............................................................
4-6
............................................................ - Altfel nu ar avea sens. Sâmnătă seara în drum spre casă era coerent și răspundea la întrebări. Astăzi știe mai puține decât știa la o oră după ce s-au petrecut lucrurile.
- De ce nu mi-ai zis de ieri?
- La început n-am fost sigură. Dar aseară am vorbit la telefon, și pe bune nu-și amintește nimic cam de vineri seara de la 10 până sâmbătă dimineața. E o perioadă de timp prea lungă. Fratele meu, Danny, a suferit o contuzie gravă anul trecut și are o pauză în memorie de doar câteva minute. Nu ca Ryan.
Laurel oftă. Nu știa ce variantă era mai rea - să fi intervenit aici Tamani sau Yuki.
- Laurel, rosti Chelsea mai încet acum.
- Da?
- Mi-ai spus anul trecut că vei face tot ce-ți va sta în putință ca să-l protejezi pe Ryan. Mă bazez pe tine să-ți ții acum promisiunea.
- Nu pot să întorc vraja, spuse Laurel. Dar ai cuvântul meu de onoare că voi face tot ce-mi stă în putere ca să mă asigur că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată.
Se ridicară amândouă și o luară înapoi spre holul principal, care se umplea de elevi. Laurel rămase în picioare în fața dulapului ei, încercând să se hotărască ce să facă. Zări cu coada ochiului profilul zvelt al lui Tamani și-l urmări cu atenșie pe coridor, încercând să nu se dea de gol că-l privea.
În loc să se îndrepte spre propiul dulap, Tamani se opri în fața dulapului lui Yuki și se apropie de ea. Laurel reuși să tragă rapid cu ochiul la rana zânei sălbatice, însă nu avu mare lucru de văzut. Tăietura era chiar la baza părului, deci rămânea în mare parte ascunsă. Și, în plus, Yuki - sau Klea - dăduse peste rană cu un fel de machiaj care o făcea să pară o cicatrice normală de om.
O mișcare inteligentă, fu Laurel nevoită să recunoască.
Tamani întinse mâna și atinse capul lui Yuki chiar sub tăietură, apoi își plimbă un deget pe fața ei. Laurel se înfurie și trebui să întoarcă privirea. Nu știa sigur cine îi dăduse lui Ryan elixirul memoriei, însă trebuia să fi fost unul dintre ei.
Simți niște mâini puternice urcându-i pe șolduri și apoi obrazul aspru al lui David lipit de al ei.
- Bună dimineața! spuse el zâmbind. Ești...
- Te rog, nu mă întreba dacă sunt bine, îl înterupse Laurel. Sunt în regulă.
- Aveam de gând să te întreb dacă ți-e... foame, zise David zâmbind larg.
Laurel își dădu ochii peste cap, iar Chelsea îl pocni în joacă peste umăr.
- A mai trecut Klea pe la tine? întrebă David deschizându-și dulapul.
- De ieri de la 8 când ai întrebat ultima oară, nu, răspunse Laurel.
- Ciudat, nu? întrebă el.
Laurel fu nevoită să recunoască faptul că era ciudat. Klea se purta prea distant în toată treaba asta.
- Avem o problemă, spuse Laurel, devenind serioasă.
Ridicară toți privirea auzind clopoțelul care anunța că mai erau 5 minute până la începerea orelor.
- Versiunea prescurtată, îi avertiză Laurel. Cineva i-a dat lui Ryan un elixir al memoriei, și acel cineva n-am fost eu, așa că sunt fie supărată, fie mi-e teamă, sau poate puțin din amândouă.
- Vrei să vorbesc eu cu el? întrebă David, încrucișându-și brațele la piept și aruncându-i o privire urâtă lui Tamani.
- Nu, spuse Laurel printre dinți. Pot să vorbesc și singură, mulțumesc de ofertă.
- În regulă, consimți David, supărat.
- Și în plus, nu știm că a fost Tamani, zise Laurel.
- Ah, te rog! o contrazise David. Ia adu-ți aminte, ce-a spus exact înainte să plece? „Mă tem că mai am multe de făcut în seara asta.”
- Putea să se fi referit la orice, zise Laurel, trecându-și mâna peste brațul lui David. Te rog să nu tragi concluzii pripite.
David își încreți buzele.
- Bine, spuse el. Anunță-mă dacă te răzgândești.
- Așa o să fac, spuse Laurel sinceră, trăgându-l de gulerul cămășii, să-l sărute. Vorbim mai târziu.
David se întoarse și se îndreptă spre hol chiar în momentul în care Tamani își luă la revedere de la Yuki și o porni către Laurel. În ultima clipă, Tamani se uită peste umăr ca și cum și-ar fi întors privirea către Yuki, însă mișcarea aceasta îi schimbă traiectoria exact atât cât să se ciocnească umăr în umăr cu David.
David se întoarse brusc și desfăcu brațele.
- Hei!
Toată lumea din hol se opri și se uită.
Toată lumea - cu excepția lui Tamani, care păși mai departe netulburat. Ridică însă o mână, învelită în continuare în mănușa lui neagră fără degete.
- Scuze, frate! spuse el. Eu sunt de vină.
Nu se opri și refuză să-i întâlnească privirea lui Laurel, îndreptându-se cu pași mari spre clasa lor.
Tamani nu se putu uita la Laurel când ea se așeză alături la ora de cultură civică. Greșise când îl împpinsese pe David și știa prea bine asta, însă, după ce fiersese în suc propriu tot weekendul, îi cam sărise țandăra.
Și chiar ar fi putut să fie din greșeală.
După postura ei țeapănă, Tamani își dădu seama că Laurel știa perfect ce se întâmplase.
Trebuia să recunoască faptul că a o vedea cu David zi de zi se dovedise mai greu de suportat decât crezuse. Dacă era să fie sincer cu el însuși, se cam așteptase ca Laurel să fie deja cu el acum. Însă se afla în Crescent City de mai bine de două luni și în mod clar acest lucru nu se întâmpla.
Încercă din nou să surprindă privira lui Laurel, însă ea stătea aplecată asupra caietului și scria în grabă, notând fiecare cuvânt al doamnei Harris.
„Foarte bine”, se gândi Tamani cu încăpățânare. „Nici eu nu vreau să stau de vorbă cu tine.”
Când ora se termină, o văzu pe Laurel răsucindu-se către el, însă, înainte ca ea să apuce să vorbească, el îi întoarse spatele, își băgă cărțile în rucsac și-l aruncă pe umăr. O privi scurt, îi întâlni ochii mijiți, după care ieși în grabă din clasă.
Încercă să se uite peste capetele elevilor din jur, blestemând faptul că era mic de statură. Dar reuși să o repereze pe Yuki care se îndrepta spre dulapul ei și își făcu loc prin mulțime ca să ajungă la ea.
- Bună! spuse el, aproape cu răsuflarea tăiată.
Yuki făcu ochii mari, după care se uită în pământ, încercând să-și ascundă zâmbetul.
- Bună!
- N-am niciun chef să mă duc la oră. Ți-ar plăcea să chiulești cu mine?
Ea se uită rapid în ambele părți, apoi se apropie de el și șopti:
- Să chiulim?
Vorbise cu o voce atât de îngrozită, de parcă i s-ar fi propus să omoare pe cineva.
- Exact. N-ai mai chiulit niciodată?
Yuki clătină repede din cap a negație.
- Vrei?
Ea îi privi mâna un moment lung, ca și cum ar fi putut să sară și s-o muște.
„Sau, mai degrabă”, gândi Tamani, „ca și cum ar putea fi o capcană.”
- Bine, spuse ea și un zâmbet i se întinse pe față când își puse mâna într-a lui.
- Vezi? spuse Tamani, deja simțindu-se mai bine. N-a fost așa de rău.
Zâmbi larg în timp ce o trăgea după el prin mulțimea de trupuri calde, spre ușile principale.
Tamani îi deschise ușa din dreapta și, înainte să urce pe locul său, spuse:
- O las acoperită până ieșim din perimetrul școlii.
Yuki se uită la parbriz.
- E reparat, spuse ea surprinsă.
- Da, spuse Tamani relaxat. Cunosc eu un tip.
„De fapt, un tip căruia îi plac banii.”
Era amuzant cât de repede totul se putea rezolva cu bani în lumea oamenilor. Mecanicul insistase că era imposibil să o repare în așa scurt timp, însă, când Tamani îi puse câteva sute de dolari pe tejghea, îi explicase să prin „imposibil” voise să spună de fapt „scandalos de scump”.
Yuki se ghemui în scaunul de lângă el ca să nu fie văzută pe geam, iar Tamani fu nevoit să-și înăbușe un râset. Zână sau nu, era în mod clar intimidată de autorităție școlii. Simțea că face ceva rău.
Odată ieșiți din perimetrul școlii și dispăruți din vedere, Tamani apăsă butonul care decapota mașina, iar Yuki se relaxă în mod vizibil, desfăcându-și părul din coadă și lăsând vântul să i-l sufle.
- Și unde mergem? întrebă ea, cu capul rezemat de tetieră.
- Nu știu. Ai vreun loc preferat?
Yuki se strâmbă.
- Eu n-am mașină. Nu pot merge prea departe.
Tamani nu vru să recunoască faptul că și perimetrul lui era limitat. Nu putea să plece prea departe de Laurel.
Observă un parc în dreapta și trase mașina în spatele unui tufiș, ca să o ascundă din drumul principal.
- Ce zici de locul ăsta?
- Pentru ce? întrebă Yuki timidă, fără să ridice ochii spre el.
Era evident la ce se gândea. Iar el se dăduse într-adevăr mai tare la ea astăzi. Dar nu voia să-și urmeze așa curând falsele intenții.
- M-am gândit că am putea pur și simplu să stăm de vorbă, spuse el pe un ton intenționat mai degajat. În ultima vreme n-am prea mai fost pe la tine, iar la școală... e așa multă presiune. E mai bine să discutăm în afara școlii.
- Într-un parc? întrebă ea zâmbind.
- De ce nu? spuse el, aplecându-și capul înspre ea. Ai ceva împotriva parcurilor?
