„Omul care nu-și iubește țara , pământul pe care s-a născut și a crescut mare , este un om fără suflet . A fi patriot nu e un merit : e o datorie .” George Topârceanu

Obsesia, Nora Roberts

 1-8

Capitolul 1

             29 AUGUST 1998

      Nu știa ce o trezise și, indiferent de câte ori retrăia noaptea aceea, indiferent unde o bântuia coşmarul, n-avea să ştie niciodată.

   Vara transformase aerul într-o tocană umedă şi bolborositoare, mirosind a sudoare şi verde ud. Ventilatorul de pe comodă îl răscolea, dar parcă dormeai în aburul eliberat de un ceainic.
   Cu toate astea, era obişnuită cu asta, să zacă peste aşternuturile umede de vară, cu geamurile deschise larg spre corul de neoprit al cicadelor şi cu speranţa vagă că măcar o adiere slabă va răzbi prin caniculă.
   Căldura nu o trezi, nici bubuitul slab de trăsnet al furtunii care se pregătea la distanţă. Naomi trecu de la somn la trezie într-o secundă, de parcă cineva ar fi scuturat-o zdravăn sau i-ar fi strigat numele în ureche.
   Se ridică brusc în pat, clipind în întuneric, auzind nu doar uruitul ventilatorului, ţiuitul ascuţit al cicadelor, huul repetitiv al unei bufniţe. Toate erau sunetele verii pe care le cunoştea la fel de bine ca pe propria voce şi nimic nu putea să-i declanşeze acel nod în gât.
   Dar acum, că era trează, simţea dogoarea, ca pe un tifon îmbibat în apă fierbinte care îi acoperea fiecare centimetru de piele. Îşi dorea să fie dimineaţă ca să se strecoare afară, înainte de trezirea celorlalţi şi să se răcorească în pârâu.
   Treburile aveau prioritate, asta era regula. Dar era aşa de cald, încât simţea că va trebui să despartă aerul ca pe o perdea doar ca să poată face un pas. Plus că era sâmbătă (sau avea să fie de dimineaţă) şi câteodată mama mai lăsa regulile deoparte sâmbăta, dacă tata era într-o dispoziţie bună.
   Apoi auzi bubuitul tunetului. Încântată, se grăbi să se dea jos din pat şi să se ducă la fereastră. îi plăceau furtunile, felul în care se învârtejeau şi se legănau în jurul copacilor, felul în care cerul căpăta o culoare ciudată, felul în care fulgerele plesneau şi străluceau.
   Şi poate că furtuna va aduce ploaie şi vânt şi aer mai răcoros.
   Poate.
   Ea îngenunche pe podea, cu braţele încrucişate pe pervaz, cu ochii fixaţi pe bucata de lună înceţoşată de arşiţă şi nori.
   Poate.
   Ea îşi dorea asta - o fată care peste câteva zile împlinea 12 ani şi încă mai credea în dorinţe. O furtună mare, se gândi ea, cu fulgere ca nişte furci şi tunete ca loviturile de tun.
   Şi multă, multă ploaie.
   Îşi închise ochii, ridică faţa şi încercă să miroasă aerul. Apoi, în tricoul ei cu Sabrina, vrăjitoarea adolescentă, îşi puse capul pe braţe şi studie umbrele.
   Şi din nou îşi dori să fie dimineaţă, iar cum dorinţele erau gratis, îşi dori să fie dimineaţa zilei ei de naştere. îşi dorea atât de tare o bicicletă nouă şi lansase destule apropouri.
   Rămase îngenuncheată, dorindu-şi să vină dimineaţa, o fată înaltă şi stângace, căreia, deşi se controla în fiecare zi, nu-i dăduseră încă sânii. Dogoarea îi lipise părul de ceafă. Enervată, îl dădu la o parte, lăsându-1 să-i atârne peste umăr. Voia să-l tundă scurt, scurt, ca al unei zâne dintr-o carte de poveşti pe care o primise de la bunici înainte să nu mai aibă voie să îi vadă.
   Dar tata susţinea că fetele trebuiau să aibă părul lung, iar băieţii, părul scurt. Aşa că fratele ei avu parte de o tunsoare scurtă la frizeria lui Vick din oraş, şi ei nu-i rămase altceva de făcut decât să-şi strângă părul blond şi lung într-o coadă.
   Pe de altă parte, după părerea ei, Mason era foarte răsfăţat doar pentru că era băiat. îi luaseră un coş de baschet şi un panou, cu o minge oficială Wilson de ziua lui. Putea să joace baschet în liga mică - unele dintre regulile lui tati erau doar pentru băieţi (ceea ce Mason n-o lăsa niciodată să uite) - şi fiind mai tânăr cu 23 de luni (ceva ce ea nu-1 lăsa să uite niciodată) nici nu avea atâtea treburi de făcut.
   Nu era drept, dar dacă spunea asta, risca să primească şi mai multe sarcini şi să-şi piardă privilegiile de privit la televizor. În afară de asta, nu-i păsa câtă vreme primea o bicicletă nouă.
   Văzu un fulger palid - doar o sclipire de lumină foarte jos pe cer.
   Avea să vină, îşi spuse. Furtuna din dorinţă avea să vină şi va aduce răcoare şi umezeală. Dacă ploua mult, ea nu va trebui să ude grădina.
   O idee care o bucură atât de tare, încât aproape că rată următoarea sclipire.
   Nu era un fulger, de data asta, ci raza unei lanterne.
   Primul gând fu că cineva umblă pe unde n-ar trebui, poate ca să dea o spargere. Dădu să se ridice, să alerge la tata.
   Apoi văzu că era chiar el. Se îndepărta de casă, spre lizieră, mişcându-se rapid şi sigur în raza lanternei.
   Poate că se ducea la pârâu să se răcorească. Dacă se ducea şi ea, de ce să se supere? Dacă era bine-dispus, avea să râdă.
   Nu se gândi de două ori, îşi luă şlapii, îşi îndesă mica lanternă în buzunar şi se grăbi să iasă din cameră, tăcută ca un şoarece.
   Ştia care dintre trepte scârţâiau - toată lumea ştia asta - şi le evită din obişnuinţă. Tatei nu-i plăcea dacă ea sau Mason se strecurau în jos pe scări după ora de culcare ca să mai bea ceva.
   Nu-şi puse şlapii decât atunci când ajunse la uşa din spate, apoi o deschise doar atât cât să se strecoare afară şi uşa să nu scârţâie.
   Preţ de o clipă se gândi că pierduse urma lanternei, dar o descoperi din nou şi ţâşni după ea. Va sta în umbră până când va descoperi în ce toane era tata.
   Dar el se abătu de la panglica îngustă pe care o forma pârâul, intră mai adânc în pădurea care mărginea bucata lor de pământ.
   Unde se ducea oare? Curiozitatea o îmboldi şi se simţi aproape îmbătată de entuziasm în timp ce se furişa prin pădure în mijlocul nopţii. Sclipirile de lumină şi bubuiturile nu făceau decât să sporească senzaţia de aventură.
   Ea nu cunoştea frica, deşi nu intrase niciodată atât de adânc în pădure - era interzis. Mama i-ar învineţi fundul dacă ar prinde-o, aşa că nu trebuia să se lase prinsă.
   Tatăl ei se mişca repede şi sigur, ceea ce însemna că ştia încotro se îndrepta. Putea să-i audă cizmele strivind frunze uscate pe poteca îngustă, aşa că rămase în urmă. Nu trebuia s-o audă.
   Ceva scârţâi şi o făcu să tresară un pic. Trebui să-şi acopere gura cu mâna pentru a-şi înăbuşi un chicotit. Doar o bufniţă bătrână, ieşită la vânătoare.
   Norii se mişcară şi acoperiră luna. Aproape că se împiedică când îşi lovi degetul de o piatră şi din nou îşi acoperi gura cu mâna ca să nu răzbată şuieratul ei de durere.
   Tatăl ei se opri, făcându-i inima să bubuie ca o tobă. Rămase nemişcată ca o statuie, abia respirând. Pentru prima dată se întrebă ce i-ar face dacă s-ar întoarce şi ar veni spre ea. Nu putea să fugă, se gândi ea, pentru că asta s-ar auzi în mod sigur. Poate că s-ar putea strecura de pe potecă şi să se ascundă în tufişuri. Şi să spere că nu dormeau şerpi pe acolo.
   Când el se puse din nou în mişcare, ea rămase în continuare pe loc spunându-şi că ar trebui să se întoarcă înainte să dea de necazuri prea mari. Dar lumina o atrăgea ca un magnet.
   Se clătină şi se scutură preţ de o clipă. Auzi ceva zornăind şi hârâind, ceva scârţâi ca o uşă din spate.
   Apoi lumina dispăru.
   Ea rămăse în pădurea adâncă şi întunecată, cu respiraţia la gură şi cu broboane reci de transpiraţie rece pe piele, în ciuda aerului fierbinte şi greu. Făcu un pas în spate, apoi doi, copleşită de dorinţa de a fugi.
   Nodul i se întoarse în gât, atât de aspru încât abia putu să înghită. Iar întunericul, tot întunericul păru să o învăluie - prea strâns.
   „Fugi acasă. Bagă-te la loc în pat şi închide ochii."
   Vocea din capul ei era la fel de ascuţită precum cântecul cicadelor.
   - Laşă, şopti ea şi îşi strânse braţele. Nu fi laşă.
   Se târî înainte, aproape pipăindu-şi drumul. Norii se mişcară din nou, iar în lumina subţire a lunii întrezări silueta unei ruine.
   „Ca o cabană veche, se gândi, care a ars încât au rămas doar resturile fundaţiei şi un şemineu vechi."
   Frica de moment lăsă loc fascinaţiei formelor, cenuşiului acestora, felului în care lumina lunii se juca peste cărămizile arse, peste lemnul înnegrit.
   Din nou îşi dori să fie dimineaţă, ca să poată explora. Dacă ar putea să se strecoare înapoi aici pe lumină, acesta ar putea fi locul ei. Un loc unde să-şi aducă toate cărţile şi să citească, fără ca fratele ei să o sâcâie. Şi ar putea doar să se aşeze să deseneze sau să viseze.
   Cineva locuise aici odată, aşa că poate că erau fantome. Iar ideea asta îi dădu fiori. I-ar plăcea să cunoască o fantomă.
   Dar unde dispăruse tatăl ei?
   I se păru că aude din nou zornăituri şi scârţâit. Poate că asta era ca o altă dimensiune, iar el deschisese uşa şi trecuse dincolo.
   Avea secrete - ea îşi închipuia că toţi adulţii au. Secrete pe care le ascundeau de toată lumea, secrete care le întunecau privirea dacă puneai o întrebare greşită. Poate că era un explorator, care călătorea în alte lumi printr-o uşă magică.
   Lui nu i-ar plăcea ca ea să se gândească la aşa ceva pentru că alte lumi, ca fantome şi vrăjitoare adolescente, nu erau în Biblie. Dar poate că lui nu-i plăcea ca ea să se gândească la asta tocmai pentru că era adevărat.
   Ea riscă să mai facă nişte paşi înainte, cu urechile ciulite la orice zgomot. Şi auzi doar tunetul apropiindu-se.
   De data asta când îşi lovi degetul, îi scăpă o mică exclamaţie de durere şi ţopăi într-un picior, până când durerea dispăru. „Piatră proastă", se gândi şi privi în jos.
   În lumina palidă a lunii văzu nu o piatră, ci o uşă. O uşă în pământ! O uşă care ar scârţâi dacă era deschisă. Poate că era o uşă magică.
   Se puse în 4 labe şi îşi trecu mâinile peste ea, alegându-se cu o aşchie din pricina asta.
   Uşile magice nu aveau aşchii. Doar o uşă veche de pivniţă pentru legume sau un adăpost pentru furtuni. Dar, deşi gândul îi mai potoli entuziasmul în timp ce îşi sugea degetul rănit, era totuşi o uşă în pământ în pădure lângă o cabană arsă.
   Iar tatăl ei coborâse acolo.
   Bicicleta ei! Poate că ascunsese bicicleta ei acolo jos şi acum o asambla. Dispusă să mai rişte o aşchie, îşi lipi urechea de lemnul vechi şi îşi închise ochii strâns ca să audă mai bine.
   I se păru că îl aude mişcându-se. Şi că scotea un sunet ca un mârâit. Şi-l închipui asamblându-i bicicleta - toată strălucitoare şi nouă, şi roşie. Mâinile lui mari alegeau uneltele potrivite, şi el fluiera printre dinţi în timp ce lucra.
   Era acolo jos ca să facă ceva special doar pentru ea. Ea n-o să se plângă (în mintea ei) de sarcinile pe care trebuia să le îndeplinească timp de o lună întreagă.
    Cât dura să asamblezi o bicicletă? Ar trebui să se grăbească înapoi acasă ca el să nu ştie că îl urmărise. Dar îşi dorea foarte, foarte, foarte tare s-o vadă. Să arunce măcar o privire.
   Se îndepărtă cu grijă de uşă, se târî spre cabana arsă şi se lăsă pe vine în spatele vechiului şemineu. Nu avea să-i ia mult, era priceput cu uneltele. Ar fi putut să aibă propriul atelier de reparaţii dacă ar fi vrut, dar lucra pentru compania de cablu din Morgantown doar ca să asigure securitatea financiară a familiei.
   Aşa spunea tot timpul.
   Îşi ridică privirea la prima sclipire a fulgerului - prima furcă - iar tunetul care urmă era mai degrabă un bubuit decât un murmur.
   Ar fi trebuit să se ducă acasă, acesta era adevărul, dar acum nu se putea întoarce. El ar putea ieşi oricând şi ar prinde-o în mod sigur. Şi, dacă o prindea acum, nu va primi nici o bicicletă roşie şi strălucitoare de ziua ei!
   Dacă începea furtuna, o uda doar. Şi avea să o răcorească. îşi spuse că el va mai sta doar câteva minute, iar când minutele trecură, că va mai dura doar alte cinci. Apoi simţi nevoia să urineze, încercă să se abţină, dar, până la urmă, renunţă şi se târî mai departe, înapoi printre copaci.
   Îşi roti privirea, îşi dădu pantalonii jos şi se lăsă pe vine, depărtându-şi picioarele, ca să evite jetul. Apoi se scutură până se uscă cât putu de bine. Tocmai când începu să-şi ridice pantalonii, uşa scârţâi, deschizându-se.
    Încremeni, cu chiloţii în jurul genunchilor, cu fundul gol la câţiva centimetri de pământ şi cu buzele strânse ca să-şi ţină respiraţia. Îl văzu într-un fulger de lumină şi i se păru nebun. Părul tuns scurt şi aproape alb în lumina furtunii, ochii atât de întunecaţi, iar dinţii dezveliţi într-un rânjet sălbatic.
   Aproape că se aşteptă ca el să-şi dea capul pe spate şi să urle ca un lup, aşa că inima începu să-i bubuie cu putere, cuprinsă de prima frică adevărată din viaţa ei.
   Când tatăl el se frecă acolo jos, ea simţi cum obrajii îi iau foc.
