de piatră sfărâmată la 15 metri distanță de intrarea în grădină. De îndată, un strigăt se înălță în văzduh:

   - Breșă în zid!

   - Trebuie să închidem breșa, zise Tamani. Grădina e-al doilea punct de îngustare, după porți. Trebuie să ținem în frâu amenințarea, până sosește Jamison. David, treci pe poziție.

   David clipi, fără să priceapă ce i se cerea.

   - Adică, te vreau în linia întâi. Nimic nu te poate răni.

   - Ești sigur? întrebă David, cu un tremur în voce când rosti primul cuvânt.

   Tamani îi răspunse hotărât:

   - Sunt sigur. Totul e să nu lași sabia din mână. După spusele lui Jamison, nimeni nu poate să ți-o ia sau să te facă s-o scapi. Dar, chiar și așa, nu-i da drumul indiferent ce se-ntâmplă. Câtă vreme o ai în mână, o să-ți fie bine.

   David încuviință din cap, iar Laurel recunoscu expresia aceea împietrită de pe chipul său. Era aceeași pe care o avusese și când o scosese din râul Chetco, sau când o dusese peste ocean până la far, ca s-o salveze pe Chelsea, sau când insistase să se întoarcă să o păzească pe Yuki cu o noapte în urmă.

   Ăsta era David, nimic nu-i stătea în cale.

   Înfipse vârful sabiei în pământ și își șterse mâinile de blugi. Chelsea țopăia entuziasmată de pe un picior pe altul lângă Laurel, căreia îi venea s-o ia de braț și s-o țintuiască locului. După ce trase adânc aer în piept, David își pocni degetele - oare de câte ori îl văzuse făcând asta? - și luă din nou sabia în mână.

   - Fir-ar să fie! mormăi Chelsea în barbă, oprindu-se, în sfârșit, din țopăit. Dacă tot e să mor azi, măcar s-o fac și pe-asta. Stai! strigă ea înainte ca David să atingă sabia.

   David abia apucă să se întoarcă spre ea, că Chelsea îl apucă de față, îl trase în jos și-și lipi hotărâtă buzele de ale lui.

   Laurel văzu scena mai mult ca pe o fotografie decât ca pe un fapt real. Chelsea. Sărutându-l pe David. Nici vorbă de dragoste sau seducție, ci mai curând de disperare și bravadă. Cu toate astea, Chelsea îl săruta pe prietenul ei.

   „Nu e prietenul meu”, își spuse Laurel și lăsă capul în pământ, chinuindu-se să scape de acel ciudat sentiment de gelozie. 

   Când își ridică privirea, momentul trecuse.

   Roșie la față, Chelsea plecă învârtindu-se de lângă David și se feri să privească în ochi pe cineva, în special pe Laurel.

   David rămase cu gura căscată o clipă, după care își reveni, apucă sabia și, sprijinind-o de umăr, o luă pe urmele lui Tamani.

   Și el încercă să nu se uite în ochii lui Laurel.

   Praful din aer se risipise deja când ajunseră la spărtura din zid și văzură că trolii erau înarmații până-n dinți.

   Laurel se aștepta ca soldații Kleei să aibă arme, dar „armă” era un cuvânt care n-avea nicio legătură cu arsenalul lor. Aveau puști semiautomate, puști de asalt, mitraliere, genul de arme pe care Laurel le văzuse doar în filme.

   Santinelele nimeriseră câțiva troli în momentul în care încercau să pătrundă prin breșă - corpuri ciuruite de săgeți zăceau dincolo de zid ca o mărturie a vigilenței arcașilor - dar trolii rămași în viață le așteptau pe zâne să iasă din ascunzătoare, de la adăpostul zidurilor de piatră, și să înceapă lupta.

   David păru să șovăie o clipă, după care făcu exact ce se așteptau trolii să facă: ridică sabia și intră prin gaura din zid. Când primul trol înarmal îl zări și deschise focul, Tamani le trase pe Chelsea și pe Laurel la pământ, în spatele unui plop, nu înainte ca Laurel să apuce să-l vadă pe David lăsând capul în jos și ridicând o mână în aer, ca și când ar fi încercat să se apere. Un al doilea trol i se alătură primului, iar zgomotul sacadat al împușcăturilor se auzi ca un mănunchi de pocnitori, care pe Laurel o asurziră și îi acoperiră țipătul.

   Se chinui să tragă cu ochiul de după copac ca să vadă ce făcea David și, spre ușurarea ei, era încă în picioare. El își cercetă mâinile și își pipăi fața, după care ținu sabia întinsă în față și o studie de la vârf la mâner. Apoi se aplecă și luă ceva de pe jos.

   Laurel nu își dădu imediat seama că mărgeaua metalică, puțin pătrățoasă, era, de fap, un glonț. David stătea acolo în picioare, surd la lupta din jur, și se holba fascinat la bucata diformă de metal.

   - Da! Sabia chiar funcționează! strigă Tamani printre împușcături, ferindu-se din calea unui glonț care tocmai găuri trunchiul copacului atât de aproape de fața lui. Acum ucizi, te rog, și niște troli?

   David scutură din cap de parc-ar fi vrut să-și limpezească gândurile, după care se întoarse și-și cântări din privire inamicii. Câțiva rânjiră spre el amenințător; David arăta ca un copil care încerca să atace un tren de marfă cu un băț. Însă, când învârti stângaci sabia fermecată, pe cel mai apropiat trol îl spintecă în două.

   Laurel nu știa la ce să se aștepte, dar sigur nu sperase ca trolul să se prăbușească la pământ în două bucăți complet separate.

   Aproape că nici David nu se așteptase la asta. Se opri să se uite la cadavrul sângerând de la picooarele lui. Ceilalți troli se repeziră la el urlând, cu pumni, cuțite și bâte, dar nu reușiră decât să-l înghiontească. Smucindu-se, mai mult din reflex decât intenționat, David ridică din nou sabia și mai răpuse un trol, care căzu în sânge la pământ, făcut bucăți.

   - Jap-jap! șopti Chelsea, impresionată.

   Cu ochii la cele două cadavre de la picioarele lui, David rămase din nou înmărmurit. Laurel vedea cum pieptul i se umfla și dezumfla ritmic la vederea carnajului.

   - David!

   Deși tăioasă, Laurel distinse puțină îngrijorare în vocea lui Tamani.

   Trolii rămași își reveniră din șoc, agitându-și din nou armele și pregătindu-se să atace.

   Trezit la realitate, David se încruntă și, făcând un salt înainte, tăie în două pistolul uriaș al unui trol, iar pe altul îl despărți de armă retezându-i brațele. Brațul în care ținea sabia se legăna din ce în ce mai amenințător, spintecând metal și carne deopotrivă, cu același efort cu care un cuțit de friptură spintecă o bucată de gelatină.

