Iluzii, Aprilynne Pike

 ....................................................

3-6

             Se întinseră pe pat, iar Laurel își sprijini genunchiul pe șoldul lui David. Simplul fapt că stăteau așa împreună părea să atenueze frustrările din ultimele săptămâni.

   Laurel își cuibări capul în umărul lui și închise ochii, amintindu-și de ce îi plăcea atât de mult să fie cu David. Era al ei - întotdeauna fusese, dacă era să fie sinceră cu ea însăși, chiar din prima zi. Și era mereu atât de calm, chiar și în fața unor lucruri ieșite din comun. 

   Își trecu, absentă, degetele peste coastele lui și își ridică fața, sprijinindu-și fruntea de obrazul lui.

   - Laurel!

   - Hm? făcu ea, fără să deschidă ochii.

   - Dă-mi voie să-ți spun - și lasă-mă să termin înainte să zici ceva - că eu cred că ar trebui să muncești mai mult pentru testele SAT de data asta și să îți depui dosarulla câteva facultăți. Oricum ai învățat foarte mult în ultimele luni. De ce să dai cu piciorul la tot?

   David se opri, dar Laurel nu spuse nimic.

   - Ideea e, insistă el, că, dacă depui dosarul și poate ești și acceptată, nu înseamnă că trebuie musai să te duci. Dar, după ce termini liceul și...

   El ezită, și Laurel își mușcă buza, știind că lui David îi venea foarte greu să vorbească mai departe.

   - ...și începi să iei decizii, nu vreau să... să te simți prizonieră. E bine să ai opțiuni.

   Câteva minute trecură în tăcere, cât timp Laurel se gândi. David avea dreptate - nu trebuia să meargă la facultate, doar pentru că ar fi fost acceptată. Și știa foarte bine că, dacă acum simțea într-un anumit fel, asta nu însemna că mai târziu va simți același lucru. 

   - În regulă, spuse ea încet.

   Știa că, pentru David „E bine să ai opțiuni” însemna, de fapt, „Nu face o alegere care ne va despărți pentru totdeauna”. Era modul lui de a o păstra lângă el cât de mult putea, de a lăsa în continuare deschisă posibilitatea ca ei 2 să rămână împreună pentru totdeauna.

   Dar asta nu însemna că nu are dreptate.

Capitolul 14

     - Stă tot timpul în casă, spuse Tamani, la jumătatea drumului dintre Laurel și Yuki. Își face temele, citește, se uită la televizor. Nu văd niciun semn că ar unelti ceva.

   Trecuseră mai mult de două săptămâni de când descoperiseră că Yuki era o zână și încă nu apăruse vreun indiciu că fata ar fi știut ce e și, cu atât mai puțin, că punea ceva la cale împotriva lui Laurel.

   - Toate gărzile spun că cele mai plictisitoare ture sunt atunci când o supraveghează pe ea, răspunse Aaron. Și nu glumesc. Nu se întâmplă nimic. Nici suspicios, nici altcumva.

   - Nu-i putem retrage, spuse Tamani, dar, într-adevăr, pare că ne irosim în mod ineficient resursele, nu?

   Aaron ridică din sprânceană.

   - Asta am simțit și eu în ultimul an, spuse el, ironic.

   Tamani își înghiți răspunsul care îi veni pe buze. Și el ar fi crezut la fel dacă ar fi fost un observator imparțial. Dar niciun efort nu trebuia precupețit atunci când o supravegheai pe persoana iubită.

   - Mă întreb...

   Se întrerupse brusc. Cineva pășea zgomotos prin pădure, îndreptându-se spre ei. 

   Aaron și Tamani țâșniră fiecare în spatele unui copac, cu armele pregătite. Două siluete diforme se apropiară, avansând greoi prin întuneric. De luni de zile cercetau pădurea, căutând troli, și acum dădeau, pur și simplu, peste ei?

   Cu mâna liberă, Tamani îi făcu semn lui Aaron.

   „Al meu moare. Al tău vorbește.”

   Aaron încuviință din cap.

   Când primul trol se apropie la un braț de el, Tamani ieși din spatele copacului, scoțând cuțitul din teacă cu o mișcare arcuită care crestă o adâncitură lungă și superficială în spinarea trolului. Acesta se întoarse cu fața spre el, întinzând o mână strâmbă, cu gheare, într-un contraatac orb, instinctiv. Tamani pară lovitura cu ușurință și, avântându-se sălbatic, înfipse cuțitul în ochiul trolului, până în plăsele. Răsuci iute lama, și creatura se prăbuși la pământ.

   Un pic mai încolo, Aaron crestase deja în câteva locuri brațele și picioarele celui de-al doilea, încetinindu-și mișcările. Nu era ușor să schilodești un trol - era mai simplu să îl omori repede. Din fericire, două arme o puteau face mai rapid decât una singură.

   Tamani puse un picior pe gâtul trolului mort și își scoase cuțitul din căpățâna acestuia. Un șuvoi de sânge, negru în lumina lunii, șiroi din rană. Tamani ridică privirea tocmai când spatele lui Aaron dispărea în întuneric. Probabil, celălalt trol hotărâse că era timpul să fugă. Tamani se gândi să se ducă după ei, dar apoi decise să stea pe loc. Nu-și făcea nicio grijă pentru Aaron.

   Luă trolul căzut de subsuori și îl târî din cărare, în caz că ar mai fi venit și alții. Când ajunse suficient de departe, căută leșul de orice indicii care i-ar fi putut spune de ce era acolo. Trolul nu fusese înarmat - nu că ar fi avut nevoie de arme - și purtase un poncho din pânză ieftină și salopetă.

   Nimic revelator, cu excepția faptului că și trolii lui Barnes se îmbrăcau similar. Buzunarele creaturii erau goale, și Tamani nu găsi nimic care să-i dea de înțeles de unde vine sau pe cine căuta.

   Lovi cadavrul cu piciorul și apoi se furișă înapoi pe cărare, luând-o pe urma lăsată de Aaron. Dădu peste el câteva secunde mai târziu.

   Aaron avea cuțitul în teacă și părea teafăr, dar Tamani nu văzu niciun trol - nici schilodit, nici altfel.

   - L-am pierdut, spuse Aaron, clătinând din cap.

   - L-ai pierdut? întrebă Tamani, nevenindu-i să creadă. Era la doi pași în fața ta!

   - Mersi, Tam! Eu nu mă simțeam suficient de frustrat, zise Aaron cu sarcasm.

   - Spune-mi ce s-a întâmplat.

   - A... dispărut pur și simplu. 

   Aaron lovi cu piciorul un mușuroi de pământ.

   - Am luat urma multor troli la viața mea și niciodată nu mi s-a întâmplat așa ceva.

   - S-a lăsat la pământ? întrebă Tamani, uitându-se prin tufișuri după posibile vizuini.

   Aaron clătină din cap.

   - Nu, am fost atent. Îl urmăream, era în raza mea vizuală. M-am repezit să scot cuțitul de aruncat - aveam de gând să-i retez tendonul de la genunchi - și m-am uitat în jos o secundă. Nu, o jumătate de secundă. Și în timpul ăsta a dispărut.

   - Cum adică, a dispărut?

   - A dispărut! Ca vântul. Ca ceața. Îți spun, Tamani, trolul a dispărut. Și nici măcar n-a lăsat vreo urmă!

   Tamani își încrucișă brațele la piept, încercând să priceapă situația.

   Aaron era unul dintre cei mai buni cercetași pe care îi cunoscuse vreodată. Dacă el spunea că nu există nicio urmă, atunci nu exista nicio urmă. Dar asta nu însemna că vorbele lui aveau vreo logică.

   - Mi s-a părut că aud pași, continuă Aaron. Dar până și aceia au dispărut repede.

   Tamani înghiți în sec, încercând să-și înăbușe teama care îi rodea stomacul.

   - Trimite iscoade, spuse el încet. Încercați să le luați urma.

   - Nu avem ce urmă să luăm, insistă Aaron.

   Apoi se dădu mai în spate și luă poziția de drepți.

   - O să îndeplinesc orice ordin îmi dai, Tamani. Dacă vrei o duzină de iscoade care să scotocească toată pădurea, o să le ai. Însă nu vor găsi nimic nou.

   - Ce altceva putem face? întrebă Tamani, nereușind să-și ascundă disperarea din voce. Trebuie să am grijă de ea, Aaron.

   Aaron ezită.

   - De care din ele?

   Tamani tăcu. Trebuiau s-o supravegheze pe Yuki sau s-o protejeze?

   - De amândouă, spuse el în cele din urmă. Trolii aceștia puteau să se fi îndreptat spre oricare din case. Ai mai văzut și altceva?

   - Leșuri de vite descărnate, cărări noi printre copaci. Aceleași lucruri pe care le găsim de luni de zile, spuse el, privind în zare. Sunt aici, chiar dacă nu-i vedem.

   - Vreo șansă să fi fost doar ăștia 2? întrebă Tamani, deși știa deja răspunsul.

   - Doar dacă mâncau cât pentru 12. Sau 20. Cred că ăștia 2 au fost pur și simplu neglijenți.

   - Nu doar atât, spuse Tamani, clătinând din cap. Păreau aproape... buimăciți. Sunt sigur că au fost surprinși să ne vadă, dar nu erau nici măcar înarmați. Al meu aproape nici n-a ripostat.

   - Nici al meu, recunoscu Aaron.

   - Trebuie să plec, spuse Tamani încet, după un moment. Laurel se duce la Eureka să dea nu știu ce test și mă duc după ea. Tu te ocupi de Floarea sălbatică. N-am văzut-o pe Klea de săptămâni întregi. Cred că trebuie să apară dintr-un moment în altul. Dacă apare, am nevoie să ascultați tot ce își spun și să-mi dați de știre. Chiar și dacă e ceva ce nu vi se pare relevant.Vreau să știu fiecare cuvânt pe care îl rostesc.

   Aaron dădu din cap cu stoicism și Tamani se întoarse, alergând prin pădure spre casa lui Laurel. Încetini când se apropie de liziera din spatele casei și văzu strălucirea luminilor din bucătărie. Un val de căldură îl cuprinse când fața ei apăru la fereastră, privind înspre copaci. Căutându-l.

   Ea nu știa că el e acolo, dar lui Tamani nu-i era greu să-și imagineze că ar fi știut. Laurel avea ochii somnoroși și mânca fructe de pădure, vârându-le în gură una câte una și mestecând gânditoare. Tamani aproape își putu închipui că poartă o conversație cu ea. Ceva banal și fără sens, nu discuțiile serioase pe care erau siliți să le poarte zilele acestea. Altceva decât troli, poțiuni și minciuni.

   Când acceptase - de fapt, aproape cerșise - această nouă misine, Tamani se gândise că va putea petrece mai mult timp cu Laurel, că va putea să reînvie prietenia și intimitatea care existaseră între ei în copilăre. Dar toate păreau acum o glumă. 

   Misiunea lui îi cerea s-o vadă cu David în fiecare zi și să-și petreacă timpul încercând să curteze pe altcineva. Yuki era suficient de drăguță, dar nu era Laurel. Nimeni nu era Laurel.

   Tamani zâmbi în timp ce Laurel continua să se  uite pe fereastră. Îi veni să iasă de după copaci doar ca să vadă ce ar fi făcut ea.

   Poate că încă avea timp. O conversație la micul dejun, pe o temă simplă, precum frumusețea răsăritului de soare. Aproape își făcuse curaj să aisă când auzi clicul familiar al unui motor. Înură în șoaptă. Honda lui David intră pe alee.

   Tamani alergă din nou până la gardul viu de pe stradă unde era parcată propria lui mașină. Nu voia să vadă salutul, sărutările și îmbrățișările pe care David pe primea atât de ușor.

   „Într-o zi”, își spuse Tamani. „Într-o zi eu voi fi acela.”

     - Cum a fost? zise David când ieșiră din clasă, după 4 ore de examen.

   - Nu mă întreba încă! spuse Laurel, cu o nuanță de teamă în voce, luându-și rucsacul pe umăr și pornind pe coridorul lung către ieșire și către mult dorita lumină a soarelui.

   Când trecu pragul din umbră spre lumină, o briză delicată de toamnă îi mângâie fața. Inspiră adânc și se opri din mers, desfăcându-și brațele ca să îmbrățișeze lumina soarelui. Apoi se lăsă pe treptele necunoscute de la intrare și savură pur și simplu bucuria că terminase cu testul.

   După câteva minute, David se așeză lângă ea.

   - Ți-am adus ceva.

   Îi dădu o sticlă rece de Sprite pe care probabil o luase de la un automat de băuturi. Până și condensul care i se formă lui Laurel pe buricele degetelor păru să-i dea energie.

   - Mulțumesc.

   David o așteptă să deschidă sticla și să ia o înghițitură lungă.

   - Ești bine? întrebă el în cele din urmă.

   - Sunt mai bine acum, spuse ea zâmbind. Dar trebuia să ies din sala aia.

   - Deci... zise el, abordând subiectul cu precauție. Cum a fost?

   Ea zâmbi.

   - Cred că m-am descurcat bine. Mai bine.

   - Da?

   - Tu?

   El ridică din umeri.

   - Nu știu. E greu de spus.

   Făcu o pauză.

   - Ah, ce mi-ar plăcea s-o întrec pe Chelsea!

   - Ce rău ești! Media ta e - cu cât? Cu 0,2 mai mare decât a ei? Nu poți s-o lași pe ea să câștige de data asta?

   David zâmbi larg.