Ieși în grabă din mașină fără să-i aștepte răspunsul, știind că ea avea să-l urmeze. Așa cum anticipase. în doar câteva secunde auzi ușa din dreapta trântindu-se. Yuki îl prinse repede din urmă.
- Și, ia zi, te-ai săturat să te pună lumea mereu să spui chestii în japoneză? întrebă el, începând discuția pe un subiect plăcut și neutru.
Ea dădu ochii peste cap.
- Ah, până-n gât! Toți vor să le pronunț numele. Și, când le spun că numele lor sună la fel și în japoneză, vor să audă un nume japonez. Căruia pe urmă îi pocesc pronunția. Măcar tu vorbești engleză.
- Da, dar tot mă tem să le spun o expresie despre care ei cred că e în dialect scoțian. N-am inima să le spun că e în dialect irlandez, nu scoțian.
De fapt, Tamani însuși nu știuse asta înainte să caute pe internet, după ce fusese interpelat a zecea oară.
- Și toți vor să știe dacă mă uit la anime.
- Și te uiți? întrebă Tamani, întrebându-se ce-o fi aia.
Va trebui s-o întrebe mai târziu pe Laurel. Dacă Laurel avea să-i mai vorbească.
Ea pufni.
- Nu. Mă uit la seriale obișnuite. HBO - aici Yuki lăsă privirea în jos - și, trebuie să recunosc, uneori la Disney Channel.
Tamani chicoti pentru că i se păru cel mai potrivit lucru pe moment. Habar n-avea de ce râdea. Aflase despre televizor, dar nu se uitase niciodată efectiv. Îi era greu să folosească mulți dintre termenii pe care-i auzise la Conac fără context. Și nu reușea niciodată să țină minte toate acronimele.
- Și ce-ai mai făcut? întrebă el, redevenind serios, sprijinindu-se de niște bare de cățărat și examinând-o.
- Ca de obicei. N-am făcut nimic deosebit.
- Vrei să spui că weekendul trecut n-a fost deosebit? replică el zâmbind.
- Ah... ăăă... da, spuse ea, fâstâcindu-se. A fost deosebit. Am vrut să spun, în afară de asta.
- Klea nu s-a supărat? o presă Tamani. Nu părea să fie prea îngrijorată după accident.
- Hm, da, începu Yuki, îndepărtându-se de el și așezându-se într-un leagăn.
Se apucă de lanțuri ca să-și țină echilibrul.
- Ea lucrează în poliție și vede mereu lucruri de genul ăsta. Chiar și atunci când e îngrijorată, n-o arată.
- Îți place să locuiești cu ea? În fine, să locuiești înțeleg că e prea mult spus.
- Sigur. N-o văd prea des, dar e bine.
Tamani continuă pe un teritoriu nesigur, știind că ea n-avea să-și dezvăluie cărțile decât dacă o presa puțin.
- Păreai... neliniștită când a venit. Aproape speriată.
Yuki se strâmbă aproape inobservabil.
- Nu eram speriată, spuse ea ridicându-și bărbia.
Își convinsese leagănul să se miște pe laterală.
- Nu-mi place deloc s-o chem de la serviciu. Nu-i pică niciodată bine. Nu că ar fi rea sau ceva de genul ăsta, pur și simplu nu e genul prea afectuos. Are anumite așteptări de la mine și vrea în primul rând să mă țin departe de necazuri. Nu-i un lucru rău. Are planuri mari și nu lasă pe nimeni și nimic să-i stea în cale.
Urmă un moment scurt de ezitare.
- Aș vrea să fiu și eu așa într-o zi, adăugă Yuki în grabă.
- Eu cred că deja ești așa, spuse Tamani.
Se duse în spatele ei și apucă de lanțurile leagănului, oprind-o cu grijă. Apoi își puse un picior pe scaun, potrivindu-l între sandalele mici ale lui Yuki. Făcându-și vânt cu celălalt picior, se săltă și începu să se legene cu ea, lipindu-și pieptul de spatele ei. O simți cum începe să respire mai repede.
- Nu-mi place că sta așa mult timp singură. Și că ai de-a face cu ea. Pe mine m-a cam speriat. Nu voiam să-i spun că eu am fost la volan.
Ea ezită, încercând să-și potrivească vorbele pentru a obține cel mai bun efect.
- Dacă se întâmplă ceva, dacă ai probleme - cu ea sau cu oricine altcineva - o să-mi spui?
Ea se uită lung la el. Fețele le erau la doar câțiva milimetri depărtare. Apoi dădu încet din cap.
- O să-ți spun, șopti.
Și, pentru prima oară, Tamani o crezu.
Capitolul 20
După ce Tamani dispăru jumătate de zi și în cealaltă jumătate o ignoră, Laurel se sătură să pretindă că totul era în regulă și-i spuse lui David că nu avea să vină la sesiunea lor obișnuită de studiu la el acasă, pentru că simțea nevoia să petreacă puțin timp singură. David acceptă cu stoicisim și fără niciun comentariu.
Ajunsă acasă, Laurel își târî rucsacul după ea pe scări. Îi plăcea felul în care troncănea, ca un copil răsfățat care tropăie pe trepte. Probabil Tamani îl drogase p Ryan, deși știa că Laurel n-ar fi fost de acord. Și probabil știa că ea știe. Era singurul motiv logic pentru care ar fi putut s-o ignore astfel toată ziua.
Nu era supărată că Yuki se îndrăgostise de Tamani. Asta era problema lui.
Laurel deschise larg ușa dormitorului și-și înăbuși un țipăt. Tamani stătea pe scaunul ei de la fereastră, învârtind pe degete, cu mișcări elaborate un cuțit de argint.
- M-ai speriat! spuse ea pe un ton plin de reproș.
El ridică din umeri.
- Îmi pare rău, zise, ascunzându-și cuțitul pe undeva prin haine.
Laurel își încreți buzele și se întoarse cu spatele la el, prefăcându-se a căuta ceva în rucsac. Îl auzi ridicându-se și oftând.
- Chiar îmi pare rău, spuse el, venind aproape în spatele ei. N-am vrut să te sperii. Nu erai aici când am ajuns. Așa că... mi-am permis să mă invit singur înăuntru.
- Era încuiat! exclamă Laurel.
- Încuietorile oamenilor? Te rog frumos! spuse Tamani. Din partea mea ar putea foarte bine să-și lase ușile deschise.
- N-ar trebui să intri aici fără permisiunea mea, bombăni ea, refuzând să renunțe așa ușor la supărare.
- Îmi cer iertare. Din nou, adăugă el, și o notă infimă de tensiune i se strecură în voce. Nu prea vin aici decât dacă am nevoie să-ți aduc ceva - arătă aproape fără țintă către masă. Nu te hărțuiesc și nici nu trag cu ochiul la tine pe geam sau chestii de felul ăsta.
- Bun.
Laurel nu găsi nimic altceva mai bun de zis. Așa că își luă singura temă pe care o avea - o temă la cursul de oratorie, pe care nu plănuise să se uite până după cină - și se așeză la birou, prefăcându-se că citește.
- Ești supărată? întrebă Tamani.
- Dacă sunt supărată? întrebă Laurel bătând cu palmele în birou și întorcându-se cu fața la el. Glumești? M-ai ignorat tot weekendul, te-ai certat cu David pe hol, l-ai drogat pe Ryan și ai ținut-o pe proasta de Yuki în brațele tale de câte ori ai avut ocazi. Nu sunt supărată, Tamani, sunt furioasă!
- L-am drogat pe Ryan? Ce s-a întâmplat cu Ryan?
Laurel ridică o mână.
- Nici să nu încerci să faci pe nevinovatul cu mine! M-am săturat.
- Ce s-a întâmplat cu Ryan? repetă Tamani.
Laurel își aruncă mâinile în aer.
- Cineva i-a dat o poțiune de memorie. Sunt 12 ore bătute pe muchie de care nu-și amintește nimic. Convenabil, nu?
- Sincer să fiu, da, zise Tamani.
- Știam eu, spuse Laurel. Ți-am spus să nu mai folosești niciodată poțiunile astea pe familia și pe prietenii mei. Am fost foarte clară!
Tamani tăcu și se uită la ea.
- Dar nu, continuă Laurel, simțind cum ceva parcă explodase în ea și abia începuse să dea pe dinafară, iar ea nu se mai putea abține. Nu, tu trebuie să fii Tamani cel cu planurile. Tamani care-i manipulează pe fraieri, amărâții de oameni! Tamani care acționează pe la spatele meu și mă minte!
Tamani se uită în ochii ei și îi înfruntă privirea până când ea fu nevoită să se uite în altă parte.
- N-ai de gând măcar să mă întrebi?
- Ce să te întreb?
- Dacă eu am făcut-o.
Laurel dădu ochii peste cap.
- Tu ai făcut-o? întrebă ea mai mult ca să-i facă pe plac.
- Nu.
Ea ezită o clipă.
- Una din santinelele tale?
- Din câte știu eu, nu. Iar dacă da, înseamnă că au încălcat un ordin direct și voi avea grijă să-i concediez din posturile lor și să-i trimit înapoi în Orick.
Laurel își ridică uluită privirea spre el. Vocea lui fusese prea fermă, prea hotărâtă. Nu mințea. Începu să se simtă îngrozitor de prost.
- Serios? întrebă ea blând.
- Serios.
Laurel se trânti înapoi în scaun, simțind cum toată ranchiuna de peste zi i se topește.
- Presupun că ar trebui să mă fi obișnuit deja cu atitudinea asta, spuse el încet.
- Poftim? întrebă Laurel, nu tocmai convinsă că voia să audă răspunsul.
- Cu faptul că n-ai încredere în mine.
- Am încredere în tine, ripostă ea.
- Nu, nu ai, râse el amar. Te bazezi pe mine, pe capacitățile mele. Dacă ai probleme, știi că eu te salvez. Nu e același lucru cu încrederea. Dacă ai fi avut încredere în mine, m-ai fi întrebat măcar înainte de a mă considera vinovat.
- Ar fi trebuit să te întreb, se grăbi Laurel să spună, simțindu-se insuportabil de meschină.
Dar el n-o privea acum. Se uita pe fereastră.
- Aveam de gând să te întreb, dar m-ai evitat! Ce era să cred?
