Farmece, Aprilynne Pike

 ..........................................................

5.

         Luminile de pe scenă deveniră brusc mai puternice și Lotus sări pe o piatră, aruncându-și brațele în lături, într-un șold.

   - Acum ce se întâmplă? întrebă Laurel, trăgându-l entuziasmată pe Tamani de cămașă.

   - Lotus a hotărât să-i dovedească tatălui lui Heather că este demn de fiica lui, luând un măr de aur din Insula Hesperidelor. Cunoscută și sub numele de Avelon, adăugă el zâmbind.

   Scena se goli și decorul străluci o clipă înainte să se metamorfozeze într-o grădină enormă, cu flori de toate culorile pe margine. Laurel icni.

   - Cum au făcut asta?

   Tamani zâmbi.

   - Mare parte din decor este o iluzie. De aceea de spectacole se ocupă zânele de vară.

   Laurel se aplecă înainte, încercând să studieze noul decpr, însă în scurt timp poaia iluzorie se umplu de zâne balerine îmbrăcate în costume multicolore. Văzu pe loc cât de intenționat lipsiți de grație fuseseră balerinii care-i reprezentau pe oameni. Grupul de acum se învârti într-o coregrafie elaborată, cu o grație care ar fi făcut-o de rușine pe Anna Pavlova. După câteva minute, o zână destul de înaltă, îmbrăcată într-o rochie mulată transparentă, intră din dreapta. Grupul de dansatoare căzu în genunchi, făcându-i loc să ajungă în centrul scenei pentru a se putea defășura. Laurel fusese al spectacole profesioniste de balet în San Francisco, însă nimic nu se compara cu talentul pur și grația acestei soliste.

   - Cine e ea? îi șopti ea lui Tamani cu ochii lipiți de scenă.

   - Titania, răspunse Tamani.

   - Regina Titania? întrebă Laurel pe nerăsuflate.

  Brațul lui îi înconjura spatele și capetele lor se apropiaseră mult ca să poată vorbi în șoaptă, însă Laurel abia dacă observă.

   - Nu, nu! Vreau să spun că joacă rolul Titaniei.

   - Ah! exclamă Laurel, puțin dezamăgită că nu avea ocazia să vadă o zână legendară jucând pe scenă.

   În toiul minunatului dans al Titaniei, un balerin - fără barbă de data asta - intră în scenă din stânga. Grupul din spate fremătă și făcu o reverență adâncă pe podeaua scenei.

   - El e Oberon? întrebă Laurel, amintindu-și de regele zânelor adesea cuplat cu Titania în legendele tradiționale.

   - Vezi, începi să te prinzi, spuse Tamani zâmbind larg.

   Spiritul care-l interpreta pe Oberon începu să danseze singur, cu mișcări rapide, îndrăznețe, aproape violente, însă cu aceeași grație controlată ca și a zânei care o juca pe Titania. În scurtă vreme cei 2 dansau împreună, fiecare încercând să-l depășească pe celălalt în timp ce muzica se auzea tot mai puternică, mai tare, până când, pe un sunet meralic, Titania se împiedică și se prăbuși pe jos. Flutrând din mână și călcând cu pași apăsați, Titania ieși din scenă împreună cu o parte dintre dansatoare, alungată de zânele lui Oberon.

   - De ce sunt supărați pe ea? întrebă Laurel.

   - Titania este un personaj foarte nepopular în istorie, îi răspunse Tamani. Este o zână de toamnă - și, în plus, malefică - care a devenit regină într-o vreme când nu au fost zâne de iarnă. La scurt timp după aceea s-a născut Oberon, care a preluat puterea la 20 de ani - era aproape un copil comparativ cu majoritatea regilor, deși, din punctul multora de vedere, ar fi trebuit încoronat mai repede. Titania a fost răspunzătoare de dezastrul din Camelot.

   - Trolii... l-au distrus, nu?

   - Exact. Și, în urma lui, regele a murit tocmai când se dovedea a fi unul dintre cei mai buni suverani din istoria Avalonuli. Așa că Titania este, în general, învinovățită de pierderea aceasta.

   - Mi se pare nedrept.

   - Poate.

   Scena se goli, iar decorul se transformă din nou într-o pădure. Intră în grabă Lotus, urmat de Heather, care se ascundea printre copaci ori de câte ori iubitul ei se întorcea spre ea. Se învârtiră pe scenă, trasând cercuri răzlețe, până când intrară alte două personaje: Darnel și o zână foarte frumoasă.

   - Iar m-am pierdut, spuse Laurel, urmărind cum zâna încerca să se agațe de Darnel, iar el o tot îndepărta.

   - Aceea este Hazel și e îndrăgostită de Darnel. Darnel o urmărește pe Heather, care-l urmărește pe Lotus, încercând să-l convingă să nu plece în călătoria periculoasă către Insulele Hesperidelor. Hazel vrea să-l înduplece pe Darnel să rămână pur și simplu fericit alături de ea.

   Laurel înțelese brusc, în timp ce preafrumoasa Hazel se agăța cu disperare de haina lui Darnel, iar el o împingea.

   - Stai puțin, spuse ea. Asta este „Visul unei nopți de vară”.

   - De fapt, ceea ce ulterior a devenit „Visul unei nopți de vară”. Ca majoritatea pieselor lui Shakespeare, provine dintr-o poveste cu zâne.

   - Nu se poate!

   Tamani îi făcu semn să vorbească mai încet, căci câteva zâne se uitară la ei.

   - Sincer acum, continuă Tamani încet, pe un ton blând, chiar credeai că lui i-a venit ideea din „Romeo și Julieta”? Acum 1000 de ani erau Rhoeo și Jasmine, iar versiunea lui Shakespeare este o reluare mediocră.

   Laurel le urmărea intens pe cele 4 zâne care se urmăreau într-un dans amețitor.

   - Și cum a ajuns Shakespeare să afle poveștile cu zâne? 

   Își ridică privirea spre Tamani.

   - Era om, nu-i așa?

   - O, da. 

   Tamani chicoti încet.

   - A trăit într-o vreme în care conducătorii Avalonului erau încă interesați și de ce făceau oamenii. Au fost impresionați de piesele sale despre regi - Lear și Richard, cred. Niște povești groaznic de plictisitoare, însă tilul lui Shakespeare era seducător. Așa că Regele l-a adus aici și i-a dat niște povești noi, ca să le scrie în cuvintele lui minunate. Plus că spera ca Shakespeare să corecteze unele dintre greșelile din mitologia zânelor. „Visul unei nopți de vară” a fost prima lui piesă de după vizita în Avalon, urmată la scurt timp de „Furtuna”. Dar, după o vreme, lui Shakespeare a început să-i displacă faptul că Regele nu-l lăsa să vină și să plece după bunul lui plac. Așa că a plecat și nu s-a mai întors și, drept răzbunare, nu a mai pus zânele în piesele sale. Le-a compus doar pentru oameni și a pretins că sunt ale lui.

   - Chiar e adevărat? întrebă Laurel uimită.

   - Așa știu eu.

   Scena redeni poiana înflorată, unde Puck - un remarcabil spirit al toameni, o informă Tamani - era instruit de Oberon să creeze o licoare care să o facă pe Titania să se îndrăgostească de prima creatură care-i ieșea în cale, pentru a o pedepsi astfel pentru distrugerea Camelotului. Și, cum era un rege bun, Oberon voia, de asemenea, să-i ajute pe oameni. La urma urmei, îi explică Tamani, nu putea să-i lase să intre efectiv în Avalon și să ia un măr de aur, însă nici nu voia să-i trimită acasă fără nicio răsplată pentru eforturile lor.

   Laurel dădu din cap și își îndreptă din nou atenția către balet. Povestea continuă fără surprize acum, că știa ce piesă era - Lotus și Darnel o urmăriră amândoi pe Hazel, Heather rămase fără iubit și toată lumea dansă într-un vârtej nebunesc care-i provoca amețeli lui Laurel.

   Apoi scena reveni la poiana zânelor și, după ce Puck puse licoarea în ochii Titaniei, o bestie uriașă și mătăhăloasă intră greoi din culise. Laurel nu-și dădea seama dacă era o iluzie sau un costum migălos lucrat.

   - Ce-i asta? întrebă Laurel. N-ar trebui să fie un om cu cap de măgar?

   - E un trol, îi răspunse Tamani. Nu există nenorocire mai mare printre zâne decât să te îndrăgostești de un trol. Nu se întâmplă decât dacă ești deranjat mintal sau din cauza unei poțiuni magice.

   - Și partea unde toți bărbații pun în scenă o piesă de teatru? De acolo ar trebui să iasă tipul.

   - Shakespeare a pus bucata aia de la el. În povesea originală nu există nicio piesă.

   - Mereu mi s-a părut partea cea mai slabă a intrigii. Aveam impresia că ar fi trebuit să se termine când îndrăgostiții se trezesc și sunt descoperiți, spuse Laurel.

   - Păi așa se și termină, confirmă Tamani, zâmbind larg.

   Laurel privi în liniște cum dansatorii continuau povestea și totul începu să se limpezească. Chiar înainte de scena finașă, Titania apăru din nou pe scenă și dansă unul dintre cele mai frumoase solouri pe care le văzuse Laurel vreodată, pe muzica tristă a unui bocet blând. Apoi se roti și se aruncă la picioarele lui Oberon, oferindu-i coroana ei.

   - Ce s-a întâmplat? se interesă Laurel când episodul luă sfârșit.

   Nu se îndurase să întrebe în timp ce dansase Titania - fusese prea frumos ca să-și poată lua ochii de la ea fie și numai o secundă.

   - Titania îl imploră pe Oberon să o ierte pentru faptele sale și-i oferă coroana. Asta înseamnă că recunoaște faptul că n-a fost niciodată regină cu adevărat.

   - Din cauza a ceea ce s-a petrecut în Camelot?

   - Pentru că este zână de toamnă.

   Laurel se încruntă. Însă decorul se schimbă brusc, redevenind poiana unde îndrăgostiții se treziră din somnul lor vrăjit și dansară un pas de deux vesel, în care li se alăturară și restul zânelor, spre final. Când pășiră în față, făcând reverențe, publicul de la parter păru să se ridice la unison și să-i aplaude. Tamani se ridică și el, iar Laurel sări de pe scaun și bătu atât de tare din palme că începură să o doară mâinile.

   Tamani îi puse o mână fermă pe braț și o trase în spate.

   - Ce e? întrebă Laurel, trăgându-și mâna.

   Tamani se uită în toate părțile.

   - Nu se face așa ceva, Laurel. Nu te ridici pentru nimeni sub nivelul tău. Doar pentru egalii sau pentru superiorii tăi.

   Laurel se uită în jur. Tamani avea dreptate. Aproape toată lumea de la balcon aplauda entuziastă, cu fețele luminate de zâmbete largi și frumoase, însă nimeni nu mai stătea în picioare, în afară de ea și de Tamani. Laurel ridică o sprâneană spre Tamani, își întoarse iar fața spre scenă și rămase în picioare, continuând să aplaude.

   - Laurel! rosti Tamani cu severitate printre dinți.

   - A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată și am de gând să-mi exprim aprecierea așa cum cred eu de cuviință, spuse Laurel sec, continuând să aplaude.

   Îi aruncă lui Tamani o privire scurtă.

   - Ai de gând să mă oprești?

   Tamani oftă și clătină din cap, însă renunță să o mai convingă să se așeze.

   Încetul cu încetul, aplauzele se estompară, iar dansatorii alergară grațioși de pe scenă, acolo unde decorul deveni de un alb imaculat. Cam 20 de zâne îmbrăcate în costume verde aprins se aliniară în spate.

   - Mai durează? întrebă Laurel în timp ce se așezară la loc.

   - Dansatorii focului, spuse Tamani zâmbind larg. Or să-ți placă.

   Se auzi un bubuit profund, venit dintr-o tobă imensă. La început nu fu decât un ritm lent și sacadat. Zânele îmbrăcate în verde înaintară ca una, cu pași înceți de marș, în ritmul tobelor. Ajungând în fața scenei, fiecare rând ridica mâinile, trimițând raze de lumină multicoloră spre cer. O clipă mai târziu, o ploaie imensă de scântei exploda deasupra mulțimii - aproape la același nivel cu balconul - în toate culorile curcubeului, silind-o pe Laurel să clipească de atâta strălucire. Era mai frumos decât orice foc de artificii pe care îl văzuse vreodată.

   O a doua tobă începu să se audă într-un ritm mai alert și mai complex și zânele de pe scenă schimbară dansul după ea. Mișcările lor deveniră acrobatice, acum se răsuceau și săreau în jumătatea din față a scenei. O a treia tobă începu, apoi o a patra, iar pasul dansatorilor deveni frenetic.

   Laurel privea încremenită cum dansatorii focului evoluau, se răsuceau și se dădeau peste cap cu o energie remarcabilă. De fiecare dată când ajungeau în fața scenei, începea un nou spectacol de lumini. Razele cădeau ca picăturile de ploaie peste public și bile de foc se roteau prin amfiteatru, lăsând urme de scântei aprinse care sclipeau ca niște bijuterii strălucitoare înainte să se stingă de la sine. Laurel era copleșită de amândouă, uitându-se când la acrobați, când la artificii, dorindu-și să le poată vedea pe ambele în același timp. Apoi, când ritmul tobelor deveni atât de rapid încât Laurel nu mai înțelegea cum puteau zânele să țină pasul, toate se dădură peste cap spre partea din față a scenei, dând drumul la artificii în același timp și creând o perdea de scântei care străluceau aproape ca soarele.

   Cu respirația tăiată, Laurel se ridică în picioare și aplaudă danatorii focului cu același entuziasm cu care îi aplaudase pe balerini. Tamani se ridică în liniște lângă ea și, de data aceasta, nu mai pomeni despre statul în picioare.

   Dansatorii focului făcură plecăciunea finală și aplauzele începură să se stingă. Zânele de toamnă de pe balcon se ridicară și începură să se îndrepte spre ieșire; Laurel nu le văzu pe zânele de primăvară de dedesubt să facă același lucru.

   Se întoarse zâmbind către Tamani.

   - Ah, Tam, a fost incredibil! Mulțumesc mult că ai avut grijă să vin și eu.

   Se uită spre scena goală, ascunsă acum în spatele cortinelor groase de mătase.

   - A fost o zi minunată!

   Tamani îi luă mâna și o puse pe brațul lui.

   - Petrecerea abia acum începe!

   Laurel se uită surprinsă la el. Căută în gentuță câteva secunde și aruncă un ochi la ceasul pe care-l adusese cu ea. Mai putea să stea o oră-două. Un zâmbet larg i se întinse pe față și privi entuziasmată spre ieșire.

   - Sunt gata, spuse ea.

Capitolul 23

     - A fost minunat, spuse Laurel din nou în timp ce ea și Tamani se întindeau pe perne lângă niște mese joase pline cu fructe și legume, sucuri și vase cu miere într-o gamă amețitoare de culori.

   Muzica umplea aerul din zeci de direcții în timp ce zânele stăteau pe jos, dansau ori socializau. 

   - Habar nu aveam că se poate să fie așa la teatru. Și artificiile de la final! Zânele acelea sunt incredibile.

   Tamani râse, mult mai relaxat acum, că erau pe pajiște, unde toate categoriile de zâne se amestecau cu mai multă libertate.

   - Mă bucur că ți-a plăcut. N-am mai fost la festivalul de Samhain de câțiva ani.