   - Concurăm încă din gimnaziu. E doar de plăcere, promit.

   - Bine, spuse Laurel, aplecându-se să-l sărute, apoi își sprijini capul de umărul lui.

   - Deci, spuse el un pic șovăitor, ce zici de balul ăsta de Sadie Hawkins*?

   *termen generic pentru petreceri la care fetele îi invită pe băieți. Se sărbătorește în prima duminică de după 9 noiembrie.

   Ea râse și clătină din cap.

   - Nu puteau să mai aștepte o săptămână și să-l țină în noiembrie? În preajma Zilei Sadie Hawkins?

   Laurel pufni.

   - Doar nu vor ca părinții fanatic antipăgâni să facă scandal ca anul trecut. E doar un bal de Halloween fără costumații.

   - Și totuși, spuse David, ar putea fi amuzant. Nu te invit eu, spuse el, atingându-și nasul, pentru că doamnele trebuie să decidă, dar, dacă tu m-ai invita pe mine, dacă Chelsea l-ar invita pe Ryan și dacă voi două ați decide să mergeți împreună, am putea merge toți. Nu spun nimic mai mult, zise el, zâmbind larg și ridicând din umeri.

   - Cam mulți de „dacă”, amice, rosti Laurel tărăgănat. 

   - Ești groaznică! spuse David, aplecându-se s-o sărute din nou.

   - Da, replică ea, dar mă iubești.

   - Da, te iubesc, spuse David cu o voce joasă și răgușită. Te iubesc din străfundurile sufletului meu.

   - N-ai zis bine, spuse Laurel, chicotind când buzele lui o gâdilară pe gât.

   - Atât mi-a venit pe moment, spuse el, râzând.

   Se trase din nou ca să se poată uita la ea.

   - Laurel, serios acum, spuse David, apoi tăcu. Sunt foarte mândru de tine.

   - David...

   - Te rog, lasă-mă să termin! o întrerupse el. Trebuie să fie greu să iei note mici, apoi să te cocoșezi învățând pentru un examen pe care l-ai dat deja, mai ales când s-ar putea să nu conteze ce note ei. Cred că ești de admirat.

   - Mulțumesc, spuse ea cu seriozitate.

   Apoi zâmbi.

   - Vino încoace! spuse David, apucând-o de braț, trăgând-o în poala lui și strângând-o în brațe în timp ce ea chițăia și râdea.

      David o lăsă acasă chiar când soarele dispărea după linia orizontului, înflăcărând cerul.

   În timp ce îl privea plecând, Laurel se întrebă ce avea să facă ea dacă notele chiar îi voi fi mai bune.

   - Laurel!

   Șoapta venită de după colțul casei o făcu să tresară. Se uită într-acolo și îl văzu pe Tamani ițindu-se de după perete.

   - Ai o secundă? întrebă el, înclinând capul.

   După un moment de ezitare, Laurel își lăsă rucsacul pe verandă și îl urmă.

   - Ce este? întrebă ea cu voce scăzută. Avem probleme?

   - Nu, nu chiar, răspunse Tamani. Adică, mă rog, oarecum. Doar că... am găsit niște troli azi-dimineață.

   - Poftim?

   - I-am neutralizat, spuse el, ridicând mâinile ca s-o liniștească. Însă nu vreau să crezi că îți ascund ceva. Sincer, probabil e mai bine că i-am găsit acum.

   - De ce? întrebă ea, neîncrezătoare.

   - Pentru că înseamnă că am văzut totuși niște troli. Nu mai văzusem niciunul de luni întregi.

   - Dar totul e în regulă, nu? ricană ea, pe un ton aproape sarcastic.

   - Da, fără îndoială. Încă suntem în stare de maximă alertă, dar nu vreau să te îngrijorezi. În fine, nu asta am venit să-ți spun, se scuză Tamani. Voiam doar să vorbim. A trecut ceva timp.

   Asta era adevărat. Laurel îl evitase toată săptămâna. Pentru că o sărutase și ea nu voia să discute despre asta. Pentru că David nu-l suporta. Pentru că Tamani seuita la Yuki așa cum se uita înainte la ea.

   Cum ea nu-i răspunse, Tamani își băgă mâinile în buzunare și lovi iarba cu piciorul.

   - Deci, cum a mers azi?

   - Bine, cred că m-am descurcat.

   - Bun. 

   El tăcu.

   - Ai mai făcut vreun experiment? Eventual cu globul?

   Laurel oftă.

   - Nu. Cred că ai dreptate că ar trebui să încerc substanța fosforescentă mai întâi pe pielea mea. Dar tot amân s-o fac pentru că apoi nu voi mai avea nicio scuză să nu-mi tai o bucățică din floare așa cum plănuisem inițial. Probabil ți se pare că sunt o lașă. Tu ți-ai mușcat limba și mie mi-e teamă să-mi tai vârful unei petale.

   - Nu-ți face probleme. O să-ți dai tu seama, spuse Tamani, aparent distras.

   Laurel dădu din cap. Nu știa ce să spună. Era pe punctul de a-l întreba direct ce vrea, când el rosti brusc:

   - E un bal la școală vinerea viitoare.

   Laurel avu o senzație stranie de deja-vu. Fu surprinsă să-și dea seama că prefera tăcerea încordată de mai înainte.

   - Poate nu știi tradiția, însă fetele invită băieții, spuse ea rapid. Asta înseamnă că n-ar trebui să mă inviți tu. Fata e cea care ia inițiativa.

   - Știu, replică Tamani sec. Nu încercam să te invit.

   - A! spuse ea așteptând parcă să se deschidă pământul și s-o înghită. În regulă, atunci.

   - M-a invitat Yuki.

   Laurel nu spuse nimic. N-ar fi trebuit să fie surprinsă. De fapt, probabil că Yuki o luase înaintea unui lung șir de fete care abia așteptau ocazia.

   - Doar că...

   Tamani tăcu o vreme, și Laurel se întrebă dacă avea de gând să încheie propoziția.

   - Am venit să te întreb, continuă el în cele din urmă, dacă există vreun motiv pentru care n-ar trebui să accept. 

   Apoi se uită la ea, și ochii lui de un verde palid străluciră în lumina vesperală.

   Nu, lumina din ochii lui Tamani era mai mult decât o reflexie. Era focul care îi topea lui Laurel mânia și îi slăbea fermitatea, de fiecare dată când îl vedea. Ea clipi și se sili să-și întoarcă privirea înainte să fie orbită.

   - Nu, desigur că nu, spuse ea, încercând să adopte un ton vesel. Chiar ar trebui să te duci. Asta și avem de făcut, nu? Să ne dăm seama cum stau lucrurile cu Yuki.

   - Da, absolut, spuse el.

   Înfrângerea din vocea lui mai că nu-i aduse lui Laurel lacrimi în ochi.

   - De fapt, mă gândeam că ar fi grozav dacă eu și Yuki și... tu și David..  am merge împreună. Poate reușim în sfârșit să face legătura între tine și Yuki. Și va fi noapte, așa că m-aș mai bine dacă voi putea fi aproape de tine. În caz că se întâmplă ceva.

   Tamani zâmbi cu tristețe.

   - E datoria mea.

   - Da, sigur, spuse Laurel, cuprinsă brusc de o dorință disperată de a intra în casă. Hai să vorbim luni. Poate îi luăm și pe Chelsea și pe Ryan, adăugă ea, preluând planul lui David.

   - Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Nu așa spuneți voi? agăuă el, râzând forțat.

   - Corect, spuse Laurel. Gata, trebuie să plec! Părinții mei nici nu știu că am ajuns acasă, adăugă ea zâmbind.

   - Sigur. Du-te!

   Laurel dădu din cap și se întoarse, luând-o spre verandă. Împinse ușa și tocmai pășise înăuntru, când Tamani o strigă din nou.

   - Laurel!

  Ea prinse ușa chiar înainte să se deschidă.

   - Da?

   - Îmi pare rău. Cu privire la... când am fost la tine. Ceea ce-am făcut. A fost deplasat.

   - E în regulă, spuse Laurel, înăbușindu-și emoția. Am învățat ceva despre... știi tu. Așa că am avut noroc. Suntem prieteni.

   Zâmbi cât de larg putu.

   - Noapte bună, Tamani!

   - Noapte bună și ție!

   El îi întoarse zâmbetul, însă nu reuși să fie prea convingător.

Capitolul 15

         Din clipa aceea, Laurel începu să-l evite pe Tamani nu pentru că era furioasă pe el, ci pentru că a sta de vorbă cu el era stânjenitor și bulversant. Dar planul pentru bal fusese agreat și trebuia să-l ducă la îndeplinire.

   În săptămâna următoare se opri acasă la Chelsea, simțindu-se vinovată că nu-și făcuse mai mult timp pentru prietena ei în ultima vreme. Își ceru scuze cu sinceritate și dădu vina pe testele SAT.

   - Deci, crezi că te-ai descurcat bine? întrebă Chelsea veselă.

   - Da, cred, spuse Laurel, încă uimită de cât de ușor i se păruse testul după ce învățase cum trebuia. Și să știi că o să-mi depun dosarul la câteva facultăți.

   - Foarte bine, spuse Chelsea pe un ton ciudat de absent.

   - Serios? întrebă Laurel, insistând puțin.

   Chelsea se uită la ea cu un zâmbet silit.

   - Da. David are dreptate în privința opțiunilor.

   - Opțiunile sunt bune, dar mi-ar fi mai ușor dacă aș ști pur și simplu, observă Laurel. Tu ai știut mereu ce vrei să faci de când aveai - cât, 10 ani?

   Chelsea dădu din cap și apoi, spre surprinderea lui Laurel, izbucni în lacrimi.

   - Cheslea! spuse Laurel, apropiindu-se repede de pat și îmbrățișându-și prietena, care își ascundea fața în mâini și abia își trăgea răsuflarea printre suspine. Chelsea, spuse Laurel cu blândețe. Ce se petrece?

   Ochii i se umeziră și ei în timp ce prietena ei continua să plângă. După câteva minute, Chelsea trase adânc aer în piept și râse, ștergându-și lacrimile cu podul palmelor.

   - Îmi pare rău, spuse ea. E o prostie.

   - Ce e o prostie?

   Chelsea flutură din mână parcă pentru a îndepărta îngrijorarea lui Laurel.

   - Doamne, ai atâtea pe cap că exact micile mele probleme îți mai lipsesc.

   Laurel îi puse mâinile pe umeri și așteptă ca prietena ei să ridice capul și s-o privească în ochi.

   - Chiar dacă mâine ar fi sfârșitul lumii, tot nu ar avea ceva mai important de făcut decât să te ascult, zise ea ferm și apăsat. Spune-mi!

   Lui Chelsea îi apărură iar lacrimi în ochi. Trase din nou adânc aer în piept și își frecă buzele înroșite.

   - Ryan a primit acum două săptămâni rezultatele la testele SAT.

   - O, nu! Și sunt așa de rele?

   Chlesea clătină din cap.

   - De fapt, sunt destul de bune. Nu la fel de bune ca ale mele, dar nici măcar ale lui David nu sunt chiar așa de bune ca ale mele.

   Laurel zâmbi și își dădu ochii peste cap.

   - Atunci care e problema?

   - Eram în camera lui ieri și el a trebuit să coboare să discute ceva cu mama lui. În fine, pe birou avea niște copii după rezultate. Am tras puțin cu ochiul și m-am uitat la facultățile alese și...

   Chelsea ezită.

   - Nu și-a trimis rezultatele la Harvard.

   Harvard fusese prima alegere a lui Chelsea. Își dorea să meargă acolo încă din școala primară. Toată lumea știa asta. Toată lumea, fără excepție.

   - Poate că nu erau suficiente spații, spuse Laurel, încercând să-și îmbărbăteze prietena. Formularul SAT are spațiu pentru - câte, 4 facultăți, nu?

   - A pus doar două, replică Chelsea supărată. UCLA și Berkeley. Nici măcar nu a încercat să trimită la Harvard. Am știut mereu că e posibil să nu ajungem la aceeași școală, dar el a spus că măcar o să-și depună dosarul!

   Laurel și-ar fi dorit s-o încurajeze cumva, dar nu știa ce să spună. Își amintea cum Chelsea îi povestise că ea și Ryan căzuseră de acord ca amândoi să-și trimită dosarele la Harvard și la UCLA, apoi să aștepte și să vadă ce se întâmplă. Se părea că Ryan se răzgândise.

   - L-ai... l-ai întrebat ceva? zise Laurel în cele din urmă. Poate că nu a vrut să le spună părinților că aplică și la Harvard. Știi cât de insistent poate fi tatăl lui.

   - Poate, spuse Chelsea, ridicând din umeri.

   - Ar trebui să-l întrebi, o sfătui Laurel. Haide, sunteți împreună de mai bine de 1 an. Ar trebui să puteți discuta chestii din astea.

   - Poate nu vreau să știu.

   Chelsea refuză să o privească pe Laurel în ochi.

   - Chelsea! spuse Laurel zâmbind larg. Tu ești cea mai înflăcărată partizană a sincerității totale!

   Tăcu o clipă, apoi chicoti.

   - Partizan. Ăsta e un cuvânt pentru SAT.

   Chelsea ridică o sprânceană.

   - Serios. Dacă relația noastră se va sfârși oricum în curând, poate aș prefera să nu știu cât de devreme și-a dat seama de asta. Iar dacă face asta doar ca să-l mulțumească pe tatăl lui, atunci poate că voi avea o surpriză plăcută.

   - Poate, spuse Laurel. Dar n-o să te roadă că nu știi?