Se ridică și se duse lângă el, așteptând ca el să se întoarcă și să se uite la ea.
- Îmi pare rău, șopti într-un final.
- Știu, spuse el oftând greoi.
Ea îi puse o mână pe umăr și-l smuci ușor.
- Uită-te la mine!
El se întoarse și, când ea îi întâlni privirea, îi păru rău că-i ceruse să se uite la ea. Chipul lui emana durere - durere și trădare. Își puse mâinile pe ale ei, și durerea i se transformă în dor.
Incapabilă să-i privească în ochi, Laurel se uită la mâna care o acoperea pe-a ei, atât de familiară și de străină în același timp. Mâinile lui Tamani nu erau ca ale lui David, groase și puternice. Erau doar cu puțin mai mari decât ale ei, cu degete lungi și subțiri și unghii perfect conturate.
Nevrând să meargă mai departe și neștiind cum să se întoarcă din drum, Laurel ridică disperată privirea către el. Tamani păru să-i înțeleagă ruga nerostită.
Expresia feței îi fu umbrită de dezamăgire, dar și de hotărâre în același timp. Își ridică mâna de pe a ei, lăsându-i pe piele o amprentă strălucitoare. Apoi îi luă mâna și o desprinse ușor de pe brațul său, până când aceasta atârnă din nou, moale, pe lângă ea.
- Îmi pare rău, șopti Laurel din nou, și chiar îi părea.
Nu voia să-l rănească. Dar nici nu-i putea da ceea ce voia el.
Tamani o privi lung, apoi își drese glasul și se uită iar pe geam.
- Deci știm că eu nu i-am dat lui Ryan nimic, vorbi el puțin înțepat. Și o să verific ca nici vreuna dintre celelalte santinele să nu-i fi dat. Dar, dacă așa stau lucrurile, atunci care sunt variantele?
- Yuki pare răspunsul cel mai evident.
Laurel se îndreptă spre patul ei și se așeză cu coatele pe genunchi și cu bărbia în mâini.
- Și dacă poate să prepare elixirul de memorie, atunci trebuie să fie zână de toamnă.
- Da, dacă.
Tamani făcu o pauză.
- Dar de ce să-i fi dat lui Ryan un elixir de memorie? Oricum nu-și amintea nimic.
- I-a văzut pe troli, cel puțin timp de o secundă. Poate din precauție? Pentru cazul că și-ar fi amintit mai târziu?
- Pur și simplu mi se pare... neglijent. Yuki trebuia să știe că vom observa ce se întâmplă cu Ryan.
- Doar dacă...
Laurel ezită.
- Doar dacă nu a crezut că vom observa. Dacă nu-și dă seama că sunt zână, ar putea prespune că habar n-ar de lucruri de felul ăsta.
- Și așa ne întoarcem la întrebarea „dacă Klea spune de fapt adevărul?”, lucru pe care niciunul dintre noi nu-l crede, spuse Tamani clătinând din cap.
- Nu-mi place de Klea, însă, în afară de faptul că ne-a dat arme și a apărut în momente convenabile, n-a făcut nimic suspicios. Mi-a salvat viața aproape de tot atâtea ori ca și tine. Poate ar trebui să nu mai fim paranoici și pur și simplu... să avem încredere în ea, spuse Laurel încercând să manifeste puțin entuziasm pentru a-și susține propunerea.
Tamani ridică din umeri.
- Poate. Dar mă îndoiesc.
Dovezile întâmplătoare nu erau de ajuns. Măcar de-ar fi aflat cu certitudine că Yuki era o Amestecătoare.
- Zi-mi de experimentul tău din weekend. Ți-a reușit?
Laurel se lăsă pe spate pe saltea, cu brațele în lături.
- Depinde. Mă întrebi dacă celulele vii au rămas suficient timp sub sferă ca să proceseze substanța fosforescentă? Răspunsul e da. Am aflat ceva util? Nu.
- Ce s-a întâmplat?
Laurel se ridică și se îndreptă către instrumentele pe care le avea încă întinse pe birou - două vase mici de sticlă cu o substanță transparentă lipicioasă și o sferă luminoasă stinsă în apropiere.
- Asta e seva lui Yuki. Aici e puțin dintr-a mea. N-am vrut s-o diluez cu apă cu zahăr... Nici măcar nu eram sigură că avea să meargă cu substanța fosforescentă. Dar a mers, și ambele mostre au strălucit. A mea a strălucit doar jmătate de oră. A lui Yuki a strălucit timp de 45 de minute.
- Dar Katia a spus că strălucea o noapte întreagă!
Laurel dădu din cap.
- Dar a mai spus și că ele beau sticluțe întregi din chestia asta, și e logic că cea mai mare parte a fotosintezei are loc în piele. Nu știu dacă o diferență de 15 minute anulează posibilitatea ca Yuki să fie o zână de toamnă.
- Vrei să încerci și cu seva mea? Poate va fi o diferență mai mare.
- Mă lași?
Tamani își scoase cuțitul de argint și, înainte ca Laurel să apuce să protesteze, își făcu o tăietură superficială pe degetul mare. Stoarse apoi câteva picături de sevă într-un vas gol.
Laurel reaprinse sfera luminoasă și o puse lângă mostra proaspătă. Îi displăcea faptul că el era dispus să-și facă rău pentru ea, însă acum că o făcuse deja, putea măcar să profite de asta într-un fel care să merite efortul.
Adăugă cu o pipetă mică puțină substanță fosforescentă peste seva lui Tamani, care începu imediat să capete o culoare albă ușor strălucitoare.
- Eu plec, spuse Tamani fără să se uite la ea, îndreptându-se către ușa dormitorului în timp ce-și înfășura o bucată de cârpă în jurul degetului.
- Nu vrei să vezi cât durează? întrebă Laurel.
Brusc, nu mai voia ca el să plece.
- Sunt sigur c-o să-mi spui tu ce iese.
- Te conduc, spuse Laurel, ridicându-se împleticit în picioare, vrând să se poarte ca o gazdă.
Coborâră în liniște la parter până la ușa principală. Tamani puse o mână pe clanță și o întredeschise, apoi se opri.
- Laurel, nu cred... nu cred că pot...
Își linse buzele și în ochi îi apăru o hotărâre arzătoare care lui Laurel îi înteți bătăile inimii. Dar, abia ce o observase, că ea dispăru.
- Nu contează, mormăi el deschizând larg ușa.
David era pe verandă, arătând tot atât de surprins ca și Laurel.
- Ți-am găsit caietul la mine în rucsac, spuse el, ridicând un caiet verde cu spirală. Probabil că le-am luat pe amândouă din greșeală. Voiam doar să ți-l dau înapoi....
Se opri.
Chipul lui Tamani avea o expresie învinsă care nici măcar lui David nu-i scăpă. Lăsă capul în jos și se strecură pe lângă el fără să se uite în urmă.
David îl privi dispărând după colț, după care se întoarse către Laurel.
- Mulțumesc, spuse Laurel luând caietul.
El continuă să se uite la ea în tăcere.
- Ne vedem mâine, spuse Laurel cu fermitate.
- Dar....
- Nu am energia necesară pentru conversația asta - încă o dată, insistă Laurel. Dacă mâine situația încă te deranjează, putem discuta atunci. Dar, dacă până mâine îți vine mintea la cap, îți voi fi recunoscătoare, spuse ea și-i aruncă un zâmbet chinuit, închizând ușa în urma ei.
Capitolul 21
Tamani îl privi pe David grăbindu-se să ocolească mașina lui Laurel și să-i deschidă portiera. După ce intrară ținându-se de mână pe ușile principale ale școlii, Tamani își scoase mănușile din rucsac.
Se săturase până peste cap de ele. Mai era o săptămână, poate mai puțin, și le putea arunca, spera el, pentru totdeauna.
Fixă scaiul la încheietură și-și privi mâna. Încă-i simțea degetele pe umăr, palma sub a lui. Poate că ar fi trebuit să forțeze lucrurile. Poate că ar fi primit mai mult. Însă pentru cât timp? O zi? O săptămână poate, până când ea ar fi început din nou să se simtă vinovată și ar fi întrerupt totul - l-ar fi îndepărtat, adică, pe el?
Intră și el în școală după ei. O detectă pe Laurel în clipa când intră pe ușă. Stătea cu David, ca de obicei, și nu-l observase încă. David își ținea brațul neglijent peste umerii ei, și Tamani se simți năpădit de gelozie.
O mână rece îl atinse pe încheietură și-l readuse la realitate.
- Te-am strigat, dar nu m-ai auzit, spuse Yuki cu accentul ei american perfect.
- Iartă-mă!
Misiunea îi cerea lui Tamani să fie tot timpul în alertă. Un singur moment de neatenție ar fi putut însemna sfârșitul lui Laurel. Acesta fusese motivul pentru care Shar ezitase inițial să-l trimită pe el. Mustrându-se că își lăsase sentimentele s-o pună pe Laurel într-un pericol oricât de mic, oricât de improbabil, Tamani se întoarse și-i zâmbi lui Yuki, trăgând în continuare cu urechea purtată de Laurel.
Yuki îi surâse și ea, apoi îl întrebă dacă se uitase la niște emisiuni de televiziune despre care el nici nu auzise. Tamani clătină din cap și o încurajă să-i povestească. După aceea totul merse ușor. Lui Yuki îi plăcea să pălăvrăgească despre cântăreți, despre bârfe de pe internet și emisiuni de televiziune cu subiecte ridicole sau umilitoare, lucru care lui Tamani îi ușura misiunea, pentru că putea să dea prietenos din cap la tot ce spunea ea.
Laurel se răsucise și o luase către sala unde avea prima oră. Yuki tocmai îi explica diferența dintre aidoru japoneze și vedetele americane, așa că Tamani se mută puțin ca să o poată supraveghea mai bine pe Laurel, care înainta prin marea de elevi.
Nici nu-l văzu pe David, până când un umăr se izbi de el, răsucindu-l și smucind brațul lui Yuki.
- Ai grijă pe unde mergi! spuse Tamani, abia ținându-se să nu-i spargă nasul lui David.
Sau să nu-i rupă gâtul.
Însă David se uită înapoi cu un rânjet satisfăcut pe față și-și continuă drumul pe hol.