   După ce David reuși se creeze un gol în tabăra trolilor, Tamani ieși de la adăpostul copacilor și strigă:

   - Aduceți niște santinele la dărâmătură! Toți cei care nu au armă, să vină să pună la loc bucățile de piatră!

   Santinele doborâseră mulți dintre trolii care se năpustiseră pe poartă, însă mulți nu erau îndeajuns; santinelele pierdeau teren. Lupta izbucnise în mai multe puncte din grădină, iar arcații cățărați pe ziduri se străduiau să-i țină pe troli grupați, astfel încât să nu rănească santinelele.

   - Sunt prea mulți, strigă David, clătinând din cap. N-am cum să ajung la timp să-i opreasc ca să nu mai dărâme din zid.

   - Atunci hai măcar să-i ținem pe loc! zise Tamani. Dac-ai reuși să nu-i mai lași să intre, poate....

   Însă își înghiți cuvintele când văzu un grup de 6 sau 7 troli ieșind de la umbra copacilor și luând-o la fugă spre gaura din zid. Înainte ca santinele de pe zid să apuce să reacționeze, din pământ țâșniră niște rădăcini groase, care împroșcară cu pământ negru în jur. Mișcările lor amenințătoare o făcură pe Laurel să se gândească o clipă că Yuki sosise cu gândul să-i termine pe toți, când, dintr-odată, rădăcinile se rotiră invers și-i izbiră pe troli de copaci, transformându-le urletele de luptă în țipete de durere.

   - De acord! spuse Jamison, care se apropia dinspre intrarea în grădină.

   Pe drum își recuperase proprii Am Fear-faire, care se vedea că erau gata să lupte alături de el.

   - Dacă David e-n stare să apere singur poarta, atunci santinelele cred că pot curăța grădina.

   Laurel nu pricepea cum reușea Jamison să-și păstreze calmul și optimismul în mijlocul unui asemenea haos, însă când santinelele din apropiere îl auziră și căpătară curaj, Laurel își dădu seama că asta fusese și ideea.

   - Multe dintre santinelele astea n-au văzut în viața lor un trol, cu atât mai puțin să fi ucis unul, le șopti Jamison lui Tamani și lui David, confirmând concluzia la care ajunsese și Laurel. Tamani, experiența ta e neprețuită aici. Dacă-mi dai voie să am eu grijă de zâna pentru care răspunzi, îți promit să ți-o înapoiez teafără și nevătămată. Tu du-te, te rog, și dă-i lui David o mână de ajutor acolo la poartă.

   Tamani dădu din cap, dar scrâșnea din dinți. Laurel știa că nu-i făcea nicio plăcere s-o părăsească, dar nu voia să se certe cu Jamison. David nu zise nici el nimic, însă aruncă o privire înapoi spre Laurel și Chelsea, înainte s-o ia printre copaci după Tamani.

   - Stați pe-aproape! zise Jamison fără să se uite la ele, complet absorbit de desfășurarea de forțe.

   Când făcu un semn din cap, 2 dintre Am Fear-faire veniră și le băgară pe Laurel și pe Chelsea în interiorul cercului lor protector.

   Jamison luă la pas Grădina Porții, de parcă și-ar fi făcut plimbarea de seară. Când întâlni 2 troli îmbrăcați în negru care smulgeau bucăți de piatră din zid, se aplecă și își întinse brațele în față. Luându-se după el, 2 stejari se aplecară și ei, cu crengile lor puternice trosnind și gemând în timp ce îi prindeau în strânsoare pe troli, ridicând bestiile la o asemenea înălțime, încât Laurel știu că n-avea nicio șansă să supraviețuiască impactului cu pământul.

   Înainte ca Laurel să-și imagineze măcar cum era să fii amenințat cu moartea de un stejar, întâlniră un grup mic de santinele care luptau cu disperare împotriva unor troli care se înarmaseră cu crengi masive, mânuindu-le ca pe niște bâte gigantice. Laurel se gândi că, în curând, armele de lemn aveau să se întoarcă împotriva lor; în schimb, pe unul dintre troli, care îl atacase pe Jamison, îl înghiți deodată pământul, deși se zbătuse nebunește să se agațe de noroiul care-i acoperea, încet, capul cu totul.

   Unul câte unul, ceilalți troli dispărură la fel, ca și cum ar fi fost înghițiți de nisipuri mișcătoare. În timp ce ultimul trol dădea să fugă, Laurel văzu din nou rădăcinile pe care Jamison le invocase să-i tragă pe troli în pământ și să-i îngroape de vii în solul fertil al Avalonului.

   Laurel încerca să stea cu ochii pe băieți cât dădea Jamison un tur al grădinii, ajutându-le pe santinele. Era aproape imposibil să nu vezi jeturile de sânge împrăștiate de sabia fermecată cu fiecare rotire. 

   Departe de a arăta ca un spadasin, David semăna mai mult cu un fermier la culesul de primăvară, strângând o recoltă nesfârșită de monștri urlători. Era cu adevărat invincibil. Nu conta dacă doar dădea instrucțiuni sau lupta propriu-zis, la fiecare mișcare a sabiei lui trupuri de troli cădeau secerate.

   Din când în când, Laurel îl zărea pe Tamani în focul luptei, dând ordine în stânga și-n dreapta cât îl ținea gura, însă, deși era îmbrăcat cu tricoul tatălui ei, îi era greu să-l urmărească cu privirea când se amesteca cu celelalte santinele, cu toții rotindu-și săbiile deasupra capului, ținându-și spatele unul altuia și străduindu-se să-i încolțească fără încetare pe troli.

   Când intraseră, la început, în grădină, Laurel nu crezuse că o mână de luptători puteau avea vreo șansă în fața hoardei dezlănțuite care năvălea pe poatră neîncetat. Acum însă, cu ajutorul lui Jamison și al Excaliburului, băieții îi respingeau pe troli încet, încet, împingându-i dincolo de poartă.

   Ieșiseră învingători.

   Dintr-odată, la fel de abrupt cum începuse, bătălia pentru poartă luă sfârșit. Strigătele santinelelor deveniră asurzitoare în clipa în care strânseră rândurile în jurul puținilor troli care mai rămăseseră. După ce căzu și ultimul, privirile tuturor se îndreptară spre poartă.

   Dintr-acolo însă nu mai venea nimic.

Capitolul 11

      Liniștea care se lăsă după vacarmul bătăliei era asurzitoare.

   Laurel se obișnui treptat și reuși să audă gemetele și suspinele de durere al zânelor rănite și zumzetul santinelelor de pe ziduri, care le dădeau vestea cea mare celor care nu puteau vedea cu ochii lor.

   Tamani își oblojea un umăr, iar în ochi i se citi prudența când se apropie David de cercul de Am Fear-faire al lui Jamison.