   - De ce?

   Tamani ridică din umeri, devenind serios.

   - Am vrut să fiu alături de tine, spuse el fără să-i întâlnească privirea. Nu era așa de important să vin la festival dacă asta însemna să te las în spatele porților. Mai ales având în vedere dezmățul de după asfințit.

   - Ce dezmîț? întrebă Laurel pe jumătate absentă, în timp ce înmuia o căpșună mare într-un vas cu miere intens albastră.

   - Ăăă... păi, probabil că o să ți se pară cam dizgrațios.

   Laurel așteptă deja curioasă, apoi râse, pentru că el nu spunea nimic.

   - Zi, îl îndemnă ea.

   Tamani ridică din umeri și oftă.

   - Cred că ți-am spus anul trecut: polenizarea înseamnă reproducere, iar sexul înseamnă distracție.

   - Îmi aduc aminte, spuse Laurel, neînțelegând care era legătura.

   - La festivaluri mari ca acesta, majoritatea zânelor se... distrează.

   Laurel făcu ochii mari, apoi zâse.

   - Serios?

   - Ei, hai, oamenii chiar nu fac asta niciodată?

   Laurel era pe punctul de a spune nu, când își aminti de tradiția sărutului de la miezul nopții, de Revelion. Deși în mod clar nu era același lucru.

   - Ba presupun că da.

   Se uită la mulțimea din jurul ei.

   - Deci nimănui nu-i pasă? Majoritatea zânelor de aici nu sunt căsătorite?

   - În primul rând, în Avalon nu te căsătorești. Te unești. Și nu, majoritatea nu sunt. În Avalon, principalul scop pentru care te unești este ca să procreezi. De obicei, zânele nu sunt gata să facă asta decât când au - Tamani se opri să se gândească - 80, poate 100 de ani.

   - Dar...

   Laurel își înghiți întrebarea și își întoarse privirea.

   - Dar ce? o întrebă Tamani delicat.

   După un moment de ezitare, ea se răsuci către el.

   - Se unesc vreodată zânele de tinere? De pildă, la... la vârsta noastră?

   - Aproape niciodată.

   Tamani părea să știe ce întreba ea de fapt, chiar dacă nu reușise s-o formuleze direct; se uită în ochii ei până când ea întoarse privirea.

   - Asta nu însemnă că tinerii nu sunt împreună. Multe zâne au relații serioase. Nu majoritatea, însă se întâmplă destul de des. Părinții mei au fost împreună 70 de ani înainte să se unească. Uniunea diferă puțin de căsătoria oamenilor. Nu este doar o dovadă de dragoste împărtășită, ci reflectă intenția de a forma o familie - de a procrea și de a deveni o celulă socială.

   Laurel chicoti încercând să destindă atmosfera tensionată.

   - Mi se pare ciudat să mă gândesc la zâne în vârstă de 100 de ani care au copii mici.

   - Aici 100 de ani înseamnă o vârstă mijlocie. După ce devenim adulți, majoritatea nu se schimbăm foarte tare până la 140-150 de ani. Însă apoi îmbătrânim destul de repede - cel puțin după standardele zânelor. Poți să arăți ca un om de 30 de ani și să ajungi să arăți de 60 sau 70 în doar 20 de ani.

   - Toată lumea trăiește până la 200 de ani? întrebă Laurel.

   Ideea de a trăi două secole era înfricoșătoare.

   - Mai mult sau mai puțin. Unele zâne trăiesc mai mult, altele mai puțin, însă de obicei nu cu mult.

   - Nu se îmbolnăvesc niciodată mortal?

   - Aproape niciodată.

   Tamani se aplecă și-i atinse vârful nasului.

   - Pentru asta exiști tu.

   - Cum adică?

   - Nu tu neapărat - ci zânele de toamnă. E ca și cum am avea cele mai bune... la naiba, cum se numesc? Spițerii? oftă el. Ajută-mă - unde se duc oamenii când sunt bolnavi.

   - Spitale? sugeră Laurel.

   - Da.

   Tamani clătină din cap.

   - Hm, a trecut ceva timp de când am uitat un cuvânt omenesc. Aici, toți vorbim engleza, însă jargonul exclusiv omenesc e uneori ca o limbă străină pentru noi.

   - Mai devreme n-ai vorbit engleza cu santinelele alea, observă Laurel.

   - Chiar vrei încă o lecție de istorie? o tachină Tamani.

   - Nu mă deranjează, spuse Laurel, savurând o felie de nectarină perfect coaptă.

   Perioada recoltei părea să nu se termine niciodată în Avalon.

   - Erau cuvinte în galeză. În decursul anilor, noi, zânele, am luat deseori contact cu lumea oamenilor. Am fear-faire, spre exemplu, este cuvântul galez pentru „santinelă”, însă l-am împrumutat acum mulți ani, când oamenii pe care-i întâlneam vorbeau limba galeză. În vremurile noastre a devenit un cuvânt formal.

   - Și de ce vorbește toată lumea engleză? Nu sunt porți și în Egipt și în Japonia?

   - Și în America, să nu uităm, spuse Tamani râzând. Am avut de-a face cu triburile amerindiene, precum și cu egiptenii antici și cu japonezii.

   Râse.

   - În Japonia am interacționat mult cu populația ainu - băștinașii care locuiau acolo înainte de sosirea japonezilor. 

   Zâmbi larg.

   - Deși populația ainu n-a ajuns să înțeleagă foarte bine cu cât timp înaintea lor am ajuns noi acolo.

   - Sute de ani? încercă Laurel se ghicească.

   - Mii de ani, rosti Tamani solemn. Zânele au apărut cu mult mai mult timp în urmă decât oamenii. Însă oamenii s-au reprodus și s-au extins mult mai repede decât noi. Și sunt pur și simplu mai adaptabili. În mod clar, mai capabili să supraviețuiască la temperaturi extreme. Santinelele noastre reușesc să supraviețuiască iernilor de la poarta Hokkaido numai cu ajutorul zânelor de toamnă. Grație acestor avantaje, oamenii au ajuns să domine lumea, așa că a trebuit să învățăm să trăim printre ei, cel puțin într-o anumită măsură. Și limba este un element foarte important. Avem o unitate de pregătire în Scoția, unde, după cum știi, se vorbește galeza. Fiecare santinelă care are treabă în lumea oamenilor trebuie să facă pregătire acolo, cel puțin câteva săptămâni.

   - Deci tu și Shar v-ați antrenat acolo?

   - Printre alții.

   Tamani devenea din ce în ce mai animat, vorbind fără ezitarea ce-i umbrea mereu comportamentul când intra în Avalon.

   - Operațiunile de camuflaj sunt executate de obicei de Strălucitori și foarte rar un Amestecător are nevoie de un ingredient care nu se găsește în Avalon. Conacul este construit în jurul porții, în mijlocul unei mari rezervații naturale, așa că păzește poarta și în același timp reprezintă o legătură bine protejată cu lumea oamenilor. A fost achiziționat cu secole în urmă, cam la fel cum încercăm acum să cumpărăm terenul tău.

   Laurel zâmbi văzând entuziasmul lui Tamani. În mod clar, știa mai multe lucruri despre oameni decât oricare altă zână, nu doar pentru că locuia printre ei, ci pentru că-și petrecuse toată viața studiindu-i.

   „Și a făcut-o ca să mă poată înțelege pe mine.”
   Înțelegerea acestui fapt o uimi pe Laurel.

   - În fine, concluzionă Tamani, conacul a fost principala noastră legătură cu lumea Avalonului timp de secole, așa că e logic să vorbim limba oamenilor care locuiesc în împrejurimi. Dar până și experții de la conac o mai dau în bară, așa că nu trebuie să mă simt prea prost că mai uit câte un cuvânt pe ici, pe colo.

   - Mie mi se pare că te descurci excelent, spuse Laurel, trecându-și un deget peste brațul lui.

   Tamani se răsuci aproape instinctiv și-i acoperi mâna cu a lui. Laurel își pironi ochii asupra ei. Arăta cu totul inocentă, însă însemna ceva și Laurel era conștientă de asta. Ridică ochii și privirile lor rămaseră înlănțuite. După un moment lung de tăcere, Laurel își trase mâna de sub a lui Tamani. Expresia lui nu se schimbă, însă ei îi păru oricum rău.

   Pentru a trece peste momentul acela stânjenitor, Laurel își turnă ceva de băut din primul urcior care-i căzu sub ochi și luă o înghițitură zdravănă. Avea gust de zahăr lichid.

   - Oh, Doamne, ce-i asta? se miră ea, uitându-se la lichidul rubiniu din paharul ei.

   Tamani se uită spre ea.

   - Amrita.

   Laurel studie cu ezitare băutura.

   - E ca un fel de vin al zânelor? întrebă ea, simțind deja că băutura i se urcă la cap.

   - Cam așa ceva. E nectar obținut din florile copacului Yggdrasil. Nu-l împart decât la Samhain. Este modul tradițional de a sărbători Anul Nou.

   - E incredibil.

   - Mă bucur că îți place, râse Tamani.

   Laurel oftă.

   - Sunt plină.

   Mâncarea din Avalon era singura care o făcea să mănânce până i se făcea rău. Și tocmai ajunsese în stadiul acela.

   - Gata atunci? întrebă Tamani și ezitarea i se strecură din nou în voce.

   - Oh, da! Clar am terminat, spuse ea zâmbind și ghemuindu-se mai tare în grămada de perne.

   - Ai vrea...

   Tamani se opri și se uită spre mijlocul mulțimii.

   - Ai vrea să mă inviți la dans?

   Laurel se ridică brusc.

   - Dacă aș vrea să te invit la dans?

   Tamani privi în jos.

   - Îmi cer iertare dacă am fost prea îndrăzneț.

   Însă Laurel era așa de nervoas că abia îl auzi.

   - Nici măcar la festival nu poți să mă rogi pur și simplu?

   - Asta înseamnă nu?

   Ceva din vocea lui transformă frustrarea lui Laurel în tristețe. Nu era vina lui Tamani. Dar ura faptul că până și cu ea se simțea legat de acele obiceiuri sociale ridicole. Își ridică bărbia și lăsă indignarea la o parte. Nu voia să-l pedepsească pe el.

   - Tamani, vrei să dansezi?

   Ochii i se înmuiară.

   - Mi-ar face mare plăcere.

   Laurel se uită spre dansatori.

   - Nu prea știu cum, spuse ea șovăind.

   - Îți arăt eu... dacă vrei.

   - Bine.

   Tamani se ridică și-i întinse mâna. Își dăduse jos mantia cu câteva ore în urmă, însă purta în continuare pantalonii negri de călărie, cizmele și o cămașă albă cu panglicile desfăcute în față, care-i scota în evidență pieptul bronzat. Arăta ca un erou dintr-un film. Laurel zâmbi și-l luă de mână.

   Se apropiară de un grup de muzicanți; majoritatea cântau la instrumente cu coarde care lui Laurel îi erau necunoscute, însă instrumentele de suflat le știa - erau flaute și naiuri și ceva ce semăna cu un clarinet simplu. Tamani o conducea cu pricepere într-un dans pe care aproape că și-l amintea, iar picioarele ei se mișcau cu o grație pe care nu știa s-o aibă. Mai dansă un dans și apoi altul, până când pierdu noțiunea timpului și nu mai știu de când dansa.

   Tamani o conduse pe Laurel pe sub brațul lui într-un șir lung de învârtiri până când ea ameți și se prăbuși la pieptul lui, râzând și respirând cu greu. Într-o clipă își dădu seama cât era de lipită de el. Era o senzație diferită de cea pe care o avea când se apropia de David; în primul rând, Tamani nu era mul mai înalt ca ea. Când stăteau alături, șoldurile li se întâlneau perfect.

   Laurel îi simțea brațul ținând-o strâns de spate. Probabil că Tamani i-ar fi dat drumul dacă ea s-ar fi retras, însă n-o făcu. El își trecu degetele prin părul ei, apoi o mângâie pe gât, apropiindu-i fața de a lui. Își lipi ușor nasul de nasul ei și-i respiră rece peste obraji, în timp ce degetele ei se agățară de pielea descoperită dintre găicile cămășii.

   - Laurel, șopti Tamani atât de încet, încât ea nu fu sigură că-l auzise.

   Și, înainte ca Laurel să protesteze, o sărută. Îi simți gura moale, delicată și blândă peste a ei. Gustul lui dulce se contopi cu ea. Dansul din jurul lor deveni un vals lent, iar pământul păru că-și încetinește orbita și se oprește numai pentru ea și Tamani.

   Doar o clipă.

   Iluzia se risipi și Laurel își întoarse capul, se trase înapoi și se strădui să se îndepărteze. Să se îndepărteze de pajiște, de dansatori. De Tamani.

   O cuprinseră furia și confuzia. Tamani o urmă, dar fără să spună nimic.

   - Ar trebui să plec, rosti ea, abia auzit, însă nu se întoarse să se uite la el.

   Și nu era o scuză. Nu știa precis cât timp dansase, însă probabil că rămăsese prea mult. Trebuia să se întoarcă. O luă în direcția în care credea ea că e poarta, sperând că avea să recunoască împrejurimile. Așteptă optimistă mâna lui Tamani să-i atingă talia și să o ghideze delicat în direcția potrivită, așa cum făcuse de atâtea ori înainte.

   Dar asta nu se întâmplă.

   - Ai putea măcar să-ți ceri scuze, spuse Laurel.

   Devenise țâfnoasă, însă nu știa prea bine de ce. Mintea îi era plină de nelămuriri.

   - Nu îmi pare rău, îi răspunse Tamani pe un ton deloc vinovat.

   - Ei bine, ar trebui să-ți pară! exclamă Laurel, întorcându-se spre el pentru o secundă.

   - De ce? întrebă Tamani pe un ton enervant de calm.

   Laurel se răsuci cu fața spre el.

   - De ce să-mi pară rău? Pentru că am sărutat-o pe fata de care sunt îndrăgostit? Te iubesc, Laurel.

   Ea încercă să nu-și piardă respirația la auzul cuvintelor lui, însă era total nepregătită pentru ele. El își făcuse cunoscute intențiile - uneori foarte răspicat - însă nu-i spusese niciodată direct că o iubește. Lucrul acesta făcea ca flirturile lor să pară prea serioase. Prea importante. Prea aproape de infidelitate.

   - Cât mai trebuie să sau deoparte și să aștept să-ți vii în fire? Am avut răbdare. Ani de zile am avut răbdare, Laurel, și am obosit.

   O apucă delicat de umeri, aplecându-se doar atât cât să se uite direct în ochii el.

   - M-am săturat să aștept, Laurel.

   - Dar David....

   - Nu-mi spune mie de David! Dacă vrei să dau înapoi din cauza ta, atunci spune-o. Dar nu te aștepta să mă ocup eu de sentimentele lui David. Puțin îmi pasă de David, Laurel.

   Tamani se opri, respirând tare și greoi.

   - Îmi pasă de tine. Și când te uiți la mine cu blândețea aceea în ochi, spuse el, apăsându-i umerii puțin mai tare, și arăți exact ca și cum ai vrea să fii sărutară, atunci o să te sărut și naiba să-l ia pe David, termină el încet.

   Laurel se întoarse. O durea capul deja.

   - Nu poți, Tamani.

   - Și ce ai vrea să fac, mă rog? o întrebă el cu o voce atât de goală și de vulnerabilă încât ea nu putu decât să se uite la el în continuare.