- Scuze, frate! spuse el, imitând pronunția scoțiană a lui Tamani. A fost vina mea.
- Nu știu ce vede Laurel la tipul ăsta, spuse Yuki pe un ton dezaprobator. Ea mi se pare drăguță. Dar el e cam... pătimaș.
Tamani dădu din cap. O căută din nou pe Laurel cu privirea, în timp ce Yuki îi atingea sfioasă umărul și-l întreba dacă se simte bine. Deschise gura să-i răspundă că da când ochii îi căzură pe chipul lui Laurel.
Se uita urât înapoi, cu mâinile agățate de baretele rucsacului. Tamani fu nevoit să întoarcă de două ori capul ca să fie sigur, însă era adevărat! Nu se uita furioasă la el.
Se uita furioasă la David.
Era o schimbare plăcut în cursul evenimentelor.
Însă lui Tamani lucrul acesta nu-i diminuă prea mult supărare. Detesta faptul că nu putea să dea cărțile pe față. Nu putea să se bată cu David, nu putea s-o fure pe Laurel, nu putea s-o curteze așa cum trebuia curtată o zână - cel puțin nu fără să se dea amândoi de gol. Ar fi putut foarte bine să fie la sute de kilometri depărtare. La mii. Milioane.
Și, colac peste pupăză, mai era și zână de toamnă, lucru care-l îngrădea în alte privințe. Dar la asta nu-i plăcea să se gândească.
Cam pe la jumătatea orei, Laurel îi dădu un bilețel. Tamani se uită la el - era rezultatul testului fosforescent asupra sevei lui - 37 de minute. Exact între Laurel și Yuki. Tamani fu nevoit să recunoască faptul că nu știa ce ar fi putut să însemne ceva.
Scoase un creion și se apucă să-i răspundă. Șterse și încercăiar. Însă nu găsea cuvintele potrivite. Oare mai existau cuvinte potrivite cu Laurel? Oftă și băgă biletul mâzgălit în rucsac, fără să se uite la Laurel.
Ea îi făcu semn cu mâna când ieșit din clasă. În ochi i se citea îngrijorarea, încă chiar și asta lui i se păru o ironie. Se ridică din scaun, își adună grămada inutilă de cărți și rechizite și se îndreptă către următoare oră de curs.
Deja de la a doua se săturase. O însoți pe Yuki la a treia, însă nu mai suportă să se ducă la a lui. După ce honări prin curtea școlii un timp, ajunse în parcare și se urcă la volan. Cu mașina decapotată și cămașa desfăcută, savură razele soarelui care se strecura printre norii de toamnă.
Cu câteva minute înainte să se sune de prânz, Tamani își impuse să se întoarcă la școală, luând decizia pe care o lua cam de două ori pe săptămână. Merita toate durerile de cap, toată furia, toată teaa că doar atât avea să primească. Aici îi putea vedea ochii și căldura zâmbetului - chiar și atunci când nu-i zâmbea lui. Toate astea meritau durerea prin care trecea.
Dar asta nu însemna că trebuia să-i și placă.
Holul era gol. Mai erau câteva minute până când marea de oameni avea să fie eliberată, iar elevii aveau să iasă puhoi din clasele lor, aproape încălecându-se unii pe alții ca să ajungă la masă, ca niște animale hămesite.
Tamani roti cifrul lipicios al dulapului său - nu că i-ar fi păsat dacă cineva i-ar fi umblat prin lucruri - și zgâlțâi încuietoarea. Aruncă lejer rucsacul înătrun și încercă să decidă ce să facă în timpul pauze de prânz. Oare Yuki va vrea să ia prânzul cu grupul lui Laurel? Voia s-o vadă pe Laurel, dar nu știa dacă putea suporta să-l vadă și pe David. Nu azi.
Auzi pași și, când se întoarse, dădu cu ochii de David în cealaltă parte a holului. Îl fulgera cu privirea. Mai erau câțiva elevi acolo, probabil ieșiseră mai devreme de la cursuri.
Tamani știa că ar trebui să se întoarcă, să ignore privirile furioase și gelozia meschină a băiatului. Nu îi stătea în fire să se ia la harță cu un om. Avea o misiunea de îndeplinit.
Dar nu făcu decât să-i întoarcă lui David privirea, pas cu pas.
David încetini, după care se opri în fața lui Tamani. Aerul dintre ei se răci brusc.
- Te râcâie ceva, Lawson? întrebă Tamani.
David ezită. În mod clar nu se simțea în elementul lui. Însă Tamani învățase în ultimii 2 ani cât de încăpățânat și de insistent putea fi băiatul acesta. Nu avea să dea înapoi.
- Știi ce mă râcâie, îi răspunse David.
- Dă-mi voie să reformulez, spuse Tamani făcând 2 pași înainte. Te deranjează ceva la mine?
- Nu faci decât să mă deranjezi, spuse David făcând și el 2 pași în față, care micșorară considerabil depărtarea dintre ei.
Tamani mai făcu 1 pas înainte, înjumătățind distanța și simți, mai degrabă decât văzu, cum privirile celorlalți se întorceau către ei.
- Spune-mi ce simți cu adevărat, zise Tamani atât de încet încât se îndoi că-l mai auzise cineva.
- Nici măcar dicționarul n-ar putea descrie ce simt, zise David, încrucișându-și brațele la piept.
Nu era neapărat o conversație stupidă - poate stupidă în stilul tocilăresc - dar Tamani fu nevoit să recunoască că David era isteț.
- Din fericire, spuse el, și un zâmbet malițios îi jucă în colțul gurii, știu mult mai multe cuvinte decât tine, oinseah*.
*cuvânt galez însemnând „femeie bătrână și argățoasă”
Îi aruncă în față cuvântul cu mai mult dispreț decât dacă l-ar fi spus în engleză. În clipa aceea se sună de prânz, însă Tamani abia dacă auzi.
- Nu faci decât să mă ademenești, spuse David, însă părea nesigur.
Șovăielnic.
- Vrei să o supăr pe Laurel. Vrei să-i fie milă de tine.
În jurul lor se adunară mai mulți elevi, în speranța că aveau să urmărească un spectacol pe cinste.
- Deloc, spuse Tamani punându-și degetele de la o mână pe pieptul lui David. Vreau să te pun la locul tău, burraidh*.
* cuvânt galez cu sensul de „prost”
Îl împinse suficient de puternic pentru ca David să fie nevoit să facă un pas mic în spate ca să-și recapete echilibrul.
Combinația de surpriză și furie avu exact efectul scontat. David păși înainte și-l împinse pe Tamani. Acesta ar fi putut să se țină drept sau să-l doboare pe David la pământ cu propriul avânt, însă, în loc de asta, se dădu în spate, după care țâșni cu mâinile întinse.
Fusese un gest teatral, dar care-l costase puțin efort, și totuși David fu nevoit să facă 2 pași în spate de data asta. Înainte să-și poată reveni, Tamani se apropie și-l mai împinse o dată, până când David se lovi cu spatele de dulap, provocând un zăngănit metalic.
- Bătaie! strigă un elev din mulțime.
Ceilalți se luară după el.
- Bătaie! Bătaie! Bătaie!
„O, da!” gândi Tamani. „Un animal încolțit se va bate întotdeauna.”
Când David îl lovi, Tamani fu nevoit să recunoască faptul că băiatul avea un pumn tare. Însă durerea îi fu întrecută de satisfacție: David dăduse primul pumn. El jucase corect.
Capitolul 22
Laurel așteptă la ușa clasei lui Chelsea și o apucă de braț imediat ce ieși.
- Tu și Ryan mâncați cu noi azi? întrebă ea.
- Cred că da, spuse Chelsea. De ce?
- Pentru că uneori vă furișați doar voi 2, spuse Laurel, deși păreau să se furișeze mult mai puțin în ultima perioadă decât de obicei.
Chelsea refuza cu încăpățânare să-l întrebe pe Ryan despre Harvard și asta părea să le afecteze relația.
- Voiam să verific, continuă Laurel.
Adevărul era că nu voia să dea singură ochii cu David. Nu încă. Încă era supărată pentru că se ciocnise de Tamani în dimineața aceea. Nu se simțea în stare să facă față comportamentului nepotrivit al amândurora în aceeași zi.
Auzi zarva înainte să o vadă.
Dădu colțul împreună cu Chelsea exact în secunda când David îl lovea pe Tamani cu pumnul în față. Într-o clipită, Tamani îl apucă pe David de tricou. David încasă o lovitură rapidă în stomac și se îndoi, încercând să-și recapete suflul. Tamani rămase drept și-și ridică mâna liberă ca să-l lovească din nou.
- Tamani!
Laurel o luă la fugă, dând lumea la o parte ca să ajungă la ei.
Tamani îl mai ținu pe David de bluză, însă, când o văzu pe Laurel ieșind din mulțime, îl împinse, dând drumul tricoului și lăsând pe el un cerc boțit.
- Ce naiba faceți aici? țipă Laurel, uitându-se când la unul, când la altul.
- El a început! strigă David, gata parcă să-l lovească iar pe Tamani.
- El m-a lovit, spuse Tamani calm, stând cu mâinile în șolduri și adresându-i-se lui Laurel. Ce era să fac? Să-l las să mă bată?
- Știi foarte bine că ai vrut să te lovesc, zise David, sărind înainte.
Ryan îl apucă de braț și-l trase înapoi. David îi respinse brațul, dar nu mai încercă să sară.
- O, te rog! ripostă Tamani, uitându-se la David. Ai vrut să-mi dai una de când ne-am cunoscut, recunoaște!
- Cu cea mai mare plăcere, mârâi David.
- Ajunge! țipă Laurel. Nu pot să cred... ce nai... Gata! spuse ea, ridicând rapid o mână ca să oprească orice protest. Vreți să aleg? Bine, aleg. Aleg să nu mai fiu cu niciunul dintre voi! Dacă aveți de gând să vă purtați așa nu vreau pe niciunul. Și cu asta, basta.
Făcu stânga-mprejur și își croi drum prin mulțime către ușa de la intrare.
- Laurel!
Disperarea din glasul lui David o făcu să se oprească și să se întoarcă.