   Chelsea se srâmbă.

   - Ba se pare că da!

   - Atunci întreabă-l!

   Stătură în liniște o vreme și Laurel se minună de cât de eficient înlocuia grija față de alții preocuparea față pe propriile ei probleme. Chiar și pentru scurtă vreme.

   - Chelsea, știi ce? spuse Laurel încet, în timp ce în minte i se contura o idee. Ești ocupată în seara asta?

   - Acum? întrebă Chelsea.

   Laurel privi pe fereastră.

   - Avem o oră la dispoziție dacă ne grăbim, zise ea, încălțându-și sandalele.

   - Ăăă, bine....

   Coborâră la parter și Chelsea strigă la mama ei că pleacă pentru o oră. Mama ei îi strigă drept răspuns că e seară de paste și că o roagă să se întoarcă la timp pentru cină. 

   - Deci, unde mergem? întrebă Chelsea, trăgându-și centura de siguranță peste piept.

   - La Yuki, răspunse Laurel.

   - La Yuki? se miră Chelsea.

   Și, după o pauză:

   - Ca s-o spionăm?

   - Nu! spuse Laurel, deși știa că întrebarea era întru totul îndreptățită. M-am gândit s-o luăm și să mergem la Vera`s.

   - La un cocktail de fructe? întrebă Chelsea.

   Datorită băuturilor din fructe, fără lactate, Vera`s era magazinul preferat al lui Laurel.

   - Exact, spuse Laurel, semnalizând când se apropie de strada lui Yuki. Klea vrea să stau cu ochii pe ea, Tamani vrea să stau cu ochii pe ea. Mă gândeam să mergem cu toții la balul de toamnă.

   - Deci ne înființăm pe veranda ei din senin, o răpim, o hrănim cu fructe congelate și îi cerem o întâlnire. Genial! remarcă Chelsea cu sarcasm.

   - Îți fac cinste cu o trufă din aia de ciocolată cu roșcove care îți place atât de mult, spuse Laurel, zâmbind cu gura până la urechi în timp ce oprea în fața casei lui Yuki.

   Chelsea își duse mâna la inimă, melodramatic.

   - Te folosești de pasiunea mea pentru ciocolată ca să mă cucerești. Nu pot decât să mă înmoi... ca un fursec de ciocolată. Sau orice-o fi, adăugă ea când Laurel o privi întrebătoare. Metaforele mele sunt jalnice. Hai să mergem!

   Casa lui Yuki avea aproximativ dimensiunea garajului lui Laurel. Era așezată departe de șosea și, în cea mai mare parte, ascunsă de 2 ulmi bătrâni care creșteau în fața aleii. Conform celor spuse de Aaron, Yuki era mai tot timpul singură acolo, însă, până acum, nimeni din cartier nu reclamase faptul. Era posibil ca lumea să nici nu fi observat.

   Dacă așa stăteau lucrurile, atunci vecinii lui Yuki erau mult mai puțin băgăreți decât ai lui Laurel.

   Sunară la ușă. Soneria se auzi limpede prin ușa subțire de la intrare și prin ferestrele simple, cu un singur geam. În ciuda afirmațiilor Kleei că o adusese pe Yuki aici pentru a o proteja, securitatea locatarei nu părea o prioritate.

   - Nu cred că e acasă, spuse Chelsea în șoaptă.

   Laurel dădu din cap înspre bicicleta pe care Yuki mergea uneori la școală.

   - Bicicleta ei e aici. Și nu cred că are mașină.

   - Asta nu înseamnă că nu s-a putut duce la plimbare, o contrazise Chelsea. Ea e... ca tine.

   Laurel trase aer în piept și își ținu un moment răsuflarea.

   - Bine, spuse ea. E clar că n-avem noroc.

   - Mai trebuie să merg la Vera`s? întrebă Chelsea în timp ce se răsuceau să plece.

   Sunetul unui zăvor o făcu pe Laurel să se întoarcă. Își înăbuși impulsul de a-și netezi fusta kaki și de a-și îndrepta părul. Chipul lui Yuki apăru în deschizătura îngustă a ușii și se uită un moment la ele, cu surprindere vădită. Apoi ușa se deschise de tot.

   - Bună! o salută Laurel, încercând să nu pară prea bine dispusă. Ești ocupată?

   - Nu chiar, spuse Yuki, precaută.

   - Noi ne duceam la Vera`s și ne gândeam dacă n-ai vrea să vii și tu, spuse Laurel, zâmbind într-un mod, spera ea, prietenesc.

   - La supermarket?

   Yuki nu părea să se fi liniștit. Ba, din contră, devenise parcă mai suspicioasă.

   - Au niște cocktailuri de fructe foarte bune. Nu conțin decât fructe congelate și suc de fructe.

   Laurel se întrebă dacă era prea dubios faptul că descria băuturile în detaliu.

   - Sunt delicioase! Cred că ți-ar plăcea.

   - Ăă...

   Yuki ezită și Laurel își dădu seama că nu știa cum să refuze invitația.

   - Conduc eu, spuse Laurel, săritoare.

   - Bine, vin, spuse Yuki, afișând un zâmbet care nu părea complet fals.

   Laurel îli imagină cât de singură trebuie să se fi simțit Yuki, izolată aici tot timpul. O văzuse vorbind cu diverse persoane pe coridoare, la școală, dar Aaron o asigurase că acasă la ea nu venea nimeni.

   - Fac eu cinste, spuse Laurel, întinzând brațul spre mașină.

    Yuki nu scoase niciun cuvânt tot drumul, dar Laurel și Chelsea încercară să susțină conversația, discutând despre cursul de psihologie la care erau colege, subiect care se dovedi mai plictisitor decât materia însăși. Cel puțin, după ce aveau să ajungă la Vera`s, aveau săă bage ceva în gură și să aibă motiv să tacă.

   După ce își aleseră câte un desert, se așezară afară la o masă, sub o umbrelă care nu reușea să blocheze lumina soarelui la apus, exact așa cum îi plăcea lui Laurel.

   - Al meu e foarte bun, spuse Yuki în cele din urmă, cu o urmă de zâmbet.

   - M-am gândit eu că o să-ți placă, spuse Laurel luând o linguriță plină din amestecul ei de mango și căpșune.

   - Deci, spuse Chelsea, încercând să facă puțină conversație, cum e școala în Japonia?

   Yuki păru, deodată, plictisită.

   - Cam ca aici, doar că avem uniforme.

   - Am auzit că aveți școli la care se tocește mult, și programe superlungi, și chestii de genul ăsta. Pritenul tău... ăă... June? E foarte deștept.

   - Jun, o corectă Yuki, rostind „j”-ul mai moale și făcând pe Chelsea să roșească. Nu-l cunosc prea bine. Și n-am fost niciodată la juku. Sunt mulți care nu merg acolo.

   - Atunci spune-ne ceva despre tine, interveni Laurel.

   Yuki ridică din umeri, ferindu-și privirea.

   - Nu-s prea multe de spus. Îmi place să citesc, beau foarte mult ceai verde, fac ikebana și ascult muzică din anii `70, de care n-a auzit nimeni niciodată.

   Laurel râse. Ea și Chelsea știau că ar fi fost mult mai multe de spus despre Yuki, și Yuki știa și ea. Dar Yuki nu știa cât de multe știe Laurel și nu știa nici că Chelsea știe câte ceva despre ea. Era ca o ediție supranaturală din „Cine-i primul?”

   - Ce e ikebana? întrebă Chelsea, pronunțând fiecare silabă cu atenție.

   - Aranjamente florale. Artistice. Probabil vouă vi s-ar părea plictisitor.

   „Aranjamente florale?” se gândi Laurel, îndreptându-se de spate. Se întrebă dacă expresia nu era cumva un eufemism pentru vreun fel de magie de zâne - dar putea la fel de bine să însemne că Yuki era atrasă de natură, la fel ca orice zână.

   - Nu, pare interesant o contrazise Chelsea, dar era limpede că habar nu avea ce să mai spună.

   Toate 3 își îndreptară atenția asupra băuturilor.

   - Ei! începu Laurel.

   Acum ori niciodată.

   - Tama... ăă... a spus că l-ai invitat la balul de Sadie Hawkins. Sau poate Cursa de Toamnă? Nu știu cum se vor hotărî să-l numească.

   Yuki încuviință.

   - Da, l-am invitat. Tu de unde îl cunoști pe Tam? întrebă ea, privind-o fix pe Laurel.

   - Păi... ăă... stă lângă mine la ora de educație civică, spuse Laurel. I-am spus că eu și Chelsea de obicei mergem la dublu la chestii din astea și a părut destul de interesat. Ce-ar fi să mergem cu toții împreună?

   - Sigur, spuse Chelsea, cu o urmă de sarcasm în voce pe care Laurel speră că Yuki nu o observase. Cred că ar fi fascinant.

   „Fascinant?”

   - Super! Rămâne stabilit, atunci! spuse Laurel. Dacă ești și tu de acord, adică, adăugă ea, întorcându-se din nou spre Yuki.

   - Sigur, răspunse Yuki, zâmbindu-i lui Chelsea. 

   Părea întru totul sinceră. Suficient de sinceră pentru ca Laurel să se simtă vinovată. 

   - Cred că ar fi mai plăcut în grup. E mai puțin stresant. Adică, eu nu-l cunosc pe Tam chiar atât de bine, așa că... da.

   Lăsă fraza în suspensie.

   Întorcându-se spre Laurel cu o privire ascuțită, Chelsea își ridică lingura, o linse și spuse:

   - Ei bine, mie Tam mi se pare foarte sexy.

   Amândouă zânele se uitară intenționat în altă parte.

       - Serios acum, ce-a fost aia? întrebă Laurel după ce o lăsase pe Yuki acasă.

   Petrecuseră împreună o jumătate de oră stânjenitoare.

   - Ce anume?

   - Chestia cu Tamani e sexy?

   Chelsea ridică din umeri.

   - Tamani e ultimul lucru despre care vreau să vorbesc cu Yuki, adăugă Laurel.

   - De ce? întrebă Chelsea, zâmbind cu subînțeles.

   - Pentru că e o zână și nu vreau să devină suspicioasă, spuse Laurel aproape cu nonșalanță.

   - Siiigur, spuse Chelsea tărăgănat. Oricum, ce-i între tine și Tam?

   - Te rog să nu-i spui așa? se răsti Laurel, conștientă că își ieșise din pepeni nejustificat. Îl cheamă Tamani și știu că trebuie să îl strigi Tam când e la școală, dar te rog să-i folosești numele întreg când suntem doar noi.

   Chelsea tăcu, uitându-se la Laurel.

   - Ce-i? întrebă Laurel, în cele din urmă, exasperată.

   - Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse Chelsea cu seriozitate. Ce-i între tine și Tamani? spuse ea, accentuându-i numele întreg.

   Laurel își încordă degetele pe volan.

   - Nimic, spuse ea. Era sarcina mea să mă împrietenedc cu Yuki. Am dat greș. Așa că a trebuit s-o facă Tamani și cred că mă simt vinovată. Nu-mi place deloc să-l dezamăgesc. E prietenul meu.

   - Prieten, repetă Chelsea, fără înflexiune în voce. De-aia se transformă David într-un balaur cu flăcări pe nas când sunt amândoi în aceeași încăpere.

   - Ba nu.

   - Se pricepe s-o ascundă când ești tu prin preajmă pentru că nu vrea să facă pe iubitul gelos. Dar, crede-mă, în clipa în care îl simte pe Tamani prin apropiere se strânge ca un ghem.

   - Serios? întrebă Laurel, simțind cum o năpădește un sentiment de vinovăție.

   - Da. Tu crezi că refularea de săptămâna trecută a fost un incident izolat? S-au adunat toate frustrările, încă din prima zi de școală. Voi nu vorbiți despre lucruri de genul ăsta?

   - Nu știu de ce e vina mea că Tamani e îndrăgostit de mine! spuse Laurel, mai tare decât intenționase. N-am făcut nimic!

   - Haide, Laurel! spuse Chelsea, mai încet acum. Înțeleg că Tamani te place, dar, sincer, asta nu are importanță. Jumătate dintre tipii de la noi din clasă te plac. Ești superbă. I-am văzut cum se holbează la tine. Însă asta nu-l deranjează pe David. Ba mai mult, cred că e fericit. E prieten cu cea mai frumoasă fată din școală și toată lumea știe asta.

   - Nu sunt cea mai frumoasă fată din școală, spuse Laurel înțepată, oprind mașina la curba din fața casei lui Chelsea. 

   Știa că e drăguță, dar erau multe fete frumoase la liceul Del Notre. Inclusiv Chelsea.

   - Ba ești cea mai frumoasă fată din școală, repetă Chelsea, și Expertul în Științe e iubitul tău. Nu l-ai cunoscut pe David înainte de liceu, așa că dă-mi voie să-ți explic: în clipa în care l-ai băgat în seamă, i-ai schimbat viața pentru totdeauna. Ar face orice pentru tine. Și chiar nu e tipul de băiat gelos.

   - Încep să cred că toți băieții sunt tipul gelos, mormăi Laurel.

   - Îți spun eu, David nu e furios pe Tamani pentru că Tamani e gelos. Ci pentru că tu ești geloasă.

  Laurel își sprijini, înfrântă, capul de volan.

   - Chiar te iubește? întrebă Chelsea după un lung moment de tăcere.

   - Da, recunoscu Laurel, uitându-se la Chelsea, dar cu capul lăsat încă pe volan.

   Chelsea ridică din sprâncene.