   - Să... aștepți.

   - Ce să aștept? Să moară părinții tăi? Să moară David? Ce să aștept, Laurel? continuă el cu tristețe în glas.

   Laurel se întoarse și o porni mai departe, încercând cu disperare să lase în urmă lumea aceasta. Urcă un deal abrupt și, în loc să vadă o grămadă de case ale zânelor, dădu înspre o plajă complet albă, cu valuri albastre de safir lovindu-se de mal. Era ceva ciudat - nu mirosea ca oceanul - dar nu se putea întoarce, Tamani era în spatele ei. Așa că merse încontinuare, răscolind ușor cu picioarele nisipul strălucitor și cristalin.

   Când se opri își încrucișă brațele pe piept. Ajunsese la apă. Nu mai avea unde să se ducă. Vântul îi sufla părul de pe față.

   - Nu-mi place să fii așa departe de mine, spuse Tamani după un lung moment de tăcere.

   Vocea lui suna normal din nou, își pierduse tonul de amărăciune.

   - Îmi fac griji. Știu că ai santinele, însă... îmi plăcea mai mult când erai în pădure. Și nu-mi place să-ți las viața în mâinile altor zâne. Aș vrea... aș vrea să ies și să o apăr eu singur.

   Laurel clătină din cap.

   - N-ai putea, spuse ea categorică.

   - Nu crezi că aș reuși? o întrebă Tamani cu o seriozitate care ei îi displăcu.

   - N-ai putea, repetă ea, știind că motivația ei era foarte diferită de a lui Tamani.

   - Pur și simplu nu mă vrei în lumea ta, rosti Tamani încet.

   Adevărul din acuzația aceasta șoptită o duru, și Laurel se întoarse cu spatele la el.

   - Te temi că, dacă aș face parte din viața ta, atunci poate că ar trebui să iei o decizie reală. Acum ai tot ce-i mai bun din ambele lumi. Poți să-l ai și pe David.

   Tamani îi rosti numele disprețuitor, pe un ton furios. Era mai bine decât să-l vadă țipând. Furia era mult mai ușor de suportat decât tristețea, suferința.

   - Și apoi vii aici și mă ai pe mine ori de câte ori vrei. Sunt la cheremul tău, și știi asta. Te gândești vreodată cum mă face să mă simt situația asta? De fiecare dată când pleci - te întorci la el - îmi sfâșii sufletul. Uneori....

   Tamani oftă.

   - Uneori îmi doresc să nu mai vii deloc.

   Scoase un geamăt de frustrare.

   - Nu, de fapt nu vreau asta, însă este... atât de greu când pleci, Lauel. Aș vrea să poți înțelege asta.

   Lui Laurel i se scurse o lacrimă pe obraz, însă o șterse, străduindu-se să rămână calmă.

   - Nu pot să stau, spuse ea, mulțumită că vocea îi sună întreag, puternică. Dacă vin aici... de fiecare dată când vin aici... trebuie să plec la un moment dat. Poate că ar fi mai bine pentru tine dacă nu aș mai veni deloc - poate ar fi mai ușor.

   - Trebuie să te întorci, o avertiză Tamani, cu vocea cuprinsă de îngrijorare. Trebuie să înveți să fii zână de toamnă. Este dreptul tău prin naștere. Destinul tău.

   - Știu destule ca să mă descurc o vreme, insistă Laurel. Tot ce îmi trebuie acum este să exersez, iar asta pot să o fac de acasă.

   Îi tremurau mâinile, însă le încrucișă la piept, încercând să se ascundă.

   - Nu e o opțiune, spuse Tamani aproape certând-o. Trebuie să te întorci regulat.

   Laurel se sili să răspundă cu calm, cu răceală.

   - Nu, Tamani. Nu trebuie.

   Ochii li se întâlniră și niciunul dintre ei nu putu să-și ferească privirea.

   Laurel cedă prima.

   - Trebuie să plec. E mai bine pentru mine să ajung acasă înainte să se întunece. Am nevoie să mă conduci la poartă.

   - Laurel...

   - La poartă! îi porunci ea, știind că n-ar fi putut să suporte să audă ce avea el de spus.

   Reușise cumva să strice ziua amândurora, iar acum nu voia decât să-i pună capăt.

   Tamani deveni rece, însă pe chip i se citea înfrângerea. Laurel se întoarse cu spatele. Nu putea să se uite. El își puse mâinile pe spatele ei și o îndemnă înainte, ținându-i degetele pe talie, ghidând-o de la un pas în urmă.

   Când ajunseră la pereții de piatră care înconjurau porțile, Tamani făcu un semn cu mâna către santinelele care stăteau la intrare și una dintre ele plecă în grabă.

   După câteva secunde, Tamani vorbi:

   - Vreau doar... vreau doar să fii în siguranță, spuse el scuzându-se.

   - Știu, murmură Laurel.

   - Ce mai știi de femeia aceea, Klea? se interesă Tamani. Ai mai văzut-o?

   Laurel scutură din cap.

   - Ți-am spus că nu știu dacă pot să am încredere în ea.

   - Ea știe despre tine? o întrebă Tamani întorcându-se deodată să o privească. Are idee că ești zână?

   - Da, Tamani. I-am spus totul din prima clipă când am întâlnit-o, spuse Laurel sarcastică. Nu, sigur că nu știe! Am avut mare grijă...

   - Pentru că imediat ce află, continuă el întrerupând-o, din clipa în care află, viața ta este în pericol.

   - Nu știe! strigă Laurel atrăgând atenția santinelelor. 

   Dar nu-i păsa.

   - Și chiar dacă ar ști, ce s-ar întâmpla? O să se răzgândească și o să înceapă să mă vâneze pe mine? Nu prea cred.

   Era ciudat să facă acum pe avocatul diavolului, însă deja nu mai funcționa logic.

   - Sunt bine! spuse ea exasperată.

   Întoarseră amândoi capetele când auziră zgomot de pași apropiindu-se - era un grup de santinele. Tamani lăsă capul în jos și făcu un pas în spate, reluându-și locul lângă umărul lui Laurel. Însă ea îi auzea respirația îngreunată de frustrare.

   Grupul de soldați se despărți pentru a-i face loc lu Yasmine, tânăra zână de iarnă.

   - Oh, spuse Laurel, surprinsă. Am crezut că vor trimite... pe altcineva, spuse ea slab când ochii verzi și blânzi ai fetei se întoarseră către ea.

   Yasmine nu spuse nimic, ci se răsuci doar către zid.

   - Poate să o deschidă singură? îi șopti Laurel lui Tamani.

   - Sigur că da, spuse Tamani cu vocea tensionată. Nu este un talent. Trebuie doar să fii zână de iarnă.

   Santinelele îi conduseră pe cărarea către cele 4 porți. Tamani o urmă pe Laurel în tăcere, fără să o atingă. Laurel urma să meargă așa cu el, însă nu știa ce altceva să facă. Cele două lumi ale ei, cele două vieți pe care încercase atât de tare să le țină separate se prăbușeau împreună. Iar ea se simțea complet incapabilă să se împotrivească.

Capitolul 24

       Tăcuți și gânditori, Laurel și Tamani trecură prin poartă. Brigada cunoscută de santinele îi salută. Shar păși înainte și se uită urât la Laurel în timp ce i se adresă lui Tamani.

   - Avem un oaspete.

   - Troli?

   Tamani se încordă și o împinse pe Laurel înapoi spre poarta strălucitoare.

   - Laurel, înapoi în Avalon.

   Shar își dădu ochii peste cap.

   - Nu sunt troli, Tam. Crezi că v-am fi lăsat să treceți dacă vă așteptau trolii?

   Tamani oftă și lăsă mâinile în jos.

   - Sigur că nu. Nu m-am gândit.

   - E băiatul acela. Cel care a fost aici toamna trecută.

   - David? întrebă Laurel cu voce slabă.

   „Cum o fi aflat?”

   Shar dădu din cap, iar maxilarul lui Tamani se încleștă.

   - O duc la el, spuse Tamani pășind înainte. Unde e?

   - Păstrează distanța, spuse Shar arătând vag cu capul. Stă pe lângă casă.

   - Mă întorc, îi comunică Tamani, înfășurându-și mâna în jurul brațului lui Laurel și trăgând-o în direcția căsuței.

   Imediat ce se depărtă suficient, îi dădu drumul la braț.

   - Vreau să vorbesc cu el, spuse Tamani pe un ton jos.

   - Nu! insistă Laurel. Nu se poate.

   - Vreau să știu ce face ca să fie convins că ești în siguranță, spuse Tamani fără să-i întâlnească privirea. Atâta tot.

   - Nu sunt deloc de acord, rosti Laurel printre dinții încleștați..

   - La cât de multe ești dispusă să renunți pentru David? întrebă Tamani exasperat. La mine, asta-i clar. Dar la ce altceva? La viața ta? La viețile părinților tăi? Chiar și la viața lui? Și toate, pentru ca eu să nu intervin și să stau în calea micuței voastre povești de amor? Vreau doar să vorbesc cu el.

   - Vrei să-l intimidezi. Să-i ameninți poziția. Te cunosc, Tamani.

   - Dacă tot e aici, aș putea să fac și asta, mârâi Tamani uitându-se pe alee.

   - Nu eu i-am zis să vină, spuse Laurel, nefiind sigură de ce simțea nevoia să se justifice.

   Tamani tăcu.

   - Ar fi trebuit să fie încă la serviciu. Nici n-ar fi trebuit să știe unde sunt.

   Tamani se opri brusc și se întoarse.

   - L-ai mințit?

   Chipul îi era inexpresiv.

   - Am...

   - L-ai mințit pe el și ai venit să te vezi cu mine? râse Tamani. Ai mințit pentru mine. Mă simt special.

   Vocea îi era tăioasă și dură, însă dincolo de asta mai era și ceva. Apreciere. Satisfacție.

   Laurel pufni și porni mai departe.

   - Nici să nu te gândești! N-a fost pentru tine.

   Tamani o apucă de braț și o învârti așa de repede că ea se împiedică în față izbindu-se de pieptul lui. El nu încercă să o îmbrățișeze, ci doar o ținu de brațe lipită de el.

   - N-a fost pentru mine? Spune-mi că nu mă iubești.

   Buzele lui Laurel se mișcară, însă nu rosti nimic.

   - Spune-mi, zise el pe un ton tăios și poruncitor. Spune-mi că David este tot ce îți trebuie și tot ce vrei de la viață.

   Fața lui era aproape de a ei, respirația lui delicată îi mângâia fața.

   - Spune-mi că nu te gândești la mine când îl săruți. Că nu visezi la mine așa cum visez eu la tine. Spune-mi că nu mă iubești.

   Ea se uită la el copleștiă de disperare. Își simțea gura uscată, încleștată, iar cuvintele pe care se chinuia să le rostească nu voiau să iasă.

   - Nici măcar nu poți s-o spui, zise el trăgând-o acum de brațe. Atunci iubește-mă, Laurel. Pur și simplu iubește-mă!

   Chipul îi era plin de o dorință pe care ea abia o mai putea suporta. Nu putea să-l părăsească iar. Nu așa - nu acum, că știa. De ce nu reușea să se ascundă mai bine? De ce se tot întorcea, dacă știa că nu poate să rămână? Îl rănea pe el mai mult decât se rănea pe sine. Cum putea asta să fie dragoste? Dragostea n-ar trebui să fie egoistă.

   Buzele lui îi căutau fața, părul. Era ca și cum fiecare sentiment pe care și-l înăbușise, fiecare tentație la care rezistase dădeau pe dinafară. 

   Laurel se strădui să deschidă ochii. Nu conta ce simțea - nu putea să fie cu el. Nu acum. Atât timp cât trăia în lumea oamenilor, orice relație cu Tamani ar fi fost numai fragmentară. Nu i-ar fi plăcut deloc și - chiar dacă știa că el n-ar fi fost de acord - într-un final, el ar fi disprețuit-o pentru asta. Nu era pregătită să lase în urmă viața de om. Voia să termine liceul și să hotărască de una singură ce avea să facă după aceea. Avea familie și prieteni și o viață de trăit - o viață pe care nu o putea trăi cu Tamani. Închise iar ochii, chinuindu-se să îndepărteze visul cu el. N-ar fi un vis; n-ar avea un final fericit. Trebuia să-l țină departe de ea.

   Era acum ori niciodată.

   - Nu te iubesc, șopti ea aproape pierzându-și cumpătul, căci buzele lui îi mângâiau părul.

   - Ba da, Laurel, mă iubești, șopti el, atingându-i deja urechea.

   - Nu te iubesc, spuse ea pe un ton puternic, acceptând într-un final ce trebuia făcut. 

   Își puse ambelemâini pe pieptul lui și-l împinse cu hotărâre.

   - Nu te iubesc. Trebuie să mă întorc. Și tu nu vii cu mine.

   Se întoarse înainte să se răzgândească.

   - Laurel...

   - Nu! Am spus că nu te iubesc. Abia... abia dacă te cunosc, Tamani. Câteva după-amiezi împreună, o excursie la festival - asta nu înseamnă dragoste! insistă ea.

   Nu știa ce altceva să facă. Avea dreptate; era o cruzime să-i lase speranța unui viitor împreună de fiecare dată când venea să-l vadă. O cruzime inimaginabilă. Îl va durea mai puțin pe termen lung.

   - Mă duc la David, spuse ea, dându-i ultima lovitură și întorcându-se înainte să apuce să-i vadă reacția.

   Nu era sigură că ar fi putut-o suporta.

   Se îndreptă spre căsuță, așteptându-se ca Tamani să se oprească. Însă, ajunsă la lizieră, își dădu seama că era încă pe urmele ei.

   - Încetează să mă urmărești, spuse ea printre dinți.

   - Nu cred că ești în situația să-mi dai mie ordine, spuse el răspicat.

   Ieșiră din lizieră împreună. Tamani mergea chiar în spatele umărului ei. Ochii lui Laurel îi întâlniră imediat pe ai lui David.. cu o secundă înainte ca el să-l vadă pe Tamani. Privirea lui o căută din nou pe ea, plină de durere și reproș. Se dădu jos de pe portbagajul mașinii ei și o luă spre mașina lui.

   - David! strigă Laurel, pregătindu-se s-o ia la fugă.

   Tamani ridică brusc mâna și o prinse de încheietură. O întoarse cu fața la el și, înainte ca ea să apuce să protesteze, își lipi cu putere buzele de ale ei, într-un sărut imperios și revendicativ, plin de o pasiune care o aprinse pe Laurel preț de câteva secunde, înainte să-l împingă cu violență.

   Se uită spre David, sperând că el nu-i văzuse.

   Dar David se uita drept la ei. Ochii lui se întâlniră cu ai lui Tamani și îi înfruntară în tăcere.

   Tamani încă o mai ținea de încheietură. Ea se smuci.

   - Pleacă, spuse ea. Vreau să pleci!

   Vocea începuse să-i tremure.

   - Vorbesc serios! strigă ea. Pleacă!

   Chipul lui Tamani era tensionat, maxilarul i se încordă. Laurel abia mai suporta să-i întâlnească privirea. Ochii lui erau un ocean de trădare. O cercetau în căutarea celui mai mic semn că nu vorbea serios. Acea scânteie de speranță care nu părea să se stingă vreodată.