- Nu, spuse ea fără pic de emoție. Nu am de gând să fac același lucru din nou. Noi doi am terminat-o.
Nu se uită înapoi și o rupse la fugă. Auzi pași în urma ei, însă nu putea să se oprească - nu voia.
- Lawson! Ce înseamnă asta?
Laurel ar fi recunoscut glasul acela și în somn - era domnul Roster, directorul adjunct
- Collins! Tam Collins, întoarce-te aici imediat!
Laurel continuă să fugă și nimeni nu strigă după ea. Ieși în viteză pe ușile principale, recunoscătoare că venisa cu mașina ei în dimineața aceea, și nu cu David sau cu Tamani. Băgă cheile în contact și, pentru prima oară în viață, ieși din parcare fumegând din roți.
O luă din reflex pe autostrada 101 și abia la jumătatea drumului își dădu seama că se îndrepta către vehcea ei casă. I se păru oarecum ironic faptul că, de când se mutase din Orick, se dusese acolo de cele mai multe ori ca să-l vadă pe Tamani. Acum fugea de el.
Și de David.
Nu voia să se gândească la ei.
Începuse să plouă ușor, însă Laurel nu se sinchisi să închidă geamurile. Parbrizul se acoperi de picături, părul i se umezi, însă ea și-l dădu de pe față. Când opri mașina pe aleea nepavată începuse deja să plouă tare. Laurel închise ferestrele, deschise portiera și hotărî să se adăpostească mai degrabă în căsuță decât în pădure.
În plus, n-avea niciun chef de predicile lui Shar. În casă era doar posibil ca el să vină după ea, însă în pădure n-ar fi avut cum să-l evite.
Laurel încercă absentă să desfacă nodul eșarfei cu care-și ținea legată floarea. Petalele boțite nu se ridicară imediat, căci se cam ofiliseră, însă își reveniră treptat în timp ce se îndreptă spre ușa căsuței, cu cămașa ridicată până la coaste.
Zgâlțâi cheia în yală - era înțepenită din cauză că nu mai fusese folosită de mult - până când reuși să deschidă. Abia apucase să pună mâna pe mâner când auzi încă o mașină apropiindu-se pe aleea cu pietriș. Se uită în jur în căutarea vreunui obiect pe care să-l poată folosi drept armă, însă apoi își dădu seama că, dacă ar fi fost vreun pericol, santinelele ar fi reacționat.
Însă, când decapotabila lui Tamani apăru de după curbă, o cu totul altă teamă i se cuibări în suflet.
Capota rămăsese deschisă, iar el era ud leoarcă.
- Laurel! strigă el, sprind din scaun înainte ca mașina să se oprească din mers.
- Nu! strigă ea, mai are decât sunetul ploii care ropotea zgomotos pe acoperișul de tablă al verandei.
Se lipi de ușă cu mâna întinsă pe clanță.
- Am venit aici ca să scap de tine!
Tamani se opri lângă poarta mică de lemn, cu mâna pe un țăruș din gard. Apoi înaintă spre ea, cu o expresie hotărâtă pe chip.
- Nu vreau să rămâi aici, spuse Laurel în timp ce el se apropia.
- Sunt deja aici, îi răspunse el blând.
Se oprise la doar câțiva centimetri de ea, însă n-o atinse. Nici măcar nu încercă s-o facă.
- Acum întrebarea este dacă vrei să plec.
- Vreau, spuse Laurel atât de încet, încât cuvântul abia se auzi prin sunetul ploii.
- De ce?
- Pentru că faci... pentru că bulversezi totul, spuse ea, și emoția i se revărsă în lacrimi înțepătoare, pe care și le șterse furioasă de pe față.
- Același lucru aș putea să-l spun și eu despre tine, replică Tamani, privind-o țintă.
- Și atunci de ce-ai venit?
El își ridică mâinile, ca și cum ar fi fost gata să le așeze peste brațele ei, însă, chiar înainte să le atingă, se opri și le lăsă în jos. Apoi spuse pur și simplu, ca și cum asta ar fi fost singura explicație de care ea ar fi avut vreodată nevoie:
- Pentru că te iubesc!
- Ciudat mod de a mi-o arăta!
Tamani oftă din greu.
- Uite ce e, nu a fost momentul meu de glorie, evident. Eram nervos. Îmi pare rău.
- Și Yuki?
- Yuki? Ea...
Tamani se încruntă și sprâncenele i se încrețiră gânditoare. Apoi făcu ochii mari când în sfârșit își dădu seama.
- Ah, Laurel, doar nu crezi că...
- Îi placi.
- Iar eu așa fiecare minut petrecut cu ea pe o secundă alături de tine. Orice clipă împreună cu Yuki este teatru, este un joc. Trebuie să aflu ce este, ce știe, ca să te păstrez pe tine în siguranță!
Laurel înghiți cu greu. Cuvintele lui sunau adevărate. Se gândi o clipă dacă nu cumva asta era într-adevăr singura exlicație. Și, din moment ce nu-i putea citi gândurile, dacă voia un răspuns, trebuia să-l întrebe.
- Te-ar durea mai mult dacă aș fi cu David pentru că-liubesc sau pentru că vreau să te fac gelos?
- M-ar durea...? începu Tamani, înainte să priceapă cum trebuie analogia.
Apoi se gândi și o cercetă din priviri. Încet, aproape prea încet ca să fie auzit, Tamani vorbi.
- N-aș face niciodată ceva care să te rănească.
- Serios? întrebă Laurel mai tare decât el, și vocea ei se ascuți cu fiecare cuvânt când rosti în sfârșit întrebarea care o chinuise atâtea zile. Și la bal? Dansai cu Yuki și m-am uitat la tine. Ți-ai întors privirea și ai îmbrățișat-o mai tare. De ce-ai făcut asta? Dacă nu voiai să mă rănești, de ce-ai făcut asta?
El își întoarse privirea ca și cum ar fi primit o palmă, dar nu arăta vinovat. Arăta îndurerat.
- Am închis ochii, spuse el atât de încet și de gâtuit că Laurel abia îl auzi.
- Poftim? întrebă ea, pentru că nu înțelesese.
Tamani ridică o mână, iar Laurel își dădu seama că nu terminase. Nu reușea să vorbească.
- Am închis ochii, repetă el după ce trase ușor aer în piept de câteva ori, și mi-am imaginat că ești tu.
Se uită la ea cu chipul deschis, cu ochii sinceri, și vocea îi sună ca un cântec de durere.
Fără să stea pe gânduri, Laurel îl trase aproape de ea, și gura ei o găsi pe a lui cu o pasiune, o foame cu care se simțea neputincioasă să mai lupte. El se agăță de tocul ușii cu amândouă mâinile, ca și cum i-ar fi fost frică s-o atingă. Ea îi gustă dulceața gurii, simți forța trupului lipit de al ei. Avea încă o mână pe clanță, așa că o apăsă.
Sub greutatea lor, ușa se deschise rapid și, împleticindu-se înapoi, cu pumnul strâns în părul lui, Laurel îl trase pe Tamani după ea.
Capitolul 23
Stătuseră prea mult - la întoarcerea acasă avea să fie aproape întuneric - dar asta pentru că tot găsiseră motive să mai rămână, povestind, râzând sau furându-și un sărut - un sărut care devenea două, apoi 10, apoi 20.
Ea știa că, odată plecați din căsuță, lururile aveau să redevină complicate. Însă, vreme de câteva ore, în casa goală, fără curent, telefon, internet sau televizor, lumea era doar a lor.
Nu putură totuți opri lăsarea serii.
Parcurseră drumul mult prea repede și, în scurt timp, Laurel era deja la câteva străzi de casă. Se uită în oglinda retrovizoare și îi făcu cu mâna lui Tamani când acesta prinse viteză și o luă spre locuința lui.
Când ajunse pe aleea din fața casei, stelele începuseră deja să-și facă apariția de după nori. Avea să aibă necazuri. Mașina mamei ei era în garaj, însă tatăl ei nu părea să fi ajuns acasă încă.
Căutându-și cheile în buzunar, Laurel încercă să se strecoare în casă, însă dădu imediat înapoi când o văzu pe mama ei, care stătea în sfuragerie bând ceai și citind o revistă de grădinărit.
Laurel închise ușa în urma sa.
- Hm, bună! spuse ea într-un final.
Mama ei o examină un moment.
- Am primit un telefon interesant azi de la secretariatul școlii.
Laurel se crispă. Se prefăcu a-și elibera petalele din eșarfa de mătase.
- Ai lipsit de la majoritatea orelor de după-amiază.
Discursul pe care îl plănuise în drum spre casă îi zbură lui Laurel din minte, așa că rămase tăcută. O singură petală îi căzu odată cu eșarfa, și ea se întrebă dacă avea să le piardă pe toate în seara aceea sau dacă petala se desprinsese încă din timpul zilei.
- Și mai vii acasă la ora 7 în mijlocul săptămânii, fără să spui nimic, și-ți strălucesc ochii cum nu te-am mai văzut de săptămâni întregi, termină mama ei pe un ton blând.
- Îmi pare rău că ți-ai făcut griji, spuse Laurel, încercând să pară sinceră, dar înăbușindu-și un zâmbet.
Scuza chiar era sinceră, însă un zâmbet vinovat ar fi stricat totul.
- Nu mi-am făcut griji prea mult timp, spuse mama ei, ridicându-și picioarele pe o latură a canapelei. Învăț repede. M-am dus în curtea din spate și am vorbit cu prietenul tău santinelă, Aaron.
Laurel făcu ochii mari.
- Ai vorbit cu Aaron?
- Mi-a zis că Tamani a dat un semn pe la prânz și le-a spus că ești în siguranță cu el. Așa că nu m-am mai îngrijorat.
- Asta a fost de ajuns ca să nu te mai îngrijorezi?
- Oricum, nu mi-am făcut griji în privința siguranței tale. Am văzut ce privire avea în ochi băiatul ăsta în seara aia. Nu ar lăsa sub nicio formă să ți se întâmple ceva rău.
Zâmbetul pe care Laurel pur și simplu nu-l putea opri i se întinse iar e față.
- Oricum, să nu crezi că scapi cu atât. Necazuri tot o să ai. Vorbim despre pedeapsă când vine și tatăl tău acasă.