   - Hm. Multă baftă!

Capitolul 16

       - Nu știu de ce mă deranjează așa de tare anul ăsta, spuse Laurel pe coridor, ascunzându-se în spatele siluetei masive a lui David ca să își aranjeze eșarfa din jurul florii.

   - Poate pentru că nu ai putut s-o ții la aer sâmbătă, sugeră el. Ca mușchii care te dor dacă nu-i odihnești sau ceva de genul ăsta.

   - Poate, recunosc Laurel. Și weekendul ăsta va fi exact la fel.

   - Vrei să sărim peste bal? întrebă el, ascunzându-și un zâmbet. Nu m-ar deranja.

   David nu fusese tocmai încântat să meargă la bal cu Tamani, deși, când auzise că partenera lui era Yuki, atitudinea i se ameliorase. Vag.

   - Știu că nu te-ar deranja, spuse Laurel, dar pe Chelsea ar deranja-o. Balul îi prinde bine, mai ales după săptămâna trecută. Va fi o seară bună pentru ea și Ryan.

   - Ești sigură că nu pot pur și simplu să-i trag o mamă de bătaie lui Ryan? mârâi David.

   Era interesant de urmărit cât de protector se purta cu Chelsea. Laurel știa că prietenia lor dura de ani de zile, dar, când îi spusese lui David despre rezultatele la SAT ale lui Ryan, se așteptase oarecum ca el să sară în apărarea acestuia - la urma urmei, erau prieteni și Chelsea încă refuza să îi solicite o explicație lui Ryan.

   - N-o să bați pe nimeni, îl dojeni Laurel.

   - Da, mamă, spuse el, dându-și ochii peste cap.

   - A, și Tamani vrea să ne întâlnim înainte de bal - eu, tu și Chelsea.

   O informase de asta pe Laurel la ora de educație civică, fără prea multe explicații.

   - O ședință de strategie, cred. El spune că e important.

   Laurel își frecă tâmplele. Stresul prezenței lui Yuki era aproape mai rău decât gândul că trolii dădeau târcoale orașului. Măcar cu trolii știai la ce să te aștepți. Deocamdată, după toate aparențele, Yuki și Klea îi erau aliați valoroși, dar puteau foarte bine să uneltească de fapt s-o omoare sau chiar ceva mai rău.

   Laurel bănuia că nesiguranța era de vină pentru durerile de cap cumplite pe care le avea în ultima vreme.

   - Te doare rău azi? întrebă David, trecându-și mâinile pe umerii ei și aplecându-se puțin ca să-și atingă fruntea de a ei.

   Laurel dădu din cap cu o mișcare infimă, care nu-i dezlipi fruntea de a lui David. Îi plăcea să îi simtă fața atât de aproape.

   - Am nevoie doar să ies afară, spuse Laurel încet. Să scap de coridoarele astea.

   - Hei, Laurel!

   Laurel ridică privirea și o văzu pe Yuki. Zâmbea.

   Îi zâmbea ei.

   Ea se uită la Tamani, care stătea chiar în spatele lui Yuki.

   - Salut! spuse Laurel, un pic nervoasă.

   - Voiam să-ți mulțumesc pentru ieșirea de zilele trecute, spuse Yuki.

   - A, zise Laurel, căutându-și cuvintele. E în regulă. Cred că e destul de neplăcut să fii într-un loc unde nu cunoști pe nimeni.

   - Da, uneori este. Și...

   Yuki privi în sus spre Tamani și acesta îi zâmbi încurajator.

   - N-am fost prea prietenoasă, iar tu ai fost foarte amabilă.

   - Serios, spuse Laurel, simțindu-se stânjenită de-acum. N-a fost nicio problemă.

   - Deci, v-ar deranja dacă eu și Tam venim să mâncăm cu voi? Voi mâncați mereu afară, nu?

   - Mie îmi place acolo, spuse Laurel, simțindu-se vag defensivă. Ăă... sigur, puteți veni cu noi.

   „Asta am urmărit, nu?” își reaminti ea.

   Tamani și Yuki se duseră să își ia mâncarea și Laurel se întoarse spre dulapul ei. O durea capul și mai tare. Era bucuroasă că sosise pauza de prânz. De obicei își mai revenea dacă ieșea afară câteva minute.

   - Ești bine? întebă David, încuindu-și dulapul, cu pachețelul de prânz la subsoară.

   - O să observe cum mănânc, spuse Laurel.

   David nu răspunse. Își puse doar brațul pe după umerii ei în timp ce se îndreptau către uși.

   Chelsea, Ryan și alți câțiva obișnuiți erau deja așezați și își scoteau pachetele de prânz când Laurel și David ajunseră acolo, iar la câteva secunde după ei sosi și Tamani cu Yuki. Aproape nimeni din grup nu ridică privirea la nou-veniți - aici oameni noi veneau și plecau deseori.

   Yuki se așeză chiar lângă Laurel. Tamani își trase un scaun lângă Yuki.

   „S-a dus discreția”, se gândi Laurel. „Trei elevi de liceu în șir care mănâncă doar fructe și legume. Perfect. N-aveau să atragă atenție deloc.”

   Laurel șovăi înainte să-și deschidă caserola cu salată. Noroc că petrecuse mai mult timp în dimineața aceea pregătindu-și prânzul. Salata ei multicoloră arăta mai mult a fel consistent de mâncare decât obișnuita căniță de spanac cu vreo câteva căpșune sau fructul și punguța de morcovi. Scoase o doză de Sprite, o deschise și bău ostentativ.

   Yuki nu păru deloc jenată când își scoase prânzul. Laurel nu se putu abține să nu se holbeze la micuța caserolă în care se afla o moviliță deschisă la culoare, lunguiață, de dimensiunea unui sendviș, înfășurată în fâșii de un verde-închis.

   - Ce e aia? întrebă ea, sperând că glasul îi suna îndeajuns pe prietenos.

   Yuki o privi.

   - Rulou cu varză, spuse ea simplu.

   Laurel știa că ar fi trebuit să-și vadă de salata ei, dar nu mâncase niciodată ceva asemănător cu chestia din care mușca Yuki și curiozitatea îi învinse precauția.

   - Și ce-i chestia aia în care e înfășurată?

   Yuki se uită la ea surprinsă.

   - Nori. Alge marine, în esență. Probabil le-ai văzut la sushi.

   Laurel se întoarse la prânzul ei, nevrând să atragă prea mult atenția asupra celor ce mâncau. Brusc, privind-o pe Yuki, se simți singură. 

  Cum ar fi fost să aibă o prietenă zână care să locuiască tot în lumea umană? Cineva cu care să facă schimb de metode secrete de camuflare a florii și de rețete pentru prânz? Își dădu seama cât de bine s-ar fi putut înțelege cu Yuki. Dacă Yuki n-ar fi o amenințare - la adresa ei sau a Avalonului!

   - Tu nu mănânci? întrebă Yuki.

   Laurel ridică privirea, dar Yuki nu vorbea cu ea, ci cu Tamani, care stătea trântit pe iarbă într-o postură relaxată. El ridică din umeri.

   - Nu, mulțumesc. De obicei iau masa în oraș, dar azi am vrut să-ți țin companie, spuse el cu un zâmbet cuceritor, atingându-i genunchiul.

   Laurel își întoarse privirea de la Yuki și sentimentele calde i se topiră imediat.

   - Vrei ceva de la mine? întrebă Yuki.

   Laurel nu se răsuci, dar ascultă, întrebându-se cum avea să facă față Tamani situației.

   - O, nu, mersi! Sunt în regulă. Nu prea-mi plac chestiile verzi.

   Laurel aproape se înecă luând o înghițitură de Sprite. Văzu că Tamani o privește amuzat. Își puse mâna pe coapsa lui David și se uită intenționat în altă parte, nu la păzitorul ei pus pe șotii.

       Tamani se simți incomod pe post de profesor în fața lui Laurel și a prietenilor ei, înainte de bal.

   Îi rugase să vină mai devreme acasă la Laurel, cât timp Ryan era încă la serviciu, pentru a putea disuta liber.

   - În primul rând, vreau să vă avertizez că am găsit 1 trol...

   - Laurel a spus că era un trol mort, îl întrerupse Chelsea, albindu-se la față.

   Tamani încă nu știa prea bine ce să creadă despre Chelsea, dar fata părea curajoasă.

   - După ce a avut de-a face cu mine, da, era mort, confirmă el.

   Zâmbi vag când Chelsea dădu din cap mulțumită. Nu vorbise niciodată cu ea direct despre experiența ei de toamna trecută, dar bănuia că fusese destul de traumatizant să se trezească răpită de troli și astfel introdusă în lumea supranaturalului.

   - Dar unul din ei a scăpat. Și faptul că i-am găsit e un semn clar că devin ori neglijenți, ori îndrăzneți. Indiferent de situație, trebuie să avem grijă în seara asta. Mai ales cu Yuki și Ryan lângă noi.

   - Ai văzut-o pe Klea până acum? întrebă Laurel.

   Tamani strânse din buze și clătină din cap.

   - Nu, dar Yuki mi-a spus că a văzut-o ieri. Deci ori Yuki se strecoară pe lângă santinele - ceea ce nu pare probabil - ori asta reușește Klea - ceea ce pare și mai puțin probabil. Aparent, așadar, Yuki minte, dar nu știu de ce. Nu știu ce să cred.

   - Scuză-mă dacă fac o propunere la mintea cocoșului, spuse David pe un ton care lui Tamani nu-i plăcut, dar n-am putea, pur și simplu, să o sunăm pe Klea? Laurel are numărul ei de telefon. Chiar și eu am numărul ei de telefon.

   - Și ce să-i spunem? întrebă Tamani, uitându-se urât la el fără să se obosească să-și ascundă neplăcerea. Să o invităm la o ceașcă de ceai?

   - Am putea inventa ceva. Am putea pretinde că Yuki are nevoie de ea.

   - Și, când va veni, va descoperi că Yuki nu are nevoie de nimic și ne va întreba de ce am mințit. Și apoi?

   Tamani tăcu un moment, cât să sublinieze faptul că David nu avea un răspuns la întrebarea lui, apoi continuă:

   - Oricât de îngrijorat aș fi în privința Kleei, în acest moment sunt mai preocupat de Yuki. După ce descoperim dacă reprezintă sau nu un pericol, Klea va redeveni prioritatea noastră numărul 1.

   - Încerc să descopăr ce-i cu Yuki, spuse Laurel, aproape disperată. Mi-am tăiat o bucățică din floare și am pus-o sub sferă în puțină apă îndulcită cu zahăr. Am adăugat substanța fosforescentă, care a durat vreo două ore, deci cred că sfera funcționează.

   - Și asta voiai, nu? întrebă Tamani.

   Cea mai mare parte a muncii de Amestecătoare a lui Laurel îl nedumerea, dar era încântat s-o vadă asumându-și rolul de zână.

   - Da, dar nu știu cât de mult ne ajută. Am încercat substanța pe pielea mea și, într-adevăr, reacționează și strălucește o vreme, dar ar putea acționa diferit pe păr, sau pe câteva picături de sevă, sau pe orice altceva. Ceea ce îmi trebuie e o mostră de ceva de la Yuki, ca să pot recolta o mostră similară și de la mine și să compar într-adevăr mere cu mere.

   - O să fac tot posibilul să obțin ceva de la ea, zise Tamani, încercând să găsească o metodă.

   - Pariez că vei reuși, spuse David pe sub mustață.

   Tamani se uită la el cu ochii scăpărând.

   - Băieți... îi avertiză Laurel.

   - Scuze! mormăi David.

   Laurel se uită cu subînțeles la Tamani, dar acesta rămase tăcut. Nu greșise cu nimic.

   - Mai voiam să discutăm și despre securitate, zise Tamani, întorcându-se cu spatele la Laurel. Aș vrea să stăm, în măsura posibilului, cât mai aproape unul de altul. Trolii au mai dat de urma lui Laurel adulmecându-i mirosul florii, și vom fi afară după apusul soarelui, așa că trebuie să fim cu ochii în patru și să rămânem împreună. Să sperăm că va fi o seară lipsită de incidente.

   - Țineți-vă bine! spuse Chelsea, dându-și ochii peste cap.

   - Într-un sens bun, spuse Tamani, zâmbind.

   Începea s-o simpatizeze pe Chelsea. Își scoase telefonul ca să se uite la ceas.

   - Trebuie s-o iau pe Yuki cam în 15 minute.

   - Și mama va ajunge curând acasă. Vrea să mă ajute să încropesc niște aperitive potrivite pentru zâne, adăugă Laurel.

   - Deci sntem pregăți, spuse David, întinzându-și brațul pe spătarul canapelei și cuprinzând-o pe Laurel de după umeri.

   - Și acum putem să jucăm „Cine știe, răspunde?” întrebă Chelsea.

   Toate privirile se întoarseră spre ea.

   - Nu voi, spuse Chelsea, apoi arătă spre Tamani. El.

   Tamani se uită la ea o vreme, fără să spună nimic.

   - Mă tem că nu știu jocul.

   - O, e ușor, spuse Chelsea. Îl joci cu Laurel tot timpul, dar ea nu-ți pune niciodată întrebări amuzante. Deși mi-a spus despre o grămadă de piese de Shakespeare care sunt, de fapt, legende de-ale zânelor. Aștept de un car de ani să-ți pun întrebările cu adevărat importante!

   - Ăă.. bine, răspunse Tamani.

   - Deci, e vorba numai de Shakespeare sau sunt mai multe povești comune ambelor culturi?