   Apoi el închise uşa, iar pocnitura se auzi cu ecou. împinse zăvorul - un sunet dur, aspru care o făcu să înfioare. Picioarele începură să-i tremure din pricina poziţiei ciudate, în timp ce el arunca straturi de frunze moarte peste uşă.
   Rămase o clipă acolo, iar fulgerul sfârâi, aruncând o rază de lumină peste uşă. Reflexia îi reliefă chipul, iar ea desluşi doar aspectul colţuros, părul scurt, deschis la culoare, facându-1 să arate ca un craniu, cu ochii doar nişte găuri negre, lipsite de suflet. Privi în jur şi, pentru o clipă îngrozitoare, se temu că el se uita direct la ea. Acest bărbat, simţea asta, i-ar fi făcut rău, s-ar fi folosit de mâini şi de pumni, aşa cum tatăl care muncea ca să asigure bunăstarea familiei nu ar fi făcut-o niciodată.
   Cu un scâncet neajutorat adunat în gât, se gândi: „Te rog, tati. Te rog.”
   Dar el se întoarse şi pori cu paşi mari şi siguri pe drumul pe care venise.
   Ea nu se clinti până când nu mai auzi altceva în afară de cântecul nopţii şi primele foşnete ale vântului. Furtuna se apropia, dar tatăl ei plecase. Îşi trase chiloţii, se îndreptă, frecându-şi picioarele ca să le dezmorţească.
   Luna nu se mai vedea, iar dorinţa de aventură se transformase într-o spaimă teribilă.
   Dar ochii i se adaptaseră suficient ca să găsească drumul spre uşa acoperită de frunze. O văzu doar pentru că ştia că era acolo.
   Îşi auzea respiraţia, purtată departe pe aripile vântului. Aer rece, deşi ea acum îşi dorea căldură. îşi simţea oasele reci, ca frigul de iarnă, iar mâna îi tremura în timp ce se apleca să dea la o parte stratul gros de frunze.
   Se holbă la zăvorul gros şi ruginit care bloca uşa veche din lemn. Îşi trecu degetele peste el, dar acum nu mai voia să îl deschidă. Voia să fie în patul ei, în siguranţă. Nu voia să aibă imaginea aceea despre tatăl ei, imaginea aceea sălbatică.
   Dar degetele ei traseră de zăvor, apoi, cum acesta nu cedă, se folosi de ambele mâini. Strânse din dinţi când acesta se deschise scrâşnind.
   Era bicicleta ei, îşi spuse, deşi în piept i se aşezase o greutate teribilă. Bicicleta ei roşie şi strălucitoare pentru ziua ei. Pe care avea s-o găsească. Încet, ridică uşa şi privi în jos în întuneric.
   Înghiţi cu greutate, scoase mica lanternă din buzunar şi se folosi de raza ei îngustă de lumină ca să coboare scara.
   Brusc, se temu că în deschizătură va apărea chipul tatălui ei. Acel chip cu expresia sălbatică şi teribilă. Şi acea uşă trântindu-se şi închizându-se peste ea. Mai că se întoarse să urce înapoi, dar auzi un scâncet.
   Îngheţă pe scară.
   Acolo jos era un animal. De ce ar ţine tatăl ei un animal acolo... Un căţel? Asta era surpriza de ziua ei? Căţelul pe care şi-l dorise întotdeauna şi nu i se permisese să-l aibă. Nici măcar Mason nu putea să se milogească pentru un căţel.
   O usturau ochii de la lacrimi când ajunse pe podeaua din pământ. Va trebui să se roage pentru iertare. Iertare pentru gândurile ei îngrozitoare - gândurile erau şi ele păcate, la fel ca faptele - despre tatăl ei.
   Mişcă lanterna cu inima plină de mirare şi bucurie - cea din urmă pe care avea să o simtă pentru mult prea multă vreme. Dar acolo unde îşi închipuise că era un căţeluş scâncind în cutia lui, văzu o femeie.
   Avea ochii mari şi strălucitori ca sticla în timp ce din ei i se prelingeau lacrimi. Scoase un sunet îngrozitor din spatele benzii adezive pe care o avea lipită peste gură. Faţa îi era presărată de zgârieturi şi vânătăi, la fel şi gâtul. Nu era îmbrăcată, nu avea nimic pe ea, dar nu încerca să se acopere. Nu putea, nu putea să se acopere. Mâinile îi erau legate cu o funie - însângerată de la rănile deschise de pe încheieturile ei -, iar funia era legată de un stâlp de metal din spatele saltelei vechi pe care se afla. Avea şi picioarele legate, la glezne, şi desfăcute larg.
   Sunetele acelea teribile continuau, îi bubuiau în urechi, îi vibrau în burtă.
   Ca într-un vis, Naomi se mişcă. Urechile-i vuiau, de parcă ar fi stat prea mult sub apă fără să poată să iasă la suprafaţă. Avea gura atât de uscată, încât cuvintele o zgâriau pe gât.
   - Să nu ţipi. Nu trebuie să ţipi, bine? Ar putea să te audă şi să se întoarcă. Bine?
   Femeia aprobă din cap, iar ochii ei umflaţi o implorau.
   Naomi îşi trecu unghiile peste marginea benzii adezive.
   - Trebuie să taci, zise ea în şoaptă, în timp ce degetele îi tremurau. Te rog să taci.
   Apoi smulse banda adezivă.
   Aceasta scoase un sunet îngrozitor şi lăsă o dâră roşie, dureroasă, dar femeia nu ţipă.
  - Te rog.
   Vocea ei suna ca o balama ruginită.
   - Te rog să mă ajuţi. Te rog, nu mă lăsa aici.
   - Trebuie să pleci. Trebuie să fugi. Naomi se uită la uşa pivniţei.
   Dacă se întorcea? O, Doamne, dacă se întorcea bărbatul sălbatic care semăna cu tatăl ei?
   Încercă să desfacă funia, dar nodurile erau prea strânse. Îşi frecă degetele de frustrare, apoi se întoarse, folosindu-se de raza de lumină. Văzu o sticlă de băutură - interzisă după legile tatălui ei în casa lor - şi mai multă funie, răsucită, în aşteptare. O pătură veche, un felinar. Reviste cu femei goale pe copertă, un aparat de fotografiat şi, o, nu, nu, nu, fotografii cu femei lipite pe pereţi! Ca această femeie, goale, legate, însângerate şi înspăimântate.
   Şi femei care se uitau la ea cu ochi morţi.
   Un scaun vechi, cutii şi borcane cu mâncare şi un raft prins în cuie de perete. Un morman de cârpe - nu, haine, haine rupte - şi petele de pe ele erau de sânge.
   Simţea mirosul de sânge.
   Şi cuţite. Atât de multe cuţite!
   Închizându-şi mintea, închizându-şi pur şi simplu mintea pentru orice altceva, Naomi apucă unul dintre cuţite şi începu să taie lângă unul dintre noduri.
   - Să nu faci gălăgie, să nu ţipi.
   Îi zgârie pielea, dar femeia nu scoase niciun sunet.
   - Grăbeşte-te, te rog, grăbeşte-te. Te rog, te rog.
   Îşi înăbuşi un geamăt când braţele îi fură eliberate şi le simţi tremurând când încercă să le coboare.
   - Doare. O, Doamne, doare.
   - Nu te gândi la asta, pur şi simplu nu te gândi. Doare mai mult dacă o faci.
   Durea, da. Durea să se gândească. Aşa că nu se va gândi la sânge, la poze, la maldărul de haine rupte, îngrozitoare.
   Naomi începu să se ocupe de una din funiile de la glezne.
   - Cum te cheamă?
   -Eu... Ashley. Eu sunt Ashley. Cine e el? Unde e?
   Nu putea să-i spună. Nu voia să-i spună.
   - E acasă acum. A venit furtuna. O auzi?
   Şi ea era acasă, îşi spuse Naomi, în timp ce tăia funia. Acasă în pat, iar ăsta era doar un coşmar. Nu era nici o pivniţă care mirosea a mosc, a urină şi a mai rău, nu era nicio femeie, niciun bărbat sălbatic. Avea să se trezească la ea în pat, iar furtuna va fi răcorit totul.
   Atunci când se va trezi, totul va fi curat şi răcoros.
   „Fugi, fugi, fugi în noapte, fugi departe de aici. Atunci asta nu se va fi întâmplat niciodată."
   Cu sudoarea curgându-i pe faţa lovită, Ashley dădu să se ridice, însă picioarele nu o ţineau. Se prăbuşi pe podeaua de pământ, cu respiraţia şuierătoare.
   - Nu pot să merg încă... Picioarele mele. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Va trebui să mă ajuţi. Te rog să mă ajuţi să ies de aici.
   - Ţi-au amorţit picioarele, asta-i tot.
   Naomi înşfacă pătura şi o puse pe umerii lui Ashley.
   - Va trebui să încerci să te ridici.
   Împreună reuşiră să o ridice pe Ashley în picioare.
   - Sprijină-te pe mine. O să te împing pe scară în sus, dar va trebui să urci. Trebuie să încerci.
   - Pot s-o fac. Pot s-o fac.
   Ploaia bătea încet peste ascensiunea lentă şi scăldată de sudoare şi de două ori pe traseul scurt Ashley aproape că alunecă. Muşchii lui Naomi tremurau de la efortul de a-i susţine greutatea, de a împinge. Dar cu un ultim geamăt scâncit, Ashley se târî afară şi rămase întinsă şi gâfâind pe pământ.
   - Trebuie să fugi.
   - Nu ştiu unde sunt. îmi pare rău. Nu ştiu cât am stat acolo jos. O zi, două. Nu am mâncat sau băut de când... Sunt rănită.
   Lacrimile îi alunecară pe obraji, dar ea nu hohoti, doar se uită la Naomi printre ele.
   - El... El m-a violat, m-a strâns de gât, m-a tăiat şi m-a lovit. Glezna mea, ceva nu e în regulă cu ea. Nu pot să alerg cu ea aşa. Poţi să mă scoţi de aici? Să mă duci la poliţie?
   Ploaia cădea şiroaie, iar fulgerele luminau cerul ca ziua.
   Dar Naomi nu se trezea.
   - Aşteaptă o clipă.
   - Nu te duce înapoi acolo!
   - Aşteaptă doar.
   Se grăbi să coboare înapoi în acel loc îngrozitor şi luă cuţitul. O parte din sânge nu era proaspăt, nu era de la zgârieturi. Nu, o parte era vechi şi uscat, de la ceva mai grav decât de la nişte zgârieturi. Şi cu toate că o îngreţoşa, căută în maldărul de haine şi găsi o cămaşă jerpelită şi pereche de pantaloni scurţi rupţi.
   Le luă cu ea şi urcă înapoi. Văzându-le, Ashley aprobă din cap.
   - OK. Eşti o fată deşteaptă.
   -N-am văzut pantofi, dar o să-ţi fie mai uşor cu cămaşa şi pantalonii. Sunt rupţi, dar...
   - Nu contează.
   Ashley strânse din dinţi când Naomi o ajută să îmbrace pantalonii, când îi băgă cu grijă braţele în cămaşă. Naomi îşi muşcă buza când văzu că mişcarea redeschise tăieturi fine pe bustul lui Ashley, văzu carne vie, din care se prelingea sângele.
   - Va trebui să te sprijini de mine.
   Pentru că Ashley tremura, Naomi îi puse din nou pătura pe umeri.
   „Fă-o, pur şi simplu", îşi spuse. „Nu te gândi, doar fa-o!“
   - Va trebui să mergi, chiar dacă te doare. O să căutăm un băţ mai gros, dar trebuie să plecăm. Nu ştiu cât e ceasul, dar o să mă caute de dimineaţă. Va trebui să ieşim la drum. E aproape 1 kilometru de acolo până în oraş. Va trebui să mergi.
   - O să mă târăsc dacă e nevoie.
   Se ridică în genunchi, apoi, cu ajfttorul lui Naomi, în picioare.
   Se mişca încet, iar Naomi ştia, auzind respiraţia grea a lui Ashley, cât era de dureros. Găsi o creangă ruptă, care o ajută doar un pic pe măsură ce cărarea se transforma în noroi din cauza furtunii.
   Traversară pârâul - care acum curgea repede din pricina ploii - şi îşi continuară drumul.
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău, dar nu ştiu cum te cheamă.
   - Naomi.
   - E un nume frumos. Naomi, trebuie să mă opresc un pic.
   - OK, însă doar pentru o clipă.
   Ashley se rezemă de un copac, respirând greu, sprijinindu-se pe creanga ruptă, în timp ce sudoarea şi ploaia i se amestecau pe faţă.
   - E un câine? Aud un câine lătrând.
   - Probabil e King. Casa familiei Hardy e chiar în direcţia aia.
   - Putem să mergem acolo? Putem suna la poliţie, să cerem ajutor.
   - E prea aproape.
   Domnul Hardy era, la fel ca tatăl ei, diacon la biserică. Îl va suna pe el, înainte să sune la poliţie.
   - Prea aproape? Am impresia că am mers kilometri.
   - Nici măcar unul.
   - OK.
   Ashley îşi închise ochii pentru un -moment, îşi muşcă buza.
   - OK. Îl cunoşti pe bărbat? Pe cel care m-a răpit şi mi-a făcut rău?
   - Da.
   - Ştii cum îl cheamă, unde îl pot găsi?
   - Da. Trebuie să mergem mai departe. Trebuie să mergem.
   - Spune-mi cum îl cheamă.
   Scâncind, Ashley se desprinse de copac şi îşi reluă mersul şchiopătat.
   - O să-mi dea energie dacă îl ştiu.
   - Îl cheamă Thomas Bowes. Thomas David Bowes.
   - Thomas David Bowes. Câţi ani ai?
   - Unsprezece. Luni împlinesc doisprezece.
   - La mulţi ani! Eşti foarte deşteaptă şi curajoasă. Mi-ai salvat viaţa, Naomi. Ai salvat o viaţă înainte să împlineşti doisprezece ani. Să nu uiţi niciodată.
   - Nu. N-o să uit. Furtuna începe să se potolească.
   Rămaseră în pădure. Dura mai mult decât dacă ar fi ieşit în drum. Dar acum ea ştia ce era frica, aşa că rămase în pădure până la marginea orăşelului Pine Meadows.
   Acolo mergea la şcoală, la biserică, iar mama ei făcea cumpărături la magazin. Nu văzuse niciodată sediul şerifului pe dinăuntru, dar ştia unde era.
   Când zorile luminau cerul spre răsărit şi prima geană de lumină sclipea în băltoace, ea trecu dincolo de biserică, peste podul îngust care se arcuia deasupra pârâului îngust. Şlapii ei lipăiau pe stradă, iar Ashley şchiopăta, bocănind cu creanga, cu respiraţia gâfâită la fiecare pas.
   - Ce oraş e ăsta?
   - Pine Meadows.
   - Unde? Eu eram în Morgantown. Studiez la colegiu WVU.
   - E cam la 20 de kilometri de aici.
   - Mă antrenam. Alergam. Sunt alergătoare de cursă lungă, dacă îţi vine să crezi. Şi mă antrenam, aşa cum fac în fiecare dimineaţă. El parcase la marginea drumului, cu capota ridicată, de parcă ar fi avut o pană. A trebuit să încetinesc un pic şi atunci m-a apucat. M-a lovit cu ceva. Şi m-am trezit în acel loc. Va trebui să mă mai opresc o dată.
