Farmece, Aprilynne Pike

 ................................................................

2-5

        Tamani trase aer adânc în piept și expiră încet. Când se uită din nou la Laurel, era același dintotdeauna - suferința fusese ascunsă.

   - O să-ți arăt cândva. E ceva ce trebuie să vezi ca să înțelegi.

   - Dar nu putem să....?

   - Nu avem timp astăzi, spuse Tamani, întrerupând-o pe un ton în care abia se simțea o urmă de încordare. Haide! Aș face bine să te duc înapoi, ca să mă mai lase și data viitoare să te iau.

   - Săptămâna viitoare? întrebă Laurel plină de speranță.

   Tamani clătină din cap.

   - Chiar dacă aș avea atâta permisie în Avalon, pe tine nu te-ar lăsa să pleci de la cursuri. În câteva săptămâni.

   Laurel găsi ciudată și tulburătoare noțiunea de „permisie în Avalon” - dar nici pe departe la fel de tulburătoare ca ideea de a fi închisă în Avalon pe termen nelimitat. În câteva săptămâni? Ar fi putut la fel de bine să spună pentru totdeauna. Putea doar să spere că următoarea etapă din educația ei va trece mai repede decât perioada în care stătuse închisă în camera ei cu un teanc de manuale.

Capitolul 6

        A doua zi dimineața, Laurel se studie în oglindă, întrebându-se cum ar trebui să arate un elev-ucenic.

   După eșecul de la prima cină în Avalon, se chinuise să se îmbrace corespunzător, dar, când întreba pe cineva ce ar trebui să poarte, nu primea decât încurajarea zâmbitoare de a „purta hainele în care te simți mai confortabil”. Se gândi la părul ei - legat într-o coadă - dezlegă panglica și îl lăsă să cadă pe umeri. Când tocmai începuse să-l strângă din nou, în ușă se auzi o bătaie.

   Laurel deschise și se trezi față în față cu chipul zâmbitor al Katiei.

   - M-am gândit să vin să îți arăt unde trebuie să mergi în prima zi de cursuri, turui aceasta veselă.

   - Grozav, spuse Laurel, zâmbind ușurată.

   Se uită la ținuta Katiei - o fustă lungă și largă și o bluză fără mâneci, cu decolteu rotund. Laurel era îmbrăcată cu o rochie de vară până la glezne, făcută dintr-un material care se legăna în bătaia vântului și îi foșnea printre picioare când mergea. Hotărî că ținuta ei era destul de asemănătoare cu a Katiei, așa că nu avea să arate chiar atât de diferită de ceilalți.

   - Ești gata? întrebă Katia.

   - Da, spuse Laurel. Stai să-mi iau geanta.

   Își puse pe umeri rucsacul, la care Katia se uită cu coada ochiului. Cu fermoarele lui groase și negre și țesătura din nailon - și, pe deasupra, cu emblema cu Transformes pe care David i-o lipise în glumă cu fierul de călcat - contrasta puternic cu geanta de până de pe umărul Katiei.

   Ieșiră pe ușă și, după ce cotiră de câteva ori, ajunseră într-un coridor lung, mărginit de ferestre din sticlă sablată care luceau în lumina soarelui și le proiectau reflexiile în geamul opus. În timp ce mergea, Laurel privea imaginile acestea și, o clipă, nu-și mai dădu seama care era a ei. Katia avea aproape aceeași înălțime și părul tot blond,deși al ei era scurt și cârlionțat în toate direcțiile în jurul capului. Majoritatea zânelor de la Academie își colorau părul și ochii cu ajutorul dietei, așa încât cele cu părul roșu, verde sau albastru erau mult mai multe decât blondele sau brunetele. Era o abordare interesantă a modei care, în alte circumstanțe, lui Laurel i-ar fi plăcut. Însă deocamdată era prea ocupată să înțeleagă nuantețe codului vestimentar al Academiei.

   Ajunseră la un set de uși duble, dinspre care venea un miros de pământ fertil, umed.

   - Azi facem cursuri aici, spuse Katia. Ne întâlnim în săli diferite, în funcție de proiecte. Dar, cam în jumătate din cazuri, cursurile se țin aici.

   Deschise ușa și din încăpere răbufni murmurul conversațiilor. În spatele ușii se afla o sală de curs cum Laurel nu mai văzuse niciodată. În mod normal, ea ar fi numit-o seră. Camera era înconjurată de jardiniere pline cu tot soiul de plante, așezate lângă ferestrele înalte din podea până în tavan; în acoperișul ascuțit erau montate lucarne și în cameră era cald și umed, ca la tropice. Laurel se simți imediat recunoscătoare pentru materialul subțire al rochiei și înțelese de ce garderoba ei conținea atât de multe piese similare.

   Nu existau pupitre, deși în mijlocul sălii era o masă lungă plină cu echipamente de laborator. Laurel și-l imagină pe David entuziasmat de ele: pahare Berzelius, eprubete, pipete și lamele, chiar și câteva instrumente care semănau cu microscoapele și șiruri întregi de sticle pline cu lichide colorate.

   Dar nu se vedea niciun pupitru. Laurel fu puțin surprinsă să-și dea seama că se simțea ușurată. Își aminti de vremea când mama ei o școlise acasă.

   La vederea zânelor adunate acolo, Laurel simți un fior pe șira spinării. Zumzetul conversației, ușor înăbușit de vegetația abundentă, umplea încăperea; în sală mișunau vreo sută de zâne, care îngrămădite în fața jardinierelor, care adunate în cerc și flecărind. După câte îi spusese Aurora, ucenicii alături de care urma să studieze Laurel aveau vârste cuprinse între 15 și 40 de ani, în funcție de talentul și sârguința lor, așa că era greu de spus câte avea în comun Laurel cu el. Nu recunoștea aproape pe nimeni din încăpere; doar câte un chip pe ici, pe colo, de la cinele în grup. Asta îi conferea un mare dezantaj, pentru că era sigură că majoritatea și-o aminteau dinainte - într-un mod în care ea nu-și putea aminti.

   În timp ce Laurel stărea cu picioarele înghețate pe podeaua umedă din piatră, Katia le făcu semn cu mâna unor fete strânse în jurul unui pomișor care semăna cu un arbust mare de rodie.

   - Mai durează câteva minute până vin profesorii, spuse ea, și vreau să îmi verific părul până să ajungă ei aici. Te deranjează?

   Laurel clătină din cap.

   Katia se duse spre un ghiveci în care se afla un copăcel plin de frunze și scoase un caiet de notițe din geanta de umăr.

   „Păr”, se gândi Laurel automat. „Bun pentru vindecare; neutralizează majoritatea otrăvurilor. Sucul din florile de păr protejează împotriva deshidratării.”

   - Ce faci cu el? o întrebă ea.

   - Încerc să-l fac să crească mai repede, spuse Katia, uitându-se cu atenție la câteva semne de pe trunchiul pomișorului. E o poțiune destul de rudimentară, dar nu reușesc să-i prind șpilul. 

   Luă o fiolă cu un lichid verde-închis și o ridică în soare.

   - Dacă îți trebuie o poțiune vindecătoare, ți-ai găsit Amestecătoarea potrivită.

   Laurel clipi auzind-o pe Katia că folosește porecla cu atâta lejeritate; la urma urmei, Tamani îi sugerase că era un cuvânt folosit de zânele de primăvară și chiar îi dăduse de înțeles că nu era chiar politicoasă. Însă Katia părea de altă părere.

   - Dar, când trebuie să îmbunătățesc ceva care deja funcționează, atunci o dau rău de tot în bară, încheie Katia, fără să observe reacția lui Laurel.

   Laurel înconjură încăperea cu privirea. Unele zâne ridicară capul și îi întâlniră ochii, altele se uitară în altă parte, altele zâmbiră și câteva o fixară cu privirea până când Laurel întoarse capul. Dar, când dădu peste o zână înaltă, cu ochi violet și breton șaten-închis, Laurel fu surprinsă să-și dea seama că era ținta unei căutături răutăcioase. Zâna cea înaltă își aruncă părul lung peste umăr și, în loc să întoarcă pur și simplu capul, se răsuci cu spatele spre Laurel.

   - Hei, Katia! șopti Laurel. Cine e fata aceea?

   - Care? întrebă Katia, un pic neatentă.

   - În partea cealaltă a camerei. Cu părul lung, șaten și ochi violet.

   Katia privi repede într-acolo.

   - A, e Mara. S-a uitat urât la tine? N-o băga în seamă. Îți poartă pică.

   - Pică? Dar nici nu mă cunoaște.

   Katia își mușcă buza de jos, șovăind.

   - Ascultă, spuse ea încet, nimănui nu-i place să vorbească despre faptul că nu-ți amintești nimic. Noi facem toate poțiunile de uitare, adăugă ea repede, înainte ca Laurel s-o poată întrerupe. Învățăm cum să le preparăm încă din primii ani. Eu am făcut prima mea serie reușită la 10 ani. Dar ele sunt pentru oameni, pentru troli - adică pentru animale. În cazul zânelor nu funcționează la fel.

   - Așa cum suntem imune și la ademenire? întrebă Laurel.

   - Nu chiar. Dacă zânele ar fi imune la magia zânelor de toamnă, nu am putea folosi poțiunile binefăcătoare. Dar poțiunile făcute pentru animale nu funcționează identic în cazul plantelor și care zână în toate mințile ar fierbe intenționat o poțiune ca să fure amintirile alteia? Adică, zânele de toamnă au studiat cândva otrăvurile menite pentru zâne - cu mult înainte să înmuguresc eu - dar e existat pe atunci o zână care... a mers prea departe, spuse Katia cu vocea aproape șoptită. Așa că această practică e descurajată azi. Îți trebuie permisiune specială și numai ca să citești cărți despre asta. Tu ești un caz special, pentru că nu trebuia să poți să le dezvălui ceva oamenilor, chiar și din greșeală. Dar o zână amnezică printre noi - să fiu sinceră, o victimă a unei magii e care noi nu mai avem noi nici măcar s-o studiem - e un tabu umblător. Nu te supăra că ți-o spun.

   Katia făcu semn din cap înspre Mara.

   - Mara urăște cel mai tare situația asta. Acum câțiva ani a depus erere să studieze otrăvurile pentru zâne și a fost refuzată, chiar dacă e cea mai bună din clasă și e expertă în otrăvurile pentru animale.

   - Și mă urăște din cauza asta? se miră Laurel, nedumerită.

   - Urăște că ești dovada vie a existenței unei poțiuni pe care ea nu știe s-o facă. Dar, mai mult decât atât, te cunoaște - sau te-a cunoscut. Aproape toate te-am cunoscut, într-o măsură mai mică sau mai mare.

   - Oh, spuse Laurel încet.

   - Înainte să mă întrebi, află că eu nu te-am cunoscut înainte să fii aleasă ca altoi și, chiar și după aceea, te-am văzut doar de la distanță. Dar Mara, spuse ea, arătând cu capul înspre zâna cea înaltă și zveltă, era prietenă bună cu tine.

   - Serios? spuse Laurel, simțindu-se prost că trebuia să afle de la altcineva cine îi fuseseră prietenii, dar și nedumerită că o prietenă din trecut se putea uita așa de urât la ea.

   - Da, însă Mara a fost și ea în competiție pentru a deveni altoi, și a fost foarte supărată când tu, și nu ea, ai primit locul. A văzut în rezultatul acesta un eșec personal, în loc să ia lucrurile așa cum erau de fapt - că, întâmplător tu îndeplineai condițiile mai bine decât ea. Se pare că factorul hotărâtor a fost faptul că erai blondă, spuse Katia, fluturând din mână. Spuneau că oamenilor le plac copiii blonzi.

   Laurel se înecă auzind aceste vorbe și tuși așa de tare să-și dreagă glasul, că mai toate zânele se răsuciră spre ea. Până și Mara întoarse capul să se uite încă o dată urât.

   - Bănuiesc că de atunci se tot zbate să arate tot ce poate, spuse Katia. E foarte talentată; a devenit ucenic mai repede decât noi toți. E pregătită să devină calfă și, din punctul meu de vedere, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

   Katia se întoarse la copacul ei.

   - N-are decât să se ducă să studieze cu ei, mormăi ea.

   Laurel își răsuci corpul în aceeași direcție, dar continuă să tragă cu coada ochiului la Mara. Zâna se sprijinea de o masă cu grația și frumusețea unei balerine, dar privirea ei cuprindea toată încăperea, o cântărea și părea să o considere sub nivelul ei. Oare era posibil ca ele două să fi fost vreodată prietene?

   Un grup de zâne de vârstă mijlocie intră în sală și cea din față bătu din palme ca să atragă atenția elevelor.

   - Vă rog să vă adunați, spuse ea cu o voce surprinzător de scăzută.

   Dar sunetul se difuză în toată încăperea, în care se lăsase o liniște totală. Toate zânele încetaseră orice conversație și se întoarseră către instructori când aceștia intrară.

  „Ei bine” se gândi Laurel, „asta e o diferență față de școala de acasă”.

   Zânele se adunară din toate părțile camerei și se așezară într-un cerc larg în jurul celor aproximativ 20 de profesori. Zâna care le chemase luă cuvântul.

   - Începe cineva un proiect nou astăzi?

   Se ridicară câteva mâini. Imediat, celelalte zâne se dădură la o parte ca să le facă lor colegelor să vină în față. Pe rând, fiecare zână - uneori câte un grup mic - descrise proiectul pe care îl începea, scopul lui, cum plănuia să-l ducă la îndeplinire, cât timp credea că o să dureze și alte detalii. Răspunseră la câteva întrebări de-ale profesorilor și chiar la unele puse de celelalte eleve.

   Nimeni nu se foia; aproape nimeni nu șușotea, ba, dacă o făceau, părea să fie despre proiectul descris. Dură aproape o jumătate de oră până fură prezentate toate proiectele și toată lumea rămase tăcută și atentă.

   Era un pic cam ciudat.

   - A încheiat cineva un proiect ieri? întrebă instructorul, după ce toată lumea terminase de raportat.

   Se mai ridicară câteva mâini și din nou mulțimea făcu loc elevelor să iasă în față.

   În timp ce zânele povesteau despre proiectele încheiate, Laurel privi prin sală cu alți ocho. Plantele care creșteau aici erau la fel de variate precum cele de afară, dar păreau alese la întâmplare. Multe erau înconjurate de teancuri de hârii, echipamente de laborator sau țesături aranjate strategic, astfel încât să filtreze lumina soarelui. Sala nu era de fapt o seră; era un laborator de cercetări.

  - Când am observat proiectul tău săptămâna trecută, nu părea să meargă bine.

   Unul dintre profesori, un spirit cu voce groasă, profundă, interoga o zână micuță și brunetă care părea destul de tânără.

   - Nici nu a mers, spuse zâna simplu, fără rușine sau timiditate. Până la urmă, s-a dovedit un eșec total.

   Laurel se încordă, așteptând să audă șușoteli batjocoritoare și chicote.

   Dar nu se auzi nimic.

   Privi în jur. Celelalte zâne erau foarte atente. De fapt, câteva dintre ele încuviințau din cap în timp ce zâna își descria eșecul. Nimeni nu părea descurajat câtuși de puțin. Încă o diferență majoră - și bine-venită - față de școala de acasă.

   - Deci ce ai de gând să faci acum? întrebă același profesor.

   Zâna nu se fâstâci deloc.

   - Trebuie să studiez mai mult, ca să văd de ce nu a funcționat serul, dar, după ce termin de citit, aș vrea s-o iau de la capăt. Sunt hotărâtă să găsesc o modalitate de a reintroduce folosirea poțiunii cu viridefaeco în Avalon.

   Intructorul se gândi un moment.

   - De acord, spuse el în cele din urmă. Încă o dată. Apoi va te trebui să te întorci la studiile tale obișnuite.

   Tânăra zână dădu din cap și mulțumi înainte să revină în cerc.

  - Altcineva? întrebă instructorul principal.

   Zânele se uitară în jur după mâini ridicate, dar nu mai era niciuna.

   - Înainte să plecați, spuse instructorul, cred că toată lumea știe că Laurel s-a întors printre noi, deși pentru scurtă vreme.

   Toți ochii se întoarseră spre Laurel. Răsăriră și câteva zâmbete, dar cele mai multe erau priviri curioase.

   - Laurel va fi alături de noi în următoarele săptămâni. Vă rog să îi permiteți să vă observe fără restricții. Răspundeți-i la întrebări. Nu va fi nevoie să amestece ceva, mai ales dacă e vorba despre o poțiune mai delicată, dar vă roog să vă faceți timp să îi explicați ce preparați, cum și de ce. Liber.

   Profesorul mai bătu o dată din palme și zânele se împrăștiară.

   - Și acum ce facem? îi șopti Lauren Katiei.

   Zumzetul conversației se reinstală în sală, dar lui Laurel i se părea încă normal să șoptească după liniștea din ultima oră.

   - Ne apucăm de treabă, spuse Katia simplu. Eu am două proiecte pe termen lung la care lucrez acum și apoi exersăm.

   - Exersăm?

   - Facem poțiuni și seruri simple pentru celelalte zâne din Avalon. Noi învățăm să le preparăm de mici, dar se consideră că numai elevii din ciclul superior sunt suficient de pricepuți ca să pregătească produsele efectiv distribuite populației. Avem norme lunare și eu m-am concentrat atât de mult asupra copăcelului meu, că am rămas un pic în urmă.

   - Și toate... lucrați pur și simplu? Orice vreți?

   - Păi, proiectele avansate trebuie aprobate de profesori. Ei vin periodic aici și ne verifică. Dar altfel, da, ne alegem singure proiectele.

   Procesul acesta îi aminti lui Laurel de anii pe care îi petrecuse învățând la domiciliu cu mama ei, care concepuse programa în jurul intereselor ei personale și o lăsase să învețe totul în ritmul propriu. Zâmbi acestei amintiri, chiar dacă încetase de mult să o mai implore pe mama ei să revină la sistemul acela - în mare parte mulțumită lui David și prietenei ei Chelsea.

   Dar aici Laurel nu avea un proiect al ei și nu i se părea că plimbatul prin sală o va ajuta să învețe efectiv ceva. Chiar și după două săptămâni de memorat utilizările plantelor, nu știa suficiente lucruri ca să adreseze colegilor ei întrebări semnificative. Așa că, atunci când văzu un chip familiar intrând în cameră, fu ușurată - o emoție pe care se îndoise că o va simți vreodată la vederea feței severe a lui Yeardley, instructorul de noțiuni fundamentale.

   - E gata? o întrebă Yeardley, adresându-se Katiei în loc să o interpeleze direct pe ea.

   Katia zâmbi și o împinse pe Laurel în față.

   - Vă stă la dispoziție.

   Laurel îl urmă pe Yeardley la o masă plină de echipamente de laborator. Fără s-o salute, profesorul începu să îi pună întrebări din al doilea set de cărți pe care le citise în ultima săptămână. Laurel nu se simțea perfect stăpână pe răspunsuri, dar Yeardley păru destul de mulțumit de progresul ei. Băgă mâna în geanta din pânză atârnată pe umăr și scoase... alte cărți.

   Laurel se simți dezamăgită.

   - Credeam că am terminat de citit, spuse ea făără să se poată abține.

   - Niciodată nu termini de citit, zise Yeardley, de parcă terminat era un cuvânt urât. Fiecare castă are propria natură. Magia de primăvară este socială; are la bază empatia. Zânele de vară trebuie să-și cultive simțul frumosului; fără artă, magia lor e slabă. Esența magiei noastre stă în inteligență; cunoștințele acumulate prin studiu atent reprezintă rezervorul din care își trage seva intuiția noastră.

   Lui Laurel asta nu-i suna deloc a magie, ci mai degrabă a muncă asiduă.

   - Acestea fiind spuse, cărțile sunt ale mele, nu ale tale.

   Fata reuși să-și înăbușe un suspin de ușurare.

   - Laurel.

   Ea ridică privirea auzindu-i tonul. Nu era sever, așa cum fusese cu un moment în urmă. Era încordat - îngrijorat, chiar - dar avea în el o blândețe care nu existase mai devreme.

   - În mod normal, în acest moment aș începe să predau poțiunile rudimentare. Loțiuni, seruri de curățare, elixire nutritive - lucruri de felul ăsta. Ceea ce predăm de obicei învățăceilor. Dar tu va trebui să revii la un moment mai puțin serios ca să le înveți sau să le studiezi de una singură. Eu o să te învăț cum pot fi folosite plantele în scopuri defensive. Jamison a insistat și sunt total de acord cu el.

   Laurel încuviință, simțind cum e cuprinsă de frenezie. Nu era încântată doar că începe adevăratele cursuri, ci și de motivul aceste curse accelerate: amenințarea trolilor. Asta era ceea ce așteptase.

   - O perioadă îți va fi imposibil să reproduci majoritatea lucrurilor pe care ți le voi preda, însă va fi un început. Sper că vei munci din greu, în primul rând spre folosul tău, nu al meu.

   - Desigur, răspunse Laurel cu sinceritate.

   - Te-am pus să citești despre o varietate de plante și utilizările lor. Ceea ce poate nu-ți dai seama încă este că a face poțiuni, seruri, elixire și altele asemenea nu ține numai de amestecarea ingredientelor în proporții corecte. Există întotdeauna niște reguli generale - rețete, să le zicem - dar procesul și rezultatul diferă de la o zână la alta. Noi, la Academie, nu vă învățăm să urmați rețete, ci să vă urmați intuiția - să aveți încredere în abilitatea voastră înnăscută și să vă folosiți cunoștințele despre natură pentru a îmbunătăți viața locuitorilor din Avalon. Pentru că cel mai important ingredient din orice amestec ești tu - zâna de toamnă. Nimeni altcineva nu poate face ceea ce faci tu, chiar dacă urmează ritualurile cu o precizie infailibilă.

   Yeardley băgă mâna în geantă și scoase un ghiveci mic cu o plăntuță verde în el, cu bobocii închiși.

   - Trebuie să înveți să simți sufletul naturii cu care lucrezi, continuă el, atingând planta cu blândețe, și să formezi o legătură cu ea, atât de strânsă, atât de intimă, încât să știi nu numai cum să îi folosești componentele în interesul tău - căută într-un șir de sticle și ridică una, o deschise și își turnă o picătură din conținutul ei pe degete - dar și cum să îi dezvolți potențialul și s-o faci să înflorească așa cum nimeni altcineva n-o poate face.

   Atinse cu grijă bobocii închiși cu degetul umed și, când își trase mâna înapoi, ei se deschiseră și scoaseră la iveală niște flori de un violet aprins. Profesorul se uită în ochii mari ai lui Laurel.

   - Începem?

Capitolul 7

       Laurel îngenunche pe banca de sub fereastra ei, cu nasul lipit de sticlă, supraveghind cărarea care ducea spre porțile principale ale Academiei. Tamani spuese că urma să sosească la ora 11, dar ea nu se putea abține să spere că avea să vină mai devreme.

   Dezamăgită, se întoarse la munca ei - astăzi, un ser monastuolo care nu-i ieșea deloc. Yeardley insistase însă să își ducă și eșecurile până la caăt, chiar dacă știa că eforturile îi sunt condamnate, pentru că astfel va înțelege mai bine ce să nu facă. Lui Laurel i se părea o pierdere de timp, dar învățase să nu conteste deciziile lui Yeardley. În ciuda exteriorului sever, Laurel îi descoperise în ultima lună și o altă latură. Era obsedat de botanică și nimic nu-l încânta mai mult decât un elev pasionat. Și avea întotdeauna dreptate. Totuși, Laurel era sceptică în privința regulei asteia.

   Auzi o bătaie în ușă chiar când era pe punctul de a se așeza și a amesteca următorul ingredient. În sfârșit! Se opri un moment, să-și verifice în oglindă părul și hainele, inspiră adânc și-i deschise ușa Celiei, zâna de primăvară care îi tăiase fișele și îi mai făcuse sute de mici favoruri în ultimele săptămâni.

   - Vă așteaptă cineva în atrium, spuse ea, înclinând capul.

   Indiferent cât de des le rugase Laurel să n-o mai facă, zânele de primăvară găseau întotdeauna o modalitate de a-i face o plecăciune. Laurel îi mulțumi zânei și se strecură pe ușă afară. Se simțea mai veselă cu fiecare pas. Nu că nu i-ar fi plăcut lecțiile - din contră, acum, că le înțelegea mai bine, erau fascinante. Dar prima ei intuiție nu o înșelase: era mult de muncă. Studia cu Yeardley 8 ore pe zi, le observa pe celelalte zâne de toamnă încă vreo câteva ore și, în fiecare seară, mai avea de citit și de exersat poțiuni, pudre și seruri. Katia o asigurase că lucrurile nu stăteau așa pentru toate zânele de toamnă; că ele lucrau și studiau doar vreo 12 ore pe zi. Chiar și așa, lui Laurel i se părea prea mult.

   Dar măcar ele au timp liber. Laurel nu avea.

   - Recunosc, ai puțin cam mult de lucru, îi spusese Katia într-o zi - o concesie uriașă din partea unei zâne silitoare și loiale care era ea.

   Semăna cu David în privința asta. Dar, când Laurel încercase s-o complimenteze spunându-i asta, Katia fusese extrem de jignită că era comparată cu un om.

   Așa că, atunci când primise un bilet prin care Tamani îi solicita compania pentru o după-amiaz, Laurel fusese în culmea fericirii. Era o pauză scurtă, dar reprezenta o ocazie bine-venită să-și adune forțele și să se pregătească pentru o ultimă săptămână de studiu intens înainte să se întoarcă la părinții ei.

   Era atât de absentă, că abia le remarcă pe Mara și pe Katia pe balconul care dădea spre atrium.

   - Uite-l, a venit din nou, spuse Mara, și buzele ei rubinii perfecte schițară o grimasă disprețuitoare. Nu-l poți pune să aștepte afară?

   Laurel ridică o sprânceană.

   - Dacă ar fi după mine, m-ar aștepta în dormitorul meu.

   Mara făcu ochii mari și se uită urât la Laurel, dar Laurel se obișnuise deja cu privirile vag amenințătoare ale acestei zâne. Singura dată când îi adresase o întrebare despre un proiect al ei - legat, parcă în mod nimerit de un cactus - Mara le întorsese spatele și se prefăcuse că nu o auzise.

   Laurel se îndepărtă cu capul sus, fără să mai spună niciun cuvânt.

   Katia o ajunse din urmă.

   - Nu o băga în seamă, spuse ea cu căldură. Eu, personal, cred că ești foarte curajoasă.

   Laurel se uită la Katia.

   - De ce curajoasă?

   - Eu nu cunosc alte zâne de primăvară în afară de personalul nostru.

   Katia ridică din umeri.

   - Mai ales soldați.

   - Santinele, o corectă Laurel automat, fără să știe de ce.

   - Mă rog. Par așa de... grosolani.

   Se opri și se uită peste balustradă în atrium, unde aștepta Tamani.

   - Și sunt așa de mulți.

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Desigur, voi vă cunoașteți de multă vreme, așa că presupun că e altceva.

   Laurel încuviință, deși faptul era doar parțial adevărat. Din ce își amintea ea, îl cunoștea pe Tamani de mai puțin de 1 an. Dar pe toate zânele de toamnă pe care le vedea acum în fiecare zi nu-și amintea să le fi cunoscut decât de mult mai puțin timp.

   - Bine, ne vedem mai târziu, spuse Laurel cu veselie.

   Oboseala ultimelor săptămâni îi dispăruse ca prin farmec.

   - Cât vei lipsi? o întrebă Katia cu ochii mari.

   „Cât pot de mult”, se gândi ea. Dar Katiei îi spuse:

   - Nu știu. Dar, dacă nu ne vedem diseară, rămâne pe mâine.

   Katia nu păru convinsă.

   - Nu cred că ar trebui să pleci singură. Poate să-l iei pe Caelin cu tine.

   Laurel își înăbuși impulsul de a da, din nou, ochii peste cap. Din întâmplase, Caelin era singurul spirit din generația lui Laurel. Și, în ciuda staturii lui minione și a vocii pițigăiate, insista să joace rolul de protector al doamnelor lui, așa cum le numea el. Ultimul lucru care-i trebuia acum lui Laurel era ca dragul de Caelin să se țină după ea, încercând să-i demonstreze că e mai bun decât oricare alt mascul întâlnit în cale. Pentru că exact asta ar fi făcut Caelin.

   Nici nu voia să se gândească cum ar fi reacționat Tamani.

   Laurel zâmbi.Dar poate ar fi fost interesant. Caelin nu părea să poată rezista nici 10 secunde în prezența lui Tamani. I-ar fi plăcut să-l vadă pe Tamani dându-i peste nas. Dar nu atât de mult pe cât i-ar fi plăcut să-și petreacă timpul doar cu Tamani.

   - Katia, crede-mă, nu am nevoie de supraveghetor.

   - Cum spui tu.

   Katia zâmbi.

   - Distracție plăcută, adăugă ea, cu o voce sinceră, dar umbrită de îndoială.

      - Deci, unde mergem? întrebă Laurel după ce ea și Tamani încheiară farsa mersului formal și în tăcere prin curtea Academiei până ce ieșiră pe poartă.

   - Nu ghicești? îi răspunse Tamani cu un zâmbet larg, arătând spre coșul mare de răchită care se legăna în mâna lui stângă.

   - Am întrebat unde mergem, nu ce facem.

   Dar în tonul lui Laurel nu era nici urmă de enervare. Se simțea nespus de bine să lase Academia în urma ei, să simtă vântul răcoros pe față și pământul moale sub tălpi și să-l privească pe Tamani cu coada ochiului, venind după ea. Îi venea să-și întindă brațele, să facă piruete și să râdă, dar reuși să se controleze.

   - O să vezi, spuse el, atingând-o cu degetele pe spate și îndrumând-o, la o bifurcație, pe o cărare care se îndepărta de casele printre care se plimbaseră data trecută. Vreau să-ți arăt ceva.

   Pe măsură ce mergeau, cărarea devenea tot mai îngustă și mai abruptă; după câteva minute ajunseră pe vârful dealului și, un moment, Laurel crezu că se întâmplase ceva cu ochii ei. Pe creasta lată a dealului se afla un copac uriaș, cu ramuri imense, care se întindeau până departe. Semăna vag cu un stejar, cu frunze alungite și dantelate, dar, în loc să aibă un trunchi înalt și drept, era grozav de gros, de noduros și de diform. Laurel presupuse că ar fi făcut să pară mic până și cel mai falnic sequoia din pădurea care mărginea terenul familiei ei de lângă Orick.

   Lăsând la o parte dimensiunile lui, copacul nu părea ieșit din comun, dar, când Laurel păși în umbra crengilor sale simți... ceva... ceva ce nu putea identifica sau explica și i se tăie răsuflarea. Parcă aerul devenise dens și vălurea în jurul ei ca apa. Ca o apă vie, strecurându-se în aerul pe care îl respira și umplând-o, pe dinăuntru și pe dinafară.

   - Ce e asta? gâfâi ea când își regăsi vocea.

  Nici nu-și dăduse seama că Tamani ștersese distanța dintre ei și își pusese o mână pe talia ei ca s-o liniștească.

   - Se numește Copacul Lumii. E... făcut din zâne.

   - Cum...

   Laurel nici nu știa cum să pună întrebarea.

   Tamani se încruntă.

   - Păi... hm, e o poveste lungă. 

   O duse până aproape de trunchi.

   - Cu mult timp în urmă - înainte să existe oamenii - zânele s-au născut în pădurile din Avalon. Conform legendei, pe atunci nu vorbeam încă. Da a fost un spirit, primul spirit al iernii, care avea o putere mai mare decât orice zână de până atunci sau de după el. Și, odată cu această putere, stăpânea și o înțelepciune pe măsură. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, spiritul a căutat o metodă de a transmite înțelepciunea pe care o acumulase. Așa că, în loc să aștepte să se ofilească, a venit pe acest vârf de deal și s-a rugat la Geea, Natura-Mamă, și i-a spus că e gata să renunțe la viața lui dacă ea îi va păstra conștiința sub forma unui copac.

   - Deci... el... e copacul acesta? întrebă Laurel, apropiindu-se de trunchiul noduros.

   Tamani încuviință.

   - El e copacul original. Și alte zâne au venit apoi aici cu întrebări sau cu probleme. Iar dacă ascultau foarte atent atunci când bătea vântul, auzeau foșnetul frunzelor și el le împărtășea din înțelepciunea lui. Au trecut anii, păsările au învățat zânele să vorbească și....

   - Păsările?

   - Da. Păsările au fost primele creaturi pe care zânele le-au auzit ciripind și vocalizând și de la ele am învățat să ne folosim vocile.

   - Și ce s-a întâmplat atunci?

   - Din nefericire, când zânele au început să vorbească și să cânte, au uitat să mai asculte foșnetul frunzelor. Copacul Lumii a rămas multă vreme doar un arbore obișnuit. Apoi a devenit rege Efreisone. Efreisone era și el un învățat și a descoperit, împrăștiate în scrierile străvechi, legende despre Copacul Lumii. După ce a adunat toată povestea din frânturi, singura lui dorință a devenit să reînvie Copacul Lumii și să-i folosească înțelepciunea. A petrecut ore întregi în umbra lui, îngrijindu-l și trezindu-l din somn. Și în acele ore a descoperit că începe să-i audă cuvintele. A învățat de la el istoria veacurilor și în fiecare seară când se întorcea acasă o punea pe hârtie și o împărtășea supușilor săi. Și când a simțit că i se apropie sfârșitul, s-a hotărât să se alăture copacului.

   - Cum adică să se alăture copacului?

   Tamani ezită.

   - S-a... altoit pe copac. S-a întipărit în el și a devenit o parte a lui.

   Laurel încercă să-și imagineze. Era și grotesc, și fascinant, în același timp.

   - Și de ce a făcut asta?

   - Conștiința spiritelor care se integrează în Copacul Lumii este înglobată în el. În arborele acesta e cuprinsă înțelepciunea a mii de spirite. Mii și mii. 

   Tamani se opri.

   - Se numesc Cele Tăcute.

   Laurel înțelese brusc și scoase un geamăt.

   - Tatăl tău. Face parte din copac.

   Tamani încuviință.

   Laurel se îndepărtă de copac, nevrând să se vâre în sufletul lui. Dar, după un moment, se întinse și atinse trunchiul cu degete șovăitoare. Yeardley o învățase să simtă sufletul oricărei plante cu vârfurile degetelor - una dintre puținele lecții pe care le asimilase ușor și repede. Închise ochii și îl căută, cu mâinile lipite de scoarță.

   Arborele acesta nu semăna cu nicio altă plantă pe care o atinsese vreodată. Viața nu zumzăia încetișor sub palmele ei, ci mugea ca un râu puternic, vuia ca un tsunami. Laurel trase brusc aer în piept când ceva ca un cântec i se scurse în mână, îi urcă pe braț și păru s-o umple din cap până în picioare. Se întoarse spre Tamani cu ochi mari.

   - Și așa trăiește pentru totdeauna.

   - Da. Dar nouă ne este inaccesibil, așa că e ca și cum ar fi murit. Mie... mi-e foarte dor de el.

   Laurel își desprinse mâna de pe copac și și-o strecură într-a lui Tamani.

   - Cât de des fac asta zânele?

   - Nu foarte des. E vorba despre un sacrificiu. Trebuie să te alături copacului cât timp mai ai puterea să suporți procesul. Tat avea doar 160 de ani - i-ar mai fi rămas 34 de ani de trăit - dar a simțit că începe să-și piardă forțele, așa că a acționat repede.

   Tamani râse mânjește.

   - E singura dată când i-am auzit pe părinții mei certându-se.

   Tăcu o clipă și tonul lui deveni din nou serios.

   - Cine se hotărăște, trebuie să se ducă singur, așa că nu știu ce parte a copacului a ales tata. Dar uneori pot să jur că îi văd trăsăturile feței în craca aceea, 3 crengi mai sus, spuse el, arătând cu mâna.

   Ridică din umeri.

   - Dar bănuiesc că e doar autosugestie.

   - Poate că nu, spuse Laurel, disperată să îl consoleze cumva.

   După o tăcere grea, întrebă:

   - Și cât durează?

   Văzu cu ochii minții o zână în vârstă cuprinsă de copac și înăbușită până la sufocare.

   - O, lucrurile se petrec rapid, spuse Tamani, îndepărtându-i imaginea sinistră din minte. Nu uita că, atât primul spirit care a devenit copac, cât și primul care i s-a alăturat erau zâne de iarnă. Copacul păstrează o parte din puterea lor imensă. Tata...

   Tamani ezită.

   - Tatăl meu mi-a spus că alegi un loc în copac și te lipești de el și, când mintea ți se limpezește și intențiile cele mai sincere ies la suprafață, copacul te primește și te transformi imediat.

   Laurel văzu cum privirea îi fuse înapoi spre locul unde credea că distinge trăsăturile tatălui său.

   Se apropie de el.

   - Ai spus că acest copac poate să comunice. Nu poți vorbi cu tatăl tău?

   Tamani clătină din cap.

   - Nu cu el în particular. Vorbești cu copacul ca un întreg, iar el îți răspunde pe o singură voce.

   Laurel se uită în sus la ramurile înalte.

   - Aș putea și eu să vorbesc cu copacul?

   - Nu astăzi. Durează. Trebuie să vii și să îi adresezi copacului întrebarea și îngrijorarea ta, apoi să stai în liniște și să asculți până când celulele tale își amintesc cum trebuie să înțeleagă limbajul copacului.

   - Cât timp durează?

   - Ore. Zile. E greu de spus. Și depinde de cât de atent asculți. Și mai ales cât de pregătit ești să auzi răspunsul.

   Laurel ezită mult timp înainte să-l întrebe:

   - Tu ai făcut-o?

   El se întoarse spre ea, cu o privire vulnerabilă, așa cum Laurel îl mai văzuse doar de câteva ori până atunci.

   - Da.

   - Și ai primit răspuns?

   Tamani încuviință.

  - Cât a durat?

   El ezită.

   - Patru zile.

   Apoi zâmbi larg.

   - Sunt încăpățânat. Nu eram dispus să primesc răspunsul corect. Voiam răspunsul care îmi convenea mie.

   Laurel încercă să și-l imagineze pe Tamani stând liniștit sub un copac timp de 4 zile.

   - Și ce a spus copacul? șopti ea.

   - Poate îți voi spune într-o zi.

   Laurel simți că i se usucă gura. Tamani se uită fix la ea și aerul viu din jurul ei se învârteji. Apoi Tamani zâmbi și îi făcu semn spre un petic de iarbă deasă, la câțiva metri de coroana umbroasă a Copacului Lumii.

   - Nu putem mânca aici? îl întrebă ea, nevrând să plece de lângă trunchiul copacului.

   Tamani clătină din cap.

   - Nu e politicos, spuse el. Lăsăm copacul cât mai liber pentru cei care caută răspunsuri. E o interacțiune foarte privată, adăugă el.

   Deși Laurel înțelegea, i se păru trist să iasă din umbra copacului, la soare. Tamani scoase mâncarea - puțină, căci nu era nevoie de prea multă sub soarele hrănitor al Avalonului - și se așezară amândoi pe iarbă. Laurel se trânti pe burtă, bucuroasă că, măcar pentru scurt timp, nu trebuia să facă nimic.

   - Deci cum sunt cursurile? o întrebă Tamani.

   Laurel își chibzui răspunsul.

   - Uimitoare, îi răspunse ea în cele din urmă. N-am știut niciodată cât de mult se pot face cu plantele.

   Se răsuci să se uita la el, cu capul sprijinit în cot.

   - Și mama e homeopată, așa că știu despre ce vorbesc.

   - Ai învățat multe?

   - Oarecum.

   Se încruntă.

   - Adică, teoretic, am învățat o groază. Mai multe decât am crezut vreodată că pot acumula în doar câteva săptămâni. Dar practic nu pot să fac nimic.

   Laurel oftă când se trânti la loc pe iarbă.

   - Niciuna dintre poțiunile mele nu funcționează. Unele sunt mai bune decât altele, dar niciuna n-a fost corectă până acum.

   - Niciuna? se miră Tamani, cu o nuanță de îngrijorare în voce.

   - Yeardley spune că e normal, că pot trece ani întregi până să îți reușească o poțiune. Dar eu nu am atât timp; nu aici, în Avalon, și trebuie să îmi protejez și familia. Însă el spune că mă descurc.

   Laurel se întoarse să se uite din nou la Tamani.

   - Spune că, deși nu-mi amintesc, e limpede că reînvăț. Că prind totul mult prea repede. Sper că are dreptate, mormăi ea. Dar tu? În mod sigur viața ta e mai interesantă decât a mea în clipa de față.

   - De fapt, nu, chiar nu e. A fost foarte liniște la poartă. Prea liniște.

   Tamani stătea cu genunchii la piept, cuprinzându-i cu brațele, și se uita la Copacul Lumii.

   - Am făcut multă muncă de cercetare în ultima vreme.

   - Cum adică cercetare?

   El se uită o clipă la ea înainte să își întoarcă din nou privirea spre copac.

   - Am plecat de lângă poartă. M-am aventurat pe teren, să văd cum stau lucrurile. N-am văzut niciun trol de săptămâni întregi. Și, nu știu de ce, nu cred că e din cauză că au renunțat brusc la Avalon, spuse el râzând încordat, și redeveni serios. Încerc să aflu de ce, dar posibilitățile mele sunt limitate. Așa că nu pot obține toate informațiile pe care le vreau. E ceva - îmi scapă ceva, spuse el cu fermitate. Sunt sigur. Simt asta.

   Ridică din umeri.

   - Dar nu știu ce anume sau unde se află.

   Laurel se uită spre copac.

   - De ce nu-l întrebi pe el? sugeră ea.

   Tamani clătină din cap.

   - Nu merge așa. Copacul nu e omniscient și nici nu ghicește viitorul. E înțelepciunea combinată a mii de ani, dar n-a fost niciodată afară din Avalon.

   Clătină din cap.

   - Nici Cele Tăcute nu mă pot ajuta. Trebuie să găsesc singur.

   Rămaseră așa câteva minute, întinși pe spate, bucurându-se de căldura soarelui.

   - Tam? spuse Laurel șovăielnic.

   - Hmm?

   Tamani avea ochii închiși și părea aproape adormit.

   - Tu...

   Laurel ezită.

   - Te saturi vreodată să fii un spirit al primăverii?

   Tamani deschise ochii o secundă, apoi îi închise din nou.

   - Cum adică?

   Laurel tăcu, încercând să găsească un mod de a pune întrebarea fără să-l insulte.

   - Nimeni nu crede că zânele de primăvară sunt egale cu celelalte. Trebuie să faceți plecăciuni, să ne serviți și să mergeți în spatele altora. Nu e corect.

   Tamani tăcu o vreme, umezindu-și buza de jos cu limba. În cele din urmă, spuse:

   - Tu te saturi vreodată ca toți să te creadă om?

   Laurel clătină din cap.

   - De ce nu?

   Ea ridică din umeri.

   - Arăt ca un om; e logic ca lumea să mă creadă om.

   - Nu, acesta e motivul evident pentru care toți cred că ești om. Dar eu vreau să știu de ce nu te deranjează.

   - Pentru că toată lumea a crezut mereu că sunt om. Sunt obișnuită cu asta, spuse ea, rostind cuvintele înainte să-și dea seama că îi picase în capcană.

   El zâmbi larg.

   - Vezi? E același lucru. Eu am fost mereu un spirit al primăverii; întotdeauna m-am comportat ca atare. Ai putea foarte bine să mă întrebi dacă nu m-am săturat să trăiesc. Asta e viața mea.

   - Dar nu ți se pare că, într-un fel, e greșit?

   - De ce e greșit?

   - Pentru că ești o persoană, la fel ca toți ceilalți. De ce faptul că ești un spirit de un anume fel ar trebui să-ți definească statul social?

   - Eu cred că modul în care e definit statutul social al oamenilor e la fel de revoltător. Ba chiar mai revoltător.

   - Cum așa?

   - Doctori, avocați - de ce sunt așa de respectați?

   - Pentru că sunt educați. Iar doctorii salvează viețile oamenilor.

   - Deci îi plătiți mai mult și sunt situați și mai sus din punct de vedere social, nu?

   Laurel încuviință.

   - Și atunci care e diferența? Zânele de toamnă sunt mai educate; și ele salvează vieți. Zânele de iarnă fac și mai mult: protejează Avalonul de intruși, ne apără porțile, ne ajută să nu fim descoperiți de oameni. De ce să nu fie mai respectate?

   - Dar e doar o întâmplare. Nimeni nu alege să fie zână de primăvară.

   - Poate că nu, dar tu alegi să muncești cât poți. Toate zânele de toamnă fac asta. Nu e ca și cum ai pierde vremea și, din când în când, ai mai amesteca o poțiune. Mi-ai spus cât de mult înveți. Toate zânele de toamnă învață din greu. Chiar dacă nu aleg să fie zâne de toamnă, aleg să muncească și să-ș perfecționeze talentele pentru a mă ajuta pe mine. Dacă nici asta nu merită respectul meu, atunci nu știu ce mai merită.

   Era oarecum logic. Dar lui Laurel tot i se părea greșit.

   - Nu mă refer doar la faptul că zânele de toamnă și de iarnă sunt respectate, spuse ea, mă refer la faptul că zânele de primăvară sunt privite de sus. Sunteți atât de multe, spuse ea, simțindu-se oarecum prost când își aminti că și Katia spusese asta cu puțin timp în urmă - deși nu chiar pe același ton. Poate că zânele de iarnă protejează Avalonul, dar zânele de primăvară sunt cele care îl fac să funcționeze. Voi faceți aproape toate treburile. Adică, zânele de vară se ocupă de distracții și alte asemenea, dar cine face mâncarea, cine construiește drumurile și casele, cine îmi coase și îmi spală toate hainele? întrebă ea, ridicând puțin tonul. Voi faceți asta. Zânele de primăvară! Nu sunteți insignifiante; sunteți totul.

   Ceva din privirea lui Tamani îi semnaă lui Laurel că atinsese un punct sensibil. Tamani stătuse cu buzele strânse și își acordă câteva momente de gândire înainte să răspundă.

   - Poate că ai dreptate, spuse el încet, dar așa stau lucrurile aici.  Așa a fost mereu. Zânele de primăvară slujesc Avalonul. Suntem fericiți să slujim, adăugă el, cu o urmă de mândrie în voce. Eu sunt fericit să slujesc, adăugă el. Nu e ca și cum am fi sclavi. Sunt un spirit complet liber. După ce mi-am terminat îndatoririle, pot să fac ce vreau și să mă duc unde vreau.

   - Ești liber? îl întrebă Laurel.

   - Da.

   - Cât de liber?

   - Cât de liber vreau să fiu, replică el, un pic enervat.

   - Ești liber să mergi alături de mine?

   Tamani nu răspunse.

   - Ești liber să îmi fii mai mult decât prieten? Dacă, și Laurel sublinie cuvântul dacă, mă hotărăsc vreodată să locuiesc în Avalon și aș vrea să fiu cu tine, ai fi suficient de liber să faci asta?

   El întoarse capul, iar Laurel își dădu seama că evita de multă vreme conversația asta.

   - Deci? insistă ea.

   - Dacă ai vrea tu, spuse el în cele din urmă.

   - Dacă aș vrea eu?

   El încuviință.

   - Eu nu am voie să-ți ver asta. Tu ar trebui să-mi ceri mie.

   Lui Laurel i se tăie respirația. Tamani se uită la ea.

   - De ce crezi că mă deranjează David atât de mult?

   Laurel se uită în jos.

   - Eu nu pot să dau buzna să-mi declar intențiile. Nu pot să te iau pe sus. Trebuie să aștept și să sper că, într-o zi, tu o să-mi ceri asta.

   - Și dacă nu? întrebă Laurel, cu voce aproape șoptită.

   - Atunci bănuiesc că voi aștepta toată viața.

Capitolul 8

             Laurel stătea în camera ei, uitându-se preste vraful de lucruri întinse pe pat.

   Ajunsese să aprecieze hainele făcute de zâne nu doar pentru frumusețea lor; nu semănau cu nimic din ceea ce puteai găsi în lumea oamenilor. Majoritatea erau făcute dintr-o țesătură mătăsoasă, ca borangicul, despre care - deși Laurel nu era sigură că nu o tachinau - câteva zâne îi spuseseră că era făcută din fire de pânză de păianjen. Indiferent de material, îmbrăcămintea permitea desfășurarea procesului de fotosinteză pe tot corpul, astfel că Laurel nu simțea întotdeauna nevoia să poarte maiorui și pantaloni scurți, așa cum purta acasă.

   Și mai era și rochia pe care o găsise într-unul dintre chioșcurile târgului de vară în timpul unei plimbări scurte, menite să îi limpezească mintea după o zi extrem de grea. Era frumoasă și chiar pe mărimea ei: o rochie de seară albastru-închis, cu un decolteu adânc pe spate, în care să-i încapă floarea, cu partea de jos multată până la genunchi și apoi evazată, stil sineră. Pe deasupra avea un set de volane moi, în spirală, care pluteau la cea mai ușoară briză. Se simțise puțin vinovată s-o ia - la urma urmei, nu avea unde s-o îmbrace - dar era prea frumoasă ca s-o fi lăsat acolo.

   Mai avea o mulțime de fuste lungi până în pământ, vluze ca niște ii care îi aminteau de cămășile lui Tamani și câteva fuste și rochii scurte care o făceau să se simtă ca o zână din povești. Doar pentru propria plăcere.

   Dar numai o parte îi încăpeau în rucsac.

   Și nu avea de gând să plece fără trusă.

   Dintre toate darurile primite de la zâne, acest dar era cel mai prețios. Trusa ei, de dimensiunea unei cutii de pantofi - primită cadou de la Yeardley în dimineața ceea - conținea zeci de esențe. Mai exact, conținea câteva poțiuni antitroli preparate de zâne mult mai talentate decât ea și diverse extracte pe care le putea folosi ca să-și protejeze casa și familia. Asta presupunând că, pe măsură ce exersa, avea să-și îmbunătățească tehnica. Cu siguranță, era mai bine decât nimic.

   Dar trusa îi ocupa jumătate din rucsac.

   În timp ce Laurel stătea și se gândea uitându-se la mormanul de haine, Katia apăru în prag și îi aruncă ceva pe pat.

   - Se pare că ai nevoie de asta, spuse ea râzând.

   Laurel ridică o sacoșă roz, care arăta la fel de moale ca hârtia de mătase. Bănuia încă că era mai rezistentă decât părea.

   - Mulțumesc, spuse ea. Tocmai voiam să sun după Celia, să văd dacă îmi poate găsi ceva.

   Katia se uită la maldărul de haine de pe pat, apoi, cu îndoială, la rucsacul lui Laurel.

   - Doar nu aveai de gând să încerci să le bagi pe toate acolo, nu?

   - Nu, spuse Laurel zâmbind larg.

   - Bine, spuse Katia râzând veselă. Cred că ai fi avut nevoie de puțină magie de iarnă pentru asta.

   Laurel râse de gluma pe care numai o altă zână ar fi putut s-o priceapă. Slăbi șiretul din partea de sus a sacoșei și văzu litera K brodată pe o parte, cu o caligrafie minunată.

   - Nu pot să iau asta. Are o monogramă pe ea.

   Katia se uită la sacoșă.

   - A, da? Serios, nici n-am observat. Am o mulțime.

   - Serios?

   - Da. Pe vremuri, îmi veneau rufele în ele de câte ori le trimiteam la spălătorie. Acum bănuiesc că folosesc altceva.

   Laurel începu să îndese hainele în sacoșa roz. Trebuia oricum să lase lucruri în urmă, dar nu atât de multe..

   Timp de câteva secunde, Katia privi în liniște și apoi - aproape timidă - întrebă:

   - Chiar trebuie să pleci?

   Laurel ridică privirea, surprinsă. Cu câteva excepții notabile, celelalte zâne fuseseră amabile cu ea - și foarte vorbărețe - dar Laurel n-ar fi considerat-o pe niciuna prietenă. Katia era evident de altă părere.

   - O să mă întorc, spuse Laurel.

   - Știu.

   Katia se sili să zâmbească, apoi întrebă:

   - Dar chiar trebuie să te întorci? Am auzit doar frânturi de informație, dar se zvonește că ți-ai îndeplinit sarcina. Ai câștigat despturile asupra pământului pe care se află poarta. Nu poți să te întorci acum?

   Laurel se uită în jos la hainele pe care le împăturea, evitând privirea Katiei.

   - E mai complicat. Am familie acolo, prieteni. Nu-i pot lăsa singuri.

   - Ai putea merge să-i vizitezi, sugeră ea cu voioșie, dar Laurel simți o nuanță de solemnitate în replica ei.

   - Nu e vorba doar de faptul că vreau să îi văd, spuse Laurel cu seriozitate. Trebuie să-i protejez. Sunt în pericol din cauza mea și am o datorie față de ei.

   - O datorie față de oameni?

   Laurel strânse buzele. Nu era vina Katiei. Ea nu știa altceva. Nu văzuse niciodată un om. Îi veni o idee și, în loc să îi răspundă, scotoci într-un buzunăraș de-al rucsacului și scoase o mică fotografie. Era o poză cu ea și cu David la un bal din primăvara trecută. David stătea în spatele ei, cuprinzând-o cu brațele. Fotograful o surprinsese chiar când se întorcea să se uite la David și ea apărea în poză doar din profil, râzând, în timp ce David se uita în jos la ea cu ochi încărcați de pasiune. Era una dintre pozele ei favorite. I-o dădu Katiei.

   Pe chipul zânei apăru un zâmbet.

   - Ești deja logodită? chițăi ea. Nu mi-ai spus, rosti apoi, cu ochi mari, fascinați.

   Aruncă o privire prin cameră și coborî vocea.

   - E un spirit malefic? Am auzit de ei. Locuiesc chiar dincolo de poartă și...

   - Nu, răspunse Laurel, întrerupând-o. Acela e David. E omul despre care ți-am vorbit.

   Pe chipul Katiei se așternu o expresie de neîncredere.

   - Un om? spuse ea îngrozită.

   Se uită din nou la poză și de data asta între sprâncene i se formă un rid de dezgust.

   - Dar... te atinge.

   - Da, spuse Laurel enervată, smulgându-i poza din mână. E iubitul meu. Mă atinge și mă sărută și...

   Se forță să tacă timp de câteva secunde.

   - Mă iubește, spuse ea cu îndrăzneală, dar calmă.

   Katia se uită fix la ea câteva secunde, apoi expresia feței i se îmblânzi.

  - Îmi fac griji pentru tine, spuse ea, trăgând cu ochiul la fotografia care o șocase. Oamenii n-au fost niciodată blânzi cu zânele.

   - Ce vrei să spui?

   Privirea Katiei exprima o îngrijorare sinceră. Ridică din umeri.

   - A trecut mult timp de când Avalonul nu s-a mai implicat în treburile oamenilor. Știu că uneori e necesar. Dar se pare că relațiile dintre oameni și zâne se termină întotdeauna prost.

   Laurel ridică brusc capul.

   - Serios?

   - Sigur că da. Sanzang, Șeherezada, Gunevere. Și a mai fost și incidentul acela neplăcut cu Eva.

   Katia nu observă fotografia care căzu, uitată, din mâinile înțepenite ale lui Laurel.

   - Și mai sunt și alții. De fiecare dată când Avalonul pătrunde în lumea oamenilor, se întâmplă ceva rău. Asta e tot ce am vrut să spun.

   - Familia mea mă iubește; și David la fel. Nu mi-ar face rău niciodată.

   - Să fii atentă, spuse Katia.

   Laurel împachetă în liniște câteva minute, înfășurându-șu bijuteriile pentru păr într-una dintre fustele lungi. Cercetă prin cameră, să vadă dacă nu uitase ceva, apoi se uită la Katia ridicând din sprânceană.

   - Eva? Pe bune?

   - Desigur. De ce? Ce spun oamenii despre ea?

       Laurel aștepta pe o canapea din brocart când ușile Academiei se deschiseră, făcând loc lui Jamison și gărzilor lui omniprezente. 

   Acesta era unul dintre motivele pentru care nu și-ar fi dorit să fie zână de iarnă. Sigur nu i-ar fi plăcut să fie urmată de cineva oriunde s-ar fi dus. Și-așa era enervant faptul că jumătate din timp o urmărea cineva.

   - Laurel, draga mea, spuse Jamison, cu mâinile întinse.

   Îi cuprinse mâinile într-ale lui și îi zâmbi ca un bunic iubitor înainte să se așeze lângă ea pe canapea.

   - Yeardley mi-a spus că ești o elevă excelentă.

   Laurel zâmbi auzind că profesorul cel sever o lăudase.

   - A fost bucuros să îmi comunice că ai un mare talent, continuă Jamison.„Fenomenal”, a fost, dacă nu mă înșel, cuvântul pe care l-a folosit. Deși nu am fost deloc surprins, spuse el, zâmbindu-i călduros. Ți-am simțit potențialul imens când te-am cunoscut anul trecut.

   - O, nu! spuse Laurel, surprinsă. Nu sunt deloc așa. Deja sunt foarte în urmă, eu n-o să...

   - O, ba da, eu cred că da! Ai și mai mult potențial decât am bănuit noi când erai doar un vlăstar. În timp și cu multă muncă, sunt sigur că talentele tale vor înflori spectaculos. Ai putea deveni la fel de bună ca... mă rog, nu contează. Tu doar cultivă-ți talentul considerabil. Pentru că este deosebit. 

   O bătu ușor pe mână.

   - Întâmplător, mă pricep foarte bine să evaluez lucrurile astea.

   - Serios? spuse Laurel încet, puțin surprinsă de îndrăzneala ei.

   Dar faptul că era atât de în urmă față de celelalte zâne fusese mai mult decât descurajant, așa că tânjea să audă asemenea declarații încrezătoare.

   - Da, chiar mă pricep. Iar tu vei avea nevoie de ceea ce ai învățat aici. Și am o bănuială că vei avea nevoie de ele mai curând decât credeam.

   Jamison se întoarse spre Laurel cu o expresie foarte serioasă.

   - Mă bucur că ai venit, spuse el cu sinceritate. Sarcinile pe care le avem pentru tine sunt mult mai importante decât ne-am așteptat. Lecțiile din vara asta au fost riguroase și dificile, dar trebuie să perseverezi. Exersează cunoștințele pe care le-ai acumulat, stăpânește-le. Avem încă nevoie de tine în lumea oamenilor.

   Laurel se uită la el.

   - Dar n-ați intenționat dintotdeauna să mă întorc în Avalon și să-mi reiau studiile?

   - La început, da, spuse Jamison. Dar lucrurile s-au schimbat. Trebuie să îți cerem mai mult. Spune-mi, Laurel, ce știi despre eroziune?

   Laurel nu-și putea imagina ce are a face eroziunea cu discuția lor, dar răspunse oricum.

   - Fenomenul prin are apa sau vântul roade pământul?

   - Exact. În timp, vântul și ploaia vor căra și cel mai înalt munte în mare. Dar, spuse el, ridicând un deget, un deal acoperit cu iarbă rezită eroziunii, iar malul unui râu poate fi ținut în loc de arbuști și copaci. Ei își răsfiră rădăcinile, spuse el, întinzându-și brațele în timp ce povestea, și se ancorează. Și, deși râul va roade pământul, dacă rădăcinile copacilor sunt suficient de puternice, ei vor învinge. Dacă nu, în cele din urmă vor fi și ei luați de val. Timp de aproape 2000 de ani noi ne-am păzit țara de exploatările trolilor și ale oamenilor. Când eroziunea ne amenință ținutul, plantăm semințe - așa ca tine. Când te-am dat în grija părinților tăi, nu ne așteptam decât să faci ceea ce fac majoritatea zânelor - să crești unde ești plantată. Singura ta sarcină era să trăiești, să crești și să moștenești pământul, împreună cu o identitate umană mai presus de orice bănuială, care să ne ajute să ascundem tranzacțiile noastre de troli. Nu intenționam să te aducem înapoi la Academie până nu ai fi atins maturitatea în lumea oamenilor. Dar acum rolul tău va fi mai activ.

   Jamison îi puse o mână pe braț și Laurel se simți cuprinsă de o agitație bruscă.

   - Laurel, cineva plănuiește un atac împotriva noastră, împotriva pământului nostru și a poporului nostru, și timpul nu e de partea noastră. Avem nevoie ca tu să-ți întinzi rădăcinile, Laurel. Avem nevoie să lupți contra râului învolburat, orice se va dovedi a fi acesta. Dacă nu poți...

   Se opri brusc și privi în altă parte, pe ferastra panoramică, spre peisajul rural din Avalon care se întindea de la poalele Academiei. Vorbi din nou abia după câteva momente.

   - Dacă nu poți, mă tem că de toate astea se va alege praful.

   - Vorbești despre troli, spuse Laurel când își regăsi vocea. Despre Barnes.

   Nu îi rostise numele cu glas tare de luni întregi - nu mai dăduse niciun semn de viață din decembrie - dar nu-i dispăruse din gânduri. Încă din toamna trecută tresărea văzând umbre și se uita cu teamă după colțuri.

   - Aș fi un naiv să cred că a acționat singur, spuse Jamison. 

   Se răsuci din nou spre Laurel, întâlnindu-i privirea cu ochii lui de un albastru palid, identic cu nuanța rădăcinilor abia observabilă a părului său argintiu.

   - Și tu la fel.

   - Cine s-ar alia cu el? Și de ce? întrebă Laurel.

   - Nu știm, răspunse Jamison. Ceea ce știm însă este că Barnes e încă în viață și nu doarme.

   - Dar nu se mai poate folosi de mine. Nu mă poate face să îi vând pământul, protestă Laurel.

   Jamison zâmbi cu tristețe.

   - Dacă ar fi așa de simplu... Sunt încă multe lucruri pentru care se poate folosi de tine. Chiar dacă știe unde e pământul, nu știe unde e poarta. Ar putea să încerce să se folosească de tine pentru a afla.

   - Dar de ce are nevoie să știe? Nu poate pur și simplu să vină cu acoliții lui să distrugă toată pădurea?

   - Ar putea încerca, dar subestimezi îndemânarea santinelelor noastre sau puterea porții și magia zânelor de toamnă. Poarta poate fi distrusă, dar pentru asta e nevoie de o concentrare uriașă de forțe. Dacă nu poate găsi poarta, nu o poate distruge.

   - Eu nu-i voi spune niciodată, zise Laurel cu ardoare.

   - Știu asta. Și bănuiesc că și el știe asta. Dar asta nu-l va opri să se răzbune pe tine. Nu există alte creaturi pe lumea asta în care dința de răzbunare să fie atât de profund inoculată ca în troli. Ei simt această nevoie mai intens decât orice altceva. Fie și numai din motivul ăsta, și va veni după tine.

   - Atunci de ce n-a făcut-o până acum? se miră Laurel. A avut o mulțime de ocazii. Au trecut mai mult de 6 luni.

   Ridică din umeri.

   - Poate că a murit totuși.

   Dar Jamison clătină din cap.

   - Te-ai uitat vreodată cu atenție la o floare carnivoră? o întrebă el.

   Laurel chicoti în gândul ei, amintindu-și conversația de anul trecut cu David despre plante carnivore.

   - Mda, spuse Laurel. Mama a avut una când eram mică.

   - Te-ai întrebat vreodată cum de e în stare o plantă carnivoră să prindă muște? o întrebă Jamison. Musca e mai rapidă, vede că se apropie pericolul, are capacitatea de a fugi cu ușurință. Dacă gândim logic, toate plantele carnivore ar trebui să moară de foame. De ce nu mor?

   Laurel ridică din umeri.

   - Pentru că sunt răbdătoare, spuse Jamison. Sunt atât de nemișcate, că par inofensive. Nu fac nimic până când musca nu ajunge, din proprie voință, în inima florii. Și numai dacă prada e practic fără scăpare floarea se mișcă. Și trolii sunt răbdători, Laurel. Barnes va aștepta; va aștepta până când o să te relaxezi și n-o să mai fii atentă. Atunci, și numai atunci, va lovi.

   Laurel simți cum i se pune un nod în gât.

   - Ce pot face ca să-l opresc? se interesă ea.

   - Exersează ce te-a învățat Yeardley, îi răspunse Jamison. Aceasta va fi cea mai bună apărare a ta. Fi atentă mai ales când apune soarele...

   - Barnes poate ieși în timpul zilei, îl întrerupse Laurel. Știm deja asta.

   - Nu suntem absolut siguri, spuse Jamison, fără să-i dea de înțeles că îl deranjase întreruperea ei, dar este clar că Barnes - și orice trol - va fi mai slăbit în timpul zilei, iar tu vei fi mai slăbită după apusul soarelui. Faptul că vei fi mai atentă după apus nu-i va opri, dar măcar le va micșora avantajul în fața ta.

   Jamison se îndreptă de spate.

   - Și gărzile tale vor avea și ele un avantaj.

   - Gărzile mele?

   - După incidentul de toamna trecută, am detașat santinele în pădurea de lânga noua ta casă. Shar nu a vrut să îți spun - îi era teamă că te va speria - dar eu cred că ai dreptul să știi.

   - Sunt din nou spionată? întrebă Laurel, simțind cum vechea ranchiună se trezește din nou la viață.

   - Nu, spuse Jamison cu fermitate. Pur și simplu ești protejată. Nicio zână nu se va uita pe geam la tine în cameră și nu te va deranja în momentele tale intime. Dar casa ta e vegheată și protejată. I s-a instalat, de asemenea, un scut antitroli; atât timp cât ești în casă, numai cei mai puternici troli pot ajunge la tine. Dar e bine să știi că pădurile din spatele casei tale adăpostesc nu doar copaci. Santinelele sunt la post ca să te projeze de rău.

   Laurel încuviință, cu gura încleștată. O deranja încă faptul că fusese atent supravegheată - și din când în când făcută să-și piardă amintirile - de către santinele pe aproape toată durata vieții ei în lumea oamenilor. I se părea că până și această reinstalare mai puțin invazivă a gărzilor ei personale o încătușează. Dar cum putea să le refuze? Văzuse cu ochii ei mânia lui Barnes, îl văzuse împușcându-l pe Tamani, apoi sărind de la o fereastră aflată la 3 metri și jumătate deasupra solului și fugind după ce ea îl împușcase. Avea nevoie de ajutor și nu putea să nege asta.

   Jamison avea dreptate, ca de obicei. Radia înțelepciune - până și mințile celor mai învățați profesori de la Academie erau niște lumânări pâlpâitoare pe lângă flacăra vie și fecundă a intelectului lui Jamison.

   - De ce...

   Laurel se întrerupse și nu termină întrebarea.

   Se întrebase deseori de ce, dacă existau atât de puține spirite ale iernii, Jamison nu fusese selctat să conducă Avalonul. Dar asta nu era treaba ei.

   - Ce anume?

   Laurel clătină din cap.

   - Nimic.

   - Vrei să știi...

   Jamison îi studie chipul, apoi zâmbi. Părea puțin surprins, dar nu nemulțumit.

   - Vrei să știi de ce nu sunt rege?

   Laurel trase repede aer în piept.

   - De unde...?

   - Unele lucruri în viață sunt doar rodul întâmplării, iar acesta e unul dintre ele. Răposata Regină era cu doar câțiva ani mai în vârstă decât mine, dar suficient de tânără ca să devină Regină la momentul succesiunii. Și, atunci când s-a întors în pământ - Jamison râse - ei bine, nu mai eram mlădiță tânără ca să fiu modelat și format pentru rolul acesta. Poate că, dacă nu ar fi existat altă zână de iarnă care să preia coroana... dar, din fericire, de multe generații situația e departe de a fi disperată.

   - Aha!

   Laurel nu știa ce altceva să spună. „Îmi pare rău” ar fi sunat oarecum nepotrivit.

   - Nu mă deranjează, spuse Jamison, părând din nou că îi citește gândurile. Am petrecut mai mult de 1 secol ca sfetnic pe lângă una dintre cele mai bune Regine din măreața istorie a  Avalonului.

   În ochi îi apăru o scânteie.

   - Sau cel puțin așa cred eu.

   Oftă obosit.

   - Noua Regină... ei bine, numai timpul și experiența care o vor mauriza îi vor îmbunătăți poate judecata.

   Critica lui Jamison la adresa Reginei, deși blândă, o surprinse pe Laurel. Din ce știa ea, nimeni nu spusese vreodată ceva nepotrivit la adresa suveranei. Dar era de înțeles ca o altă zână de iarnă să aibă mai multă libertate să își exprime părerile. Nu se putu abține să nu se întrebe în ce privință anume credea Jamison că Regina greșește.

   Privirea gânditoare de pe chipul lui o făcu pe Laurel să-și amintească de tatăl lui Tamani.

   - O să devii și tu unul dintre... Spiritele ele Tăcute, Jamison?

   El se uită în jos la ea și zâmbi foarte blând.

   - Cine ți-a spus despre ele?

   Ea își plecă capul de rușine și nu spune nimic. Când ridică din nou privirea, Jamison nu se mai uita la ea, ci pe fereastra de la răsărit, acolo unde ramurile răsucite și coroana bogată a Copacului Lumii abia se vedeau peste vârfurile celorlalți copaci obișnuiți, și asta doar dacă știai după ce să te uiți.

   - Tamani ți-a spus, nu-i așa?

   Laurel încuviință.

   - A suferit prea mult de când tatăl lui s-a integrat în cocap. Sper că îl poți ajuta să-și găsească din nou fericirea.

   Laurel se simți din nou vinovată și speră că Jamison nu știa cât de mult întârziase să vină atunci când Tamani o așteptase.

   - Mi-ar fi plăcut foarte mult să calc pe urmele tatălui lui Tamani, spuse Jamison. Dar timpul meu a trecut. N-aș mai avea vigoarea necesară.

   Se uită din nou în jos la ea, cu un zâmbet care îi alunga tristețea de pe față - deși nu în întregime.

   - E nevoie de mine aici. Uneori trebuie să-ți pui deoparte propriile dorințe pentru a servi unui scop superior. Mă tem că Avalon este - așa cum a fost atât de des în trecut - pe buza unei prăpăstii. Eu...

   Jamison privi înspre gărzi, dar ele se uitau în altă parte. Cu toate acestea, el vorbi mai încet.

   - Am fost la copac și am ascultat vântul.

   Laurel își ținu respirația, privindu-l în ochi.

   - Am încă o misiune de îndeplinit. Ceva ce nimeni în afară de mine nu poate... sau nu vrea... să facă. Așa că sunt mulțumit să rămân.

   Înainte ca Laurel să apuce să-l mai întrebe ceva despre asta, Jamison se ridică și îi oferi brațul.

   - Mergem?

   Urmară cărarea familiară care pornea de la Academie înspre pătratul de ziduri care adăpostea porțile și santinelele strânseră rândurile în spatele lor. Laurel murea de nerăbdare să vadă cum îi va deschide Jamison drumul magic către casă. Se așteptă să facă ceva uimitor - o ploaie de scântei sau un fulger de lumină ori o incantație străveche - dar el nu făcu decât să se întindăă și să tragă de poartă, care se deschise lin, fără să scârțâie. Jamison privi spre zânele din spatele lui și deschise poarta de tot și, deodată, apăru un alt grup de santinele care stăteau în semicerc de partea cealaltă. În centrul semicercului stătea Shar - serios și superb - și, în dreapta lui, Tamani. Toți erau îmbrăcați în armurile lor de santinele; era o priveliște impresionantă, dar Laurel începea să se obișnuiască.

   Jamison își mai întinse brațul o dată, invitând-o pe Laurel să iasă pe poartă. Înultima clipă, o apucă de umăr cu blândețe și se aplecă spre urechea ei.

   - Revino, șopti el. Avalonul are nevoie de tine.

   Dar, când privi peste umăr, Laurel îl văzu că închide poarta. După două secunde, imaginea Avalonului se topi în umbră și dispăru de tot.

   - Iau eu asta, spuse Tamani, speriind-o.

   Ea zâmbi și îi dădu sacoșa mare și roz. El se uită la ea și râse.

   - Femeile și hainele lor.

   Laurel zâmbi larg și se întoarse spre poartă, să arunce o ultimă privire. Dar poarta se transformase din nou într-un copac ca oricare altul. Ea clătină din cap, încă uimită de tot ce văzuse vara asta.

   - Oricât de mult mi-aș dori să nu trebuiască să ne grăbim, va trebui s-o facem, spuse Tamani. Mama ta va ajunge aici în curând și ar fi mai bine s-o aștepți tu pe ea. 

   O cuprinse de talie și Laurel simți cum celelalte zâne dispar în pădure în timp ce ei 2 porniră pe cărare.

   Laurel se simțea stingherită, ca întotdeauna când trebuia să-și ia rămas bun de la Tamani. Merseră în liniște până ajunseră într-un loc din care se întrezăreau cabana și aleea lungă.

   - N-a venit nimeni încă, spuse Tamani. Dar bănuiesc că nu mai durează decât câteva minute.

   - Eu...

   Lui Laurel i se puse un nod în gât și începu din nou.

   - Îmi pare rău că nu avem mai mult timp la dispoziție.

   Tamani zâmbi cu blândețe.

   - Îmi pare bine că-ți pare rău.

   Se rezemă de un copac și ridică un picior, sprijinindu-l de scoarța acestuia, ca să se mențină în echilibru. Nu se uita la ea.

   - Cât timp o să lipsești de data asta?

   Laurel se simți vinovată când își aminti ce-i spusese lui Jamison.

   - Nu e ceea ce crezi, spuse ea. Trebuie să...

   - E în regulă, o întrerupse Tamani. N-am vrut să insinuez nimic. Mă întrebam, doar.

   - Nu atât de mult ca data trecută, spuse ea dintr-un impuls.

   - Când? insistă Tamani și se uită la ea fără să-și mai pună masca aceea de nepăsare, dar numai un moment.

   - Nu știu, răspunse Laurel fără să-l privească. 

   Nu se putea uita în ochii lui, nu acum, când erau așa deschiși și vulnerabili.

   - Nu pot să vin cândva pur și simplu?

   Tamani tăcu un moment.

   - Bine, spuse el. O să găsesc o cale. Tu doar vino, adăugă el cu ardoare.

   - Voi veni, promise ea.

   Amândoi întoarseră capul când auziră motorul unei mașini ieșind de pe autostradă și apropiindu-se.

   - Trăsura ta, spuse Tamani zâmbind larg - dar gura îi era în continuare încordată.

   - Mulțumesc, spuse Laurel. Pentru tot.

   El ridică din umeri, cu mâinile îndesate în buzunare.

   - N-am făcut nimic special.

   - Tu...

   Laurel încercă să-și găsească cuvintele pentru a rosti ce simțea, dar niciunul nu părea potrivit.

   - Eu...

   De data asta fu întreruptă de o serie de claxoane scurte.

   - E mama, spuse ea în chip de scuză. Trebuie să plec.

   Tamani încuviință, apoi rămase nemișcat.

   Era rândul ei.

   Laurel ezită, apoi păși repede spre el și îl sărută pe obraz, după care plecă în goană, înainte ca el să poată să mai spună ceva. Tropăi pe cărare spre mașina care acum era parcată și nu mai scotea niciun zgomot. Și se opri. Nu era mașina mamei.

   - David.

   Numele îi scăpă printre buze cu o secundă înainte ca brațele lui să o cuprindă și s-o tragă la pieptul lui. Se simți ridicată de la pământ și învârtită, la fel cum Tamani o învârtise când ieșise din Academie. Senzația obrazului ei lipit de gâtul lui îi aminti de momentele în care se ghemuia cu el pe canapea, pe iarba din parc, în mașină, pe patul lui. Se agăță de el, dându-și seama - pe jumătate rușinată - că nu se gândise mai deloc la el de când plecase. Două luni de dor o loviră deodată și, când își înfășură brațele pe după gâtul lui, îi dădură lacrimile.

   Mâna lui blândă îi ridică bărbia și buzele lui le întâlniră pe ale ei - moi și insistente. Nu putu decât să-l sărute și ea, deși știa că Tamani trebuie să fie ascuns acolo, privind regăsirea lor cu expresia aceea prudentă pe care și-o așternea atât de bine pe chip.

Capitolul 9

       - Laurel?

   Ea tresări și micul cilindru din sticlă de zahăr se sparse.

   - Aici, sus, strigă obosită.

   David intră pe ușă și o îmbrățișă, sărutând-o pe obraz. Apoi privi spre echipamentul din fața ei.

   - Ce faci?

   El nu-și ascundea deloc curiozitatea. Laurel lăsă cioburile mici de sticlă să-i cadă din mână pe masă și oftă.

   - Încerc să fac fiole din sticlă de zahăr.

   - Chiar sunt din zahăr?

   Laurel încuviință, frecându-și tâmplele.

   - Poți să mănânci bucățile alea dacă vrei, spuse ea, deși nu se aștepta ca David s-o facă.

   el se uită cu îndoială la grămada de cioburi, apoi luă una dintre bucățile mai mari. O studie un moment, după care linse partea ma plată - ferindu-se de vârful ascuțit și tăios.

   - Are întrucâtva gust de acadele, spuse el, punând bucata înapoi pe masă. Ciudat.

   - Mai degrabă, frustrant.

   - La ce folosesc?

   Laurel se întoarse spre trusa ei și scoase o fiolă - făcută de Yeardley, nu se ea. Încă nu-i ieșise niciuna ca lumea. Îi dădu fiola lui David.

   - Unele poțiuni sau elixire nu pot fi păstrate în forma lor finală. Așa că le prepari în două componente. Apoi, când vrei să obții efectul, le amesteci în ultima clipă. Așa că pui componentele în fiole de zahăr, ca să le mixezi la momentul potrivit sau să le zdrobești în mâini în caz de urgență.

   - Sună dureros, spuse David, dându-i cu grijă delicata fiolă înapoi.

   Laurel clătină din cap.

   - De obicei nu sunt suficient de groase ca să te taie. Dar, chiar și dacă se întâmplă așa ceva, zahărul se dizolvă și nu va trebui după aceea să-ți culegi cioburi din palmă - de asta nu se folosește sticla obișnuită. Ideal ar fi să le arunci pe amândouă, dar trebuie să fii pregătit pentru orice.

   - Și poțiunile nu se dizolvă în zahăr?

   - Se pare că nu.

   - De ce?

   - Nu știu, David, spuse Laurel răspicat. Pur și simplu nu se dizolvă.

   - Îmi pare rău, spuse David încet.

   Își trase un taburet roz și se așeză lângă ea la masă.

   - Deci cum procedezi?

   Laurel trase aer în piept și se pregăti să încerce din nou.

   - Am zahărul acesta pudră de trestie, spuse ea, arătându-i un săculeț de pânză cu o pudră verzuie, și îl amestec cu rășină de pin.

   În timp ce vorbea, își urma propriile instrucțiuni, incercând să se concentreze, în ciudat faptului că simțea în ureche respirația lui David și că ochii lui îi studiau mâinile. Și aproape că îi auzea mintea zbârnâind în încercarea de a pricepe.

   - Rezultă o soluție densă și lipicioasă ca siropul, spuse ea, amestecând mixtura cu o linguriță de argint, care se încălzește.

   David încuviință și continuă să privească.

   - Apoi iau paiul ăsta mic, spuse ea, ridicând un pai scurt de băut aparent din sticlă. 

   Nu-i spuse lui David că era făcut intr-un diamant. 

   - Îl înmoi în amestecul de zahăr și suflu în el, la fel cum se procedează cu sticla obișnuită.

   Părea ușor și majoritatea Amestecătorilor de vârsta ei își făcea propriile fiole de multă vreme. Dar lui Laurel ceva încă îi scăpa.

   Trase aer în piept, introducând o cantitate mică din amestec în tub, apoi suflă, foarte încet, imaginându-și cât putu mai intens cum voia ea să arate fiola. Răsuci tubul, iar bula micuță din vârful lui se alungi, relaxându-se - împotriva tuturor legilor fizicii - sub forma unui cilindru, nu a unei bile rotunde. Amestecul opac, noroios la culoare, se albi, apoi deveni transparent.

   Laurel mai suflă puțin aer în tub și îl mai răsuci o dată înainte să-l ia în gură, fără tragere de inimă. De obicei lucrurile mergeau bine până aici.

   - Asta e...

   - Șșș, îi porunci Laurel, ridicând un cuțitaș de argint care semăna cu un scalpel.

   Crestă fiola în jurul marginii tubului de diamant, apoi tase de ea, încercând să o separe atent de pai. La început cilindrul se desprinse ușor și Laurel îl răsuci cu grijă, detașându-l treptat. Când îl smulse ușor, își ținu respirația în timp ce trăgea tubul din ultimul punct de legătură. Zahărul, încă flexibil, se îndoi, apoi se întinse ca o foară lungă și, în cele din urmă, se desprinse.

   Și, în clipa aceea, cilindrul se sparse.

   - La naiba! țipă Laurel, trântind tubul pe masă.

   - Ai grijă cu chestia aia, spuse David.

   Laurel îi potoli îngrijorarea cu o fluturare plictisită din mână.

   - Nu se sparge, mormăi ea.

   Urmă un moment lung de tăcere în care Laurel studie grămada de cioburi, încercând să-și dea seama unde greșise. Poate dacă trăgea în pai o cantitate mai mare de sirop de zahăr, fiola avea să fie mai groasă.

   - Pot să... încerc și eu? întrebă David șovăielnic.

   - Dacă vrei, spuse Laurel, deși știa că n-avea să reușească.

   Dar David zâmbi și se așeză pe scaunul de pe care se ridicase ea. Laurel îl privi cum încearcă s-o imite, trăgând o cantitate mică de sirop lipicios în pai și apoi suflând cu atenție. Timp de o secundă lucrurile părură să meargă. O bulă mică începu să se formeze, deși rotundă, și nu alungită. Dar, imediat ce se contură, bula se sparse cu un pleosc slab și lichidul se scurse din tubul de diamant.

   - Unde am greșit? întrebă David.

   - N-ai greșit cu nimic, spuse Laurel. Pur și simplu nu poți s-o faci.

   - Nu văd de ce, spuse David, uitându-se la bula verzuie care atârna la capătul tubului. Nu are nicio logică să facem exact același experiment cu rezultate atât de diferite. Măcar fiolele ar trebui să fie la fel.

   - Asta nu e fizică, David, nu e știință. La mine funcționează pentru că eu sunt o zână de toamnă și cu asta, basta! Mă rog, spuse ea, luând tubul de la David, ar trebui să funcționeze.

   - Dar de ce?

   - Nu știu! strigă Laurel exasperată.

   - Sufli într-un mod anume? E vreo tehnică pe care eu nu o detectez? întrebă David, fără să sesizeze nuanța din vocea ei.

   - Nu. Vezi exact ceea ce fac. Nu e nicio metodă secretă.

   - Și atunci eu unde greșesc?

   - Unde greșești?

   Laurel râse cinică.

   - David, nu știu nici măcar unde greșesc eu!

   Se trânti pe pat.

   - În Avalon, am stat câte o oră în fiecare zi, în ultimele 3 săptămâni, să exersez suflatul fiolelor de sticlă. Și n-am reușit să fac niciuna. Niciuna!

   David se așeză pe pat lângă ea.

   - Câte o oră în fiecare zi?

   Laurel știa că se întreabă dacă practica îl va ajuta și pe el într-un final să sufle în fiole, dar era bucuroasă că măcar n o spunea cu glas tare.

   - Instructorii îmi tot repetau că, odată ce am învățat componentele și procedurile, intuiția mea va face restul, dar asta încă nu s-a întâmplat.

   - Deci ar trebui deja să știi ce faci?

   - Așa ziceau ei.

   - Din... instinct?

   Auzindu-l, Laurel se trânti pe spate, răsuflând frustrată.

   - Of, Doamne, instinctul e ca o înjurătură în Avalon. Yeardley îmi tot spunea: încerci să te bazezi pe instinct, însă trebuie să ai încredere în intuiția ta. Dar am căutat în dicționar cele două cuvinte și înseamnă fix același lucru.

   David se întinse lângă ea și ea se răsuci, ghemuindu-se în îndoitura cotului lui, cu mâna întinsă peste el. Cum de rezistase 8 săptămâni fără îmbrățișarea asta?

   - E atât de frustrant! Toate zânele de vârsta mea din Avalon sunt mult înaintea mea. Și avansează tot mai mult. Chiar în clipa asta!

   Laurel oftă.

   - N-o să le ajung niciodată din urmă.

   - Ba da, spuse David, gâdilându-i nasul cu vârful nasului său.

   - Ba nu, zise Laurel îmbufnată.

   - Ba da, repetă David.

   Brațele se încordară în jurul taliei ei, și Laurel nu se putu abține să zâmbească.

   - Mulțumesc, spuse ea.

   Închise ochii, așteptând sărutul, dar o bătaie în ușă o făcu să ridice brusc capul.

   - Ați putea măcar să nu vă giugiuliți pe pat cât sunt acasă? întrebă sec mama lui Laurel. Măcar să vă prefaceți că sunteți politicoși.

   David sărise deja în picioare și se îndepărtase 1 metru de pat.

   Laurel se ridică și ea încet.

   - Dar am lăsat ușa deschisă, spuse ea.

   - A, bun, răspunse mama ei. Abia aștept să văd ce se petrece înăuntru data viitoare când trec pe aici. Mă duc la magazin, continuă ea înainte ca Laurel să apuce să răspundă. Vă rog să coborâți amândoi la parter.

   Laurel o privi pe mama ei îndepărtându-se. Purta o fustă și o bluză drăguțe, iar pe umăr, o geantă sobră. Era doar una dintre multele schimbări care o întâmpinaseră când se întorsese din Avalon.

   Prima fusese super. David o adusese pe Laurel înapoi de pe pământul lor cu o zi în urmă și parcase pe alee în spatele unui Nissan Sentra legat cu fundă roșie.

   - M-am gândit că, din moment ce tu ești de vină pentru situația noastră financiară actuală, măcar să tragi și tu foloasele, îi spusese tatăl ei, în timp ce Laurel chițăia de fericire și îl îmbrățișa.

   Diamantul pe care Jamison i-l dăduse lui Laurel anul trecut valorase mai mult decât cheltuielile medicale ale tatălui ei. Totuși, Laurel nu se gândise niciodată că va primi și ea ceva atât de deosebit.

   A doua mare schimbare era una de care știuse. Părinții ei se hotărâseră să-și renoveze căsuța, adăugându-i un salon - cu ferestre mari pentru Laurel - și extinzând bucătăria. Cum Laurel urma să fie plecată pe durata verii, ocazia li se păruse excelentă. Lucrările ar fi trebuit să fie terminate până la întoarcera ei, însă primul lucru când Laurel intrase pe ușă cu o zi în urmă fusese să se împiedice de un morman de unelte. Muncitorii promiseseră că termină până la sfârșitul săptămânii, dar Laurel avea oarecare îndoieli.

   Însă cea mai importantă schimbare fusese o surpriză și mai mare decât mașina. În primăvară, tatăl lui Laurel cumpărase un alt spațiu lângă librăria lui, intenționând să se extindă. Dar, la scurt timp după ce ea plecase în Avalon, părinții ei hotărâseră să înființeze, în schimb, un magazin nou - un magazin de produse naturiste - pentru mama ei. Leacul Naturii - care se deschisese chiar înainte de întoarcerea lui Laurel - vindea produse preparate în cantități mici și o selecție reușită de cărți despre sănătatea trupului și a sufletului, oferite de frumoasa librărie de alături. Acum, că își petreceau o grămadă de timp în magazinele proprii, părinții ei se vedeau mai mult decât oricând în căsnicia lor.

   „Ce bine!” își spuse Laurel în sinea sa.

   La urma urmei, mama merita să aibă ceva doar al ei. Dar, în absența lui Laurel, mama ei devenise... distantă. În timp ce tatăl ei era încântat să audă povești despre Avalon, mama evita asemenea discuții, pretinzând brusc că avea ceva de făcut în altă cameră. Laurel simțea că noul magazin era o scuză în plus pentru mama ei s-o ocolească; în cele 24 de ore de când venise acasă, Laurel își văzuse mama doar la o cină scurtă și o dată sau de două ori, în fugă, în timp ce ieșea pe ușă.

   Oftă și se ridică din pat, trăgându-l pe David de brațe ca să-l ajute să se ridice.

   - Haide, hai să mergem la parter.

   - Da, dar...

   David făcu semn spre ustensilele de pe biroul ei.

   - Am terminat pe ziua de azi, spuse Laurel. Hai să facem ceva mai distractiv. Mai avem doar câteva zile înainte să înceapă școala.

   Îl trase spre ușă.

   - Mama a făcut brioșe cu scorțișoară, adăugă ea ca să-l convingă.

   David o lăsă să-l tragă după ea, dar nu înainte de a arunca o ultimă privire lungă spre birou.

   În bucătărie, David luă o brioșă din tavă și o unse cu glazur cu gust de brânză. Mușcând din ea, se întoarse spre fereastra mare din bucătărie - o altă schimbare la care Laurel ținea mult.

   - N-am văzut-o încă pe Chelsea. O sunăm s mergem la film în seara asta?

   Laurel puse la loc folia de plastic peste bolul de glazură. Mirosul i se părea grețos.

   - Sigur, dacă nu cumva e cu Ryan.

   - Ryan? întrebă Laurel, punând glazura în frigider. Ryan, tipul cel înalt?

   - Da.

   - Sunt împreună?

   - Chelsea nu prea vorbește despre asta - dacă îți poți imagina - dar, dacă nu sunt încă, vor fi în curând. Poate reușești tu să scoți ceva de la ea.

   - Poate. Ce ciudat!

   Ciudat nu era faptul că Chelsea avea un prieten - Laurel era încântată de asta - ci faptul că îl alesese pe Ryan. Ryan cel înalt și slăbănog, care nu vorbea prea mult și care era cam nepăsător la lumea din jur. Laurel era și ea adepta proverbului conform căruia contrarele se atrag, dar poate că existau și contrarii prea opuse.

   Și apoi, desigur, mai era și faptul că Chelsea fusese îndrăgostită de David, dacă îi trecuse acum, cu atât mai bine.

   Tăcură câteva minute, timp în care David termină brioșa, iar Laurel se uită pe fereastră gândindu-se la Chelsea. În cele  din urmă, David înghiți ultima bucățică și trase aer în piept.

   - Mi s-a părut că l-am văzut pe Barnes ieri, chiar înainte să vin să te iau.

  Un fior înghețat de teamă se cuibări în pieptul lui Laurel.

   - Ți s-a părut?

   - Da, nu era el. Era tipul care conduce popicăria.

   - A, da, și eu am tresărit când l-am văzut, acum vreo câteva luni.

   Laurel râse încordat, dar redeveni serioasă când văzu chipul lui David.

   - De ce nu s-a întors, Laurel? o întrebă el încet.

   Ea clătină din cap, uitându-se pe fereastră la pădurea din spatele casei. Se întrebă câte zâne locuiau acolo acum și o priveau chiar în acest moment. Poate că era timpul să discute cu David despre conversația pe care o purtase cu Jamison.

   - Nu știu, răspunse ea, amânând discuția.

   - I-am dat planurile peste cap. Niște planuri mari de tot. Și știe unde locuiești.

   - Mersi că mi-ai reamintit, spuse Laurel cu ironie.

   - Iartă-mă, nu încerc să te sperii. Dar mă simt ca... nu știu, ca un elastic care e întins tot mai mult în fiecare zi. Tot aștept să se întâmple ceva. Și lucrurile se înrăutățesc, continuă el. Văd troli peste tot. De fiecare dată când văd un chip necunoscut cu ochelari de soare, mă întreb dacă n-o fi un trol. Și, cum am avut un sezon turistic aglomerat vara asta, îți poți imagina ce paranoic am fost în ultimele luni. Iar tu ai fost plecată...

   David o prinse de încheietura mâinii și o trase spre el, sărutându-i creștetul capului blond.

   - Mă bucur că te-ai întors.

   Laurel îi cuprinse talia cu brațele și se ridică pe vârfurile picioarelor ca să-l sărute. Trebuia să se întindă considerabil înultima vreme - el devenise cu aproape 30 de centimetri mai înalt decât ea. Crescuse 7 centimetri în 6 luni și începuse să meargă la sală. David nu vorbea despre asta, dar Laurel bănuia că încrederea în sine îi fusese grav zdruncinată în urma confruntării cu Barnes. Oricare ar fi fost motivația lui; o făcea să se simtă în siguranță și protejată.

   Dacă ar fi putut să dea de rost lucrurilor pe care le învîțase în Avalon, poate s-ar fi simțit și mai în siguranță.

       Chelsea chițăi și își aruncă brațele în jurul lui Laurel, care râse în părul ei, dându-și seama cât de mult îi lipsise prietena ei.

   - Voiam să vin ieri, spuse Chelsea, dar mi-am promis să îți acord o zi cu David mai întâi. A fost nefericit fără tine.

   Laurel zâmbi larg. Cu asta era de acord.

   - În prima lună ne-am văzut aproape în fiecare zi și vorbea non-stop despre tine, dar apoi eu am început să ies cu Ryan și David a devenit ciudat, așa că nu prea l-am văzut în ultimele săptămâni. Vino sus, spuse Chelsea când un ghem de mâini și de picioare se rostogoli în pragul ușii, acolo unde stătuseră cu o clipă mai devreme. Ultima săptămână dinainte de începerea școlii e cea mai groaznică, spuse ea, arătând spre frații ei care se băteau pe podea.

   Laurel nu-și dădea seama exact dacă bătaia era adevărată sau în joacă. Oricum, probabil mai sigur era să li se dea din drum. O urmă pe Chelsea, care continua să flecărească, în dormitorul ei decorat cu zâne. Laurel nu se simțea prea în largul ei aici, printre zânele cu aripi de fluture care se holbau la ea de pe pereți, de pe tavan, de pe cotoarele colecției impresionante de cărți ale lui Chelsea.

   - Nu arăți prea bonzată, spuse Chelsea, așteptând un răspuns.

   - Ăă, făcu Laurel, luată prin surprindere. Poftim?

   - Bronzată, repetă Chelsea. Nu arăți prea bronzată. În aproape două luni de tabără în mijlocul naturii sălbatice, mi-am imaginat că o să te bronzezi destul de mult.

   Laurel aproape uitase povestea inventată de David - că fusese într-o tabără în natură. O tabără care, în mod foarte convenabil, nu avea telefon sau acces la internet. Laurel se simțea groaznic s-o mintă pe Chelsea, dar prietena ei era prea sinceră ca să fie în stare să păstreze secrete. În mod ironic, asta era una dintre calitățile ei.

   - Ăăă, m-am dat cu loțiune, spuse Laurel evaziv. O mulțime.

   - Și ai purtat pălărie, se pare, constată Chelsea sec.

   - Mda. Deci povestește-mi despre tine și Ryan, spuse Laurel nerăbdătoare să schimbe subiectul.

   Brusc, Chelsea găsi ceva foarte interesant de studiat pe covor.

   Laurel râse.

   - Chelsea, roșești?

   Chelsea râse nervos, apoi ridică din umeri.

   - Îți place de el? o chestionă Laurel.

   - Da. N-am crezut niciodată, dar chiar îmi place.

   - Super! spuse Laurel cu sinceritate. Deci... sunteți oficial împreună?

   - Ce înseamnă „oficial împreună”? o întrebă Chelsea. Dacă am avut vreo conversație specială în care să ne spunem: „Hei, mie îmi place de tine și ție îți place de mine și ne place săă ne pipăim unul pe altul, așa că hai să fim oficial împreună”? La asta te referi?

   Laurel căscă ochii mari.

   - Tu te pipăi cu Ryan?

   - Cred că da.

   - Păi ori da, ori ba, zise Laurel, ridicând o sprânceană.

   - Ne sărutăm. Asta se pune?

   - Nu numai că se pune, dar cred că asta înseamnă că sunteți împreună în mod oficial.

   - A, foarte bine, spuse Chelsea oftând ușurată. Eram cumplit de stresată că nu avuseserăm nicio discuție oficială sau ceva de genul ăsta.

   - E mai bine să te săruți decât să discuți, adăugă Laurel, zâmbind larg. Deci cum s-a întâmplat?

   Chelsea ridică din umeri.

   - Pur și simplu. Adică, mă rog. Știi că eram îndrăgostită până peste cap și pentru totdeauna de David.

   Laurel dădu din cap, dar consideră că era mai bine să nu spună nimic.

   - Ajunsesem să nu mă mai pot gândi decât la el. Non-stop. Și uram faptul că el era cu tine, dar pe de altă parte mă bucuram că sunteți fericiți, iar sfâșierea asta era groaznică.

   Laurel se apropie de Chelsea și îi puse o mână pe braț. Era un subiect pe care nu-l mai abordaseră niciodată, în ciuda faptului că Laurel știuse că prietenei sale trebuie să-i fi fost foarte greu. Chelsea zâmbi și ridică din umeri.

   - Așa că m-am hotărât să mă opresc. Să încetez să mai am vreo treabă cu David. Să încetez să mă gândesc la el, să mă uit la el. Pur și simplu, să nu-l mai plac.

   - Și cum ai reușit? o întrebă Laurel, gândindu-se imediat la relația ei cu Tamani.

   - Sincer, nu știu. Pur și simplu. A fost ciudat. Am petrecut ani întregi încercând din răsputeri să-i atrag atenția lui David, să-l fac să-i placă de mine. Era de parcă nu vedeam nimic altceva. Și apoi m-am silit, nu atât să nu mă mai concentrez asupra lui David, cât să-mi dau voie să mă concentrez asupra altora. Și a fost super.

   Chelsea făcu ochii mari.

   - Sunt tipi drăguți peste tot, știi?

   Laurel râse.

   - Mă  tem că deocamdată sunt destul de concentrată asupra lui David.

   - Așa și trebuie, spuse Chelsea cu seriozitate. Deci, oricum, eu și Ryan am început să ne vedem din ce în ce mai des, apoi m-a invitat la un film, pe urmă la o terasă și în scurt timp am ajuns să ne petrecem tot timpul împreună.

   - Și să vă sărutați.

   - Și să ne sărutăm, recunoscu Chelsea cu entuziasm. Ryan sărută excelent.

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Mda, asta chiar voiam să știu, spuse ea, sarcastică.

   - Ei, haide, toată lumea vrea să știe chestiile astea.

   - Ba nu.

   - Ba da. Eu întotdeauna m-am întrebat cum sărută David. 

   - Asta e una dintre întrebările pe care n-ar trebui să le pui.

   Chelsea râse.

   - Nici n-am pus-o. Pur și simplu am spus că m-am întrebat întotdeauna.

   - Asta înseamnă de fapt că pui întrebarea.

   - Ba nu.

   Chelsea își sprijini capul de tăblia patului. 

   - Dar, oricum, ai putea să-mi pui.

   - Chelsea!

   - Ce? Eu ți-am spus ție.

   - Dar eu n-amîntrebat.

   - Ești cârcotașă.

   - Nu-ți spun.

   - Asta îneamnă, de fapt, „sărută groaznic”.

   - Nu sărută groaznic.

   - Aha!

   Laurel oftă.

   - Ești așa de ciudată!

   - Da, spuse Chelsea cu un zâmbet larg, dându-și pe spate buclele elastice. Dar mă iubești.

   Laurel râse.

   - Într-adevăr.

   Se întinse și își sprijini capul de umărul lui Chelsea.

   - Și mă bucur că ești fericită.

   - Aș fi și mai fericită dacă mi-ai spune cum e David în pat.

   Laurel se uită la Chelsea, nevenindu-i să creadă, apoi îi trânti o pernă în cap.

Capitolul 10

         Laurel stătea turcește în camera ei, aranjându-și rechizitele și pregătindu-și rucsacul.

   David, care de o săptămână era gata să se întoarcă la școală - robabil de o lună, deși Laurel nu avea dovezi - stătea întins pe patul ei, privind-o. Ea scoase un pachet cu 4 markere multicolore din plasa de cumpărături și le strânse o clipă la piept.

   - Vai, markere, intonă ea melodramatică, ce mult mi-ați lipsit!

   David râse.

   - Poți să le iei cu tine anul viitor.

   - Oh! Anul viitor. În clipa asta nu-mi pot imagina că voi mai studia vreodată cu atâta râvnă.

   Se uită la el.

   - Asta ar fi trebuit să fie vacanță de vară, nu?

   David se întinse și o cuprinse cu brațele, ridicând-o pe pat lângă el. Ea râdea.

   - Nici eu n-am simțit-o ca pe o vacanță, având în vedere că ai fost plecată tot timpul, spuse el, lăsându-se din nou pe spatele pe pernele ei.

    Laurel se ghemui la pieptul lui.

   - Și acum s-a terminat, se plânse ea.

   - Ziua nu s-a terminat încă, șopti David, iar respirația lui îi gâdilă urechea.

   - Ei bine, rosti Laurel, prefăcându-se serioasă, părinții mi-au spus mereu să profit de fiecare zi a vieții mele.

   - Sunt total de acord, spuse David în glumă, dar cu un vag mârâit în voce.

   Degetele lui îi apăsară spatele în timp ce o săruta cu delicatețe pe umărul gol, sub breteaua maioului. Laurel își încolăci brațul pe după gâtul lui și îi trecu degetele prin păr. Era unul dintre gesturile ei preferate. Buclele lui mătăsoase se prindeau puțin de vârfurile degetelor ei, apoi alunecau printre ele când trăgea mai ușor.

   David gemu ușor când buzele lui le găsiră pe ale ei și Laurel se lăsă să alunece în starea de bine pe care o avea mereu în brațele lui. Zâmbi când se desprinse din sărut și își lipi fruntea pe a ei.

..............................................................