   - Ah! spuse Tamani, râzând, și se lăsă într-un fotoliu aproape de Chelsea. Sunt o mulțime. În Avalon tuturor le plac poveștile. Zânele de vară își dedică viața istorisirii de povești prin dans, muzică sau pictură. Dar oamenii sunt veșnic inventivi și întotdeauna caută modalități noi de a face povestea interesantă istorisind-o greșit. Însă multe dintre basmele voastre au rădăcini în poveștile zânelor.

   Chelsea era de neoprit.

   - „Cenușăreasa”.

   - Nu, spuse Tamani. În cea mai mare parte a timpului zânele nici măcar nu poartă pantofi. Și să găsești pe cineva numai după mărimea de la pantof? E ilogic și pentru oameni, și pentru zâne.

   - Dar zâna cea bună? întrebă Chelsea.

   - E inutilă. Noi putem face dovlecii să crească așa de mari și fără magie. Și nici măcar o zână de iarnă n-ar putea transforma un șoarece într-un cal.

   - „Frumoasa și bestia”.

   - Povestea unei zâne care s-a îndrăgostit de un trol. Îi sperie pe mai toți vlăstarii. Însă trolul nostru nu se dovedește a fi un prinț chipeș până la urmă.

   - „Rapunzel”.

   - Un tonic pentru creștere care a dat rezultate neașteptat de proaste.

   Chelsea chicoti.

   - „Degețica”.

   - Asta e doar anatomie elementară interpretată greșit. Noi chiar ne naștem din flori, dar nu suntem niciodată atât de mici. Niște Strălucitoare puse pe șotii au încurajat genul ăsta de povești.

   - Spune-mi una care m-ar surprinde.

   Tamani se gândi un moment.

   - Știi povestea cu „Fluierașul din Hameln”?

   Chelsea păru dezorientată o clipă.

   - Vrei să zici Hamelin?

   - Da, cred căă da. Aia nu e o poveste, e adevărată, spuse Tamani, foarte serios. Și nu a fost modificată aproape deloc. Fluierașul era o zână de primăvară foarte puternică. Cei mai mulți dintre noi nu putem Ademeni decât unul sau două ființe în același timp, dar Fluierașul a ademenit un oraș întreg. În cele din urmă a fost executat pentru povestea asta.

   - Dar ce a făcut cu toți copiii? întrebă Chelsea.

   - E o poveste lungă. Însă, în final, i-a făcut să sară de pe o stâncă. I-a omorât pe toți.

   Chelsea și Laurel tăcură, privindu-l pe Tamani cu groază.

   - Probabil nu e cea mai veselă legendă a noastră, spuse Tamani stânjenit.

   - Și legendele despre Camelot? continuă Chelsea, revenindu-și prima.

   Ochii îi sclipeau într-un fel care îi dădu de înțeles lui Tamani că asta își dorise să întrebe de la bun început.

   - Ce-i cu ele?

   - Laurel mi-a spus ce i-ai povestit tu, că regele Arthur a existat și toate celelalte. Dar restul? Lancelor? Guinevere? Masa rotundă?

   Tamani șovăi. Nu prea ar fi vrut să spună povestea, mai ales nu în prezența lui David. Dar ar fi fost și mai ciudat dacă nu ar fi spus-o, acum că Chelsea îl stârnise.

   - Laurel ți-a povestit despre Malefice, nu?

   - Da, spuse Chelsea, fascinată.

   - Deci știi că Beneficele s-au aliat cu Regele Arthur?

   - Da. Și, confrom obiceiurilor omenești, alianța a fost pecetluită cu o căsătorie.

   - Cum adică, înntre un om și o zână? întrebă Chelsea.

   - Da, exact, chicoti Tamani. Guinevere era o zână de primăvară, la fel ca mine.

   Chelsea făcu ochii mari.

   - Dar credeam că scopul unei alianțe prin căsătorie era să producă un moștenitor care să conducă ambele regate...

   - Nu știm exact dacă Beneficele cunoșteau faptul că Guinevere nu poate face copii cu Arthur. Pe atunci eram mai puțin sofisticați. Dar e posibil ca ele să fi știut și, pur și simplu... să fi neglijat să-i spună lui Arthur.

   Chelsea rămase cu gura căscată.

   - Au fost multe zâne la curtea lui Arthur, inclusiv Nimue și fiul ei, Lancelor. Lancelor era prietenul lui Arthur, dar mai era și Fear-gleidhidh al lui Guinevere.

   - Ce era?

   Pe Tamani îl năpădi un sentiment de mândrie că Laurel nu împărătșise această expresie cu prietenii ei.

   - Înseamnă paznic. Gardă de corp. 

   - Deci Guinevere s-a măritat cu Arthur și, când paznicul ei și-a băgat nasul și a furat-o, s-a zis cu Camelotul?

   Toți ridicară capul. Vorbise David.

   - N-ai decât să crezi ce vrei, spuse Tamani pe un ton ferm, dar Arthur nu avea grija lui Lancelor. Când a devenit clar că regele și Guinevere nu pot avea copii, mulți cavaleri au acuzat-o de vrăjitorie. Guinevere a căutat la Lancelot dragoste și siguranță. Dar lucrurile în Camelor mergeau prost deja, și e de ajuns să știți că Guinevere a fost aproape arsă pe rug înainte ca Lancelot s-o salveze și s-o aducă înapoi în Avalon.

   - Și dacă Lancelot n-ar fi existat deloc? întrebă David. Dacă Guinevere ar fi avut ocazia să îndrepte lucrurile cu Arthur? Mie tot mi se pare că Lancelot a fost de vină.

   Tamani le văzu pe Laurel și pe Chelsea schimbând o privire. Era limpede că nimeni nu mai vorbea despre Lancelot și despre Guinevere. Nevrând s-o supere pe Laurel, pretinse că își verifică telefonul și se ridică.

   - Poate, spuse el. Dar Arthur a fost un rege măreț, mai ales pentru un om, și, după părerea mea, ar fi preferat să piardă o bătălie decât să aibă parte de o victorie ușoară.

   Se uită lung la David, apoi zâmbi.

   - Mă întorc repede, spuse el.

   Apoi ieși din încăpere, închizând ușa în urma lui fără să mai privească înapoi.

Capitolul 17

         Laurel ieși de pe ringul umed și supraîncălzit și intră în toaleta mai puțin încălzită, dar intens parfumată. Se uită pe sub ușile de la cabine, dar nu era nimeni acolo.

   Singură, se întinse cu grijă și își aranjă bluza peste floare - care o durea puțin pentru că fusese legată atâtea zile la rând - apoi oftă și își sprijini capul de oglinda răcoroasă. Durerea de cap îi revenise și mai puternică.

   „Asta ca să mă învăț minte să mai stau trează atât de mult după apusul soarelui.”

   Dar nu mai era decât jumătate de oră până la final. Era bucuroasă că la bal domnea o atmosferă relaxată; toată lumea se îmbrăcase în tricouri. Nu se simțea în stare să facă față unui bal elegant.

   Toate cele 3 cupluri începuseră seara în bucătăria lui Laurel, cu aperitivele făcute în casă de mama ei. Pentru Laurel fusese interesant s-o privească pe Yuki cu coada ochiului.

   Ridicase aperitivele la nas cu grijă, încercând să-și dea seama ce conțin înainte să muște șovăitoare din ele. De fapt, era destul de drăguță. Foarte timidă, dar Laurel o simțea că ascunde mai mult de atât.

   După gustări, se înghesuiră cu toții în decapotabilă. Fusese ideea lui Tamani, ca să rămână toți la un loc. Slavă Domnului că avea banchete!

   Laurel lăsă apa să-i curgă în neștire peste vârfurile degetelor, până când auzi una dintre melodiile ei preferate.Simțindu-se revigorată, se întoarse pe ring și îl căută pe David. Cu un mârâit jucăuș, îi sări în spinare.

   El o apucă de brațe și se aplecă în față, ridicând-o sus și făcând-o să chițăie. Apoi o răsuci și o trase la pieptul lui, lipindu-și nasul de al ei.

   - Dansezi? șopti el.

   Ea zâmbi și dădu din cap.

   David o luă de mână și o trase spre centrul ringului de dans. Laurel se cuibări la pieptul lui și el o ținu strâns, cuprinzând-o cu brațele, unul deasupra florii și unul dedesubt.

   Zâmbea și o învârtea în ritmul muzicii. Ea râdea și-i plăcea felul în care se învolburau luminile când se uita în sus. Era la a treia piruietă, când îl văzu cu coada ochiului pe Tamani. Dansa cu Yuki, la numai câțiva pași distanță.

   Pe toată durata serii, cei 2 dansaseră precauți, cu stânjeneală tipică primei întâlniri, păstrând o distanță de câțiva centimetri între ei. Acum Yuki se apropiase de Tamani și își sprijinise tâmpla de obrazul lui. El își atârnase brațele lejer pe spatele ei și fruntea îi era încruntată, dar nu se ținea departe de ea. Nu o împingea de lângă el. Când Laurel îl privi, el oftă și își lăsă capul pe al lui Yuki.

   Se roteau încet, și deodată privirea lui Tamani o întâlni pe a lui Laurel. Ea se așteptase ca el să ia un aer vinovat, să se dea înapoi și să se smulgă din îmbrățișarea lui Yuki. Dar nu se întâmplă nimic. Privirea lui era directă, calmă, fără urmă de emoție. Apoi, intenționat, închise ochii și își puse înapoi obrazul pe fruntea lui Yuki.

   Ceva în interiorul lui Laurel îngheță.

   David o trase înapoi, cu fața spre el. Laurel îl privi, și el îi zâmbi cu căldură. Nu văzuse momentul acela - groaznic, înfiorător. Laurel se sili să-i surâdă și ea. Apoi melodia lentă se transformă într-o piesă zgomotoasă și săltăreață.

   David își împleti degetele cu ale ei și amândoi se îndreptară spre marginea ringului de dans. Laurel se strădui să nu se întoarcă și să nu privească în jur. Când se opriră și ea se putu întoarce fără să-i trezească lui David bănuieli, se roti și cercetă încăperea aglomerată în căutarea lui Tamani.

   Îl reperă într-un final în partea cealaltă a sălii, râzând la ceva ce-i povestea Yuki.

   - David, spuse Laurel, abia reușind să zâmbească.

   I se pusese un nod în gât.

   - Mai sunt doar vreo 15 minute din bal, crezi că am putea să plecăm ceva mai devreme?

   David se uită îngrijorat la ea.

   - Ești bine?

   - Da, răspunse ea încă zâmbind. Doar că mă doare capul. Sinceră să fiu, m-a cam durut toată seara.

   Râse scurt.

   - Aș putea să jur că am alergie la școala asta.  Iar muzica tare nu-mi face bine.

   - Sigur, spuse David. 

   Apoi, trăgând-o mai aproape de el, îi șopti la ureche:

   - După ultimul dans oricum se cam sparge petrecerea. Mă duc să-i pun lui Tam, zise el râzând. Îmi imaginez că el și Yuki sunt gata de plecare, fie că o recunosc, fie că nu.

   Se întoarse să plece, însă Laurel se întinse și-l luă de mână, trăgându-l înapoi.

   - Nu putem să mergem pe jos? întrebă ea. Nu sunt decât vreo 700 de metri până la mine acasă. Înainte să avem amândoi mașini mergeam pe jos tot timpul.

   David deveni serios.

   - Ești sigură? Credeam că trebuie să stăm cu toții la un loc.

   - Da, dar...

   Ochii lui Laurel fugiră către Tamani. El încă nu-i văzuse, însă era doar o chestiune de timp până avea să-i observe.

   - N-a mai apărut vreun pericol real de luni de zile. Probabil că sunt, nu știu, 1 milion de santinele în oraș.

   - Și cel puțin un trol, completă David.

   - Și, în plus, spuse Laurel, ignorându-i comentariul, nu plec niciodată fără credincioasa mea trusă, spuse ea arătând către garderobă și luându-și geanta. O să fim în siguranță. Te rog! N-am fost deloc singuri în seara asta. Vreau și eu puțin liniște.

   - E frig.

   Laurel zâmbi larg.

   - Îți țin eu de cald.

   - Ba nu, tu ai practic sângele rece, spuse el râzând.

   Însă își luă jacheta din cuier și îi puse un braț pe spate, conducând-o spre ușile duble care duceau afară din sala de sport.

   Laurel avu un sentiment uriaș de ușurare când ieși din sala de sport și intră în atriumul liniștit, unde nu erau decât câteva persoane.

   - Mulțumesc! spuse Laurel și arătă spre ușile din spate. Hai s-o luăm pe aici!

   Nu apucară să facă decât câțiva pași și ușile sălii de sport se deschiseră brusc, izbindu-se de pereți. Laurel și David se întoarseră și-l văzură pe Tamani năpustindu-se afară din sală în căutarea lui Laurel.

   - Aici erați, spuse el imediat ce fu suficient de aproape ca ei să-l audă. Unde vă duceți?

   - Merg acasă, spuse Laurel, evitând contactul vizual. Mergem acasă. Nu e așa departe. Voi puteți să stați până se termină balul.

   - Pe naiba! spuse Tamani cu vocea încordată.

   - Hei! îl avertiză David. Termină!

   Tamani oftă și coborî tonul.

   - Laurel, te rog să aștepți. Este datoria mea să te protejez și nu pot să fac asta dacă pleci singură în miezul nopții.

   - Nu e singură, în contrazise David.

   - E ca și cum ar fi. Tu nu poți s-o protejezi.

