Iluzii, Aprilynne Pike

 .................................................

2-6

     - Există vreun indiciu că zâna asta are intenții ostile? întrebă Jamison.

   - Nu. De fapt, pare destul de timidă. E rezervată, spuse Tamani.

   - Vreun indiciu vizibil că are vreo putere?

   - Nu am remarcat, spuse Tamani. Klea pretinde că Yuki nu are nicio abilitate în afară de faptul că e o plantă. A spus că e o driadă, dar nu avem de unde ști dacă n-a încercat să ne inducă în eroare.

   - Avem vreun motiv să credem că zâna cea sălbatică e o amenințare la adresa lui Laurel sau a Avalonului?

   - Păi, nu, încă nu, dar în orice moment...

   Tamani se opri și Laurel îl văzu încleștându-și maxilarul, așa cum o făcea mereu când încerca să-și controleze emoțiile.

   - Nu, domnule, spuse el.

   - Foarte bine, atunci!

   Jamison se ridică. Laurel și Tamani se sculară și ei în picioare. Tamani vru să se întoarcă, dar Jamison îl opri, punându-i o mână pe umăr.

   - Nu spun că ai greșit venind încoace, Tam.

   Tamani se uită la Jamison cu o expresie precaută pe chip, și Laurel simți cum o năpădește un sentiment de vină - la urma urmei, ea insistase să intre în Avalon. Își dorise foarte mult sfatul lui Jamison.

   - Nu am fi putut preveda această turnură a evenimentelor. Dar, spuse Jamison, ridicând un deget, s-ar putea să descoperi că nu s-au schimbat prea multe. Deja o considerai pe Klea o posibilă amenințare la adresa lui Laurel, nu?

   Tamani încuviință în tăcere.

   - Deci poate că și Yuki este. Dar, continuă el pe un ton hotărât, dacă acesta este cazul, atunci locul în care e nevoie de tine - locul în care trebuie să fii - este alături de Laurel în Crescent City. Nu aici.

   Jamison își puse mâinile pe umerii lui Tamani și acesta privi în pământ.

   - Ai încredere în tine, Tam. Întotdeauna ai avut o minte ageră și o intuiție ascuțită. Folosește-le! Decide ce trebuie făcut și acționează! Ți-am acordat autoritatea asta când te-am trimis acolo.

   Tamani dădu din cap aproape imperceptibil.

   Laurel vru să vorbească, să îi spună lui Jamison că e vina ei, nu a lui Tamani, dar cuvintele i se opriră în gât. În mod ciudat, își dori să nu fi venit deloc. Era destul de greu de îndurat să fii dojenit, chiar și cu blândețe, însă a suporta acest lucru în public trebuia să fie stânjenitor. Voi să spună ceva, să îl apere pe Tamani, dar nu își găsea cuvintele.

   - Însă am o sugestie, spuse Jamison în timp ce îi conducea înapoi spre ușile duble, imense, care dădeau către scări. Ar fi bine să descoperim din ce castă face parte Floarea sălbatică - asta ca măsură de precauție, dar și în caz că ea te-ar putea ajuta.

   Posibilitatea asta nu-i trecuse prin cap lui Laurel. Dacă ar fi reușit s-o câștige pe Yuki de partea lor, poate că ea i-ar fi ajutat să afle ce punea la cale Klea.

   Înainte să apuce să pună întrebarea, Jamison se întoarse spre ea.

   - Poate fi dificil să-i descoperim puterile. Cred că ți-ar prinde bine un popas la Academie, ca să îți consulți profesorii. Apoi vă întoarceți în California, spuse el cu fermitate. Nu-mi place faptul că sunteți atât de departe de santinele după lăsarea întunericului. Dar o vizită scurtă la Academie nu vă va împiedica să vă întoarceți la poartă la timp. Știu că e mai târziu aici, adăugă el, arătând spre o fereastră panoramică prin care se vedeau cerul negru, catifelat și stelele începând să clipească.

   Jamison îi conduse la ușile aurite, care se deschiseră fără ca el măcar să fluture din mână, și apoi până jos în foaier. Era aproape pustiu acum. Însă grupul de Am fear-faire al lui Jamison se afla acolo și aștepta. Îl înconjurară imediat ce ajunse la baza scărilor.

   - Yasmine s-a dus la culcare, spuse Jamison când trecură pe sub o arcadă în formă de dragon, așa că voi deschide eu poarta pentru voi.

   Râse.

   - Dar tulpina asta bătrână se mișcă mult mai încet decât ale voastre, tinere. Mergeți la Academie. Eu mă îndrept spre Grădina Porții și ne întâlnim acolo în scurt timp.

   Laurel și Tamani ieșiră din curte cu 50 de pași înaintea lui Jamison. Imediat ce se îndepărtară suficient ca să nu poată fi auziți, Laurel încetini pasul și rămase să meargă alături de Tamani pe cărarea largă.

   - Ar fi trebuit să îi spun că a fost ideea mea, izbucni ea.

   - N-a fost ideea ta, spuse Tamani încet. A fost a mea, la începutul săptămânii.

   - Da, dar eu am fost cea care a forțat nota, și doar așa am intrat în Avalon azi. L-am lăsat pe Jamison să te dojenească și, de fapt, ar fi trebuit să mă dojenească pe mine.

   - Te rog! spuse Tamani cu un zâmbet larg pe chip. Aș considera oricând un privilegiu o dojană primită pentru tine.

   Laurel întoarse privirea, îmbujorată, și grăbi pasul. Pentru că mergeau la vale, înaintară iute și, curând, luminile Academiei se iviră din întuneric, ghidându-i. Laurel se uită în sus la clădirea cenușie impozantă și un zâmbet i se așternu pe chip.

   Oare când începuse Academia să i se pară acasă?

Capitolul 8

      În timp ce Palatul de Iarnă dormita, Academia forfotea mai departe de elevi și de profesori, fie și numai pentru că mereu exista cineva care să lucreze la un amestec ce trebuia expus la lumina stelelor.

   Imediat ce Laurel puse piciorul pe ultima treaptă, o zână înaltă de sex feminin se grăbi spre ei. Era îmbrăcată în hainele modeste ale personalului de primăvară.

   - Îmi pare rău, orele de vizită s-au încheiat. Va trebui să revii mâine.

   Laurel o privi surprinsă.

   - Sunt Laurel Sewell, spuse ea.

   - Mă tem că nu te pot lăsa să urci, Laurelsule, spuse zâne cu glas hotărât, înghesuind numele și prenumele lui Laurel într-un singur cuvânt.

   - Sunt Laurel. Sewell. Ucenic. Mă duc în camera mea.

   Zâna holbă ochii și imediat făcu o plecăciune.

   - Scuzele mele cele mai sincere. Nu te-am mai văzut pe aici. Nu te-am recunoscut...

   - Te rog! spuse Laurel, întrerupând-o. E în regulă. Terminăm repede și apoi plec iar.

   Zâna părea îngrozită.

   - Sper că nu te-am insultat. Poți foarte bine să rămâi!

   Laurel se sili să îi zâmbească prietenos. Cu siguranță era o zână de primăvară nou, îngrijorată că va fi retrogradată din funcție.

   - O, nu, nu e vina ta. Sunt solicitată înapoi la postul meu.

   Ezită.

   - Ai putea... să-l informezi pe Yeardley că sunt aici? Trebuie să vorbesc cu el.

   - În camera ta? se interesă zâna, dornică să-i facă pe plac.

   - Exact, mulțumesc.

   Zâna făcu o plecăciune adâncă, mai întâi lui Laurel și apoi lui Tamani, după care se grăbi spre aripa profesorilor.

   Tamani avea o expresie ciudată în timp ce Laurel îl conduse în sus pe scări și pe coridor. Ea zâmbi când văzu literele ornate care îi compuneau numele pe ușa familiară din lemn de cireș. Apăsă clanța bine unsă - care nu avea încuietoare și nici n-ar fi avut nevoie de ea - și intră în cameră.

   Totul era exact așa cum îl lăsase ea, deși știa sigur că zânele intrau să șteargă praful în mod regulat. 

   Se uită la Tamani, care zăbovea în pragul ușii.

   - Intră! spuse ea. Ar fi trebuit să știi deja că nu mușc.

   El o privi, apoi clătină din cap.

   - Aștept aici.

   - Ba nu! spuse Laurel cu asprime. Când vine Yeardley va trebui să închid ușa ca să nu-i trezim pe ceilalți. Dacă nu ești înăuntr, vei rata toată conversația.

  Auzind-o, Tamani intră, dar lăsă ușa deschisă și se opri la distanță de un braț de tocul ei. Laurel clătină din cap cu tristețe și se duse să închidă ușa. Se opri cu mâna pe clanță și se uită la Tamani.

   - Am tot vrut să îmi cer cuze pentru felul în care m-am purtat mai devreme, începu ea încetișor.

   Tamani păru nedumerit.

   - La ce te referi? Ți-am spus, nu-mi pasă că Jamison dă vina pe mine, eu...

   - Nu la asta, spuse Laurel, uitându-se în jos la propriile mâini. La faptul că am profitat de rangul meu la teren. Că m-am răstit la tine și m-am purtat ca o încrezută.

   Laurel șovăi.

   - Dar totul a fost o minciună. Eu nu... nu gândesc așa. Știi asta - sper că știi. Și nici nu sunt de acord cu faptul că alte zâne gândesc așa. În fine, asta e o discuție fără sfârșit.

   Trase adânc aer în piept.

   - Ideea e că îmi pare rău. N-am vorbit serios.

   - E în regulă, mormăi Tamani. Am nevoie să mi se reamintească din când în când unde mi-e locul.

   - Tamani, nu! spuse Laurel. Nu cu mine. Nu pot schimba felul cum gândește restul Avalonului - nu pentru moment, cel puțin. Dar cu mine nu vei fi niciodată doar o zână de primăvară, spuse ea, atingându-i brațul.

   Ea o privi, dar numai o secundă, apoi ochii îi coborâră din nou în pământ și între sprâncene i se desenă o adâncitură.

   - Tam, ce e? Ce s-a întâmplat?

   El o privi în ochi.

   - Zâna de primăvară de jos n-a știut cine sunt. Știa doar că sunt cu tine și probabil a presupus că sunt și eu un Amestecător.

   Ezită.

   - Mi-a făcut o plecăciune, Laurel. Eu sunt cel care face plecăciuni. A fost ciudat. Cumva... cumva mi-a plăcut, recunoscu el. Timp de câteva secunde, n-am fost o zână de primăvară. Nu s-a uitat la uniforma mea de santinelă ca să mă pună imediat la locul meu. M-am simțit bine. Și rău în același timp, se contrazise el. M-am simțit de parcă...

   Cuvintele îi fură întrerupte de o bătaie ușoară în ușă.

  Laurel fu foarte dezamăgită că trebuiau să-și întrerupă conversație.

   - Cred că e Yeardley, spuse ea încet.

   Tamani încuviință și își reluă locul lângă perete.

   Laurel deschise ușa și fu invadată de o masă de mătase roz.

   - Mi s-a părut mie că te aud! chițăi Katia, cuprinzând-o cu brațele pe după gât. Și nu mi-a venit să cred. Nu mi-ai spus că te întorc așa de repede.

   - Nici eu n-am știut, spuse Laurel, zâmbind cu gura până la urechi.

   Era imposibil să nu zâmești în preajma Katiei. Purta o cămașă de noapte mătăsoasă, cu bretele, cu spatele foarte decoltat, ca să-i cuprindă floarea ce urma să apară într-o lună sau două. Își lăsase părul blond să îi crească până la umeri, lucru care o făcea să pară și mai tânără.

   - Nu contează, mă bucur că ești aici. Cât stai?

   Laurel zâmbi spășit.

   - Cred că doar câteva minute. Trebuie să sosească Yerdley și, după ce termin de vorbit cu el, mă întorc la poartă.

   - Dar e întuneric! protestăă Katia. Ar fi bine să stai măcar peste noapte.

   - În California e încă după-amiază, spuse Laurel. Chiar trebuie să ajung acasă.

   Katia zâmbi jucăuș.

   - Dacă trebuie...

   Se uită la Tamani, cu o urmă de flirt în privire.

   - Cine e prietenul tău?

   Laurel întinse mâna și-l apucă pe Tamani de umăr, trăgându-l ușor în față.

   - El e Tamani.

   Spre disperarea ei, aceta făcu imediat o plecăciune respectuoasă.

   - Ah! spuse Katia, dându-și imediat seama. Prietenul tău soldat de la Samhain, nu?

   - Santinelă, o corectă Laurel.

   - Da, da, spuse Katia, fără să insiste.

   O apucă de mâini și nici nu se mai uită la Tamani.

   - Acum vino încoace și spune-mi ce Dumnezeu ai pe tine!

   Laurel râse și îi dădu voie să-i pipăie material țeapăn al fustei de blugi, dar îi aruncă lui Tamani o privire care parcă-și cerea scuze. Nu că ar fi contat - el era din nou lipit de perete și își ferea privirea.