   Nu, nu, nu ne oprim. Nu gândim. Doar acţionăm.
   - Aproape că am ajuns. Vezi, acolo mai jos pe drum, casa albă - vezi sigla din faţă?
   - Pine Meadows, departamentul şerifului. O, slavă Domnului. O, slavă Domnului.
   Ashley începu să plângă, hohote dureroase care le scuturară pe amândouă, în timp ce Naomi îşi întări strânsoarea în jurul taliei lui Ashley, o susţinu mai mult şi se târşiră restul drumului.
   - Suntem în siguranţă. Suntem în siguranţă.
   Când Ashley se prăbuşi pe prispa îngustă, Naomi strânse pătura mai mult în jurul ei, apoi bătu tare în uşă.
   - Oare e cineva aici? Nu prea cred. E atât de devreme.
   - Nu ştiu.
   Naomi bătu din nou.
   Când uşa se deschise, Naomi avu impresia că recunoaşte chipul tânăr cu părul ciufulit.
   - Ce se întâmplă? întrebă el, apoi ochii somnoroşi se priponiră pe Ashley. Doamne Sfinte!
   Deschise brusc uşa şi se lăsă pe jos lângă ea.
   - Ajutor. Ajutaţi-ne!
   - Sunteţi în siguranţă! O să fie bine!
   Lui Naomi i se părea slab, dar o ridică pe Ashley ca pe un fulg - şi se înroşi un pic, când pătura alunecă şi cămaşa ruptă îi expuse mare parte din sânul stâng.
   - Drăguţo, îi spuse lui Naomi, ţine uşa deschisă. Aţi avut un accident?
   - Nu, spuse Naomi.
   Ţinu uşa deschisă, şi avu timp o clipă să se gândească dacă să fugă, pur şi simplu să fugă sau să intre.
   Intră.
   - O să te aşez aici. E în regulă?
   Studie vânătăile de pe gâtul lui
   Ashley şi se văzu cum îi pică fisa.
   - Draga mea, vezi acolo rezervorul de apă, ce-ar fi dacă i-ai aduce lui... Cum te numeşti?
   - Ashley. Ashley McLean.
   - Ce-ar fi dacă i-ai aduce lui Ashley nişte apă?
   Se întoarse în timp ce vorbea, văzu cuţitul din mâna lui Naomi. Pe acelaşi ton lejer, adăugă:
   - Ce-ar fi să iau eu astă, bine? Aşa, bravo.
   Luă cuţitul din mâna moale a lui Naomi şi îl puse sus pe un raft unde nu se putea ajunge la el.
   - Trebuie să dau nişte telefoane, unul ca să chem un doctor să te examineze. Dar o să facem şi nişte fotografii. înţelegi?
   - Da.
   - Şi va trebui să-l chem pe şerif, apoi vor fi întrebări. Eşti în stare de asta?
   - Da.
   - Foarte bine. Bea un pic de apă. Bravo, îi spuse lui Naomi, o mângâie blând pe părul ud şi îi întinse paharul de hârtie lui Ashley.
   Luă un telefon de pe birou şi formă un număr.
   - Şerifule, sunt Wayne. Da, ştiu cât e ceasul. Avem o femeie rănită aici. Nu, domnule, nu e un accident. A fost atacată, va avea nevoie de o examinare completă.
   Se întoarse şi vorbi în şoaptă, dar Naomi auzi cuvintele „Trusa pentru viol“.
   - O fată a adus-o. Cred că e copila lui Tom şi Sue Bowes.
   Ashley lăsă paharul în jos şi se uită în ochii lui Naomi.
   - Bowes.
   - Da. Eu sunt Naomi Bowes. Dar trebuie să bei apă.
   - Şi tu, păpuşă. Ashley lăsă paharul jos şi o trase pe Naomi spre ea.
   Când se frânse, când în sfârşit totul se frânse în ea, Naomi îşi puse capul pe umărul lui Ashley şi plânse. Ashley se uită la Wayne peste capul lui Naomi.
   - Tatăl ei mi-a făcut asta. Thomas David Bowes a făcut asta. Iar Naomi m-a salvat.
   Wayne lăsă să-i scape un şuierat.
   - Şerifule, ar fi bine să ajungeţi aici cât mai repede.

Capitolul 2

       Când ajunse şeriful, Wayne o duse pe Naomi într-o altă cameră, îi oferi o ciocolată şi o cola.
   Ea nu avusese voie niciodată să se răsfeţe astfel, dar nu protestă. El scoase trusa de prim ajutor şi începu să-i cureţe tăieturile şi zgârieturile de care ea nu-şi dăduse seama că se alesese pe drumul lung prin pădure.
   El mirosea a gumă Juicy Fruit - văzu pachetul galben iţindu-se din buzunarul lui de la piept. De atunci avea să asocieze întotdeauna guma de mestecat cu gesturi de bunătate simplă.
   - Draga mea, ai un profesor favorit?
   - Hm, nu ştiu. Cred că poate doamna Blachard.
   - Dacă vrei, pot s-o rog să vină să stea cu tine.
   - Nu, nu. E în regulă. O să afle. Toată lumea o să afle.
   Simţi cum o cuprinde durerea în piept şi îşi feri privirea.
   - Dar nu vreau să fiu aici când o să afle.
   - Foarte bine. O să vină o asistentă drăguţă să stea cu Ashley, să meargă cu ea la spital. Vrei pe cineva de genul ăsta? Cineva care poate nu te cunoaşte.
   - Nu vreau pe nimeni. Ce-o să se întâmple?
   - Ei bine, şeriful vorbeşte acum cu Ashley un pic, apoi o s-o ducă la spital în Morgantown să o facă bine.
   - Are glezna lovită.
   - O s-o rezolve, nu-ţi face griji. Vrei alt fel de ciocolată?
   Naomi se uită la batonul de Snickers pe care nu-1 deschisese.
   - Nu , domnule. Doar că nu am mâncat niciodată ciocolată dis-de-dimineaţă.
   - Nici de Paşte?
   Zâmbind, el îi puse un leocoplast pe o zgârietură mică, dar adâncă.
   - E o zi sfântă. E pentru rugăciune, nu pentru mâncat iepuraşi de ciocolată.
   Chiar în timp ce repeta cuvintele tatălui, văzu mila din ochii ajutorului de şerif. Dar el nu făcu decât să o mângâie pe picior.
   - Ei bine, atunci să-ţi facem rost repede de un mic dejun. Poţi să te descurci singură câteva minute?
   - Sunt arestată?
   De data asta nu fu milă, ci bunătate Juicy Fruit, când el o mângâie pe obraz, blând ca o mamă.
   - Pentru ce, draga mea?
   - Nu ştiu. O să-l arestaţi pe tati.
   - Nu-ţi face griji pentru asta acum.
   - L-am văzut. L-am văzut când a ieşit din pivniţa din pădure şi părea rău. Mi-a fost frică.
   - Nu trebuie să te mai temi acum.
   - Ce-o să se întâmple cu mama şi cu fratele meu?
   - O să fie bine.
   Se uită spre uşă când o auzi deschizându-se.
   Ea o cunoştea pe Miss Lettie - venea la biserica lor. Dar uitase că lucra în biroul şerifului.
   Lettie Harbough intră cu o sacoşă roşie şi cu un zâmbet trist pe faţa rotofeie.
   - Bună, Naomi. Ţi-am adus nişte haine uscate. Sunt ale fetei mele, iar ea nu e aşa de înaltă şi de zveltă ca tine, dar sunt curate şi uscate.
   - Mulţumesc, Miss Lettie.
   - Cu mare drag. Wayne, şeriful are nevoie de tine. Eu şi Naomi ne descurcăm. Poţi să te schimbi aici la baie, nu?
   - Da, doamnă.
   Hainele erau prea largi, dar era şi o curea, aşa că putu strânge blugii.
   Când ieşi din baie, Lettie şedea la masa mică şi bea cafea dintr-o cană mare, albastră.
   - Am o perie aici. Te superi dacă îţi pieptăn părul? E încurcat rău.
   - Mulţumesc.
   Naomi se obligă să reziste, deşi nu era sigură că voia să fie atinsă. Cu toate astea, după primele mişcări ale periei, se relaxă.
   - Ce păr frumos.
   - E spălătură de vase.
   - Nici vorbă, e ca pielea de căprioară, toate nuanţele de blond amestecate şi cu raze de soare, acum că e vară. E des şi frumos. O să te întreb câteva lucruri, drăguţa mea. £oate că o să fie greu. Dar sunt importante.
   - Unde e Ashley?
   - O duc acum la spital. A cerut să te vadă, a întrebat dacă putem să te ducem să o vezi. Vrei asta?
   - Da, doamnă. Vă rog.
   - Foarte bine. Dar acum trebuie să te întreb dacă tatăl tău ţi-a făcut vreodată rău? Ştiu că o astfel de întrebare e neplăcută.
   - Nu s-a atins niciodată de mine sau de Mason. Mama e cea care împarte pedepse, dacă e nevoie, dar nu contează foarte tare. Ea n-are inima să ne bată, aşa că ne prefacem toţi trei. Pentru că tata spune că bătaia e ruptă din rai.
   - Nu mi-a plăcut niciodată zicala asta. Întrebarea mai grea e dacă tatăl tău te-a atins vreodată în locuri mai intime.
   Naomi se uită fix înainte, în timp ce Lettie îi peria părul.
   - Aşa cum a făcut cu Ashley, vreţi să spuneţi? El a violat-o. Eu ştiu ce e violul, doamnă. Le-au violat pe Sabine în Biblie. El nu mi-a făcut asta niciodată. Nu m-a atins niciodată nepotrivit.
   - În regulă, atunci. I-a făcut vreodată rău mamei?
   - Nu cred. Câteodată...
   - E în regulă.
   Cu mişcări exersate, Lettie îi prinse părul în coadă cu un elastic.
   - Trebuie doar să-mi spui adevărul.
   - Câteodată arăta de parcă ar fi vrut să-i facă rău, dar nu o făcea. Dacă se enerva foarte tare, pleca pur şi simplu o zi sau două. „Să se răcorească", spunea mama. „Un bărbat are nevoie să se răcorească în legea lui.“ Nu ştia, Miss Lettie. Mama nu ştia că el le făcea rău oamenilor, altfel s-ar fi temut. S-ar fi temut mai tare.
   - Oamenilor?
   Când Lettie se întoarse să se aşeze din nou, Naomi se uită fix înainte.
   - Ashley a spus că se afla acolo de o zi sau două. Dar acolo erau mai multă funie şi poze. Erau fotografii pe perete cu femei, legate toate la fel ca ea. Mai rău decât ea. Cred că unele erau moarte. Cred că erau moarte. O să mi se facă rău.
    Lettie avu grijă de ea, ţinându-i părul în timp ce ea îmbrăţişa toaleta, ştergându-i faţa cu un prosop răcoros când se simţi mai bine. Îi dădu lui Naomi ceva mentolat ca să-şi clătească gura, o sărută pe frunte.
   - Ai trecut prin destule. Poate vrei să te odihneşti un pic.
   - Nu pot să mă duc acasă, nu-i aşa?
   - Nu chiar acum, iubito. Îmi pare rău, draga mea. Dar pot să te duc la mine acasă şi poţi să dormi în patul din camera de oaspeţi.
   - Nu pot să stau aici până când vin mama şi Mason?
   - Dacă asta vrei. Ce-ar fi să-ţi aduc nişte pâine prăjită, să vedem cum îţi cade la stomac. Poţi să păstrezi Snickersul pentru mai târziu.
   - Mulţumesc.
   Lettie se ridică.
   - Ce ai făcut tu, Naomi, a fost corect. Şi mai mult decât curajos. Sunt foarte mândră de tine. O să lipsesc doar câteva minute. Ce zici de nişte ceai cu miere la pâinea prăjită?
   - Ar fi minunat, mulţumesc.
   Rămasă singură, Naomi îşi puse capul pe masă, dar nu reuşea să se odihnească. Bău din cola, dar era mult prea dulce. Voia apă, apă rece, limpede. Se gândi la rezervorul de apă şi se ridică. Păşi afară din camera mică, dădu să strige, să întrebe dacă era în regulă.
   Îl văzu pe ajutorul de şerif târându-1 pe tatăl ei spre o uşă mare, metalică. Avea mâinile încătuşate la spate. Pe obrazul drept îi înflorea o vânătaie.
   Nu arăta sălbatic acum, nici supărat şi nici părând să regrete. Avea un rânjet pe faţă - genul pe care îl afişa când cineva-i spunea că el greşise cu ceva.
   El o văzu - iar ea se încordă în aşteptarea furiei, urii, mâniei lui. Dar nu avu parte decât de indiferenţă înainte să păşească dincolo de uşa metalică. Şi să dispară.
   Camera era plină de oameni, gălăgie şi ceva ce strălucea întunecat în aer.
   Naomi simţi că pluteşte în acel ceva, de parcă picioarele s-ar fi dus în altă parte şi corpul îi atârna suspendat. Auzea cuvinte disparate, metalice în urechea ei.
   „FBI, ucigaş în serie, criminalişti, victime.“
   Nimic nu avea sens.
   Nimeni nu o observă, o fată slăbuţă, cu ochii prea mari, prea strălucitori pe faţa palidă şi fantomatică, înotând în haine prea mari pentru ea, în stare de şoc. Nimeni nu se uită spre ea, aşa că se întrebă dacă ar fi făcut-o oare s-ar uita prin ea, aşa cum făcuse şi tatăl ei.
   Poate nimeni nu era real. Poate ea nu era reală.
   Dar presiunea din pieptul ei se simţea reală. De parcă ar fi căzut de pe craca de sus a bătrânului stejar din spatele casei şi rămăsese fără suflu. Atât de tare, încât nu mai putea să şi-l recapete.
   Camera se învârti o dată, încet, greţos şi lumina se diminuă. Un nor care se aşezase peste lună.
   Cu Bowes închis, Wayne se întoarse la timp să vadă cum Naomi îşi dădea ochii peste cap. Strigă şi sări spre ea. Era rapid, dar nu suficient de rapid să o prindă înainte să se prăbuşească pe podea.
   - Aduceţi nişte apă! Unde e afurisitul de doctor? Ce naiba face aici afară?
   O ridică şi o ţinu în braţe. O bătu cu blândeţe pe obrajii care i se păreau suficient de palizi şi translucizi, ca mâna să-i treacă prin ei.
   - Îmi pare rău. Doamne Sfinte! Avea nevoie de mâncare, aşa că am ieşit să-i aduc ceva.
   Lettie se ghemui lângă ei cu un pahar de apă.
   - L-a văzut? A văzut când l-am adus pe ticălos?
   Lettie scutură doar din cap.
   - N-am lipsit mai mult de trei minute. Uite, îşi revine. Bună, drăguţa mea. Naomi, respiră încet. Ai leşinat. Încearcă să iei o înghiţitură de apă.
   - Mi-a fost rău?
   - Acum eşti în ordine. Ia o înghiţitură.
   Ea îşi aminti totul. îşi închise ochii pe care mama ei îi numea verde ca sticla de medicamente.
   - De ce nu e furios pe mine? De ce nu-i pasă?