   - Am...

   - Nici măcar să nu încerci să pretinzi că ai arma în seara asta, i-o tăie Tamani. Te-am verificat mai devreme.

   David închise gura.

   „Oare cât de des mai poartă David arma la el?” se întrebă Laurel.

   Tamani își încleștă și descleștă pumnii, după care ridică privirea. Arăta neverosimil de calm.

   - Nu încerc să-ți stau în cale, David. Pur și simplu trebuie să ne urmăm planul, indiferent cât de sigure par lucrurile în momentul de față. Te rog să aștepți până îi adun și pe ceilalți și mergem acasă cu mașina. Și apoi vă las... să faceți ce vreți. Dar dați-mi voie să vă duc acasă în siguranță. Vă rog!

   Laurel ridică privirea către David, însă știa că el avea să fie de partea lui Tamani. Nici el nu agrease din start mersul pe jos până acasă.

   - Bine, spuse ea dându-se bătută.

   - Mulțumesc!

   Tamani se întoarse și intră în grabă în sala de sport.

   Imediat ce ușile se închiseră în urma lui, Laurel simți mâna lui David pe umăr.

   - Îmi pare rău că n-am ajuns suficient de departe, spuse el.

   Apoi, după un moment de ezitare, adăugă:

   - Dar mă simt într-adevăr mai bine așa.

   - N-o să se întâmple nimic! spuse Laurel exasperată. Nu s-a mai întâmplat nimic de luni întregi. N-o să se întâmple tocmai în seara asta!

   - Știu, spuse David, ținând-o de ambele mâini. Dar n-are ce să strice dacă suntem prudenți. Odată ajunși acasă putem să-i expediem pe toți și noi doi să ne punem un film și să uităm de toate celelalte, bine? Încă 10 minute și o să fim doar noi doi, OK?

   Laurel dădu din cap, incapabilă să vorbească. Exact asta își dorea. Exact de asta avea nevoie - de o noapte cu David.

   În scurt timp, Tamani îi aduse pe ceilalți 3 afară din sala de sport.

   Laurel se strădui să zâmbească și se uită la ei.

   - Îmi pare rău că sunt așa sparge chef, spuse ea veselă. Am o durere groaznică de cap, iar muzica nu face decât s-o înrăutățească.

   - Nicio problemă, spuse Chelsea, luând-o de un braț. Dansul aproape că s-a terminat oricum.

   După un moment de comunicare fără cuvinte cu Chelsea, Laurel urcă pe bancheta din spate a mașinii ca să se așeze între cei 2 băieți. Chelsea se sui în față cu Yuki și Tamani. 

   După ce-i aruncă o privire lungă și întrebătoare, Tamani se așeză pe scaunul șoferului și porni mașina.

   Cam la jumătatea unei porțiuni goale de șosea, Laurel văzu cu colțul ochiului o umbră imensă țâșnind în fața mașinii lui Tamani. Nici nu avu timp să țipe că frânele lui Tamani scrșniră - prea târziu încă. Mașina se lovi de ceva cu o bufnitură îngrozitoare, iar Laurel fu aruncată cu putere în centura de siguranță, care îi intră în umăr, apoi o trase înapoi și o izbi de scaun.

   Lângă ea, David înjura și trăgea de centură. Laurel văzu airbagurile dezumflate în fața lui Tamani și a lui Chelsea.

   Airbaguri.

   Centuri de siguranță.

   Yuki.

   Portierele se deschideau, toată lumea se elibera din centuri, însă Laurel n-o văzu decât pe Yuki, care se izbise de bord, gemând și începând să se ridice. Picături limpezi de sevă îi curgeau din frunte. Niciunul dintre băieți nu era atent. Ieșiseră toți afară să vadă ce lovise Tamani. Laurel trebuia să facă ceva. Era prea periculos dacă Ryan ar fi văzut toate astea.

   - Chelsea, dă-mi bluza ta! spuse Laurel printre dinți, întinzându-se peste scaun.

   - Dar...

   - Acum! țipă Laurel, nemulțumită că n-avea cum să-i explice faptul că nu o putea folosi pe a ei din cauza florii.

   Chelsea ezită, apoi își trase bluza peste cap, rămânând într-o bustieră neagră de dantelă. Cerându-și scuze din priviri, Laurel luă bluza și se aplecă înainte, apăsând-o pe fruntea lui Yuki.

   - Ce e? bombăni Yuki clipind.

   - Nu te mișca! spuse Laurel încet. Ne-am lovit de ceva și te-ai tăiat la cap. Trebuie să stai nemișcată, altfel or să afle toți, spuse ea, încercând să sublinieze ultimele cuvinte.

   Yuki făcu ochii mari, după care dădu din cap și se chirci de durere.

   - Au! spuse ea printre dinți încleștați când durerea îi covârși sentimentul de dezorientare.

   Laurel se uită în sus, auzind țipete din fața mașinii. Luminate de farurile superioare ale decapotabilei văzu 3 siluete îmbrăcate în salopete bleumarin spălăcite, cu fețe asimetrice și mârâitoare care-i trădau imediat.

   Troli.

   Apoi, brusc, cineva zbură prin aer, lovindu-se de capota mașinii. Capul i se lovi tare de parbriz, adăugând o crăpătură în formă de stea la spărturile pe care deja pe provocase Yuki.

   - Ryan! țipă Chelsea, însă Ryan își lăsă capul pe o parte și clipi des, după care închise ochii de tot.

   - Dați-ne fata, mârâi unul din troli, și nimeni altcineva nu va mai fi rănit.

   Tamani sări înainte și-l pocni zdravăn în cap. Creatura se dezechilibră ușor, iar Tamani sări într-o parte, ferindu-se de lovitura stângace a unui trol.

   - Chelsea! spuse Laurel tăios. Ia bluza și ține-o pe capul lui Yuki!

   - Nu pot, refuză Chelsea încercând să treacă peste ea. Trebuie să... Ryan... trebuie să mă duc...

   Laurel o prinse de braț.

   - Chelsea, dacă ieși acum din mașină, n-ai să faci decât să le atragi atenția asupra lui. Trebuie să rămâi aici să mă ajuți. E cea mai bună metodă de a-l ajuta pe el.

   Chelsea o privi cu ochii mari și plini de spaimă, însă încuviință.

   - Bine.

   - Acum ia-mi locul!

   Mâna caldă a lui Chelsea se strecură peste a lui Laurel.

   - Yuki!

   Laurel îi luă fața în mâini, încercând să o facă să se concentreze, însă fata avea în continuare privirea pierdută.

   - Ia-ți telefonul și sun-o pe Klea!

   N-ar fi avut cum să ascundă întâmplarea asta de Klea, așa că puteau măcar să profite de ajutorul ei.

   Laurel sări pe bancheta din spate și-și luă geanta, cotrobăind prin ea în căutarea unei sfere din sticlă de zahăr de mărimea unei bile de la damele chinezești.

   O strânse în pumn, după care deschise portiera și alergă spre botul mașinii. Exact când trecea pe lângă faruri, cineva o prinse de talie și o doborî la pământ. În cădere, Laurel aruncă sfera la picioarele lui Tamani și o auzi cum se sparge.

   Un fum gros ieși în rotocoale din trotuar, înghițind luptătorii într-o ceață care refracta luminile farurilor. Imediat, Laurel își întoarse umărul și își pocni cu putere atacatorul cu cotul.

   David mârâi și o prinse de braț, ferindu-se de a doua lovitură.

   - Sunt eu! spuse el cu vocea strangulată. Nu puteam să-i las să te vadă.

   - Iartă-mă! șopti Laurel, îndreptându-și din nou atenția către porțiunea de șosea învăluită în fum.

   Era atât de dens, că nu se mai vedea deloc mișcare prin el. 

   O siluetă ieși împleticindu-se din fum. Un trol? Laurel își încleștă mâinile, plină de speranță. Însă, după un pas greșit, silueta se îndreptă iar. Era Tamani.

   Se lipi de capota mașinii și ridică picioarele ca să-i lovească tare pe 2 troli care-l urmăreau. Amândoi căzură pe spate, dându-i suficient timp să scoată două cuțite și să deseneze cu unul din ele un arc larg prin aer, care lăsă o dâră de sânge în urma lui. Trolul din fața lui Tamani se evaporă iar în fum, iar acesta din urmă își îndreptă atenția către ceilalți.

   - N-ar fi trebuit să mai poată lupta! spuse Laurel, cuprinsă de panică. Sfera conținea un ser care ataca irisurile animalelor, orbindu-le temporar, însă nu avea niciun efect asupra zânelor. Ar fi trebuit să fie deja inofensivi! David, trebuie să fac ceva!

   Laurel încercă să se ridice de jos, însă brațul lui David o ținea ca o menghină.

   - Ce? Să-i lași să te omoare? șopti David. Crede-mă, cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să stai unde ești.

   Avea dreptate, însă Laurel se simți ca o trădătoare în timp ce se apleca la loc, ascunsă în siguranță în brațele lui David, privindu-l pe Tamani cum luptă pentru viața lui. Pentru viața lor.

   Îl văzu răsucindu-se, întorcându-se și simulând un atac, auzi scrâșnetul cuțitelor ce tăiau aerul, mârâiturile trolilor când Tamani înfipse lamele în carnea lor. Era rapid, însă Laurel știa că trebuia să fie - una sau două lovituri primite de la troli ar fi fost suficiente pentru ca totul să ia sfârșit.

   Lupta nu putea să fi durat mai mult de 30 de secunde, însă lui Laurel i se păru că trecuseră ore întregi până când unul dintre troli scoase un scâncet subțire și se prăbuși la pământ. Ceilalți 2 se îndepărtară de mașină și o luară către pădure.

   Laurel se iți de după roată, așteptând următorul val de troli, însă în jur se instaurase liniștea.

   Se uită prin portieră la bancheta unde Chelsea stătea cu bluza încă apăsată pe capul lui Yuki, cu ochii fixați asupra lui Ryan, care zăcea nemișcat pe capotă. Aplecat, cu mâinile pe genunchi, Tamani încerca să-și tragă răsuflarea.

   - Tam! spuse Laurel disperată, cu o voce spartă, și se ridică.

   Ochii lui se îndreptară spre ea, însă doar pentru o clipă.

   - David, strigă el, vârându-și brațele sub trolul căzut, ajută-mă! Repede!

   David alergă să-l ajute. Ridicară trolul greoi, după care îl împinseră pe o latură a drumului și-l ascunseră în spatele unui gard.

   - Mă ocup eu de el mai târziu, spuse Tamani alrgând înapoi spre mașină. Acum pe ăsta.

   Laurel reuși pentru prima oară să vadă ce sărise în fața mașinii. Era în mod clar un cadavru. Ochii lipsiți de viață, nasul bulbos, părul rar îi iscară fiori pe șira spinării. Purta numai zdrențe și arăta mai degrabă a animal decât a om - la fel ca Bess, trolul pe care Barnes îl ținuse în laț ca pe un câine.

   - Un neînsemnat, spuse Tamani. Un sacrificiu. Știau că avea să moară, așa că l-au azvârlit oricum. Ajută-mă, David!

   Apucă trolul pe sub brațe, iar David îi luă picioarele mici și grase, întorcându-și capul într-o parte ca să evite să se uite la el sau să-i simtă mirosul.

    Se întoarseră în fugă la mașină exact în clipa când Ryan scoase un geamăt și încercă să se rostogolească.

   - Se trezește, spuse Laurel, apucându-l pe David strâns de braț. Trebuie să-l ducem înapoi în mașină, altfel o să-și dea seama.

   David își aruncă un braț peste pieptul lui Ryan și-l târî de pe capotă, aruncându-l cam stângaci pe bancheta din spate a decapotabilei.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Ryan, cu mâinile încleștare la ceafă.

   Laurel aproape simți cum toți ceilalți își țineau respirația.

   - Un accident de mașină, spuse ea șovăielnică. Te-ai lovit la cap.

   Ryan gemu și întrebă:

   - O să mă aleg mâine cu o vânătaie, nu?

   Închise ochii și mai bombăni ceva, însă părea să-și piardă iar cunoștința.

   Asta-i făcu pe toți să-și revină. Tamani le examină pe Chelsea și pe Yuki.

   - Ești bine? o întrebă el pe Yuki pe un ton grăbit.

   - E bine, spuse Chelsea. A sunat-o pe Klea. Însă pare să fie departe de aici.

   Tamani oftă.

   - David! spuse el, întorcându-se.

   David stătea încremenit, uitându-se la Chelsea, care era pe jumătate dezbrăcată. Arăta absolut terifiat.

   - David! spuse Tamani mai tare, atingându-i umărul.

   David privi în sus imediat, îmbujorându-se.

   - Trebuie să plecați de-aici acum, înainte să apară cineva să vadă ce s-a întâmplat, spuse Tamani în șoaptă, pentru ca Yuki să nu-l audă.

   - Tu unde te duci? întrebă Laurel.

   - Eu trebuie să-i urmăresc. Tu trebuie să ajungi acasă.

   - Dar mașina...

   - Încă merge, spuse el, punându-i cheile în mâini. Te rog să pleci. Du-i la tine acasă! Acolo o să fiți cu toții în siguranță. 

   Dădu să se întoarcă, dar Laurel îl apucă de braț.

   - Tam, eu...

   Smți un fulger în cap. Căzu în genunchi și își apăsă mâinile pe tâmple, căci o durere chinuitoare îi sfâșia creierii. Voia să țipe, încercă să țipe. Oare țipa? Nu-și dădea seama. Nu auzea decât un zgomot îngrozitor și fără sens.