Mama luă un aer grav.
- Serios acum, Laurel! Ce-a fost în capul tău? David știe unde-ai fost?
Laurel privi în jos și clătină din cap.
- E acasă, îngrijorat de moarte?
- Probabil.
Laurel se simțea groaznic.
- Ai vrut să-l suni?
Ea clătină din cap stângace și impulsiv.
- Ah! făcu mama ei.
Urmă o pauză lungă.
- Hai în bucătărie! spuse ea într-un final, trpgând-o delicat de braț. Îți fac un ceai.
După mama ei, ceaiul repara orice. Ai o răceală? Bea niște ceai! Oare rupte? Există ceai și pentru asta.
Laurel se așeză pe un scaun înalt, iar mama ei îi făcu o ceașcă de ceai și amestecă gheață în el până se răci.
- Am observat că ți-a căzut o petală, spuse ea, făcând conversație. Te-ar deranja dacă aș păstra câteva? Miros cu adevărat extraordinar. Cred că aș face un potpuriu demențial.
- Ăăă... sigur că nu, spuse Laurel, încercând să nu i se pară prea straniu faptul că mama ei voia să prepare ceva din petalele ei.
- Te-a plouat tare azi?
- Puțin.
- Deci, spuse mama ei după ce puse niște zahăr în ceai, exact cum îi plăcea lui Laurel, cam atâta conversație de umplutură am avut pentru azi. Ai de gând să-mi spui și mie ce s-a întâmplat?
Laurel mai amână câteva secunde, cât timp sorbi din ceai.
- David și Tamani s-au luat la bătaie la prânz. Cu pumnii. Din cauza mea, spuse ea într-un final.
- David? Serios?
- Știu, e greu de crezut. Dar au fost amândoi nervoși și prost dispuși în ultimele două săptămâni. Cred că pur și simplu azi au izbucnit.
Mama ei zâmbi din nou.
- Pentru mine nu s-au bătut niciodată 2 băieți.
- Spui asta de parcă ar fi fost ceva amuzant. Dar nu este! protestă Laurel. A fost îngrozitor. Am oprit bătaia, însă îmi ajunsese până peste cap. Așa că am plecat.
- Și Tamani a venit după tine?
Laurel dădu din cap.
- Unde ai fost?
- La căsuța din Orick.
- Și Tamani a venit și el?
- Nu eu i-am cerut să vină, spuse Laurel pe un ton defensiv.
- Dar a venit.
Laurel dădu din cap.
- Și tu l-ai lăsat.
Laurel dădu încă o dată din cap.
- Și apoi...
Mama ei lăsă întrebarea să atârne în aer.
- Și apoi am intrat în căsuță. Și am petrecut timpul împreună, continuă ea, simțindu-se stupidă.
- Ați petrecut timpul împreună, spuse mama ei cu ironie. Așa se spune acum?
Laurel își ascunse fața în mâini.
- Nu a fost... așa, bombăni ea printre degete.
- O, serios?
- Da, bine. A fost oarecum așa, spuse Laurel.
- Laurel!
Mama ei înconjră barul și o curpinse cu brațele, sprijinindu-și obrazul de creștetul capului ei.
- E în regulă. Nu trebuie să te aperi în fața mea. Aș minți dacă ți-aș spune că sunt surprinsă.
- Chiar sunt așa de previzibilă?
- Doar pentru o mamă, spuse mama ei, sărutându-i creștetul capului. Am o idee. Ce-ar fi s-o suni pe Chelsea și să-i spui că totul e în regulă, pentru ca ea să-i dea de veste și lui David. A sunat deja de două ori.
- Bună idee!
Laurel îi zâmbi slab. Adevărul era că a o înfrunta pe Chelsea nu era cu mult mai bine decât a-l înfrunta pe David, însă, după ziua de azi, se mulțumea și cu atât.
- O, Doamne! spuse Chelsea fără suflare înainte ca Laurel să apuce să o salute.
„Mulțumesc, telefonule, că afișezi cine sună!”
- Te-ai despărțit de David!
Laurel tresări.
- Da, se pare că asta am făcut, recunoscu ea.
- În fața întregii școli!
- N-am vrut să se întâmmple în fața întregii școli!
- Adică oricum ai vrut să se întâmple?
Laurel oftă, bucuroasă că hotărâse să o sune pe Chelsea din intimitatea camerei ei, și nu de jos, în fața mamei.
- Nu, n-am vrut.
- Deci te împaci cu el?
- Nu, spuse Laurel, ciudat de sigură pe ea, nu mă împac cu el.
- Serios?
- Da. Cel puțin... nu acum.
- Și ce înseamnă asta? Ești cu Tamani acum?
„După ziua asta?”
- Nu... nu știu, recunoscu Laurel.
- Dar poate?
- Poate.
- Uau!
- Știu.
Laurel învârtea între degete o fiolă din sticlă de zahăr de pe biroul ei. Habar nu avea ce să spună.
- Ăăă... te-am sunată să-ți spun că sunt bine, pentru că am cam dispărut în viteză astăzi. Și, în caz că-ți făceai griji...
Glasul îi pieri când auzi o bătaie ușoară în geam și se întoarse la timp ca să surprindă o mișcare în afara ferestrei. Tamani ridică privirea și zâmbi. Laurel îi răspunse la zâmbet și aproape că scăpă telefonul din mână.
- Chelsea, trebuie să închid spuse ea fără suflare. Cobor la cină.
- La 8 seara?
- Da, spuse Laurel, amintindu-și motivul principal pentru care o sunase din start. Ai putea... te-ar deranja dacă l-ai suna și i-ai spune că sunt în siguranță?
- Să-l sun? Adică pe David?
- Da. Te rog!
Laurel o auzi pe Chelsea oftând și bombănind ceva despre trasul în mesager.
- Vrei să-i mai spun și altceva?
- Nu. Doar că sunt bine. Acum trebuie să închid. Mulțumesc, Chelsea, pa! spuse ea în grabă, apoi apăsă butonul de încheiere a convorbirii și aruncă telefonul pe pat.
- Pot să intru? întrebă Tamani zâmbind delicat cu ochii calzi.
- Sigur, spuse Laurel întorcându-i zâmbetul. Dar să nu faci zgomot! Mama e jos, iar tata trebuie să vină din clipă în clipă.
- Mă pricep să nu fac zgomot, spuse Tamani, pășind încet peste pervaz cu picioarele goale.
Laurel lăsă fereastra deschisă, savurând mireasma persistentă a ploii. Se uită la covor.
Tamani veni lângă ea și-și împleti degetele cu ale ei. O trase delicat înspre el și o strânse în brațe.
- Mi-a fost dor de tine, îi șopti el la ureche.
Ea își trase capul înapoi și se uită la el.
- N-am crezut că te mai văd până mâine.
El îi acoperi mâna cu a lui, după care o ridică înspre buze și-i sărută încet fiecare deget.
- Chiar credeai că pot să stau departe de tine?
Dădu drumul mâinii ei și-i ridică bărbia. Mai întâi îi sărută o pleoapă, apoi și pe cealaltă, iar Laurel stătu complet nemișcată, respirând ușor, cât timp el îi sărută obrajii, apoi bărbia, apoi nasul. Ar fi vrut să-l apuce, să-l tragă spre ea și să reaprindă scânteia care mocnise între ei în după-amiaza aceea, însă se strădui să stea locului în timp ce el își cobora buzele spre ale ei și dulceața gurii lui o învălui.
Ea își ridică mâinile și îi cuprinse fața în palme când el vru să se retragă. Nu-și putea închipui ca acest sărut dulce să se termine. El îi răspunse strângând-o și mai tare în brațe, iar Laurel își apăsă corpul de al lui, dorindu-și o clipă să fie parte din el.
Se întoarse atunci când cineva bătu la ușă.
- Da? întrebă ea, sperând că vocea nu-i sunase chiar atât de gâfâită.
Mânerul se răsuci și, înainte să apuce să mai spună ceva, ușa se deschise.
- A venit tatăl tău acasă, zise mama ei. Vino jos și suportă consecințele!
Laurel se întoarse ușor și privi în spate cu coada ochiului.
Nici urmă de Tamani.
Dădu din cap și ieși din cameră după mama ei, abia îndrăznind să privească înapoi.
- Deci, care-i pedeapsa?
Întins pe patul ei, Tamani o sperie.
Laurel tocmai închidea ușa dormitorului.
- Unde ai fost?
- Când ești în pericol, ascunde-te sub pat! spuse el zâmbind larg.
- Dar nu era timp, protestă Laurel.
- A fost destul timp pentru mine.
Laurel scutură din cap.
- Am crezut că o s-o încurcăm.
- Tu ai încurcat-o? replică el.
Laurel se întrebă dacă Tamani mai folosise vreodată expresia „a o încurca” în viața lui.
- Sunt pedepsită o săptămână să nu ies din casă, spuse ea ridicând din umeri și se așeză lângă el.
Încă i se părea straniu să-l aibă în camera ei. Era una să se lase pradă unui sărut, însă a avea conversații banale cu Tamani părea ciudat. Nu era ca atunci când vorbea cu David, care fusese un reper stabil în viața ei - familiar și confortabil, ca perechea preferată de papuci de casă.
Oare putea Tamani să-l înlocuiască, acum că locuia așa de aproape de ea? Acum că-l vedea zilnic?
- Asta înseamnă că ar trebui să te las în pace săptămâna asta, ca să simți întreaga greutate a pedepsei? spuse Tamani cu o expresie serioasă pe chi.
Laurel făcu ochii mari, însă el schiță un zâmbet, și atunci ea îl lovi ușor peste braț.
El îi prinse mâna și o ținu o clipă înainte să-și împletească degetele într-ale ei și să o pună pe pieptul lui.
- Deci e în regulă dacă vin să-ți țin companie? întrebă el încet, după care se întoarse să se uite la ea cu ochii palizi și intenși.
