Farmece, Aprilynne Pike

 .............................................................

3-5

             - Cum de am avut eu un asemenea noroc? o întrebă el încet, cu palmele răsfirate pe coastele ei.

   - N-a fost o chestiune de noroc, răspunse Laurel, apropiindu-se de el și sărutându-l cu delicatețe.

   O dată, de două ori și a treia oară îl trase mai tare spre ea, savurând atingerea gurii lui. Îi vârî mâna sub tricou, simțindu-i răsuflarea întretăăiată cum îi ridica pieptul. Ezită o secundă, întrebându-se ce șanse erau ca vreunul dintre părinții ei să vină mai devreme acasă, apoi îi săltă tricoul cu amândouă mâinile, i-l trecu peste brațe și apoi peste cap. Îi plăcea nespus să se lipească de pieptul lui gol. David era întotdeauna așa de cald - chiar și vara, când temperatura corpului ei era aproape cât a lui. Era atât de plăcut să simtă fierbințeala aceea pătrunzând în ea din toate locurile în care îl atingea și răspândindu-se până când tot corpul ei cu un picior înlănțuit leneș de al lui se încălzea într-un mod plăcut.

   Laurel închise ochii, așteptând următorul lui sărut, și, după câteva secunde, îi deschise. David se uita la ea, cu un zâmbet abia schițat pe chip, dar cu o privire serioasă.

   - Te iubesc, spuse el.

   Ea zâmbi. Cât de mult îi plăcea să audă aceste cuvinte! De fiecare dată când David i le spunea, părea că o face pentru prima oară.

       - Bună, domnișoară Zână!

   Laurel zâmbi, coborând pe scări. Tatăl ei începuse să-i spună așa după ce ieșise din spital. Dintotdeauna fuseseră apropiați, dar, după ce aproape se pierduseră anul trecut, lui Laurel i se părea că fiecare minut petrecut cu el era de două ori mai important. Și, deși curiozitatea lui avidă referitoare la zâne o scotea uneori din minți, era încântată că el o accepta pur și simplu.

   - Cum a fost prima zi de școală?

   Laurel se apropie de canapea, oprindu-se la frigider să-și ia un Sprite.

   - A fost bine. Mai bine decât anul trecut. Și cred că sunt mai pregătită pentru chimie decât eram pentru biologie.

   - Pare un progres, spuse el, ridicând privirea din carte.

   - Ce citești? îl întrebă ea, privind cărțulia cu coperte roase.

   El păru un pic jenat.

   - Pulbere de stele.

   - Iar?

   El ridică din umeri. Romanele fantasy - mai ales cele cu zâne - ajunseseră în topul lecturilor tatălui său, iar basmul lui Neil Gaiman era printre preferatele lui.

   - Unde e mama? întrebă Laurel, deși ar fi putut ghici răspunsul.

   - Face inventarul, veni răspunsul așteptat. Trebuie să primească mâine o comandă.

   - Mi-am imaginat, zise Laurel.

   Tatăl se uită la chipul ei mohorât și puse cartea deoparte.

   - E totul în regulă?

   Laurel ridică din umeri. Tatăl ei se îndreptă de spate și bătu ușor cu palma pe locul de alături. Ea oftă și se așeză lângă el pe canapea, sprijinindu-și capul pe umărul lui.

   - Care e problema?

   - Nu știu? Doar că... e ciudat că acum tu ești mai des acasă decât mama. Ea e la magazin tot timpul.

   Brațul tatălui se încordă în jurul ei.

   - E foarte ocupată. Un nou magazin cere multă muncă. Îți amintești vara trecută, când puneam librăria pe picioare? Nu eram niciodată acasă.

   Tatăl ei chicoti.

   - De fapt, dacă aș fi fost acasă mai mult, mi-ar plăcea să cred că aș fi rezolvat totul. 

   Se opri și o strânse din nou de umeri. Trebuie să înțelegi, Laurel, când... m-am îmbolnăvit, mama ta s-a simțit complet neajutorată. Asigurarea medicală nu acoperea mai nimic, facturile medicale se înmulțeau și, dacă s-ar fi întâmplat ceva, ea n-ar fi avut cum să te întrețină. Nu s-a priceput niciodată să conducă librăria. Poate s-ar fi descurcat cât de cât, dar la limită. Îi era teamă să nu ajungă din nou în situația aceea și - să fim sinceri - nu mai suntem tineri.

   Se întoarse să se uite la ea.

   - O face pentru tine. Ca să te poată întreține în caz că se mai întâmplă așa ceva.

   Laurel își frecă degetul mare de perna canapelei.

   - Dar uneori mi se pare că...

   Se opri, apoi spuse totul repede, de teamă că s-ar răzgândi.

   - Urăște faptul că sunt zână.

   Tatăl ei se foi puțin.

   - Cum adică?

   Odată rostită prima propoziție, cuvintele îi năvăliră pe buze.

   - Totul a început când a aflat. Se poartă de parcă nu mă mai cunoaște - de parcă sunt o străină care locuiește la ea în casă. Nu mai vorbim. Înainte vorbeam tot timpul, despre orice. Iar acum am senzația că îmi evită privirea și iese din cameră când intru eu.

   - Scumpo, trebuie să ai răbdare, să pună magazinul pe picioare. Chiar cred că....

   - A început înainte de magazin, îl întrerupse Laurel, clătinând din cap. Nu-i place să audă că nu sunt o persoană obișnuită. Când am primit invitația să mă duc în Avalon, am fost foarte încântată - era o șansă unică în viață. Și ea aproape nu m-a lăsat să mă duc!

   - Ca să fiu cinstit, n-a vrut să te lase fiindcă plecai două luni la niște străini, nu pentru că ești zână.

   - Și totuși, insistă Laurel. Am sperat că lucrurile se vor schimba cât sunt plecată. Că poate îi va fi ușor să se deprindă cu ideea că nu eram aici, veșnic sub ochii ei. Dar nu s-a schimbat nimic, spuse Laurel pe un ton scăzut. Ba mi se pare că situația s-a înrăutățit.

   Tatăl ei se gândi un moment.

   - Nu știu de ce îi e așa de greu să te accepte, Laurel, spuse el cu o voce întretăiată. Pur și simplu nu înțelege. Toată povestea asta i-a acum dat peste cap viziunea pe care o avea asupra lumii. S-ar putea să dureze ceva timp. Te rog doar să ai răbdare.

   Laurel trase adânc aer în piept, tremurând.

   - Abia dacă m-a îmbrățișat când m-am întors. Încerc să am răbdare, dar parcă nici nu-i mai place de mine.

   - Nu, Laurel, spuse tatăl ei, strângând-o la piept în timp ce ea se lupta cu lacrimile. Nu e așa, îți garantez. Nu are legătură cu tine; are legătură cu faptul că mama ta încearcă să accepte realitatea zânelor.

   O privi pe Laurel în ochi.

   - Dar te iubește, spuse el cu fermitate. Te iubește la fel ca întotdeauna. Te asigur. 

   Tatăl își sprijini obrazul de creștetul capului ei.

   - Vrei să vorbesc eu cu ea?

   Laurel clătină imediat din cap.

   - Nu, te rog, nu. Nu-i mai trebuie încă un motiv de îngrijorare.

   Se sili să zâmbească.

   - O să mai aștept - o să am răbdare, cum ai zis tu. Lucrurile vor reveni la normal curând, nu?

   - Cu siguranță, spuse el, cu un zâmbet larg și un entuziasm pe care Laurel nu-l împărtășea.

  Când ea se ridică și se duse înapoi în bucătărie, tatăl ei luă din nou cartea. Laurel îngenunche lângă frigider și începu să așeze înăuntru doze de Sprite.

   - Da, normal, spuse ea, ironic, printre dinți. Vezi să nu!

   Se uită în frigider la mâncarea depozitată în caserole.

   - Hei, tată, tu ai mâncat de seară? întrebă ea.

   - Ăăă, nu... răspunse el aiurit. Am vrut să citesc doar primul capitol, dar m-am lăsat dus de firul poveștii.

   - Neobișnuit, nu? spuse Laurel tărăgănat. Vrei să-ți pregătesc ceva?

   - Nu e nevoie, zise ei, ridicându-se de pe canapea și întinzându-se. Pot să-mi încălzesc ce a rămas prin frigider.

   - Nu, chiar vreau să-ți pregătesc eu, insistă Laurel. Serios.

   Tatăl ei se uită ciudat la ea.

   - Stai jos. Mă duc până la mine în cameră. Cobor într-o secundă.

   În timp ce ea se îndrepta spre scări, tatăl ei ridică din umeri și se așeză pe scaunul de la masa din bucătărie, deschizând din nou cartea.

   Laurel își înșfăcă trusa, evitând să se uite la ultima serie de fiole din sticlă de zahăr sparte și împrăștiate pe biroul ei, și coborî în fugă la parter. În frigider era o caserolă de legume chinezești și tăieței făcuți la wok, una dintre mâncărurile preferate ale tatălui ei. Avea să meargă. Își deschise trusa lângă aragaz, vărsă legumele și tăiețeii într-o crăticioară și aprinse un ochi.

   Tatăl ei ridică privirea când auzi cratița zdrăngănind pe aragaz.

   - Nu-i nevoie s-o încălzești așa, spuse el. Cuptorul cu microunde e suficient.

   - Da, dar vreau să fac ceva special.

   Tatăl ei ridică din sprâncene.

   - În ce fel special?

   - O să vezi, zise Laurel, fluturând din degete în aburul care se ridică din crăticioară când sosul începu să bolborosească.

   Nu voia să îi schimbe aroma - nu era vorba să adauge niște mirodenii. Voia să intensifice aroma deja existentă. Profesorii din Avalon îi spuseseră în repetate rânduri că, dacă într-adevpr cunoștea din planta și avea încredere în intuiția ei, putea face aproape orice. Chesta asta cu mâncarea ar fi trebuit să fie floare la ureche, nu?

   Laurel se relaxă și închise ochii - bucuroasă că aragazul nu era prea aproape de masa din bucătărie - li curând ingredientele din mâncare începură să prindă viață în mâinile ei, scăldate în abur. Își lăsă capul pe o parte, simțind usturoiul și soia, ghimbirul și piperul.

   „Șofran” își spuse în sinea ei. „Ulei de șofran și un pic de salvie. Vor accentua usturoiul și ghimbirul.” Se concentră, simțind că mai trebuia adăugat ceva pentru ca totul să fie perfect. „Alge înstelate” decise ea în cele din urmă. Probabil pentru că aveau un conținut ridicat de amidon, care vor intensifica gustul de soia. Și, în fine, piperul era piper. Era suficient de tare de unul singur.

   Căută un mic mojar în trusă. Puse înăuntru câteva picături de ulei de șofran și un pic de salvie. Algele, în schimb, se aflau într-o fiolă cu pulverizator care elibera mai puțin de o picătură. Laurel stropi o doză de alge în bolul de piatră, se gândi puțin, apoi mai stropi o dată. Folosindu-se de pistil, zdrobi semințele micuțe de salvie, amestecând cele 3 arome până când mirosul se modifică puțintel. Întoarse bolul și lăsă câteva picături verzui să cadă peste tăiețeii care fierbeau. Din cratiță se ridică un abur înspumat, care se împrăștie când Laurel amestecă mâncarea, și cele câteva picături se dizolvară în sosul maroniu.

   - Poftă bună, spuse Laurel, așezând mâncarea în fața tatălui ei cu o reverență.

   El ridică privirea din carte un pic surprins.

   - Aha. Mersi.

   Laurel zâmbi, apoi se duse înapoi la aragaz și începu să curețe. Se tot uita pe furiș la tatăl ei, întrebându-se dacă el va observa ceva fără ca era să-i spună.

   Nu trebui să aștepte foarte mult.

   - Uau, Laurel, ce bun e! se minună tatăl ei. Bănuiesc că aragazul chiar e mai bun decât cuptorul cu microunde.

   Mânca într-adevăr cu poftă și Laurel zâmbi, cuprinsă de o mândrie irațională că în sfârșit ceva îi reușise, după ce dăduse greș cu atât de multe lucruri în ultimele câteva săptămâni.

   - Ai adăugat ceva în mâncarea asta? o întrebă tatăl ei după ce înfulecase aproape jumătate de porție. Parcă nu a avut niciodată un gust așa de bun.

   Se opri și mai îndesă în gură o furculiță plină.

   - Și am mâncat din ea acum două zile, când era proaspătă, spuse el cu gura plină de tăieței.

   Laurel se întoarse cu o privire conspirativă.

   - S-ar putea să fi adăugat câte ceva, rosti ea.

   - Trebuie să-i spui mamei tale, pentru că e cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată.

   Laurel zâmbi larg și se întoarse să pună crăticioare și caserola în chiuvetă, apoi dădu drumul la apa caldă. Își puse mănușile de cauciuc și începu să spele vasele.

   - Vezi, asta mi-aș dori să înțeleagă mama, spuse Laurel cu vocea abia perceptibilă peste zgomotul apei de la robinet. Lucrurile pe care pot să le fac nu sunt numai pentru zâne, pot să fac diverse chestii și pentru voi. Să dau mâncării un gust mai bun, de xemplu, așa cum nimeni altcineva nu o poate face. Și mă pricep la vitamine. Vitamina C îmi iese nemaipomenit.

   Închise robinetul după ce clăti vasele.

   - De fapt o să-mi iasă, când o s-o nimeresc perfect. Mi-aș dori ca mama să vadă că nu sunt altfel de cum eram înainte. N-am devenit zână, întotdeauna am fost. Sunt aceeași persoană. Adică, tu îți dai seama de asta, spuse ea întorcându-se. Nu e...

   Dar rămase cu gura căscată. Tatăl ei dormea - sforăind încetișor - cu obrazul peste ultimele rămășițe de mâncare.

   - Tată?

   Laurel se duse la el și îl atinse pe umăr. Pentru că nu-i răspundea, îl scutură, mai întâi încet, apoi mai tare.

   „Ce-am făcut!”

   Fugise până la jumătatea scărilor după sticluța albastră cu tonicul vindecător când își aminti toate întrebuințările algelor înstelate. Se așeză încet pe o treaptă și își aminti pasajul din manual.

   „Dacă aveți vreodată nevoie, o doză de alge înstelate adoarme profund orice animal. Nu instantaneu, dar e tocmai bunpentru evadări când aveți mai mult timp la dispoziție.”

   Până acum, Laurel nu aplicase asupra părinților ei ceea ce învățase despre întrebuințările plantelor pentru a influența animalele. Dar, tehnic vorbind, ei asta erau.

   Laurel se ridică încet și se întoarse în bucătărie. Tatăl ei sforăia mai tare acum. Luă un prosop, îi ridică atent capul și îi curăță obrazul de sosul lipicios. Apoi îi puse „Pulbere de stele” în mâini și îi așeză capul pe brațe. Cu siguranță, nu era prima dată când adormise citind. Nu mai adormise niciodată la masa din bucătărie, dar bănui că nimeni nu avea să pună întrebări. Tatăl ei lucrare până târziu în ultima vreme.

   Luă farfuria și aruncă restul de mâncare la gunoi. Trebuia să spele și farfuria. Nu-și putea permite ca mama ei să afle cât de rău o dăduse în bară tocmai când încerca să se dea mare. După ce puse farfuria în dulap, Laurel se mai uită o dată la tatăl ei, care sforăia la masă. Spera că se va trezi a doua zi dimineața. Habar n-avea ce ar fi putut să facă dacă nu se trezea.

   - Sunt cea mai jalnică zână din lume.

Capitolul 11

          După o săptămână de școală, Laurel se îndrepta ținându-l de mâna pe David spre Librăria lui Mark. Brațele li se legănau în briza călduță a sfârșitului de vară.

   Cu un sărut, David își luă rămas-bun și plecă spre farmacia unde lucra, iar Laurel deschise ușa librăriei, stârnind clinchetul clopoțelului de la intrare.

   Maddie își ridică ochii spre ea, cu un zâmbet larg pe chip.

   - Laurel, spuse ea încântată, cu un zâmbet larg pe chip.

   Era o prezență stabilă în viața ei, pe care Laurel o îndrăgea mult. Indiferent ce probleme ar fi avut cu părinții ei, cu trolii, cu Avalonul sau cu orice altceva, Maddie era întotdeauna în spatele tejghelei din librărie, gata să-i ofere un zâmbet și o îmbrățișare.

   Laurel râse când Maddie o strânse tare în brațe.

   - Unde e tata? o întrebă ea, privind în jur.

   - În spate, spuse Maddie. Face inventarul.

   - Ca de obicei, zise Laurel, îndreptându-se spre ușile batante din spatele magazinului.

   - Bună, tată, îl salută ea zâmbind, când el ridică privirea.

   Chiar dacă nu i se părea neapărat necesar, fusese în ultimele zile cu ochii pe el. Nu-și revenise din somnul provocat de alge până a doua zi dimineața la 8. În afară de o durere de gât, păra să nu aibă nimic. Mama ei îl dojenise că lucra prea mult și mai și stătea până târziu, dar, din fericire nu păruse să aibă alte bănuieli. Totuși, de atunci Laurel se ținuse departe de mâncarea părinților ei. Paza bună trece primejdia rea.

   Se strecură într-un scaun vizavi de calculator și frunzări un teanc subțire de semne de carte.

   - Cum a fost la școală? o întrebă tatăl ei.

   - Bine, spuse ea zâmbind larg. Ușor.

   După experiența Avalonului, totul părea ușor. Șapte ore de școală pe zi? Nicio problemă. O oră sau două de făcut teme în fiecare seară? Floare la ureche. Călătoria în Avalon îi îmbunătățise lui Laurel atitudinea față de școală. Și-ar fi dorit doar ca laboratoarele și sălile de clasă să aibă mai multe lucarne.

   - Ai nevoie de ajutor azi? îl întrebă Laurel pe tatăl ei, dând roată cu privirea prin camera din spate.

   - Nu chiar, spuse el, îndreptându-se de spate și întinzându-se. De fapt, mi-am adus la zi hârțogăria, pentru că nu prea au fost clienți.

   Privi pe fereastra micuță din spatele biroului său.

   - E o zi superbă. Se pare că oamenii preferă să stea afară, să se bucure de vreme, în loc să caute ceva de citit într-o librărie veche și îmbâcsită.

   - Librăria ta nu e îmbâcsită, zise Laurel râzând.

   Apoi tăcu un moment.

   - Crezi că poate mama are nevoie de ajutor? îl consultă ea fără să-l privească în ochi.

   El se uită la ea o secundă, apoi întrebă dezinvolt:

   - Ai nevoie de bani?

   Laurel clătină din cap.

   - Nu, m-am gândit... m-am gândit că poate... ar detensiona puțin lucrurile dintre noi. Poate că ne-am așteptat una pe cealaltă să facem prima mișcare, spuse ea pe un ton scăzut.

   Tatăl ei se opri cu un deget ridicat deasupra tastaturii. Apoi își dădu jos ochelarii, se ridică de la birou, veni spre ea și o îmbrățișă.

   - E bine să ai inițiativă, îi șopti el la ureche. Sunt mândru de tine.

   - Mersi.

   Laurel își puse rucsacul pe umeri și se întoarse să-i facă semn cu mâna, apoi ieși în magazin. Trase adânc aer în piept, își impuse să nu mai șovăie și plecă alături, la Leacul Naturii. În cele câteva săptămâni de când se întorsese din Avalon, intrase acolo doar de câteva ori și de fiecare dată o impresionase atenția mamei ei față de detalii.

   Împinse ușa de la intrare și, în locul unei sonerii mecanice, auzi clinchetul unui clopoțel de argint pe care îl atinse colțul ușii. Pervazurile erau pline de ghivece cu plante și într-un colț bolborosea o fântână feng-shui așezată într-o mică grădină zen. La ferestre erau atârnate prisme strălucitoare din cristal. Laurel se opri un moment să atingă una, bucuroasă ca mama împrumutase ideea din camera ei și o folosise în magazin. În ciuda relațiilor încordate dintre ele, Laurel bănui că i-ar fi plăcut mai mult să lucreze aici decât la librărie - ceea ce nu era puțin lucru. 

   Se întoarse când mama ei intră printr-o perdea de mărgele, venind din camera din spate, cu o cutie mare în brațe. Era roșie la față și gâfâia.

   - O, Laurel, tu ești! Ce bine, pot să pun chestia asta jos o secundă!

   Trânti cutia în mijlocul podelei și își șterse fruntea.

   - Mă așteptam să expedieze mărfurile în cutii mai mici. Deci ai nevoie de ceva? o întrebă mama ei, aplecându-se și târând cutia pe podea, fără s-o mai ridice.

   - Am venit doar să văd dacă nu te pot ajuta cu ceva. Alături nu prea au clienți, adăugă Laurel, apoi își dori să nu fi vorbit despre asta.

   Nu voia ca mama ei să se simtă prost.

   - Ah, spuse aceasta, zâmbind într-un mod care cel puțin părea sincer. Ar fi super azi. Refac stocurile și întotdeauna am nevoie de ajutor.

   Râse.

   - Tatăl tău are angajați; eu n-am ajuns încă acolo.

   - Perfect, spuse Laurel, lăsând rucsacul jos și apropiindu-se de cutia cu marfă.

    Mama ei îi explică ce conținea - produse pe care Laurel le cunoștea în marea lor majoritate, căci mama ei era interesată de mulți ani de homeopatie - și apoi îi arătă sistemul de etichete lipite pe rafturi, după care trebuiau repartizate sticluțele și cutiile.

   - Mă duc să completez factura și să încep să pregătesc comanda pentru săptămâna viitoare, dar cheamă-mă daci ai nevoie de ajutor, bine?

   - Sigur, spuse Laurel și zâmbi.

   Mama ei îi întoarse zâmbetul. Până aici, toate merseseră bine.

   Laurel fu surprinsă de cât de multe ingrediente din remediile pe bază de plante își amintea din vara de studiu. Fișele chiar o ajutaseră. În timp ce scotea produsele din cutii și le așeza pe rafturi, Laurel recita în minte modurile lor de utilizare.

   „Tătăneasa, sub formă de ulei, calmează inflamațiile, reduce durata de viață a buruienilor și îmbunătățește vederea. Cimbrul de iarnă limpezește mintea și acționează împotriva insomniei. E bun și pentru peștișori, dacă îl adăugați în apa din acvariu. Îmbunătățește oxigenarea. Ceaiul din frunze de zmeur se folosește pentru vlăstarii care refuză să mănânce. Adăugați mult zahăr, ca să îi creșteți valoarea nutritivă. Energizant, când trebuie să rămâi treaz până târziu.”

   Lui Laurel îi plăcea în mod deosebit să sorteze produsele homeopatice care nu prezentau niciun risc pentru zâne deoarece erau, în general, conservate în zahăr, dar care aproape întotdeauna asupra oamenilor aveau un efect contrar. Ignatia, de exemplu, putea fi folosită la oameni ca remediu contra depresiei. Însă, printre zâne, era utilizată ca sedativ. Mutătoarea reducea febra la oameni, dar pentru zâne era extrem de eficientă în prevenirea înghețului. Tamani îi spusese că santinelele care păreau poarta din Japonia beau în fiecare zi un ceai de mutătoare, pe toată durata iernii, când se făcea foarte frig sus, în munți.

   Gândul la Tamani o distrase o vreme și mâna îi rămase nemișcată - încleștată pe un flacon de Natrum muriaticum - aproape 1 minut, până când mama ei se apropie și o trezi din reverie.

   - Laurel, e totul în regulă?

   - Poftim? A, da, mormăi ea, ridicându-și privirea și aplecându-se să mai ia flacoane din cutiuța pe care fuseseră așezate. Mă gândeam doar la ceva.

   - Bine, spuse mama ei, uitându-se un pic ciudat la ea.

   Se întoarse, apoi se opri o secundă.

   - Mulțumesc că ai venit să mă ajuți, spuse ea. Îți sunt recunoscătoare.

   Își puse un braț în jurul lui Laurel și o îmbrățișă dintr-o parte. Era o îmbrățișare stânjenită, ca atunci când iei în brațe pe cineva căruia ai prefera să-i strângi mâna. O îmbrățișare de complezență.

   Sună telefonul. Cu o senzație de gol în piept, Laurel se uită cum mama ei se depărtează, înapoindu-se la tejghea. Era ciudat să-i fie dor de cineva care stătea chiar în fața ei, dar așa se simțea. Îi era dor de mama ei.

   - Mă scuzați, se auzi o voce în spatele ei.

   Laurel se întoarse și văzu o femeie mai în vârstă pe care o recunoscu vag din oraș.

   - Da?

   - M-ați putea ajuta?

   Laurel se uită la mama ei care vorbea încă la telefon. Se întoarse din nou spre femeie.

   - Pot să încerc, spuse ea zâmbind.

   - Am nevoie de ceva pentru dureri de cap. Am tot luat Advil, dar nu mai acționează ca înainte. Cred că organismul meu s-a obișnuit cu el.

   - Se mai întâmplă, spuse Laurel, dând din cap înțelegătoare.

   - Vreau ceva mai natural. Dar și eficient, adăugă femeia.

   Laurel încercă să-și amintească ce pusese pe rafturi cu 1 minut mai devreme. Ținuse sticluța în mână timp de câteva secunde, întrebându-se dacă n-ar fi meritat să-și ia și pentru ea - din cauza stresului din ultimele luni, Laurel avusese destul de des dureri de cap. Se duse un dulap mai încolo și găsi sticla.

   - Poftim, spuse ea, îmnânând-o femeii. E cam scumpă - arătă ea spre etichetă - dar merită. Mă gândesc să iau și pentru mine. O să fie mult mai bună decât Advil.

   Femeia zâmbi.

   - Mulțumesc. Am s-o încerc cu siguranță.

   Cumpărătoarea duse sticla la casă și Laurel se întoarse la aranjatul pe rafturi al produselor homeopatice. După 1 minut, mama ei o conduse pe femeie la raftul unde lucra Laurel și, după ce îi arncă acesteia o privire cu subînțeles, luă unul dintre cilindrele verzi.

   - Acesta vi se potrivește mai bine, spuse ea. Este extract de ciclamă. Eu i l-am dat soțului meu ani de zile pentru migrene. Funcționează perfect.

   Mama ei rămase în ușă câteva secunde, luându-și la revedere de la clientă, apoi se apropie de fiica sa.

   - Laurel, începu ea, și Laurel îi simți din voce frustrarea cu greu stăpânită, dacă nu știi ce să recomanzi, cheamă-mă. Nu lua sticle la întâmplare de pe raft. Ar fi trebuit să mă aștepți să termin discuția la telefon. Oamenii care vin aici au nevoie de ajutor și toate plantele astea funcționează diferit.

   Laurel se simți ca un copil dojenit de un adult care avea grijă să nu-i rănească sentimentele.

   - N-am luat sticla la întâmplare, protestă Laurel. Chestia aia e foarte bună pentru dureri de cap. Am luat-o intenționat.

   - Serios? spuse mama ei sec. Nu știu de ce, dar nu cred că e genul potrivit de durere de cap.

   - Poftim?

   - Pausinystalia yohimbe? Știi măcar la ce se folosește Pausinystalia yohimbe? E o plantă pentru stimularea potenței.

   - Bleah, ce dezgustător! se strâmbă Laurel, scârbită acum la gândul că voise să-și ia o sticlă pentru ea.

   Știa că majoritatea plantelor aveau efecte diferite asupra zânelor, dar asta era prea aiurea!

   - Exact. O am doar pentru că a venit un client săptămâna trecută și a întrebat dacă i-o pot comanda în mod special. De fapt, nu cred că voiam să știu așa ceva despre bancherul meu de 60 de ani, adăugă mama.

   - Îmi pare rău, spuse Laurel cu sinceritate. N-am știut.

   - Nu mă aștept să știi. Dar de asta sunt eu aici. Mă bucur că ai venit să mă ajuți, dar dacă vinzi pastile de sex pe post de analgezice nu mă ajuți deloc. Trebuie să ceri un sfat profesionist când ai nevoie, Laurel. Ai putea să omori pe cineva, dacă îi dai ce nu trebuie. Te rog, gândește-te la asta data viitoare.

   - Chiar m-am gândit, răspunse Laurel, înfuriată de atitudinea mamei. Pe mine m-ar fi ajutat!

   Mama oftă din greu și îi întoarse spatele.

   - M-am încurcat, spuse Laurel, luându-se după ea. Am uitat că plantele nu acționează la oameni la fel ca la zâne. Am făcut doar o mică greșeală.

   - Laurel, nu acum, te rog.

   Mama ei intră după tejghea.

   - De ce nu acum? întrebă Laurel, bătând cu palmele în tejghea. Când atunci? Acasă? Pentru că tu nu vrei să vorbești cu mine niciodată despre faptul că sunt o zână.

   - Laurel, coboară tonul!

   Vocea mamei ei era dură - un avertisment clar pentru Laurel, să aibă grijă ce spune.

   - Vreau doar să vorbim, mamă. Și știu că ăsta nu e locul ideal, dar nu mai pot aștepta să găsim locul ideal. M-am săturat de ceea ce se întâmplă între noi. Înainte eram prietene. Acum nu vrei să auzi niciodată nimic despre viața mea de zână. Nici măcar nu-ți vine să te mai uiți la mine! Privirea îți alunecă pe lângă mine. Au trecut luni de zile, mamă. 

   Laurel se simți gâtuită de lacrimi.

   - Când o să te obișnuiești cu mine.

   - E ridicol, Laurel, spuse mama ei, ridicând capul s-o privească în ochi, ca pentru a-i dovedi că greșește.

   - Chiar e?

   Mama îi susținu privirea câteva secunde și Laurel văzu că ceva i se schimbă în ochi. O clipă crezu că va ceda - că va vorbi cu ea. Dar mama clipi, își drese glasul și orice începuse să se schimbe în ea dispăru. Lăsă privirea în jos și începu să frunzărească chitanțele de pe tejghea.

   - O să aranjez eu marfa mai târziu, spuse ea încet. Poți să pleci.

   Laurel se simți de parcă fusese pălmuită. Rămase acolo, uluită. Mama ei o expediase. Trase de câteva ori aer în piept, scurt, se învârti pe călcâie și deschise ușa; clopoțelul vesel păru să râdă de ea.

   O rafală puternică de vânt o lovi în față când închise ușa în spatele ei și Laurel își dădu seama că habar nu avea unde să se ducă. David lucra; Chelsea era la antrenamentele pentru maraton. Se simți tentată să se ducă să stea de vorbă cu tatăl ei și ajunse până în fața librăriei, cu mâna pe clanță, dar apoi se opri. Nu era corect să-și asmută părinții unul contra altuia, să se ducă la unul când celălalt îi rănea sentimentele. Se ascunse în spatele unui afiș imens cu reclama ultimului roman al Norei Roberts și se uită la tatăl ei și la Maddie, cum îl ajutau pe un client să care un teanc mare de cărți. Bărbatul spuse ceva ce Laurel nu auzi și tatăl ei își dădu capul pe spate și râse în timp ce împacheta cărțile în hârtie de mătase. Maddie se uita la ei cu un zâmbet blând pe chip.

   Aruncând o ultimă privire înspre tatăl eu, Laurel se întoarse și se îndreptă spre casa goală.

Capitolul 12

             Laurel și David stăteau unul lângă altul în laboratorul de chimie, privind cum primul experiment pentru care urma să primească notă eșua lamentabil.

   David parcurgea din nou calculele, căutând să vadă ce pas săriseră sau ce socoteli făcuseră greșit. Laurel strâmbă din nas înspre amestecul puternic mirositor care bolborosea peste arzătorul lor Bunsen.

   - Am adăugat acidul sulfuric? întrebă avid. Am adăugat, nu-i așa?

   - Da, spuse Laurel. 50 de mililitri. Am verificat ecuația de 3 ori.

   - Nu înțeleg! șopti David pe sub mustață. Ar fi trebuit să se facă albastră acum vreo două minute!

   - Mai stai câteva minute. Poate se face.

   - Nu. E prea târziu. Uite, scrie aici: „Soluția trebuie să devină albastră la 1 minut după ce atinge temperatura de fierbere”. Am dat-o în bară. Și profa a spus că e un experiment simplu.

   Își trecu degetele prin păr. Din cine știe ce motiv, David hotărâse că 4 materii avansate într-un singur semestru nu era prea mult; Laurel nu era chiar sigură. După doar două săptămâni de la începerea anului școlar, David umbla cu nervii întinși la maximum.

   - David, e în regulă, spuse ea.

   - Nu e în regulă, șopti el. Dacă nu iau nota 10 la cursul ăsta, domnul Kling nu mă va primi la cursul de fizică avansată. Și trebuie să intru la fizică avansată.

   - O să iei, spuse Laurel, punându-i o mână pe umăr, ca să îl aline. Nu cred că din cauza unui singur experiment nereușit n-o să poți intra la cursul domnului Kling.

   David ezită un moment, apoi se uită din nou la foaia pe care o împărțeau.

   - Mai verific calculele o dată, să văd dacă îmi dau seama unde am greșit.