   Durerea încetă imediat, la fel de brusc cum începuse.

   Laurel se prăbuși pe stradă, copleșită de absența uluitor de bruscă a durerii. Îi tremurau picioarele și îi luă câteva secunde ca să-și dea seama că era udă leoarcă, pentru că tot corpul îi transpirase instantaneu - lucru care nu i se mai întâmplase până atunci. Cineva o striga pe nme. David? Tamani? Nu-i era clar.

   Încercă să deschidă buzele să răăspundă, însă nu putea să le miște. În colțul ochilor i se strecură întunericul, iar ea îl primi. Simți cum o pereche de brațe se arcuiește sub ea, ridicând-o, apoi pleoapele îi zvâcniră și se lăsă cuprinsă de beznă.

Capitolul 18

     Tamani privi îngrozit cum Laurel cade. Îi cercertă corpul să vadă dacă se rănise, dar nu observă nimic.

   - David, spuse el alergând repede spre portbagaj și băgând cheia în încuietoare, ridic-o, pune-o pe bancheta din spate!

   - N-ar trebui s-o mișcăm, spuse David lăsându-se pe vine lângă ea.

   - Și ce-ai de gând să faci? strigă Tamani, ieșindu-și din fire. Să chemi salvarea? Lucrul cel mai important acum este să o ducem departe de aici. Pune-o în mașină!

   David o ridică șovăielnic și o așeză lângă Ryan, care era încă inconștient.

   - Și acum ce facem? întrebă el, uitându-se la Tamani.

   Tamani aruncă o privire spre centura lui cu accesorii, care îl aștepta în portbagaj. Îl auzea pe Shar în minte îndemnându-l să o ia și să îi urmărească pe troli. Era ceea ce-i dicta pregătirea lui de santinelă. Însă, cu toate că întinse mâna după centură, știu că n-avea s-o poată face. Laurel era inconștientă pe bancheta din spate a mașinii lui. N-o putea lăsa în starea asta, la fel cum nu-și putea smulge un braț.

   Mârâi și trânti capota portbagajului.

   - Urcă! se răsti el la David.

   Se așeză la volan și-și ținu respirația când întoarse cheia în contact. Imediat ce motorul porni, apăsă accelerația. Voia să ajungă cât mai repede în siguranță, acasă la Laurel.

   - Când ajungem acolo vreau să intre toată lumea înăuntru, spuse el tăios, cu doar câteva momente înainte să cotească pe aleea din fața casei. Vedem apoi ce facem mai departe. O iau eu pe Yuki, adăugă el mai încet, amintindu-și că, deși fata ava ochii închiși, era foarte posibil să audă ce vorbeau.

   Parcă în curbă și opri motorul. Chelsea i-o dădu cu grijă pe Yuki și fugi să deschidă ușa de la intrare. Tamani o preluă pe Yuki în brațele lui și o strânse la piept, privind gelos cu coada ochiului cum David făcea același lucru cu Laurel. Chelsea reușise să lege bluza în jurul capului lui Yuki astfel încât aceasta să nu-i cadă, iar Yuki să creadă că viața ei secretă rămăsese în continuare ascunsă celorlalți.

   Când ajunseră la ușă, Chelsea îl conducea deja pe tatăl lui Laurel spre mașina boțită. Era îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de pijama și un tricou. Venea să-i ajute cu Ryan.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă îngrozită mama lui Laurel din prag.

   - Am dat peste o căprioară, spuse Tamani, înainte ca oricine altcineva să apuce să răspundă.

   Se uită cu subînțeles la mama lui Laurel, până când ea nu mai păru așa sceptică și dădu din cap în semn că pricepuse. Le arătă apoi către un fotoliu unde Tamani o așeză pe Yuki, în timp ce David o punea pe Laurel pe canapea. Mama ei se ghemui imediat lângă ea, mângâind-o pe cap.

   Tatăl lui Laurel și Chelsea apărură în prag, ținându-l pe Ryan de după gât, Era din nou treaz, însă destul de dezorientat.

   - Ai mașina? o întrebă Tamani pe Chelsea.

   Ea clătină din cap.

   - M-a luat David cu mașina mai devreme.

   - Ryan are?

   Chelsea dădu din cap aproape convulsiv.

   - Camioneta lui e aici.

   - Ia-i cheile și du-l acasă!

   Tamani dădu să se întoarcă, însă Chelsea îl cuprinse cu putere de braț.

   - Ce-am să le spun părinților lui?

   - Că am dat peste o căprioară.

   - Nu-i bine să-l cărăm de colo, colo după un accident de mașină. Ar trebui să mergem la spital. E posibil să fi suferit o comoție.

   - Fă tot ce e encesar, spuse Tamani aplecându-se mai aproape de urechea ei, atâta timp cât toată lumea află că am dat peste o căprioară.

   Se opri să-și dea jos cămașa cu nasturi ca să i-o pună lui Chelsea pe umeri și se uită în ochii ei.

   - O fată care a făcut câte ai făcut tu în seara asta poate să mai facă încă un lucru pentru mine.

   Pe fața lui Chelsea se întinse un zâmbet larg și Tamani știu că spusese ceea ce trebuia.

   - Și o să am grijă să fii pusă la curent cu toate, adăugă el, știind că acesta era singurul lucru care o mai ținea în loc.

   Chelsea dădu din cap, după care îl lăsă pe tatăl lui Laurel să-l țină pe Ryan cât timp ea își puse cămașa lui Tamani și se încheie în grabă la nasturi. 

   În vreme ce Ryan era ajutat să urce în camioneta lui, Tamani se întoarse către cei rămași și încercă să evalueze pagubele. Laurel era încă inconștientă, însă Yuki privea încăperea de sub pleoapele întredeschise.

   Tamani se uită la ea fără ca ea să-l observe.

   Imediat după ce Laurel căzuse, se uitase la Yuki, pe care o surprinsese cu ochii ațintiți asupra lui Laurel. Observase atunci o strălucire în ochii ei, ceva ce nu-i plăcuse. Poate că era el paranoic, însă Yuki părea să fie urmărită de coincidență cam la fel ca și Klea. Iar coincidențele nu erau un lucru în care Tamani să aibă încredere.

   Trolii ceruseră „fata”. Dar la care dintre ele se referiseră? Fu tentat pentru a cine știe câta oară să-și folosească talentul de ademenitor cu Yuki și să-i pună întrebările edificatoare. Dar identitatea lui secretă era unul dintre puținele avantaje pe care le aveau asupra ei - presupunând că mai era de-acum un secret. Cele petrecute în seara aceasta cu siguranță îi dădeau motive să se îndoiască.

   Când Yuki își îndreptă privirea spre el, Tamani se prefăcu imediat îngrijorat și se lăsă în genunchi lângă ea.

   - Ești bine?

   Yuki zâmbi, iar el se chinui să zâmbească la rândul lui.

   - Sunt mai bine acum, spuse ea puțin răgușită. 

   Își duse o mână la capul încă înfășurat în bluza lui Chelsea.

   - Ce s-a întâmplat?

   Tamani șovăi să răspundă.

   - Am dat peste o căprioară, spuse el într-un final. Te-ai lovit la cap.

   Se aplecă, hotărât să o preseze puțin cât încă era dezorientată.

   - Chelsea te-a pansat. Vrei să mă uit la rană?

   - Nu, spuse ea repede, cu ochii măriți.

   Apoi expresie îi deveni neutră.

   „S-a pus iar în gardă.”

   - E în regulă, adăugă, revenind la tonul calm de dinainte. Klea o să fie aici dintr-o clipă în alta. O să aibă ea grijă de mine.

   Tamani se strădui să încuviințeze din cap. Faptul că Yuki o chemase pe Klea îi oferea o bună ocazie s-o urmărească, însă Laurel era încă inconștientă, și mai erau și trolii aceia de urmărit, ca să nu mai vorbim de Ryan, care nu părea să-și amintească momentul în care îi înfruntaseră pe troli.

   Tamani se strâmbă. Era legat de mâini și de picioare.

   - Laurel mi-a spus s-o sun pe Klea, continuă Yuki, părând să-i interptreteze greșit expresia. Nu-mi amintesc exact ce i-am spus, însă vine.

   - Ar trebui să aducem niște prosoape de hârtie sau ceva, spuse David, reluându-și brusc vocea.

   Yuki duse imediat mâna la cap.

   - E în regulă, spuse ea tăios. Mi-e bine așa.

   - Da, dar Chelsea probabil că-și va vrea bluza, o presă David.

   Se uită la Tamani, după care se aplecă mai aproape de Yuki și-i șopti ceva la ureche.După o clipă, Yuki dădu din cap, iar el ieși din încăpere.

   - Cum e Laurel, s-a lovit și ea la cap? întrebă Yuki după un moment de tăcere stânjenitoare.

   -Nu-ți amintești?

   Yuki clătină încet din cap.

   - Nu tocmai, îmi amintesc doar de fum, de voci și...

   Se opri.

   - Laurel a leșinat sau ceva de genul ăsta.

   - Da, cred că s-a lovit de ceva în timpul accidentului și pur și simplu n-a simțit efectul până când nu s-a terminat totul. Știi, adrenalina, spuse Tamani zâmbind amar.

   Însă Yuki nu răspunse.

   David se întoarse din bucătărie cu o rolă de prosoape de bucătărie.

   - Îmi faci și mie puțin loc? îi vorbi el tăios lui Tamani.

   Tamani se dădu înapoi, neștiind exact ce punea David la cale. În mod clar ăi spusese ceva lui Yuki, probabil o anunțase că știa ce-i cu ea. Sau cel puțin că știa despre sângele ei neomenesc. Iar acesta era o informație pe care Tamani nu fusese dispus s-o împărtășească!

   - Ia uitați pe cine-am găsit eu! spuse tatăl lui Laurel din prag, încercând în mod evident să pară vesel, în ciuda emoțiilor prin care trecuse. A sosit tocmai când plecau Chelsea și Ryan. Klea, corect? Laurel ne-a povestit... ăăăă.... foarte multe lucruri despre tine.

   Tamani nu știu dacă era mai mult speriat sau intrigat când se întoarse să o salute pe Klea pentru prima oară. Arăta exact așa cum o descrisese Laurel: îmbrăcată complet în negru, cu părul scurt castaniu-roșcat și ochelari de soare. Eraman o aură intimidantă, și Tamani își imagină că le simte pe santinelele lui Laurel apropiindu-se.

   Le privi pe Klea și pe Yuki cât putu de discret. În cele două-trei secunde până când Klea întrebă „Ești bine”, între ele mai avu loc o conversație tacită pe care Tamani ar fi dat orice să o poată descifra.

   - Cred că da, spuse Yuki, dând încet din cap.

   Tamani îi studie ochii deznădăjduiți, umerii tensionați. Tocmai petrecuse 3 ore cu Yuki - timp în care avuseseră un aciident de mașină și fuseseră atacați de troli - și n-o văzuse niciodată atât de înspăimântată ca acum.

   Pentru că Yuki petrecea atât de mult timp singură, Tamani nu luase niciodată în calcul posibilitatea ca ea să fie prizoniera Kleei. Se gândise că e poate o unealtă, dar niciodată prizonieră. Însă, văzând-o acum...

   - S-a tăiat la cap, spuse David, iar Tamani observă că ținea cu grijă, dar relaxat, bluza murdară la spate. Eu și Chelsea am ajutat-o să se spele, spuse el întâlnind privirea Kleei și vorbind cu subînțeles.

   Tamani văzu cum Klea își ridică sprâncenele puțin peste rama ochelarilor, după care dă din cap.

   - Bine, spuse ea, răspunzând în mod evident nu la cuvintele pe care David le rostise.

   Se întoarse apoi către Tamani, ca și cum i-ar fi simțit privirea ațintită asupra ei.

   - Și tu cine ești? întrebă ea fără să facă vreun efort să-și ascundă suspiciunea.

   - Eu sunt Tam, spuse Tamani în grabă, întinzându-i mâna înmănușată. Prietenul lui Yuki. Iar tu trebuie să fii gazda ei sau... ăăă... rudă cu ea?

   Klea se uită un moment lung la mâna lui Tamani, apoi i-o strânse cât putu de scurt.

   - Sunt din Scoția, adăugă Tamani, schimbându-și puțin accentul. Eu și Yuki suntem amândoi străini. Ne-am întâlnit în prima zi. Eu...

   Își coborî privirea, afișând o expresie timidă. 

   - Eu conduceam. Îmi pare nespus de rău.

   - Se mai întâmplă, spuse Klea, tăindu-i-o. Acum trebuie s-o duc pe Yuki acasă.

   Se îndreptă către fotoliu, dar se opri când trecu pe lângă Laurel.

   - Se simte bine? întrebă ea, părând realmente îngrijorată.

   - Așteptam doar să veniți să o luați pe Yuki ca apoi să o ducem la spital, minți tatăl lui Laurel repede, ușor și natural.

   - Bineînțeles! spuse Klea răstit. Nu vă rețin.

   O ajută pe Yuki să se ridice, punându-și o mână peste a ei și apăsându-i prosoapele de hârtie pe frunte.

   - O să vă sun să văd cum se simte Laurel în zilele următoare, spuse ea, adresându-se vag tuturor celor prezenți.

   - Sigur, murmură mama lui Laurel. Trebuie totuși să o ducem la un doctor.

   - Absolut, spuse Klea, împingând-o pe Yuki spre ieșire.

   Ușa se închise în urma lor și toată lumea din cameră răsuflă ușurată.

   Cu excepția lui Tamani.

   El alergă spre fereastră și privi atent afară, observând cum Klea o urcă pe Yuki în mașina ei - un model negru lucios cu două uși, care arăta, chiar și pentru ochiul neavizat al lui Tamani, extrem de rapidă - după care pleacă. Își îndreptă din nou atenția către restul camerei doar atunci când văzu câteva siluete întunecate și agere mișcându-se pe sub stâlpii de lumină.

   - David, ce-a fost în capul tău? vru Tamani să știe. Nu ne-ai spus nimic din ce-aveai de gând să faci!

   - A meritat, spuse David scoțând cămașa de la spate. Am păstrat asta.

   - Nu știu cum să-ți spun, dar cred că, până la urmă, Chelsea ar fi supraviețuit și fără bluza aia, spuse Tamani. Sincer să fiu, judecând după pasiunea cu care colecționează suvenire de zâne, eu nu mă aștept să-mi mai primesc cămașa înapoi.

   - N-ai înțeles, ripostă David. Am tot încercat să luăm o probă, nu? Bluza asa e năclăită de seva ei!

   Tamani rămase mut timp de o secundă. Era atât de simplu, atât de evident, atât de...

   - Genial! rosti el morocănos.

   David zâmbi larg.

   - Mamă!

   Vocea lui Laurel era răgușită și slăbită, însă o auzi toată lumea.

   Părinții ei alergară lângă canapea, iar David se aplecă peste ea, sorbindu-i cuvintele. Tamani se strădui să rămână acolo unde era, simțindu-se și mai exclus decât fusese la bal, când o privise la Laurel învârtindu-se în brațele lui David.

   - Cum am ajuns aici? întrebă ea dezorientată.

   - Te-am adus după accident, spuse David blând.

   Laurel rămase întinsă, aparent puțin derutată. Mama ei o strânse de mână și se întoarse către Tamani.

   - Dar, chiar, ce s-a întâmplat de fapt? întrebă ea. Și nu vreau să aud balivernele cu „am lovit o căprioară”.

   David se uită la Tamani, lăsându-l pe el să aleagă ce să spună.

   Dar Tamani știa că nu conta. Laurel avea să le spună oricum. Așa că trase adânc aer în piept și le relată toată povestea, fără să omită niciun detaliu.

   - Și pur și simplu te-ai prăbușit? întrebă mama lui Laurel după ce termină, mângâiindu-i delicat fața. De ce?

   - Nu știu prea bine, răspunse Laurel vorbind lent și greoi. Totul se terminase, iar eu stăteam acolo, și am avut cea mai groaznică durere de cap din viața mea. Și... și cred că am văzut negru în fața ochilor.

   - Ești sigură că nu te-ai lovit la cap în cădere?

   - Nu cred, spuse Laurel. Eu n-am simțit. Preț de o secundă a fost doar... durerea. Și un zgomot infernal în cap. Și o apăsare puternică. Apoi nimic.

   Tatăl ei se întoarse către Tamani.

   - Pot trolii să provoace una ca asta?

   Tamani nu putu decât să ridice din umeri.

   - Nu știu. Nu s-a mai întâmplat până acum. Se pare însă că mă confrunt destul de des în ultima perioadă cu situații care n-au mai apărut până acum.

   - Poțiunea mea nu a acționat asupra lor, spuse Laurel. Ar fi trebuit să aibă efect.

   După un moment de ezitare, David întrebă:

   - Ai făcut-o tu?

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Nu, spuse ea sec. Nu am făcut-o eu. A făcut-o una dintre zânele de toamnă din calsa avansată. Nu știu cine.

   - Și totuși, e posibil pur și simplu să nu fi fost bună, nu? insistă David.

   - Poțiunile zânelor de toamnă pot oricând să dea greș, recunoscu Laurel.

   Și se opri, amintindu-și.

   - Yuki s-a rănit.

   - Da, spuse David. Klea a venit și a luat-o acum câteva minute.

   - Klea a fost aici? întrebă Laurel încercând să se ridice în șezut.

   Mama ei o ajută, punându-i un braț în jurul umerilor. Laurel închise ochii o secundă, ca și cum ar fi simțit că e pe cale să-și piardă iar cunoștința, iar Tamani făcu un pas involuntar înspre ea, dar ea deschise ochii.

   - N-am avut cum să evit situația, spuse David. Însă i-am dat toți o explicație cât mai succintă și le-am expediat. Klea știe... știe că eu și Chelsea știm de Yuki. Îmi pare rău, n-am știu ce altceva să-i spun.

   - E în regulă, Klea nu mi-a interzis să vă spun și vouă. Ce s-a întâmplat cu Ryan și Chelsea? Unde sunt?

   David ezită.

   - Au plecat acasă cu mașina. Sau poate la spital. Sau, mai bine zi, Chelsea l-a condus pe Ryan. Oriunde s-ar duce, probabil că tatăl lui o să-l cerceteze de contuzii. Și probabil că o să ne țină o morală că n-am sunat la urgențe.

   Laurel ridică din umeri.

   - Pot să suport o predică din partea lui. Mai degrabă așa decât să afle adevărul. Deci... Ryan nu-și amintește nimic?

   - Nu pare să-și amintească, oftă David. Norocul nostru a fost că era foarte dezorientat.

   - Și sigur nu-și amintește de troli? întrebă Tamani.

   - Din câte știu eu, nu, răspunse David.

   - Slavă cerului! Și Yuki? întrebă Laurel.

   David se uită la Tamani.

   - Nu știu, recunoscu Tamani. Și ea părea destul de dezorientată. N-aș putea să bag mâna în foc că i-a văzut pe troli. Dar, pe de altă parte, ar fi putut foarte bine să mintă pentru mine. În orice caz, se comportă ca și cum n-ar ști nimic. Cel puțin cu mine.

   - Dar ce...

   - Ajunge! spuse mama lui Laurel, silindu-și fiica să se întindă iar pe canapea. Trebuie să încetezi să te mai gândești la toți și să te ocupi puțin de tine. Te simți bine?

   Laurel dădu din cap.

   - Da, mă simt bine, spuse ea și chiar arăta mai bine.

   Își înăbuși un căscat.

   - Sunt totuși absolut epuizată. Ăsta-i motivul pentru care am vrut să vin acasă din start, nu?

   Râse superficial, însă zâmbetul îi pieri de pe buze când văzu că nimeni nu râdea cu ea.

   - Bine, spuse mama ei veselă, hai să te culci!

   - Mai e ceva, spuse Tamani repede.

   - Nu în seara asta, îl opri David.

   - S-ar putea ca mâine să fie prea târziu, zise Tamani printre dinți.

   - Nu vă certați! zise Laurel, și tonul ei îl făcu pe Tamani să înțepenească la jumătatea unui pas.

   Bombăni niște scuze și se retrase de lângă David.

   - Despre ce vorbiți? întrebă Laurel slăbită.

   Îngrijorarea din glasul ei îl făcu pe Tamani să-și dorească să o ia în brațe și să o ducă undeva departe de toate. În Avalon, acolo unde nimeni și nimic din toate astea n-ar fi putut-o răni. Se întrebă pentru a milioana oară ce anume din lumea asta - din băiatul acesta - o făcea atât de hotărâtă să rămână. Să se pună mereu în pericol pentru a-i proteja pe ceilalți, când Tamani nu-și dorea decât ca ea să fie în siguranță.

   - Am bluza lui Chelsea, spuse David. Cea pe care a folosit-o ca să bandajeze tăietura lui Yuki. M-am gândit... am zis că ți-ar putea fi de folos ca mostră pentru experiment.

   Laurel făcu ochii mari.

   - Da! David, e perfect!

   Încercă să se ridice, dar se prăbuși la loc pe canapea.

   Și David, și Tamani făcură un pas înainte, cu mâinile întinse. David se uită urât la Tamani. Tamani îi răspunse imediat cu aceeași privire.

   - N-am nimic, zise Laurel. Doar că m-am ridicat prea repede. Am nevoie de mostră, puse ea, și Tamani își dădu seama că se străduia să vorbească deslușit. Trebuie s-o pregătsc înseara asta, altfel va fi prea târziu.

   David ridică bluza.

   - O duc eu sus, spuse el.

   - Te ajut eu, se oferi Tamani în același timp.

   Urmă un moment tensionat, până când mama lui Laurel se ridică și își ajută fiica să se ridice de pe canapea.

   - O ajut eu pe Laurel, spuse ea pe un ton foarte blând, iar Mark va duce bluza.

   David i-o dădu, șovăielnic, tatălui lui Laurel. Laurel se sprijini de umărul mamei ei și evită să se uite la amândoi, însă mama se uită și la David, și la Tamani cu o privire care lui Tamani îi aminti prea mult de mama lui.

   - Cred că ați avut amândoi parte de suficiente aventuri penru o noapte. O ajut eu pe Laurel să-și pregătească mostra și apoi are nevoie să doarmă. Toate celelate pot să aștepte până mâine. David, poți să dormi pe canapea dacă vrei. Nu sunt convinsă că e o idee bună să ieși din casă în seara asta.

   Apoi îi veni ceva în minte și adăugă:

   - Și tu poți să rămâi, Tamani, însă...

   - Mulțumesc, dar nu, spuse Tamani. Mă tem că mai am multe de făcut în seara asta.

   - Presupun că știi cum să ieși, spuse mama lui Laurel și începu să urce scările cu Laurel.

   - Deci? întrebă David, întorcându-și privirea către el.

   Tamani nu spuse nimic, se răsuci pur și simplu pe călcâie și ieși în tăcere pe ușa din spate. Nu-i mai rămăsese niciun strop de răbdare.

   Aaron i se alătură imediat ce îl văzu coborând pe verandă.

   - Vrei să-mi explici și mie ce s-a întâmplat? întrebă el pe un ton imperativ.

   - Am fost atacați de troli, răbufni Tamani, prea obosit ca să-și mai păstreze cumpătul. Dar, dacă nu știai deja asta, în mod clar nu-ți faci treaba cum ar trebui.

   - Am ajuns la câteva secunde după ce-ați plecat cu mașina, dar era prea târziu. Am avut doar o urmă după care să ne luăm, nimic altceva.

   - Sper că v-ați luat după ea.

   - Sigur că ne-am luat, răspunse Aaron tăios. Dar a dispărut. Din nou. Ceea ce vreau eu de fapt să știu este de ce nu ai urmat-o tu. I-ai avut în raza vizuală!

   Tamani începu să se simtă vinovat, însă alungă sentimentul.

   - A trebuit să stau cu Laurel.

   - Ne-am fi putut asigura noi că ajunge cu bine acasă.

   - N-am știut asta. N-am știut decât că nu erați acolo.

   Aaron oftă.

   - Să te urmărim în timp ce conduci mașina aceea este, într-adevăr, atât de greu cum îți imaginezi.

   - Ce nu e greu în viața noastră, Aaron?

   - Ar fi trebuit să te iei după ei, Tamani. Asta ți-e misiunea!

   - Ba asta e misiunea ta! ripostă Tamani. Treaba mea este să o protejez pe Laurel și exact asta am făct. Îi găsesc eu, spuse el după o pauză lungă.

   - Urma s-a răcit de mult, spuse Aaron, refuzând să cedeze.

   - Nu-mi pasă. Îi găsesc eu. O să fac ture în plus cât timp Laurel e în casă pe timpul nopții. O să îndrept lucrurile, își promise el mai mult sieși decât lui Aaron. 

   Așteptă răspunsul lui Aaron, dar nu azi nimic. După 1 minut lung, se întoarse, doar ca să vadă că rămăsese singur în pădure.

Capitolul 19

       - Trebuie să vorbim, spuse Chelsea apucând-o pe Laurel de braț în timp ce mergeau pe holul școlii.

   Laurel zâmbi arg.

   - Ah, sunt bine, Chelsea, mulțumesc de întrebare. Tu ce faci? Nu te-a durut gâtul peste weekend?

   - Vorbesc serios, spuse Chelsea printre dinți. Trebuie să vorbim. Acum! adăugă ea pe un ton ridicat.

   - OK, spuse Laurel, dându-și seama că nu era momentul să facă glume. Sigur. Îmi pare rău, ăăă.... Hai să mergem acolo!

   O îndrumă pe Chelsea pe hol către cămăruța personalului de serviciu, care era mereu deschisă. De obicei nu se afla nimeni acolo.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea, alunecând în jos pe perete și bătând cu palma podeaua alături.

   Chelsea se așeză lângă ea, aplecându-și capul spre urechea lui Laurel.

   - E vorba de Ryan. Nu-și amintește ce s-a întâmplat vineri noapte.

   Laurel păru derutată.

   - Presupun că-i normal după o lovitură la cap, nu?

   - Nu, nu-și amintește nimic. Nici de accident, nici de faptul că eu l-am dus acasă. Și nu mai ține minte vreo jumătate din bal, Laurel.

   - O să-i treacă?

   Chelsea ridică o sprânceană.

   - Nu știu de ce, însă nu cred că o să-i treacă.

   Laurel înțelese, speriată.

   - Crezi că i-am dat eu ceva? rosti ea cât îndrăzni de tare.

   Chipul lui Chelsea se înmuie instantaneu.

   - Nu, sigur că nu!

   Ezită!

   - Dar cred că cineva i-a dat ceva. Și aș zice că a fost vorba de părinții lui.

   - Chiar crezi că și-a piedut memoria pe alte căi decât cele... naturale? întrebă Laurel.

....................................................