Laurel ezită. Fusese cu David aproape 2 ani, îl iubise în fiecare zi. Și, chiar dacă se despărțise de el, i se părea că-l înșală dacă stătea cu Tamani în camera ei. Se săturase de gelozia lui David, de schimbările lui de dispoziție, însă asta însemna oare că nu mai era îndrăgostită de el? Și, în plus, nu se certase doar cu David azi. Era aproape sigură că Tamani pornise cearta, însă iată că ea îi răsplătea eforturile. Calitățile lui străluceau prea tare ca să se mai poată concentra și asupra defectelor. Asta însemna oare că era îndrăgostită de Tamani?
Oare era posibil să fii îndrăgostit de 2 oameni în același timp?
- Te culci? șopti Tamani.
- Poftim? răspunse Laurel, deschizând ochii.
Tamani se aplecă puțin mai aproape de urechea ei.
- Pot să rămân? șopti el.
Laurel deschise ochii definitiv.
- Aici?
El dădu din cap.
- Adică, toată noaptea?
El o strânse și mai tare în brațe.
- Te rog! Doar ca să dormim.
Ea își înclină capul, sărutându-l repede ca să atenueze bruschețea răspunsului.
- Nu.
- De ce nu?
- E ciudat.
Laurel ridică din umeri.
- Și, în plus, părinților mei nu le-ar plăcea.
- Nu trebuie să știe, spuse Tamani zâmbind larg.
- Știu, spuse ea serioasă, punând o mână pe pieptul lui. Dar eu aș ști. Nu-mi place să-i mint. Lucrurile merg mai bine de când am început să le spun adevărul. Muuult mai bine.
- Dar nu le-ai spus că sunt aici sus sau că voi fi în preajma ta săptămâna asta.
- Nu, dar astea sunt lucruri mici. Dormitul aici mi se pare un lucru important.
- Bine, răspunse Tamani aplecându-se să o sărute încă o dată.
Zâmbi când frunțile și vârfurile nasurilor li se atinseră.
- Nu vreau să plec, însă așa voi face dacă-mi spui tu.
Laurel zâmbi.
- Da, așa spun eu, răspunse ea, căscând.
În dimineața următoare, Laurel nu-și putu aminti cum plecase Tamani sau când. Însă nu mai era acolo, și lângă perna ei găsi o floare de câmp.
Capitolul 24
Laurel rămase în mașină, trăgând de timp. Teama i se aduna în stomac.
Era aproape mai rău ca în prima zi de școală, cu mai bine de 2 ani în urmă. Atunci fusese speriată că s-ar fi putut face de râs în fața unor străini. Acum trebuia să intre și să înfrunte realitatea că se făcuse de râs în fața unor oameni pe care-i cunoștea.
Inclusiv a lui David.
Nu crezuse că i-ar putea fi vreodată așa de teamă să-l vadă pe David. O încercau sentimente contradictorii. O parte din ea îi simțea lipsa, deși nu voia să recunoască. O altă parte era bucuroasă că se despărțise de el și-i arătase în sfârșit că vorbea serios. Și totuși o a treia parte voia să alerge la el și să-l implore să o ierte.
Încuie mașina, închipuindu-și cum ar fi fost să rămână în parcare și să întârzie la ore. Însă, după ce chiulise ieri, nu putea să riște.
Părinții ei ajunseseră la concluzia că, în condițiile date, pedeapsa lui Laurel urma să fie aplicată acasă, și nu la școală, așa că mama ei sunase și-i scuzase absențele. Însă Laurel știa că se așteptau ca, un timp, ea să respecte toate regulile școlii.
Oftând, Laurel se îndreptă cu pas șovăitor spre dulapul ei.
Când ajunse aproape de ușile duble de la intrarea în școală, una dintre ele se deschise brusc și înprag apăru David. Laurel se opri din drum și se uită la el.
Arăta cumplit de trist. Nu din cauză că se încrunta. Reușise chiar să afișeze un zâmbet convingător. Însă ochii lui erau iazuri de un albastru intens, copleșiți de o durere atât de profundă că lui Laurel i se tăie respirația.
- Bună, Laurel! spuse el, aproape șoptit.
Partea din ea care voia să alerge la el și să se arunce în brațele lui se simți încurajată.
Apoi Tamani apăru și el, deschizând cealaltă ușă.
- Bună, Laurel! zise el zâmbind obraznic și triumfător.
Laurel simți cum i se înmoaie picioarele.
- Nu face așa ceva!
Cuvintele îi ieșiră ca o rugă strangulată.
David se întoarse pe călcâie și plecă în grabă, fără să spună vreun cuvânt. Însă Tamani arăta derutat.
- N-am vrut să te necăjească...
Laurel îl apucă de gulerul cămășii și-l târî după colțul clădirii.
- Hei, dacă voiai s-o ștergi pe furiș cu mine, nu trebuia decât să-mi spui, spuse Tamani râzând.
Însă zâmbetul i se șterse de pe față când văzu expresia lui Laurel.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el pe un ton serios.
- Nu sunt iubita ta, Tam.
- Păi, evident nu pot să te sărut în fața lui Yuki, însă...
- Nu. Țin la tine. Nu regret ce s-a întâmplat ieri, dar nu știu ce înseamnă. Încă încerc să-mi dau seama ce simt. Faptul că m-am despărțit de David nu te face automat iubitul meu.
Tamani ezită, după care întrebă:
- Deci mai am de așteptat?
- Cam așa ceva. Poate. Nu știu! Însă, orice s-ar întâmpla, nu sunt o armă. N-o să te las să te folosești de mine ca să te răzbuni pe el.
- El asta a făcut. Tot timpul, spuse Tamani aprins.
- Da, fu Laurel de acord, și a fost părăsit. Asta vrei și tu?
Tamani începu în sfârșit să se simtă intimidat.
-Nu-mi doresc un iubit în momentul de față și, dacă vrei să mă mai gândesc măcar la asta, aștept să te comporți cum trebuie.
Laurel îl privi cât putu de aspru, iar el își feri ochii.
- Deci tu și David ați terminat-o pe bune? întrebă Tamani într-un final.
- Nu știu, spuse Laurel.
Era singurul răspuns pe care-l putea oferi.
- Pentru moment, da. Am nevoie de timp. Timp să fiu doar eu însămi. Singură. Și e și spre binele tău, continuă Laurel înainte ca Tamani să aibă timp să reacționeze. Pur și simplu nu încetezi să iubești pe cineva în doar o zi. Nu e așa de simplu.
- Cele mai bune lucruri în viață sunt rareori simple.
Tamani oftă tremurător.
Clopoțelul sună de intrare, făcând-o pe Laurel să tresară.
- Ar trebui să mergem la ore. Chiar nu am voie să întârzii, spuse ea.
Tamani dădu din cap. Zâmbi crispat, dar părea să fie în regulă.
Laurel îl îmbrățișă brusc și se lipi de el. El nu încercă să o sărute, iar ea nu se oferi, însă pentru ea fu suficient să-i simtă brațele ținând-o la piept. Să știe că, într-un fel sau altul, lucrurile aveau să se rezolve.
Strângându-l încă o dată în brațe, Laurel se întoarse către intrarea principală și aproape scăpă rucsacul din mână când îl văzu pe Shar apropiindu-se de ei prin parcare, îmbrăcat în blugi și într-un tricou larg, cu părul strâns la spate într-o coadă simplă ce-i atârna pe ceafă.
- Ce caută aici?
- Ah! spuse Tamani ca și cum abia și-ar fi amintit, directorul adjunct vrea să stea de vorbă cu mine și cu „unchiul” meu. Despre... ăăă... ieri.
Tamani ridică din umeri.
Laurel ridică o sprânceană în timp ce Shar se apropia. Ochii lui înțeleseră totul.
- Deși e o situație la care mi-ar plăcea să fiu martoră, trebuie să plec.
Și, spunând asta, Laurel se întoarse pe călcâie spre ușile principale și o rupse la fugă, căci voia să ajungă la ore înainte să se sune ultima oară de intrare.
- Bună ziua, domnule Collins! spuse directorul adjunct Roster deschizând un dosar și punându-l pe birou.
Se așeză apoi în scaunul lui scârțâitor.
„Te urăsc” gândi Tamani.
- Mulțumesc c-ați venit, spuse directorul adjunct uitându-se la Shar.
Așa cum Tamani se aștepta, Shar refuză să ia loc. Rămase în picioare, cu brațele încrucișate, uitându-se la omul acela cu un aer de superioritate fără echivoc. Tamani fu nevoit să tușească pentru a acoperi chicotitul care-i scăpă din gât.
Shar se uita când la Tamani, când la director.
- Sigur, spuse el pe un ton egal. Care este problema?
- Tam a fost implicat ieri într-o bătaie, spuse directorul, uitându-se serios la Tamani.
Shar nici nu clipi.
- Din câte știu eu, Tamani a fost atacat și s-a apărat.
Domnul Roster se bâlbâi.
- Ăă... da, dar, înainte de asta, s-au tot împins, ceea ce a provocat o izbucnire din partea...
- Deci, pentru că celălalt băiat n-a știut să se controleze - aici Shar ezită - nepotul meu trebuie să fie pedepsit?
- Amândoi au fost implicați în schimbul de lovituri și amândoi vor fi pedepsiți, conform politicii noastre, spuse domnul Roster, adoptând un ton ferm. Aceasta fiind prima abatere a lui Tam, sigur, sperăm ca incidentul să nu se repete...
- Nu se va repeta, spuse Shar ridicând o sprânceană la Tam.
Și, într-adevăr, Tamani fusese muștruluit pentru că își ieșise din fire, mai ales față de David, care, date fiind cunoștințele pe care le avea despre Avalon, le-ar fi putut face mult rău dacă ar fi vrut. Mustrarea pe care o primise de la superiorul său fusese mult mai rea decât orice pedeapsă ar fi putut omul acesta să-i rezerve.
- Mă bucur să aud asta. Acum, domnule Collind, am vrut să profit de ocazie ca să mai discutăm și altceva. Poate că nu vă dați seama, dar nepotul dumneavoastră pică la aproape toate materiile la care este înscris. Are o prezență foarte slabă și, în general, deranjează orele.
Tamani știa că ultima parte era o minciună sfruntată. Nu deranja niciodată orele. Nu ridica niciodată mâna să răspundă la vreo întrebare, însă, în cea mai mare parte a timpului, stătea pur și simplu în bancă și era atent la emne că cineva ar fi putut intra în școală să îi facă rău lui Laurel. Dacă nu se luau în considerare notele și chiulurile din când în când, era un elev model.