   Ea refuză să-și coboare privirea. Era mai bine așa. Poate într-o zi... nici măcar nu se putea gândi la asta. El trebuia săplece. Nu era corect să continue în felul acesta.

   „Te rog, pleacă” gândi ea disperată. „Te rog, pleacă, până nu mă răzgândesc. Pleacă.”

   Ca si cum i-ar fi auzit gândurile mute, Tamani se întoarse fără să spună o vorbă și intră înliniște în pădure, dispărând din fața ochilor ei.

   Laurel nu-și putea lua privirea de la locul unde Tamani stătuse cu doar o secundă în urmă. Știa că trebuie s-o facă. Cu cât se uita mai mult, cu atât mai greu avea să-i fie cu David după aceea.

   Se smulse de acolo. David era deja lângă portiera mașinii lui.

   - David! îl strigă ea. Așteaptă!

   El se opri, dar nu se întoarse spre ea.

   - Nu pleca!

   - De ce nu? o întrebă el cu ochii fixați asupra scaunului șoferului, refuzând să o privească. Am văzut ce s-a întâmplat. Nu-mi rămâne decât să-mi imaginez ceea ce n-am văzut.

   - Nu a fost așa, spuse ea, copleșită de vină și de rușine.

   - N-a fost?

   El se întoarse inexpresib cu fața la ea. Lui Laurel i-ar fi fost mai ușor dacă el ar fi fost trist sau chiar furios. Însă arăta neutru, ca și cum nu i-ar fi păsat deloc.

   - Nu, șopti ea.

   - Atunci cum a fost, Laurel? Îți spun eu cum văd lucrurile din punctul meu de vedere. M-ai mințit ca să vii aici să te întâlnești cu el, să fii cu el!

   - N-am mințit, protestă ea slab.

   - N-ai rostit cuvintele, însă tot mințit se cheamă.

   David tăcu, cu maxilarul încleștat și mâinile încordate pe portiera mașinii.

   - Am avut încredere în tine, Laurel. Mereu am avut. Și doar fiindcă nu mi-ai spus efectiv o minciună nu înseamnă că nu mi-ai trădat încrederea.

   Ridică privirea spre ea.

   - Am plecat mai devreme de la muncă pentru că eram îngrijorat din cauza ta. Mă temeam pentru tine. Și, când mama ta mi-a spus că ești la Chelsea, am sunat-o - și ea habar nu avea despre ce vorbeam. Și știi la ce m-am gândit imediat? Că ai murit, Laurel! M-am gândit că ești moartă!

   Laurel își aminti că la fel gândise și ea despre David luni și se uită în jos, rușinată.

   - Și apoi mi-am dat seama că există un loc - o persoană, spuse el disprețuitor, pe care te-ai duce s-o vezi pe ascuns. Iar eu vin aici să mă asigur că ești vine și te găsesc sărutându-l!

   - Nu eu l-am sărutat pe el! țipă Laurel. El mă săruta pe mine.

   David tăcu și mușchii maxilarului i se mișcară cu furie.

   - Poate de data asta, spuse el pe un ton rece. Dar am văzut felul în care te săruta și aș putea să jur că nu a fost prima oară. Haide, neagă dacă poți, ascult.

   Ea se uită la pământ, la mașină, la copaci, oriunde - numai în ochii lui acuzatori nu.

   - Știam eu. Știam eu!

   Se așeză pe scaunul șoferului și trânti portiera, pornind imediat motorul. Dădu repede cu spatele, exact pe lângă Laurel care rămăsese locului, nefiind în stare să se miște. David rulă geamul în jos.

   - Nu vreau...

   Se opri, și acesta fu singurul semn de slăbiciune pe care-l arătase pe tot parcursul conversației.

   - Nu vreau să te mai văd o vreme. Nu mă suna. Când... dacă mă hotărăsc că sunt pregătit, o să te caut eu.

   Laurel îl privi plecând, dând în sfârșit voie lacrimilor să-i curgă. O clipă se uită înapoi înspre copaci, însă nici acolo nu mai era nimic pentru ea. Se urcă în mașină și-și lăsă fruntea pe volan, suspinând. Cum de ieșise totul atât de prost?

       Laurel stătea pe pat cu chitara în poală, uitându-se la umbrele care dansau pe tavan.

   Stătea acolo de două ore, timp în care soarele coborâse, camera se întunecase, iar ea cânta acorduri melancolice la întâmplare, care - oricât de mult se străduia - erau reminescențe ciudate ale muzicii ascultase în ziua aceea în Avalon.

   În dimineața aceea viața ei era bună - nu, minunată! Acum? Dăduse cu piciorul la tot.

   Și era doar vina ei. Lăsase să treacă prea mult timp fără să ia o decizie. Lăsase să-i scape de sub control atracția pentru Tamani. Nu era suficient să-i fie fidelă fizic lui David. El merita și fidelitatea ei afectivă.

   Se gândi la cum arătase chipul lui Tamani atunci când îi spusese că nu-l iubește; nu era corect nici față de el. Rănise pe toată lumea, iar acum trebuia să suporte consecințele.

   Gândul de a trăi tot restul vieții - chiar și numai tot restul săptămânii - fără David îi provoca o durere interioasă atotputernică. Își imagină că-l vede cu altă fată. Că el sărută pe altcineva la fel cum Tamani o sărutase pe ea astăzi. Gemu și se întoarse pe o parte, lăsând chitara să alunece pe cuvertură lângă ea. Ar fi fost sfârșitul lumii. Nu putea suporta una ca asta. Trebuia să existe o cale să îndrepte lucrurile.

   Însă cele două ore de gândit nu-i dăduseră nicio idee. Trebuia pur și simplu să spere că el o va ierta. Într-un final.

   Încercă să adoarmă. De obicei îi venea ușor odată ce soarele apunea, însă astăzi nu putu decât să stea și să privească cifrele pe ceas în timp ce întunericul o învăluia.

   8.22

   8.23

   8.24

   Laurel coborî la parter. Părinții ei făceau mereu inventarul sâmbăta seara, deci nu aveau să se întoarcă cel puțin o oră de-acum încolo. Deschise frigiderul, mai degrabă din obișnuință decât de foame - în niciun caz nu putea să mănânce în asemenea condiții. Îl închise și-și permise să dea vina puțin și pe David și Tamani. Nu voia să-i rănească pe niciunul dintre ei, voia ca amândoi să fie fericiți. Amândoi erau importanți în viața ei. Atunci de ce tot insistau că trebuie să aleagă între ei?

   O mișcare în curte îi atrase însă atenția. Înainte să apuce să-i caute sursa, fereastra se aparse, împrăștiind cioburi de sticlă pe podea, iar țipătul lui Laurel umplu aerul. Se ghemui și-și protejă fața cu mâinile. Dar, imediat ce închise gura, în cameră se făcu o liniște de mormânt; fără țipete, fără pietre, nici măcar zgomot de pași.

   Laurel se uită la ciuburile ce umpleau podeaua din bucătărie. Își pironi ochii asupra pietroiului care probabil că intrase prin fereastră.

   În jurul lui era înfășurată o bucată de hârtie.

   Întinse mâinile tremurânde și desfăcu hârtia. Și, în timp ce citea mâzgăleala de un roșu aprins, i se tăie respirația.

   Se ridică imediat în picioare și fugi spre ușa de la intrare. O deschise larg, se opri și se uită în curtea din față. Arăta liniștită - senină chiar - în lumina felinarelor stradale. Laurel studie fiecare siluetă din umbră, căutând să decteze și cea mai mică mișcare.

   Totul părea încremenit.

   Se uită la mașină și apoi la hârtia din mâna ei. Tamani avea dreptate - continua să facă totul de una singură. Era timpul să recunoască faptul că avea nevoie de ajutor. Se întoarse și o luă la fugă, nu spre mașină, ci spre liziera din spatele casei. Se opri înainte să intre în păduse, nesigură de cât de departe ajungea paza. După un moment de ezitare, începu să țipe.

   - Ajutor! Vă rog! Am nevoie de ajutorul vostru!

   Alergă de-a lungul pădurii spre cealaltă parte a curții, strigându-și neîncetat rugămințile. Dar nu auzea nimic, cu excepția propriilor cuvinte în ecou.

   - Vă rog! strigă ea încă o dată, știind că nu avea să primească niciun răspuns.

   Gărzile plecaseră. Nu știa unde și când, însă, dacă măcar o zână s-ar fi aflat în pădurea aceea, era sigură că ar fi răspuns strigătului ei. Era singură.

   O cuprinse disperarea și își apăsă ochii cu podurile palmelor, chinuindu-se să nu plângă. Ultimul lucru pe care și-l permitea acum era să leșine. Alergă spre mașină, urcă pe locul șoferului și trânti portiera. Se uită la casa ei întunecată și pustie. O protejase luni de zile; chiar de dinainte să afle despre santinele și despre gărzi. Dar nu putea să rămână. Trebuia să plece. Știa că asta voiau trolii. Dar nu avea de ales; era prea riscant. Mâinile îi tremurau, însă reuși să bage cheia în contact, să pornească motorul și să dea înapoi.

   Drumul de 800 de metri până la casa lui David i se păru că durează ore întregi. Trase în fața casei și studie clădirea familiară care fusese practic un al doilea cămin pentru ea.

   Acum se simțea ca o străină.

   Înainte să se răzgândească, ieși din mașină și alergă spre aleea din față. Auzi soneria reverberând în sufragerie și încercă să-și aducă aminte când sunase ultima oară la sonerie acasă la David. Părea atât de formal, atât de inutil.

   Mama lui ieși în ușă.

   - Laurel, spuse ea veselă.

   Însă zâmbetul îi pieri de pe față când îi văzu chipul.

   - Ce s-a întâmplat? Ești bine?

   - Pot să-l văd pe David?

   Mama lui păru derutată.

   - Sigur că da, intră.

   - Rămân aici, mulțumesc, murmură Laurel cu privirea în pământ.

   - OK, spuse mama lui ezitantă. Mă duc să-l chem.

   Laurel așteptă mult până să se deschidă ușa din nou. Ridică privirea - îi era teamă să nu fie doar mama lui David. Însă era David, cu chipul împietrit și ochii fulgerând. Tăcu, trase adânc aer în piept și ieși pe verandă, închizând ușa în urma lui.

   - Nu face asta, Laurel. Am venit doar pentru că mama nu știe încă ce s-a întâmplat. Dar trebuie să...

   - Barnes a răpit-o pe Chelsea.

   Furia dispăru brusc din ochii lui David.

   - Poftim?

   Laurel îi dădu biletul.

   - La far. Știu că ești supărat pe mine...

   Nu mai putu să vorbească, respirația îi era ascuțită și dureroasă, însă se chinui să-și învingă frica.

   - E mai important decât noi 2. Mai important decât asta. Am nevoie de tine, David. Nu pot să mă descurc singură.

   - Și santinelele? întrebă David îngrijorat.

   - Nu sunt aici! Le-am strigat. Au plecat.

   David ezită, apoi dădu din cap și intră înapoi în casă. Îl auzi strigând ceva către mama lui, după care se întoarse pe verandă, luându-și rucsacul în timp ce-și punea geaca.

   - Să mergem.

   - Conduci tu? întrebă Laurel. Eu trebuie... trebuie să fac ceva.

   După ce-și luă și ea rucsacul din mașină, urcă în mașina lui David.

   - Trebuie să mergem să-l luăm pe Tamani, spuse David pe un ton dur.

   Laurel deja clătina din cap.

   - Laurel, nu-mi pasă acum de voi 2. El e salvarea noastră acum!

   - Nu e vorba de asta; nu avem timp. Dacă nu ajungem la far până la 9, o s-o omoare pe Chelsea. Avem - Laurel se uită la ceasul mașinii - 25 de minute.

   - Atunci du-te tu la far și eu merg la pădure și-l aduc.

   - Nu avem timp, David!

   - Atunci ce facem? țipă David, și vocea lui frustrată umplu mașina.

   - Pot să fac ceva, spuse Laurel, sperând că spunea adevărul. Dar mai întâi trebuie să oprim la mama la magazin.

      Laurel bătu cu putere în ușa magazinului Leacul Naturii până când mama ei ieși din camera dn spate, unde făcea mereu inventarul.

   - Laurel, ce Dumne...

   - Mamă, am nevoie de rădăcină uscată de dafin, semințe organice de hibiscus și ulei esențial de ylang-ylang făcut în apă, nu în alcool. AM nevoie de ele acum și te rog să nu-mi pui întrebări.

   - Laurel...

   - N-am niciun minut de pierdut mamă. Îți voi povesti totul - totul - când ajung acasă, însă acum te implor să ai încredere în mine.

   - Dar unde te...

   - Mamă, spuse Laurel, apucând-o de ambele mâini. Te rog să mă asculți. Să mă asculți cu adevărat. A fi zână înseamnă mult mai mult decât o floare pe spate. Zânele au dușmani. Dușmani puternici și, dacă nu obțin ingredientele acestea de la tine și nu mă duc să mă răfuiesc acum cu ei, vor muri niște oameni. Ajută-mă. Am nevoie să mă ajuți, o rugă ea.

   Mama ei rămase pe loc, buimăcită un moment, apoi dădu încet din cap.

   - Presupun că nu e ceva de care s-ar putea ocupa poliția obișnuită a oamenilor?

   Ochii lui Laurel se umplură de lacrimi; nici măcar nu știa ce să spună. Nu avea timp de discuții.

   - OK, spuse mama ei hotărâtă, intrând între două dulapuri și uitându-se la sticluțele aliniate pe ambele părți.

   Luă repede ingredientele de pe rafturi și i le dădu lui Laurel.

   - Mersi, spuse Laurel și dădu să o ia la fugă.

   Mama ei o opri cu o mână fermă pe umăr. Laurel se întoarse și mama o cuprinse în brațe și o strânse cu putere.

   - Te iubesc, șopti ea. Te rog să ai grijă.

   Laurel dădu din cap pe umărul ei.

   - Și eu te iubesc.

   Tăcu, după care adăugă:

   - Și, dacă se întâmplă ceva, să nu vinzi terenul, promiți?

   Ochii mamei se umplură de teamă.

   - Cum adică?

   Dar Laurel nu se putea opri. Încercă să ignore disperarea din vocea mamei ei în timp ce se îndrepta spre ușă.

   - Laurel!

   Ieșise deja pe ușă și urca în mașina lui David.

   - Pornește, îi spuse ea, încercând să nu audă ultimul strigăt al mamei.

   - Laurel!

   Laurel se uită în urmă cu ochii ațintiți asupra chipului alb al mamei, în timp ce tatăl ei ieșea în grabă din librărie. Părinții ei rămaseră să se uite după mașina care se îndepărta.

Capitolul 25

     - Ai luat ce îți trebuia? o întrebă David în timp ce se îndrepta spre Farul Battery Point.

   - Am luat, îi confirmă Laurel scoțând deja mojarul cu pistil.

   - Ce prepari?

   - Tu condu în continuare și vom vedea dacă reușesc să nu-ți arunc în aer mașina, bine?

   - Biiine, spuse David, mai puțin încrezător.

   Merseră în liniște. Zgomotul pistilului lui Laurel făcea un duet sinistru cu scrâșnetul cauciucurilor lui David pe asfalt. Ceasul de pe bord înainta necruțător.