   Katia se trâni pe pat flecărind despre lucruri banale, petrecute la Academie de la plecarea lui Laurel cu o lună înainte, și Laurel zâmbi. Cu numai 1 an în urmă, nici nu și-ar fi putut închipui că Academia, necunoscută și intimidantă, avea să devină locul unde să râdă și să stea de vorbă cu o prietenă. Dar, la urma urmei, la fel se simțise și la școala de stat cu 2 ani în urmă.

   „Lucrurile se schimbă”, își spuse ea. „Și eu mă schimb.”

   Katia deveni deodată serioasă și îi atinse obrajii cu vârfurile degetelor.

   - Arăți din nou fericită, spuse Katia.

   - Serios?

   Katia încuviință.

   - Nu mă înțelege greșit, spuse ea în stilul ei politicos, a fost minunat că ai venit aici astă-vară, însă erai tristă. 

   Apoi tăcu o clipă.

   - Scuze, n-am vrut să fiu indiscretă. Dar ești din nou fericită. Mă bucur.

   Laurel nu spuse nimic. Era surprinsă. Oare chiar fusese tristă? Îi aruncă o privire lui Tamani, dar el nu părea să asculte.

   Se auzi o bătaie puternică în ușă și Laurel sări din pat și se grăbi să deschidă. Era Yeardley, înalt și impunător, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni lejeri legați cu șiret în talie. Avea brațele încrucișate la pieptul gol și, ca de obicei, nu purta încălțăminte.

   - Laurel, ai vrut să mă vezi?

   Vorbise pe un ton serios, dar privirea îi era caldă. După două veri în care lucraseră împreună, Laurel părea să-i fi devenit dragă. Nu că asta se vedea în numărul de teme pe care i le dădea. Era în primul rând un profesor sever.

   - Da, răspunse Laurel repede. Vă rog, intrați!

   Yeardley păși până în mijlocul camerei și Laurel se pregăti să închidă ușa.

   - Vrei să plec? întrebă Katia încet.

   Laurel se uită la prietena ei.

   - Nu... nu, nu cred, spuse Laurel, privind spre Tamani. Nu e chiar un secret. Nu aici, cel puțin.

   Tamani o privi în ochi. Avea chipul încordat și Laurel aproape se aștepta s-o contrazică, dar, după un moment, el întoarse capul și ridică din umeri. Laurel se răsuci spre Yeardley.

   - Am nevoie de un mod de a verifica... ăăă... anotimpul unei zâne.

   Laurel nu voia să folosească termenul „castă”. Nu în fața lui Tamani. Și, de preferat, niciodată.

   - Mascul sau femelă?

   - Femelă.

   Yeardley ridică din umeri cu nonșalanță.

   - Uită-te după floare. Sau după producția de polen în masculii din apropiere.

   - Și la o zână care nu a înflorit încă?

   - Poți să te duci în arhivă - e chiar la parter - și s-o cauți acolo.

   - Nu e aici, spuse Laurel. E în California.

   Yeardley miji ochii.

   - O zână între oameni? În afară de tine și de anturajul tău?

   Laurel încuviință.

   - Malefică?

   Zânele malefice erau încă un mister pentru Laurel. Nimeni nu vorbea de ele în mod direct, dar dedusese din frânturi de informații că toate locuiau într-o comunitate izolată aflată în apropierea uneia dintre porți.

   - Nu cred. Dar există... anumite îndoieli cu privire la istoricul ei, așa că nu putem fi siguri.

   - Și ea nu știe ce anotimp e?

   Laurel ezită.

   - Chiar dacă știe, nu o pot întreba.

   Yeardley pricepu în sfârșit.

   - Aha, înțeleg!

   Oftă și-și duse degetele la buze, meditând.

   - Nu cred că m-a mai întrebat cineva așa ceva vreodată. Pe tine, Katia?

   Katia clătină din cap și Yeardley continuă.

   - Noi ținem evidențe foarte exacte ale fiecărui vlăstar din Avalon, așa că problema e chiar unică. Dar trebuie să se poată face ceva. Ai putea tu să concepi o poțiune?

   - Credeți că sunt în stare? întrebă Laurel plină de speranță.

   - Cu siguranță nu, spuse Yeardley pe un ton cât se poate de pragmatic. Dar exercițiul nu duce mereu la succes, la urma urmei. Cred că ar fi bine pentru tine să începi să înveți principiile de bază ale fabricării. Și poți începe foarte bine de aici. O pudră de identificare, precum Cyoan, spuse el, referindu-se la o pudră simplă care distingea oamenii de ființele non-umane. Doar că ar trebui să-ți dai seama ce separă castele la nivel celular și mă tem că nu știu să se fi făcut cercetări în domeniul ăsta. Pur și simplu nu a fost nevoie de ele.

   - Dar membranele tilacoide? întrebă Katia încet. 

   Toți se întoarseră în același timp să se uite la ea.

   - Ce anume? întrebă Yeardley.

   - Membranele tilacoide, repetă Katia, un pic mai tare de data asta. Din cloroplaste. Membranele tilacoide ale Strălucitoarelor sunt mai eficiente. Ca să lumineze iluziile pe care le creează.

   Yeardley își lăsă capul într-o parte.

   - Serios?

   Katia încuviință.

   - Când eram mică, furam uneori împreună cu prietenele seruri fosforescente din lămpi și... ăăă... șe beam. Ne făceau să strălucim în întuneric, spuse ea, lăsând pleoapele în jos. Eu... am avut o prietenă zână de vară și a băut și ea cu noi într-o zi. Dar, în loc să strălucească doar o noapte, ea a strălucit timp de 3 zile. Mi-a luat ani întregi să-mi dau seama de ce.

   - Excelent, Katia! spuse Yeardley, cu o voce evident încântată. Aș vrea să discutăm asta mai în detaliu la curs săptămâna viitoare.

   Katia dădu din cap cu entuziasm.

   Yeardley se întoarse spre Laurel.

   - E un început. Concentrează-te asupra plantelor cu însușiri fosforescente, care ar putea demonstra prezența unei membrane tilacoide mai eficiente, și încearcă să obții aceeași reacție pe care o obții cu pudra de Cyoan. Eu voi lucra personal cu Katia aici, la Academie.

   - Și dacă nu e o zână de vară?

   - Atunci vei fi cu 25% mai aproape de scopul tău, nu?

   Laurel încuviință.

   - Trebuie să-mi notez toate astea, spuse ea, nevrând să recunoască în fața lui Yeardley că habar n-avea despre ce vorbise Katia.

   David avea însă să știe cu siguranță. Luă câteva cartonașe de pe biroul ei, unde - după vara trecută - personalul de deservire avea mereu grijă să fie destule, și se așeză lângă Katia. Aceasta îi dictă repede, și Laurel notă esențialul, sperând din tot sufletul că terminologia botanică era aceeași în Avalon și în lumea umană.

   - Experimentează oricând poți, iar eu și Katia vedem ce putem descoperi aici, spuse Yeardley. Mă tem că asta e tot ce pot să fac pentru tine deocamdată.

   Tăcu, zâmbindu-i aprobator.

   - Mă bucur să te revăd, Laurel!

   Înăbușindu-și dezamăgirea, Laurel îi zâmbi la rândul ei, și Yeardley părăsi camera, închizând ușa în spatele lui. După ce aproape făcuse o criză de isterie să ajungă aici, lui Laurel toată vizita i se părea complet neproductivă.

   - Ai auzit? spuse Katia cu voce scăzută, dar plină de entuziasm. O să lucreze cu mine personal! Fac parte din anturajul tău acu, adăugă ea, luând-o pe Laurel de mână. O să te ajut cu o poțiune care poate fi folosită în lumea oamenilor. Sunt atât de fericită!

   O apucă pe Laurel de umăr, o trase spre ea și o sărută pe amândoi obrajii, apoi țâșni spre ușă.

   - Data viitoare când vii, spuse ea, vârând din nou capul în cameră, să vii să mă vezi pe mine mai întâi, da?

   Apoi închise ușa în urma ei, lăsând camera tăcută și goală.

   - Ar trebui să ne grăbim, îi spuse Laurel lui Tamani, trecând pe lângă el fără să-l privească în față.

   Nu voia ca el să-i vadă descurajarea.

   Se întoarseră la poartă în tăcere. Se apropiară de cercul Am fear-faire al lui Jamison, toți alertați, însă Jamison nu se întrerupse din conversația domoală pe care o purta cu Shar. După câteva secunde, amândoi dădură din cap, apoi se uitară la Laurel și la Tamani.

   - Ai obținut vreo informație în cursul vizitei la Academie? o întrebă Jamison.

   - Încă nu, dar sper că în curând voi afla mai multe, răspunse Laurel.

   - Sunteți gata, atunci? întrebă Jamison.

   Cei 2 încuviințară, și Jamison întinse mâna spre poartă. În timp ce se deschidea, el se uită mai întâi la Shar și apoi la Tamani.

   - Vânătoreasa și Floarea sălbatică trebuie urmărite îndeaproape, dar nu e nevoie să vă absoarbă toată atenția. Cu siguranță ceea ce a mai rămas din hoarda lui Barnes caută ocazia potrivită să atace. Dacă aveți nevoie de ceva - întăriri, provizii, orice - nu vă sfiiți să cereți.

   - Vom avea nevoie de mai multe santinele, pentru Floarea sălbatică, spuse Tamani. 

   Aici, departe de Palat și de Academie, era din nou încrezător, vorbea cu ușurință și arborase o atitudine demnă.

   - Desigur, răspunse Jamison. Orice vă trebuie și chiar mai mult. Vom avea grijă ca Laurel să fie în siguranță, dar ea trebuie să rămână în Crescent City. Mai ales dacă vrem să vedem cum vor evolua evenimentele.

   Laurel se simți prost dându-și seama cât de mult sunau cuvintele lui Jamison a „Laurel va fi momeala”. Dar Tamani nu o dezamăgise niciodată până atunci și nu exista niciun motiv să creadă că avea s-o facă de acum încolo.

Capitolul 9

       Imediat ce poarta se închise, Tamani se întoarse spre Shar, sperând, cu îndoială în suflet, că vechiul lui prieten era bine.

   - Deci, ai aflat ce voiai?

  Shar clătină din cap.

   - Nu chiar. Dar probabil am primit ce meritam.

   „Nu te judeca așa de aspru”, gândi Tamani, dar nu spuse nimic. 

   Oricât de dificilă ar fi fost pentru Shar vizita în Japonia, Tamani avea convingerea că experiența nu era nici măcar pe jumătate atât de rea precum calvarul emoțional la care se supunea prietenul său după aceea.

   - Pe cine ai fost să vezi, Shar? întrebă Laurel.

   Shar nu-i răspunse. Tamani îi puse lui Laurel o mână pe șale și o îndemnă cu blândețe să meargă puțin mai repede. Nu era momentul să îl chestioneze pe Shar despre Hokkaido.

   Se opriră la marginea pădurii. Shar avea un zâmbet agățat în colțul gurii.

   - Grăbește-te! îl tachină el pe Tamani. Soarele va apune în curând, și tu mâine ai școală.

   Tamani își înghiți frustrarea. Ura cursurile, și Shar știa asta.

   - Data viitoare răspunde la nenorocitul ăla de telefon, bine? replică el acid.

   Shar duse mâna la tocul în care avea telefonul, dar nu spuse nimic.

   Urcară în decapotabilă, Tamani dădu înapoi pe alee și porni cu viteză mai mică decât la venire. Soarele urma să apună peste o oră, briza era răcoroasă și lângă el stătea Laurel. N-avea de ce să se grăbească.

   Merseră o vreme înliniște până când, în cele din urmă, Laurel întrebă:

   - Unde s-a dus Shar?

  Tamani pregetă. Nu era treaba lui să dezvăluie secretele lui Shar și, de fapt, nu avea voie să îi spună lui Laurel decât lucruri care ar fi ajutat-o să-și îndeplinească misiunea. Dar el prefera să considere această regulă o simplă preferință formulată ceva mai sever și, în plus, era foarte posibil ca Maleficele să aibă legătură cu apariția lui Yuki.

   - S-a dus s-o vadă pe mama lui.

   - În Hokkaido?

   Tamani încuviință.

   - De ce locuiește în Japonia? E santinelă acolo?

   Tamani clătină din cap cu un gest scurt, abia vizibil.

   - Mama lui e o Malefică.

   Laurel oftă.

   - Nici măcar nu știu ce înseamnă asta!

   - A fost alungată, spuse Tamani, încercând să găsească o modalitate mai bună de a se exprima, care să nu sune așa de dur.

   - Adică a fost trimisă în exil? Asta înseamnă să fii Malefică?

   - Nu... chiar.

   Tamani își mușcă buza de jos și oftă. De unde să înceapă?

   - A fost odată ca niciodată, începu el, amintindu-și că așa le plăcea oamenilor să își înceapă cele mai precise istorisiri, două curți de zâne. Rivalitatea lor era... complicată, dar în principiu avea la origine problema contactului cu oamenii. Una dintre curți manifesta o atitudine prietenoasă față de oameni, iar oamenii le-au numit zâne Benefice. Cealaltă căuta să-i domine, să îi înrobească, să îi chinuiască numai de plăcere, sau să îi omoare pur și simplu pentru a se distra. Acestea erau zânele Malefice. Cândva în trecut la curtea Beneficelor s-a produs o sciziune. Existau zâne care credeau că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru oameni este să-i lăsăm în pace. Erau, practic, izolaționiste.

   - Și nu așa trăiesc zânele acum?

   - Ba da, spuse Tamani. Dar pe atunci nu trăiau așa. Curtea Benefică a încheiat chiar tratate cu unele regate ale oamenilor, inclusiv Camelotul.

   - Dar tratatul n-a funcționat, nu? întrebă Laurel. Asta mi-ai spus la festival anul trecut.

   - O vreme a funcționat. Într-un fel, pactul cu Camelot a fost un mare succes. Cu ajutorul lui Arthur, Beneficele i-au alungat definitiv pe trolii din Avalon și practic le-au eliminat pe Malefice. Dar, în cele din urmă, lucrurile... au luat altă întorsătură.

   Pe Tamani îl deranja să se exprime așa de eufemistic, însă, când venea vorba de Malefice, era greu să se decidă unde începea o explicație și se termina alta. Și i-ar fi luat ore întregi să explice ce mersese prost în Camelot. Mai ales având în vedere că, până și în Avalon, povestea era suficient de veche ca nimeni să nu mai știe exact cum se petrecuseră lucrurile.

   Trebuia să se descurce cu ceea ce știa deja.

   - Faptul că trolii au pus stăpânire pe Camelot a fost luat drept dovada definitivă a teoriei că până și cele mai bine intenționate alianțe cu oamenii sunt menite să sfârșească prost. La putere au venit izolaționistele. Toate celelalte zâne au fost declarate Malefice.

   - Deci o parte din Curtea Benefică a devenit noua Curte Malefică?

   Tamani se încruntă.

   - Nu mai există o „curte” Malefică de mai bine de 1 mileniu. Dar atunci Titania a fost detronată, Oberon a fost încoronat ca rege de drept și decretul universal a proclamat că, pentru binele rasei umane, zânele îi vor lăsa pe oameni în pace pentru totdeauna. Toată lumea a fost convocată înapoi în Avalon, Oberon a creat porțile și, de atunci, am fost în cea mai mare parte a timpului izolați. Dar ideea că zânele trebuie să se amestece în treburile oamenilor - fie în scop binefăcător, fie de cucerire, mai apare uneori. Dacă cineva devine prea zelos în privința asta, este exilat.

   - În Hokkaido?

   Tamani încuviință.

   - Există un... lagăr, nu departe de poartă. Le trimitem acolo pentru că nu ne putem permite să provoace răscoale în Avalon, dar nu vrem nici să se amestece cu oamenii. Nu au un regat separat, dar toată lumea le spune Malefice.

   - Când a fost.... izgonită mama lui Shar?

   - Cu vreo 50 de ani în urmă, cred. Înainte să răsar eu.

   - 50?

   Laurel râse.

   - Câți ani are Shar?

   - 84.

   Laurel clătină din cap cu uimire.

   - N-o să mă obișnuiesc niciodată cu asta.

   - Ba da, spuse Tamani, înghiontind-o, atunci când și tu o să împlinești 80 de ani.

   - Deci de ce s-a dus Shar s-o vadă azi? Crede că Yuki e Malefică? Și la ce s-a referit când a spus Farmece?

   Tamani ezită. Intrau deja pe teritoriu instabil.

   - Treaba cu Farmecele stă în felul următor. E o nebunie totală, dar genul de nebunie care sună suficient de plauzibil ca să te atragă. Așa că ceea ce îți voi spune acum... Trebuie să înțelegi că nimeni nu crede în asta. Nimeni normal la cap, cel puțin. Iar în Avalon poți avea necazuri și nuai dacă menționezi așa ceva.

   Laurel se îndreptă de spate și își împreună mâinile în poală, și Tamani realiză că avertismenul lui nu reușise decât să-i trezească interesul. Uneori se comporta exact ca un om!

   - Hai să începem așa: te-ai întrebat vreodată de ce oamenii seamănă atât de mult cu noi?

   - Bănuiesc că nu m-am gândit exact în termenii ăștia, spuse Laurel zâmbindu-i, dar da, m-am întrebat. David spune că trebuie să fie vorba de evoluție convergentă, adică noi și zânele ocupăm... ăăă... nișe ecologice similare. Ca rechinii și delfinii, doar că... mai apropiate.

   Tamani își înăbuși o grimasă. Nu intenționase să-l aducă pe David în discuție.

   - Ei bine, Maleficele cred că noi ne-am făcut singuri asta, că, înainte de Farmece, nu semănam deloc cu oamenii. Că arătam mai degrabă ca niște plante.

   - Adică aveați pielea verde și lucrul de genul ăsta? întrebă Laurel.

   - Cine știe? Dar Maleficele cred că una din reginele lor antice, o zână de iarnă pe nume Mab, și-a folosit puterile ca să transforme întreaga rasă, să ne facă să semănpm mai mult cu oamenii. Unele cred că Mab ne-a îndeplinit astfel dorința de a ne integra mai bine în lumea umană. Alții cred că a fost o pedeapsă pentru că am încercat să trăim ca oamenii, ne-am îndrăgostit de ei și așa mai departe. Dar toți sunt de acord că un vlăstar care răsare lângă o așezare umană va semăna fizic cu oamenii care locuiesc acolo.

   - Deci o zână care se naște... adică, răsare în Japonia va semăna cu un japonez. Și atunci Shar s-a dus să vadă dacă nu cumva Yuki a evadat din... închisoarea Maleficelor?

   - Da, numai că Maleficele nu au voie să grădinărească, așa că în lagăr nu are cum să răsară o zână tânără. De peste 1000 de ani nicio zână nu a mai răsărit în afara Avalonului. Iar noi nu exilăm vlăstarele.

   - Stai, ce înseamnă că nu au voie să grădinărească?

   - Nu au voie să... se reproducă, spuse Tamani.

   Ar fi fost mult mai bine ca Laurl să nu fi pus întrebarea.

   - Și cum le pot opri? zise ea pornită.

   - Zânele de toamnă le dau ceva, spuse Tamani. Ceva care distruge capacitatea femelelor de a înflori. Dacă nu au flori, nu produc nici vlăstare.

   - Le mutilează? tresări Laurel cu ochii scânteind.

   - Nu e chiar mutilare, spuse Tamani neajutorat.

   - Nu contează! exclamă ea. Nimeni nu are dreptul să facă alegerea asta în locul lor!

   - Nu eu fac regulile, spuse Tamani. Și nu încercă să-i justific pe alții. Dar privește lucrurile din perspectiva lui Shar. Pentru că mama lui a fost mereu în secret o Malefică, Shar a învățat despre Farmece de mic. Printre altele, adăugă el misterios. Apoi mama lui a fost declarată Malefică și trimisă în Hokkaido. Astăzi i-am povestit despre o zână care vine din Japonia, locul în care le ținem pe Malefice. Faptul că Yuki pretinde că a răsărit în Japonia și se întâmplă să arate ca o japoneză nu dovedește că Farmecele sunt reale - ai văzut cât de diferite sunt înfățișările noastre după standardele umane - dar, în mintea lui Shar, e un indiciu în plus care o leagă de Malefice.

   - Deci, de ce nu mi-ai spus nimic de Malefice mai înainte, când a apărut Yuki?

   Opriră la primul semafor roșu din Crescent City și Tamani se întoarse spre Laurel.

   - Pentru că eu cred că Shar trage concluzii pripite. Maleficele sunt păzite foarte bine - și pe drept.

   Tamani tăcu, amintindu-și de singura dată când îl însoțise pe Shar la Hokkaido. Fusese înspăimântător să audă smintelile ieșite din gurile unor zâne ale căror ochi erau așa de limpezi și de inteligenți - conspirații, lumi secrete și povești de magie neagră clar imposibile.

   - Am văzut și eu lagărul. Există evidențe foarte precise ale tuturor celor care trăiesc acolo. O dată ce intri în el, nu mai ieși până mori.

   - Deci, dacă Yuki nu e Malefică, atunci ce e?

   - Asta trebuie să aflăm noi, spuse Tamani, privind din nou înainte. Ideea că există o zână sălbatică, fără nicio legătură cu Beneficele sau Maleficele... e ceva cu totul neașteptat. Dar nu văd nicio altă alternativă convingătoare.

   - Deci acum ce facem? întrebă Laurel, uitându-se la el.

   Privirea ei serioasă era deschisă, încrezătoare, ochii de un verde palid îi străluceau în lumina slabă a înserării. Tamani nu-și dădu seama când începu să se aplece spre ea, dar până la urmă își luă seama și se trase înapoi.

   Ceea ce aveau de făcut în continuare, presupunea implicarea lui Laurel, chiar dacă Tamani și-ar fi dorit s-o țină cu totul departe de lucrurile acestea.

   - Klea ți-a dat ocazia să te împrietenești cu Yuki. Să sperăm că poți afla mai multe.

   Laurel încuviință.

  - Să sperăm. Doar că ea nu pare să fie de acord cu planul Kleei. Am senzația că mă evită.

   - Mai încearcă! spuse Tamani, făcând tot posibilul să pară încurajator. Dar fii atentă! Încă nu știm de ce e în stare sau dacă nu cumva are de gând să-ți facă rău.

   Laurel se uită în poală.

   - Și gândește-te cum putem să-i descoperim casta, adăugă Tamani.

   Apoi, amintindu-și că Laurel nu suporta cuvântul - din motive pe care el bănuia că nu le va înțelege niciodată - se corectă:

   - Anotimpul, vreau să zic. Asta ar schimba mult situația. Măcar am ști ceva.

   - În regulă.

   Mașina intră pe aleea din fața casei lui Laurel. Ea se uită în sus la etaj, puse mâna pe mânerul portierei, apoi se opri.

   - Shar... e și el Malefic?

   Tamani clătină din cap.

   - Mama lui a încercat să îl educe în direcția asta, dar Shar nu a fost niciodată prea receptiv. Și, după ce a cunoscut-o pe tovarășa lui, Ariana, a fi alungat din Avalon a devenit pentru el o perspectivă complet inacceptabilă. Ariana și vlăstarul lor, Lenore, sunt toată viața lui. Lui Shar i se pare că niciun preț nu e prea mare pentru siguranța lor - sau pentru siguranța Avalonului. Chiar dacă asta înseamnă că propria lui mamă trebuie să trăiască și să moară în exil.

   - Mă întrebam doar, șopti ea.

   - Laurel! spuse Tamani, prinzând-o de încheietură înainte ca ea să se îndepărteze prea mult.

   Și-ar fi dorit s-o tragă mai aproape de el, s-o ia în brațe și să uite de orice altceva. Mâinile îi tremurară de dorință și se sili să le potolească.

   - Mulțumesc că ai venit cu mine azi. Fără tine n-am fi intrat în Avalon.

   - A meritat? întrebă ea, lăsându-și încheietura moale în mâna lui. N-am aflat nimic. Am sperat... am crezut că Jamison va ști ceva.

   Se uită la el, și în privire i se citea acum decepția pe care o simțise toată seara.

   Tamani înghiți sec. Nu-i plăcea deloc s-o dezamăgească.

   - Pentru mine a meritat, spuse el încet, cu privirea pironită asupra mâinilor lor, atât de apropiate una de alta. 

   Nu voia să-i dea drumul. Dar, dacă n-o făcea, în câteva secunde ea avea să-și tragă discret mâna, și ar fi fost mai rău. Își sili degetele să se desfacă și privi cum brațul ei cade pe scaun. Măcar așa era alegerea lui.

   - În plus, adăugă el, încercând să pară încrezător, a fost bine că Jamison a aflat de Yuki și de Klea. Shar e... cam independent. Îi place să-și dea singur seama cum stau lucrurile înainte să transmită informațiile mai departe. Așa e el, încăpățânat.

   Tamani se lăsă pe spate în scaunul șoferului, cu un braț sprijinit pe volan.

   - O să te salut pe coridoare de săptămâna viitoare, spuse el zâmbind.

   Apoi porni în trombă și se îndepărtă în viteză de casa lui Laurel, rezistând impulsului de a privi înapoi.

   Intrat în apartamentul lui gol nu se obosi să aprindă lumina, ci stătu în tăcere, în lumina crespuculului, până când soarele apuse și în cameră se întunecă de-a binelea. Își impuse să nu se gândească la ce avea să facă Laurel în weekendul acela. 

   Se sili să se ridice din nou în picioare și se duse la fereastra care dădea înspre șirul de copaci din spatele blocului. Jamison îi spusese să aibă încredere în instinctul lui și așa avea de gând să facă. 

   Cu câteva zile în urmă o urmărise pe Yuki până la căsuța în care presupunea că locuiește. Detașamentele care aveau s-o supravegheze non-stop urmau să ajungă abia peste o zi sau două. Asta însemna că avea să doarmă foarte puțin la noapte, pentru că, momentan, trebuia s-o supravegheze el însuși.

Capitolul 10

      - E foarte ciudat, spuse David.

   Stăteau pe patul lui Laurel, discutând despre vizita ei în Avalon și nedând atenție manualelor împrăștiate în jur.

   - Nu-i așa? Nu știu de ce, am presupus că excomunicarea din motive de credință e o metodă tipic omenească. Ceea ce mie personal mi se pare o mare ironie.

   David râse.

   - Eu mă gândeam mai degrabă la cum au fost încălcate legile fizicii când Shar a străbătul un spațiu de câteva mii de kilometri în, să zicem, două secunde.

   - Avem abordări diferite, spuse Laurel, experiindu-i comentariul cu un zâmbet. Deci, ai aflat ceva despre membrana de care vorbea Katia?

   - Cred că da, spuse David.

   Apoi, pe un ton glumeț, adăugă:

   - Tu?

   - Posibil. Din ce am citit pe net, în membrana tilacoidă se află cloroplastele. Deci acolo lumina solară este transformată în energie.

   - Înseamnă că avem același răspuns, zise David zâmbind. Deci prietena ta Katia a spus că, la zânele de vară, membrana tilacoidă e mai eficientă. Adică, bănuiesc, produce mai multă energie din mai puțină lumină solară.

   - Probabil pentru că magia lor folosește lumina, spuse Laurel.

   - Și Katia a descoperit asta pentru că ea și prietenele ei au băut, cum ar veni, lichidul din tuburi fosforescente, corect? întreb David fără să-și ascundă amuzamentul.

   - Cam așa, spuse Laurel, dându-și ochii peste cap.

   - Mi-aș dori să pot face și eu așa ceva.

   Laurel ridică o sprânceană.

   - Nu, pe bune! spuse David. Îți poți imagina ce tare ar fi? De exemplu, de Halloween ai putea să le dau copiilor un punci fosforescent înainte să plece la colindat și ar fi în siguranță.

   - Am vaga impresie că nu la siguranța copiilor te-ai gândit la început, spuse Laurel.

   - Păi, cred că ar fi la fel de amuzant să apari brusc din spatele unui copac noaptea, strălucind într-un verde ciudat.

   - Asta sună mai plauzibil.

   Laurel se uită în jos la notițele pe care i le dictase Katia. 

   - Se pare că, dacă fac rost de o mostră de celule și le tratez cu o substanță fosforescentă, aș putea observa cât timp continuă celulele să strplucească și aș putea exclude Vara relativ repede.

   - Nu red că va fi așa de ușor, spuse David, rostogolindu-se pe burtă și apropiindu-se cu capul de ea. Prietena Katiei a continuat să strălucască pentru că era în viață, așa că membrana tilacoidă a procesat soluția fosforescentă. Dacă ai avea o mostră, celulele n-ar mai fi vii și în dezvoltare. Ar trebui să găsești o metodă să menții mostra în viață. Sau să testezi direct pe pielea lui Yuki.

   - Mă îndoiesc că Yuki va fi de acord, spuse Laurel cu jumătate de gură.

   Amândoi se lăsară pe spate în pat și tăcură o vreme.

   - Poți păstra florile proaspete în vază dacă le adaugă apă cu zahăr, nu-i așa?

   David ridică din umeri.

   - Așa mi se pare.

   - Iar când am fost aruncați în râul Chetco de trolii lui Barnes, Tamani m-a oblojit și m-a pus sub o lumină care m-a ajutat să mă vindec. Era ca un fel de... lumină solară la purtător. Dar dacă aș reuși, fără să fiu observată - Laurel căltină din cap, încercând să nu-și facă griji de pe acum - să iau o mică mostră de la Yuki? Aș putea s-o pun într-o soluție de apă cu zahăr și apoi s-o expun la lumina aceea specială. Crezi că ar fi suficient ca s-o mențin în viață?

   - Poate. Nu știu, dacă ar fi fost vorba de o plantă obișnuită, aș fi sceptic, dar zânele sunt cea mai evoluată formă de vegetație, nu?

   Laurel încuviință.

   - Și lumina aia e magie creată tot de zâne, așa că ar putea fi suficientă. Tu poți s-o reproduci?

   - Nu, e o chestie foarte, foarte avansată. Dar cred că Tamani poate să-mi aducă una.

   - Poți să faci chestia aia fosforescentă?

   Laurel dădu din cap.

   - Cred că da.

   - Și îmi promiți că o să bei puțin într-o seară ca să strălucești în întuneric?

   Laurel rămase cu gura căscată.

   - Nu!

   - Te rog! Ar fi minunat.

   David se ridicase în genunchi și își împreunase mâinile cu fervoare.

   - Eu aș face-o, dacă aș putea.

   - Nu.

   - Haide!

   - Nu!

   David o înghionti în coaste.

   - Ai fi drăguță. Ca un înger strălucitor.

   - Probabil aș arăta radioactivă. Nu, mersi!

   David o apucă și o țintui sub el, apoi începu s-o gâdile până când Laurel icni după aer.

   - Încetează!

   El își luă mâinile și se trânti lângă ea.

   - Ești uimitoare, spuse, dându-și o șuviță de păr de pe frunte.

   - Și tu la fel.

   El își încreți nasul și clătină din cap.

   - Cine știe? În curând o să te saturi de mine și o să mă dai la o parte.

   Zâmbea, dar vocea lui ascundea o notă de seriozitate.

   - N-o să mă satur niciodată de tine, David, spuse Laurel încet.

   - Sper că nu, răspunse el, îngropându-și fața în gâtul ei. Pentru că altfel mă tem că eu o să mă satur fără scăpare de viața asta banală de om.

      Luni, Laurel îl căută pe Tamani imediat ce ajunse la școală. 

   Se întreba ce făcuse tot weekendul, mai ales după noile descoperiri. Și era nerăbdătoare să afle dacă Tamani îi putea face rost de globul de lumină. Avea nevoie de câteva zile ca să producă substanța fosforescentă, dar spera să fie gata să-și testeze noua teorie pe ea însăși în următoarele două săptămâni.

   Tocmai la timp ca să folosească o bucată din floarea ei.

   Descoperise mica umflătură după ce ieșise din duș și simțise o furnicătură familiară când își scuturase părul pe spate. Era destul de devreme, dar vara fusese mai caldă decât de obicei și Mama Natură părea nerăbdătoare să se îndrepte spre toamnă. Aerul se răcise și frunzele începeau deja să-și schimbe culoarea. Ceața de sezon se lăsase deja și diminețile timpurii erau de-a dreptul întunecoase. Iar Laurel era afectată de vreme la fel ca orice altă plantă din Crescent City.

   Se așteptase, într-adevăr, ca floarea să-i apară devreme, însă niciodată umflătura nu mai începuse să crească în septembrie. Se ridicase și se uitase la reflexia ei în oglindă.

   - O luăm de la capăt, șopti ea.

   Nu că ar fi avut vreun motiv să șoptească. Floarea era un secret pe care îl păstra față de restul lumii, dar nu și față de familie.

   Laurel nu-l văzu pe Tamani printre elevii care mișunau pe holuri, însă David o aștepta lângă dulapuri.

   - Mă bucur să te văd! spuse ea, trăgându-l aproape într-o îmbrățișare caldă.

   El îi prinse obrazul în mână, apoi, cu degetul mare, îi dădu la o parte o șuviță de păr din ochi și îi ridică bărbia. Laurel zâmbi, atincipând un sărut.

   - Hei, Laurel!

   Se întoarseră amândoi și-l văzură pe Tamani făcându-le cu mâna și zâmbind larg în timp ce trecea pe lângă ei - probabil satisfăcut că le întrerupsese manifestarea publică de afecție. Laurel îl urmări îndepărtându-se și își dădu seama că nu numai ea și David îl însoțiseră cu privirea.

   Pe cealaltă parte a coridorului, Yuki se uita și ea după el, cu o expresie ciudată, aproape melancolică.

   - Ciudat! spuse Laurel încet.

   - Mie-mi spui! mormăi David, cu privirea ațintită asupra spatelui lui Tamani.

   - Nu el, spuse Laurel, apucându-l cu fermitate de braț. Yuki.

   David privi scurt spre Yuki, care se întorsese cu fața la dulapul ei și scotea niște cărți de pe raftul de sus.

   - Ce-i cu ea?

   - Nu știu. S-a uitat ciudat la el.

   Laurel tăcu.

   - Ar trebui să mă duc să vorbesc cu ea. Încă se presupune că mă străduiesc să ne împrietenim. Un mod mai frumos de a spune „s-o spionez”, adăugă ea în șoaptă.

   David încuviință din cap și ea dădu să plece. Se opri doar o clipă ca să-l strângp de mână, apoi se grăbi spre Yuki.

   - Hei, Yuki! spuse Laurel, crispându-se la auzul falsei veselii din propria-i voce.

   Felul în care Yuki coborî privirea îi dădu de înțeles lui Laurel că și ea îi simțise prezența.

   - Bună! spuse ea politicos.

   - Nu prea am vorbit, spuse Laurel, încercând să găsească ceva relevant de spus. Voiam să te întreb dacă ești bine.

   - Sunt în regulă, spuse Yuki, parcă prost dispusă.

   - Atunci, spuse Laurel, simțindu-se cea mai stupidă ființă din lume, dă-mi de știre dacă potă să te ajut cu ceva, bine?

   Privirea lui Yuki scăpără. Se dădu lângă perete, din calea șuvoiului de elevi, și o trase pe Laurel cu ea.

   - Uite ce e, doar pentru că Klea a hotărât să-ți ceară ajutorul, nu înseamnă că eu chiar am nevoie de el.

   - Nu-i nicio problemă din partea mea, spsuse Laurel cu sinceritate, punându-și o mână pe umărul lui Yuki. Eu eram complet pierdută în clasa a X-a. Îmi imaginez că te simți la fel.

   Yuki se uită urât la ea și Laurel simți cum i se usucă gura. Zâna cea sălbatică se scutură de sub mâna ei.

   - Sunt bine. Sunt mare și mă pot descurca singură. Nu am nevoie de îndrumările tale și cu siguranță nu am nevoie de mila ta!

   Apoi se întoarse pe călcâie și porni pe coridor.

   - Măi să fie, zise ea cu voce tare, a mers strună!

   Totul se petrecu la fel și a doua și a treia zi, aproape până la virgulă.

   - Serios, cred că mă urăște, îi șopti Laurel lui Tamani mai târziu în cursul săptămânii, în timp ce doamna Harms preda despre războiul din 1812. Nu i-am făcut nimic!

   - Trebuie să-ți rafinezi puțin abilitățile sociale, spuse Tamani zâmbind.

   - Dar oare merită efortul? Chiar crezi că o să se deschidă în fața noastră?

   - N-ai auzit niciodată de zicala „ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape”?

   - Nu știm sigur că Yuki ne e dușman.

   - Nu, recunoscu Tamani, categoric nu știm. Dar, oricare ar fi situația, trebuie s-o ținem aproape.

   - Și eu ce să fac? M-am oferit s-o ajut și ai văzut cât de bine a mers.

   - Serios, Laurel, spuse Tamani cu voce blândă, dar cu o nuanță de dojană în glas. Ție ți-ar plăcea cineva care ar veni brusc la tine și te-ar lua de sus?

   Laurel trebui să admită că Tamani avea dreptate.

   - Nu știu ce altceva să fac.

   Tamani ezită, aruncă o privire spr doamna Harms, apoi se aplecă mai tare spre ea.

   - De ce nu mă lași pe mine să încerc?

   - Să încerci... să te împrietenești cu ea?

   - Sigur. Avem multe în comun. Mă rog, mai multe decât știe ea. Dar suntem amândoi străini și nou-veniți în Crescent City. Și, spuse el, ridicând din sprâncene, trebuie să recunoști că sunt un bărbat chipeș și charismatic.

   Laurel se uită la el și nu zise nimic.

   - În plus, acum te salut pe coridoare.

   Asta era adevărat. De vreo 3 ori pe zi și de obicei exact în momentul când se săruta cu David.

   - Într-adevăr, spuse Laurel sec.

   - Deci mă împrietenesc și cu tine, și cu ea și, după câteva săptămâni, drumurile voastre se pot intersecta, asta e tot ce spun.

   - S-ar putea să meargă, fu ea de acord, bucuroasă în sinea ei că avea o scuză să scape de conversațiile stânjenitoare cu Yuki.

   - Și, în plus, nu am nicio legătură cu Klea - din câte știe ea, cel puțin. S-ar putea să am mai mult noroc să aflu diferite chestii de la ea.

   Laurel nu-și putea imagina că Tamani n-ar fi reușit să obțină exact informația pe care o dorea. Se lăsă pe spate în scaun și ridică din umeri.

   - Poți s-o iei în primire.

      Tamani trase mașina lângă Yuki, care mergea pe trotuar înspre căsuța unde părea să-și petreacă tot timpul cât nu era la școală. Văzând că nu ridică privirea, îi strigă:

   - Vrei să te duc cu mașina?

   Ea se întoarse, cu ochii mari, strângând cărțile la piept. Îl recunoscu imediat, dar lăsă repede privirea în jos și clătină din cap aproape imperceptibil.

   - Ei, haide! spuse Tamani, zâmbind jucăuș. Nu mușc... prea tare.

   Ea îl privi cu intensitate.

   - Nu, mulțumesc!

   - Bine, spuse el după 1 minut. Cum dorești.

   Mări viteza, depășind-o, apoi viră spre marginea drumului. Coborî din mașină exact când Yuki ajunse lângă el, privindu-l nedumerită.

   - Ce faci?

   Tamani închise portiera.

   - N-ai vrut să te duc cu mașina, așa că m-am gândit că e o zi tocmai bună de plimbare.

   Ea se opri.

  - Îți râzi de mine?

   - Nu trebuie neapărat să mergi alături de mine, dar altfel bănuiesc că o să arăt extrem de ciudat vorbind singur. 

   Tamani se întoarse și o porni în pas relaxat. Numără agale în minte până la 10 și, când ajunse la 9, auzi scrâșnet de pietriș. Yuki îl prindea din urmă.

   - Îmi pare rău, spuse ea când ajunse lângă el. Nu vreau să fiu neprietenoasă, doar că nu cunosc încă pe nimeni. Și nu accept să mă urc în mașina unui străin.

   - Eu nu sunt un străin, spuse Tamani, căutându-i privirea șovăitoare. Am fost probabil prima persoană pe care ai întâlnit-o la școală.

   Aici chicoti.

  - În afară de Robinson, desigur.

  - Nu mi s-a părut că m-ai remarcat, spuse Yuki precaută.

   Tamani ridică din umeri.

   - Recunosc că mă concentrasem destul de tare să pricep ce spun oamenii de aici. Toți vorbesc ciudat, de parcă ar avea ghemotoace de vată în gură.

   Yuki râse pe față și Tamani profită de ocazie ca s-o studieze. Era chiar foarte drăguță atunci când nu se uita în pământ și i se vedeau ochii verzi frumoși. Avea și un zâmbet plăcut - încă un lucru pe care nu-l văzuse la ea.

   - Eu sunt Tam, apropo, spuse el, întinzându-i mâna.

   - Yuki.

   Ea se uită la mâna lui un moment, apoi i-o apucă șovăitoare. El o ținu un pic mai mult decât ar fi trebuit, încercând să mai obțină un zâmbet.

   - Nu ai... un elev de aici la care să stai și care să meargă cu tine? o întrebă Tamani în timp ce se întorceau și porneau mai departe pe trotuar. Nu asta înseamnă să faci parte dintr-un schimb de experiență?

   - Ăă...

   Ea își dădu cu nervozitate părul după ureche.

   - Nu chiar. Sunt un caz mai special.

   - Deci cu cine locuiești?

   - Locuiesc singură în majoritatea timpului. Adică nu singură singură, se corectă ea grăbit. Vreau să spun că gazda mea, o cheamă Klea, mă sună în fiecare zi și vine pe la mine tot timpul. Doar că e plecată mult timp cu serviciul. Dar nu le spune celor de la școală, adăugă ea, părând aproape uluită că îi dezvăluise așa ceva. Ei cred că Klea stă acasă mai mult timp.

   - Stai liniștită, nu le spun, zise Tamani pe un ton intenționat impasibil. 

   Îi supraveghease casa și știa că Klea nu pusese piciorul acolo de mai bine de-o săptămână.

   - Câți ani ai?

   - 16, răspunse ea imediat.

   „Nicio ezitare.”

   Dacă mințea, se pricepea foarte bine s-o facă.

   - Te simți singură?

   Ea tăcu, mușcându-și buza de jos cu dinții.

   - Uneori. Dar în majoritatea timpului îmi place. Nu-mi spune nimeni când să mă duc la culcare sau la ce să mă uit la televizor. Majoritatea adolescenților ar da orice să aibă atâta libertate.

   - Eu cu siguranță aș da, spuse Tamani. Unchiul meu a fost mereu destul de strict. Dar, cu cât cresc, cu atât îmi acordă mai multă libertate.

   Yuki coti fără să-și dea seama pe aleea care ducea spre casa ei.

   - Aici e? întrebă Tamani.

   Nu că ar fi avut nevoie să întrebe. Știa căsuța pe de rost. Era acoperită de iederă și avea în spate un mic dormitor, iar sufrageria pornea chiar de la ușa din față. Știa că așternuturile ei erau mov și că avea pe pereți poze cu vedete pop tăiate din reviste. Mai știa și că nu-i plăcea chiar atât de mult să fie singură pe cât pretindea și că petrecea mult timp cu fața în sus pe pat, uitându-se în tavan.

   Ceea ce ea nu știa era faptul că, atât timp cât avea să locuiască în Crescent City, n-avea să mai fie niciodată singură acasă.

   - Ăă... da, spuse ea repede, speriată, de parcă nu-și dăduse seama cât de departe merseseră.

   - Atunci te las, spuse Tamani, nevrând să sară calul de la prima discuție.

   Făcu semn cu degetul mare înspre drumul de pe care veniseră.

   - Mi-am lăsat mașina cam singurică nițel mai sus.

   Ea zâmbi din nou, scoțând la iveală o gropiță în obrazul drept care îl luă pe Tamani prin surprindere. Nu erau neapărat excepțional de rare printre zâne, însă, dată fiind simetria înnăscută a fețelor lor, a avea doar una, pe o singură parte, era destul de neobișnuit. Nu se putu abține să nu-i răspundă la zâmbet. Chiar părea o puștoaică drăguță. Și spera că nu e doar prefăcătorie.

   - Deci, spuse el, retrăgându-se încet cu spatele, dacă mâine te salut, mă saluți și tu?

   Ea nu răspunse și pasul lui șovăi puțin.

   - De ce faci asta, Tam? întrebă ea după o pauză lungă.

   - Ce anume? întrebă Tamani, oprindu-se.

   - Asta, spuse ea, arătând la ei 2.

   El făcu tot posibilul să pară jucăuș, dar și timid.

   - Am mințit, spuse cu grijă. Te-am remarcat din prima zi.

   Ridică din umeri și se uită la picioare.

   - Te-am observat imediat. Doar că mi-a luat ceva timp să-mi fac curaj să-ți vorbesc.

   Se uită în sus la ea, îi observă chipul încordat și știu, înainte ca ea să răspundă, că o convinsese.

   - Bine, spuse ea încet, o să te salut.

Capitolul 11

         Laurel se uită la propria  imagine în oglindă, încercând să hotărască dacă umflătura de pe spate era așa de mare cum i se părea ei sau dacă exagera ea. În cele din urmă, își lăsă pur și simplu părul pe spate și speră că totul avea să fie bine.

    David se dusese mai devreme la școală la o întrunire a Societății Elevilor Eminenți și Laurel hotărî să meargă pe jos ca să se poată întoarce cu el după ore. Se uită la ceas, apoi se grăbi să coboare la parter ca să aibă timp. În drum spre ieșire, luă un măr din coșul cu fructe care se afla mereu pe blatul din bucătărie, le strigă un „la revedere” grăbit părinților ei și ieși în fugă în lumina matinală a soarelui.

   - Vrei să te duc cu mașina? auzi o voce exact în clipa când decapotabila lui Tamani opri lângă ea.

   Laurel pregetă. Erau prieteni. Practic, nu era nimic rău în a merge cu el cu mașina. Pe de altă parte, el își exprimase clar intențiile și ea nu voia să-l încurajeze sau, mai rău, să-l inducă în eroare, așa cum făcuse fără să vrea cu 1 an în urmă. Și totuși, mersul într-o decapotabilă era la fel de energizant ca mersul pe jos și, într-un anumit sens, chiar mai relaxant - lui Laurel îi plăcea nespus să simtă vântul pe față.

   - Mersi, spuse ea, zâmbind, deschizând portiera și urcând în mașină.

   - Cum merge cu Amestecatul? întrebă Tamani când parcarea școlii apăru la orizont.

   - Aproape am terminat de maturat a doua tranșă de lichid fosforescent, spuse Laurel. Merge încet, dar sunt apoape sigură că de data asta am reușit.

   - Atunci ne-am sincronizat. Ți-am adus un cadou, spuse Tamani, dându-i un pachețel înfășurat în pânză.

   Laurel își dădu seama după dimensiune și formă că era sfera luminoasă pe care o ceruse.

   - Mulțumesc! Sper să înfloresc mâine și să începem să punem lucrurile cap la cap.

   - Nu ezita să-mi ceri orice îți trebuie, spuse el. Însă, mă întrebam, oare chiar trebuie să faci experimentul pe o zână vie mai întâi? Deocamdată, dacă înțeleg bine, vrei să încerci să ții celulele în viață și să testezi substanța fosforescentă pe ele. N-ar fi mai bine să le faci pe rând? Dar să nu crezi că-ți dau eu sfaturi despre cum să fii o Amestecătoare, adăugă el repede.

   - Nu, ai dreptate, spuse Laurel cu jumătate de gură, amintindu-și cum David o implorase să bea substanța fosforescentă. Doar că nu pot să apar la școală strălucind, pricepi?

   - Păi, poate că nu va fi nevoie. e aproape weekend. N-a spus Katia că chestia aia se duce peste noapte? Și, dacă o bem amândoi, am putea vedea dacă există vreo diferență între zânele de primăvară și cele de toamnă.

   - Poate, spuse Laurel, distrasă. Încă nu știu dacă e o idee bună să bem chestia aia, dar poate s-o aplicăm direct...?

   Fraza îi rămase în aer, căci Laurel se gândea la diferite moduri de a-și testa teoriile.

   - Laurel!

   Ea deveni din ou atentă.

   - Ce-i?

   El râse.

   - Te-am strigat de vreo 3 ori.

   Se aflau în parcare. O mulțime de elvi își croiau drum printre mașinile parcate, îndreptându-se spre clădirea școlii. Șerpuiau în jurul mașinii lui Tamani, și Laurel îi simțea foarte aproape, dat fiind că nu-i despărțea de ei nicio capotă.

   - Ascultă-mă! spuse Tamani, smulgând-o din gândurile ei. De fapt, voiam să-ți vorbesc și despre Yuki.

   - Ce-i cu ea? întrebă Laurel.

   - Am inițiat... primul contact, cred. Am condus-o ieri acasă.

   - Aha! bine, bine! spuse Laurel, simțindu-se ciudat de expusă în decapotabila lui Tamani în parcarea școlii.

   Se uită la ușile de la intrare și îl văzu pe David așteptând-o în capul scărilor. Probabil ieșise mai devreme de la întrunire. Se uita la mașină și, după un moment, se îndreptă spre ei, parcurgând repede distanța care-i despărțea.

   - O să insist și să sperăm că va deveni mai prietenoasă...

   Tamani lăsă fraza în aer și privirea i se aspri pe deasupra capului lui Laurel.

   Laurel se întoarse și dădu cu ochii de David, care avea pe chip un zâmbet încordat.

   - Să te ajut? întrebă el, deschizând portiera.

   - Sigur, mulțumesc! spuse Laurel, luându-și geanta pe umăr și coborând.

   - N-am știut că aveai nevoie să te ia cineva cu mașina, spuse David, uitându-se când la ea, când la Tamani. Puteai să mă suni.

   - Tu aveai o întrunire, spuse Laurel, ridicând din umeri. M-am gândit că putem merge amândoi spre casă după-amiază, așa că am plecat pe jos.

   - Iar eu treceam, întâmplător, pe acolo, spuse Tamani pe un ton nepăsător.

   - O, da, sunt sigur, spuse David, punându-și un braț pe după umerii lui Laurel și trăgând-o ușor de lângă mașină.

   - Laurel! strigă Tamani. Deci, chestia aia? Poate weekendul următor?

   Rosti cuvintele pe un ton atât de insinuant încât David înghiți momeala.

   - Ce chestie? întebă el, cu o voce vizibil încordată.

   - Nimic, spuse Laurel încet, pășind între ei 2 și sperând că, dacă nu se puteau vedea, vor înceta să se mai înțepe. Tamani o să-mi dea o mână de ajutor la... chestia aia despre care am vorbit. Să testez... substanța.

   - Nu trebuia să învățăm pentru SAT weekendul ăsta? întrebă David, părând dezamăgit.

   - Cred că Laurel are probleme mai mari decât examenele voastre, replică Tamani.

   - Ei, hadeți! șuieră Laurel, uitându-se urât la amândoi. Ce-i asta?

   David își încrucișă brațele la piept cu un aer vinovat, iar Tamani adoptă o atitudine de copil prins cu mâna în borcanul cu fursecuri. Laurel se uită de la unul la altul și coborî vocea.

   - Uite ce este, se petrec o mulțime de chestii și a face pe dădac e ultimul lucru de care am nevoie. Așa că terminați odată, da?

   Fără să mai spună altceva, trânti portiera și se îndreptă cu pas rapid spre școală.

   - Laurel, așteaptă! strigă David.

   Dar ea nu-l așteptă.

   El o ajunse din urmă la dulapurile lor, așezate unul lângă altul.

   - Laurel, îmi pare rău. M-am... m-am înfuriat când te-am văzut cu el. A fost o prostie.

   - Da, a fost, răspunse Laurel.

   - Doar că... nu-mi place că e aici. Mă rog, era în regulă înainte, dar acum te salută mereu când suntem împreună și se oferă voluntar pentru sesiuni de studiu...

   Zâmbi cu sfială.

   - Dacă îți amintești, așa te-am cucerit și eu cândva.

   - Nu e același lucru, spuse Laurel, închizându-și dulapul. Acum e vorba de ceva important și nu îmi arde să-ți menajez ție egoul.

   - Nu e vorba de mine, spuse David defensiv. Amândoi știm că Tamani vrea să-ți fie ceva mai mult decât o simplă santinelă. Cred că e de înțeles dacă sunt puțin supărat din cauza asta.

   - Da, corect, se răsti Laurel la el. Dacă nu ai încredere în mine, chiar e de înțeles.

   Se întoarse și se îndreptă spre prima oră de curs, refuzând să se uite în urmă.

      - Băieții ăștia sunt imposibili! pufni Laurel, trântindu-și rucsacul pe podea, lângă casa de marcat din magazinul mamei ei.

   - Ah, asta spun și eu de-o viață, îi răspunse aceasta zâmbind.

   Laurel nu putu să nu-i întoarcă zâmbetul, chiar dacă dădu ochii peste cap.

   - Deci, să înțeleg că te ascunzi de sus-numiții băieți? o întrebă mama ei. Și planul tău include cumva și ceva muncă manuală?

   - Întotdeauna îmi face plăcere să te ajut la magazin, mamă.

   De când își rezolvaseră problemele cu 1 an în urmă, Laurel începuse să-și ajute mama în magazin mai mult decât îl ajuta pe tatăl ei în librăria de alături. Mama avea acum un angajat cu jumătate de normă, astfel că le era mai dificil să vorbească deschis, dar, în mijlocul zilei și al săptămânii, magazinul era doar al lor.

   - Care-i sarcina? întrebă Laurel.

   - Am două cutii cu marfă nouă, spuse mama ei. Dacă lucrăm împreună, putem să le sortăm și să discutăm în același timp.

   - S-a făcut.

   O vreme lucrară în liniște, apoi mama ei abordă, în cele din urmă, subiectul.

   - Deci... David nu-și mai îndeplinește cum trebuie atribuțiile de prieten?

   - Oarecum, murmură Laurel. Nu chiar, doar că nu face față foarte bine anumitor lucruri. Ți-am povestit despre Tamani, nu?

   - Da, zise mama ei, zâmbind cu înțeles, dar am bănuit că erau mai multe de spus.

   - Da, ar fi. Tamani a început să se vâre puțin între noi. Și David e gelos.

   - Are vreun motiv?

   Laurel se gândi, nesigură de răspunsul corect.

   - Știu eu?

   - Asta e o întrebare?

   Râseră amândouă, și Laurel simți cum, în timp ce îi împărtășea mamei toată povestea, o greutate tangibilă i se lua de pe umeri.

   - Mi se pare că te-ai apărat destul de bine, spuse mama ei și, după o pauză, adăugă: V-ați despărțit?

   - Nu! răspunse Laurel vehement.

   - Deci ești încă fericită cu el?

   - Da! insistă Laurel. E un tip nemaipomenit. A avut doar o zi proastă. Nu te desparți de cineva din cauza unei zile proaste. E cu nervii la pământ din cauza lui Tam...ani, continuă ea. 

   Se obișnuise prea tare să-i audă la școală numele prescurtat.

   - Dar îl placi și pe Tamani?

   - Nu știu, șopti Laurel. Adică, da, îl plac, dar nu așa cum îl plac pe David. 

   Laurel își lăsă capul pe umărul mamei, simțindu-se mai bulversată ca niciodată.

   - Îl iubesc pe David. A fost alături de mine în toate.

   Râse.

   - Și, când spun toate, știi la ce mă refer.

   - Da, știu, spuse mama ei cu jumătate de gură. Dar dragostea e un sentiment care trebuie să fie la fel de egoist pe cât e de altruist. Nu poți să te obligi să iubești pe cineva doar pentru că simți că așa trebuie. Nu e suficient să vrei să-l iubești.

   Laurel se uită surprinsă la mama ei.

   - Vrei să spui că ar trebui să mă despart de David?

   Gândul acesta aproape o înspăimântă.

   - Nu, spuse mama ei. Chiar deloc. Îmi place David. Pe Tamani nici măcar nu l-am cunoscut - lucru pe care, apropo, ar trebui să-l corectezi.

   Tăcu și își puse mâna pe mâna lui Laurel.

   - Tot ce spun e că nu ar trebui să stai cu David din motive nepotrivite, oricât ar fi de nobile. Nicio fată nu e datoare unui băiat să-i fie iubită. E o alegere pe care o faci continuu, în fiecare zi.

   Laurel dădu din cap încet, apoi tăcu.

   - Îl iubesc, mamă.

   - Știu că îl iubești. Dar există mai multe feluri de a iubi.

Capitolul 12

        Încurajată de vorbele mamei sale, Laurel hotărî că nu avea niciun motiv să nu-l invite pe Tamani la ea. Ca prieten.

   Așa că vineri seara îl sună pentru prima dată pe iPhone și îl întrebă dacă nu vrea să vină pe la ea a doua zi să o ajute la experimente. Chiar avea de gând să experimenteze. Mama ei nu avea să fie acasă pentru a putea face cunoștință cu el - sâmbăta era cea mai aglomerată zi la magazin - dar tatăl ei da. Era un început.

   Când se auzi soneria, tatăl lui Laurel strigă că răspunde el. Ea nu avea cum să ajungă înaintea lui, deci cel mai bine era să amâne momentul cât putea de mult. 

   Se uită din nou peste umăr, la floarea din oglindă. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna. Uneori, când nu o îngrozea sau nu o deranja, își iubea floarea.

   Dar faptul că i-l prezenta pe Tamani tatălui ei chiar în timp ce înflorea era cu siguranță neplăcut.

   Încercând să-și înăbușe emoțiile, Laurel își aranjă tricoul verde și își netezi pantaloniii trei sferturi. Apoi se apropie de ușă și o întredeschise. Ascultă timp de câteva secunde, până când auzi, venind în sus pe scări, vorbăraia domoală a lui Tamani. Ar fi fost un dezastru dacă ar fi coborât, cu floarea la vedere, doar ca să descopere că la ușă fusese vreun vecin vorbăreț.

   Se gândi pentru a mia oară în dimineața aceea să-l sune pe David. El îi trimisese un e-mail cu o seară în urmă, cerându-și scuze, dar ea nu-i răspunsese. Adevărul era că nu știa ce să-i spună. Cu o oră în urmă chiar ridicase receptorul și începuse să-i formeze numărul. Dar momentul potrivit să-și rezolve problemele nu era în mijlocul unui experiment cu Tamani și ea știa că n-ar fi fost în stare să se concentreze dacă David ar fi venit acum și între ei ar fi persistat tensiuni.

   „O să-l sun imediat ce pleacă Tamani”, își promise în sinea ei.

   Coborî încet scările și îi auzi pe Tamani și pe tatăl ei discutând. Era ciudat să îi perceapă împreună și asta o făcu, în mod straniu, geloasă. Timp de aproape 2 ani, Tamani fusese secretul ei, persoana ei specială.

   Aproape că nici nu observă când zumzetul conversației încetă. Privirile amândurora erau ațintite asupra ei.

   - Bună! spuse ea, făcându-le anemic cu mâna.

   - Bună, bună! spuse tatăl ei, cu vocea plină de întântare. Ia te uită! Nu știam că înflorești.

   Laurel ridică din umeri.

   - Nu e mare scofală, spuse ea cât putu de nonșalant, căci Tamani se uita fix la floarea ei cu o expresie prudentă.

   Brusc, el își băgă mâinile în buzunare.

   - Deci, spuse Laurel, silindu-se să zâmbească în timp ce tatăl ei continua să caște gura la petale, iar Tamani își ferea insistent privirea. Tată, Tamani. Tamani, tatăl meu.

   - Da, Tamani tocmai îmi povestea despre viața de santinelă. Mi se pare fascinant.

   - Ție ți se pare fascinant tot ce are legătură cu zânele, spuse Laurel, dându-și ochii peste cap.

   - Și de ce nu mi s-ar părea?

   Tatăl își încrucișă brațele la piept și se uită la ea cu mândrie.

   Laurel se simți jenată.

   - Azi avem de lucru, spuse ea, arătând cu capul înspre scări.

   - Teme? întrebă tatăl ei, neîncrezător.

   - Chestii de-ale zânelor, spuse Laurel. Tamani a fost de acord să-și doneze cu generozitate corpul pentru cercetările mele.

   Laurel rosti cuvintele înainte să-și dea seama cât de rău sunau.

   - Adică vreau să spun că mă ajută, se corectă ea, simțindu-se stupidă.

   - Minunat! Pot să mă uit? întrebă tatăl ei, mai degrabă ca un băiețel decât ca un adult.

   - Sigur, n-o să mi se pară deloc ciudat ca tata să-mi privească peste umăr, spuse Laurel jovială.

   - Bine, bine, zise el, apropiindu-se s-o îmbrățișeze.

   Apoi îi șopti la ureche:

   - Arăți superb. Ține ușa deschisă.

   - Tată! șuieră Laurel, dar el ridică o sprânceană și atât.

   Laurel îi aruncă o privire lui Tamani, dar acesta părea doar amuzat.

   - Bine, spuse ea, apoi se desprinse din brațele tatălui și se îndreptă către scări. Pe aici, i se adresă ea lui Tamani.

   Acesta tăcu o secundă, apoi se apropie de tatăl ei și îi întinse mâna. Laurel observă că palma nu îi era murdară de polen, deci probabil se ștersese de interiorul buzunarului.

   - Mă bucur că v-am cunoscut, domnule Sewell, spuse el.

   - Desigur, Tam.

   Laurel se încordă. Cuvintele sunau de două ori mai bizar în gura tatălui ei. 

   - Va trebui să vorbim mai mult zilele astea.

   - Sigur că da, spuse Tamani, punându-și cealaltă mână pe umărul lui. Dar deocamdată, aoleu, e sâmbătă - magazinul dumneavoastră trebuie să fie foarte aglomerat.

   - O, de obicei se aglomerează abia după ora 12, spuse tatăl lui Laurel, arătând spre ceasul care indica puțin peste 11.

   - Sigur, dar școala a început acum câteva săptămâni și oamenii vor mereu manuale, nu? Pariez că e mare aglomerație la magazin și că vânzătorii ar avea nevoie de ajutorul dumneavoastră. Ar trebui să mergeți, să îi ajutați. Noi ne descurcăm aici.

   Lui Laurel îi luă doar 3 secunde ca să-și dea seama ce se petrece.

   - Cred că ai dreptate, spuse tatăl ei cu o voce venită parcă de departe. Ar trebui să mă duc să-i ajut.

   - Mi-a părut bine să vă văd, chiar și pentru scurt timp. Sunt sigur că ne vom revedea.

   - Da, ar fi grozav! spuse tatăl lui Laurel, părând să-și fi revenit. Voi 2 apucați-vă de treabă. Eu cred că mă duc s-o ajut pe Maddie la magazin. E sâmbătă. Pariez că e aglomerație.

   Își luă cheile de la mașină și ieși pe ușă.

   - Deci, spuse Laurel, întorcându-se spre Tamani, chestia asta n-a fost deloc tare.

   - Ce? întrebă Tamani, părând sincer nedumerit. L-am convins să ne lase în pace.

   - Dar e tatăl meu!

   - Ademenirea nu-i face niciun rău, protestă Tamani. Și, în plus, locuiesc de unul singur de ani întregi. Nu mă descurc prea bine când sunt supravegheat.

   - E casa mea, sunt regulile mele, spuse Laurel cu asprime. Să nu mai faci așa ceva!

   - Bine, în regulă, spuse Tamani, ridicând mâinile în semn că se predă. 

   Tăcu și privi în sus înspre scară.

   - Dar tatăl tău avea dreptate, chiar arăți superb.

   Mânia lui Laurel se evaporă. Se trezi că pleacă ochii, încercând să găsească ceva de spus.

   - Haide! zise Tamani, trecând pe lângă ea și afișând o nonșalanță exemplară. Hai să-i dăm drumul!

   Laurel se așeză pe scaunul de la birou și îi făcu semn lui Tamani spre un taburet roz, încercând să nu se gândească la cât de des și David stătuse acolo s-o privească lucrând.

   - Deci, spuse Tamani, adresându-se mai mult florii lui Laurel decât stăpânei ei. Ce ai obținut până acum?

   - Hm, spuse Laurel, ignorând apăsarea pe care o simțea în piept, nu prea multe, de fapt. Am preparat substanța fosforescentă, deci aici suntem în regulă. Am încercat și să fac niște pudră Cyoan, dar mă depășește total.

   - De ce Cyoan? Nu-ți furnizează niciun fel de informații despre zână.

   - Dar vrem ceva similar. Și uneori, când o Amestecare merge foarte bine și fac o greșeală, am senzația asta că... nu știu nici măcar cum s-o descriu. E ca atunci când cânt la chitară și ating o coardă care sună bine, dar eu știu că nu e bine pentru că, nu știu, nu e ceea ce voiam eu...

   Tamani zâmbea neajutorat.

   - Habar n-am despre ce vorbești.

   Laurel râse.

   - Nici eu! Și cred că aici e problema. Probabil Katia are dreptate când spune că tipuri diferite de zâne procesează diferit lumina. De exemplu, mie îmi place lumina soarelui, dar nu o folosesc în amestecurile mele. Iar zânele de primăvară... bănuiesc că voi sunteți adaptabili. Uneori stați treji toată noaptea, nu?

   - Frecvent, spuse Tamani pe un ton obosit care sugera că, în ultima vreme, stătuse des treaz noaptea.

   - Iar santinelele din Hokkaido pot suporta geruri cumplite.

   Tamani ezită.

   - Da, așa e, dar le ajută zânele de toamnă. Le fac un ceai special din...

   - Mutătoare, îmi amintesc, spuse Laurel. Și totuși, energia trebuie să le vină de undeva. Iar zânele de iarnă folosesc enorm de multă energie când... Ce-i? întrebă ea, văzând o strălucire ciudată în ochii lui Tamani.

   - Dacă te-ai putea auzi! spuse el, cu o urmă de mândrie în voce. Ești uimitoare! Chiar te pricepi la toate chestiile astea. Știam eu că o să redevii o zână de toamnă.

   Laurel își ascunse un zâmbet dregându-și glasul și pisând fără rost un amestec deja mărunțit pe fundul mojarului.

   - Deci, ce facem acum? întrebă el.

   - Nu știu. Tot nu cred că ar trebui să bem chestia aia. Mă întreb dacă ar avea vreun efect asupra pielii noastre...

   Tamani își oferi imediat antebrațul.

   - ... dar nu vreau să încep să testez chestii la întâmplare. Amestecatul e o operațiune destul de manuală, spuse Laurel. Adică tactilă, se corectă ea. Înainte să testăm, trebuie să-ți simt structura celulară, ceea ce înseamnă că am nevoie să te.. ating.

   „Oare ar putea să sune mai rău de atât?” se gândi ea deprimată în timp ce se uita cum Tamani încearcă - și nu reușește - să-și ascundă amuzamentul.

   - Bine, spuse el, întinzând din nou mâna, care îi strălucea de polen și arăta de-a dreptul magică.

   - De fapt, spuse Laurel încet, ce aș vrea e să...

   Tăcu.

   - Dă-ți jos tricoul, du-te la fereastră și stai în lumină! În felul acesta celulele tale pot relua fotosinteza după ce au făcut o pauză, și poate reușesc să o simt.

   - Pare destul de logic, spuse Tamani cu un zâmbet afectat.

   Se duse la scaunul de lângă fereastră și se așeză, apoi așteptă ca ea să vină în spatele lui. 

   Laurel fu atentă să nu îl atingă cu nicio parte a corpului. Nu doar pentru că nu era o idee bună și i-ar fi afectat capacitatea de concentrare, ci și fiindcă descoperise că, dacă se putea ține la distanță deorice material vegetal, degetele ei păreau mai receptive.

   - Ești gata? întrebă Tamani pe un ton blând și vag insinuant.

   Laurel privi pe fereastră. Soarele tocmai ieșise din spatele unui nor.

   - Perfect! spuse ea încet. Haide!

   El își întinse brațele lungi peste cap și își scoase tricoul.

   Laurel se strădui să se concentreze. Își puse palmele pe spatele lui și își răsfiră degetele. Îl apăsă puțin cu buricele degetelor, apoi închise ochii, încercând să-i simtă dinamica celulară, nu pe el anume.

   Își lăsă capul într-o parte și soarele îi încălzi dosul palmelor. Nu-i luă decât o clipă ca să își dea seama de greșeală. Acoperea pielea lui Tamani, care nu mai capta razele soarelui. Cu un oftat de frustrare, își puse mâinile mai jos, de data asta în lungul coastelor, acolo unde soarele tocmai îl luminase. Îl simți că se fâțâie puțin, dar reușise să se concentreze și nici măcar Tamani nu o mai putea distrage.

   Nu prea mult.

   Laurel învățase de la Yeardley cum să simtă natura esențială a fiecărei plante pe care o atingea. El o asigurase că, prin studiu și exercițiu, această senzație avea să o ajute în cele din urmă să afle tot ce voia să știe despre o plantă - în special la ce ar putea folosi dacă era amestecată cu altă plantă. 

   De fiecare dată când i se părea că percepe ceva, senzația se evapora. Nu știa dacă era din cauză că ea bloca lumina soarelui sau pentru că diferențele pe care le căuta pur și simplu nu existau. Și, cu cât încerca mai mult, cu atât mai puțin părea să simtă. Când își dădu seama că îl strângea pe Tamani atât de tare încât o dureau degetele, deja nu mai percepea absolut nicio diferență.

   Îi dădu drumul lui Tamani, silindu-se să nu bage în seamă adânciturile superficiale pe care degetele ei le săpaseră în spatele lui.

   - Deci? întrebă el, întorcându-se și sprijinindu-se de fereastră.

   Părea că n-are de gând să-și pună tricoul la loc.

   Laurel oftă, cuprinsă din nou de frustrare.

   - A fost... ceva, dar parcă a dispărut.

   - Vrei să mai încerci?

   Tamani se aplecă în față, apropiindu-și chipul de al ei și rostind cuvintele încet, cu sinceritate. În vocea lui nu mai era nici urmă de flirt sau de tachinare.

   - Nu cred că am ajunge nicăieri.

   Laurel încă încerca să ordoneze senzațiile pe care le percepuse cu buricele degetelor. Ca un cuvânt care i-ar fi stat pe limbă sau o senzație de strănut - atât de aproape încât, dacă te-ai fi concentrat asupra lor, ar fi dispărut. Închise ochii și își puse degetele pe tâmple, masându-le încet, simțind viața din propriile ei celule. Îi era familiară ca întotdeauna.

   - Aș vrea... aș vrea să te pot... percepe mai bine, spuse ea, căutând în zadar cuvinte mai potrivite. Nu reușesc să ajung la ceea ce mă interesează. Parcă m-ar împiedica pielea ta. La Academie mi-aș diseca pur și simplu mostra, dar evident că opțiunea asta nu e valabilă acum, spuse ea râzând.

   - Ce altceva mai faci când nu poți să-ți dai seama la ce e bună o plantă? În afară de disecat, vreau să spun, întrebă Tamani.

   - O miros, răspunse Laurel automat. Și pe cele care nu sunt otrăvitoare le gust.

   - Le guști?

   Laurel se uită la Tamani, la zâmbetul lui cu jumătate de gură.

   - Nu, spuse ea, dându-și seama imediat ce avea de gând. Nu, nu, nu, n...

   Două mâini prăfuite de polen prăfuite de polen îi cuprinseră obrajii și Tamani își apăsă gura de a ei, despărțindu-i buzele cu buzele sale.

   Laurel simți cum în cap îi explodează stele, iar cenușa lor multicoloră fuzionă într-o învălmășeală rotitoare, o carte ale cărei pagini se derulau cu viteza luminii, trecându-i prin fața ochilor o paradă nebunească de flori. Prin cap, spontane, fulgerătoare și greu de interceptat, îi țâșniră gânduri în același timp plăcute și dezgustătoare.

   „Amestecată cu stamine de cală, dă naștere unui antidot puternic. Întinerește animalele dacă e fermentată cu amrita. Substanță injectabilă pentru a bloca Ademenirea, petale de trandafiri, rezistent la lumină, alifie margarete balsam tincturăotravănectarmoarte...”

   Laurel se smuci de lângă Tamani, prea amețită ca să-l pălmuiască.

   - Laurel! Laurel, ești bine?

   Ea se trânti la loc în scaun și își duse degtele la buze.

   - Laurel, eu...

   - Te-am rugat să nu faci asta.

   Laurel își dădea seama că vorbea pe un ton sec. Distant. Dar mintea îi vâjâia. Știa că ar fi trebuit să fie furioasă, dar abia înregistra prezența lui Tamani, copleșită de senzațiile care îi asaltaseră creirul.

   - Tu n-ai fi făcut-o. Trebuia măcar să încerc. N-am vrut să fac nimic care...

   - Ba da, spuse Laurel.

   Experimentul era o scuză convenabilă, iar Tamani sesizase ocazia și profitase de ea. Din fericire pentru el, avusese noroc. Oarecum. Laurel se uită în sus la el, amorțită. Încetul cu încetul își dădu seama că Tamani habar n-avea de ceea ce se întâmplase cu ea.

   - Vrei să-mi cer scuze? Îmi cer scuze dacă e așa de important pentru tine. Îmi...

   Laurel îi puse un deget pe buze, reducându-l la tăcere. Nu mai simți noianul acela de informații când îl atinse, dar imaginile erau încă vii în mintea ei.

   „Oare așa simt mereu celelalte zâne de toamnă? se întrebă ea. „Sau a fost doar o întâmplare?”

   Probabil că avea pe chip o expresie perplexă pentru că Tamani făcu un pas în spate, îndepărtându-se de ea, și își ridică mâinile într-un gest de apărare, implorând-o:

   - N-am vrut decât...

   - Taci! spuse Laurel.

   Vorbea încă pe un ton sec, dar nu mai era chiar așa de amorțită ca înainte.

   - O să discutăm despre asta mai târziu. Când m-ai sărutat, mi-au venit... o mulțime de idei. Rețete de poțiuni de care n-am auzit niciodată.

   Se gândi la felul în care cuvântul „otravă” îi invadase mintea.

   - Cred că s-ar putea să fie interzise.

   - De ce?

   - M-am înșelat, Tamani. Nu e nevoie să te ating. Poate am nevoie să îmi testez poțiunile pe tine, presupunând că găsesc plantele potrivite, dar, dacă te ating, nu voi afla ce poțiuni să fac pentru tine.

   Lui Tamani îi luă câteva clipe până să înțeleagă ce spunea ea.

   - Dar ce, Laurel?

   - Cum să fac poțiuni din tine.

   - Sfântă Hecate, petale, ramuri și flori! înjură Tamani, cu chipul încrețit de îngrijorare. Poți să faci asta?

   - Prin studiu și exercițiu, spuse Laurel încet.

   De câte ori îi spusese Yeardley aceste cuvinte?

   - Dar... cred că asta era ceva despre care n-ar fi trebuit să aflu, spuse ea abia șoptit. Nu știu de ce.

   - N-are nicio logică. Celelalte zâne de toamnă trebuie să știe, nu?

   - Habar n-am. Nimeni nu mi-a spus niciodată nimic. De ce...

   Laurel nu reușea să formuleze un gând coerent.

   - Cine s-ar fi gândit să folosească alte zâne pe post de ingrediente, dacă era în toate mințile? De ce nu s-a mai întâmplat asta și altă dată? întrebă ea. Doar te-am mai... sărutat și altă dată.

   Tamani zâmbi un pic jenat.

   - Ăă, s-ar putea să-mi fi mușcat limba destul de tare chiar înainte să te sărut.

   Laurel se opri brusc.

   - Ești dezgustător!

   - Uite, spuse el ridicând din umeri, ai zis că tu tai mostrele și le guști, și știam că n-ai fi acceptat să încerci așa ceva.

   Avea dreptate. Cu siguranță asta schimbase lucrurile. A-l atinge ușor - sau chiar a-l săruta - nu era sufcient. Și totuși...

   - Te rog să pleci! spuse ea cu asprime.

   Amorțeala îi dispărea. Tamani o sărutase! Fără permisiunea ei. Din nou! Știa că ar fi trebuit să fie furioasă, dar mânia nu reușea să covârșească șocul resimțit în fața noii descoperiri.

   - Dacă asta te face să te simți mai bine, chiar m-a durut, să știi, recunoscu Tamani, potrivindu-și maxilarul într-un unghi ciudat.

   - Îmi pare rău. Măcar de data asta n-ai făcut-o de față cu David, adăugă Laurel. Dar n-ar fi trebuit s-o faci deloc.

   El dădu din cap, apoi se întoarse și ieși în tăcere din cameră.

   După plecarea lui, Laurel își mai duse o dată mâna la buze și se cufundă în gânduri. Pentru prima oară, nu se gândea la Tamani. Se gândea la poțiuni, la pudre și la otrăvuri despre care știa că n-ar fi trebuit să afle niciodată.

Capitolul 13

     Luni, Laurel găsi flori în dulapul ei de la școală. Nu erau frandafiri mari și extravaganți, ci flori de câmp culese de mână și legate cu o panglică, așa că își dădu imediat seama că erau de la David. 

   - Îmi pare rău, spuse el, apropiindu-se cu pas ușor.

   Laurel se uită la flori, dar nu spuse nimic.

   - Am sărit calul. Am exagerat.

   David se sprijini cu spatele de dulap și își trecu mâinile prin păr.

   - Doar că nu-mi place că e aici. Nu mi-a plăcut de la început. Am încercat să ascund lucrul ăsta și să fac față situației, dar bănuiesc că săptămâna trecută am explodat.

   - Eu n-am greșit cu nimic, spuse Laurel, evitându-i privirea în timp ce își aranja cărțile în dulap.

   - Știu, spuse David. Asta încerc să-ți tot spun și se pare că nu reușesc. Nu e problema a, e a mea.

   Se întoarse spre ea, cu ochii albaștri plini de candoare.

   - Doar că știu ce-și dorește, și nu vreau să reușească. Crede-mă, adăugă el, încercând să facă o glumă pentru a disipa tensiunea dintre ei, dacă ai avea o prietenă atât de grozavă ca a mea, și tu te-ai transforma într-un bau-bau la gândul că ai putea s-o pierzi.

   - Am avut un prieten la fel de grozav ca prietena ta, spuse Laurel, fără să se întoarcă.

   - O să mă străduiesc mai mult, spuse David, sprijinindu-se de dulapul lui ca să îi vadă fața. Promit.

   Laurel se uită fix la dulapul ei, nevrând să recunoască faptul că jumătate din furia pe care o resimțea era îndreptată asupra ei înseși. Voia ca David să aibă încredere în ea, să știe că nu-l va lăsa pe Tamani să i-o fure. Dar David avea dreptate să-l suspecteze pe Tamani - și cum ar fi putut să îl roage să aibă încredere în ea când nici măcar ea nu era sigură că e demnă de încredere?

   - Ar fi trebuit să te sun mai repede, spuse David, trezind-o din gânduri.

   - Ar fi trebuit să-ți răspund la e-mail, recunoscu Laurel. Am vrut. Dar am fost lașă.

   - Deci... suntem OK? întrebă David cu glas șovăielnic.

   Acum era momentul să îi spună totul. Să admită că și ea greșise la fel de mult. Deschise gura și...

   - Bună, Laurel!

   Se întoarseră amândoi și se uitară la Tamani, care își livra salutul de dimineață. Laurel îl privi din nou pe David și își pierdu curajul.

   - Da, suntem OK, spuse ea încet.

   David lăsă să-i scape un suspin și o luă în brațe.

   - Mulțumesc! spuse el cu blândețe. Chiar îmi pare rău.

   - Știu, spuse Laurel, cu stomacul făcut ghem.

   După o pauză, el adăugă:

   - N-am apucat să facem SAT-ul weekendul ăsta. Ce zici de săptămâna viitoare?

   Laurel oftă, dorindu-și din toată inima să nu se fi învoit să dea testul din nou.

   - Nu putem învăța pentru altceva? Nici nu știu de ce te mai obosești cu examenul ăsta. Data trecută ai luat peste 700 de puncte la fiecare secțiune.

   - Da, dar asta a fost demult. Chiar cred că pot să obțin mai mult de data asta.

   David se opri.

   - Și, în plus, vreau să te ajut pe tine.

   Laurel strânse din buze. Nu era prea încântată când i se amintea că punctajul ei de primăvara trecută nu fusese tocmai grozav. Dar de data asta avea de gând să se pregătească.

   - În fine, se grăbi David să adauge, noi am învățat mereu împreună și voiam să fiu sigur că încă o putem face.

   - Cu siguranță, spuse Laurel, punându-și mâna pe brațul lui. N-am să încetez să fac lucruri cu tine doar pentru că ești un măgar.

   Zâmbi ca să îi dea de înțeles că glumește și, după o ezitare scurtă, David râse și el.

   - Deci, după școală?

   - Desigur.

   - Bine.

   El ezită și apoi îndrăzni s-o sărute rapid.

   - Te iubesc! îi răspunse.

   - Știu, răspunse Laurel, apoi se întrebă de unde scosese răspunsul acesta.

   - Te conduc la sala de curs.

   În timp ce își punea rucsacul pe umăr, Laurel îl observă pe Tamani sprijinit de dulapul lui Yuki, zâmbind și flecărind cu ea. Tamani se uită în direcția ei, de parcă îi simțise ochii ațintiți asupra lui, și îi întâlni privirea o fracțiune de secundă, apoi se întoarse la Yuki și îi zâmbi din nou.

   Laurel nu-și dădu seama că se oprise din mers, până când simți degetele lui David trăgând-o înainte. Îl ajunse repede din urmă.

   - Măi, măi, măi! spuse ea încet.

   - Ce-i? întrebă David.

   - Tamani chiar face progrese... cu Yuki.

   David se răsuci și se uită în partea cealaltă a cordiroului, unde Tamani și Yuki încă pălăvrăgeau. Yuki sorbea în mod vizibil fiecare cuvânt allui Tamani. David ridică din umeri.

   - Nu ăsta era planul?

   - Ba da, oarecum, spuse Laurel, întrebându-se de ce atitudinea prietenoasă a lui Tamani o deranja atât de mult. Eu înțelesesem că încearcă s-o convingă să devină prietena mea.

   După ce îl sărută, distrasă, pe David, Laurel intră la ora de educație civică, se așeză pupitrul ei obișnuit și așteptă ca Tamani să vină să se așeze lângă ea. Simțea cum o cuprinde o durere de cap. Minunat! Era exact ce-i lipsea în dimineața aceea.

   Tamani veni în fugă și se așeză în scaunul lui chiar înainte să sune ultima oară. Purta o pereche de mănuși negre din piele, cu degetele tăiate.

   - Ce sunt astea? spuse Laurel, strâmbând din nas. Mănușile fără degete s-au demodat acum 100 de ani. Arăți jalnic.

   - Mai bine ca un fraier decât ca un ciudat căuia îi iese sclipici prin piele, șuieră Tamani pe un ton conspirativ. Toată lumea știe că asta e ultima modă în Scoția.

   Laurel se simți prost că nu-și dăduse seama. La urma urmei, polenul era urmarea faptului că el se afla în preajma florii ei.

   - Ah! Ce faci cu Yuki? Credeam că trebuie să ne faci nouă legătura, nu să te cuplezi cu ea, îi șopti ea n timp ce doamna Harms striga catalogul.

   - Nu mă cuplez cu ea, șuieră Tamani.

   - Erai foarte convingător, murmură Laurel.

   El ridică din umeri.

   - Am o treabă de făcut, șopti el. Fac orice mă ajută s-o duc la bun sfârșit.

   - Inclusiv profitând de o zână în necunoștință de cauză?

   - Nu profit de ea, îi șopti Tamani, enervat. Sunt doar prietenos. Și, dacă se dovește că e complet nevinovată, atunci va avea pe cineva care să îi răspundă la toate întrebările pe care le are despre ea însăși.

   După o pauză lungă, adăugă:

   - Cu tine a funcționat destul de bine.

   - Nu chiar așa de bine, spuse Laurel sarcastică. Nu sunt tocmai iubita ta, nu?

   Se întoarse înapoi cu fața la catedră înainte ca Tamani să poată răspunde și ridică mâna.

   - Doamna profesoară, mă doare foarte rău capul. Pot să dau o fugă până la dulapul meu? întrebă ea.

   Nu voia să se gândească acum la Tamani sau la David. N-o făceau decât să se simtă mai rău. Niște nătărăi.

     - Dendroid, spuse David, ridicând privirea din manualul de pregătire pentru SAT.

   Laurel gemu.

   - N-am terminat încă? Cred că am repetat vreo două sute de cuvinte până acum.

   Nu exagera. Însă avuseseră o zi bună. Luni și marți fuseseră amândouă un pic ciudate, dar lucrurile reveniseră la normal, și Laurel chiar făcea progrese cu învățatul. Își dăduseră unul altuia teste și se răsplătiseră pentru răspunsurile corecte cu sărutări, iar în pauze își făcuseră temele pentru școală într-o tăcere cordială. Laurel simțea că lucrurile reintră în normal.

   Îi plăcea normalul.

   - Doar ăsta, insistă David. Se potrivește.

   - Dendroid, pronunță Laurel, strâmbându-se. Ce e, o mașinărie care locuiește în pământ? spuse ea, zâmbind larg.

   David își dădu ochii peste cap.

   - Foarte amuzant. Nu, de fapt e ceva ce ești tu.

   - A! Plictisită. Obosită. Epuizată. Sunt pe-aaproape?

   - Bine, spuse David închizând cartea. Pricep aluzia și fără să mă bați cu ea la cap. Încheiem.

   Tăcu.

   - Doar că vreau să iei un punctaj bun.

   - Chiar nu cred că o tonă de toceală cu o zi înainte de test o să mă ajute prea mult. Serios, insistă Laurel.

   David ridică din umeri.

   - Nu-ți strică.

   - Ție ți-e ușor să vorbești, spuse Laurel, frecându-se la ochi.

   Se duse către pat, trecându-și degetele peste umerii lui, apoi se trânti pe lângă manualul de pregătire pentru SAT.

   - Vrei să te testez la altceva? Poate la matematică?

   Laurel se strâmbă.

   - Urăsc partea de matematică.

   - Și tocmai de aia trebuie să lucrezi la ea. În plus, adăugă el, data trecută la mate ai obținut cel mai bun punctaj fără să te pregătești. Cred că ai toate șansele să ți-l îmbunătățești. Faptul că nu ai luat niciun curs de matematică semestrul trecut s-a văzut. Dar, acum faci trigonometrie și asta ar trebui să te ajute.

   Laurel oftă și își întoarse floarea spre fereastra însorită.

   - Uneori nici nu văd care e rostul examenelor ăstora, spuse ea morocănoasă. N-are nicio importanță ce scor iau la testele SAT. De ce trebuie să le dau din nou?

   Inițial i se păruse firesc să le dea. Impulsionată de David, studiase oferta facultății de asistente medicale de la Berkeley și aflase ce punctaj era necesar pentru admitere. Chiar învățase. O vreme. Dar testul nu fusese cum se așteptase ea să fie.

   În primul rând, petrecuse 4 ore într-o încăpere fără ferestre. Se descurcase foarte prost la partea scrisă și nu terminase nici măcar una din secțiunile de limbă. Iar răspunsurile la matematică fuseseră în proporție de o treime ghicite. Își dăduse seama că nu făcuse prea bine încă înainte să-i vină rezultatele, care fuseseră sub medie. Într-un fel, asta îi ușurase decizia, mai ales că, exact în ziua în care primise rezultatele, îi reușise o poțiune. Practic fusese un semn. Nu avea să meargă la facultate; avea să studieze la Academia din Avalon. Așa era să fie.

   Dar știa că putea obține un rezultat mai mare pe SAT.

   - Laurel, spuse David cu o urmă de frustrare în glas, tot spui chestia asta și nu înțeleg de ce. De ce nu poți merge la facultate?

   - Nu e vorba că nu pot, zise ea. Doar că... nu știu dacă vreau.

   David păru să se îngrijoreze, însă își ascunse repede reacția. Nu voia să-i provoace prea multe mustrări de conștiință.

   - De ce nu? întrebă el.

   - Cred că devin foarte bună la Amestecat, spuse Laurel. Serios. Tama... Toată lumea e impresionată de progresele mele. Faptul că am exersat începe să dea roade și încep să pricep cum stă treaba cu intuiția. Funcționează. Eu o fac să funcționeze. E nemaipomenit, David!

   - Bine, dar ești sigură? Doar nu trebuie să fii tot timpul în Avalon ca să te perfecționezi. Poți exersa aici. Uită-te la camera ta - m-ai depășit total la numărul de ustensile, spuse el râzând. Poți să continui să faci asta și să mergi și la facultate în același timp.

   David ezită.

   - Poți să te ții de studiile tale de zână pe post de slujbă, din moment ce taxele nu vor fi o problemă pentru tine.

   - Nici pentru tine nu vor fi o problemă, domnule Elev de Nota Zece.

   - Păi, tocmai de asta m-a lăsat mama să renunț la slujbă.

   David zâmbi cu toată gura.

   - Acum investește financiar în viitorul meu într-un cu totul alt mod.

   - Și mai ai avantajul că poți petrece mai mult timp cu prietena ta, răspunse Laurel, coborându-și capul și sărutându-l - pentru a schimba subiectul.

   Brațele lui îi coborâră spre talie, atingându-i petalele, dar fără să insiste asupra lor.

.................................................