- Cum adică?
Vocea lui Shar sună inexpresiv, și directorul își pierdu în mod clar curajul.
- Ăăă... de obicei îi suspendăm pe elevii care se bat, însă, cu 3 de 4, un 5 și un 9, ne-am gândit că ar trebui aplicat un alt tip de disciplină. Am vrea să încurajăm... o performanță mai bună la învățătură.
O clipă Shar se uită impasibil la domnul Rooster iar Tamani se strădui să nu rânjească. Cu toată pregătirea de la Conac, Shar nu avusese niciodată motiv să învețe complexitatea sistemului de notare din școlile oamenilor. Dar nu arăta prins pe picior greșit.
- Și ce este de făcut?
Tamani observă pentru prima oară cât de anacronic suna Shar, mai ales în comparație cu adolescenții cu care Tamani conversa în fiecare zi. Era realmente un avantaj că vorbeau o engleză cu accent. Un accent bun părea să anuleze toate soiurile de ciudățenii gramaticale.
- Păi, dacă vrea să promoveze odată cu colegii lui, va trebui să obțină note mai mari.
Directorul adjunct își împleti mâinile pe birou.
- M-am gândit poate la niște meditații.
- Sigur că da, dacă asta trebuie.
Shar îl pocni pe Tamani pe umăr într-un mod despre care Tamani știa că părea prietenos pentru ochiul neavizat, însă de pe urma căruia acolo avea să-i apară o vânătaie.
- Evident că vrem ca Tamani să promoveze.
Directorul adjunct detectă sinceritate în cuvintele acestea, însă numai pentru că Shar se plictisise de această întâlnire. O senzație ușoară de căldură în piept îi indică lui Tamani faptul că Shar recursese la Ademenire.
Shar era extrem de talentat și putea să-și folosească farmecele fără vreun contact fizic - lucru pe care Tamani fusese mereu invidios.
- Foarte bine, spuse directorul, deja zâmbind. David Lawson - băiatul cu care s-a bătut Tam - este unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Le-am dat și lui, și lui Tam 3 zile de suspendare și ne-am gândit că David ar putea să le petreacă meditându-l pe nepotul dumneavoastră. Cred că veți fi de acord că este o pedeapsă foarte blândă și care sperăm că le va da băieților ocazia să-și rezolve neînțelegerile.
Tamani își înghiți un oftat. Ce pierdere de vreme!
- Bineînțeles că vor fi supravegheați, continuă directorul, de parcă lui Shar i-ar fi păsat. Acum o să vă rog să semnați niște hârtii, spuse el, împingând o foaie pe masă.
Tamani îi aruncă o privire lui Shar, însă Shar ori n-o văzu, ori nu vru să-l bage în seamă.
- Bine, spuse el.
Luă stiloul și reuși o mâzgâlitură ilizibilă pe linia semnăturii.
- Excelent, spuse Roster ridicându-se din scaun și dând mâna cu Shar. Nu vrem decât ca elevii să reușească în viață și părinții, sau unchii, în cazul dumneavoastră, sunt un factor important în atingerea acestui obiectiv.
- Vom avea grijă ca lucrurile să se schimbe, spuse Shar. Îl iau pe Tam în parcare să vorbim puțin și apoi îl trimit la ore.
- Bine, bine, spuse directorul mândru, presupunând desigur, că Tamani avea să mai primească o porție de mustrări.
Deschise ușa și le făcu semn către hol.
Tamani simți privirile celorlalți urmărindu-i pe hol până ieșiră pe ușă. Merseră în tăcere până la decapotabila lui. Aici Shar se opri și se sprijini de mașină, întorcându-se cu fața la Tamani.
- Ei bine, tinere, spuse el cu o expresie serioasă, ce-ai de spus în apărarea ta?
Se uitară lung unul la altul. Apoi Tamani izbucni primul. Un chicotit rapid îi scăpă printre buze, după care amândoi izbucniră în râs.
Capitolul 25
Lecția de oratorie trecu chinuitor de încet.
Laurel simțea tensiunea din încăpere și știa că toată lumea o percepea. Mai ales din felul în care ceilalți elevi se uitau la David și Tamani, care avitau cu mare grijă să se privească unul pe altul.
Îl auzise pe Tamani spunându-i lui Yuki că fusese pedepsit cu 3 zile de suspendare în școală împreună cu David, însă nu avusese ocazia să discute cu niciunul despre asta. David își petrecuse prânzul în biroul directorului adjunct împreunp cu mama lui, iar Tamani stătuse cu Yuki. Chelsea era plecată la o întâlnire națională, așa că Laurel își petrecuse pauza de prânz fâțâindu-se, nervoasă și singură.
- Bun, spuse domnul Peterson, începând într-un final ora, cam la 1 minut după ce se sunase.
Cel mai lung minut din viața lui Laurel.
- Ați avut ocazia să vă prezentați discursurile. Însă, uneori, a ține un discurs are prea puțin de-a face cu cuvintele pe care le rostim de fapt. Astăzi veți ține fiecare discursul altcuiva.
Așteptă, ca și cum le-ar fi lăsat timp să reacționeze. Însă în clasă domnea tăcerea.
- Fiecare dintre voi va primi un anunț publicitar matrimonial. Aveți la dispoziție 60 de secunde să-l citiți și 30 de secunde să-l prezentați.
Abia acum clasa începu să murmure.
- Scopul vostru, ca vorbitori persuasivi, spuse domnul Peterson, acoperind zumzetul elevilor, este să-i convingeți pe ceilalți membri ai aceste clase să vă cunoască. La o băută fără alcool, evident, adăugă el, chicotind la propria-i glumă.
După încă un moment de liniște își drese glasul și continuă:
- Am petrecut mult timp pregătind aceste materiale. Cred că tema de astăzi va reprezenta 10% din nota voastră de luna asta. Deci nu vă culcați pe-o ureche!
Clasa mârâi, iar domnul Peterson ridică mâinile.
- Anunțurile vor fi trase la sorți. Încercați! Veți fi surprinși de cât de amuzant va fi.
Nimeni nu părea prea convins.
Laurel își petrecu următoarele 15 minute făcându-și griji pentru colegii ei și temându-se de momentul în care avea să-i vină rândul în fața clasei.
În general, lumea făcea falși ochi dulci și gesturi exagerate în timp ce citea anunțurile inventate ale domnului Peterson.
- Tam Collins.
În preajma lui Laurel, câteva fete începură să șușotească încântate. În mod clar nu-și pierduseră speranța. Lui Laurel îi venea să se afunde în scaunul ei și să dispară.
Tamani luă bucățica de hârtie de la domnul Peterson și rămase să o studieze în fața clasei timp de 60 de secunde.
- Începe... acum! spuse domnul Peterson, lăsându-se pe spate în scaun și încrucișându-și brațele la piept.
Tamani ridică privirea din hârtie și, în loc să înceapă să vorbască, rămase tăcut câteva secunde, încercând să întâlnească privirile fetelor din clasă.
- Bărbat scoțian necăsătorit, spuse el pe un ton grav, accentuându-și accentul, caut femeie frumoasă.
Fetele din clasă oftară la unison. Laurel se întrebă câte libertăți avea Tamani să-și mai ia în discursul repartizat lui.
- O caut pe ființa aceea specială, care mă poate completa. Am nevoie de cineva cu care să-mi îmaprt viața și inima. Îmi doresc să împart nu doar plăcerile vieții, ci și responsabilitățile și... intimitatea.
Dacă ar fi vorbit altcineva, până acum probabil că toți l-ar fi huiduit. Pe buzele lui Tamani, cuvintele acestea sunau atrăgătoare, sexy.
- Am 20 și ceva de ani și-mi plac muzica zgomotoasă, mânacea bună și - făcu o pauză teatrală - mișcarea. Caut o persoană creativă, cu simț artistic - aici Tamani se uită o secundă la Laurel - muzicală, cu care să împart pasiunea pentru frumos. Îți dorești ceva real în această lume a iluziilor? Sună-mă! Cei interesați doar de o aventură să nu se ostenească. Eu caut dragostea.
Fără să mai spună vreun cuvânt, Tamani făcu anunțul ghemotoc, îl băgă în buzunar și se întoarse la locul său.
Toate fetele începură să aplaude și să fluiere încântate.
Laurel se făcu mică și-și lăsă capul pe birou. Nu avea nicio șansă să scape din încurcătura în are intrase.
După ore, Laurel practic fugi la mașină. Știa că o pusese de mămăligă cu discursul ei, însă, pe bune acum, cum s-ar fi putut aștepta la altceva azi?
Reușise să traverseze ziua fără să vorbească deloc cu David, însă nu putea să amâne lucrul acesta la nesfârșit. Habar n-avea ce să-i spună.
Că-l iubește, dar că nu știe, pur și simplu, dacă-l mai iubește din toată inima? Sau că nu știe dacă ar fi putut să trăiască tot restul vieții fără să aibă ocazia să fie cu Tamani - să fie cu el în adevăratul sens al cuvântului - cu conștiința împăcată, ca să vadă dacă era așa de grozav cum visase ea? Că luase o decizie în grabă, că fusese o greșeală și că-l voia înapoi? Că avea nevoie să fie lăsată în pace - poate de amândoi - ca să se hotărască ce voia?
Ceea ce trăise cu Tamani în casa de la marginea pădurii nu i se păruse o greșeală. Însă, în dimineața aceea, văzând chipul lui David, suferise de dorul lui. Voia să îndrepte lucrurile. Oare pentru că-l iubea ca prieten sau pentru că-l voia înapoi?
Oare el o voia pe ea înapoi? Era un lucru la care nu se putea gândi.
Își încuie mașina și intră în casa goală din care nu avea voie să iasă, așa cum îi amintise mama ei în dimineața aceea. N-avea să fie greu - îi rămăseseră o grămadă de teme de făcut. Și putea să încerce să descopere ce fel de zână era Yuki.
Lui Laurel abia îi venea să creadă că trecuseră numai două săptămâni de la atacul trolilor. Ei i se păruseră secole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu