Iluzii, Aprilynne Pike

          Continuarea romanelor „Aripi” și „Farmece”

1-6

Capitolul 1

        Coridoarele licelului Del Notre zumzăiau de agitația primei zile de școală.

   În timp ce își făcea loc printr-o mulțime de elevi de clasa a X-a, Laurel zări umerii lați ai lui David. Îl cuprinse de mijloc cu brațele și își îngropă fața în tricoul lui moale.

   - Bună! spuse David, răsucindu-se și îmbrățișând-o la rândul lui.

   Laurel tocmai închisese ochii, pregătită să savureze momentul, când Chelsea îi prinse pe amândoi într-o strânsoare exuberantă.

   - Vă vine să credeți? În sfârșit suntem în clasa a XII-a!

   Laurel râse, iar Chelsea le dădu drumul. Întrebarea nu era tocmai retorică; fuseseră momente când Laurel se îndoise că vor supraviețui celui de-al treilea an de liceu.

   David se întoarse la dulapul lui și Chelsea își scoase din rucsac lista cu lecturi de vacanță pe care le-o dăduse doamna Cain. Laurel își înăbuși un zâmbet. Chelsea se agitase toată vara cu cărțile de pe lista opțională. Poate încă de mai de mult.

   - Încep să cred că toată lumea a citit „Mândrie și prejudecată”, spuse ea, arătându-i hârtia lui Laurel. Știam eu că ar fi trebuit să aleg „Persuasiune”.

   - Eu n-am citit „Mândrie și prejudecată”, o contrazise Laurel.

   - Da, bine, tu ai fost ocupată să studiezi „Modurile de folosire a ferigilor” sau ceva asemănător.

   Chelsea se aplecă spre ea.

   - Sau poate „Cele 7 obiceiuri ale Amestecătoarelor eficiente”, șopti ea, pufnind în râs.

   - „Cum să convingi frunzișul și să înfluențezi plopii”, sugeră David, ridicând din sprâncene.

   Apoi, brusc, se îndreptă de spate, zâmbetul i se lărgi și vocea se înălță cu o octavă.

   - Bună, Ryan! spuse el, întinzând pumnul.

   Ryan îi răspunse ciocnindu-și ușor pumnul de al lui și se întoarse să o mângâie pe Chelsea pe brațele goale.

   - Ce face cea mai sexy elevă de clasa a XII-a din liceu? întrebă el.

   Cheslea chicoti și se ridică pe vârfuri să-l sărute.

   Oftând mulțumită, Laurel îl apucă pe David de mână și se rezemă de el. Se întorsese abia de o săptămână de la Academia din Avalon și îi fusese dor de prietenii ei chiar mai mult decât anul trecut, deși profesorul Yeardley o ținuse suficient de ocupată ca să nu aibă prea mult timp să se gândească la ei.

   Reușise să învețe cum se preparau anumite poțiuni și mai avea puțin până să descopere formula altor câtorva. Îi venea deja mai ușor să amestece diverse ingrediente. Începuse să simtă anumite ierburi și esențe, felul cum aveau să funcționeze împreună. Cu siguranță nu îndeajuns ca să se descurce singură precum prietena ei Katia, care ajunsese să inventeze poțiuni noi, dar Laurel se mândrea cu progresele făcute.

   Și totuși răsuflase ușurată când se întorsese în Crescent City, unde totul era normal și unde nu se mai simțea așa de singură. Îi zâmbi lui David, care își închise ușa de la dulap și o rase lângă el. I se părea îngrozitor de nedrept că nu aveau decât o singură materie comună anul acesta și, în ciuda faptului că petrecuse toată săptămâna anterioară cu el, Laurel se trezi că se agață de aceste ultime minute dinainte să se sune de intrare.

   Fu cât pe ce să ignore furnicăturile ciudate care parcă o îndemnau să privească în spate.

   Oare o urmărea cineva?

   Mai mult curioasă decât speriată, se prefăcu a-și da pe spate părul lung și blond. Dar, când își zări privitorul, i se puse un nod în gât. Ochii ei întâlniră o pereche de ochi verde-deschis.

   N-ar fi trebuit de fapt să fie verde-deschis, ci un verde intens, ca smaraldul, care se potrivea odinioară cu părul - devenit acum de un negru uniform, tuns scurt și fixat cu gel într-o frizură doar aparent relaxată. În loc de tunică și pantaloni țesuți manual, purta acum blugi și un tricou negru care, oricât de bine i-ar fi stat, erau cu siguranță sufocante.

   Și era încălțat cu pantofi. Laurel nu îl văzuse aproape niciodată pe Tamani în pantofi.

   Dar ochii i-i știa prea bine, indiferent că erau deschiși sau închiși la culoare. Îi apăreau des în vise și îi deveniseră la fel de familiari ca proprii ochi sau ca ochii părinților. Sau ai lui David.

   În clipa în care privirile li se întâlniră, lunile trecute de când îl văzuse ultima dată pe Tamani se transformară brusc dintr-o eternitate într-o secundă. 

   După aproape 1 an, se obișnuise până la urmă cu durerea pe care o simțea în piept de fiecare dată când se gândea la el. Și deodată el apărea aici, atât de aproape că-l putea atinge.

   Laurel ridică privirea spre David, dar acesta nu se uita la ea. Și el îl observase pe Tamani.

   - Uau! spuse Chelsea în spatele ei, întrerupându-i reveria. Cine-i tipul ăla atât de mișto?

   Prietenul ei, Ryan, pufni.

   - Ba e foarte mișto. Nu sunt oarbă, adăugă Chelsea foarte calmă.

   Laurel rămăsese fără grai. Privirea lui Tamani se mută de la ea la David și înapoi la ea. În mintea ei se iscă un iureș de gânduri.

   „De ce e aici? De ce e îmbrăcat așa? De ce nu mi-a spus că vine?”

   Abia dacă simți cum David îi desprinde mâinile de pe tricoul lui și își strecoară degetele calde printre degetele ei, care deveniseră brusc reci ca gheața.

   - Pariez că e vreunul dintre tipii veniți în schimbul ăla de experiență cu licee străine, spuse Ryan. Robinson îi plimbă peste tot.

   - Poate, spuse Chelsea neîncrezătoare.

   Domnul Robinson le spusese ceva celor 3 elevi care îl urmau pe coridor și Tamani își întoarse capul. Laurel lăsă privirea în pământ, parcă eliberată dintr-o vrajă.

   David o strânse de mână, și ea se uită la el.

   - E cine cred eu că e?

   Ea dădu afirmativ din cap, rămasă fără cuvinte. Deși David și Tamani se întâlniseră doar de două ori până atunci, ambele dăți fuseseră.... memorabile. David se uită înapoi spre Tamani și Laurel se uită și ea.

   Celălalt băiat din grup părea stânjenit, iar fata îi explica ceva într-o limbă care clar nu era engleza. Domnul Robinson dădu din cap în semn de aprobare.

   Ryan își încrucișă brațele la piept și se hilizi.

   - Vedeți? Ce v-am spus eu? Sunt străini.

   Tamani își muta rucsacul negru de pe un umăr pe altul, cu o față plictisită. Semăna aproape perfect cu un om. Pentru Laurel lucrul acesta era aproape la fel de bulversant ca faptul că îl vedea acolo. Apoi el se uită iar la ea, mai discret, cu privirea ascunsă sub genele negre.

   Laurel se strădui să respire egal. Nu știa ce să creadă. Avalonul nu l-ar fi trimis acolo fără motiv și Laurel nu și-l putea imagina pe Tamani abandonându-și postul.

   - Ești bine? o întrebă Chelsea, venind în spatele ei. Arăți cam speriată.

   Laurel aruncă fără să vrea o privire în direcția lui Tamani, lucru pe care Chelsea îl remarcă imediat.

   - E Tamani, spuse ea, încercând să nu pară chiar atât de ușurată - sau de îngrozită - pe cât era de fapt.

   Probabil reuși, pentru că Chelsea holbă ochii, fără să-i vină să creadă.

   - Tipul ăla mișto? șopti ea.

   Laurel încuviință.

   - Serios? chițăi Chelsea, dar Laurel îi reteză vorba cu un gest repezit.

   Privi apoi pe furiș la Tamani să vadă dacă fusese observată. Urma unui zâmbet în colțul gurii lui îi dădu de înțeles că da.

   Elevii din schimbul de experiență îl urmară pe domnul Robinson pe coridor, îndepărtându-se. Chiar înainte să dispară după colț, Tamani întoarse capul și îi făcu lui Laurel cu ochiul. Pentru a o suta mia oară în viața ei, Laurel fu recunoscătoare că nu poate roși.

   Se întoarse spre David, care o privea țintă, cu o expresie suprem întrebătoare.

   Laurel oftă și ridică mâinile într-un gest defensiv.

   - N-am nicio legătură.

      - De fapt, e un lucru bun, nu? spuse David după ce reușiseră să se desprindă de Chelsea și de Ryan și se opriseră în fața clasei unde Laurel avea prima oră de curs. 

   Nu se mai întâmplase de mult timp ca soneria care anunța ultimul minut de pauză să o neliniștească atât.

   - Tu credeai că n-o să-l mai vezi niciodată, și, când colo, el vine aici, adăugă David.

   - Îmi pare bine să-l văd, spuse Laurel încet, aplecându-se să-l ia pe David de mijloc, dar mi-e teamă de ce ar putea să însemne asta. Pentru noi. Trebuie să însemne că suntem în pericol, nu?

   David încuviință.

   - Prefer să nu mă gândesc la asta. O să ne spună el până la urmă, nu?

   Laurel îl privi ridicând o sprânceană și, după un moment, amândoi izbucniră în râs.

   - Bănuiesc că nu putem conta pe asta, nu?

   David îi luă mâna dreaptă într-a lui, o duse la buze și examină brățara din argint și cristale pe care i-o dăruise cu aproape 2 ani în urmă, când începuseră să iasă împreună.

   - Mă bucur că încă o mai porți.

   - În fiecare zi, spuse Laurel. 

   Nemulțumită că nu mai aveau timp să vorbească, îl trase pe David spre ea pentru un ultim sărut, apoi să grăbi să intre la ora de educție civică și să se așeze în ultima bancă de lângă peretele cu ferestre. Erau ferestre mici, dar avea nevoie de cât mai multă lumină naturală.

   Mintea îi zbură aiurea în timp ce doamna Harms înmâna programa și le vorbea despre cerințele cursului. Nu-i fu greu s-o ignore, mai ales după reapariția bruscă a lui Tamani.

   De ce venise acolo? Dacă ea se afla într-adevăr în vreun pericol, care era acela? Nu mai văzuse niciun trol de când îl lăsase pe Barnes mort la far. Oare situația avea vreo legătură cu Klea, misterioasa vânătoare de troli care îl omorâse? Dar nici pe ea nu o mai văzuse nimeni în ultima vreme. Din câte își dădea seama Laurel, Klea plecase să vâneze în alte părți. Poate era atunci vorba de ceva total diferit?

   Indiferent ce ar fi fost, David avusese dreptate - Laurel se bucura să-l vadă pe Tamani. Chiar foarte tare. Se simțea oarecum consolată de prezența lui aici. Gândurile îi zburară la scurtele momente petrecute în brațele lui, la atingerea delicată a buzelor lui în acele puține ocazii când ea își pierduse autocontrolul. Amintirile erau atât de vii încât Laurel se trezi că își atinge ușor buzele cu degetul.

   Ușa clasei se deschise brusc, aducând-o la realitate. Domnul Robinson intră urmat de Tamani.

   - Îmi pare rău că vă întrerup, spuse el. Dragi domni și domnișoare! Poate ați auzit că anul acesta avem câțiva elevi din Japonia veniți într-un schimb de experiență. Tam - Laurel se albi la față când consilierul îl numi pe Tamani cu diminutivul folosit de ea - nu face parte din acest program, dar tocmai s-a mutat aici din Scoția. Sper că îl veți trata cu amabilitatea pe care ați dovedit-o mereu față de oaspeții noștri din străinătate. Tam! Ce-ar fi să ne spui câte ceva despre tine?

   Domnul Robinson își puse mâna pe umărul lui Tamani. Acesta îl privi o fracțiune de secundă, și Laurel își imagină cum ar fi preferat Tamani să-i răspundă. Dar iritarea îi zăbovi pe chip mai puțin de o clipă, și Laurel se îndoi că o mai observase și altcineva. Tamani zâmbi ștrengărește și ridică din umeri.

   - Mă numesc Tam Collins.

   Jumătate dintre fetele din clasă oftară încet auzindu-i cuvintele rostite cu accent tărăgănat.

   - Sunt din Scoția, de lângă Perth - nu cel din Australia - și....

   Tamani se opri, de parcă încerca să mai găsească ceva de spus despre el însuși care să fie interesant și pentru ceilalți.

   Lui Laurel îi veniră imediat în cap câteva lucruri.

   - Locuiesc cu unchiul meu, de când eram mic. 

   Tamani se întoarse și-i zâmbi profesoarei.

   - Și nu știu nimic despre educația civică, spuse el cu o voce amuzată. Nu despre a voastră, în orice caz.

   Clasa fusese cucerită. Băieții dădeau vag din cap, fetele ciripeau și până și doamna Harms zâmbea. Și nici măcar nu îi ademenise. Laurel simți că se înăbușea numai gândindu-se ce necazuri ar putea provoca ademenirea.

   - Alege-ți atunci un loc, spuse doamna Harms, dându-i lui Tamani un manual. Abia am început.

   Erau 3 locuri neocupate în clasă și aproape toată lumea din preajma lor se lansă într-o campanie tăcută de cucerire a lui Tamani. Nadia, una dintre cele mai drăguțe fete din clasă, fu cea mai îndrăzneață. Își încrucișă și descrucișă picioarele, își dădu părul șaten ondulat peste umăr și se aplecă înainte, bătând ușor cu mâna spătarul scaunului din fața ei. Tamani zâmbi aproape spășit, trecu de ea și se așeză pe locul aflat înaintea unei fete care abia ridicase privirea din manual din momentul în care el intrase în clasă.

   Locul de lângă Laurel.

   În timp ce doamna Harms îi tot dădea cu temele zilnice, Laurel se lăsă pe spate și își aținti privirea asupra lui Tamani. Nu se obosi nici măcar să se ascundă. Aproape jumătate din fetele din clasă făceau același lucru. O exaspera să stea la 2 pași de el în timp ce în minte îi bâzâia un milion de întrebări. Unele dintre ele raționale. Cele mai multe, însă, nu.

   În momentul în care se sună de ieșire, Laurel simți că deja i se învârte capul. Asta era șansa ei. Ar fi vrut să facă prea multe dintr-odată: să țipe la el, să-l pălmuiască, să-l sărute, să-l apuce de umeri și să-l zgâlțâie. Dar, mai mult decât orice, ar fi vrut să-l ia în brațe - să se ghemuiască la pieptul lui și să-i spună cât îi dusese dorul. Se putea purta astfel cu un prieten, nu?

   Și totuși, nu de asta se supărase și îl îndepărtase de la bun început? Pentru Tamani nu fusese niciodată vorva doar de o îmbrățișare prietenească. El întotdeauna voise mai mult. Și, oricât de flatante erau pentru Laurel insistența și pasiunea lui, faptul că îl trata pe David ca pe un dușman care trebuie strivit nu era tocmai înduioșător. Despărțirea de Tamani îi frânsese inima, și Laurel nu știa dacă ar mai fi rezistat încă o dată la așa ceva.

   Se ridică încet și se uită la el, cu buzele uscate. Tamani își puse rucsacul pe umăr, apoi se întoarse și o privi în ochi. Laurel tocmai deschidea gura să spună ceva când el zâmbi și îi întinse mâna.

   - Bună! spuse, aproape vesel. Se pare că vom fi colegi de bancă. Voiam să mă prezint - eu sunt Tam.

   Își strânseră mâinile și le scuturară, dar de fapt numai Tamani luase inițiativă. Brațul lui Laurel atârna moale. Rămase tăcută timp de câteva secunde, până când privirea plină de înțeles a lui Tamani deveni aproape mânioasă.

   - Ah! spuse ea cu întârziere. Eu sunt Laurel. Laurel Sewell. Încântată.

   „Încântată? De când spunea ea încântată? Și de ce el îi scutura mâna ca un vânzător prea serviabil?”

   Tamani scoase un orar din buzunarul de la spate.

   - Următoarea oră am engleză, cu doamna Cain. Poți să-mi arăți unde e clasa?

   Oare sentimentul care o năpădi când auzi că nu aveau să fie în aceeași sală era ușurare sau dezamăgire?

   - Desigur, spuse ea pe un ton vesel. E chiar la capătul coridorului.

   Își adună lucrurile încet, trăgând de timp, așteptând să se golească clasa. Apoi se aplecă spre el.

   - Ce cauți aici?

   - Te bucuri să mă vezi?

   Ea încuviință și își permise un zâmbet.

   El îi surâse la rândul lui, fără să-și ascundă bucuria. Laurel se simți mai încrezătoare, acum că știa că și el fusese nesigur.

   - De ce...

   Tamani clătină încet din cap și îi făcu semn spre coridor. Când ajunse aproape de ușă, o apucă de cot și o opri în loc.

   - Ne vedem în pădurea din spatele casei tale după ore? întrebă el pe un ton scăzut. Îți voi explica totul.

   Tăcu, apoi, cu o repezeciune neobișnuită, ridică mâna și o mângâie pe obraz. Laurel abia avu timp să înregistreze senzația că Tamani își băgă mâinile la loc în buzunare și ieși pe ușă.

   - Tama.... Tam! strigă ea, grăbindu-se să-l prindă din urmă. Stai să-ți arăt unde e clasa!

   El zâmbi, apoi râse.

   - Ei, hai! spuse el cu o voce abia auzită. Cât de nepregătit crezi că sunt? Știu școala asta mai bine decât tine.

   Îi făcu cu ochiul, apoi dispăru.

      - Mamă, mamă! chițăi Chelsea, repezindu-se la Laurel din spate și aproape smulgându-i degetele din strânsoarea lui David.

   Se proțăpi chiar în fața ei.

   - Tipul tău e coleg cu mine la engleză! Repede, până nu vine Ryan, zi-mi tot!

   - Șșș! făcu Laurel, privind în jur.

   Dar nu-i asculta nimeni.

   - E supersexy, spuse Chelsea. Toate fetele au fost cu ochii pe el. A, iar japonezul e în clasa mea la algebră, deși are doar 15 ani. Când crezi că în școlile americane o să se afle că există și alte țări pe lume? întrebă ea pe un ton poruncitor.

   Apoi tăcu și făcu ochii mari.

   - O, Doamne, sper să nu strice statisticile*!

   *e vorba de curba lui Gauss, în care notele se stabilesc relativ la nivelul celorlalți elevi din clasă.

   David își dădu ochii peste cap, dar zâmbi.

   - Să știi că la fel gândesc toți ceilalți despre tine, spuse el.

   - Uite ce-i, zise Laurel, trăgând-o pe Chelsea mai aproape, încă nu știu nimic. Trebuie să vorbesc cu el, bine?

   - Dar pe urmă îmi spui totul, da? întrebă Chelsea.

  - Păi nu-ți spun mereu? o tachină Laurel zâmbind.

  - Diseară?

   - Mai vedem, răspunse Laurel, întorcând-o de umeri și împingând-o în direcția lui Ryan. Du-te!

   Chelsea se întoarse și scoase limba la ea, apoi se agăță de brațul propriului prieten.

   Laurel clătină din cap și se răsuci spre David.

   - Un singur curs împreună nu e suficient, spuse ea pe un ton fals serios. A cui a fost ideea asta?

   - Nu a mea, în mod sigur, spuse David.

   Intrară în sală și se așezară în două bănci mai din spate.

   După tot ce se întâmplase în ziua respectivă, Laurel n-ar fi trebuit să fie surprinsă să-l vadă pe Tamani intrând la cursul lor de oratorie. David se încordă, dar apoi, când fostul ei protector alese o bancă în fața clasei, la câteva rânduri distanță, chipul i se destinse.

   Avea să fie un semestru lung.

Capitolul 2

       Oftând din greu, Laurel își trânti rucsacul pe blatul de bucătărie. Deschise frigiderul și-i examină conținutul, apoi se dojeni singură pentru atâtea tactici de amânare. Luă totuși o nectarină înainte să închidă ușa frigiderului, măcar ca să justifice faptul că o deschisese.

   Se duse la intrarea din spate și se uită, așa cum făcea adeseori, la copacii dinapoia casei, căutând urme lăsate de zânele care locuiau deja acolo permanent. Dată fiind lipsa de activitate a trolilor în anul care trecuse, prezența lor acolo nici nu mai părea necesară.

   Într-un fel, Laurel ar fi vrut ca străjile să fie trimise acasă, deși știa că nu e indicat. Jamison o avertizase că trolii preferă să lovească atunci când prada e cea mai vulnerabilă, și experiențele trecute confirmaseră adevărul acestei afirmații. Fie că îi plăcea, fie că nu, probabil era mai bine ca santinelele să rămână la post, cel puțin deocamdată.

   Laurel deschise ușa din spate și se îndreptă spre pâlcul de copaci. Nu era sigură unde anume trebuia să se vadă cu Tamani, dar nu se îndoia că el o va găsi, ca întotdeauna. Se opri în loc când îl văzu pe Tamani ieșind de după tulpina unui stejar pitic și azvârlindu-și un pantof din picior cu un gest violent. Stătea cu spatele la ea și își scosese deja tricoul. Laurel nu se putu abține să nu se holbeze la el.

   Soarele pătrundea printre coroanele copacilor și îi lumina pielea cafenie de pe spate - mai închisă la culoare decât a lui David. El se aplecă și trase de un șiret încăpățânat, mormăind abia auzit. Reuși în cele din urmă să-l desfacă și aruncă pantoful în trunchiul unui chiparos din apropiere.

   Trupul i se relaxă, și scoase un oftat zgomotos, de parcă tocmai se eliberase din cătușe, nu de niște haine. Lumina soarelui i se reflecta în liniile și adânciturile spatelui și, preț de o clipă, lui Laurel i se păru că îl vede scăldându-se în razele acelea binefăcătoare. Știa că ar fi trebuit să spună ceva, să-și anunțe prezența, dar ezită. Apoi își drese încet glasul.

   El se întoarse, vizibil încordat, și părul lui prefiră lumina aurie a soarelui.

   - Tu ești, spuse ușurat.

   Apoi chipul lui căpătă o expresie ciudată.

   - De când stai acolo?

   - Nu de mult, zise Laurel repede.

   - De un minut? insistă Tamani. De două?

   - Cam de un minut, cred.

   El clătină din cap.

   - Și eu care n-am auzit nimic! Naiba să le ia de haine omenești!

   Se așeză pe un trunchi căzut la pământ și își scoase o șosetă.

   - Nu sunt doar incomode, ci și gălăgioase! Și ce Dumnezeu are școala aia? E atât de întunecoasă!

   Laurel își înăbuși un zâmbet ironic. Și ea îi spusese mamei același lucru după prima zi la liceul Del Notre.

   - O să te obișnuiești, spuse ea, dându-i nectarina. Ia asta! Îți face bine!

   El luă fructul, atingându-i ușor degetele.

   - Mersi! spuse încet. 

   Șovăi, apoi își luă inima în dinți și mușcă din nectarină.

   - M-am antrenat pentru lumea oamenilor. Serios! Dar n-am fost niciodată silit să stau închis undeva atâta timp odată. M-am concentrat asupra studiului societății omenești și nici măcar nu m-am gândit ce consecințe ar putea avea faptul că voi sta atât de mult într-o clădire.

   - E mai bine dacă găsești un loc la geam, îi sugeră Laurel. Am învățat asta pe pielea mea.

   - Și cine naiba a inventat blugii? continuă Tamani supărat. E o țesătură atât de grea și înăbușitoare! Adică rasa care a născocit interentul n-a putut crea un material mai bun decât ăsta de blugi? Să fim serioși?

   - Ai zis „internet”, spuse Laurel, pufnind. Sună foarte ciudat!

   Tamani râse și mai luă o gură de nectarină.

   - Ai avut dreptate, spuse el recunoscător, ridicând-o în lumină. Chiar îmi face bine.

   Laurel se apropie și se așeză lângă el pe buștean. Erau suficient de aproape ca să se atingă, dar aerul dintre ei părea dens ca un zid de granit.

   - Tamani!

   El se întoarse cu fața la ea, dar nu spuse nimic.

   Laurel zâmbi și se aplecă spre el, înconjurându-i gâtul cu brațele, neștiind dacă nu cumva făcea o greșeală.

   - Bună! spuse, aproape lipindu-și buzele de urechea lui.

   Drept răspuns, el o cuprinse în brațe. Laurel vru să se tragă înapoi, dar el o ținu mai strâns, implorând-o parcă să rămână. Ea nu se împotrivi - își dădu seama că nu voia de fapt să se opună. După câteva secunde, el îi dădu drumul, dar fără tragere de inimă.

   - Bună! spuse el încet.

   Ea se uită în ochii lui verde-deschis și fu dezamăgită să-și dea seama că nuanța aceea o deranja. De fapt, nu erau altfel, erau tot ochii lui. Dar, în mod irațional, culoarea cea nouă o scotea din minți.

   - Îmi pare rău că toată povestea asta a fost așa o surpriză pentru tine, spuse Tamani încet.

   - Ai fi putut să mă anunți.

   - Și tu ce-ai fi răspuns? întrebă el.

   Laurel dădu să spună ceva, apoi închise gura și zâmbi vinovată.

   - Mi-ai fi cerut să nu vin, corect? insistă Tamani.

   Ea ridică o sprânceană.

   - Așa că n-am putut să te anunț, ridică el din umeri.

   Laurel se întinse, smulse o mică ferigă și începu s-o fărâmițeze.

   - Unde ai fost? întrebă ea. Shar n-a vrut să-mi spună.

   - Cea mai mare parte din timp în Scoția, așa cum am spus la școală.

   - De ce?

   Fu rândul lui să ia un aer vinovat.

   - M-am antrenat.

   - Pentru ce?

   - Ca să vin aici.

   - În tot timpul ăsta? spuse Laurel, aproape în șoaptă.

   Tamani încuviință.

   Laurel încercă să nu dea atenție durerii care o lovi brusc în piept.

   - Ai știut în tot acest timp că vii și ai plecat fără să-ți iei rămas-bun? 

   Se aștepta ca amani să se arate rușinat sau stânjenit, dar el o privi fără să clipească.

   - Și ce-ar fi trebuit să fac? Să aștept ca tu să vii și să-mi pestonal că îl alegi pe David înlocul meu și că nu vrei să mă mai vezi în preajma ta?

   Ea întoarse capul, simțind cum sentimentul de vină îl copleșește pe cel de suferință.

   - La ce mi-ar fi folosit? Tu te-ai fi simțit mai bine poate chiar ca o eroină, iar eu aș fi rămas un prost care pleacă în celălalt colț al lumii pe post de iubit părăsit. 

   Tamani tăcu, mușcând din nectarină și mestecând gânditor un moment.

   - Așa, tu a trebuit să suporți consecințele alegerii tale, iar eu mi-am păstrat o parte din mândrie. Doar o părticică, adăugă el, pentru că, oricum, tot a trebuit să plec în celălalt colț al lumii pe post de iubit părăsit. Cred că mama ar spune „același fruct, altă ramură”.

   Laurel nu prea înțelese. Chiar și după două veri petrecute în Avalon, cultura zânelor îi era încă, în cea mai mare parte, străină. Dar pricepu esențialul.

   - Ce-i făcut e bun făcut, spuse Tamani terminând de mâncat nectarina, și propun să nu ne mai gândim la asta. 

   Se concentră o secundă, apoi azvârli cu forță sâmburele între copaci.

   De dincolo se auzi un geamăt încet.

   - Pe ochiul lui Hecate, Tamani! Chiar era necesar?

   Tamani zâmbi larg. O santinelă înaltă cu părul tuns scurt apăru deodată dintre copaci, frecându-și brațul.

   - Ne spionai, spuse Tamani pe un ton jovial.

   - Am încercat să vă las puțină intimitate, dar tu m-ai rugat să ne vedem aici.

   Tamani desfăcu brațele, în semn că se predă.

   - Touche. Cine mai vine?

   - Ceilalți păzesc casa. N-are rost să vină și ei.

   - Foarte bine, spuse Tamani, îndreptându-se de spate. Laurel, îl știi pe Aaron?

   - L-am mai văzut în câteva dăți, spuse Laurel.

   În câteva dăți, era probabil o exagerare, dar în mod sigur se întâlniseră o dată sau de două ori. Iarna trecută Laurel încercase să iasă afară, să discute cu gărzile, chiar să se împrietenească. Dar ele nu făcuseră decât să se încline de mijloc, lucru pe care ea nu-l suporta, și să tacă din gură. Aaron îi părea cunoscut.

   Și, cel mai important, nu o corectă. Dădu doar din cap - atât de tare că păru aproape să facă o plecăciune - apoi se întoarse din nou spre Tamani.

   - Nu am fost trimis aici ca santinelă obișnuită, începu Tamani, uitându-se la Laurel. Am fost trimis ca să fiu ceea ce am fost mereu: Fear-gleidhidh.

   Lui Laurel îi luă un moment să-și amintească termenul. Toamna trecută Tamani îi spusese că însemna „escortă”, și semăna cu termenul pe care zânele de iarnă îl foloseau pentru gărzile lor de corp. Dar părea cumva mai... personal.

   - Au fost prea multe incidente anul trecut, continuă Tamani. Ne e greu să te păzim cât ești la școală sau în locuri aglomerate. Așa că am fost trimis la Conac pentru instrucție avansată. Nu pot să mă amestec printre oameni la fel de bine ca tine, dar pot să stau pe aproape indiferent de situație.

   - Și chiar e necesar? îl întrerupse Laurel.

   Amândouă santinelele se întoarseră spre ea cu fețe inexpresive.

   - Trolii n-au mai dat niciun semn de viață de luni de zile. Și nici altceva n-a mai fost semnalat.

   Cele două schimbară o privire și Laurel simți o împunsătură de teamă dându-și seama că era ceva ce ei nu-i spuseseră.

   - Asta nu e tocmai... adevărat, zise Aaron.

   - Am găsit semne ale trolilor, spuse Tamani, așezându-se. Dar nu și troli.

   - Și asta e rău? întrebă Laurel, continuând să creadă că absența trolilor - din orice motiv - era un semn bun.

   - Foarte rău, spuse Tamani. Am văzut urme de pași, leșuri însângerate de animale, chiar și vatra unui foc din când în când. Santinelele de aici au la dispoziție tot ceea ce folosim și la porți - seruri de detectare, capcane - dar nimic nu înregistrează prezența vreunui trol. Metodele noastre testate de atâta vreme pur și simplu nu-i pot găsi pe trolii despre care știm că sunt pe aici.

   - N-ar putea să fie... semne vechi? De anul trecut, de exemplu? întrebă Laurel.

   Aaron dădu să spună ceva, dar Tamani interveni.

   - Nu, crede-mă, sunt noi.

   Laurel simți că îi vine rău de la stomac. Probabil era mai bine să nu știe ce voise Aaron să spună.

   - Dar aș fi venit oricum, continuă Tamani. Chiar dinainte ca tu să îi povestești lui Shar despre evenimentele de la far. Jamison a vrut să mă trimită aici ca să aflu mai multe despre hoarda lui Barnes. Moartea lui ne-a adus o oarecare ușurare, dar un trol ca el sigur a avut locotenenți sau comandanți. Cred că e mai sigur să presupunem că asta e pur și simplu liniștea dinaintea furtunii.

   Laurel simți cum frica i se cuibărește în piept. Se obișnuise în ultima vreme să trăiască fără griji și nu era prea încântată că sentimentul revenise.

   - În plus, Klea a rămas să se descurce cu 4 troli adormiți, și probabil e o iluzie să credem că tipii ăia s-au trezit, au omorât-o și și-au văzut de viața lor. E posibil ca ea să-i fi interogat și să fi aflat de tine sau, poate, de poartă.

   Laurel tresări, surprinsă, speriată.

   - Să-i fi interogat? După cum vorbea, mi-am imaginat că îi va.. omorî. Îi va diseca. Nici măcar...

   - Nu-i nimic, spuse Tamani. Tu ai făcut ce-ai putut în condițiile date. Nu ești santinelă. Poate Klea i-a omorât într-adevăr imediat. Încercarea de a-i interoga ar fi sinucidere curată pentru majoritatea oamenilor. Și nu știm nici cât de multe le-a spus Barnes slugilor lui. Dar trebuie să ne pregătim de ce e mai rău. Dacă vânătorii de troli decit să se transforme în vânătători de zâne, atunci s-ar putea să fii într-un pericol și mai mare. Jamison a vrut să preîntâmpine eventualele neplăceri, așa că a schimbat puțin planul.

   - Puțin, repetă Laurel, simțindu-se brusc epuizată.

   Închise ochii și își acoperi fața cu palmele, simțind cum Tamani își pune brațul pe după mijlocul ei.

   - Gata, îi spuse el lui Aaron. O duc înăuntru. Cred că am terminat pe ziua de azi.

   O trase ușor și Laurel se ridică în picioare, pornind spre casă fără să-și ia rămas-bun. Merse repede, smulgându-se din mâna lui Tamani, vrând să-l țină la distanță și, în același timp, să-și exercite independența.

   Ce mai rămăsese din ea, oricum.

   Intră pe ușa din spate, lăsând-o dechisă în urma ei pentru Tamani, și se duse la frigider, de unde scoase primul fruct pe care puse mâna.

   - Te superi dacă îți mai cer una? întrebă Tamani. Cea pe care mi-ai dat-o chiar mi-a făcut bine.

   Fără să spună nimic, Laurel îi întinse nectarina, dându-și seama că ei nu îi era poftă deloc.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Tamani în cele din urmă.

   - Nu știu prea bine, spuse Laurel, evitându-i privirea. Totul e așa o... zăpăceală.

   Se uită la el.

   - Mă bucur că te-ai întors. Chiar mă bucur.

   - Bine, spuse Tamani, zâmbind cam cu jumătate de gură. Începusem să-mi fac griji.

   - Dar acum îmi spui că sunt în pericol și dintr-odată iar mi-e teamă pentru viața mea. Nu te supăra, dar vestea asta îmi cam umbrește bucuria.

   - Shar a vrut să trimită pe altcineva și să nu-ți spună, dar eu m-am gândit că ai prefera să știi. Chiar dacă asta înseamnă... tot ce ai văzut, spuse el, făcând un gest vag.

   Laurel se gândi. Ceva înăuntrul ei insista că într-adevăr era mai bine așa, dar nu era întru totul convinsă.

   - Cât de mare e pericolul în care mă aflu?

  - Nu știm exact, ezită Tamani. Cu siguranță ceva se petrece. Am venit aici doar de câteva zile, dar ceea ce-am văzut... Cunoști serurile de detectare?

   - Bineînțeles. Își schimbă culoarea, nu? Ca să arate cât de veche e o urmă. Eu încă nu le pot face...

   - Nici nu e nevoie. Avem rezerve speciale pentru a detecta trolii și oamenii. Dar, Laurel, am turnat niște ser pe o urmă proaspătă și nu a reacționat deloc.

   - Deci magia voastră nu funcționează? întrebă Laurel, simțind cum i se pune un nod în gât.

   - Așa s-ar părea, recunoscu Tamani.

   - Nu mă faci să mă simt prea în siguranță, spuse Laurel zâmbind. 

   Încercase să adauge conversației o notă de umor, dar tremurul din voce o trădă.

  - Te rog să nu-ți fie teamă! insistă Tamani. De fapt, nu avem nevoie de magie. Ea doar ne ușurează treaba. Patrulăm în zonă zi și noapte. Nu vrem să ne asumăm niciun risc.

   Apoi făcu o pauză. 

   - Problema e că nu știu cu ce ne confruntăm. Nu știm câți sunt, ce pun la cale, nu știm nimic.

   - Deci tu ai venit aici ca să-mi spui că trebuie să fiu din nou extrem de atentă, izbucni Laurel, știind că ar fi trebuit să simtă recunoștință, nu indignare. Să stau acasă, să nu ies după apusul soarelui etc.?

   - Nu, zise Tamani încet, și răspunsul lui o luă prin surprindere. Nu sunt aici ca să îți spun nimic de felul ăsta. Eu nu patrulez, nu mă duc la vânătoare de troli, eu doar stau în preajma ta. Tu trăiește-ți viața și continuă să-ți vezi de activitățile de zi cu zi. Eu am să mă asigur că ești în siguranță, spuse el, făcând un pas spre ea ca să îi dea la o parte o șuviță de păr din ochi. Sau am să mor apărându-te.

   Laurel împietri. Știa că Tamani vorbea serios, El îi înțelese greșit nemișcarea, ca pe o invitație, și se aplecă spre ea, cuprinzându-i obrazul cu palma.

   - Mi-a fost dor de tine, îi șopti, și ea îi simți pe obraz răsuflarea delicată.

   Un suspin ușor îi scăpă printre buze, și, în timp ce Tamani se apropie, ochii începură să i se închidă singuri.

   - Nu s-a schimbat nimic, se sili ea să șoptească în clipa când chipul lui ajunse la 1 milimetru de al ei. Am ales deja.

   Mâna lui înțepeni, dar ea îi simți vârfurile degetelor tremurând vag. Îl privi cum înghite în sec, apoi zâmbește cu amărăciune și se retrage.

   - Iartă-mă! Am sărit calul.

   - Și eu ce-ar trebui să fac acum?

   - Ceea ce faci în fiecare zi, spuse Tamani, ridicând din umeri. Cu cât îți schimbi mai puțin programul cotidian, cu atât mai bine.

   - Nu la asta m-am referit, spuse Laurel, impunându-și să-l privească în ochi.

   El clătină din cap.

   - Nimic. Eu sunt cel care trebuie să lupte cu asta, nu tu.

   Laurel lăsă capul în jos.

   - Vorbesc serios, spuse Tamani, schimbându-și subtil poziția și depărtându-se ușor. Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine sau să încercă să fii amabilă cu mine la școală. Eu voi fi în preajma ta și totul o să fie în regulă.

   - În regulă, repetă Laurel, încuviințând.

   - Știi bloculețele alea cu apartamente de pe strada Harding? întrebă Tamani, părând din nou relaxat.

   - Cele verzi?

   - Da. Eu stau la numărul 7, spuse el, zâmbind jucăuș. În caz că ai vreodată nevoie de mine.

   Se îndreptă spre ușa din față, și Laurel îl privi câteva secunde, după care, brusc, reveni la realitate.

   - Tamani, stai! spuse ea, sărind de pe scaun și repezindu-se spre intrare. Nu ieși pe ușa din față fără tricoul pe tine! Am niște vecini foarte băgăreți.

   Se întinse să-l apuce de braț. El se întoarse și, aproape instinctiv, ridică mâna și și-o puse peste palma ei. Se uită la degetele ei, atât de albe în comparație cu pielea lui măslinie, apoi privirea îi urcă pe brațul ei, pe umăr, pe gât. Închise ochii o clipă și trase adânc aer în piept. Când îi deschise din nou, expresia de pe chipul lui devenise neutră. Zâmbi nestingherit, o strânse de mână, apoi îi dădu drumul și o lăsă să-i cadă de pe braț.

   - Desigur, spuse el pe un ton blând. O să ies prin spate.

   Se întoarse să o ia spre bucătărie, apoi se opri. Ridică mâna și atinse pandantivul pe care i-l dăduse lui Laurel când se întâlniseră prima oară - inelușul ei de zână, care îi atârna pe un lănțișor de argint la gât. Și zâmbi suav.

  - Mă bucur că îl mai porți.

Capitolul 3

      Școala fu aproape de nesuportat în următoarele câteva zile. Prezența lui Tamani la orele de educație civică o scotea din minți pe Laurel, iar prezența lui la ora de oratorie îl scotea din minți pe David.

   Dar, când temele, extemporalele și referatele începură să curgă, Laurel se trezi că reintră treptat în rutina școală zilnică - cu sau fără troli, cu sau fără Tamani. Voia să-și trăiască viața și, deși nu-i plăcea să recunoască asta, în viața ei nu era prea mult loc pentru Tamani.

   Nu știa dacă ar fi trebuit să se simtă tristă din cauza asta, sau vinovată, sau enervată. Indiferent că în viața ei era sau nu loc pentru Tamani, Laurel știa că în viața lui Tamani nu mai exista loc pentru nimic altceva și nimeni altcineva în afară de ea. El trăia s-o protejeze și nu o dezamăgise niciodată. O enervase, o amăgise, o rănise, o scosese din minți, dar nu o dezamăgise.

   Uneori se întreba ce făcea el când ea nu era prin preajmă. Dar, mai ales după-amiaza, când stătea ghemuită pe canapea cu David, se gândea că e mai bine să nu știe. Cu David nu discuta despre asta. Îi spusese ce se petrece, desigur, dar de atunci ajunseseră amândoi tacit la concluzia că, în ceea ce îl privea pe Tamani, tăcerea era de aur.

   Senzația aceea de furnicătură pe care o avea când era privită devenise permanentă. Laurel încerca să nu se gândească la cât de des era reală și cât de des era doar imaginară. De cele mai multe ori spera că e reală, mai ales când le pângă casa ei trecea vreo mașină suspectă.

   Sau când cineva suna la ușă pe neașteptate.

   - Nu deschide! spuse David, ridicând privirea de la notițele lui clare și ordonate, în timp ce Laurel le lăsa pe ale ei, mult mai puțin îngrijite, să-i cadă în poală.

   - Nu pot, spuse Laurel. Mama așteaptă un pachet de pe eBay. Trebuie să semnez pentru el.

   - Atunci întoarce-te repede! spuse David zâmbind larg.

   Laurel încă surâdea când deschise ușa. Dar, în secunda în care văzu chipul familiar din fața ei, zâmbetul îi dispăru. Încercă să-și revină, arborând un altul.

   - Klea! Bună! Ce...

   - Îmi pare rău că nu te-am anunțat că vin, spuse Klea cu un surâs care rivaliza cu al Giocondei. 

   Ca de obicei, era îmbrăcată din cap până în picioare în haine negre, mulate pe corp, și avea la ochi ochelari de soare cu lentinle-oglindă.

   - Aș fi vrut să-ți cer o favoare.

   Era o afirmație ciudat de directă din partea Kleei. Laurel se gândi la ce spusese Tamani săptămâna trecută despre calmul dinaintea furtunii. Spera că furtuna nu începea chiar acum.

   - Ce fel de favoare? întrebă ea, bucuroasă că putea vorbi cu un glas puternic și hotărât.

   - Putem discuta aici? întrebă Klea, făcând semn cu capul spre veranda din față.

   Laurel o rumă șovăielnic, deși știa că nimeni nu s-ar fi putut apropia atât de mult de casă fără ca santinelele să-i observe fiecare mișcare. Klea arătă către o fată care stătea tăcută în picioare lângă scaunul de răchită cel mai îndepărtat.

   - Laurel, ți-o prezint pe Yuki.

   Era fata pe care Laurel o văzuse cu Tamani în prima zi de școală - eleva japoneză. Purta o fustă kaki din pânză și o bluză ușoară, transparentă, decorată cu flori roșii. Era un pic mai înaltă decât Laurel, dar ținuta pe care o adoptase o făcea să pară foarte mică. Stătea cu brațele încrucișate, umerii lăsați și bărbia în piept. 

   Laurel cunoștea această postură. O adopta și ea când simțea că ar fi preferat să dispară.

   - Yuki! o chemă Klea. 

   Fata ridică bărbia. Ochii îi ieșiră la iveală de sub genele lungi și se opriră asupra lui Laurel.

   Laurel clipi surprinsă. Yuki avea ochi migalați, dar de un verde neobișnuit de deschis care nu se potrivea cu părul și tenul ei închise la culoare. Foarte frumoși totuși - o combinație uimitoare.

   - Bună!

   Stânjenită, Laurel îi întinse mâna. Yuki i-o luă, moale și Laurel îi dădu repede drumul.

   - Tu ești eleva din schimbul de experiență, nu? întrebă Laurel, uitându-se cu coada ochiului la Klea.

   Klea își drese glasul.

   - Nu chiar. Mă rog, Yuki e într-adevăr din Japnia, dar mi-e teamă că a trebuit să falsificăm niște hârtii ca s-o putem introduce în sistemul vostru de educație. Povestea cu schimbul de experiență a fost cea mai simplă variantă.

   Buzele lui Laurel se rotunjiră într-o exclamație mută.

   - Ne putem așeza? întrebă Klea.

   Laurel dădu din cap, amorțită.

   - Poate îți amintești că toamna trecută ți-am spus că la un moment dat s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, începu Klea, lăsându-se pe spate în scaunul de răchită. Am sperat că nu va fi cazul, dar, din nefericire, iată că este. Yuki e o persoană... importantă pentru organizația mea. Nu e dușmanul nostru, adăugă ea repede, prevenind o întrebare din partea lui Laurel.

   Se întoarse apoi spre Yuki și o mângâie pe părul lung, dându-i-l la o parte de pe față.

   - Are nevoie de protecție. Am salvat-o de troli pe vremea când era abia un bebeluș și am încredințat-o unei familii-gazdă din Japonia, cât mai departe de orice hoarde cunoscute.

   Klea oftă.

   - Din nefericire, în ziua de azi nimic nu mai e sigur. Toamna trecută, familia gazdă a lui Yuki - părinții ei adoptivi - a fost omorâtă de trolii care încercau s-o captureze. Abia am reușit s-o scăpăm la timp.

   Laurel se uită la Yuki, care îi întoarse privirea cu calm, de parcă nici n-ar fi fost vorba de uciderea părinților ei.

   - Mi-au trimis-o mie. Din nou. A tot călătorit cu noi, dar ar trebui să meargă la școală.

   Klea își scoase ochelarii doar cât să se frece la ochi. Nici măcar nu era soare afară, dar, bineînțeles, ea purta aiurelile alea până și noaptea, așa că Laurel nu fu surprinsă.

   - În plus, anul trecut am reușit să curățăm zona de troli. Ideea e că nu vreau s-o pun din nou în pericol și în mod cert nu vreau să dea peste ea vreun trol nou apărut. Așa că am adus-o aici la școală.

   - Nu înțeleg? De ce aici? Și pentru ce ai nevoie de mine?

   Laurel nu vedea niciun motiv să-și ascundă scepticismul. Fusese în tabăra Kleei: când venea vorba de troli nimeni n-ar fi putut fi mai puțin vulnerabil decât ea.

   - Sper că n-o să te deranjeze prea mult. Dar sunt într-o încurcătură. Nu pot risca s-o iau pe Yuki cu mine la vânătoare. Dacă o trimit prea departe, poate cădea victimă unor troli despre care eu nu știu. Iar dacă nu o trimit suficient de departe, orice ne scapă nouă s-ar putea duce după ea. Tu ai ținut piept la 5 troli anul trecut, și Jeremiah Barnes a fost un caz deosebit de dificil. De aceea bănuiesc că ai face față oricăror... elemente periculoase care ar putea apărea prin oraș. Și m-am gândit pur și simplu că ai fi persoana potrivită să o supravegheze pe Yuki. Te rog! adăugă Klea, aproape ca și cum abia acum și-ar fi amintit de asta.

   Cu siguranță Klea nu-i spunea tot, dar Laurel nu-și putea imagina ce se întâmplă. Oare Yuki era aici ca s-o spioneze pe ea? Sau ea era influențată de suspiciunile lui Tamani și devenise paranoică? Klea îi salvase totuși viața lui Laurel - de două ori! Cu toate acestea, neîncrederea era ca o mâncărime pe care Laurel nu și-o putea alunga. Indiferent de cât de logică părea prezența ei, de cât de plauzibil îi sunau poveștile, fiecare cuvânt care ieșea din gura Kleei părea o minciună.

   Oare Klea era intenționat misterioasă? Poate pentru că era prima oară când o vedea la lumina zilei, poate pentru că se simțea încurajată de prezența santinelelor sau poate doar pentru că acum era mai matură și mai încrezătoare, oricare ar fi fost motivul, Laurel decise că se săturase.

   - Klea, de ce nu-mi spui care e, de fapt, problema?

   În mod ciudat, întrebarea o făcu pe Yuki să chicotească, chiar dacă doar o clipă. Chipul Kleei rămase pe moment inexpresiv, apoi zâmbi și ea.

   - Asta-mi place la tine, Laurel: continui să nu ai încredere în mine chiar și după tot ce am făcut pentru tine. Și de ce ai avea? Nu știi nimic despre mine. Precauția e în avantajul tău. Dar am nevoie să ai încredere în mine acum, măcat cât să mă ajuți, așa că o să ți-o spun pe șleau.

   Se uită spre Yuki, care stătea cu privirea în jos. Klea se aplecă înainte și coborî tonul.

   - Noi bănuim că trolii spun pe urmele lui Yuki pentru că ea nu e chiar... om.

   Laurel făcu ochii mari.

   - Noi am clasificat-o drept driadă, continuă Klea. Eticheta pare să i se potrivească. Dar e singurul specimen pe care l-am întâlnit. Tot ce știm sigur e că nu e din regnul animal, are celule vegetale. Pare să își tragă substanțele nutritive în egală măsură din sol și din lumina soarelui ca și din surse externe. Nu demonstrează niciun fel de abilități paranormale, precum forța sau puterea de convingere a trolilor, dar metabolismul ei e un pic miraculos, așa că... în fine. Chiar am nevoie să fii cu ochii pe ea. S-ar putea să dureze luni întregi până să-i pot găsi un cămin permanent suficient de sigur. Deocamdată, trag nădejde că am ascuns-o îndeajuns de bine, dar, dacă nu, tu ești planul meu de rezervă.

   Lui Laurel îi luă mai puțin de o secundă să priceapă cum stăteau lucrurile. Se întoarse spre Yuki și aceasta se uită, în sfârșit, la ea. Ochii aceia de un verde palid erau oglinda ochilor lui Laurel. Ochilor din Avalon. Ochilor Katiei. Și a ochilor lui Tamani cel din ultima vreme.

   Erau ochi de zână.

Capitolul 4

       Laurel închise ușa, dorindu-și din tot sufletul să dea timpul înapoi, să fi ignorat soneria, așa cum îi sugerase David. Nu că pe Klea o ușă nedeschisă ar fi oprit-o, dar....

   - Ei bine?

   Laurel se roti pe călcâe, tresărind la auzul vocii lui Tamani. Acesta stătea lângă David în camera de zi. Amândoi o așteptau cu brațele încrucișate la piept.

   - Tu când ai ajns aici? întrebă ea nedumerită.

   - Cu vreo jumătate de secundă înainte să deschizi ușa, răspunse David în locul lui.

   - Ce voia? întrebă Tamani.

   Își țuguie buzele și clătină din cap.

   - N-am auzit prea bine ce spunea. Îmi vine să cred că a ales locul ăla intenționat, de parcă știa că sunt aici.

   Laurel clătină din cap.

   - E veranda, Tamani. E un loc obișnuit pentru discuții.

   Tamani nu păru convins, dar nu insistă.

   - Deci, ce se petrece? De ce era Yuki cu ea?

   - Cine e Yuki? întrebă David.

   - Eleva din Japonia, spuse Tamani pe un ton repezit. A venit în cadrul unui schimb de experiență.

   Laurel îl privi o secundă, întrebându-se dacă el știa deja. Dar apoi își aminti că făcuseră cu toții turul școlii. Evident, Robinson îi prezentase unul altuia. Și, în plus, Tamani i-ar fi spus dacă știa, nu?

   - E o zână, spuse Laurel încet.

   Liniștea îi țiui în urechi.

   Tamani deschise gura, apoi se răzgândi și o închise la loc. Râse uscat, fără urmă de amuzament.

   - Ochii! Ar fi trebuit să-mi dau seama.

   Grimasa i se transformă într-o încruntătură hotărâtă.

   - Deci Klea știe de zâne. Trebuie să presupunem că știe și de tine.

   - Nu sunt sigur că știe de zâne, spuse Laurel încetișor. A numit-o pe Yuki driadă. 

   Se așeză pe canapea, unde David veni imediat lângă ea, și le relată restul conversației, în timp ce Tamani măsura camera cu pași mari. 

   - Nu o simpatizez și nu am încredere în ea, dar nu cred că Klea știe ce e de fapt Yuki.

   Tamani rămase nemișcat, apăsându-și buzele cu încheieturile degetelor.

   - Klea ne-a salvat viața. Chiar de două ori, spuse David. Dar faptul că a adus încă o zână la liceul Del Notre pare o coincidență exagerată.

   - Exact, spuse Laurel, încercând să-și clarifice emoțiile.

   Într-un fel, simțea o bucurie nemaiîntâlnită. Încă o zână care trăia sub înfățișare de om! Și nu de fațadă, ca Tamani, ci crescută de mic copil de părinți adoptivi. Lui Laurel îi venea s-o îmbrățișeze pe Yuki, s-o tragă în casă și să-i pună mii de întrebări despre viața ei, despre cum se descurca, despre programul ei zilnici. Ce mânca? Înflorise deja? Dar, dacă îi dezvăluia ceva lui Yuki, însemna să-i dezvăluie și Kleei și asta Laurel nu voia să facă.

   - Ce știm despre Yuki? întrebă David, uitându-se la Tamani, care își încrucișă iar brațele și clătină din cap.

   - Mai nimic, de fapt. Dar face parte din anturajul Kleei, așa că știm că nu putem avea încredere în ea, spuse Tamani pe un ton sumbru.

   - Și dacă totuși Klea spune adevărul?

   Indiferent ce îndoieli avea în privința Kleei, Laurel se trezi sperând că Yuki era, în cel mai rău caz, un pion nevinovat. Poate că era doar dorința instinctivă de a-i apăra pe cei asemenea ei. În plus, Yuki părea așa de timidă și de retrasă.

   - Dacă e aici ca să ne spioneze, de ce să se arate la față?

   - Există mai multe feluri de a spiona, spuse Tamani încet. Yuki ar putea fi o diversiune sau s-ar putea ascunde la vedere. Nu e atât de important să știm că Yuki e o zână, cât să știm ce fel de zână e.

   - Nu sunteți majoritatea zâne de primăvară? întrebă David.

   - Ba da, fu de acord Tamani. Iar un Menitor înconjurat de oameni face cât o armată.

   David se albi la față, dar Laurel clătină din cap.

   - Klea a spus că Yuki nu are puteri speciale.

   - Poate Klea minte. Sau poate Yuki își ascunde abilitățile. 

   Tamani tăcu, zâmbind ușor.

   - De fapt, Yuki ar putea fi cea care o minte pe Klea. Asta chiar ar fi ceva.

   - Deci, care e cel mai rău lucru care s-a putea întâmpla? întrebă David. Ca Yuki să ne ademenească pe mine sau pe Chelsea să vă dezvăluim toate secretele?

   - Sau e o Strălucitoare și e aici chiar acum, invizibilă, ascultându-ne conversația, spuse Tamani.

   - Zânele de vară pot face asta? întrebă Laurel.

   - Unele, răspunse el. Puțin probabil ca ea s-o poată face fără o instrucție adecvată. Dar, până azi, aș fi jurat că știu unde se află toate zânele din afara Avalonului, așa că bănuiesc că orice e posibil. Yuki ar putea foarte bine să fie chiar și o zână de iarnă.

   Tamani închise ochii și clătină vag din cap. La gândul acesta, Laurel simți un gol în stomac.

   - Sau o zână de toamnă.

  Tamani ezită din nou, apoi vorbi repede, de parcă se temea că îl va întrerupe cineva înainte să termine.

   - Ar putea fi chiar Amestecătoarea care l-a otrăvit pe tatăl tău.

   Laurel se simți de parcă ar fi primit un pumn în moalele capului. Reuși doar să rostească o întrebare chinuită:

   - Poftim?

   - Păi... eu... se bâlbâi Tamani. Ideea e că ar putea fi inofensivă, dar ar putea fi și foarte, foarte periculoasă. Așa că trebuie să acționăm repede, continuă el, evitând să răspundă.

   Dar Laurel nu avea de gând să-l lase să scape așa ușor.

   - Vrei să spui că acum 2 ani... când tata s-a îmbolnăvit... Ai spus că trolii l-au otrăvit.

   Tamani oftă.

   - Se prea poate să fi fost trolii. Dar, de secole întregi de când ne luptăm cu ei, nu i-am văzut niciodată să folosească vreo otravă astfel. Sunt brutali și manipulatori... dar nu sunt Amestecători. Așa că, atunci când tatăl tău s-a îmbolnăvit...

   - Ați crezut că o zână de toamnă a făcut asta? întrebă Laurel și deodată, spre groaza ei, ideea i se păru foarte logică.

   - Da. Nu. Am crezut că poate...

   - Și nu mi-ați spus?

   Laurel simți că se înfurie. Ce altceva îi mai ascunsese Tamani? 

   - Am fost la Academie de două ori de atunci! Acolo unde locuiesc, practic, toate zânele! Ar fi trebuit să-mi spuneți ceva!

   - Am vrut, protestă Tamani, dar Shar nu mi-a dat voie. Și a avut dreptate. Am făcut cercetări. În afară de tine, nici un Amestecător n-a mai trecut de decenii prin poartă fără să fie supravegheat constant. Nu lăsăm zânele să iasă din Avalon așa de ușor.

   - Pe mine m-ați lăsat, insistă Laurel.

   Tamani zâmbi vag, aproape cu tristețe.

   - Tu ești foarte, foarte specială.

   Își drese glasul și continuă:

   - N-am vrut să te duci la Academie și să o bănuiești pe fiecare Amestecătoare care îți ieșea în cale că a încercat să-ți omoare tatăl. Mai ales având în vedere că, probabil, n-a fost vina niciuneia dintre ele.

   Laurel se gândi. Știa câteva zâne de toamnă experte în otrăvurile pentru animale. Inclusiv pe Mara, care îi purta o pică veche.

   - Iar acum crezi că a fost poate vina lui Yuki? întrebă ea, îndepărtând gândul dinainte și concentrându-se asupra amenințării imediate.

   - S-ar putea. De fapt, nu mi se pare probabi. E foarte tânără. Și, în plus, Barnes s-a dovedit rezistent la poțiunile noastre, așa că e posibil să fi fost un trol neobișnuit de dotat și în alte moduri. Tot ce știu sigur e că Yuli n-ar trebui să fie aici. Nicio zână sălbatică n-ar trebui să fie aici.

   - Stai așa! spuse David, aplecându-se în față și punând o mână pe piciorul lui Laurel. Dacă Yuki l-a otrăvit pe tatăl tău, atunci înseamnă că Yuki lucrează pentru Barnes. Dar, dacă Yuki lucra pentru Barnes, de ce e acum cu Klea? Klea l-a omorât pe Barnes?

   - Poate era prizoniera lui Barnes și Klea a salvat-o, spuse Laurel.

   - Păi atunci de ce să nu-ți spus? întrebă David. De ce să mintă că Yuki e orfană?

   - Și ne întoarcem iar la Klea și la minciunile ei, spuse Tamani.

   După un moment lung de tăcere, Laurel clătină din cap.

   - Nu se leagă. Nu știm de fapt nimic. Nu știm decât ce ne-a spus Klea.

   Ezită.

   - Ce aș vrea eu să știu e punctul de vedere al lui Yuki.

   - Imposibil, spuse Tamani instantaneu.

   Laurel se uită urât la el, enervată de felul în care îi anula orice speranță.

   - De ce?

   Tamani văzu schimbarea din expresia ei și își domoli tonul imperios.

   - Cred că e prea periculos, spuse el încet.

   - Nu poți s-o ademenești? întrebă David.

   - Nu prea merge în cazul zânelor, spuse Laurel.

   Dar la ea funcționase, înainte ca ea să afle că e zână. Poate David avea totuși dreptate.

   Tamani clătină din cap.

   - Nu doar atât. Dacă nu va merge deloc, asta va însemna că Yuki știe de Ademenire și atunci își va da seama că sunt la fel ca ea. Nu pot risca până nu aflăm mai multe.

   - Și cum o să aflăm mai multe? întrebă Laurel, exasperată.

   O sufoca impasul în care se aflau.

   - Nu știm cine minte și cine spune adevărul. Poate nimeni nu spune adevărul!

   - Cred că trebuie să mergem să vorbim cu Jamison, spuse Tamani după o pauză.

   Laurel încuviință.

   - Mi se pare o idee bună, spuse ea încet.

   Tamani scoase ceva din buzunar și începu să butoneze.

   - O, Doamne, ăla e un iPhone? întrebă Laurel, ridicând vocea fără să-și dea seama.

   Tamani înălță capul cu o expresie impasibilă.

   - Da, și?

   - Are un iPhone, îi spuse Laurel lui David. Santinela mea, care, în general, trăiește fără apă curentă, are un iPhone. E absolut incredibil. Toată planeta are telefon mobil, cu excepția mea. Minunat!

   Părinții ei încă insistau că telefoanele mobile erau făcute pentru adulți și studenți. Erau înfriorător de demodați.

   - Este indispensabil pentru comunicare, spuse Tamani, apărându-se. Trebuie să recunosc, oamenii sunt superiori zânelor în ceea ce privește comunicarea. Cu chestia asta pot să trimit mesaje instantaneu. Apăs numai câteva butoane și vorbesc cu Shar! E uimitor.

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Știu ce face un iPhone.

   Tăcu o clipă și o expresie îndurerată i se întipări pe față.

   - Și Shar are unul?

   - Totuși, spuse Tamani încet, fără să-i răspundă la întrebare, nu funcționează tot atât de rapid pentru noi ca pentru oameni. Corpurile noastre nu conduc impulsurile electrice la fel de bine, așa că uneori trebuie să ating ecranul de mai multe ori ca să racționeze. Dar, oricum, nu mă plâng.

   David îi zâmbi lui Laurel, cerându-și parcă iertare.

   - Îl poți folosi pe al meu oricând dorești.

   Tamani mârâi și mormăi pe sub mustață un cuvânt necunoscut.

   - Nu răspunde.

   Îndesă telefonul în buzunar și apoi rămase cu mâinile în șolduri, într-o postură gânditoare.

   Laurel se uită la el, la umerii lui încordați, la alura lui dominatoare. Se întorsese de două săptămâni și toată viața ei devenise un haos.

   Dar un haos foarte sexy.

   Măcar acum avea cămașa pe el. Laurel își drese glasul și își întoarse privirea de la Tamani, împingând gândurile de acest fel într-un colț al minții.

   - Trebuie să mergem pe teren, spuse Tamani, scoțând un inel cu chei din buzunar. Hai!

   - Poftim? Stai! spuse Laurel, sculându-se în picioare și simțindu-l pe David că se ridică lângă ea. Nu putem merge în seara asta.

   - De ce? Jamison trebuie să știe ce se întâmplă. Conduc eu.

   Ultima propoziție sună foarte ciudat în gura lui Tamani.

   - Pentru că e aproape ora 6. Părinții mei vor sosi în curând și mai am și teme de făcut.

   Tamani păru nedumerit.

   - Așa, și?

   Laurel clătină din cap.

   - Tamani, nu pot să merg. Am treabă. Du-te tu. Nu ai nevoie de mine. Și, în plus, adăugă ea, uitându-se la cerul purpuriu, se va întuneca în curând. Toată povestea asta m-a pus pe jar și m-aș simți mai bine dacă am fi cu toții acasă înainte de apusul soarelui. Tu ești cel care mi-a spus că mai sunt troli prin preajmă, adăugă ea.

   - De asta trebuie să fiu aproape de tine, insistă el. E datoria mea.

   - Iar datoria mea e liceul, spuse Laurel. Ca să nu mai spun că trebuie să-mi păzesc familia și prietenii. Și, oricum, ai telefonul. Sună-l pe Shar mai târziu și pune-l să stabilească o oră în weekendul ăsta când Jamison poate veni să stăm de vorbă. Vineri avem zi scurtă la școală, așa să putem merge atunci. Sau sâmbătă, când va fi suficient timp ca să ne întoarcem înainte de apusul soarelui.

   Tamani scrâșni din dinți și Laurel își dădu seama că, deși nu-i plăcea de auzea, știa că era mai bine așa decât să gonească spre teren, făcând o oră pe drum, chiar când soarele începea să coboare spre asfințit.

   - Bine, spuse el, în cele din urmă. Dar mergem vineri, nu sâmbătă.

   - După școală, spuse Laurel.

   - Imediat după școală.

   - S-a făcut.

   Tamani încuviință stoic.

   - David ar cam trebui să se îndrepte spre casă, atunci. Soarele va apune în curând.

   Spunând acestea, se întoarse și o luă spre ușa din spatele casei. Laurel ascultă, așteptând să audă sunetul încuietorii care se închidea automat, dar nu desluși nimic. După câteva secunde trase cu ochiul în bucătărie, însă Tamani nu era nicăieri.

   David veni din spate și își cuibări fața între gâtul și umăărul ei. Laurel îi simțea respirația fierbinte peste claviculă. Ar fi vrut să-l strângă tare în brațe, dar știa că trebuie să se înarmeze cu răbdare. În ciuda asigurărilor lui Tamani că putea face față oricăror amenințări, ea revenise la dorința de a-l ști pe David în casa lui, în siguranță, la apusul soarelui.

   - Chiar ar trebui să te duci, șopti ea. Nu vreau să stai afară după ce se întunecă.

   - Nu-ți face atâtea griji pentru mine, spuse David.

   Laurel se trase înapoi și se uită la el.

   - Ba da, spuse ea încet. Ce m-aș face fără tine?

   Era o întrebare care nu mai părea atât de ipotetică, și Laurel nu ținea să-i afle răspunsul.

Capitolul 5

       Tamani închise ușa în urma lui, fără să facă niciun zgomot, apoi o luă tăcut la fugă înspre liziera tot mai întunecară. Nu avea foarte mult timp la dispoziție.

   Una dintre părțile mai puțin plăcute ale meseriei sale era să se asigure că, după ce Laurel e pusă la adăpost pentru noapte, David ajunge acasă teafăr. Viața lui David nu se afla foarte sus pe lista de priorități a lui Tamani, însă, cum fericirea lui Laurel conta aproape la fel de mult ca siguranța ei, David era păzit și el.

   Când trecu pe lângă unul dintre copaci, Aaron se întinse și-l apucă de braț.

   - Ce se petrece? șopti el.

   - Avem probleme, răspunse Tamani mohorât.

   „Probleme” era un eufemism. Acum că nu mai trebuia să pară încrezător și puternic de dragul lui Laurel, Tamani se lăsă la pământ, își trecu degetele prin păr - încă nu se obișnuise cu el așa de scurt - și se lăsă cuprins de toate temerile. Își dori pentru a mia oară ca Jamison să îi ordone pur și simplu lui Laurel să se întoarcă definitiv în Avalon. Dar Jamison insista că încă nu e momentul și că Laurel trebuia să vină de bunăvoie.

   - A mai apărut o zână, spuse el.

   Aaron ridică o sprânceană.

   - Shar n-a spus...

   - Împreună cu Vânătoreasa. Nu e din Avalon.

   Aaron ridică și cealaltă sprânceană.

   - Malefică?

   - Puțin probabil. Cred că e un fel de zână... sălbatică.

   - E imposibil, spuse Aaron venind mai aproape, cu pumnii în șolduri.

   - Știu, spuse Tamani, uitându-se înspre casa lui Laurel și zărind, în lumina scăzută a amurgului, două siluete care se mișcau prin bucătărie.

   Îi relată pe scurt lui Aaron vizita Kleei, cu un nod de teamă în piept. Prin cap îi treceau cele mai groaznice scenarii.

   - Și ce înseamnă asta pentru noi? întrebă Aaron.

   - Nu știu, răspunse Tamani. În primul rând, mai multe întăriri.

   - Mai multe? 

   Aaron se uită la el, nevenindu-i să creadă.

   - În ritmul ăsta, până la iarnă vom avea aici jumătate din Avalon.

   - Altă cale nu e. Avem nevoie de cel puțin un detașament care s-o supravegheze pe fata cea nouă. Poate două. Jamison mi-a promis că ne mai dă santinele dacă avem nevoie și nu vreau să iau pe nimeni dintre cei care păzesc casa lui Laurel.

   Tamani ridică privirea, auzind un sunet de motor. Mașina lui David! Avea un huruit distinct, care îi devenise prea bine cunoscut în ultimele săptămâni. Era timpul să plece. Se ridică în picioare și scoase telefonul din buzunar. Avea să încerce din nou să-l prindă pe Shar în timpul cât îl urmărea pe David. Se întoarse și își puse mâna liberă pe umărul lui Aaron.

   - Zâna asta pate să distrugă tot ce noi ne-am chinuit să protejăm. Trebuie să luăm lucrurile foarte în serios.

   Nu așteptă răspunsul lui Aaron, ci o luă la goană după luminile din spate ale mașinii lui David.

      Indiferent ce punea la cale, se părea că Yuki avea nevoie s-o ignore pe Laurel cu orice preț.

   La început Laurel crezu că era pur și simplu timidă, căci toate încercările de a se apropia de ea se soldaseră cu niște scuze mormăite și o retragere grăbită. Dar, când Laurel se limită la a-i zâmbi, Yuki începu să pretindă că n-o observă. Până koi, devenise deja dificil și s-o găsească și efrturile de a o căuta îi dădeau lui Laurel dureri de cap.

   Nu voia să se ducă la Jamison înainte să afle ceva, orice, despre Yuki, dar alunecoasa zână nu prea îi dădea de ales.

   Vineri dimineață, când intră la ora de educație civică, Tamani nu ajunsese încă. Începea deja să se îngrijoreze, când Tamani se trânti în scaun chiar înainte de ultima sonerie. Doamna Harms nu-l pus întârziat, dar ridică o sprânceană amenințătoare care părea să spună „Data viitoare”.

   - Shar tot nu răspunde, șuieră Tamani imediat ce profesoara se întoarse să scrie pe tablă.

   Laurel îi aruncă o privire îngrijorată.

   - Deloc?

   - Deloc.

   Tamani se foi în scaun.

   - Poate nu-i nimic, adăugă el, încercând să se convingă singur. Shar își urăște telefonul. Nu e de acord să folosim tehnologie oamenilor. Spune că întotdwauna dăm de belele din cauza asta. Așa că e destul de căpos ca să nu răspundă la telefon din principiu. Dar... e posibil și să se fi întâmplat ceva. Mai mergem azi, nu?

   - Da, răspunse Laurel pe un ton serios. Le-am și spus părinților mei. Avem liber să plecăm.

   - Foarte bine, zise el, mai mult tulburat decât bucuros.

   - Ne mai întâlnim cu Jamison? se interesă Laurel.

   Tamani ezită, și Laurel se uită la el întrebător.

   - Nu știu, recunoscu el. Shar e paranoic când vine vorba să deschidă poarta, mai ales fără avertisment prealabil.

   - Dar trebuie să ne vedem cu Jamison, insistă Laurel în șoaptă. Nu de asta ne ducem?

   Tamani se uită la ea un moment cu o expresie ciudată pe chip, și Laurel fu aproape sigură că se înfuriase pe ea.

   - Tu bănuiesc că de asta te duci, spuse el pe un ton sumbru, apoi e întoarse cu spatele la ea, mâzgălind furios și lăsând-o să-și vadă de notițe. Ea încercă să-i prindă privirea, dar el o evită îndârjit. Laurel nu-și putea da seama cu ce greșise.

   Imediat ce sună de ieșire, Tamani se ridică și se grăbi spre ușă fără să se uite înapoi. În clipa când ieși pe coridor, Laurel auzi un mormăit și o izbitură. Își lungi gâtul și îi văzu pe David și pe Tamani față în față, cu câteva cărți împrăștiate alături pe podea.

   - Îmi pare rău, murmură David. Nu te-am văzut.

   Tamani se uită urât un moment, apoi își coborî privirea și bălmăji o scuză în timp ce își recupera cărțile. După care dispăru pe coridor.

   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă Laurel, venind lângă David.

   - Un acicdent, spuse el. A sunat soneria și el a ieșit în goană. N-am avut timp să mă dau la o parte.

   Apoi șovăi înainte să adauge:

   - Nu părea prea fericit.

   - E supărat pe mine, spuse Laurel, privind cum Tamani dispare în mulțime. Nu știu de ce.

   - Ce s-a întâmplat?

   Laurel îi relată discuția în timp ce se îndreptau spre dulapurile lor, așezate unul lângă altul. Clasa a XII-a avea avantajele ei.

   - Oare e furios fiindcă nu mi-am făcut griji pentru Shar? întrebă ea.

   David ezită.

   - S-ar putea, recunoscu el. Tu nu te superi pe el când nu pare îngrijorat în privința mea? Sau a lui Chelsea?

   - Ba da, dar asta e altceva. Tu și Chelsea nu sunteți ca Shar. Tamani nu-și face griji pentru că nu îi pasă de voi, spuse Laurel, înăbușindu-și furia pe care o simțea întotdeauna crescând în ea când își amintea de disprețul general al lui Tamani față de oameni. Eu nu sunt îngrijorată în privința lui Shar pentru că el e perfect capabil să se păzească singur. E o... chestiune de respect.

   - Am înțeles, dar, dacă Tamani e îngrijorat, spuse David coborând vocea, nu crezi că ar trebui să fii și tu?

   Părea logic, și Laurel simți cum vechile ei resentimente dispar. Cel puțin pentru moment.

   - Ai dreptate, spuse ea. Ar trebui să-mi cer scuze.

   - O să ai destul timp după-amiază, replică David pe un ton ciudat de nepăsător.

   Laurel râse, prefăcându-se surprinsă.

   - David, ești cumva gelos?

   - Nu! De fapt, mi-ar plăcea să-mi petrec după-amiaza cu tine, deci, în sensul ăsta, da, cred că sunt.

   Ridică din umeri.

   - Aș vrea să pot veni și eu.

   Tăcu, apoi se uită la ea cu o inocență copleșitoare.

   - Aș putea aștepta înmașină.

   - Nu cred că e o idee bună, spuse Laurel încet, gândindu-se la conversația pe care tocmai o avusese cu Tamani. Și-așa încercăm să intrăm în Avalon fără să anunțăm dinainte. Dacă te mai luăm și pe tine, o să-i punem pe toți pe jar.

   - Am înțeles.

   David tăcu din nou, apoi își lăsă capul mai aproape de ea și spuse într-o șoaptă hotărâtă:

   - Aș vrea să pot intra și eu pe poartă cu tine.

   Lui Laurel i se puse un nod în gât. Avalonul era singurul lucru pe care nu i-l putea arăta niciodată lui David. Nu numai că zânele nu l-ar fi lăsat nici în ruptul capului să intre pe poartă. Laurel se întreba și cum l-ar trata ele chiar și dacă i s-ar permite accesul.

   - Știu, șopti ea, mângâindu-l pe obraji.

   - O să-mi fie dor de tine, spuse el.

   Ea râse.

   - Dar nu plec încă!

   - Da, dar te duci la cursuri. O să-mi fie dor de tine până se termină.

   Laurel îi dădu un ghiont în umăr.

   - Ești așa de siropos.

   - Știu, dar mă iubești.

   - Așa e, spuse Laurel, ghemuindu-se în brațele lui.

   După terminarea cursurilor, știind cât de neliniștit era Taman, Laurel se duse direct în parcare. Trebuia să admită că era și puțin curioasă să vadă ce fel de mașină conducea. Faptul că dădu cu ochii de o decapotabilă n-ar fi trebuit s-o surprindă.

   Tamani nu spuse nimic, îi descuie doar portiera și coborî capota.

   În primele câteva minute, Laurel fu fascinată de cum arăta Tamani la volan. Pentru ea faptul că îl vedea pe Tamani în situații tipic omenești nu mai era chiar o noutate, însă anumite lucruri continuau s-o surprindă.

   Când intrară pe autostradă, Laurel ruupse în sfârșit tăcerea.

   - Îmi pare rău, spuse ea.

   - Pentru ce? răspunse Tamani, arborând un aer impasibil destul de convingător.

   - Pentru că nu te-am luat în serios. În privința lui Shar.

   - Nu-i nimic, spuse Tamani precaut. Am exagerat eu.

   - Nu, n-ai exagerat, insistă Laurel. Ar fi trebuit să te ascult.

   El tăcu.

   Ea nu mai găsea nimic de spus.

   - Nu știu ce-aș face dacă Shar ar păți ceva, spuse el în cele din urmă, izbucnind.

   Laurel dădu din cap, nevrând să-l întrerupă și să-l reducă la tăcere.

   - Shar mi-e... aș putea să zic ca un frate, dacă aș ști cum e asta.

   Tamani întoarse o secundă ochii spre Laurel, apoi privi din nou înainte.

   - Îi datorez tot ceea ce sunt. Când m-a luat sub aripa lui, cu gândul să facă din mine o adevărată santinelă, nici măcar nu eram suficient de în vârstă ca să fac parte din gardă.

   În sfârșit, Tamani zâmbi din nou.

   - În primul rând, datorită lui am ajuns să te reîntâlnesc.

   - N-o să pățească nimic, spuse Laurel, încercând să pară încrezătoare, și nu nepăsătoare. Din tot ce mi-ai spus și din tot ce știu despre el, mi se pare un tip remarcabil. Sunt sigură că e bine sănătos.

   - Sper, spuse Tamani, mărind viteza.

   Laurel se uita înainte, la drum, dar cu coada ochiului îl vedea pe Tamani aruncându-i priviri furișe.

   - Nu vorbești aproape deloc cu mine la școală, spuse ea câteva minute mai târziu, în timp ce Tamani accelera pe banda din stânga ca să depășească un șir de rulote. 

   Era impresionată. Mașina avea transmisie manuală și el schimba vitezele mult mai bine decât se descurcase ea pe vremea când fusese începătoare.

   Tamani ridică din umeri.

   - Se presupune că nu ne cunoaștem, nu?

   - Da, dar la ora de educație civică vorbești cu mine. Ai putea cel puțin să-mi faci cu mâna pe coridoare.

   Tamani îi aruncă o privire.

   - Nu mi se pare o idee prea bună.

   - De ce nu?

   - Din cauza lui Yuki. A kleei. A trolilor. A oricine vrei tu. 

   Tăcu.

   - Mă îngrijorează faptul că sunt prea multe zâne la un loc. Nu-mi place, adăugă el zâmbind, dar nu cred că e o idee bună.

   - O, da, sigur! spuse Laurel pe un ton de falsă veselie. Ar trebui să ne ascundem, și pe urmă, dacă ne vede cineva plimbându-ne cu mașina, să creadă că îmi înșel prietenul. Asta e o idee mult mai bună. De ce oare nu mi-a trecut prin cap?

   Se uită la el pieziș.

   - Crede-mă, într-un oraș mic, orice scandal atrage mult mai multă atenție decât vegetarianismul în grup.

   - Și ce vrei să fac? întrebă Tamani.

   Laurel se gândi.

   - Fă-mi cu mâna pe coridoare! Salută-mă! Nu mă ignora la cursul de oratorie! În câteva săptămâni, nimănui i se va mai părea ceva ieșit din comun. Nici măcar lui Yuki sau Kleei - presupunâmd că le pasă.

   Tamani zâmbi larg.

   - Măi ce deșteaptă te crezi!

   - Nu mă cred, spuse Laurel, râzând și aplecându-și capul puțin într-o parte, astfel că vântul se împiedică în părul ei lung auriu și i-l dădu pe spate. Știu că sunt.

   Și, după o pauză, adăugă:

   - Ai putea să te împrietenești și cu David. 

   Privi spre Tamani, dar el nu răspunse. Se încruntase.

   - Aveți multe în comun, și suntem toți implicați în povestea asta.

   Tamani clătină din cap.

   - N-o să meargă.

   - De ce nu? E un tip foarte de treabă. Și ți-ar prinde bine să ai prieteni printre oameni, spuse ea, făcând aluzie la ceea ce bănuia ea că e sursa problemei.

   - Nu e vorba de asta, răspunse Tamani, gesticulând vag cu o mână.

   - Atunci de ce? întrebă Laurel exasperată.

   - Pur și simplu nu vreau să mă trag de șireturi cu tipul căruia vreau să-i fur iubita, spuse el sec, fără să o privească.

   Laurel privi pe geam în tăcere tot restul călătoriei.

Capitolul 6

        Când ajunseră la teren, Tamani se întoarse spre ea.

   - Rămâi aici, spuse el, privind spre lizieră. Doar până mă asigur că suntem în siguranță.

   Laurel fu de acord. La urma urmei, el era antrenat pentru luptă, iar ea nu.

   Tamani își scoase centura de siguranță și sări din decapotabilă fără să se deranjeze să deschidă portiera.

   Chiar înainte să intre în umbra copacilor, un personaj îmbrăcat în verde sări din dreapta și îl doborî la pământ. Laurel nu reuși mai întâi să identifice silueta care îl trântise, dar, imediat ce își dădu seama că era Shar, deschise portiera și alergă spre ei.

   Cei 2 se înleștaseră pe jos în noroi. Tamani avea brațele răsucite la spate și își înfășurase picioarele în jurul lui Shar, țintuindu-l la pământ. Amândoi se chinuiau să se elibereze din strânsoarea celuilalt, dar niciunul nu părea să reușească.

   - Spor mucegăit ce ești! Mi-am făcut o mie de griji din cauza ta.

   - Ești o panseluță de santinelă, bună de nimic!

   Până la urmă, Tamani ceru pace și amândoi se ridicară în picioare, scuturându-se. Laurel observă că nici părul lui Shar nu mai era verde la rădăcini. Tamani nu părea să fie singurul care își schimbase alimentația.

   - De ce nu mi-ai răspuns la telefon, amice? Te-am sunat toată săptămâna.

   Laurel își duse palma la gură ca să-și acopere zâmbetul stârnit de accentul tot mai pronunțat al lui Tamani. Shar băgă mâna într-o punguță atârnată la curea și scoase un iPhone, cu privirea pe care mama lui Laurel o păstra pentru resturile de mâncare găsite pline de mucegai în fundul frigiderului.

   - Nu funcționează, blestemăția asta, spuse Shar. În jumătate din cazuri îl simt vibrând abia când e prea târziu, iar când îl aud, îl pun la ureche așa cum m-ai învățat tu și nu se întâmplă nimic.

   - Ai împins ecranul în sus? întrebă Tamani.

   - Cum să-l împing? E neted ca o frunză de ilice, spuse Shar, uitându-se la telefonul pe care - observă Laurel - îl ținea cu capul în jos. Mi-ai spus că trebuie doar să-l iau și să vorbesc. Asta am și făcut.

   Tamani oftă, apoi întinse mâna și-i dădu lui Shar un ghiont în umăr. Shar nu se mișcă. Nici măcar nu tresări.

   - Nu trebuie să ții minte nimic! Îți spune chiar acolo pe ecran ce să faci. Hai să încercăm din nou! spuse Tamani, băgând mâna în buzunar.

   - N-are rost, spuse Shar argățos, aruncându-i o privire lui Laurel. Acum te aud.

   Se întoarse și o porni pe cărare.

   - Mai bine ne dăm la dos. Am fi chiar norocoși dacă, după 6 luni fără troli, ar trece vreunul pe aici în timp ce noi stăm în câmp deschis și ne holbăm la tinichelele astea omenești.

   Tamani rămase neclintit câteva secunde, cu telefonul în mână, apoi își îndesă mâinile în buzunare și o porni după Shar. Se uită înapoi la Laurel, ridicând din umeri, ca să se asigure că venea după ei, dar ea îi văzuse expresia de ușurare de pe chip.

   După ce pătrunseră câțiva metri în pădure, Shar se opri brusc.

   - Deci, de ce-ai veni? întrebă el cu o față serioasă, pe care nu mai rămăsese nici urmă din atitudinea jucăușă de mai devreme. Planul nostru nu era să te plimbi încoace și încolo. Trebuie să rămâi la post în lumea oamenilor.

   Tamani deveni și el serios.

   - Situația s-a schimbat. Vânătoreasa a încris o zână la școala lui Laurel.

   Lui Shar îi zvâcni o sprânceană. Era o reacție neobișnuită din partea lui.

   - Vânătoreasa s-a întors?

   Tamani încuviință.

   - Și a adus cu ea o zână. Cum e posibil așa ceva?

   - Nu știu. Cică oamenii Kleei ar fi găsit-o în Japonia, unde a fost crescută de oameni. Nu știm de ce e capabilă - dacă e capabilă de ceva.

   Tamani îndreptă o căutătură furișă spre Laurel.

   - I-am povestit lui Laurel de toxină. Zâna sălbatică - Yuki o cheamă - pare prea tânără să fi făcut așa ceva, dar cine poate ști?

   Shar miji ochii.

   - Cât de tânără arată?

   - Nu pare să aibă încă 30 de ani dar sigur are peste 10. Știi că e imposibil să ne dăm seama cu exactitate. Dar, după câte am reușit să observ din comportamentul ei, ar putea fi de vârsta lui Laurel, cu un an au doi în plus sau în minus.

   Laurel nici măcar nu se gândise la asta. Știa că zânele se maturizează altfel decât oamenii, dar diferențele erau mai vizibile la zânele foarte tinere, precum nepoata lui Tamani, Rowen, și la zânele de vârstă mijlocie, care puteau trăi un secol arătând ca un om în floarea vârstei. Yuki nu părea nelalocul ei la Del Notre, dar asta însemna doar că era cel puțin de aceeași vârstă ca și colegii ei.

   Shar se încruntă gânditor, dar nu mai puse nicio întrebare.

   - Acum că știu că fibra ta amărâtă nu a fost zdrobită de cizma vreunui trol, trebuie să discutăm cu Jamison, spuse Tamani. El o să-și dea seama ce e de făcut.

   - Nu putem pur și simplu să-l chemăm pe Jamison, Tam. Știi asta, spuse Shar sec.

   - Shar, e important.

   Santinela se apropie de Tamani și vorbi atât de încet că Laurel abia reuși să-l audă.

   - Ultima dată când am solicitat prezența unei zâne de iarnă a fost ca să-ți salvez viața. Am văzut alte zâne murind, deși Avalonul ar fi putut să le salveze, doar pentru că știam că nu-mi pot pune casa în pericol. Nu chemăm zânele de iarnă ca să stăm la discuții.

   Shar tăcu.

   - Voi trimite o cerere. Când voi primi răspunsul, te voi anunța. Asta e tot ce pot face.

   Tamani era descurajat.

   - M-am gândit că...

   - Nu, nu te-ai gândit, spuse Shar cu asprime, și Tamani închise gura.

   Shar își sublinie reproșul încruntând din sprâncene, dar după un moment oftă și expresia i se îmblânzi.

   - Și asta e parțial vina mea. Dacă aș fi reușit să vorbesc cu tine e telefonul ăla ridicol, tu n-ai fi fost atât de îngrijorat, iar eu aș fi putut să fac cererea acum câteva zile. Îmi cer scuze.

   Își puse o mână pe brațul lui Tamani.

   - E într-adevăr o chestiune foarte importantă, dar nu uita cine ești. Ești o santinelă, un spirit al primăverii. Nici măcar poziția ta deosebită nu schimbă asta.

   Tamani încuviință solemn, fără să spună nimic.

   Laurel tăcu timp de câteva secunde, uitându-se la cei 2 neîncrezătoare. În ciuda faptului că îl asigurase pe Tamani de convingerea ei că Shar era în siguranță, ea venise să stea de vorbă cu Jamison.

   Și n-avea de gând să plece până nu reușea.

   Ridându-și bărbia sfidător, se întoarse și o porni în adâncul pădurii cât putea de repede, dar fără să alerge.

   - Laurel! strigă imediat Tamani după ea. Unde te duci?

   - Mă duc în Avalon, spuse ea, silindu-se să rămână cât mai fermă.

   - Laurel, stai! zise Tamani, apucând-o de braț.

   Ea își smulse brațul din mâna lui, simțindu-i pe piele arsura strânsorii.

   - Nu încerca să mă oprești! spuse ea tare. Nu ai niciun drept!

   Fără să mai pregete, se roti pe călcâiie și porni mai departe. Câteva zâne se apropiară de cărare cu sulițele ridicate, dar, imediat ce o recunoscură, se retraseră.

   Copacul care ascundea poarta era păzit de 5 santinele înarmate până în dinți. Laurel trase aer în piept și își aminti că, oricât de duri, acești războinici nu ar fi rănit-o niciodată. Făcu un pas spre cel mai apropiat.

   - Sunt Laurel Sewell, zână de toamnă ucenic, altoi în lumea umană. Am treab cu Jamison, spirit al iernii, consilierul Reginei Marion, și solicit intrare în AValon.

   Gărzile, luate prin surprindere de atitudinea ei, se înclinară respectuoase de mijloc și se întoarseră cu priviri întrebătoare spre Shar, care făcu un pas înainte și se plecă și el. Laurel se simți inundată de un sentiment de vină, dar se chinui să-l înăbușe.

   - Desigur, spuse Shar încet. Voi trimite solicitarea imediat. Însă decizia de a deschide poarta aparține zânelor de iarnă.

   - Cunosc regulile, spuse Laurel, mândră că vocea nu-i tremura.

   Shar făcu iar o plecăciune, fără s-o privească în ochi. Înconjură copacul până în partea cealaltă, și în clipa aceea Laurel își dori să se poată duce după el să vadă ce face - cum comunica el cu Avalonul. Însă, dacă l-ar fi urmat, ar fi distrus iluzia de putere pe care, trebuia să recunoască, o întreținea neașteptat de bine. Așa că își feri privirea și se strădui să pară plictisită în vreme ce minutele se scurgeau în tăcere.

   În cele din urmă, după un timp care lui Laurel i se păru o veșnicie, Shar ieși de după copac.

   - Vor trimite imediat pe cineva, spuse el cu o voce vag răgușită.

   Laurel încercă să îi întâlnească privirea, dar, deși își ținea bărbia ridicată la fel de mândru ca și ea, Shar refuză să i se uite în ochi.

   - Bine, spuse ea ca și cum nu era deloc surprinsă. Voi avea nevoie să fiu însoțită de... ăă, păzitorul meu.

   Cu o mișcare scurtă din cap îl arătă pe Tamani. Fu cât pe ce să rostească termenul galez cu care Tamani se numea pe sine, dar se temu că nu l-ar fi pronunțat corect.

   - Desigur, spuse Shar, cu ochii în pământ. Siguranța ta este extrem de importantă. Santinelele, primi 12 în față, ordonă el.

   Laurel îl simți, aproape fără să se uite, pe Tamani gata să facă un pas în față, dar până la urmă, inspirând scurt, acesta rămase pe loc.

   12 santinele trecură în șir prin fața unui nod în trunchiul copacului, și fiecare puse mâna pe el. Laurel își aminti cu tristețe cum Shar ridicase mâna aproape lipsită de viață a lui Tamani către același nod când ea își adusese prietenul înapoi - aproape mort - după ce fusese împușcat de Barnes.

   Încercă să nu se arate prea impresionată în vreme ce copacul se transforma în fața ei, cu o izbucnire strălucitoare de lumină, în poarta cu gratii aurii care proteja tărâmul magic al Avalonului. În spatele porții, nu se vedea decât întuneric. Jamison nu sosise încă. Un moment mai târziu, poarta se deschise și lumina inundă spațiul până atunci întunecat.

   O copilă care părea cam de 12 ani - „dacă ar fi om”, își reaminti Lauel; tânăra zână avea probabil 14 sau 15 - stătea în prag, părând mai mică în fața magnificei porți. Era Yasmine, protejata lui Jamison. Laurel plecă ochii și își înclină capul în semn de respect. A-și juca rolul însemna să intre în el până la capăt. Se îndreptă de spate și privi înapoi.

   Și aproape își pierdu cumpătul.

   Nu suferea să-l vadă pe Tamani purtându-se ca o zână de primăvară. Acum el stătea cu mâinile încleștate la spate și ochii plecați. Își ținea umerii puțin lăsați în față și părea foarte mic, în ciudat faptului că era cu 15 centimetri mai înalt decât Laurel. Înghițind în sec, Laurel spuse „Vino” pe tonul cel mai poruncitor de care era în stare și făcu un pas în față.

   Tânăra zână de iarnă îi zâmbi.

   - Mă bucur să te văd din nou, spuse ea cu o voce dulce, melodioasă.

   Privi apoi înspre Tamani.

   - Și pe tine, Tamani. Îmi pare bine.

   Chipul lui Tamani se înmuie într-un zâmbet atât de sincer încât pe Laurel o duru sufletul. Dar apoi el se plecă imediat și Laurel întoarse capul. Nu suporta să vadă un asemenea gest de obediență din partea lui Tamani cel mândru și puternic.

   Yasmine făcu un pas în spate și le făcu semn să intre. Laurel și Tamani trecură pe lângă ea, dar, în loc să-i urmeze, Yasmine salută pe alticineva. Laurel se întoarse și-l văzu pe Shar apropiindu-se și salutând-o cu o plecăciune.

   - Da, căpitane, zise Yasmine.

   - Cu îngăduința voastră, dacă tot sunteți aici, aș putea folosi poarta din Hokkaido? Mă voi întoarce și voi fi aici când veți reveni cu altoiul.

   - Desigur, spuse Yasmine.

   Shar trecu și el de poartă și Laurel se întoarse să vadă cum se închide în spatele lui. Întunericul se strecură printre gratii.

   - Durează doar un moment până când santinelele din Hokkaido se pregătesc de deschidere, spuse o santinelă scundă, cu părul negru, înclinându-se în fața lui Yasmine.

   Aceasta dădu doar din cap, și gărzile se adunară în jurul porții dinspre est. Laurel nu mai văzuse niciodată vreo alta deschisă.

   - Te duci la ea, nu-i așa? îi șuieră Tamani lui Shar.

   Acesta îi răspunse cu o privire aspră.

   - Nu te duce, Shar! îl rugă Tamani. Întotdeauna ești deprimat săptămâni întregi după aceea. Nu ne putem permite asta acum. Avem nevoie să te poți concentra.

   - Mă duc la ea în legătură cu zâna cea nouă, spuse Shar pe un ton serios.

   Apoi tăcu și o privi pe Laurel.

   - Dacă a fost crescută de oameni în Japonia, atunci înfățișarea ei poate fi o dovadă că s-au folosit Farmece. Și, dacă așa stau lucrurile, etunciele s-ar putea să știe ceva. Ne place sau nu, ele au anumite cunoștințe și experiență pe care noi nu le avem. Aș face orice să protejez Avalonul, Tam. Mai ales dacă...

   Shar nu încheie propoziția.

   - Ca măsură de precauție, spuse el în șoaptă.

   - Shar! începu Tamani.

   Apoi strânse din buze și dădu din cap a încuviințare.

   - Căpitane! îl întrerupse vocea mătăsoasă a lui Yasmine.

   - Îndată, spuse Shar, întorcându-se.

   Chiar dincolo de poarta pe care Yasmine o ținea deschisă se vedea un semicerc  de santinele. Arătau aproape identic cu cele care o întâmpinau mereu pe Laurel, doar că purtau haine cu mânecă lungă și pantaloni groși - o îmbrăcăminte ciudată pentru o zână. O rafală de aer aspru năvăli prin poartă, și Laurel icni. Se uită la Shar, dar acesta pornise deja, scoțându-și o pelerină voluminoasă din rucsac. Apoi dispăru, și poarta se închise în spatele lui.

   - Pe aici, spuse Yasmine, îndreptându-se spre cărarea șerpuită care ducea afară din grădina împrejmuită de ziduri.

   Îi înconjurară o jumătate de duzină de gărzi îmbrăcate în albastru, gărzi de corp și companioni aproape permanenți. Numai din acest motiv și Laurel n-ar fi vrut să fie o zână de iarnă, indiferent câte puteri ar fi putut avea. Era recunoscătoare până și pentru puțina intimitate care i se acorda.

   Merseră în tăcere, trecând de zidurile de piatră care împrejmuiau porțile și intrând în splendoarea vegetală a Avalonului. Laurel se opri să inspire aerul dulce al insulei. Perfecțiunea naturii din Avalon ar fi tăiat respirația oricui. Deja se lăsa seara și un apus fermecător se contura deasupra orizontului vestic.

   - Îmi pare rău că Jamison nu a putut veni să te întâmpine personal, spuse Yamsine, adresându-i-se lui Laurel, dar m-a rugat să te duc la el.

   - Unde se află? întrebă Laurel.

   Spera să nu-l fi deranjat pe Jamison de la vreo activitate importantă.

   - În Palatul de Iarnă, spuse Yasmine pe un ton prietenesc.

   Laurel se opri brusc și privi spre vârful dealului, unde turlele dărăpănate, din marmură albă, ale Palatului de Iarnă abia se vedeau. Se uită înapoi la Tamani. Acesta privea ferm în jos, dar tremuratul vag al mâinilor lui încleștate arăta că gânduș de a intra în sanctuarul zânelor de iarnă îl speria mai mult decât pe ea.

Capitolul 7

      Laurel se uita în sus la Palatul de Iarnă în timp ce înaintau pe cărarea abruptă. Nu mai văzuse niciodată o clădire care să arate atât de vie!

   În vârful povârnișului ajunseră la o arcadă albă, enormă. Pe laturile ei se vedeau ruinele sfărâmate ale unei construcții care demult fusese probabil un zid magnific și, când intrară în curte, Laurel se trezi înconjurată de măărturii ale decăderii. Varii rămășițe - statui, fântâni, porțiuni din zidul distrus - răsăreau la întâmplare din gazonul perfect tuns.

   Laurel nu mai văzuse nicăieri în Avalon clădiri într-o stare atât de proastă. Totul la Academie era reparat imediat ce se strica, fiecare corp de clădire era minuțios întreținut. Tot ce mai vizitase din Avalon părea la fel - cu excepția Palatului. Dar nu-și imagina de ce.

   Însă, înăuntru, Palatul forfotea de zâne îmbrăcate în uniforme albe, scrobite, care lustruiau fiecare suprafață și udau sutele de plante sădite și urne măiestrit modelate. Domnea aceeași atmosferă de curățenie și lux cu care Laurel era obișnuită de la Academie.

   Ea și Tamani o urmară pe Yasmine până la baza unei scări enorme. Cu cât urcau mai sus, cu atât mai liniște se lăsa în jur. La început, Laurel crezu că e un truc acustic, însă, când ajunseră la jumătatea treptelor, toată sala amuțise. Laurel aruncă o privire peste umăr.

   Tamani era chiar în spatele ei, dar mâinile lui, care tremuraseră vag înainte, erau acum atât de încleștate că Laurel se temu să nu se rănească singur. Toate zânele de la parter se holbau la ei, iar pămătufurile de praf și stropitorile le atârnau moale în mâinile nemișcate. Până și Am fear-faire se opriseră la baza scărilor și nu o urmaseră pe Yasmine sus pe trepte.

   - Mergem în încăperile superioare ale Palatului de Iarnă, șopti Tamani încet, cu vocea încordată. Nimeni nu urcă acolo. Doar zânele de iarnă.

   Laurel privi în sus spre vârful scărilor. În loc să se deschidă într-un foaier larg, așa cum se așteptase, treptele se terminau cu un set de uși duble enorme, ițindu-se aurite de sub o rețea de vițe groase. Erau cele mai mari uși pe care Laurel le văzuse vreodată. Păreau prea masive și prea grele pentru ca Yasmine să le poată clinti.

   Dar mica zână nu se opri când ajunse la ele. Ridică mâinile în față, cu palmele întinse, și făcu o mișcare delicată de împingere înspre uși, fără să le atingă. Gestul îi ceru un efort vizibil, de parcă ceva din aer o împingea înapoi, dar, treptat, în foșnet de verdeață, ușile se deschiseră doar atât cât să lase să treacă, pe rând, o persoană.

   Yasmine întoarse spre Laurel o privire calmă, așteptând-o. După un moment de ezitare, Laurel se strecură pe ușă, urmată de Tamani, ceva mai șovăitor.

   Li se păru amândurora că trec pe sub coroana Copacului Vieții. Aerul era încărcat de magie - de putere.

   - De obicei nu permitem accesul altor zâne în încăperile superioare, spuse Yasmine cu o voce liniștită, dar Jamison a considerat că, dacă altoiul nostru a solicitat o întrevedere cu el, aceasta necesită cu siguranță intimitatea pe care numai încăperile superioare o pot oferi.

   Laurel începea să regreta graba și solicitarea impulsivă pe care o făcuse ca să ajungă aici. Se întrebă ce va face Jamison când va afla motivul pentru care veniseră. Oare o zână sălbatică sosită la școala lui Laurel meita atâta îngrijorare?

   - Încoace, spuse Yasmine, făcându-le semn să înainteze printr-o cameră ca o peșteră, decorată cu alb și auriu.

   Un amestec eclectic de obiecte era expus pe câțiva stâlpi din alabastru - un tablou mic, o coroană incrustată cu perle, un pocal de argint, strălucitor.

   Laurel privi cu coada ochiului o lăută făcută dintr-un lemn foarte negru. Își lăsă capul pe o parte, păși afară de pe covorul albastru care traversa încăperea și se îndreptă spre ea, împinsă parcă de o forță pe care i-ar fi părut nefiresc s-o pună la îndoială. Se opri înaintea instrumentului, copleșită de dorința de a-i atinge corzile delicate.

   Exact în clipa când se întindea s-o ia, Yasmine o apucă de încheietură și îi trase brațul înapoi cu o forță surprinzătoare.

   - Eu n-aș atinge-o dacă aș fi în locul tău, spuse ea sec. Îmi cer scuze, ar fi trebuit să te avertizez. Noi suntem toți obișnuiți cu farmecul ei. Nici nu-l mai remarcăm.

   Apoi păși grațioasă înapoi spre covor. Tălpile ei nu scoteau niciun sunet pe podeaua de marmură. Laurel privi îndărăt spre lăută. Încă simțea tentația să cânte la ea, dar nu la fel de intensă. Se îndepărtă în grabă, înainte să apuce să se mai gândească la asta.

   În capătul sălii cotiră după un colț. Laurel îl observă pe Jamison abia după ce acesta îi auzise deja venind. Se întoarse de la ceea ce făcea și veni spre ei pe sub o arcadă de marmură, gesticulând amplu cu brațele. Apropiindu-se încet din cele două părți ale arcadei, 2 pereți masivi de piatră se uniră în spatele lui cu un huruit profund, răsunător.

   Peste umărul lui Jamison, Laurel apucă să zărească o sabie înfiptă într-un bloc de granit. Lama sclipi ca un diamant șlefuit înainte să dispară îndărătul celor 2 pereți masivi.

   - Ai avut noroc? întrebă Yasmine.

   - Nu mai mult ca de obicei, spuse el zâmbind.

   - Ce era aceea? întrebă Laurel înainte să-i treacă măcar prin cap să se înfrâneze.

   Dar Jamison îi expedie întrebarea cu un fluturat de mână.

   - O problemă veche. Și, ca majoritatea problemelor vechi, deloc urgentă. Dar pe tine, spuse el zâmbind, mă bucur să te văd.

   Întinse o mână spre Laurel și pe cealaltă spre Tamani. Laurel i-o apucă repede cu ambele palme și-și înclină capul cu respect. Tamani ezită, prinse mâna lui Jamison într-o strânsoare tradițională, apoi îi dădu drumul și se plecă plecă politicos din talie fără să spună nimic.

   - Haideți, spuse Jamison, făcând semn spre o cămăruță care dădea în holul de marmură, putem vorbi aici.

   Laurel intră în încăperea elegant mobilată și se așeză la un capăt al unei canapele tapițate cu brocat roșu. Jamison se instală într-un fotoliu mare în stânga ei. Laurel se uită la Tamani, care rămăsese în picioare, șovăind. Privi locul de lângă ea, apoi se răzgândi sau își pierdu curajul, se sprijini de perete și își încrucișă mâinile la piept.

   Yasmine zăbovi în prag.

   Jamison ridică privirea.

   - Yasmine, îți mulțumesc că mi-ai însoțit oaspeții. Mâine avem instrucție. Soarele aproape a apus și nu vreau să fii epuizată.

   Laurel o văzu pe Yasmine gata să se bosumfle, dar abținându-se în ultima clipă.

   - Desigur, Jamison, spuse ea politicos, apoi se retrase încet, aruncând celor 3 o ultimă privire furișă înainte să dispară după colț.

   În clipa aceea, Laurel își reaminti brusc că, în ciuda faptului că Yasmine era puternică și repectată, nu depășise încă vârsta copilăriei. Și la fel stăteau lucrurile și cu ea, mai ales în comparație cu un personaj atât de bătrân și înțelept ca Jamison.

   - Deci, spuse Jamison după ce pașii lui Yasmine nu se mai auziră, pot să te ajut cu ceva?

   - Păi, spuse Laurel cu sfială, din ce în ce mai sigură că purtarea ei de la poartă fusese repezită și nejustificată. E important, rosti ea în cele din urmă, dar nu știu dacă justifică toate astea, spuse ea, arătând spre splendoarea care îi înconjura.

   - Mai bine să fim prea pregătiți decât prea încrezători, spuse Jamison. Acum spune-mi!

   Laurel încuviință, încercând să-și înăbușe emoția care o cuprinsese.

   - E vorba de Klea, începu ea. S-a întors.

   - Mă așteptam la asta. Doar nu ai crezut că n-o s-o mai vedem, nu?

   - N-am știut ce să cred, spuse Laurel pe un ton defensiv. M-am gândit că poate...

   Se întrerupse.

   - Nu asta era ideea.

   Își drese glasul și se îndreptă de spate.

   - A adus pe cineva c ea. O zână.

   De data aceasta, Jamison făcu ochii mari și privi pre Tamani. El îi întâlni privirea, dar nu spuse nimic, și, după un moment, Jamison își îndreptă din nou atenția asupra lui Laurel.

   - Continuă!

   Laurel îi relată povestea spusă de Klea - cum Yuki fusese găsită vlăstar, cum trolii îi omorâseră părinții.

   - M-a rugat să fiu cu ochii e ea. Să fiu prietena ei, cred. Pentru că știe că am reușit să scap de troli și înainte.

   - Klea, spuse Jamison încet și se uită la Laurel. Cum arată?

   - Păi... e înaltă, are păr roșcat, scrut, e zveltă, dar nu slăbănoagă, și se îmbracă mult în negru, încheie Laurel, ridicând din umeri.

   Jamison o studia fără să clipească. O senzație vagă de mâncărime îi încinse fruntea lui Laurel. Era atât de slabă că se întrebă dacă nu cmva și-o imagina. După un moment, privirea fixă a lui Jamison începu s-o neliniștească, dar, când Laurel se întoarse spre Tamani după ajutor, bătrânul se îndreptă de spate și oftă.

   -N-am avut niciodată cine știe ce talent, murmură el, părând dezamăgit.

   Laurel își atinse fruntea. Era rece.

   - Ce ai...?

   - Vino și așază-te! spuse Jamison, evitându-i întrebarea și adresându-i-se lui Tamani. Am senzația că trebuie să țip dacă stai așa departe.

   Tamani se desprinse repede de perete, dar cu o smucitură care denota șovăială, și se așeză lângă Laurel.

............................