   8.43

   8.44

   8.45

   Traseră în parcarea pustie a farului și Laurel își aminti că venise aici cu Chelsea cu mai bine de 1 an în urmă. Își aminti de zâmbetul larg al prietenei sale, care îi explicase totul despre locul de care se simțea atât de atrasă. În timp ce parcau în locul cel mai apropiat de insulă, lui Laurel se puse un nod în gât la gândul că s-ar fi putut să n-o mai vadă niciodată pe Chelsea.

   Cel puțin, nu în viață.

   Îndepărtă gândul acesta și încercă să regăsească starea de calm ușor dezinteresat pe care-o adoptase din greșeală săptămâna trecută când făcuse primele ei fiole perfecte de zahăr. Aruncă niște semințe de hibiscus în amestec și le zdrobi hotărâtă, chinuindu-se să-și evoce în minte amintiri fericite cu Chelsea, luptându-se cu temerile.

   Se sperie când David îi puse mâna pe braț.

   - Să chemăm poliția? întrebă el.

   Laurel își clătină capul.

   - Daci vine poliția, Chelsea moare. Garantat. Și probabil și polițiștii.

   - Ai dreptate. Ce zici de Klea?

   Laurel își clătină capul.

   - Nu reușesc să am încredere în ea. E ceva... ceva în neregulă cu ea.

   - Dar, Chelsea...

   David nu mai continuă.

   - Mi-aș dori să facem altceva... pe altcineva. 

   Degetele i se strânseră dureros pe brațul ei.

   - Te rog să nu-i lași să o omoare, Laurel.

   Laurel mai adăugă puțină pudră de ace de cactus din specia saguaro și ridică amestecul în lumina slabă a unui felinar stradal. Reflecta razele slabe exact așa cum trebuia.

   - O să fac tot posibilul, spuse ea încet.

   După ce turnă amestecul într-o fiolă de zahăr, Laurel măsură câteva de picături de ulei într-o altă fiolă, terminând de preparat serul monastuolo. Arăta așa cum trebuie; îl simțea așa cum trebuie. Spera că nu disperarea o făcea să creadă asta. Dacă poțiunea avea să acționeze, Jeremiah Barnes și noii lui lachei aveau să doarmă și, odată ce o eliberau pe Chelsea, putea să se ducă să-l aducă pe Tamani. El va ști ce să facă.

   Laurel băgă sticluțele în buzunarele jachetei și deschise ușa. Deja pierduseră prea mult timp stând aici în parcare până când ea terminase licoarea.

   - Așteaptă, spuse David punându-i mânna pe braț.

   Laurel își aruncă ochii pe ceasul de bord, ale cărui minute treceau prea repede, însă se opri. David scotoci în rucsac și scoase pistolul SIG SAUER pe care Klea intenționase să i-l dea lui Laurel. Ea își pironi privirea asupra lui timp de câteva secunde, după care ridică ochii către David.

   - Știu că-l urăști, spuse David încet și serios. Dar este singurul lucru despre care știm sigur că-l poate opri pe Barnes. Și, dacă se pune problema să alegi între viața lui și a lui Chelsea - puse pistolul în mâna tremurândă a lui Laurel - știu că vei avea puterea să faci alegerea potrivită.

   Lui Laurel îi tremurau mâinile atât de tare că abia putu să apuce patul rece ca gheața, însă dădu din cap și băgă pistolul în betelia blugilor, trăgând jacheta peste el ca să-l ascundă.

   Ieșiră din mașină, uitându-se amândoi la far, acolo unde un punct luminos strălucea la un etaj superior. O luară pe cărarea ce ducea spre far.

   Era la 1 metru sub ocean.

   - O, nu! spuse Laurel printre dinți. Am uitat de maree.

   Se uită la farul aflat cam la 100 de metri, înconjurat de apa învolburată. Avea să reușească - nu era așa departe - însă sarea avea să-i intre în pori. Îi va seca puterea și va persista timp de cel puțin o săptămână.

   Fără să spună un cuvânt, David o luă în brațe. Se apropie de marginea apei și, după o vagă ezitare, intră în apă, pășind ușor cu picioarele lui lungi și puternice prin curenții spumoși. Icnea pe măsură ce apa rece ca gheața îi ajungea la genunchi, la coapse, la șolduri și, după aproximativ 1 minut, Laurel îl auzi clănțănind o secundă, înainte ca el să strângă tare din dinți. Dar nu-și putea controla tremuratul care-i străbătea corpul.

   Chiar în mijloc, acolo unde apa era cea mai adâncă - îi ajungea lui David până la talie - un val puternic îl lovi, iar el își pierdu echilibrul, aproape să-i doboare pe amândoi în apă. Însă, cu un mormăit hotărât, își recăpătă stabilitatea și continuă să înainteze cu greu.

   Trecuseră parcă secole întregi până când David ajunse de partea cealaltă, pe insula pe care se afla micul far. O puse jos pe Laurel cu delicatețe înainte să se strângă singur în brațe și să respire din greu.

   - Mulțumesc, spuse Laurel, cuvintele părând un lucru atât de mic pentru ceea ce făcuse el.

   - Ei, am auzit că, o dată pe an, hipotermia face bine la suflet, spuse David cu un glas tremurând, în timp ce fiorii îi măcinau trupul.

   - Eu...

   - Hai să mergem, Laurel, o întrerupse David. Cred că știu că suntem aici.

   Ajunseră în scurt timp la ușa de la intrare. Era întredeschisă. Cineva îi aștepta.

   - Batem la ușă? șopti David. Nu prea cunosc eticheta atunci când vine vorba de ostatici.

   Laurel duse o mână la talie verificând că pistolul încă era pe o parte și sticluțele cu licori, pe cealaltă.

   - Deschide-o pur și simplu, spuse ea, dorindu-și ca vocea să nu-i tremure atât de rău.

   David se supuse.

   Era întuneric.

   - Nu e nimeni aici, șopti David.

   Laurel cercetă camera. Arătă spre o fâșie subțire de lumină de pe peretele opus.

   - Sunt acolo, spuse ea gândindu-se la metafora lui Jamison cu capcana pentru muște. Dar nu-i vom vedea până când nu vom intra suficient de mult cât să nu mai putem scăpa.

   Chiar și așa, traversară încet camera de jos, după care deschiseră cu grijă ușa care ducea spre scări. O lumină difuză se revărsa de undeva de deasupra. Laurel puse piciorul pe prima treaptă.

   - Nu, spuse David cu o mână pe umărul ei. Lasă-mă pe mine primul.

   Laurel se simți cuprinsă de vină. Chiar și după tot ceea ce făcuse, el era încă dispus să pună viața ei mai presus de a lui. Clătină din cap.

   - Trebuie să mă vadă pe mine prima. Ca să fim siguri.

   Mai aveau aproape 5 trepte până sus când David icni. Laurel se uită în urmă și văzu că 2 troli intraseră în far în spatele lor. Nu semănau cu trolii murdari și neîngrijiți care-i urmăriseră de acasă de la Ryan. Purtau amândoi blugi negri curați și cămăși negre cu mânecă lungă și țineau îndreptate spre spatele lui David pistoale cu țevi cromate lucioase. Nu că ar fi avut nevoie de arme - Laurel știa că puteau s-o rupă în două cu ușurință.

   Unul era ciudat de asimetric - jumătatea stângă a corpului îi era ofilită și noduroasă, însă jumătatea dreaptă semăna cu a unui culturist. Chipul celuilalt trol arăta incredibil de uman, însă claviculele îi erau răsucite și inegale, trăgându-i un umăr în spate și unul în față, ba răsucindu-i și picioarele, astfel încât mergea cu târșâit ciudat.

   David se uită la Laurel cu ochi mari, însă ea clătină din cap, privi iar înainte și continuă să urce. Ajunseră în capul scărilor și fură întâmpinați de alți 2 troli, tot înarmați. Arătau mai degrabă ca huliganii care-i aruncaseră pe Laurel și pe David în Chetco anul trecut, cu pomeții ofiliți, cu nasurile nelalocul lor și ochii pieziși. Unul dintre ei chiar purta o claie de păr roșu pieptănat pe spate, descoperindu-i chipul fioros. Însă nu aveau cum să fie vechii lachei ai lui Barnes; Tamani se descotorosise de ei. Laurel nu-i băgă în seamă și dădu colțul când ajunse la capătul scărilor.

   - Chelsea! icni ea când își auzi prietena.

   Chelsea avea ochii acoperiți și era legată de un scaun. Lângă tâmpla ei era țeava unui pistol.

   - În sfârșit, mormăi ea.

   - Ți-am spus eu că o să vină, spuse o voce gravă, mult prea cunoscută. Laurel! Bine ai venit.

   Laurel își mută privirea de la Chelsea spre bărbatul care-i ținea arma la tâmplă. Chipul, ochii care-i bântuiseră visele - chiar și 1 an mai târziu.

   Jeremiah Barnes.

   Arăta la fel - exact la fel. De la umerii lați de jucător de fotbal la nasul ușor cârn și ochii căprui, care păreau negri din partea opusă a camerei. Ba purta chiar și o cămașă albă șifonată și pantaloni de scutm care-i întăriră lui Laurel senzația sinistră de deja vu și o făcură să se simtă prizonieră într-unul dintre cele mai rele coșmaruri ale ei.

   - Micuța domnișoară nobilă. L-ai adus până și pe vechiul tău prieten să moară cu tine. Sunt impresionat.

   Trolii din jurul lor chicotiră. Încercând să nu atragă atenția, Laurel își încordă mâna și zdrobi sticluțele în buzunar, lăsând cele două licori să se amestece. Sticla i se înfipse în mână, iar ea se sili să respire normal în timp ce poțiunea îi ardea degetele, transformându-se într-un abur fierbinte pe care speră că Barnes nu avea să-l observe. Avea nevoie doar de câteva minute... dacă serul va funcționa.

   „Te org să funcționezi”, imploră ea în gând.

   - N-a venit nimeni aici să moară. Ce vrei?

   Barnes râse.

   - Ce vreau? Răzbunare, Laurel.

   Zâmbi periculos.

   - Ce zici de asta? Te împușc în umăr, ca să vezi și tu cum este, apoi mergem la vechea ta căsuță și-mi arăți unde este poarta. Și apoi, dacă n-ai murit încă, poate că mă voi îndura de tine și îți voi pune capăt suferinței.

   - Și prietenii mei? întrebă Laurel.

   Întâlni privirea lui Barnes și se uitară urât unul la altul.

   - Dacă sunt de acord, spuse ea cu seriozitate, ce se întâmplă cu prietenii mei?

   Licoarea îi ardea degetele și tare ar fi vrut să scoată mâna din buzunar să îndepărteze lichidul de ea. Dar era prea riscant. Strânse din dinți și continuă să se uite în ochii trolului mătăhălos.

   Barnes își linse buzele și rânji.

   - Le dau drumul.

   Era absolut evident că mințea, însă Laurel îi făcu jocul.

   - Dă-le drumul acu, spuse ea trăgând de timp, și noi mergem la pădure.

   - Sigur. Nu prea cred. Voi, zânele, sunteți niște ticăloase viclene, mai ales când duceți o luptă pe care o pierdeți sigur. Le dau drumul prietenilor tăi doar dacă - și doar atunci - când îmi arăți poarta.

   - Nu sunt de acord.

   Barnes întoarse acum arma către Laurel. Ea nici măcar nu tresări.

   - Nu cred că ești în situația să te târguiești, spuse el. Facem cum spun eu. Te leg, te arunc la mine în mașină și mergem în Orick. Facem așa sau muriți cu toții în seara asta. A, și putem să ne ocupăm de chestia cu umărul acum, spuse el, lăsând arma în jos ca să țintească umărul lui Laurel.

   Ea închise ochii și-și încordă trupul, așteptând impactul glonțului.

   - Nu, spuse David, trăgând-o în spate și pășind în fața ei. Nu te las să faci asta.

   Barnes râse cu râsul lui aspru, aproape gâjâit, care-i ridică lui Laurel părul pe brațe. Chiar și după atâta vreme, își mai amintea încă extrem de clar râsul acela.

   - Nu mă lași? De parcă ai putea să faci ceva înprivința asta, băiete, îl ironiză Barnes. 

   Le făcu semn celorlalți troli.

   - Luați-l de aici!

   Un trol o apucă pe Laurel de umeri ca să o țină nemișcată, apoi trolul roșcat îi puse lui David mâna pe brațînsă acesta era pregătit. Se întoarse, scăpă din strânsoarea trolului și-l lovi tare cu pumnul. Trolul se împiedică și se dădu doi pași înapoi.

   Laurel privi îngrozită cum David își scutura mâna și se întorcea să încerce iar. Nu se putea mișca - nu putea să strige la el să aștepte, să aibă răbdare - fără să se dea de gol. O salvase de arma lui Barnes și acum avea să sufere în locul ei.

   - David?

   Vocea lui Chelsea sună atât de mică și de neajutorată, că Laurel simți cum i se pune un nod în gât.

   Următorul trol fu mai rapid, ridică un picior și-l lovi pe David în piept. Laurel se strâmbă și încercă să se elibereze din strânsoare când îi auzi coastele trosnind cub impactul piciorului, însă trolul o ținea într-o strânsoare de fier. Se uită urât la Barnes, care privea scena cu un zâmbet amuzat, cu pistolul încă îndreptat spre ea. Îi ura rânjetul acela încrezut. Doar simplul fapt că se uita la el o făcea să deteste mai puțin arma pe care o ținea ascunsă.

   - David! țipă Chelsea din nou, în timp ce dintre buzele lui David ieși un mârâit strangulat.

   - Chelsea, e în regulă! strigă Laurel, însă își auzea teroarea din voce. Te rog, stai nemișcată!

   Spre ușurarea lui Laurel, Chelsea se liniști, în loc să încerce să se elibereze de degetele groase și aspre care o strângeau de gât.

   Trolul pe jumătate strâmb se pregăti să-i dea un pumn lui David, care rămăsese cocoșat și neajutorat, însă lovitura îi ieși neobișnuit de înceată și denecentrată, așa că ricoșă peste obrazul lui David - deși fu suficient de tare ca să-i crae pielea. Trolul se învârti ciudat, se împiedică și căzu pe jos.

   - Ridică-te, prostovanule! strigă Barnes în timp ce celălalt trol îl prinse pe David de braț, însă cel căzut nu se mișcă.

   Trolul cu umerii suciți scoase un laț de sfoară și se duse să-l lege pe David. Acesta își smuci brațul din strânsoarea lui și-l împinse; trolul căzu inconștient, ca și cel de dinaintea lui.

   - Ce nai... se bâlbâi Barnes, în mod clar derutat.

   Trolul roșcat îi trase lui David brațele la spate cu forța și-l legă cu greu de balustrada scărilor. David se smuci, încercând să se elibereze, dar nu reuși. Se uită cu disperare la Laurel, cu sângele șiroind pe față, însă Laurel îl studia tot pe trolul de lângă el. Încet, dureros de încet, trolul roșcat căzu în genunchi și se prăbuși la pământ. Apoi, într-un final, căzu și trolul care o ținea pe Laurel. Câteva secunde mai târziu, la picioarele lui David, legat strâns de balustradă, zăceau 4 troli.

   Barnes își mută repede atenția către Laurel.

   Ea scosese arma și o îndreptase exact spre capul lui.

   - S-a terminat, Barnes, spuse ea chinuindu-se să îndepărteze isteria care amenința să iasă la iveală. Pune arma jos.

   - Deci nu mai ești fata pe care am întâlnit-o anul trecut, nu-i așa? o studie Barnes cu răceală. Atunci n-ai putut să mă împuști nici măcar ca să-ți salvezi micul prieten vegetal. Acum mi-ai doborât 4 oameni.

   Rânji.

   - Încă aștepți să cad și eu, nu?

   Laurel nu spuse nimic, se concentră în schimb să țină arma dreaptă.

   - Chestia aia nu acționează asupra mea, spuse el râzând ciudat. Să spunem că am făcut un pact cu diavolul și acum sunt imun.

   Tăcu, întâlnind privirea lui Laurel.

   - Și acum? întrebă el cu expresia încă amuzată.

   Laurel privi cum planul ei perfect se ducea de râpă.

   - Vreau răspunsuri, îi ceru Laurel, chinuindu-se să-și controleze brațul să nu tremure în timp ce ținea arma sus, ațintită spre pieptul lui Barnes.

   Știa că nu putea să aibă încredere în nimic din ce-i spunea el, însă trebuia să tragă de timp. Să facă ceva ca să aibă timp să se gândească.

   - Răspunsuri? spuse el. Asta e tot ce vrei? Răspunsurile sunt ieftine. Ți le-aș fi dat și fără armă.

   Tăcu, uitându-se la ea cu interes.

   - Pune-mi întrebările tale arzătoare, Laurel, spuse el batjocoritor.

   - Unde sunt santinelele mele? Le-ai omorât?

   El râse.

   - Nici măcar. Au plecat în căutare de cai verzi pe pereți. Niște cai verzi ai naibii de buni, dacă îmi permiți să spun așa. Au impresia că te salvează de mine. Se vor întoarce când își vor da seama că urma de zânge de zână nu duce nicăieri.

   - Sângele cui? îl întrebă Laurel cu vocea tremurândă acum.

   Barnes rânji.

   - A nimănui... important.

   - De ce acum? continuă Laurel. De ce n-ai acționat acum o lună? Acum 6 luni? De ce acum și de ce Chelsea?

   Clătină din cap.

   - Mica voastră lume e atât de simplă. Crezi că sunte doar eu și mica mea gașcă împotriva ta și a micii tale găști. Dar tu nu ești decât o răsfățată mioap, un pion, o slugă. Când sunt doar câțiva jucători, e ușor să aranjezi totul perfect. Însă când ai un număr infinit de jucători, un număr infinit de factori, durează până pui totul la punct.

   Ridică din umeri.

   - În plus, a fost o distracție pe cinste. Am vrut să te scot direct din casa ta baricadată cu grijă, însă santinelele tale mi-au îngreunat lucrurile. Așa că am încetat să urmez calea cea grea.

   O mângâie pe Chelsea pe păr, strângându-i mâna în jurul gâtului în timp ce ea încerca să se elibereze.

   - Chelsea era mult mai puțin protejată decât tine. A fost ușor s-o prind. Iar tu ești prea impresionabilă de felul tău. Știam că o să vii. Așa că, puse el apăsând mai tare arma pe capul lui Chelsea, acum avem un pariu interesant. Poți să împuști marele trol ticălos înainte ca el să-ți împuște micuța prietenă? Pentru că, dă-mi voie să-ți spun, Laurel, cred că ai putea să mă împuști pe bune. Dar poți să o faci înainte ca eu să o împușc pe ea?

   - Laurel, nu știu ce vrea, însă nu-i da, țipă Chelsea.

   - Taci din gură, răsfățată mică! îi strigă Barnes.

   Își strânse degetul pe trăgaci, iar Laurel făcu un pas înainte.

   - Așteaptă, așteaptă, așteaptă, spuse Barnes. Nu am de gând s-o împușc încă. Nu cred că lucrurile au devenit suficient de interesante.

   Apoi, cu o mișcare atât de rapidă încât Laurel abia o văzu, dădu drumul gâtului lui Chelsea, mai scoase un pistol dintr-un toc ascuns și îl îndreptă spre David.

   Laurel abia dacă mai putea să respire acum, că toate speranțele de a scăpa se evaporaseră.

   - După ce-am fost prins la înghesuială anul trecut, am învățat să am la mine nu doar o singură armă, domnișoară Sewell.

   Pistoalele îi erau îndreptate abil către Chelsea și David.

   - Vezi tu, bănuiesc că ai putea să riști viața unei prietene pentru a te salva pe tine și pe iubitul tău, însă vei risca viața a 2 prieteni pentru a te salva doar pe tine?

   Poate că se putea târgui. Trebuia să încerce; nu avea de ales.

   - Bine, spuse Laurel lăsând pistolul să-i cadă din mână cu un zgomot puternic. Mă predau.

   - Laurel! țipă David. Nu!

   Se lupta în continuare cu legăturile care-i strângeau mâinile.

   - N-am altă cale.

   Ridică încet mâinile deasupra capului exact când un scârțâit puternic se auzi în josul scărilor.

   Barnes schimbă poziția armelor, îndreptând una către Laurel și una către capul scărilor.

   - Te aud! urlă el. Tu, ce colo, de pe scări; știu că ești acolo.

   Laurel își ținu respirația, însă nu auzi nimic.

   Barnes mirosi aerul.

   - Știu că ești înarmat! țipă el. Simt mirosul armei. O să număr până la 3 și tu o să vii să-ți arunci arma aici, pe podea. Dacă spun 3, îi omor pe toți. Mă auzi?

   Urmă un moment lung de tăcere.

   - Unu.

   David respiră greu.

   - Doi.

   Chelsea începu să se agite în scaunul ei și suspinele pe care și le înăbușise atâta vreme îi cutremurară umerii. Laurel se uită diserată la arma din fața ei, de pe podea, întrebându-se dacă era vreo cale să ajungă la ea.

   De pe scări se auzi un zornăit.

   O armă imensă alunecă pe podea, cu o panglică de muniție agățată de ea. Barnes se uită la ea cu o admirație evidentă și se aplecă ușor, punând jos unul dintre pistoalele sale în schimbul automatului mult mai mare.

   - Așa-i mai bine, spuse el. Acum arată-te. Arată-te și poate te las să trăiești.

   Nimic.

   - Trebuie să număr iar? amenință Barnes. Fiindcă am să o fac. 

   Niște pași grăbiți și sacadați urcară scările. Laurel se întoarse și un sentiment imens de consternare îi amuți nervii deja întinși la maximum când văzu părul roșcat al Kleei apărând de după colț.

   Barnes se arătă surprins.

   - Tu? Dar...

   În fracțiunea de secundă cât Laurel clipi, auzi un arici desprinzându-se; când deschise ochii, un cerc roșu umed răsărise în mijlocul frunții lui Barnes, iar în ureche îi răsună huruitul armei. O clipă, Barnes se uită buimac în cameră, înainte ca forța glonțului să-i dea capul pe spate și să-l prăbușească pe podea. Mirosul înțepător al prafului de pușcă umplu aerul, iar Laurel și Chelsea țipară în același timp.

   Secundele părură ore cât timp Laurel trase aer în piept, iar Chelsea căzu în scaunul ei.

   - Asta numesc eu pe muchie de cuțit, spuse Klea cu tristețe.

   Laurel se întoarse către David și Klea. Aceasta ținea o armă cunoscută și Laurel zări cămașa lui David mototolită și ridicată peste frângii, lăsând la vedere tocul ascunse.

   - V-v-v-vezi, spuse David cu dinții clănțănindu-i de frig sau de șoc - sau poate de amândouă. Știam eu că arma pe care o port la mine avea să-mi fie de folos cândva.

   Laurel nici nu se putea mișca; corpul îi era încremenit de ușurare, dezgust și surpriză. Nu-și putea lua ochii de la balta stacojie care se extindea ușor sub capul lui Barnes. Trupul lui se zbârcise în unghiurile grotesc de ciudate ale morții. Și, deși știa că lumea devenise mai bună odată cu dispariția lui, ura faptul că ea era responsabilă de cele întâmplate.

   Se întoarse către Klea, uitându-se la nelipsiții ei ochelari. Neîncrederea ei, refuzul de a o suna păreau deodată prostești și paranoice. Pentru a doua oară, Klea o salvase din ghearele morții. Și nu doar e ea. Ci și pe cei mai buni prieteni ai ei. Era o datorie pe care nu-și imagina că va putea vreodată să o plătească.

   Și totuși, în ciuda celor întâmplate, ceva tot o ținea pe Laurel cu garda sus. Ceva din inetiorul ei îi spunea că femeia aceasta nu era de încredere.

   - Ia asta, i se adresă Klea pe un ton calm, dându-i lui Laurel un cuțit. Eliberează-i și apoi veniți jos. Trebuie să-mi anunț echipa că poate să intre.

   Se întoarse fără să spună un cuvânt și se îndreptă spre scări.

   Laurel alergă la David și începu să-i taie frânghiile. Se desfăcură cu ușurință sub lama ascuțită.

   - Nu spune nimic, șopti ea. Nu încă lui Chelsea și, mai ales, nu Kleei. Inventez eu ceva.

   Îi atinse ușor coastele.

   - Și imediat ce ajungem la mașină mă ocup eu de coastele tale și de mână, bine? Acum hai să ieșim naibii de aici!

   El dădu din cap, chipul fiindu-i palid și contorsionat de durere.

   Laurel se repezi la scaunul unde stătea helsea legată și îi desfăcu și ei imediat sforile. Încheieturile lui Chelsea erau roșii și Laurel se întrebă cât de mult o ținuse Barnes aici cu pistolul la cap, așteptându-i. Refuză să se gândească la asta și îi scoase fașa de la ochi.

   Chelsea clipi la lumină și-și frecă încheieturile în timp ce Laurel îi tăia frânghiile din jurul gleznelor.

   - Poți să mergi? o întrebă Laurel cu blândețe.

   - Cred că mă descurc, spuse Chelsea clătinându-se puțin.

   Se uită atent la David.

   - Nici tu nu arăți prea bine.

   - Ar trebui să-i vezi pe ceilalți, rosti David zâmbind slab. 

   O trase pe Chelsea aproape de el și o îmbrățișă cu mai multă forță decât crezu Laurel că puteau să suporte acum coastele lui. Dar nu-l putea învinovăți. 

   - Pur și simplu mă bucur că ești în viață, îi spuse el lui Chelsea.

   Laurel își înfășură brațele în jurul ambilor ei prieteni, slăbind strânsoarea când David mârâi.

   - Îmi pare atât de rău că te-am târât în chestia asta, Chelsea. N-am avut niciodată de gân... n-am vrut niciodată....

   - N-ai vrut niciodată să ce? o întrebă Chelsea frecându-și urmele roșii de pe gât. Să mor aproape din cauza ta? Sper că n-ai vrut. Te rog, spune-mi că chestia asta n-o să se întâmple de acum în fiecare zi.

   Răsuflă cu putere.

   - Ce s-a întâmplat aici?

   Laurel se uită neajutorată la Chelsea.

   - Păi, ăăă, vezi... ideea e că...

   - Uite, spuse Chelsea așezându-se în același scaun unde stătuse legată și-și încrucișă picioarele. Eu o să stau aici în timp ce voi 2 născociți o minciună bună.

   Arătă cu mâna către cealaltă parte a camerei.

   - Poate tu și cu David ar trebui să mergeți acolo în colț să vă consultați, pentru ca poveștile voastre să se potrivească. Pentru că asta ar ajuta. Sau, spuse ea ridicând un deget în aer, ai putea pur și simplu să-mi spui că în fiecare toamnă îți crește pe spate o floare imensă de un mov-albăstrui, pentru că se pare că ești un fel de zână. Și apoi ai putea să-mi explici cum de acești - cred că a spus troli - te tot vânează pentru că le ascunzi nu știu ce poartă specială. Pentru că, sincerăsă fiu, cred că adevărul face viașa mult mai ușoară.

  Laurel și David rămaseră cu gurile căscate.

   Chelsea se uită când la unul, când la altul, cum stăteau acolo derutați.

   - Oh, vă rog, rosti ea într-un final. Serios, chiar credeați că nu știu?

Capitolul 26

       Klea îi traversă apa cu o barcă mare și plată.

   - Echipa mea o să se ocupe de toate aici, la far, spuse ea. Voi 2 o s-o duceți pe prietena voastră la mașina ei, după care o să mergeți acasă.

   Se clătinară și apoi se opriră pe plajă și lui David îi scăpă un mârâit discret de durere. Cei 3 prieteni coborâră și fetele îl luară pe David fiecare de câte un braț, încercând să-l ajute să meargă fără să-i arate lui Klea cât de rănit era în realitate. Deși Klea le salvase viețile, se puseseră de acord ca ea să afle cât mai puține despre laurel. Asta însemna să-l ducă pe David repede de acolo, pentru ca Laurel să aibă grijă de el fără ca altcineva să vadă.

   - Laurel! strigă Klea.

   - Mergeți, le șopti Laurel. Sunt aici.

   Apoi se întoarse spre Klea.

   - Îmi pare rău că n-am ajuns mai devree.

   - Ai ajuns exact la timp, o liniști Laurel.

   - Și totuși, dacă aș fi ajuns cu două minute mai târziu...

   Oftă și-și clătină capul.

   - Mă bucur că am pus câțiva oameni de-ai mei să te supravegheze în seara asta. Mi-al fi dorit...

   Se opri, clătinând din cap.

   - Mi-aș fi dorit să mă suni. În fine, continuă ea înainte ca Laurel să apuce să răspundă, cum ai scăpat de ceilalți troli? Am rămas surprinsă.

   Laurel ezită.

   - M-am uitat latrolii aceia. N-au oase rupte, nu sunt îmușcați, n-au nicio rană pe nicăieri. S-au stins ca niște lumânări și nici nu mă aștept să se trezească prea curând. Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat de fapt?

   Laurel căută o minciună. Dar nu-i veni nicio idee. Era prea obosită să inventeze ceva credibil. Dar nici adevărul nu avea de gând să i-l spună, așa că nu zise nimic.

   - Bine, spuse Klea cu un zâmbet ciudat. Înțeleg, ai secretele tale. Se vede clar că încă n-ai încredere în mine, spuse ea pe un ton blând. Dar sper că într-o zi vei avea. Că vei avea încredere în mine cu adevărat. E clar că nu ești neajutorată, însă eu aș putea să te ajut mult mai mult - mai mult decât îți dai seama. Chiar și așa, spuse ea uitându-se înapoi la far, o să fie foarte util să am niște specimente reale. Foate util!

   Lui Laurel nu-i plăcu felul în care Klea rostise cuvântul „specimene”. Dar nu spuse nimic.

   Klea o mai studie timp de câteva secunde.

   - Păstrăm legătura, rosti ea hotărâtă. Te-ai dovedit ingenioasă și ajutorul tău mi-ar prinde bine într-o altă situație de alt gen - însă asta poate să mai aștepte.

   Înainte ca Laurel să apuce să răspundă, Klea se învârti pe călcâie și sări ușor înapoi în barcă, apucând vâsla cu mâini puternice.

   Laurel mai rămase pe loc doar cât s-o vadă pornind de pe plaja nisipoasă, apoi se întoarse și alergă să-i prindă din urmă pe David și pe Chelsea. Când îi ajunse, ei erau deja lângă mașina lui David. El mârâi când se așeză pe locul din dreapta și Chelsea o apucă pe Laurel de braț.

   - Trebuie să-l ducem la spital. Cred că are costele rupte, iar tăietura de sub ochi s-ar putea să aibă nevoie de copci.

   - Nu putem merge la spital, îi spuse Laurel scotocind prin rucsac.

   - Laurel! o strigă Chelsea albă ca varul. David are nevoie de ajutor!

   - Liniștește-te, i se adresă Laurel, desfăcând o fiolă minusculă ce conținea un lichid albastru. Există și avantaje în prietenia cu o zână.

   Era fericită că putuse să spună chestia asta de față cu Chelsea. Deșurubă capacul fiolei și ridică ipeta, apoi se aplecă asupra lui David, care respira tare și greu.

   - Deschide, spuse ea încet.

   David deschise un ochi și se uită la sticluța cunoscută.

   - O, Domne, spuse el. E cea mai frumoasă chestie pe care am văzut-o în seara asta.

   Deschise gura și Laurel îi turnă două picături.

   - Acum stai nemișcat, spuse ea punându-și o picătură pe deget. 

   O aplică delicat pe rana de pe fața lui.

   - Mult mai bine, șopti ea, privind cum pielea i se lipea la loc.

   Se ridică și se întoarse către Chelsea.

   - Tu ești rănită pe undeva?

   Chelsea clătină din cap.

   - A fost destul de drăguț cu mine, având în vedere...

   Însă ochii îi rămaseră fixați pe David.

   - Stai puțin.

   Se aplecă și-i studie pielea de sub ochi.

   - Aș fi putut să jur...

   Laurel râse și aproape că-l făcu și pe David să râdă.

   - În câteva minute o să i se vindece și coasta, și mâinile.

   - Îți bați joc de mine? o întrebă Chelsea cu ochi sălbatici și entuziasmați.

   Îi amintea lui Laurel de felul în care reacționase David când aflase că era o zână. Zâmbi larg și ridică sticla albastră.

   - E utilă - David ia tot timpul bătaie de la troli.

   David pufni.

   - De ce nu-ți faci și ție mâna bine? o chestionă Chelsea.

   Laurel se uită la arsura de pe degetele ei și se întrebă cum de se gândise vreodată că ar putea să ascundă eva de Chelsea. Era greu de observat că era rănită pentru că, spre deosebire de oameni, pielea ei nu devenea roșie când se ardea. De fapt, culoarea nu i se schimbase deloc. Însă se formaseră niște bule pe palmă și pe două degete. Se uită uimită la mâna care o durea. Nu mai avusese niciodată bășici. Mă rog,nu unele de care să-și poată aminti.

   - E numai pentru oameni, spuse ea delicat. Eu am nevoie de altceva.

   Ezită o clipă.

   - Hei, Chelsea! spuse ea încet.

   Chlesea și David ridicară amândoi privirile la auzul tonului ei serios.

   Laurel trase adânc aer în piept.

   - Mă bucur sincer că știi că sunt o zână. E mare lucru să nu trebuiască să mă ascund de toată lumea. Însă cine știe e automat în pericol. Așa că...

   - E în regulă, Laurel, o liniști Chlesea. Prefer să știu. Împreună la bine și la rău.

   - Nu e numai asta, spuse Laurel. Din păcate, chestii de felul ăsta se întâmplă des. Dacă...

   Se opri și puse o mână pe umărul lui David și fu bucuroasă că el nu i-o dădu la o parte.

   - Dacă intri in povestea asta cu noi - adică dacă ni te alături - nu-ți pot promite că vei fi în siguranță. E periculos să fii prietena unei persoane ca mine și aici nu e vorba numai despre tine. L-ar putea pune în pericol și pe Ryan. Adică, uită-te la seara asta. Nu ți-am spus nimic, și tot ai fost implicată. Așa că gândește-te - gândește-te foarte serios - înainte să decizi că asta vrei.

   Chelsea o privi îngrijorată.

   - Păi, cred că e cam târziu să mai decid. Acum sunt implicată fie că vreau, fie că nu vreau, nu?

   - Păi...

   David și Chelsea se uitară amândoi la ea întrebători.

   - Aș putea...

   Laurel trase adânc aer în piept și se sili să spună ce avea de gând.

   - Aș putea să vă fac să uitați tot ce s-a întâmplat în seara asta.

   -Laurel, nu! se opuse David.

   - Trebuie să-i dau posibilitatea de a alege, insistă Laurel. N-am de gând s-o oblig să ia parte la toate astea.

   - Ai putea să mă faci să uit? întrebă Chelsea încet și blând. Așa, pur și simplu?

  Laurel dădu din cap, însă o durea sufletul la gândul că ar putea-o face.

   - Dar e alegerea mea, nu?

   - Alegerea ta, rosti Laurel hotărâtă.

   Trecură câteva secunde tensionate, apoi Chelsea zâmbi larg.

   - Oh, Doamne, n-aș da toate astea pentru nimic în lume.

   Laurel răsuflă ușurată și sări să o îmbrățișeze.

   - Mulțumesc, spuse Chelsea.

   Laurel nu era sigură dacă îi mulțumea pentru că era dispusă să-și împărtășească secretul sau pentru că n-o pusese să folosească un elixir al meoriei.

   Urcară cu toții în mașină - Laurel insistă să conducă, deși coastele lui David erau aproape vindecate - și porniră spre casa lui Ryan, acolo unde se ducea inițial Chelsea când fusese răpită de Barnes. Mașina mamei ei fuese scoasă de pe șosea la câțiva metri de un semn de oprire. Arăta atât de liniștită, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni n-ar fi putut să ghicească circumstanțele în care ajunsese acolo.

   Laurel coborî împreună cu Chelsea și merseră spre mașina ei.

   - Mi se pare cam fantastic totul, spuse Chelsea. O să mă urc în mașină și o să mă întorc la viața mea obișnuită ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nimeni în afară de mine nu va ști că există o cu totul altă lume.

   Ezită.

   - Chiar dacă m-am prins de toată faza cu zâna - încă de anul trecut, dacă e să fiu exactă, spuse ea chicotind. Am încă o grămadă de întrebări. Adică, dacă nu te deranjează să vorbești despre asta.

   - Nu mă deranjează, spuse Laurel și zâmbi. Ba chiar sunt fericită că știi. Urăc să am secrete față de tine.

   Deveni serioasă.

   - Dar nu în seara asta, continuă ea, punând o mână pe umărul lui Chelsea. Îmbrățișează-ți familia, culcă-te. Apoi sună-mă mâine când vrei și vorbim. Îți spun tot ce vrei să știi, zise ea cu seriozitate. Orice. Totul. Fără secrete. Promit.

   Chelsea zâmbi larg.

   - Bine. S-a făcut.

   Se aplecă și o îmbrățișă pe Laurel.

   - Mulțumesc că m-ai salvat, spuse ea pe un ton serios. Mi-a fost foarte teamă.

  Laurel închise ochii, simțind buclele lui Chelsea pe obrazul ei.

   - Nu numai ție, spuse ea încet.

   După o îmbrățișare lungă, Chelsea se dădu înapoi și se întoarse spre mașina ei. Se opri chiar înainte să urce în mașină și se uită la Laurel.

   - Ești conștientă de faptul că o să te sun pe la 6 dimineața, nu?

   Laurel râse.

   - Știu.

   - Verificam doar. A, adăugă ea, și o să-mi spui unde ai fost de fapt astă-vară, nu?

   Ar fi trebuit să-și dea seama că Chelsea n-o să creadă povestea cu tabăra în mijlocul naturii. Râse și îi făcu încă o dată cu mâna, în timp ce Chlesea închise portiera și porni la drum, scrâșnind tare din cauciucuri în noaptea liniștită.

   Cât timp Laurel și Chelsea vorbiseră, David se mutase pe locul șoferului. Laurel ocoli mașina și urcă în dreapta. Merseră în liniște. Felinarele stradale luminau periodic trăsăturile gânditoare ale lui David.

   Laurel și-ar fi dorit ca el să spună ceva. Orice.

   Dar nu scoase niciun cuvânt.

   - Ce-o să-i spui mamei tale? întrebă Laurel mai mult ca să rupă tăcerea decât ca să știe răspunsul.

   David tăcu mult timp și Laurel se gândi că nu avea de gând să-i răspundă.

   - Nu știu, spuse el într-un final, pe un ton îngrijorat. M-am săturat să mint.

   Se uită brusc la ea.

   - O să-mi vină mie vreo idee.

   David întoarse pe alee, măturând fațada casei cu farurile mașinii. Apăsă pe butonul de pe vizieră și ușa garajului se deschise încet, dezvăluind două locuri libere.

   - O, ce bine! spuse Davi oftând. A plecat. Cu puțin noroc, n-o să trebuiască să-i mai spun nimic.

   Coborâră din mașină și rămaseră acolo, evitând să se privească în ochii timp de un moment lung și stânjenitor.

   - Păi, acum aș face bine să mă schimb, spuse David arătând cu degetul spre ușa laterală. Mama mea are mare încredere în mine, însă până și ea s-ar întreba de ce am hotărât să înot în noiembrie.

   Râse tensionat.

   - Și complet îmbrăcat pe deasupra.

   - David?

   El se opri cu mâna pe mâner. Se întoarse, însă nu-i răspunse.

   - Mâine mă duc la pădure.

   David se uită la podea.

   - Îi voi spune lui Tamani că n-o să mă mai duc să-l văd. Deloc.

   El ridică privirea spre ea. Avea chipul încordat, însă ceva din ochii lui îi dădu lui Laurel speranță.

   - Trebuie să mă duc în Avalon la vară să merg la Academie, entru că este important. Poate și mai important acum, că Barnes a murit. Nu mi-a plăcut ce a spus... că lucrurile astea sunt mai complicate. Nu știu nici măcar ce consecințe va avea ceea ce s-a petrecut în seara asta. Eu...

   Laurel se sili să nu mai bată câmpii și trase aer în piept.

   - Ideea este că o să încetez să mai trăiesc în două lumi. Eu locuiesc aici. Viața mea este aici; părinții mei sunt aici. Tu ești aici. Nu pot să trăiesc în ambele locuri. Și aleg lumea aceasta.

   Tăcu.

   - Te aleg pe tine. Sută la sută de data aceasta.

   Aproape că-i dădeau lacrimile, însă se strădui să continue. 

   - Tamani nu mă înțelege așa cum mă înțelegi tu. Vrea să fiu ceva ce nu sunt pregătită să fiu. Poate că n-o să fiu niciodată gata. Dar tu vrei să fiu ce vreau eu să fiu. Vreau să te aleg pe tine. Îmi place faptul că îți pasă de ce vreau eu. Și te iubesc pe tine. 

   Tăcu.

   - Sper... sper să mă ierți. Și, chiar dacă nu mă ierți, tot mă duc mâine. Mi-ai spus că am nevoie să-mi aleg propria viață și exact asta fac.Te aleg pe tine, David, chiar dacă tu nu mă alegi pe mine.

  El nu se uită în altă parte, dar nici nu spuse nimic.

   Laurel dădu deznădăjduită din cap. Nu se așteptase la rezultate imediate; îl rănise prea mult. Întoarse capul spre mașina ei.

   - Laurel?

   Până să apuce să se întoarcă, el o prinse de încheietură și o trase aproape de el. Buzele lui le găsiră pe ale ei - atât de calde și de blânde - brațele lui se încolăciră în jurul ei, îmbrățișând-o strâns.

   Ea se abandonă în sărutul lui și toate temerile serii se evaporară. Ușurarea îi învălui tot corpul. Barnes era mort. Și, indiferent ce avea să se întâmple mâine, în seara asta erau în siguranță. Chelsea era în siguranță. David era în siguranță. Și avea să o ierte.

   Asta era partea cea mai bună.

   Într-un final se trase din îmbrățișare și-i mângâie fața cu un deget. Ea își puse capul pe pieptul lui și-i ascultă inima bătând regulat, ca și cum ar fi bătut doar pentru ea.

   David îi ridică bărbia și o sărută din nou. Laurel se sprijini de mașină și el o urmă, lipindu-și ușor trupul cald de al ei.

   Părințiiei puteau să mai aștepte câteva minute.

         Era trecut de 11 seara când Laurel ajunse istovită în fața ușii de la intrare. Se opri când puse mâna pe mâner. 

   Abia dacă îi venea a crede că în dimineața aceea plecase să participe la festival împreună cu Tamani. Oare era posibil să fi trecut doar 15 ore? I se părea că trecuseră luni de zile.

   Ani.

   Oftând adânc, răsuci mânerul și intră în casă.

   Amândoi părinții ei stăteau pe canapea și o așteptau. Mama ei sări în sus când ușa se dechise și-și șterse lacrimile de pe față.

   - Laurel!

   Se repezi pre ea și o îmbrățișă.

   - Am fost așa de îngrijorată!

   Trecuse atât timp de când n-o mai îmbrățișase așa de strâns. Laurel o strânse și ea în brațe, copleșită de un sentiment de siguranță care nu avea nimic de-a face cu trolii sau cu zânele. Un sentiment de apartenență care nu avea nimic de-a face cu Avalonul. O dragoste care nu avea nimic de-a face cu David sau cu Tamani.

   Laurel își îngropă fața în umărul mamei ei.

   „Aici e casa mea”, gândi ea cu pasiune. „Aici e locul meu.”

   În Avalon era frumos - de fapt, era perfect - magic, exotic și fascinant. Dar acolo nu avea parte de asta - de acceptarea și de dragostea pe care le găsea la familia și la prietenii ei oameni. Avalonul nu i se păruse niciodată atât de superficial, atât de iluzoriu, ca acum. Sosise vremea să lase ca aceasta să fie adevărata ei casă. Singura ei casă.

   Îl auzi și pe tatăl ei venind spre ele și, când îi simți brațele cuprinzându-le pe amândouă, Laurel fu sigură că luase hotărârea corectă. Nu putea trăi în două lumi, iar lumea aceasta era locul ei. Le zâmbi părinților ei și se trânti pe canapea. Ei se așezată de o parte și de alta a ei.

   - Deci ce s-a întâmlat? o întrebă tatăl ei.

   - E o poveste destul de lungă, începu Laurel șovăitoare. N-am fost absolut sinceră cu voi o perioadă destul de lungă.

   Trase adânc aer în piept și începu să le povestească despre troli, încă de la evenimentele petrecute la spital în toamnă trecută. Le explică de ce Jeremiah Barnes nu mai apăruse să cumpere terenul și de ce încercase să-l cumpere de la bun început. Le povesti despre santinelele care îi protejaseră. Despre adevărata natură a „luptelor de câini” dintre copacii din spatele casei lor. Ba chiar le spuse și despre Klea; nu omise nimic. Când termină de relatat evenimentele petrecute în seara aceea, tatăl ei nu făcu decât să clatine din cap.

   - Și ai făcut toate astea de una singură?

   - Toată lumea m-a ajutat, tată. David, Chelsea - Laurel ezită - Klea. Nu aș fi putut să le fac singură.

   Laurel tăcu și se uită la mama ei.

   - Îmi par sincer rău că nu ți-am spus mai devreme, mamă, spuse Laurel. Doar că m-am gândit că toată povestea cu zânele era destul pentru tine ca să-ți mai spun și despre troli. Și știu că va dura ceva vreme să accepți și asta, însă de acum încolo o să vă spun totul, promit, dacă o să... dacă o să mă ascultați și dacă....

   Își trase nasul, încercând să se abțină să nu plângă.

   - Dacă o să mă iubiți în continuare.

   Mama ei se întoarse către ea cu o privire pe care Laurel nu putu să o descifreze.

   - Îmi pare nespu de rău, Laurel.

   Laurel se așteptase la orice, numai la asta nu.

   - Poftim? Nu, ea sunt cea care a mințit.

   - Poate că tu ai fost cea care ne-a ținut ascunse o grămadă de lucruri, însă cred că, și dacă ne-ai fi spus, eu n-aș fi ascultat. Și-mi pare rău de asta.

   Se aplecă și o îmbrățișă, iar Laurel simți cum sufletul îi crește și începe să se simtă într-un fel pe care crezuse că nu-l va mai simți niciodată. Pur și simplu nu-și dăduse seama cât de greu îi fusese să ascundă atât de multe de părinții ei.

   Mama ei se așeză înapoi pe canapea și își puse un braț în jurul lui Laurel.

   - Când ne-ai spus că ești o zână, a fost ciudat și incredibil, însă, mai mult decât atât, am început să mă simt absolut inutilă. Tu erai o ființă minunată și îți petrecuseși toată viața cu zânele acelea... santinele sau cum se cheamă... care aveau grijă de tine. Nu aveai nevoie de mine.

   - Nu, mamă, o contrazise Laurel, scuturându-și capul. Întotdeauna voi avea nevoie de tine. Ai fost cea mai bună mamă. Întotdeauna.

   - M-am înfuriat groaznic. Sunt sigură că nu așa ar fi trebuit să mă simt, însă așa am simțit. M-am răzbunat pe tine. N-am vrut, adăugă ea. Dar asta am făcut. Și în tot acest timp, continuă mama ei, tu te temeai pentru viața ta și păstrai secretul acesta imens.

   Se întoarse către Laurel.

   - Îmi pare cumplit de rău. Mă voi strădui - m-am tot străduit.

   - Am observat, spuse Laurel zâmbind.

   - O să mă străduiesc mai tare.

   O sărută pe Laurel pe frunte.

   - Când ai plecat aseară de la mine de la magazin, m-am temut că s-ar fi putut să nu te mai văd niciodată - și nici măcar nu știam de ce. Și singurul lucru pe care l-am simțit, pe lângă teamă, a fost regretul copleșitor că nu știai cât de mult te iubesc. Și cât de mult te-am iubit întotdeauna.

   Își sprijini capul de Laurel.

   - Și eu te iubesc, mamă, spuse Laurel ținând-o strâns de mijloc.

   - Iar eu vă iubesc pe amândouă, adăugă tatăl ei zâmbind larg și îmbrățișându-le atât de strâns, încât Laurel se simți zdrobită la mijloc.

   Râseră cu toții și Laurel simți ridipindu-se tensiunea din ultimul an. Avea să dureze - nimic nu se repara într-o noapte - dar era un început. Era suficient.

   - Deci, spuse mama ei după 1 minut, nu ne-ai spus ce s-a întâmplat, de fapt, astăzi în Avalon.

   Șovăia, însă tonul ei părea sincer.

   - A fost minunat! rosti Laurel pe un ton ezitant. Cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.

   Mama se bătu cu palma pe picior, iar Laurel își puse capul în poala ei. Mama își trecu degetele prin părul ei lung, așa cum obișnuia să facă încă de când Laurel era mică.

   Și, sub privirea curioasă a ambilor părinți, Laurel începu să vorbească despre Avalon.

Capitolul 27

      Stând la marginea pădurii, Laurel se simțea de parcă ar fi stat pe marginea unei prăpăstii, lucru pe care nu-l mai simțise niciodată.

   Trase de mai multe ori adânc aer în piept și trebui până la urmă să se forțeze să meargă pe cărarea care ducea spre pădurea din spatele căsuței.

   - Tamani? strigă ea, ușor. Tam?

   Înaintă, știind că nu conta cu adevărat dacă striga sau nu; probabil că el știa deja că era aici. Întotdeauna știa.

   - Tamani? strigă ea.

   - Tamani nu e aici.

   Laurel își mușcă limba, înăbușindu-și un țipăt de surprindere când se întoarse către cel care vorbise cu o voce profundă în spatele ei.

   Shar.

   Se uita fix la ea, cu ochii la fel de verzi ca ai lui Tamani. Părul blond-închis cu rădăcini verzi încadra fața ovală și abia dacă îi atingea umerii.

   - Unde e? întrebă Laurel când își regăsi glasul.

   Shar ridică din umeri.

   - I-ai spus să plece, așa că a plecat.

   - Cum adică a plecat?

   - Poarta nu mai este punctul de lucru al lui Tamani. El oricum era aici în mare parte ca să te supravegheze pe tine, iar acum a plecat. Are o nouă misiune.

   - De ieri?! exclamă Laurel.

   - Lucrurile se pot mișca foarte repede când e nevoie.

   Laurel dădu din cap. Ce-i drept, singurul motiv pentru care venise era să-i spună că trebuiau să nu se mai vadă, însă voise să-i explice, să-l facă să înțeleagă. Nu intenționa ca lucrurile să se termine așa. Trase adânc aer în piept și-și frecă tâmplele cu buricele degetelor.

   Era prea târziu.

  - Ce-ai acolo? spuse Shar, întrerupându-i gândurile.

   Întinse mâna spre ea, iar ei nu-i trecu prin cap să se îndepărteze. Gândurile i se învârteau în cap, gânduri despre Tamani și despre cât de tare trebuie să-l fi rănit vorbele ei.

   Shar îi examină bășicile. Se uită la ea cu ochii mijiți.

   - Bășicile astea sunt de la un ser monastuolo. Nu ți le-ai tratat?

   - Au fost prea multe lucruri, bombăni Laurel, înclinându-și capul.

   - Vino cu mine, spuse Shar, trăgând-o de mână.

   Laurel îl urmă, prea amorțită să reziste.

   Shar o conduse într-o poiană, de unde luă un rucsac care părea foarte asemănător cu al lui Tamani. Lui Laurel îi displăcea profund să fie aici fără el. Tot ceea ce vedea îi amintea de el. Shar scoase o sticlă care conținea un lichid gros de culoarea chihlimbarului și-i puse mâna în poală, strângând cu grijă sticla pentru a stoarce o picătură mare din soluție.

   - Puțin e suficient, spuse Shar, frecând cu grijă bășicile subțiri.

   Efectul răcoritor fu imediat, în ciuda atingerii degetelor lui Shar pe pielea sensibilă.

   - Să ții mâna descoperită după ce termin și, dacă se poate, la lumina soarelui.

   Laurel se uită la el.

   - De ce faci asta? întrebă ea. Mă urăști.

   Shar oftă și mai stoarse o picătură pe mâna ei, frecându-i de data aceasta degetele pline de bășici.

   - Nu te urăsc pe tine. Urăsc felul în care te porți cu Tam.

   Laurel se uită în altă parte, nefiind în stare să-i întâlnească ochii acuzatori.

   - Trăiește pentru tine, Laurel, și asta nu e vreun fel de figură de stil. Trăiește fiecare zi pentru tine. Chiar și după ce te-ai mutat în Crescent City, nu făcea altceva decât să vorbească despre tine toată ziua, să-și facă griji cu privire la tine, să se întrebe ce se întâmplă și dacă avea să te mai vadă vreodatăă. Și, chiar și atunci când i-am spus că m-am săturat să aud despre tine, mi-am dat seama că încă se gândea la tine. Clipă de clipă.

   Laurel își examină mâna plină de bășici.

   - Iar tu... spuse Shar puțin mai tare. Tu nu apreciezi nimic. Uneori am impresia că nici măcar nu știi că există decât atunci când ești în preajma lui. Ca și cum singura parte care contează din viața lui este cea pe care o vezi.

   Ridică privirea spre ea și îi puse mâna înapoi în poală.

   - Știai că și-a pierdut tatăl primăvara trecută?

   - Știam, dădu Laurel din cap empatică, disperată să se apere. Eu...

   - Ăsta a fost lucrul cel mai rău, continuă Shar, vorbind peste ea. Cel mai rău dintre toate. A fost distrus. Dar știa că totul va fi bine pentru că tu aveai să vii să-l vezi. „În mai”, îmi spunea. „Vine în mai.”

   Laurel își simți pieptul pustiit, gol.

   - Dar nu ai venit în mai. Te-a așteptat în fiecare zi, Laurel. Și apoi, când ai venit într-un final la sfârșitul lui iunie, în clipa în care te-a văzut - în secunda în care te-a văzut - te-a iertat. Și de fiecare dată când vii și apoi pleci - te întorci la prietenul tău om - îl sfâșii din nou.

   Se lăsă pe spate cu brațele încrucișate la piept.

   - Și sincer să fiu,  nu cred că-ți pasă.

   - Îmi pasă, spuse Laurel cu vocea plină de emoție. Chiar îmi pasă.

   - Nu, nu-ți pasă, spuse Shar cu vocea încă echilibrată și calmă. Crezi că-ți pasă, dar, dacă ți-ar păsa cu adevărat, nu ai mai face-o. Ai înceta să-l mai joci pe degete ca pe o păpușă.

   Laurel tăcu preț de câteva secunde, după care se ridică brusc și se îndepărtă.

   - Presupun că ai venit să-l implori să te ierte și să îi dai iar o groază de speranțe false, ca apoi să dai fuga înapoi la iubitul tău om, spuse Shar chiar înainte să dispară din vedere.

   - Dacă vrei să știi, nu.

   Laurel se întoarse, deja furioasă.

   - Am venit să-i spun că nu mai pot să trăiesc în două lumi. Că trebuie să rămân în lumea oamenilor, iar el trebuie să rămână în lumea zânelor.

   Se opri și trase aer în piept, încercând să-și păstreze cumpătul.

   - Ai dreptate, spuse ea calmă acum. Nu e corect să vin și să plec din viața lui după bunul meu plac. Și... lucrul acesta trebuie să înceteze, termină ea pe un ton jalnic.

   - Laurel, asta-i cea mai bună decizie pe care te-am văzut vreodată că o iei. Și am fost cu ochii pe tine încă de când erai o chestiei mică-micuță.

   Laurel rămase perplexă.

   - Cum ai căpătat bășicile?

   Shar se ridică și-și încrucișă brațele la piept.

   Laurel își dădu ochii peste cap și se întoarse.

   - Ăsta nu e un joc, Laurel.

   Shar o prinse de încheietură, fără niciun menajament.

   - Există un singur scop în care poți să folosești serul monastuolo, și acela nu e distracție.

   Laurel se uită urât la el.

   - Am dat de niște necazuri, spuse ea scurt. M-am descurcat.

   - Te-ai descurcat?

   -  Da, nu sunt complet neajutorată, să știi.

   - Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat?

   - Am rezolvat, nu mai contează, îl liniști ea încercând să-și retragă mâna.

   - Poate nu m-ai auzit bine, Laurel. Am spus că ăsta nu este un joc. Tu crezi că e un joc? o întrebă Shar imperios, cu ochi duri și scânteind. Un concurs între tine și troli? Pentru că presupun că această mică „problemă” este același trol care te vâna și anul trecut. Același trol care știe că poarta se află aici, pe terenul acesta. Trolul care nu s-ar gândi de două ori înainte să te omoare pe tine și pe oricare altă zână de pe pământ pentru a ajunge în Avalon. Micuța ta problemă ne amenință viețile, Laurel.

   Ea se smuci și-și încrucișă brațele la piept fără să spună nimic.

   - Am o fiică, știai asta? O fetiță de 2 ani, e abia un vlăstar. Aș vrea să aibă un tată pentru cel puțin 100 de ani de-acum încolo, dacă nu te superi. Însă șansele ca asta să se întâmple scad considerabil acum, pentru că tu ai luat hotărârea asta stupidă că trebuie să te descurci de una singură. Așa că te mai întreb o dată, Laurel, ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat?

   Nu ridicase tonul, însă Laurel își simțea urehile țiuind, ca și cum Shar țipase. Era mai mult decât putea îndura. Își frecă ochii cu podurile palmelor, încercând să-și controleze lacrimile, însă fu în zadar; începură să-i curgă oricum. O dăduse în bară cu totul. Dezamăgise pe toată lumea care conta cât de puțin pentru ea. Chiar și pe Shar.

   Șoaptele tăioase ale lui Shar o făcuseră să ridice automat capul. Spusese ceva într-o limbă pe care n-o înțelesese, însă nu părea să ise adreseze ei. Își impuse să nu mai plângă și-și mută privirea către copacii care o înconjurau. Nu apăru nimeni, iar Shar încă se concentra pe ea.

   Laurel dădu automat din cap.

   - OK, spuse ea încet. Îți spun.

     Shar o privi pe Laurel părăsind poiana și urcându-se în mașină după ce terminase de povestit despre Barnes. Îi răspunsese la toate întrebările.

   Sau, cel puțin, la cele la care știa răspunsul.

   Shar așteptă, sprijinit de copac, nemișcat, până când mașina ei - cu luminile galbene clipind enervant - intră pe autostradă.

   - Poți să ieși, Tam, spuse el.

   Tamani ieși de după copaci, cu ochii pironiți asupra mașinii lui Laurel.

   - Mulțumesc că ai stat cuminte - deși aproape că te-ai dat de gol, adăugă el ironic.

   Tamani ridică din umeri.

   - Nu mi-ar fi spus atâtea dacă ai fi fost și tu prezent. Trebuia să știe că ai plecat. Acum chiar ne-a spus totul.

   - Nu prea a avut de ales, spuse Tamani sec. Cel puțin, nu după felul în care ai interogat-o.

   Tăcu preț de câteva secunde.

   - Ai fost destul de dur cu ea, Shar.

   - M-ai văzut cum mă port când sunt dur, Tam. Asta n-a fost duritate.

   - Da, dar...

   - Trebuia să știe, Tamani, spuse Shar tăios. O fi ea datoria ta, însă poarta e datoria mea. Trebuie să știe cât de gravă este situația.

   Tamani își încordă maxilarul, însă nu-l contrazise.

   - Îmi pare rău că am făcut-o să plângă, spuse Shar morocănos.

   - Deci ne-am înțeles cu privire la ce trebuie făcut acum?

   Shar dădu din cap.

   Tamani zâmbi.

   - O să dureze luni de zile, Tamani. Preiei o misiune de o răspundere uriașă.

   - Știu.

   - Și a venit să-și ia rămas-bun.

   - Știu, spuse el pe un ton cald.

   Acum se întoarse să se uite la Shar.

   - Însă o vei supraveghea tu? Te vei asigura că este în siguranță?

   - Promit.

   Shar tăcu o clipă.

   - O să trimit mai multe santinele la ea acasă. Dacă Barnes a reușit să îndepărtaze toată echipa de casa ei, atunci înseamnă că nu au fost suficiente. Data viitoare o să am grijă să fie destule.

   - O să fie o dată viitoare?

   Shar dădu din cap.

   - Sunt sigur de asta. Barnes a fost o rămurică, poate o creangă, însă buruieni ca el cresc cu rădăcini adânci. Nu sunt atât de mândru încât să nu recunosc faptul că mă tem de ceea ce nu vedem.

   Se uită la Tamani.

   - Dacă nu aș fi așa de sigur, nu te-aș lăsa să mai faci asta.

   Se uitară amândoi la potecă, spre căsuța goală, cu curtea neîngrijită și exteriorul deteriorat.

   - Ești gata? întrebă Shar.

   - Da, spuse Tamani, iar un zâmbet larg i se întinse pe față. O, da!

                              SFÂRȘITUL VOLUMULUI II