   - Am câștigat? întrebă în șoaptă Chelsea. Jamison poate închide poarta acum?

   Tamani clătină din cap.

   - Nu s-a terminat, zise el încet. Dac-ar fi fost așa, ar fi enit să ne spună santinele mele.

   Scrâșni din dinți.

   - Klea și Yuki se află în continuare pe partea cealaltă.

   - Cu toate astea, zise Jamison, invitându-i cu un gest pe Tamani și pe David în cercul lui, dacă nu câștigăm bătălia, sigur o vor începe el din nou, la un moment dat.

   - Avem o forță rezonabilă aici. O să-i conduc eu, se oferi Tamani.

   - Lasă-mă pe mine, interveni David, ridicând sabia în aer.

   Tamani șovăi. Laurel văzu în privirea lui lupta dintre mândrie și rațiune care se dădea în el. Dar prudența câștigă; Tamani dădu din cap și începu să le dea ordine santinelelor adunate, care își sprijiniră iarăși arma de umăr și începură să se așeze în formație.

   Însă Laurel stătea cu ochii pe poartă. Vedea brazii roșii de California care străjuiau luminișul, care acum părea pustiu. Unde erau santinelele? Sau ceilalți troli? I se păru că zărește o siluetă neagră, dar își spuse că fusese, probabil, doar o umbră.

   Atunci, pe sub poartă se rostogoli o chestie micuță, galbenă.

   Imediat, obiectul fu înghițit de pământ - Laurel nu se îndoia că fusese mâna lui Jamison - exact când și mai multe bombe se rostogoliră la fel șuierând pe sub poartă și împrăștiind nori verzui, toxici de gaz, care se ridicau și se răspândeau incredibil de repede.

   Laurel apucă să tragă o gură de aer înainte ca fumul s-o învăluie. Valul de bombe nu se mai oprea, iar Laurel clipea des și strângea din ochi încercând să distingă ceva prin pâlca groasă. 

   Îl văzu îngrozităă pe Jamison clătinându-se și căzând apoi în iarbă, împreună cu propriul Am Fear-faire. Santinelele rămase în picioare asistară la prăbușirea zânei de iarnă, după care se întoarseră, cuprinse de panică, și fugiră de ceața invadatoare. Numai că aceasta se răspândea mai repede decât puteau ei fugi.

   Rețeta specială a Kleei, fără îndoială.

   Ținând piept mulțimii de santinele care băteau în retragere, Laurel se învârtea pe loc, străduindu-se să-și găsească prietenii. Îl zări pe David, care stătea ca o stană de piatră în mijlocul unui puhoi turbat de zâne; ținea Excaliburul în mână și se uita lung la sabie, ca și cum ar fi întrebat-o: „Și acum ce-ar trebui să fac?”

   Laurel își dădu repede seama că putea să-l salveze.

   La fel cum îl mai salvase o dată, mai demult.

   Se repezi spre David și-l apucă de partea din față a tricoului mânjit de sânge uscat. Brusc, mâna i se retrase ca și când ar fi atins o stafie; abia atunci își aminti că, atâta vreme cât David ținea în mână Excaliburul, nu putea să-l împingă. Se simți împinsă înainte de mulțimea disperată și încercă să-și înăbușe lacrimile.

   Și atunci, David o luă de încheietură și o trase lângă el. Avea privirea rece și o strânse tare de mână, luând-o de gât cu cealaltă, dintr-o parte, așa cum obișnuia. Își simți inima bătându-i tare în timp ce se apropie de el și își lipi buzele de gura lui.

   Auzi atunci un sunet ciudat și, deschizând ochii, o văzu pe Chelsea cu mâna la gură, privindu-i. În spatele ei, Tamani renunțase să mai tragă de trupul inert al lui Jamison și rămăsese holbându-se la ei, confuz.

   Laurel trase o gură de aer și se uită la ei.

   - Respirați! le ordonă ea, având grijă să nu inhaleze nici măcar o gură din aerul poluat.

   Ochii lui Chelsea sclipiră ca și cum și-ar fi dat brusc seama de ceva și se întoarse spre Tamani, zâmbindu-i larg. Apoi îi luă hotărâtă capul în mâini și îl sărută.

   Și iată-i stând acolo, 4 siluete abandonate de ce vii, înconjurate doar de moarte, agățându-se unele de altele.

   După experiența pe care o avusese cu David pe fundul râului Chetco, Laurel știa că puteau să-și facă respirație gură la gură unul altuia pentru mult timp. Dacă aveau grijă, probabil ar fi reușit să scape de fum, indiferent cât de departe s-ar fi răspândit. Iar David ar fi putut să țină sabia în mână între două respirații.

   „Dar ce ne vom face fără Jamison?”

   Laurel se desprinse de David și se așeză în genunchi lângă Jamison. Își puse mâinile pe pieptul lui și, spre surprinderea ei, ele se ridicară când bătrâna zână începu să respire. Laurel era aproape convinsă că văzuse numai ce-și dorea să vadă, dar mai încercă o dată.

   „Jamison trăiește!”

   Laurel se întoarse și-l luă pe Tamani de braț. Îi puse apoi mâna pe pieptul lui Jamison, care se umfla și se lăsa încet, și se uită cu subînțeles în ochii lui. Tamani răsuflă ușurat cânt înțelese, în sfârșit.

   Asta însemna că gazul nu ucidea imediat și că cele mai multe zâne din jurul lor erau încă în viață... dar pentru cât timp?

   Auzind foșnetul de pași prin iarba deasă, își dădură seama că nu mai aveau mult timp la dispoziție. Laurel se opri și scrută ceața. Nu reușea să vadă decât niște umbre, dar siluetele gigantice, care nu erau nicidecum ale unor zâne, îi spuneau tot ce trebuia să știe. Atacul urma se reînceapă în curând.

   Indiferent ce somnifer gazos folosiseră, ideea fusese doar să îi facă să se retragă din poziția avantajoasă pe care o dețineau.

   Cerându-i prin semne lui Chelsea ajutorul, Tamani îl întoarse pe Jemison cu fața în sus și-l traseră după ei pe sub poțile de lemn, până în partea din față a grădinii. Pe măsură ce se apropiau de zid, fumul părea să se subțieze, iar când trecură de intrarea de lemn masiv, aerul devenise deja curat și respirabil.

   - Atacați!

   Era un strigăt înăbuțit; zânele descoperiseră ascunzătoarea trolilor și sperau să-i prindă cu garda jos.

   Când reuși să respise, în sfârșit, Tamani strigă:

   - Fără săgeți!

   Santinela care le dădea ordine arcașilor de sus, de pe zidul grădinii, se uită în jos.

   - Nu putem lupta cu ei acolo, înăuntru! Nici măcar nu-i putem vedea. De data asta, o să dărâme negreșit zidul. Tot ce putem face e să trimitem cât mai repede o ploaie de săgeți de-aici de sus.

   - E un gaz care te adoarme, răspunse Tamani. Toată lumea care îl inhalează măcar o dată devine neputincioasă, dar rămâne în viață; dacă trageți acum - mai ales, orbiți de fum, cum sunteți - o să omorâți tot atât de multe zâne ca troli. Trebuie să batem în retragere. Să adoptăm o poziție defensivă.

   Comandanta santinelelor închise ochii o clipă și spuse printre dinți:

   - Nu ne abandonăm pozițiile, zise ea. O să mă gândesc eu la ceva.

   După care dădu fuga la cel mai apropiat arcaș, încercând, cu siguranță, să pună la cale un plan de rezervă.

   Laurel spera să fie un plan bun.

   - David?

   În vocea lui Chelsea se simțea îngrijorarea, așa că Laurel se întoarse să se uite la David, care se uita, cu ochii mari, la mâna lui liberă, pătată cu roșu, întorcând-o când pe o parte, când pe alta. Și hainele îi erau pline de sânge; își pipăi cu grijă fața, brăzdată de dâre roșii-maronii de sânge uscat.

   - David? repetă Chelsea, dar ochi lui priveau în gol, în timp ce își ducea mâna la frunte.

   Nu dădea semne c-ar fi auzit ceva.

   - David! strigă Laurel la el.

   De data asta, își ridică privirea, iar Laurel simți că i se face rău când îi văzu groaza din ochi.

   - Laurel, nu.... eu nu....

   Laurel îi cuprinse fața cu mâinile și îl obligă să o privească în ochi.

   - E OK. O să fie bine, îl încurajă ea.

   Probabil că abia acum începuse să înțeleagă ce făcuse. După câteva secunde, privirea i se liniști. Laurel știa că doar își îndepărtase pentru o vreme spaima - avea să aibă de-a face cu ea mai târziu - dar deocamdată avea o misiune.

   Trase adânc aer în piept, își luă iarăși sabia de jos și își ocupă poziția la intrarea în grăzindă.

   Laurel se uită din nou la Tamani, care o întinsese pe jos pe bătrâna zână de iarnă și asculta să vadă dacă mai respiră.

   - E praf. Trebuie să găsim o cale să-l trezim.

   - Trebuie să mergem la Academie, zise Laurel. Sigur găsim pe cineva acolo care să-l trezească.

   „Ar fi trebuit să-mi aduc trusa”, își spuse cu părere de rău.

   Dar apoi se gândi la altceva:

   - Ei habar n-au de imunitate. O să fie vai de ei dacă intră trolii.

   Doar gândul la prăpădul pe care un singur trol imun îl putea face în Academie o îngrozea. Darămite o armată întreagă....

   - Nu sunt singurii, zise Tamani cu asprime.

   - Trebuie să plecăm acum, zise Laurel, trăgându-l de mânecă pe Tamani. Trebuie neapărat să ajungem la Academie și să-i avertizăm. Ei îl pot trezi pe Jamison. Sunt sigură de asta.

   - N-avem timp! spuse printre dinți Tamani. Și nici spate. Cu Jamison în spinare acolo pe deal suntem poame numai bune de cules pentru orice trol care ne iese în cale. Și dacă ajungem la Academie, ai dreptate, ei sunt neajutorați. Nu putem risca să-l pierdem pe Jamison. Va fi mai în siguranță dacă-l ducem la zânele de primăvară. Acolo sunt santinele și poți încerca o grămadă de ingrediente ca să...

   - Apreciez că ai încredere în mine, zise Laurel imperturbabilă, întrebându-se dacă nu cumva Tamani se dădea peste cap s-o protejeze, de fapt, pe ea. Dar dacă cineva îl poate trezi pe Jamison, acela e Yeardley. Și, chiar dacă nu poate, cineva trebuie să-i prevină.

   - Toți oamenii mei au rămas acolo! se răsti Tamani, arătând cu degetul spre pâlca verzuie care plutea deasupra grădinii împrejmuite de zid. Iar santinelele de-aici refuză să se retragă. Nu avem pe cine să trimitem. Doar dacă....

   Făcu o pauză și privirea i se opri asupra lui Chelsea.

   - Tu ești rapidă, zise el.

   - Nu, se împotrivi încet Laurel.

   - Chelsea, spuse Tamani, întorcându-se cu totul spre ea. Trebuie să alergi.

   - Sunt bună la chestia asta, zise ea, dând din cap.

   - Pe poteca asta, în sus, o să vezi o construcție gri uriașă pe dreapta - acoperită cu plante agățătoare cu flori, e imposibil s-o ratezi. Treci de porțile din față și o iei drept în sus spre intrarea principală. Dacă ești rapidă - mai rapidă decât ai fost vreodată în viața ta - îi poți salva.

   - Nu! se opuse Laurel, mai tare, de data asta.

   - Spune-le despre imunitate, convinge-i să înceapă să ridice baricade în dreptul intrărilor. Cât mai înalte și mai solide cu putință. Și ferestrele, să le astupe cumva. Sunt deștepți - ca tine - o să găsească ei o soluție.

   - Am plecat, zise Chelsea, ridicându-se din poziția de start în care se așezase.

   - Nu! zise Laurel și-l simți pe David în spatele ei, apropiindu-se.

   - Nu se poate duce singură, spuse David, învârtindu-și sabia.

   - Trebuie, răspunse Tamani. De tine am nevoie să mă ajuți să-l păzim pe Jamison, iar de Laurel, să-l trezească. Regina nu ne va ajuta decât atunci când va fi prea târziu, așa că el este în continuare cea mai bună șansă pe care o avem să câștigăm bătălia asta. Nu-l putem lăsa să moară.

   - Eu am să fac asta, zise Chelsea fermă pe poziție, după care se întoarse spre Laurel și David. Dacă aveți de gând să-și oferiți vreun ajutor, faceți-o acum. Plec în 10 secunde.

   - Găsește-l pe Yeardley! zise Laurel, nevenindu-i nici ei să creadă că spunea asta. Și pe Katya. Spune-le că te-am trimis eu; o să te asculte.

   Apoi ezită o clipă.

   - Nu le spune că ești om, adăugă ea încet, urându-se că știa că era mai bine așa - spera ca, în toată agitația, să nu bage singuri de seamă.

   Chelsea încuviință din cap și se uită în sus spre deal.

   - Pe locuri... șopti ea. Start!

   Laurel începu să tremure când își văzu cea mai bună prietenă atât de singură pe dealul acela imens.

   - Nu știu dac-o să te pot ierta, în caz că moare.

   Tamani rămase tăcu o vreme.

   - Știu.

Capitolul 12

         - Eu îl iau pe Jamison, zise Tamani.

   Chelsea era într-adevăr rapidă, și asta îi dădea speranță, dar nu mai putea pierde timp făcându-și griji pentru ea.

   - O să le încercuim pe zânele de primăvară printre copaci. Ele o să ne ascundă suficient de mult timp să putem ajunge la mama. Sper ca experiența ei de Grădinar și a lui Laurel de Amestecătoare să-i folosească la ceva.

   Cu puțin ajutor din partea lui Laurel, reuși să-l ridice pe Jamison pe umeri.

   - Laurel, hai cu mine! David, păzește-ne spatele!

   În timp ce se îndreptau spre cartierul zânelor de primăvară, Tamani se întreba - nu pentru prima oară - dacă n-ar fi fost mai bine s-o ia pe drumul principal. Dar văzuseră cât de repede invadaseră trolii Grădina Porții; de data asta, nu mai avea cine să le opună rezistență. 

   Santinelele rămase în urmă aveau să-i mai țină pe loc o vreme, însă Tamani nu era prea optimist; odată ce grădina avea să cadă în mâinile trolilor, următoarea mișcare a Kleei va fi să preia controlul asupra drumului principal.

   Încerca să nu se gândească la santinelele pe care le lăsase să moară.

   „Se sacrifică pentru binele majorității”, își tot repeta în sinea lui, iar și iar, în timp ce înaintau cu greu prin pădure, coborând dealul încet, dar fără să se oprească.

   Cu mulți ani în urmp, Shar sădise în mintea lui acest concept - „binele majorității” - dar niciodată nu-l înțelesese cu adevărat până atunci.

   „Shar.”

   Nu se putea gândi la asta acum.

   Le luă mai puțin de o oră să ajungă la luminișul din spatele casei mamei lui Tamani, deși li se păru o eternitate; Jamison nu era o zână masivă, dar parcă devenea din ce în ce mai greu pe măsură de înainteu, iar Tamani se chinuia să-și alunge oboseala. Dormise foarte puțin în ultimele zile.

   - Încet, șopti Tamani, cercetând cu privirea terenul cu iarbă care-i despărțea de casă.

   Străzile erau pustii, iar trolii nu dădeau semne să fi ajuns în acest cartier al zânelor de primăvară, dar Tamani știa, din experiență, că trebuiau să fie foarte atenți.

   La semnalul lui, intrară în luminiș și o luară la fugă spre copacul rotund în care locuia mama lui. Când ajunseră î spate, Tamani răsuci încuietoarea mascată cu măiestrie și apăsă, dar nu se întâmplă nimic. Apăsă din nou, dar tot nimic. Atunci, ridică bombănind un picior și lovi cu toată putere ușa, care se deschide, aproape scoasă din țâțâni.

   Intră și se opri exact înainte ca lama de la gât să-i străpungă pielea.

   - Pe leagănul zeiței, Tam!

   Mama îi luă cuțitul de la gât și-i lăsă să intre.

   După ce ajunseră cu toții înăuntru, mai aruncă o privire afară, după care închise repede ușa.

   - Credeam c-au venit trolii. Micuța Sofia a trecut adineauri pe-aici și mi-a zis că trolii se îndreaptă spre cartierul nostru. Mă gândeam să mă duc și eu cu santinelele pe baricade.

   - Acum am o misiune mai importantă pentru tine, zise Tamani, intrând în camera mamei sale și întinzându-l pe Jamison în pătuț.

   - Zeiță a pământului și cerului, ăla e... Jamison? exclamă mama lui, scoțându-și imediat apărătoarea pentru braț și așezându-se în genunchi lângă pat. Ce-a pățit?

   Tamani îi explică foarte pe scurt.

   - Trebuie să-l trezim. M-am gândit că poate o ajuți tu pe Laurel să facă asta.

   - Sigur, se învoi mama lui, dându-și jos restul armurii. Păcat că bătrânul Tanzer s-a dus la Cele Tăcute. El ar fi știut exact ce e de făcut.

   - Nu știam, zise Tamani, dezamăgit.

   Îndrăznise să spere... Dar Laurel se putea descurca. Trebuia!

   Văzând că Laurel nu înțelegea, Tamani îi explică:

   - Tanzer a fost un prieten al mamei mele. Stă... stătea aproape.

   - Cel mai bun Amestecător pe care l-am cunoscut vreodată, spuse mama, apăsând cu palmele obrajii pământii ai lui Jamison. Cândva, i-am cunoscut pe toți. Deși în cartierul ăsta nu vin prea mulți.

   - Ziceai ceva de baricade, spuse Tamani.

   Mama lui încuviință din cap.

   - Pe drumul principal, pe lângă spălătorii. Dacă trolii reușesc să treacă de ele, va trebui să luptăm în stradă.

   „Niciun dacă.”

   Deznădejdea începea să îl paralizeze încet-încet; regina le întorsese spatele, Jamison era inconștient, iar Grădina Porții căzuse în mâinile trolilor.

   Măcar îl aveau încă pe David.

   Iar David avea sabia.

   - Încearcă tot ce-ți trece prin cap ca să-l salvăm pe Jamison, zise Tamani, uitându-se apoi la Laurel, Orice truc de Amestecătoare îți vine în minte. Noi 2 trebuie să mergem pe baricade... să facem tot ce ne stă în putință.

   Mama lui Tamani se încruntă la el, apoi se ridică în picioare și-l trase deoparte, unde Laurel și David nu-i puteau auzi.

   - Știu ce e, zise ea, arătând din cap spre David. Nu-l pune în pericol doar ca să-ți atingi tu scopul, Tam. O victorie necinstită nu se cheamă victorie.

   Dar Tamani clătină din cap.

   - Nu-i așa. Are sabia, mamă. Aia despre care tot șușotea Shar. E adevărat, l-am văzut folosind-o.

   Se uită spre David.

   - Jamison e la pământ, așa că el e singura noastră speranță.

   O clipă, mama lui nu scoase o vorbă.

   - E chiar așa grozavă?

   Tamani o strânse de mână.

   - Atunci, duceți-vă, zise ea. Zeița să vă aibă-n pază pe amândoi.

   Dădu să se îndepărteze, dar apoi se întoarse și îl luă de braț, trăgându-l din nou aproape și mângâindu-l pe obraz.

   - Te iubesc, băiatul meu. Să nu uiți niciodată asta, indiferent ce-o să se se-ntâmple azi.

   Tamani înghiți în sec și dădu din cap. Se întoarse spre Laurel, care părea că vrea să spună ceva, dar nu era sigur că putea suporta ce avea ea de spus. O ocoli și se duse la David.

   - Ești gata?

   Erau aproape de ușă, când Laurel strigă:

   - Tam, David!

   Tamani închise ochii și încercă să fie tare în fața vociferărilor ei, dar, o clipă, ea nu spuse nimic. Apoi, spre surprinderea lui, murmură doar atât:

   - Aveți grijă de voi.

   Bucurându-se că fusese înțelegătoare de data asta, Tamani îi făcu cu mâna și ieși cu David prin față, după care o luară spre drumul principal. Nu dură mult și începură să se audă zgomotele inconfundabile ale bătăliei.

   - Nenorociții ăștia de troli sunt așa de rapizi, mormăi Tamani în barbă, după care strânse tare sulița - venise timpul din nou.

   Rareori luptase - și chiar se antrenase - cu o armă atât de subțire. Cu ea, trolii erau mult mai ușor de doborât decât cu cuțitașele alea pe care le avea el de obicei. Cu cât aveai o armă mai bună, cu atât aveau trolii mai puține șanse.

   - Vreau să te duci la trolii cu puști, îi spuse Tamani lui David peste umăr. Când am apărat poarta nu ne-am organizat deloc, și nici de data asta nu prea vom avea cum, numai că majoritatea zânelor habar n-au cum arată o pușcă și cu atât mai puțin cum să se ferească.

   - Sigur, zise David, încordat.

   Tamani trebuia să recunoască faptul că, pentru un civil fără antrenament, David făcea față cu brio misiunilor care i se puseseră în cârcă.

   Tamani salută scurt cu mâna când trecură pe sub un acoperiș plin cu arcași, care trăgeau peste o baricadă trainică. Între două dealuri, drumul principal era străbătut de stâlpi ascuțiți - majoritatea, bușteni cu gardurile de sârmă - iar pe dealuri se strânseseră și mai mult arcași, care aruncau săgeți și pietre peste trolii ce încercau s-o ia pe scurtătură. Lupta grea se dădea în valea din care începea drumul, dar câțiva troli scăpaseră și acum încercau să distrugă bariera.

   Tamani își ridică sulița, dar o săgeată șuieră în aer și lovi exact în piept ținta pe care și-o alesese. Tamani dădu la o parte bestia diformă și o luă la fugă printre stâlpi, spre baricadă, cu David pe urmele lui.

   Acum era înconjurat din toate părțile de Ademenitoare - și unele erau chiar bune - în vreme ce santinelele în retragere luptau cot la cot cu Îngrijitorii cu seceri și cu Fierarii, care aveau ciocane. Totuși, lui Tamani i se păru - când înjunghe un trol gata să atace o zână de primăvară foarte tânără, un băiat, care plesnea trolii cu o lopată cu coadă lungă - că, în mulțimea aceea pestriță, erau mult prea mulți lăstari verzi.

   Aproape deschise gura să-i spună copilului să se ducă acasă, dar apoi se gândi că nu avea ce să facă acolo. Să aștepte până veneau trolii să-l omoare? Nu, decise Tamani, nu avea de gând să descurajeze actele de curaj. Nici măcar dacă erau prostești.

   - David, pe-aici! strigă Tamani, ducându-l în mijlocul trolilor.

   Dacă era prea aproape de zâne, era greu să rotească Excaliburul fără să le rănească; mai bine să fie înconjurat doar de dușmani.

   - Aproape-am ajuns, își spuse el în șoaptă, înjunghiind un trol care încerca să-l înhațe cu mâinile lui uriașe.

   Nu mai știa cu câte răni ușoare, neînsemnate se alesese în ziua aceea; nu avea niciuna care să-i pună viața în pericol, dar îi încetineau reacțiile. Cânt trolii începură să se repeadă la el în număr tot mai mare, îi deveni aproape imposibil să-i ucidă pe loc. David era de ajutor, dar trolii năvăleau de pe deal cu zecile.

   Încă erau departe de baricadă, când Tamani auzi un huruit înăbușit. Se uită în sus și văzu câteva zâne în picioare pe acoperișurile de la marginea cartierului, cu mâinile spre cer, trăgând încet de niște sfori invizibile.

   Abia după câteva momente își dădu seama ce se întâmplă.

   - David! îl avertiză el. Sus pe deal!

   Dealul era prea brupt ca să mai aibă vreme să urce până sus de tot, așa că se întinseră pe jos în noroi și rămaseră nemișcați, ascultând huruitul care creștea în intensitate, până ajunse să se transforme într-un răget asurzitor.

   De undeva de sus, de pe drum, o cireadă uriașă de vite venea îmbulzindu-se la vale și călca în picioare toți trolii care îi stăteau în cale, îndreptându-se spre baricadă, unde Păstorii lor se adunaseră pe acoperișuri.

   Când cireada dezlănțuită ajunse aproape, Tamani se lipi și mai tare de pământul acoperit cu iarbă, ca să se ferească de bovinele speriate și de coarnele lor lungi, care te puteau ucide într-o clipă. După ce pericolul trecu, Tamani se uită la David și-i veni să râdă văzându-l pe jumătate în picioare, pe jumătate așezat pe costișa abruptă, cu sabia atârnându-i în mână, în timp ce urmărea spectacolul.

   - Care naiba e faza cu vacile? întrebă David, uluit.

   Tamani arătă cu degetul spre Păstorii de pe acoperișuri, care își puseseră acum cirezile să se miște în cerc.

   David se uită într-acolo și făcu ochii și mai mari, deși Tamani nici nu s-ar fi gândit că ar fi putut fi mai mirat de-atât.

   - Ademenire pe vaci? întrebă el, neîncrezător.

   Tamani încuviință din cap, dar de data asta nu mai zâmbea.

   - Haide, David, trebuie să-i doborâm cât sunt încăă buimaci.

   Trolii erau însă mai mari decât vacile și se prinseseră repede cum stătea treaba, tăbărând acum asupra cirezii. Momentul de distragere a atenției nu avea să dureze mult.

   - De ce aveți vaci în Avalon? strigă David, făcând bucăți un trol inferior plin de plăgi purulente acolo unde blana neagră și aspră lipsea.

   Tamani își scoase sulița din pieptul unui trol, dându-i tare un șut. Pe bluza lui scria GREG, însă Tamani se întrebă o clipă dacă trolul cu înfățișare umană era Greg sau dacă nu cumva tocmai îl mâncase pe Greg.

   - Amestecătorii nu pot produce chiar tot îngrășământul de care avem nevoie, zise el sec.

   Trolii se împuținaseră iarăși, iar David părea să-și fi găsit ritmul, așa că Tamani, cu sulița într-o mână, profită de ocazie câteva minute ca să tragă cu grijă câțiva răniți în spatele baricadei. Încă respirau și, dacă reușeau să nu fie înjunghiați cât zăceau acolo, se puteau face bine.

  - Tamani!

   Era David. Chiar în acel moment se întorcea să spintece cu sabia un trol care încerca să-i sară-n cârcă.

   - Pe deal nu se mai vede niciunul, zise David, gâfâind.

   Tamani se crispă. Ultima oară când trolii încetaseră să mai vină, plănuiau ceva mult mai rău. N-avea cum să creadă că renunțaseră la luptă. Chiar dacă nu mai năvăleau acum în cartierul zânelor de primăvară, doar zeița știa câți făceau ravagii în cartierul zânelor de vară sau la Academie.

   Tamani însă nu voia să-l descurajeze pe David, așa că spuse șovăind:

   - Hai să rămânem aici, să mai facem ce mai avem de făcut până când Ademenitoarele devin stăpâne pe situație, după care va trebui să ne întoarcem la mama.

   Cu toate astea, Tamani habar n-avea cât va dura totul. Zânele de primăvară care luptau și-așa abia făceau față.

   David dădu din cap, apoi sări repede într-o parte când un obiect de sticlă se făcu bucățele la picioarele sale.

   - În sfârșit! murmură Tamani, simțindu-se ușurat.

   Tot mai multe sticluțe cădeau din cer, pocnind la contactul cu solul și împrăștiindu-și conținutul cu miros dulceag pretutindeni pe câmpul de luptă.

   - În sfârșit ce? întrebă David.

   - S-au adunat albinele, explică Tamani rânjind în colțul gurii când auzi un bâzâit.

   Arătă apoi spre vârful baricadei, unde acum era un comandament de zâne de primăvară, fiecare cu un ciomag într-o mână și cu o praștie în cealaltă.

   Un nor zumzăitor și negru coborî în trecătoare și trolii începură să urle de durere. Insectele cu dungi negre și galbene roiau pe câmpul de luptă, acoperindu-i pe troli din cap până-n picioare și înțepându-i de mama focului. Trupușoarele lor cădeau apoi la pământ aproape la fel de repede cum apăruseră, iar pe Tamani îl cuprinse tristețea când se gândi cât de mulți ani le trebuiau să-și refacă roiul; însă, după cum le era firea, albinele își apărau casa, la fel cum făceau și zânele de primăvară.

   Trolii care rezistau cu învăpățânare la venin umblau ca niște orbi, fie de durere, fie din pricina roiurilor care-i învăluiau, devenind ținte ușoare pentru zâne.

   Strigătul panicat al lui David îl făcu pe Tamani să se întoarcă, cu sulița ridicată. Insectele roiau cum și în jurul lui. Datorită Excaliburului, rămăsese de neatins - și neînțepat - dar albinele îl speriaseră, iar acum se zbătea și își legăna sabia ca pe un plici de muște, încercând să le alunge.

   - David, David! strigă Tamani, dar acesta nu reacționă. David! țipă Tamani, făcându-se, în sfârșit, auzit. Stai liniștit, nu cred că te pot înțepa.

   - Nu, răspunse David, potolindu-se, în cele din urmă. Dar le simt. Și e....

   David se întrerupse, scuipă, și atunci Tamani înțelese care era problema.

   - Mă scot din sărite.

   Lui Tamani aproape că-i veni să râdă.

   - Cred că Ademenitoarele le pot lua de pe tine, zise Tamani, dorindu-și să fi putut fi mai sigur decât părea. Ar trebui să mergem.

   David mormăi ceva ca o aprobare și-l urmă pe Tamani înapoi printre baricade.

   - Fuga! îl îndemnă Tamani, începând la rândul lui să alerge. O să se ducă în scurt timp la poțiunile de pe drum și-o să te lase-n pace.

   Alergară împreună pe străzile pustii, pe care Tamani nu mai călcase de când era vlăstar. Albinele se retraseră încet la început, dar, după câteva minute, pe David nu-l mai urmăreau decât două albine rătăcite.

   - Credeam că magia n-are efect asupra trolilor, zise David printre gâfâituri.

   - Albinele nu sunt magice, zise Tamani, oprindu-se o clipă să-și tragă sufletul.

   - Dar chestiile alea pe care le-au aruncat - flacoanele alea din sticlă - erau poțiuni, nu?

   Tamani zâmbi cu gura până la urechi.

   - Da, dar erau poțiuni pentru albine, nu pentru troli. Le stimulează să atace animale. Din nefericire, și tu ești inclus aici.

   David dădu din cap și se aplecă, punându-și mâinile pe genunchi.

   - Minunat, zise el, mai trăgând o dată adânc aer în piept înainte să-l urmeze pe Tamani, care era deja cu câțiva pași înaintea lui.

   - Pe ochiul lui Hecate! exclamă Tamani, lipindu-se de un perete când cotiră să traverseze spre casa mamei lui și zăriră o duzină de troli care vegheau cadavrele câtorva santinele. Cred c-au venit pe altă parte, zise el, uitându-se repede în jur.

   Trolii porniră spre el. Oare îl auziseră? Sau...

   - Ne simt după miros, zise Tamani, clătinând din cap și privindu-și hainele pătate de sânge uscat, regretând amarnic că nu fusese mai atent. Probabil s-au luat după mirosul de sânge.

   Primul trol care apăru la orizont adulmeca aerul - un trol inferior enorm, ca un urs grizzli fără blană și cu nas în loc de bot.

   - Haide! spuse Tamani, ieșind de după colț în întâmpinarea atacatorului.

   Uriașul făcu un salt spre el, apropiindu-se atât de repede, încât Tamani abia avu timp să ridice sulița.

   Cu o rotire a sabiei ca-n filme, David înaintă și-i tăie monstrului brațul. La vederea sângelui roșu-aprins care curgea din umărul camaradului lor, ceilalți intrară parcă în delir și porniră la luptă cât ai clipi. David, pe care îl dureau brațele de la greutatea Excaliburlui, abia mai putea învârti sabia îndeajuns de repede pentru a-i pune la pământ. 

   Tamani făăcea și el ce putea, înfigând sulița în orice armă sau parte a corpului se apropia de el, încercând să rămână în viață până când David reușea să mai secere dintre ei, până ajungeau la un număr cât de cât rezonabil.

   „Cum ar fi 3 la 1?” se gândi Tamani cu tristețe.

   Când simți ceva apucându-l de gleznă și trăgându-i piciorul, Tamani se temu că până aici îi fusese. Reuși să-și recapete echilibrul, dar nu destul de repede pentru a se feri de un buzdugan cât casa. Urlă printre dinți când țepii de metal îi străpunseră umărul drept și simți că nu mai are putere să țină sulița în mână.

   Un trol îl lovi în spatele genunchilor și, deși încercă să cadă în mâini, brațul rănit cedă sub el, neputând să-i susțină greutatea. Se rostogoli și văzu primul trol ridicând din nou buzduganul, ca să-l lovească în cap. Tamani nu mai avea putere să-l oprească.

   Dar apoi genunchii trolului se îndoiră și acesta se prăbuși înainte, peste Tamani, a cărui gură se umplu cu carne de trol și ale cărui nări începură să-l usture de la mirosul grețos. Tamani împinse cu mâna sănătoasă trupul zdrobitor de greu, însă abia cu ajutorul lui David reuși să-l dea la o parte.

   Tamani se ridică în picioare, iar David își luă sabia din patra din pavaj în care o înfipsese. Avea o față ciudată.

   - Mi-ai salvat viața, zise Tamani, înșfăcându-și sulița. Din nou.

   - Nu eu. Adică, pe-ăla da, zise David arătând în jos spre cadavrul spintecat al trolului care-l lovise pe Tamani în picioare. Dar m-am întors să-i vin de hac ăstuia și, când am ridicat sabia, a căzut, pur și simplu.

   „L-o fi nimerit vreo săgeată otrăvită”, se gândi Tamani, cercetând cu privirea corpul trolului și uitându-se apoi de jur-împrejur pe stradă în căutarea binefăcătorului.

   Nevăzând pe nimeni, făcu cu mâna un semn de mulțumire spre strada pustie.

   Își mișcă brațul încercând să găsească o poziție care să fie mai puțin dureroasă, dar, neavând ce să facă, se lăsă păgubaș.

   - Hai mai bine să intrăm în casă înainte să mai vină și alții.

   Când dădură buzna înăuntru, Laurel veni să-i întâmpine, învârtind în mână același cuțit cu care mama lui Tamani era gata-gata să-l ucidă puțin mai devreme. 

   Tamani simți că-i fuge pământul de sub picioare când o văzu pe Laurel cu un cuțit în mână. Probabil era speriată de moarte de vreme ce-și luase o armă, chiar dacă nu știa să facă cine știe ce pagube cu ea.

   - Voi erați! zise ea ușurată, azvârlind cuțitul cu naturalețea cu care ar fi aruncat Tamani la gunoi un fruct stricat. Erau pe-afară dineauri și n-am avut ce face decât să stăm aici și să tăcem chitic.

   Îi luă pe amândoi în brațe, iar Tamani nu se putu abține să nu-și dorească să fi fost doar el îmbrățișat.

   - Cum se simțe Jamison? întrebă Tamani, dar Laurel clătină din cap.

   - Voi ce faceți? Sunteți întregi?

   - Nu contează, răspunse Tamani.

   Trecu pe lângă ea și o luă înainte pe hol. Trebuia să facă orice ca să-și distragă atenția, căci numai așa-și putea ține durerea în frâu.

   - Clipește, zise Laurel, venind după el. Doar atât am reușit să facem.

   - De-asta mi-era și teamă, zise Tamani încet, stând în pragul ușii și uitându-se la mama lui, care stătea lângă Jamison.

   În încăpere pluteau mirosuri grele și Tamani se abținu cu greu să tușească.

   - Îmi pare rău, zise mama lui. Laurel spunea că oamenii au un elixir numit soluție de amoniac și ne-am gândit să încercăm și noi cu ceva asemănător. Se pare că funționează, dar încet.

   Tamani dădu din cap.

   - Mai încercați, atunci. Noi am curățat drumul. Câțiva troli au reușit să ajungă până aici, dar se pare că totul va fi sub control curând. 

   Se uită cu tristețe la Jamison, dorindu-și să se fi trezit. Dar nu era timp pentru păreri de rău.

   - Cred c-ar trebui să mergem la Academie, zise el, lăsând emoțiile la o parte. Îl iau pe David cu mine. Sper doar să...

   „Nu.”

   Nu avea cum să spună că spera ca Academia să mai fie în picioare - Laurel ar fi fost distrusă, mai ales că el o trimisese pe Chelsea acolo. Oare greșise? Trebuiau să încerce să ajungă la Academie cu orice preț?

   Shar îi spusese de multe ori că îndoiala de sine, mai ales în timpul unei bătălii, nu era bună de nimic, dar ajunsese să se întrebe dacă nu cumva teama permanentă că zâna de toamnă ar fi putut păți ceva îl făcuse, de fapt, să creadă că Jamison era mai în siguranță aici.

   - Sper c-o să reușim, încheie el, într-un sfârșit.

   După care se întoarse și dădu peste Laurel, care stătea în drum.

   - Vin cu tine.

   - Nici vorbă.

   - Nu mă poți opri.

   Se simți neputincios. Putea s-o oprească, dar știa că n-ar fi făcut-o.

   - Ești mai în siguranță aici. Și poți să-i povestești lui Jamison ce s-a-ntâmplat, dacă se trezește.

   - Deja i-am povestit mamei tale. E mai important să vin cu tine și să le spun și celorlalte Amestecătoare ce se petrece în organismul lui Jamison. Ar fi șansa lui, zise Laurel, privindu-l fix în ochi.

   Tamani ura să-i dea dreptate.

Capitolul 13

        La început, merseră pe lângă copaci. Frunzișul lor îi proteja de priviri străine și aproape că o făcea pe Laurel să se simtă în siguranță, chiar dacă era doar o iluzie.

   Tamani le făcu semnsă înainteze, arătând spre golurile dantelate dintre frunzele copacilor.

   - Putem s-o luăm direct pe deal, în sus, și probabil c-o să ajungem acolo mai repede, dar urcușul va fi dificil, zise el. Sau putem s-o luăm pe drum, prin cartierul zânelor de vară, unde trolii mai mult ca sigur că acum atacă în forță.

   Se încruntă ca și cum ar fi vrut să adauge ceva, dar nu spuse nimic.

   - S-o luăm prin cartierul zânelor de vară, zise David hotărât. Putem și să dăm o mână de ajutor pe drum. Curățăm locul de câțiva troli și mergem mai departe.

   Tamani îl aprobă din cap și se lumină la față.

   - Mulțumesc, spuse el, iar Laurel își dădu seama că-și impusese să nu vină el cu propunerea, ci să-l lase pe David să aleagă. Strălucitoarele nu sunt războinice și nici nu au zidurile trainice ale Academiei, care să le ajute; casele lor sunt făcute, în general, din sticlă.

   - Dar arme? întrebă Laurel. Trebuie să aibă și ele, nu?

   - Arme de recuzită, zise Tamani sec. Din-alea făcute special să nu te rănească.

   - E și Rowen acolo? întrebă Laurel.

   Tamani încuviință din cap și își lăsă privirea în pământ.

   - Și Dahlia, și Jade, adăugă el.

   Laurel își amintea vag că așa le chema pe sora lui Tamani și pe prietena ei, deși nu le întâlnise niciodată.

   Ajunseră destul de repede la periferia cartierului zânelor de vară, dar la îneput auziră doar niște zgomote. Explozii, suntele de sticlă spartă și multe țipete. Laurel se pregăti pentru ce era mai rău, înainte să ajungă în vârf.

   Pe creata dealului, Laurel încetini pasul, șocată. Tamani se oprise și el.

............................................................