   O convinseră să bea nişte apă. Wayne o duse în braţe înapoi în spate. îi aduseră mâncare de oameni bolnavi. Ceai şi pâine prăjită. Mâncă doar cât putu şi constată că reuşi să alunge cea mai mare parte din acea senzaţie de plutire.
   Restul trecu ca în ceaţă. Doctorul Hollin veni să o examineze. Cineva rămase cu ea tot timpul, iar Wayne îi strecură încă o cola.
   Veni şi şeriful. Ea îl cunoştea - şeriful Joe Franks pentru că era colegă la şcoală cu Joe Junior. Avea umeri laţi şi un corp puternic, plus o faţă dură pe un gât gros. Se gândea mereu la un buldog când îl vedea.
   Se aşeză în faţa ei.
   - Cum te simţi, Naomi?
   Vocea lui suna ca un drum plin de pietriş.
   - Nu ştiu. Hmm. Bine, domnule.
   - Ştiu că ai avut o noapte grea şi, pe deasupra, mai ai şi o zi grea. Ştii ce se întâmplă acolo afară?
   - Da, domnule. Tata i-a făcut rău lui Ashley. A legat-o în pivniţa veche din pădure, acolo unde e cabana aceea arsă. N-am ştiut că făcea lucrurile alea. Nu ştiu de ce ar face cineva ce a făcut el.
   - Ai mai fost vreodată la pivniţa aceea, înainte de noaptea asta?
   -N-am ştiut că e acolo. N-avem voie să ne ducem aşa departe în pădure. Doar până la pârâu şi doar dacă ni se dă voie.
   - Ce te-a făcut să te duci noaptea trecută acolo?
   - M-am trezit şi era foarte cald. Şedeam la fereastră şi l-am văzut pe tati ieşind. M-am gândit că poate se duce la pârâu să se răcorească şi voiam să merg şi eu. Mi-am luat lanterna şi şlapii şi m-am strecurat afară. Nu am voie să fac asta.
   - E în regulă. Aşa că l-ai urmat.
   - M-am gândit că s-ar putea să i se pară amuzant. Mi-aş fi dat seama înainte să-i dezvălui că sunt acolo. Dar nu s-a dus la pârâu, iar eu voiam să aflu unde se duce. Şi când am văzut cabana veche şi pivniţa, m-am gândit că poate acolo asambla bicicleta pentru ziua mea.
   - E ziua ta, drăguţo?
   - Luni e şi am cerut o bicicletă cadou. Aşa că am aşteptat, pentru că voiam doar să arunc o privire. M-am ascuns şi am aşteptat până când a ieşit, dar...
   - Ce anume?
   Preţ de o clipă se gândi că ar fi mai uşor dacă ar pluti din nou, dacă ar continua să plutească. Dar şeriful avea ochi blânzi şi răbdători. Şi o fixa cu acei ochi blânzi, chiar dacă ea ar fi plutit departe.
   Unde mai pui că trebuia să spună cuiva.
   - Nu arăta în regulă, domnule şerif. Nu arăta în regulă când a ieşit şi m-a speriat. Dar am aşteptat până a plecat. Voiam doar să văd ce era acolo jos.
   - Cât ai aşteptat?
   - Nu ştiu. Mi s-a părut că mult.
   Se înroşi uşor. Nu avea de gând să-i spună că urinase în pădure. Unele lucruri sunt personale.
   - Era un zăvor la uşă şi a fost mai greu de dat la o parte, dar când am deschis uşa, am auzit un scâncet. Am crezut că poate e un căţel. Nu aveam voie să ţinem un câine, dar m-am gândit că poate totuşi... Apoi am văzut-o pe Ashley.
   - Ce-ai văzut, draga mea? Ştiu că e greu, dar dacă îmi poţi spune exact, o să fie de folos.
   Ea îi spuse exact şi sorbi din cola, deşi stomacul ei se cutremura la noua povestire. El puse mai multe întrebări, iar ea se strădui să răspundă cât mai bine. Când termină, o bătu uşor pe mână.
   - Ai făcut o treabă bună. O s-o aduc pe mama ta aici.
   - E aici?
   - Da, e aici.
   - Şi Mason?
   - E la familia Huffman. Doamna Huffman are grijă de el şi se joacă cu Jerry.
   - Asta e bine. El şi Jerry se înţeleg bine, le place să se joace împreună. Domnule şerif Franks, mama e bine?
   O umbră trecu peste ochii lui.
   - A avut şi ea o zi grea.
   Tăcu pentru vreme.
   - Eşti o fată rezistentă, Naomi.
   - Nu mă simt aşa de rezistentă. Mi s-a făcut rău şi am leşinat.
   - Crede-mă, draga mea. Sunt poliţist.
   Zâmbi uşor.
   - Eşti o fată rezistentă. Aşa că o să-ţi spun că o să mai fie şi alţi oameni care o să-ţi pună întrebări. Cei de la FBI - ştii ce e?
   - Da, domnule. Într-un fel.
   - Şi ei vor pune întrebări. Şi mai sunt şi reporteri care vor să stea de vorbă cu tine. Va trebui să vorbeşti cu cei de la FBI, dar nu trebuie să vorbeşti cu reporterii.
   Se ridică un pic şi scoase o carte de vizită din buzunar.
   - Aici e numărul meu de telefon, numărul ăsta de aici, iar pe cel de acasă l-am scris pe dos. Poţi să mă suni oricând, nu contează cât e ceasul. Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, suni. în regulă?
   - Da, domnule.
   - Pune asta bine. O s-o aduc pe mama ta acum.
   - Şerifule Franks?
   El se opri la uşă şi se întoarse spre ea.
   - Da, draga mea?
   - Tati o să ajungă la închisoare?
   - Da, draga mea. Aşa e.
   - Ştie asta?
   - Presupun că da.
   - OK, zise ea şi se uită la cola.
   Tati al ei se ducea la închisoare. Cum putea să se ducă înapoi la şcoală, la biserică sau la piaţă cu mama ei? Era mai rău decât atunci când tatăl lui Carrie Potter fusese la închisoare pentru câteva luni, pentru că se bătuse în sala de biliard. Ba chiar mai rău ca atunci când unchiul lui Buster Kravitt ajunsese la închisoare pentru că vindea droguri.
   Într-o săptămână trebuia să intre în clasa a şaptea şi toată lumea va şti ce s-a întâmplat. Ce făcuse tatăl ei. Ce făcuse ea. Nu ştia cum avea...
   Uşa se deschise şi apăru mama ei.
   Arăta bolnavă, de parcă ar fi fost bolnavă de zile întregi şi boala ar fi ros-o pe dinăuntru. Părea mai slabă decât cu o seară înainte când Naomi se dusese la culcare. Iar ochii îi erau roşii şi umflaţi, înotând în lacrimi. Părul îi era ciufulit, de parcă nu s-ar fi ostenit să-l pieptene şi era îmbrăcată cu o rochie roz, largă, pe care de obicei nu o purta decât la munca în grădină.
   Naomi se ridică, nedorindu-şi nimic mai mult decât să-şi poată îngropa faţa la pieptul mamei, să fie consolată, să găsească acolo promisiuni pe care să se prefacă a le crede.
   Dar lacrimile se rostogoliră din ochii mamei, însoţite de hohote guturale. Se prăbuşi pe podea şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Astfel încât copila se duse la mamă, o luă în braţe, o mângâie şi o consolă.
   - O să fie bine, mama. O să fim bine.
   - Naomi, Naomi! Ei spun lucruri îngrozitoare despre tatăl tău. Spun că tu le-ai spus.
   - O să fim bine.
   - Nu poate fi adevărat. Nu poate fi adevărat.
   Susan se trase înapoi şi îi prinse faţa în mâini.
   - Ţi-ai imaginat totul. Ai avut un vis urât, rosti ea sălbatic.
   - Mama. Am văzut.
   - Nu, n-ai văzut. Va trebui să le spui că ai făcut o greşeală.
   - N-am făcut nicio greşeală. Ashley - fata pe care el... - ea e la spital.
   - Minte. Trebuie să mintă. Naomi, e tatăl tău, e sângele tău. E soţul meu. Poliţia ne răscoleşte casa. I-au pus cătuşe lui tata şi l-au luat de acolo.
   - Cu mâna mea am tăiat funiile.
   -Nu-i adevărat. Va trebui să încetezi cu minciunile chiar acum şi să le spui că ai inventat totul.
   Naomi simţi cum în cap începe să-i pulseze ceva, aşa că propria voce-i sună seacă şi găunoasă.
   - Eu i-am tras banda adezivă de pe gură. Am ajutat-o să iasă din pivniţă. Abia putea să meargă. Nu avea haine pe ea.
   - Nu.
   - A violat-o.
   - Nu spune aşa ceva, rosti Susan cu voce ascuţită şi o scutură pe Naomi. Să nu îndrăzneşti!
   - Erau fotografii pe pereţi. O sumedenie de fotografii cu alte fete, mama. Erau cuţite cu sânge uscat pe el şi funii şi...
   - Nu vreau să aud asta.
   Susan îşi duse mâinile la urechi.
   - Cum poţi să spui aşa ceva? Cum poţi să crezi aşa ceva? El e soţul meu. Trăiesc cu el de 14 ani. I-am născut doi copii. Am dormit în acelaşi pat, în fiecare noapte.
   Înverşunarea se sparse ca sticla. Susan îşi lăsă din nou mâna pe umărul lui Naomi.
   - O, ce-o să ne facem? Ce-o să se aleagă de noi?
   - O să fim bine, zise Naomi din nou, neajutorată. O să fim bine, mama.
   Nu puteau să se ducă acasă. Cel puţin nu până când poliţia şi FBI-ul nu terminau cercetările acolo. Însă Lettie le aduse la toţi haine şi periuţele de dinţi şi altele şi le cedă lui Naomi şi mamei ei camera de oaspeţi, iar Mason dormi cu fiul ei.
   Doctorul îi dădu mamei ei ceva ca să poată dormi, ceea ce era bine. Naomi făcu un duş, îşi puse hainele ei, îşi prinse părul la spate şi se simţi mai bine în propria piele. Când se îndreptă pe hol spre baie, se opri să deschidă uşa să vadă de mama ei şi îl descoperi pe fratele ei aşezat pe marginea patului.
   - Să nu o trezeşti! şuieră Naomi, apoi îi păru rău de tonul aspru, când el se întoare să se uite la ea.
   Plânsese şi el, iar faţa îi era pătată, ochii aveau cercuri roşii pe afară şi păreau pierduţi în interior.
   - Doar o veghez.
   - Hai afară, Mason. Dacă se trezeşte, o să înceapă iar să plângă.
   El făcu întocmai, fără să se certe - un lucru rar - şi se îndreptă direct spre ea, îmbrăţişând-o. Nu prea se mai îmbrăţişau în ultima vreme, dar senzaţia de a avea pe cineva pe care să se bazeze era plăcută, aşa că îl strânse şi ea.
   - Au intrat direct în casă, când încă mai dormeam. L-am auzit pe tata strigând şi pe alţi oameni şi am ieşit afară. L-am văzut pe tata luptându-se cu ajutorul de şerif şi ei l-au împins în perete. Mama ţipa şi plângea, şi i-au pus cătuşe lui tata, ca la televizor. A jefuit o bancă? Nimeni nu vrea să-mi spună.
   - Nu, n-a jefuit o bancă.
   Dacă se duceau la parter, acolo era Miss Lettie, aşa că se aşeză, în schimb, cu fratele ei pe jos.
   - Le făcea rău oamenilor, Mason. Femeilor.
   - De ce?
   - Nu ştiu de ce, dar o făcea.
   - Poate că era vina lor.
   - Nu, nu era. Le ducea într-un loc în pădure unde le încuia şi le făcea rău.
  - Ce fel de loc?
  - Un loc rău. O să-l trimită la închisoare pentru asta.
   - Nu vreau ca tata să meargă la închisoare.
   Lacrimile începură să-i curgă din nou.
   Nu putu decât să-l ia pe după umeri.
   - A făcut lucruri rele altor oameni, Mason. Trebuie să meargă la închisoare.
   - O să meargă şi mama la închisoare?
   - Nu, ea nu a făcut rău nimănui. Nu ştia că el le făcea rău oamenilor. Să nu te apuci s-o baţi la cap din cauza asta. Şi să nu te apuci să te încaieri. Oamenii o să spună lucruri despre tata, iar tu vei dori să te baţi cu ei pentru asta, dar nu ai voie. Pentru că ce spun oamenii e adevărat.
   Pe chipul lui apăru o expresie războinică.
   - De unde ştii că e adevărat?
   - Pentru că am văzut, pentru că ştiu. Nu vreau să mai vorbesc acum despre asta. Am vorbit destul toată ziua. Îmi doresc să treacă totul. Îmi doresc să fim în altă parte.
   - Vreau să mă duc acasă.
   Ea nu voia. Nu voia să se mai întoarcă niciodată în casa aceea, ştiind ce se ascundea adânc în pădure. Să ştie cine trăise în acele camere, cu cine mâncase la aceeaşi masă.
   - Miss Lettie spune că au Nintendo în sufragerie.
   Expresia războinică se transformase într-una de speranţă amestecată cu îndoială.
   - Putem să ne jucăm?
   - Ea a zis că da.
   - Or avea şi Donkey Kong?
   - Putem să aflăm.
   La ei acasă nu aveau jocuri video - nici computer dar amândoi aveau destui prieteni ca să ştie lucrurile de bază. Iar ea şi Mason erau foarte pasionaţi de jocurile video. Fu simplu să-l instaleze în sufragerie cu ajutorul lui Miss Lettie - ba chiar mai bine când îl obligă pe fiul ei adolescent să se joace cu Mason.
   - O să fac nişte limonadă. De ce nu vii cu mine la bucătărie, Naomi, să mă ajuţi s-o pregătesc?
   Casa era aşa de frumoasă! Curată şi drăguţă, cu pereţi coloraţi şi mobilă veselă. Ştia că domnul Harbough preda limba şi literatura engleză la liceu, iar Miss Lettie lucra pentru şerif. Dar casa i se părea bogată. Iar bucătăria avea o maşină de spălat vase şi un blat în mijloc cu o a doua chiuvetă în el.
   - Aveţi o casă aşa de frumoasă, Miss Lettie!
   - Mulţumesc. Mă face fericită. Vreau să te simţi confortabil aici.
   - Cât o să stăm la dumneavoastră, ce credeţi?
   - O zi sau două, asta e tot.
   Lettie puse zahăr şi apă într-un ibric la fiert.
   - Ai făcut vreodată limonadă de la zero?
   - Nu, doamnă.
   - E un deliciu. Durează un pic, dar merită.
   Lettie se agita prin bucătărie. Naomi observă că nu purta un şorţ, ci îşi îndesase un ştergar în talia pantalonilor. Tata nu voia ca mama să poarte pantaloni. Femeile trebuiau să poarte fuste şi rochii.
   Gândindu-se la asta, la tatăl ei, auzindu-i vocea în minte, simţi cum i se strânge iar stomacul.
   - Miss Lettie, ce lucraţi în biroul şerifului?
   - Ei bine, draga mea, sunt prima femeie ajutor de şerif în Pine Meadows şi singura după 6 ani.
   - Ca ajutorul de şerif Wayne.
   - Aşa e.
   - Atunci ştiţi ce se va întâmpla în continuare. Îmi spuneţi ce-o să se întâmple în continuare?
   - Nu pot spune cu certitudine, deoarece acum FBI-ul a preluat cazul. Noi îi asistăm. Vor strânge dovezi, vor lua declaraţii, iar tatăl tău va avea un avocat. Multe lucruri depind de dovezi şi de declaraţii şi de ce va face şi va spune tatăl tău. Ştiu că e greu, dar cred că e mai bine să încerci să nu-ţi faci griji pentru asta de pe-acum.
   - Nu îmi fac griji pentru tata.
   Ea îşi dăduse deja seama cum stăteau lucrurile.
   - Dar... dar trebuie să am grijă de mama şi de Mason.
   - O, fetiţă dragă!
   Lettie oftă şi, după ce amestecă în oală, veni pe după tejgehea.
   - Cineva va trebui să aibă grijă şi de tine.
   - Mama n-o să ştie ce să facă, dacă tata nu mai e să-i spună. Iar Mason nu înţelege ce a făcut tata. Nu ştie ce e violul.
   Cu un alt oftat, Lettie o strânse pe Naomi în braţe.
   - Nu e treaba ta să ai grijă de toată lumea. Unde e fratele mamei tale acum? Unde e unchiul Seth?
   - La Washington. Dar nu avem voie să ţinem legătura cu el, pentru că e homosexual. Tata spune că e un monstru.
   - E unchiul tău. L-am cunoscut când eram la şcoală, era cu câţiva ani mai mic decât mine. Nu părea deloc să fie un monstru.
   - Biblia spune...
   Simţi că o doare capul şi inima de la ce spunea Biblia - sau, mai bine zis, de la ce spunea tatăl ei. Nu, nu putea să se gândească la asta acum.
   - A fost mereu drăguţ cu noi. Are un râs plăcut, aşa îmi amintesc. Dar tata i-a zis să nu mai vină în vizită, şi nici mama nu avea voie să vorbească la telefon cu el.
   - Ai vrea să vină?
   Doar acele câteva cuvinte îi puseră lui Naomi un nod în gât, aşa că nu putu decât să dea din cap că da.
   - Foarte bine, atunci. Când o să iau siropul de pe sobă să se răcească, o să văd cum pot să iau legătura cu el. Apoi o şă-ţi arăt cum să storci lămâile. Asta e partea distractivă.
   Ea învăţă să facă limonadă de la zero şi mâncă sendviş cu brânză la grill - o combinaţie care va rămâne mereu favorita ei.
   Mama ei dormi toată ziua, aşa că Naomi, pentru prima dată în viaţă, se milogi să i se dea ceva de făcut. Lettie o lăsă să smulgă buruienile din grădina de flori din spate şi din grădina de zarzavaturi şi să pună seminţe în cutiuţele pentru păsări.
   Când termină, Naomi cedă oboselii, se întinse pe iarbă, la umbră, şi adormi.
   Se trezi brusc, aşa cum o făcuse în noaptea aceea. Ceva, era ceva.
   Se ridică repede, cu inima bubuindu-i, aproape aşteptându-se să-l vadă pe tatăl ei stând aplecat cu o funie într-o mână şi cu un cuţit în cealaltă.
   Dar omul care stătea la umbră pe un scaun de grădină nu era tatăl ei. Purta pantaloni kaki şi mocasini fără şosete şi, în timp ce privirea îi urca, văzu o cămaşă albastră cu un bărbat călare, acolo unde ar fi trebuit să fie buzunarul.
   Avea ochi verzi ca sticla de medicamente, un chip neted şi frumos ca al unui actor de film şi păr castaniu peste care purta o pălărie de panama.
   - Am adormit.
   - Nimic nu e mai bun ca un somn la umbră, în soarele după-amiezii. îţi aminteşti de mine, Naomi?
   - Unchiul Seth.
   Inima o durea, dar era o durere plăcută. Se temea că avea să leşine din nou, dar senzaţia nu era aceeaşi ca înainte, ci totul se simţea uşor şi plăcut.
   - Ai venit. Ai venit! zise ea din nou şi se sui la el în poală, plângând şi agăţându-se de el. Să nu ne părăseşti. Te rog să nu ne părăseşti, unchiule Seth. Te rog, te rog.
   - Nu, n-o s-o fac, fetiţa mea. îţi promit. Nu-ţi mai face griji acum, pentru că am venit şi o să am grijă de tine.
   - Mi-ai adus o rochie roz de gală!
   El râse şi sunetul îi şterse durerea din inimă în timp ce el scoase o batistă albă ca neaua din buzunarul pantalonilor kaki şi îi şterse lacrimile.
   - Îţi aminteşti de asta? Nu aveai mai mult de 6 ani.
   - Era aşa de drăguţă, de fină şi de frumoasă! Mama doarme. Nu face decât să doarmă.
   - De asta are nevoie acum. Dar uite ce înaltă te-ai făcut! Ce picioare lungi ai! Le-ai cam zgâriat.  
   - Era întuneric în pădure.
   El o strânse mai tare în braţe. Mirosea bine, ca şerbetul de lămâie.
   - Acum nu mai e întuneric, iar eu sunt aici. De îndată ce va fi posibil, veţi veni să staţi la mine. Tu, Mason şi mama voastră.
   - Mergem la Washington să stăm cu tine?
   - Aşa e. Cu mine şi cu prietenul meu, Harry. O să-ţi placă de Harry. Acum joacă Donkey Kong cu Mason, să se împrietenească.
   - E homosexual?
   În pieptul lui Seth se auzi un mormăit.
   - Ei bine, da, este.
   - Dar unul drăguţ, aşa ca tine.
   - Aşa cred, dar vei putea să judeci singură.
   - Luni ar trebui să încep iar şcoala. Mason la fel.
   - O să mergi la şcoală la Washington. Ţi se pare în regulă?
   Uşurarea o făcu să se simtă iar aproape de leşin, aşa că răspunse dând din cap.
   - Nu vreau să mai stau aici. Miss Lettie e foarte drăguţă. La fel şi ajutorul de şerif Wayne. Şi şeriful. Mi-a dat numărul lui ca să-l sun dacă am nevoie. Dar nu vreau să mai stau aici.
   - De îndată ce se va putea, n-o să mai stăm.
   - Nu vreau să-l văd pe tata. Nu vreau să-l văd. Ştiu că e rău, dar...
   El o trase înapoi.
   - Nu e rău, nici să nu te gândeşti la asta. Nu va trebui să-l vezi, dacă nu vrei.
   - O să-i spui mamei? O să vrea să-l vedem şi eu, şi Mason. Eu nu vreau să-l văd. El nu m-a văzut pe mine. Putem să plecăm acum la Washington?
    El o strânse din nou în braţe.
   - La asta lucrez.
   Fu nevoie de mai bine de o săptămână, deşi nu petrecură fiecare noapte la Miss Lettie. Reporterii veniră - şeriful avusese dreptate. Şi veniră în cete şi turme, cu maşini mari şi cu camere de filmat. Răcneau întrebări şi roiau tot timpul când ieşea cineva afară.
   Nimeni nu-şi aminti de ziua ei, dar nu-i păsa. Voia să o uite şi ea.
   Ajunseră într-o casă la marginea oraşului Morgantown, nu la fel de frumoasă ca aceea a lui Miss Lettie. Şi cei de la FBI stăteau acolo, din pricina reporterilor şi pentru că avuseseră loc ameninţări.
   Îi auzise pe unul dintre cei de la FBI vorbind despre asta şi cum aveau să-l mute şi pe tatăl lor în altă parte.
   Auzea multe, pentru că asculta.
   Mama certându-se cu unchiul Seth cu privire la plecarea la Washington, cu privire la a duce copiii să-şi vadă tatăl. Dar unchiul ei se ţinu de promisiune. Când mama ei se duse să-l vadă pe tatăl lor, se duse cu o doamnă de la FBI.
   A doua oară când se duse, se întoarse şi înghiţi pastile. Şi dormi mai mult de 12 ore.
   Îl auzi pe unchiul Seth vorbind cu Harry despre ce schimbări trebuiau să facă, pentru ca încă trei oameni să poată locui în casa lor din Georgetown. îi plăcea de Harry - Harrison (ca Indiana Jones) Dobbs. Deşi o surprinse şi o nedumerise că nu era alb. Nu era nici negru complet. Era precum caramelul care îi plăcea aşa de mult pe îngheţată când primea câte o recompensă. Era foarte înalt şi avea ochi albaştri, care păreau foarte speciali în contrast cu caramelul. Era chef ceea ce însemna, îi spuse el, că era un bucătar mai fandosit. Deşi nu cunoscuse până atunci vreun bărbat care să se descurce într-o bucătărie, Harry gătea cina în fiecare seară. Mâncare cum nu mai gustase niciodată.
   Era ca într-un film, aşa frumoasă era mâncarea.
   Le cumpărară Nintendo lui Mason şi ei, iar mamei, haine noi. Se gândea că ar putea să stea acolo, în casa aceea nu prea frumoasă, dacă Harry şi Seth ar rămâne şi ei.
   Dar într-o seară, târziu, în ziua în care mama fusese să-l viziteze pe tata, auzi o ceartă. Nu-i plăcea când unchiul şi mama ei se certau, îi răscolea teama că ar putea ca el să plece din nou.
   - Nu pot, pur şi simplu, să iau copiii şi să plec. Sunt copiii lui Tom.
   - N-o să iasă niciodată din închisoare, Susie. O să-i târăşti pe copiii acolo în zilele de vizită? O să-i faci să treacă prin asta?
   - E tatăl lor.
   - E un monstru afurisit.
   - Nu vorbi aşa.
   - E un monstru afurisit, pricepe odată! Copiii au nevoie de tine, Susie, aşa că fa bine şi ajută-i. El nu merită niciun minut din timpul tău.
   - Am jurat. Să-l iubesc, să-l cinstesc, să-l ascult.
   - Şi el a jurat, şi şi-a încălcat toate jurămintele. Sfinte Doamne, a violat, torturat şi ucis peste 20 de femei - asta doar din ce a mărturisit. S-a lăudat cu asta, pentru Dumnezeu! Peste 20 de fete tinere. Venea apoi la tine în pat după ce termina cu ele.
   - Taci! Taci! Vrei să mă faci să spun că a făcut toate lucrurile astea? Că a făcut faptele alea oribile? Cum să trăiesc cu aşa ceva, Seth? Cum să trăiesc cu aşa ceva?
   - Pentru că ai copii care au nevoie de tine. O să te ajut, Susie. O să plecăm de aici undeva unde tu şi copii vă veţi simţi în siguranţă. Şi tu, şi ei veţi avea nevoie de consiliere psihologică. O să meargă la şcoli bune. Să nu mă pui în situaţia de a-ţi spune ce să faci, aşa cum făcea el. O să mă ocup deocamdată, dacă e nevoie să te protejez pe tine şi pe copii. Dar îţi cer să-ţi aminteşti cum erai, înainte de el. Aveai mândrie, şi planuri, şi lumină.
   - Nu înţelegi?
   Tonul rugător din vocea mamei, acel ton îngrozitor de rănit, ca o tăietură care nu voia să se vindece.
   - Dacă plec, atunci accept că s-a întâmplat.
   - Dar s-a întâmplat. El a mărturisit.
   - L-au obligat.
   - Opreşte-te! Opreşte-te! Propria-ţi fiică, copilul tău, a văzut ce a făcut.
   - Şi-a imaginat...
   - Opreşte-te, Susie, opreşte-te!
   - Nu pot... Cum să nu fi ştiut? Cum să fi trăit jumătate din viaţă alături de el şi să nu fi ştiut? Reporterii strigă la mine.
   - Dă-i în mă-sa de reporteri! Mâine plecăm. Doamne, unde ţi-e furia, Suze? Unde ţi-e furia pentru ce a făcut, pentru ceea ce e, pentru ce v-a făcut ţie şi copiilor? Pentru tot prin ce a trebuit să treacă Naomi. Sper că ţi-o vei regăsi, dar până o faci, va trebui să ai încredere în mine. Este cel mai bun lucru. Putem pleca mâine, şi vei putea să construieşti o viaţă nouă pentru tine şi pentru copii.
   - Nu ştiu de unde să încep.
   - Fă bagajele. Şi apoi o vom lua treptat.
   O auzi pe mama plângând când Seth ieşi din cameră. Dar după o vreme, Naomi auzi sertare deschizându-se şi închizându-se. Sunetele împachetatului, se gândi ea. Plecau a doua zi de dimineaţă. Lăsând toate astea în urmă.
   Închise ochii şi rosti o rugăciune specială de mulţumire pentru unchiul ei. Ea înţelesese că îi salvase viaţa lui Ashley. Acum se gândea că unchiul Seth îi salva ei viaţa.

   Naomi locui la Washington cinci luni, două săptămâni şi trei zile.
   Perioada aceea scurtă de timp îi aduse atât de multe suişuri şi coborâşuri, atât de multe şocuri şi bucurii, că nu mai putea ţine socoteala.
   Iubea casa din Georgetown cu tavanele ei înalte, şi culorile bogate, închise, cu curtea drăguţă din spate, şi fântâna arteziană cu bazinul ei mic.
   Nu mai locuise niciodată la oraş şi ar fi putut să stea cu orele la fereastra din camera ei, uitându-se la maşini, taxiuri şi oameni. Iar camera ei era atât de frumoasă! Comoda veche, din lem de cireş, o antichitate, nu una de căpătat, căci era o diferenţă, avea o oglindă mare, ovală, cu ramă din acelaşi lemn, cu mici decoraţiuni. Avea un pat dublu, un lux care îi permitea să se rostogolească în el sau să-şi întindă braţele cât de mult voia. Aşternuturile erau aşa de moi şi de netede, încât mângâia faţa de pernă ca să adoarmă.
   Pereţii erau galben-aurii şi aveau tablouri cu flori, grupate în mica lor grădină.
   Camera ei îi plăcea chiar mai mult decât a mamei, care era mai sofisticată, cu un baldachin verde palid peste patul mare şi un scaun cu păsări frumoase şi stranii în zbor.
   Mason dormea pe o canapea extensibilă în ceea ce unchiul numea salonaşul de la etaj, dar cele mai multe nopţi, în primele săptămâni, ajungea să se cuibărească la ea în pat sau facându-se ghem pe covoraşul ei, ca un căţel.
   Harry îi duse la restaurantul lui, cu feţe de masă, lumânări şi flori şi le făcu turul marii bucătării, care era plină de gălăgie, agitaţie şi căldură.
   Începerea şcolii le aduse emoţii şi agitaţie. O şcoală nouă, un loc nou, unde nimeni nu o cunoştea. Asta era şi înspăimântător, dar şi minunat. Se obişnui şi cu numele nou. Aici era Naomi Carson - fata cea nouă - şi unii se amuzară de accentul ei. Dar niciunul din copii nu ştia că tatăl ei era la închisoare.
   Nu-i plăcea să meargă la terapie. Doamna doctor Osgood era drăguţă - tânără şi frumoasă şi mirosea mereu bine. Dar i se părea că e rău, cel puţin la început, să vorbească cu o străină lucruri despre părinţii ei, despre fratele ei şi, mai mult decât orice, despre ce se întâmplase în pădure.
   Mason mergea la alt doctor, un bărbat, şi îi plăcea, pentru că doctorul acesta îl lăsa să vorbească despre jocuri video şi baschet. Cel puţin asta spunea Mason şi după câteva săptămâni de vorbit despre jocuri video şi baschet, el nu mai veni să doarmă la Naomi în pat.
   Mama ei mergea la cu totul alt doctor, asta când mergea. De multe ori spunea că nu se simţea în stare şi se băga în pat cu una dintre migrenele ei. O dată pe săptămână împrumuta maşina unchiului Seth şi se ducea la închisoare - Penitenciarul din Hazelton - în ziua de vizită.
   Avea nevoie de opt ore dus şi întors, pentru timpul scurt de vizită prin geam. Şi de fiecare dată se întorcea părând ca bătută şi cu una dintre durerile ei de cap. Dar nu înceta să se ducă.
   Cu toate astea, lucrurile se instalară într-o rutină, cu şcoală pentru ea şi Mason, restaurantul pentru Harry, biroul unde lucra Seth, investind banii altor oamenii, şi mama care lucra cu jumătate de normă pe un post de chelneriţă.
   Apoi Seth se întoarse într-o seară acasă cu un ziar de scandal în mână şi se dezlănţui infernul.
   Naomi se crispă. Nu-1 văzuse niciodată pe unchiul ei furios, nu-1 auzise niciodată ridicând vocea. Acum nu ştia ce să facă, în timp ce pregătea pui cu orez, aşa cum îi arătase Harry, pe aragazul mare, în timp ce Mason o lălăia cu temele, iar mama privea în gol şi pretindea că îl ajută.
   Mama sări în picioare când Seth trânti ziarul pe blat. Şi Naomi văzu că partea de sus avea o fotografie cu tatăl ei şi, o, Doamne, o fotografie cu ea, din vremea când mergea la şcoala generală din Pine Meadows.
   - Cum ai putut? Cum ai putut să le faci asta copiilor? Ţie?
   Susan strânse crucea de aur pe dare o purta la gât.
   - Nu ţipa la mine. Abia dacă am spus ceva.
   - Ai spus destule. Le-ai dat o fotografie cu Naomi? Le-ai spus că locuiţi aici, în Washington?
   Acum umerii ei se lăsară, la fel ca atunci când tata îi arunca o privire supărată, se gândi Naomi.
   - M-au plătit cu cinci mii de dolari. Trebuie să-mi câştig pâinea cumva.
   - Aşa? Vânzând fotografia copilului tău unui ziar de scandal?
   - Ar fi putut să o obţină din altă parte, ştii asta, plus că scriu de săptămâni întregi despre asta. Nu se termină niciodată.
   - Nu aveau fotografia ei, Susan.
   De parcă ar fi obosit, Seth îşi desfăcu nodul de la cravata roşie.
   - Nu ştiau că locuiţi cu toţii aici.
   Când sună telefonul, el o opri pe Naomi.
   - Nu răspunde. Lasă să intre robotul. Am avut deja şase apeluri la birou. Nu a durat mult să găsească un număr nelistat. Nelistat, ca să vă protejez pe tine şi pe copiii, Suze, de ce se întâmplă acum.
   - Sunt mereu la închisoare şi mă bat la cap. Susan strânse din buze, cu umerii lăsaţi în continuare.
   Avea cute adânci în jurul gurii, observă Naomi. Linii pe care nu le avusese înainte de acea noapte fierbinte de vară.
   - Iar Tom a spus că am putea câştiga nişte bani. Nu poate să-i facă el, că e lege, dar...
   - Poţi să-i faci tu pentru el.
   Susan se înroşi toată, la fel ca atunci când era furioasă sau ruşinată.
   - Am o datorie faţă de soţul meu, Seth. L-au închis într-o zonă specială. A spus că are nevoie de bani ca să plătească un avocat care să-l scoată de acolo, să stea cu deţinuţii obişnuiţi.
   - Of, Suze, asta e doar vrăjeală. Chiar nu-ţi dai seama că e vrăjeală?
   - Nu folosi limbajul ăsta.
   - Limbajul te deranjează, dar asta nu?
   Plesni cu mâna pe tabloid în timp ce telefonul începea să sune din nou.
   - Ai citit?
   - Nu, nu l-am citit. Nu vreau să-l citesc. Ei... mă tot sâcâiau, şi Tom a zis că ar putea câştiga ceva respect dacă şi-ar putea spune povestea şi dacă eu l-aş ajuta.
   - Nimeni nu respectă tabloidele. Până şi el ar trebui...
   Se opri şi Naomi îi aruncă o privire pe furiş, deşi acum părea mai degrabă scârbit decât furios.
   - Cine te-a mai sâcâit? Cu cine-ai mai vorbit?
   - Am vorbit cu Simon Vance.
   - Scriitorul. True Crime.
   - E un profesionist. Editorul lui mi-a spus că îmi va plăti douăzeci şi cinci de mii de dolari. Aşa scrie şi în contract.
   - Ai semnat un contract!
   - E un profesionist.
   Cu ochii strălucitori şi buzele tremurând, Susan îşi întinse braţele, de parcă ar fi vrut să se apere de un atac.
   - Şi o să mai fie bani, dacă o să se facă un film. Aşa a spus.
   - Susan.
   Naomi ştia ce însemna disperarea din vocea unchiului ei.
   - Ce-ai făcut?
   - Nu mă pot întreţine doar servind la mese. Iar doctorul la care m-ai obligat să mă duc a zis că trebuie să îmi recapăt încrederea de sine. Trebuie să mă mut undeva mai aproape de închisoare ca să nu trebuiască să merg atâta cu maşina ta. Tom vrea ca eu şi copiii să locuim mai aproape.
   - Eu nu mă duc acolo.
   Susan se răsuci brusc la auzul vocii lui Naomi şi furia îi sclipi printre lacrimi.
   - Nu fi obraznică.
   - Nu sunt obraznică. Spun doar că nu mă duc. Şi dacă vrei să mă obligi, o să fug.
   - O să faci ce-ţi spunem eu şi tatăl tău!
   Din vocea lui Susan răzbătea isteria pe care Naomi ajunsese să o cunoască în ultimele luni.
   - Nu putem să stăm aici.
   - De ce nu puteţi, Susan? întrebă Seth încet. De ce nu puteţi să staţi aici?
   - Trăieşti cu un bărbat, Seth, trăieşti în păcat cu un bărbat. Cu un bărbat negru.
   - Naomi, draga mea.
   Vocea Seth rămase calmă, în timp ce ochii lui, care îi trădau agitaţia, rămaseră fixaţi pe chipul lui Susan.
   - Du-te puţin sus cu Mason, bine?
   - Dar am cina pe foc.
   - Miroase foarte bine. Dă-o la o parte un pic, bine? Du-te sus şi ajută-1 pe Mason să-şi termine temele.
   Mason se ridică de pe scaun şi îl cuprinse pe Seth cu braţele.
   - Să nu ne laşi să plecăm. Să nu-i laşi să ne ia. Te rog, vreau să stau cu tine.
   - Nu-ţi face griji. Du-te sus cu sora ta.
   - Haide, Mason. Nu mergem în altă parte, decât la etaj.
   Naomi se uită în urmă în timp ce aduna cărţile şi caietele lui Mason.
   - Harry nu e un păcătos, dar tu păcătuieşti vorbind aşa.
   - Nu înţelegi, începu Susan.
   - Ba înţeleg. Am început să înţeleg în noaptea aceea în pădure. Tu eşti cea care nu înţelegi, mama. Haide, Mason.
   Seth nu spuse nimic în timp ce Susan începu să plângă, deschise doar frigiderul şi alese o sticlă. O lăsă să stea aşa cu mâinile pe faţă, în timp ce el deschidea sticla şi îşi turna un pahar. Închise soneria telefonului care nu se oprea din sunat. Luă două înghiţituri, în timp ce ea plângea.
   - Ştii că sunt homosexual de când aveam 14 ani. Probabil de mai de mult, dar atunci am avut curaj să-ţi spun. Mi-a luat ceva mai mult să le spun lui mami şi lui tati, dar ei au acceptat lucrurile destul de uşor. Dar i-am spus surorii mele mai mari mai întâi. Îţi aminteşti ce ai spus, ei bine, după ce m-ai întrebat dacă sunt sigur?
   Cum ea continua să plângă, el mai luă o înghiţitură de vin.
   - Ai spus, ei bine, ai spus să nu mă dau la cineva pe care ai pus ochii şi tu. Unde e fata aceea, Suze? Cea care ştia să spună lucrul potrivit atunci când mi-era aşa de frică, încât mi se înmuiaseră genunchii de tot? Fata care mă făcea să râd când nu voiam decât să plâng. Cea care mă accepta aşa cum eram.
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău.
   - E în regulă, Susan. Dar o să-ţi spun asta acum, ascultă-mă. Mă asculţi, Susan? Să nu mai vorbeşti niciodată aşa despre bărbatul pe care îl iubesc. Mă înţelegi?
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău. Harry a fost foarte drăguţ cum mine şi cu copiii. Şi văd cât de bine vă potriviţi. îmi pare rău. Dar...
   - Tot suntem nişte monştri? Asta e ceea ce crezi cu adevărat? Asta îţi spune inima?
   Ea se aşeză din nou.
   - Nu ştiu. Nu ştiu. Nu ştiu! Paisprezece ani. La început nu era aşa de strict. S-a întâmplat atât de treptat, încât n-am băgat de seamă. La început n-a vrut să mai lucrez, iar eu eram însărcinată cu Naomi, aşa că am zis că e în ordine. Puteam să-mi aranjez cuibul, să stau acasă cu copilul meu. Apoi n-a mai vrut să-i vadă pe mama şi pe tata. Avea scuze. Apoi n-a mai vrut să merg nici eu la ei. Eram o familie, iar el era capul familiei. Apoi n-a mai vrut să vină nici ei la noi. La început - de sărbători.
   - Te deconecta de toţi cei care te iubeau.
   - Spunea că acum noi suntem importanţi. Trebuia să ne construim vieţile, şi apoi a apărut Mason, şi el era aşa de strict cu privire la cum trebuiau să fie lucrurile. Dar muncea din greu şi plătea facturile. Nu a dat niciodată în mine sau în copii. Modul lui de a gândi, ce voia el, s-a infiltrat. Îmi era dor de mama şi de tata. Îmi era aşa de dor de tine, dar...
   El mai scoase un pahar, turnă vin şi i-1 puse în faţa ei.
   - De când am fost însărcinată cu Naomi, n-am mai băut vin decât la împărtăşanie. Eram ca ea, nu-i aşa? Puternică, şi curajoasă, şi un pic încrâncenată.
   - Da, erai.
   - Am pierdut asta, Seth. Am pierdut toate astea.
   - Poţi să le regăseşti.
   Ea scutură din cap.
   - Sunt aşa de obosită. Dacă aş putea să dorm, aş dormi până când ar trece totul. Naomi a spus adevărul. Nu ar pleca cu mine. Iar dacă aş obliga-o, ar fugi, l-ar lua pe Mason cu ea. Ea nu l-ar lăsa în urmă. Nu aşa cum te-am lăsat eu pe tine. M-ar face să aleg între copii şi soţul meu.
   - L-ai mai ales o dată pe el în detrimentul familiei.
   - O femeie rămâne fidelă soţului ei.
   Ea ridică paharul şi bău.
   - O, ce bun e! Uitasem. Ne-am făcut jurăminte, Seth. Ştiu că el le-a încălcat. Şi a făcut lucruri îngrozitoare - cel puţin ştiu asta câteodată. Dar îmi e greu să încalc acele jurăminte, să accept că persoana căreia i-am jurat credinţă e în închisoare. Sunt aşa de obosită. Tot timpul. Dacă aş putea, aş dormi tot restul vieţii mele.
   - E depresia, iubito. Trebuie să laşi timp ca terapia şi medicamentele să acţioneze. Trebuie să-ţi acorzi timp.
   - Mi se pare că au trecut ani de atunci. Seth, de fiecare dată când mă duc la Hazelton îmi spun că e pentru ultima oară. Nu vreau să văd pereţii aceia, să trec printre paznici. Să stau acolo, să vorbesc cu el prin geam. Să dau peste reporteri şi peste ceilalţi care mă aşteaptă acolo, încercând să stea de vorbă cu mine. Strigă tot felul de lucruri. Habar n-ai.
   - Încetează să mai fii ţinta lor.
   Ea scutură doar din cap.
   - Dar pe urmă... Tom are un stil de-a mă manipula, de-a mă face să mă îndoiesc de mine. Până la urmă fac tot ce spune el. Ştiam că era greşit să vorbesc cu reporterii aceia, ştiam că era greşit să semnez contractul. Dar nu sunt puternică, şi curajoasă, şi aprigă, aşa că am făcut ce mi-a spus. A spus să iau banii şi să semnez hârtiile. Să pun banii în contul lui din închisoare şi să iau o casă în apropiere. Trebuia să merg în fiecare săptămână şi să aduc copiii o dată pe lună.
   - O să mă lupt cu tine pentru asta. S-ar putea să pierd, dar o să mă lupt cu tine şi n-o să te las să duci copiii acolo.
   - Ea o să se lupte cu mine. Fata mea.
   Cu un hohot întrerupt, Susan îşi şterse o lacrimă proaspătă.
  - Nu ar veni şi s-ar lupta ca o tigroaică numai ca să-l ţină şi pe Mason departe. Trebuie să mă ocup mai bine de ei. Ştiu asta.
   - Nu te mai întoarce acolo. El puse mâna peste a ei şi simţi cum ea se încordează. întăreşte-te. Aşteaptă câteva săptămâni, ca să vezi. Vorbeşte cu terapeutul.
   - O să încerc. Vă sunt aşa de recunoscătoare ţie şi lui Harry. Îmi pare rău că am făcut ce mi-a spus Tom, după tot ce aţi făcut pentru noi.
   - O să trecem şi prin asta.
   - Mă duc sus, să vorbesc cu copiii un pic. Apoi o să coborâm să terminăm cina.
   - E un început bun. Te iubesc, Suze.
   - Dumnezeu ştie că aşa e. Ea se ridică şi se întinse spre el. Te iubesc. Să nu renunţi la mine.
   - Niciodată.
   Ea îl strânse tare, apoi ieşi şi urcă scările. Cel mai greu drum din viaţa ei, se gândi. Chiar mai greu decât oribilul drum prin închisoare, spre zona de vizitare.
   Susan se apropie de uşa lui Naomi, se uită la copiii ei aşezaţi pe podea, cu Mason încruntat peste o foaie, cu creionul în mână.
   El plânsese şi asta îi frângea inima, pentru că ea provocase lacrimile astea. Dar nu şi Naomi. Ochii ei erau uscaţi şi înfierbântaţi când îi ridică să se uite într-ai ei.
   - Mai întâi vreau să spun că am greşit. Cu ce am spus jos despre unchiul vostru şi Harry. A fost greşit şi un lucru urât. Sper că mă veţi ierta. Şi vreau să mai spun că aţi avut dreptate. Nu o să ne mutăm de la Seth şi Harry. Am greşit că am vorbit cu oamenii aceia. Ziarul şi revista şi scriitorul. Nu pot să repar ce am făcut, dar n-o s-o mai fac niciodată. îmi pare rău, Naomi, că le-am dat fotografia ta. Nu ştiu cum să mă revanşez pentru asta. Dar o să încerc să fac lucrurile mai bine. Promit că o să încerc. Sigur că e uşor să spun asta, dar va trebui să vă dovedesc. Trebuie să-mi daţi o şansă să vă arăt că pot să fac lucrurile mai bine.
   - Eu îţi dau o şansă, mama.
   Mason sări în picioare şi alergă în braţele ei.
   - Te iubesc mult, omuleţul meu.
   Ea îl sărută pe creştet, apoi se uită la Naomi.
   - Înţeleg dacă la tine durează mai mult.
   Naomi scutură din cap şi alergă la mama ei.
   Ea se strădui să facă lucrurile mai bune, dar au fost şi poticneli, unele zdravene. Ea deschisese uşa, pe care fratele ei încercase să o închidă, dând interviuri şi vânzând fotografiile. Îi punea şi mai mult în pericol - cu reportaje despre cumnatul homosexual al ucigaşului în serie, şi cu reporterii care îl pândeau când se ducea şi se întorcea de la birou. Paparazzi făceau poze cu Naomi plecând de la şcoală, cu Mason jucându-se în curte.
   Talk-show-urile nu făceau decât să alimenteze discuţia cu tot felul de „experţi", iar taboloidele erau implacabile.
   Se răspândi vestea că Simon Vance, câştigătorul premiului Pulitzer, semnase un contract de carte cu Thomas David Bowes şi soţia lui, şi circul mediatic începu din nou.
   La începutul noului an, şedeau cu toţii în salonul din faţă, cu focul trosnind şi cu un pom de Crăciun strălucind ca speranţa în fereastră. Harry făcuse ciocolată caldă, iar Mason stătea pe podea cu cea mai mare dorinţă a lui. Un căţel care îl întâmpinase în dimineaţa de Crăciun. îl botezase Kong, după jocul lui favorit.
   Ar fi trebuit să se simtă bine, se gândi Naomi. Căţelul, ciocolata caldă şi pomul despre care Harry spusese că va rămâne până de Bobotează.
   Dar ceva nu era în regulă, simţea asta în sinea ei. Aşa că ciocolata caldă se răcea în cana înaltă.
   - Eu şi Harry avem veşti, începu Seth, şi lui Naomi i se strânse stomacul.
   O să-i trimită de acolo. Prea multe probleme, toţi reporterii aceia şi oamenii care treceau pe acolo doar ca să se holbeze. De Halloween cineva aruncase cu ouă în casă şi, mai rău, scrisese pe maşina lui Seth: „Poponarii - rudele ucigaşului".
   Mama îşi pierduse slujba la cafenea, pentru că aflaseră unde lucra, şi managerul o concediase.
   - E o veste mare, continuă el, luându-i mâna lui Harry.
   Naomi nu era în stare să ridice privirea, nu suporta să îi vadă faţa când avea să le spună că vor trebui să plece în altă parte.
   - Eu şi Harry deschidem un restaurant.
   Ea ridică privirea uimită. Simţi cum i se desface nodul din stomac.
   - Am găsit un loc minunat şi ne-am gândit că ar fi cazul să avem ceva al nostru.
   Harry le făcu cu ochiul.
   - Am găsit chiar şi un nume. The Spot.
   - Spot e un câine, zise Mason, hârjonindu-se cu extraordinar de veselul căţeluş.
   - Nu şi acesta. E vorba de locul unde toată lumea va dori să vină.
   - Unde e? La fel de veselă precum căţelul, Naomi îşi luă ciocolata. Putem să mergem să-l vedem?
   - Sigur. Doar că e la New York.
   - Vă mutaţi?
   - Ne mutăm cu toţii. La New York. West Village. Loc nou, casă nouă, început nou.
   Naomi se uită la mama ei care stătea cu degetele împletite.
   - Dar aveţi casa asta. Asta e casa voastră.
   - Cea de la New York va fi casa noastră. A noastră a tuturor.
   Zâmbind în continuare, Seth îl bătu pe Harry pe picior. Staţi numai s-o vedeţi. E minunată.
   - Vă mutaţi din cauza noastră. Din cauza oamenilor care nu ne lasă în pace.
   Înainte ca Seth să apuce să vorbească, Harry scutură din cap.
   - Asta nu e greşit în totalitate, dar nici corect în totalitate. De mult îmi doream propriul restaurant, iar acum mi se pare momentul potrivit, locul potrivit. Adevărul e că lui Seth îi era greu să lucreze fără să fie deranjat şi amândoi suntem de părere că această casă e încercuită.
   - Am discutat cu toţii, Harry, eu, mama voastră. E cel mai bine pentru toţi. Dacă nu aveţi nimic de obiectat, o să vă schimbăm legal numele în Carson. Mi-am dat preavizul la serviciu, la fel şi Harry. Nu mă prefac când spun că sunt destul de entuziasmat de asta. Dar ştiu că va trebui să schimbaţi iar şcoala.
   - Nu contează.
   Naomi îi aruncă lui Mason o privire aspră, ca nu cumva el să spună altceva.
   - Şi terapeuţii, continuă Seth, dar avem recomandări bune acolo.
   - Eu nu mai am nevoie să merg. N-am nevoie, insistă Naomi. Aş spune dacă ar fi nevoie. E un loc nou şi toate cele, aşa că şi eu vreau să fiu nouă. Vreau să mă tund.
   - O , Naomi! zise Susan.
   - Vreau asta. Nu vreau să mai arăt ca fata din fotografiile pe care le-au făcut. Pot să mă tund singură.
   - O, nu, nici vorbă!
   Seth râse.
   - Aici trag linie. O să te ducem la un salon, să o facem ca lumea. Se îndreaptă spre 13 ani, Suze.
   Ar trebui să fie alegerea ei.
   - Tot o să ne poată găsi. Dar poate că n-o vor face, dacă nu arăt la fel. Mason deja arată altfel decât înainte, căci e mai mare şi are păr mai lung. Şi mai închis la culoare. Nu-mi pasă cum mă cheamă, câtă vreme nu mă numesc Bowes. îmi pare rău dacă asta îţi răneşte sentimentele, mama.
   Susan nu spuse nimic, continuă să se uite la mâinile din poală, cu degetele agitate.
   - Poate şi Kong să meargă la New York. Nu putem să-l lăsăm.
   - Mason, băiete. Harry înşfacă repede căţelul care se agita. Acesta e un câine urban. Sigur că vine şi el.
   - Ştiu că dezrădăcinez pe toată lumea, şi că e vina mea.
   - Nu, Suzie. Oricum cred că ne-ar fi găsit mai devreme sau mai târziu. Nu ne-am luat destule precauţii. Acum o s-o facem. Loc nou, început nou.
   Seth rânji spre Naomi.
   - Look nou.
   - Când? întrebă Naomi.
   - Casa va fi scoată la vânzare mâine, iar agentul abia aşteaptă, într-un fel sau altul o să ne mutăm în vacanţa de primăvară. Casa de acolo are patru dormitoare, Mason, aşa că o să ai camera ta.
   - Eu şi Kong.
   - Tu şi Kong.
   - Putem să avem paturi supraetajate?
   - Supraetajate să fie. Naomi? Eşti de acord cu asta?
   - Da, sunt de acord. Poţi să-ţi faci iar prieteni. Va trebuie să vă faceţi alţi prieteni, veţi putea da din nou petreceri. Anul acesta n-aţi putut să daţi petrecerea de Crăciun sau să ieşiţi de Anul Nou, cum o făceaţi mereu.
   Harry îi dădu câinele agitat înapoi lui Mason.
   - Ai auzit toate astea?
   - În mare parte. Iar mama nu va putea să se ducă la închisoare din New York. Ştiu că n-ai mai fost decât de câteva ori de când... de când ai semnat hârtiile alea, dar când o făceai, te întorceai tristă. New Yorkul e mai departe. Cu cât mai departe, cu atât mai bine.
   - Încerc, Naomi.
   - Mama, te descurci mult mai bine. Aşa cum ai spus. Din dragoste şi din simţ al datoriei, Naomi se ridică să se aşeze în acelaşi fotoliu cu mama ei, se cuibări lângă ea. Va fi mult mai bine. Ştiu asta.
   - New York, venim? zise Seth.
   - New York, venim!
   Mason îşi ridică pumnii în aer.
   - Putem să mergem să-i vedem pe Knicks? Putem?
   - Nick cine? zise Seth şi îl făcu pe Mason să râdă şi să tot râdă.
   Casa se vându în două săptămâni şi chiar cu zece mii peste preţul cerut. Erau ocupaţi cu împachetatul. Iar ea auzi cum Seth îi plăti pe cei de la firma de transport să vină noaptea, să ducă lucrurile în camionete mici, câte puţin de fiecare dată.
   În martie, când veni vacanţa de primăvară, cu vânturi puternice, unele scuturând şi zăpadă, plecară din Georgetown în creierii nopţii, ca nişte hoţi.
   Ea privi pe fereastră cum casa se face tot mai mică şi simţi că i se strânge inima. Dar apoi privi înainte şi îşi trecu mâna prin părul pe care Seth îl botezase „scurt şi obraznic". Un look nou, se gândi, un loc nou, un nou început.
   Nu avea să se mai uite înapoi.

Capitolul 4

          NEW YORK, 2002

   La 16 ani, Naomi Carson trăia o viaţă pe care Naomi Bowes nu şi-ar fi putut-o imagina niciodată. Avea o cameră frumoasă într-o minunată casă veche placată cu ardezie, într-un oraş plin de culoare şi mişcare. Seth şi Harry o răsfăţau cu sume generoase de bani de buzunar, cu ieşiri la cumpărături, bilete la concerte şi mai ales cu încrederea care îi oferea libertate.
   Se străduia cât putea să merite toate darurile. învăţa din greu, avea note excepţionale - cu scopul de a ajunge la Providence College în Rhode Island şi a obţine o diplomă în fotografie. Îi făcuseră cadou un mic Fuji la primul Crăciun la New York şi aşa începuse povestea ei de dragoste cu fotografia. Pasiunea spori, la fel şi talentul ei - şi îi aduse un aparat Nikon de calitate când împlinise 16 ani.
   Cu acesta, se alătură comitetului pentru anuar şi ziarului liceului ei ca fotograf oficial şi adună experienţă, precum şi un portofoliu impresionant, care, spera ea, o vor ajuta să intre la colegiul dorit. Se străduia foarte tare să scape de accent, dorind mai mult ca orice să fie asemenea celorlalte fete, să nu mai rămână nici o urmă din acei primi doisprezece ani. Se mai simţea din când în când, dar până când intră la liceu, aproape că nu mai avea scăpări.
   Îşi făcuse prieteni, ieşea la câte o întâlnire din când în când, deşi, spre deosebire de colegii ei, nu voia un prieten stabil. Prea multă agitaţie, din ce putea constata. Şi, deşi îi plăceau sărutările - dacă băiatul se pricepea -, nu era pregătită să fie atinsă. Se gândea că probabil nu va fi niciodată.
   Îl lăsase pe Mark Ryder să-i atingă sânii - aceştia îi crescuseră într-un târziu, dar trebui să accepte că nu vor fi niciodată cine ştie ce. Voia doar să simtă cum e să fie atinsă, dar în loc să o excite, îi dădu o stare de disconfort şi agitaţie.
   Mark nu fusese prea încântat că îl lăsase să facă asta, şi nimic mai mult. Naomi se gândi că era pierderea lui şi îl ignoră când o acuză că doar îl tentase, că era frigidă, o ciudată.
   La 16 ani ajunsese la un 1,77 metri, cu picioare lungi, era zveltă ca o trestie şi suficient de frumoasă pentru ca băieţii să dorească să-i atingă sânii. îşi-lăsase părul să-i crească până la umeri, mai ales ca să-l poată lega la spate când făcea fotografii.
   Când câştigă un concurs de fotografiat, Seth o răsplăti cu o coafură nouă, cu şuviţe în părul ei blond-închis.
   Mason avu o fază accentuată de creştere pe la 12 ani şi era în echipa de baschet a liceului.
  Câteodată o irita să ştie că fratele ei mai mic era mai deştept decât ea. Câteodată se simţea mândră de asta. în orice caz, era deştept, arătos şi prietenos. Aşa că savura atenţia şi admiraţia fetelor care roiau în jurul lui şi avea şi un grup de băieţi cu care era prieten.
   Puteau să treacă zile fără ca ea să se gândească vreodată la Pine Meadows şi la tot ce se întâmplase acolo. Zile în care era doar o adolescentă obişnuită, ale cărei griji erau notele, garderoba, să asculte muzică, să se vadă cu prieteni la pizza.
   Păstrase legătură cu Ashley, mai ales pe e-mail. Ashley nu se mai întorsese niciodată la Morgantown şi pierduse un an de facultate înainte să se transfere la Universitatea de Stat din Pennsylvania. La absolvire, Naomi îi trimise o felicitare şi o fotografie înrămată, făcută de ea însăşi, cu un cireş plin de flori roz şi de promisiuni.
   Când împlini 21 de ani, în prima primăvară a noului secol, Ashley îşi făcu un cadou. Luă trenul până la New York şi petrecu o zi întreagă cu Naomi.
   De fiecare dată când se gândea la acea zi, Naomi îşi amintea propria emoţie - cu ce să se îmbrace, ce să spună - şi plăcerea care o lăsă fără cuvinte de a o vedea pe Ashley aşteptând, aşa cum promisese, pe terasa de observare de la Empire State Building. Aşa de drăguţă, se gândi Naomi, cu păr blond, lung, agitat de vântul nebun de primăvară. Toate emoţiile, sfiala bruscă se evaporară într-o clipă, când Ashley o văzu şi se repezi spre ea cu braţele larg deschise.
   - Ce înaltă eşti! Eşti mai înaltă decât mine. Aproape toată lumea e, dar eu... Naomi.
   O ţinu strâns şi se legănară înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.
   - Ai venit. Este cea mai specială zi de naştere, şi tu ai venit aici.
   - Este o zi specială de naştere datorită ţie. Voiam să o petrec cu tine. Voiam să mă întâlnesc aici cu tine, chiar dacă sună a clişeu, pentru că voiam să-ţi spun tot ce pot să văd de aici datorită ţie. Şi voiam să-ţi dau asta.
   Ashley scoase din geantă o cutie mică, împachetată.
   - Dar e ziua ta. Eu am un cadou pentru tine.
   - Haide să-l păstrăm pe al meu pentru mai târziu - poate pentru masa de prânz. Vreau foarte mult să-ţi dau asta aici, sus printre nori. M-ai scos de sub pământ, Naomi, şi acum stăm sus printre nori. Deschide-1, bine?
   Copleşită, Naomi deschise cutia şi se holbă la pandantiv. Trei lanţuri subţiri de argint susţineau un oval cu un iris purpuriu în centru.
   - E superb. E pur şi simplu superb.
   - Trebuie să spun că a fost ideea mamei. Ea a spus că florile au semnificaţii. Acest iris are mai multe. Una dintre seminficaţii e curajul, a doua - prietenia. Tu te califici pentru amândouă. Sper că îţi place.
   - Îmi place. Îl ador. Ashley...
   - Hai să nu plângem. Vreau să plâng, dar haide să nu plângem azi. Haide să-ţi pui colierul şi apoi să-mi arăţi oraşul. N-am mai fost niciodată la New York.
   - OK, OK.
   Era greu, observă ea, să-şi reţină lacrimile de bucurie la fel ca pe cele de tristeţe.
   - Unde vrei să mergi mai întâi? E ziua ta specială.
   - Sunt fată. Vreau la cumpărături.
   Ashley râse în timp ce o ajuta pe Naomi să-şi prindă colierul.
   - Şi vreau să merg undeva unde e şampanie la prânz. Am voie, am împlinit vârsta.
   - Te iubesc, răbufni Naomi, apoi se înroşi. Sună straniu, eu...
   - Nu, nu e. Noi două avem ceva ce nu mai are nimeni altcineva. Suntem singurele care înţeleg cu adevărat de ce efort am avut nevoie amândouă să ajungem aici, acum. Şi eu te iubesc. O să fim prietene pentru totdeauna.
   Terapeutul - se întorsese la terapie de aproape un an, după ce mama ei avusese una dintre acele căderi grave - o întrebă pe Naomi cum se simţise când o văzuse pe Ashley, iar Naomi îi răspunsese că o făcea să-şi amintească de lumină.
   Mama ei lucra în restaurantul lui Harry, era chelneriţă. Şi reuşea să se descurce, cu excepţia momentelor când nu o făcea. Mama ei intra câteodată în întuneric şi uita să-şi amintească de lumină. Dar avea o slujbă, iar când intra în întuneric, Harry îi păstra slujba. Doctorul ei o numea depresie, dar Naomi ştia că pe cât de rea putea fi depresia, perioadele de întuneric erau mai rele.
   În perioadele de întuneric, mama ei lua prea multe pastile. O dată, când luase prea multe, trebuise să meargă la spital. Luase prea multe pastile în ziua în care apăruse cartea lui Simon Vance şi erau reclame mari cu cartea peste tot în oraş.
   El o intitulase Sânge în pământ: moştenirea lui Thomas David Bowes şi toate librăriile aveau vitrinele pline. Vance, un tip serios, cu un stil academic şi rafinat, era prezent în toate talk-show-urile, dădea interviuri lungi pentru reviste şi ziare. În acele interviuri, în acele talk-show-uri, numele lui Naomi apărea la fel de des precum cel al tatălui ei.
   Acea legătură, acel sânge şi acea legătură de sânge îi stârniseră din nou coşmarurile. De fiecare dată când vedea acele reclame, acele afişe, acele vitrine, Naomi ştia că o parte teribilă a vieţii ei pulsa în ele. O făcea să se teamă, o făcea să se ruşineze.
   Aşa că înţelegea teama mamei ei, ruşinea mamei ei şi se purta cu atenţie.
   Dar când mama ei îşi amintea de lumină, lucrurile erau în regulă, chiar simple. Fotografia ei preferată era cea pe care o făcuse când mama dansa cu unchiul ei la o petrecere în vară. Lumina fusese bună şi în exterior, şi în interior, iar mama ei arăta atât de frumoasă râzând către fratele ei. I-o dăduse lui Susan, împreună cu una pe care o făcuse cu un timer cu mama, fratele ei şi cu ea însăşi stând primăvara pe terasa casei cu ardezie.
   Când se întorcea întunericul, şi mama ei avea nevoie să stea în pat cu draperiile bine trase, Naomi îi ducea mâncarea pe tavă. Ştia cât de profund era întunericul, dacă acele fotografii erau lăsate cu faţa în jos, de parcă mama ei nu şi-ar fi putut suporta propria fericire. Cu toate astea, puteau să treacă săptămâni - uneori chiar luni - când totul părea cât de normal se putea. Când nu trebuia să-şi facă griji decât pentru învăţat sau pentru rezultatele vreunui test, să se dondănească cu Mason, care se pricepea să o necăjească, sau să se gândească cu ce să se îmbrace pentru o ieşire la film.
   Era la film, nu la o întâlnire, cu un grup mare de prieteni (iar Mason, cu un grup al lui) pregătindu-se să vadă Spiderman. Îşi luase popcorn şi fanta şi se aşezase să urmărească reclamele când luminile din sală se diminuară.
   Prietena ei Jamie începu imediat să se sărute cu prietenul ei de atunci, dar Naomi îi ignoră, la fel şi sunetele de ventuză scoase de grupul lui Mason din rândul din spate. Îi plăceau filmele şi adevărul era că filme precum Spiderman sau Stăpânul inelelor îi plăceau mai mult decât poveştile de dragoste la care suspinau prietenele ei.
   Ei îi plăceau filmele în care oamenii aveau de făcut ceva, de depăşit obstacole. Chiar dacă însemna că trebuiau să se lase muşcaţi de un păianjen radioactiv ca să reuşească.
   Ecranul se umplu cu unghiul de vedere al cuiva care conducea un camion. Ştia despre unghiuri de la studiul fotografiei. Punctul de vedere al unui bărbat, observă ea, un bărbat care purta verighetă. Îi plăcea să observe detalii. Apoi alte detalii îi săriră în ochi, o apucară de gât.
   Cunoştea acele drumuri. Cunoştea acea camionetă. Când intră în pădure, hurducându-se pe drumul desfundat, simţi o apăsare zdrobitoare în piept. Scenele se perindară - pivniţa, fotografiile, femeia legată de pe saltea, cu privirea îngrozită.
   Simţea că se sufocă.
   Flash la casa de lângă pădure. Şi era casa lor. Doamne, Doamne, casa lor! O fată cu picioare lungi, slabă, cu păr lung stătea la fereastră într-o noapte fierbinte, aşteptând furtuna.
   Trecere rapidă la familia aflată la biserică - tatăl, mama, fata slăbuţă, băieţelul. Iar următoarea imagine cu fata întinzându-se spre zăvorul uşii de lemn a piviniţei. Nu putea să se mai uite, floricelele îi căzură din mână, răspândindu-se peste tot, sucul ateriză într-o băltoacă atunci când ea sări în picioare.
   Prietenii ei strigară: „Hei, ai grijă! Ce naiba, Naomi!“
   Dar ea alerga deja spre uşă. Auzi anunţul urlând în difuzoare în urma ei.
   „O poveste despre depravare. Despre curaj. Fiica Răului. Din noiembrie în cinematografe."
   Simţi cum îi cedează genunchii când ieşi poticnindu-se în hol. Căzu în patru labe în timp ce încăperea se învârtea în jurul ei şi pieptul o ardea.
   Auzi vocea lui Mason, de la kilometri depărtare, în timp ce acesta o scutura.
   - Ridică-te. Haide, Naomi, trebuie să te ridici.
   O trase în sus, o târî şi o cără afară, în aerul fierbinte şi greu de septembrie, în luminile prea puternice din Times Square.
   - Uită-te la mine! Uită-te la mine!
   Era aproape la fel de înalt ca ea şi avea ochii tatălui lor. Căprui-aurii. Erau şi îngrijoraţi, şi şocaţi.
   - Nu pot să respir.
   - Ba poţi. O faci. Ia-o încet.
   - A fost...
   - N-o spune. N-o spune aici. Dacă întreabă cineva, ţi s-a făcut rău. Ti s-a făcut rău şi ne-am dus acasă. Hai să mergem. Haide.
   Reuşi să facă doi paşi, apoi trebui să se oprească şi să se sprijine cu mâinile pe genunchi, aplecată, temându-se că o să i se facă rău. Dar greaţa trecu şi ameţeala se atenuă.
   - Ai ştiut? Ai ştiut?
   O luă strâns de mână şi o trase în jos pe Broadway.
   - Ştiam că îl fac. N-am ştiut că l-au terminat şi că o să-i facă reclamă înainte de Spiderman.
   - Era casa noastră.
   - Au filmat mult acolo.
   - De unde ştii?
   - Mai caut uneori lucruri. M-am gândit că va dura mai mult până să-l scoată, dar deja criticii şi online-ul se agită.
   - De ce nu mi-ai spus?
   El se opri şi îi aruncă o privire rece şi dispreţuitoare cum numai un frate poate să o facă.
   - Pentru că nu vrei să auzi. Nimeni nu vorbeşte despre asta, nimeni nu-mi spune nimic. Aşa că am început să caut singur. Am citit cartea lui Simon Vance.
   Acum simţi iar că se înfierbântă şi i se face rău.
   - Am lăsat asta în urmă. S-a întâmplat acum patru ani.
   - Oare? Chiar aşa ai făcut?
   - Da, de cele mai multe ori. Aproape tot timpul.
   - Mama n-a făcut-o. Îţi aminteşti când a zis că se duce într-un weekend cu prietena aceea a ei? La un spa? Ei bine, nu s-a dus acolo. A luat autobuzul şi s-a dus să-l vadă la închisoare.
   - De unde ştii asta?
   El ridică din umeri, apoi o trase într-o cafenea şi se îndreptă spre o masă.
   - A mai facut-o şi altă dată. Când noi am fost la Hilton Head pentru o săptămână şi ea a zis că are un virus stomacal? Şi atunci s-a dus să-l vadă. I-am găsit biletele de autobuz în geantă, de ambele dăţi şi încă o dată.
   - I-ai umblat prin geantă?
   - Da.
   El nici nu clipi.
   - Două cola, vă rog, zise el cu uşurinţă remarcabilă către chelneriţă. Şi îi umblu şi prin cameră şi aşa ştiu că ea îi scrie. Scrisorile de la el vin la o căsuţă poştală.
   - Nu poţi să-ţi baţi joc de intimitatea ei, începu Naomi, apoi îşi acoperi faţa cu mâinile. De ce face asta?
   - E supusă şi dependentă - el a dominat-o tot timpul. E vorba de abuz şi tortură emoţională.
   - De unde scoţi toate astea?
   - După cum ţi-am spus, mă informez. Pentru Dumnezeu, Nome, el e un psihopat. Ar trebui să ştii. Şi e un narcisist. De aceea le dă poliţiştilor la fiecare doi ani câte un nume. Altă victimă şi unde a îngropat-o. Astfel rămâne în atenţia presei, i se acordă atenţie. E un mincinos şi o manipulează pe mama. O chinuie şi o torturează pentru că poate. Îţi aminteşti când a vrut să se sinucidă?
   - N-o spune aşa, Mason.
   - Asta s-a întâmplat. Mulţumesc.
   Îi aruncă chelneriţei un zâmbet rapid când aceasta le puse băuturile pe masă.
   - El a convins-o să-i acorde mai multe interviuri lui Vance, scriitorul. Nu ştiu cum a reuşit să ia legătura cu ea, dar a reuşit s-o convingă, iar atunci când a apărut cartea, ea n-a putut să suporte.
   - Ştie unde suntem.
   - Nu ştiu dacă ştie, dar cu siguranţă ştie că suntem în New York.
   Mason ridică din umeri.
   - Lui nu-i pasă de noi, niciodată nu i-a păsat. Mama e ţinta lui.
   - I-a păsat de tine.
   - Nu prea cred. Crezi că eu aveam nevoie de tunsoare zero în fiecare lună? Dacă venea la vreunul dintre meciurile mele din liga mică, îi simţeam privirea în spinare de fiecare dată când îmi venea rândul să lovesc mingea. Ştiam că dacă ratam, greşeam, îmi oferea rânjetul acela care spunea: „am crescut un bleg“.
   - Dar...
   - Mă studia să vadă urme de sânge „Carson“ în mine. Aşa spunea. Când am împlinit 8 ani, mi-a spus că dacă dau semne de tendinţe homosexuale, o să scoată poponarul din mine cu bătăia.
   Şocată, ea îl apucă pe Mason de mână.
   - Nu mi-ai spus niciodată.
   - Unele lucruri nu i le spui surorii tale. Cel puţin nu când ai 8 ani. Mă speria de moarte. Ne obişnuiserăm să ne fie frică de el, de parcă ar fi fost un lucru normal.
   - Da.
   Ea răsuflă tremurat.
   - Da, în ce stare de spirit era? Oare era bine dispus? Totul se învârtea în jurul lui. Am reuşit să scap de o parte din astea la terapie. Doar că nu ştiam că simţi şi tu la fel.
   - Aceeaşi casă, acelaşi tată.
   - Am crezut... Am crezut că era altfel pentru tine, pentru că el voia un fiu. Era atât de limpede că voia un fiu mai mult decât o fiică. Mai mult decât pe mine.
   - Se voia pe sine, iar eu nu existam.
   - Îmi pare rău, murmură Naomi.
   - Pentru ce?
   - Eram geloasă, pentru că aveam impresia că pe tine te iubeşte mai mult. Şi e oribil să te gândeşti la asta, să simţi asta, pentru că el e...
   - Un psihopat, un sadic sexual, un ucigaş în serie.
   Fiecare termen explicit o făcu pe Naomi să scâncească.
   - El asta e, Nome! Dar tot e tatăl nostru. Ăsta e un fapt. Aşa că las-o aşa. Cred că şi eu eram un pic gelos, pentru că te lăsa mai mult în pace. Tu erai treaba mamei, eu a lui. în fine. Mama a vorbit şi cu cei care au făcut filmul. El a obligat-o, a tot întrebat şi a făcut-o să creadă că era cel mai bun lucru pentru noi. Pentru tine şi pentru mine.
   Rămaseră ţinându-se de mână, aplecaţi unul spre celălalt peste masă.
   - De ce ar vrea asta?
   - Atenţie. Faimă. E la fel ca Bundy, Dahmer, Ramirez. Ucigaşi în serie, Naomi. Fii atentă.
   - Nu vreau să fiu atentă. De ce fac un film despre el? De ce vor oamenii să-l vadă?
  - E la fel de mult despre tine, cât şi despre el. Poate chiar mai mult. El îşi întoarse mâna şi o strânse mai tare pe a ei. Titlul e despre tine, nu despre el. Câte fete de 11 ani pot opri un ucigaş în serie?
   - Nu vreau să...
   - Adevărat sau fals? El ar fi ucis-o pe Ashley, dacă tu nu o scoteai de acolo.
   Fără să spună nimic, ea îşi duse mâna la pandativul pe care Ashley i-1 dăruise pe acoperişul lumii. Dădu din cap.
   - Iar când ar fi terminat cu ea, ar fi găsit alta. Cine ştie câte femei ar mai fi ucis.
   - Aduc un pic cu el.
   - Nu, nu e adevărat. Aveţi ochii de aceeaşi culoare. Asta e tot.
   - Aduc un pic cu el.
   - Tu nu eşti ca el.
   - Nu, nu sunt ca el.
   Şi hotărârea, inteligenţa sclipitoare din acei ochi spunea acelaşi adevăr precum cuvintele rostite.
   - N-o să fiu niciodată ca el. Şi nu vreau să fiu ca mama. Nu-1 lăsa să te răsucească. A încercat să ne facă asta toată viaţa noastră, aşa cum a făcut cu ea. Laude şi pedepse. Aşa te aduc să faci ce vor, aşa te pregătesc.

.................................................