   David nu avea obiceiul să reacționeze atât de violent, dar acum era pe punctul de a ceva psihic. Laurel oftă. Trase aer în piept și își ridică mâna deasupra paharului care scotea aburi, suficient de departe ca să nu se ardă la degete.

   - Trebuie pur și simplu să se facă albastru?

   Auzindu-i tonul serios, David ridică privirea.

   - Da, de ce?

  Laurel îi făcu semn să tacă în timp ce se concentra, fluturându-și degetele în abur. Aruncă o scurtă privire spre David, care stătea încă aplecat asupra calculelelor, apoi închise ochii și inspiră profund de câteva ori, încercând să-și limpezească mintea, așa cum o învățaseră instructorii ei din Avalon. Simți o gâdilitură vagă în degete în timp ce încerca să identifice ingredientele din soluție, dar niciunul nu era de origine vegetală. Nu avea să fie ușor.

   - Laurel, șopti David aproape de urechea ei, ce faci?

   - Îmi distragi atenția, spuse Laurel încet, încercând să își păstreze concentrarea și așa fragilă.

   - Faci pe zâna? întrebă el.

   - Poate.

   David aruncă o privire prin sală.

   - Nu cred că e o idee prea bună.

   - De ce, pentru că aș putea strica experimentul ăsta perfect? spuse ea sarcastică.

   - Mi-e puțin teamă să nu arunci școala în aer, zise el în șoaptă.

   Laurel își retrase brusc mâna din abur.

   - N-am să arunc școala în aer, replică ea, un pic prea tare. Colegii de la masa din spatele lor se uitară la ei și schimbară priviri amuzate.

   - Haide, o rugă David, punându-și mâna pe brațul ei. Lucrurile nu ți-au mers tocmai strună la capitolul poțiuni.

   David avea dreptate. Laurel trăia cu impresia că nu făcuse niciun progres de când se întorsese din Avalon, deși exersase cel puțin o oră pe zi. Lucrurile nu mergeau. Încă.

   - Deci ar trebui pur și simplu să renunț?

   - Nu, sigur că nu. Dar chiar trebuie să experimentezi pe un proiect pe care primim notă?

   Laurel nu-l asculta.

   - Stai de pază, da?

   - Poftim?

   - Spune-mi dacă doamna Pehrson se uită încoace.

   - Ce faci? întrebă el, cu ochii ațintiți asupra profesoarei.

   Laurel băgă mâna în rucsac și deschise capacul trusei ei - aflată în permanență la fundul rucsacului. Scotoci prin ea, desfăcu un flacon cu ulei de valeriană și stoarse o picătură pe vârful degetului. Luă apoi o altă sticlă și scutură în palmă puțin praf de scorțișoară chinezească. După se suflă peste el, Laurel frecă uleiul în palmă, amestecându-l cu pudra grunjoasă.

   - Dă-mi chestia aia ca o lingură, îi șopti ea lui David.

   - Laurel, n-ai voie să faci asta.

   - Ba am! Chiar cred că de data asta o să reușesc.

   - Nu asta am vrut să spun. Ăsta e un proiect. Se presupune că....

   Laurel îl întrerupse și se întinse după lingura din oțel inoxidabil cu mâner lung, pe care David refuzase să i-o dea. Râcâi amestecul din palmă și, înainte ca el s-o poată opri, îl turnă în soluția care fierbea, amestecând cu grijă mai întâi într-un sens și apoi în celălalt.

   - Laurel!

   - Șșș! îi porunci Laurel, concentrându-se asupra soluției.

   Aceasta începu treptat să capete o nuanță albăstruie. Cu cât amesteca mai mult, cu atât soluția devenea mai albastră.

   - E bine așa? întrebă Laurel.

   David privea țintă, fără să spună nimic.

   Laurel se uită în spatele lui la ceilalți 2 elevi care își terminaseră experimentul. Nuanțele de albastru păreau asemănătoare. Se opri din amestecat.

   - Vezi dacă poți s-o faci să vină acum la masa noastră, spuse Laurel. Soluția e prea fierbinte și culoarea nu va rezista mult.

   David o privi țintă cu o expresie impenetrabilă, dar nu părea deloc încântat.

   - Foart bine, David și Laurel, spuse doamna Pehrson, luându-i prin surprindere, căci apăruse brusc în spatele lor. Și chiar la timp. În curând se sună de ieșire.

   David se uită cum doamna Pehrson își nota ceva în caietul ei și se întorcea să plece.

   - Doamnă Pehrson, stați puțin!

   Profesoara se întoarse și Laurel îi aruncă lui David o privire de atenționare.

   - Ăă...

   Laurel și doamna Pherson se uitau amândouă la el.

   David păru hotărât o secundă, apoi cedă.

   - Putem să aruncă chestia asta la chiuvetă?

   - Da. Nu am scris în instrucțiuni? Doar să ai grijă să nu te oprești, spuse ea, ducându-se la altă masă.

   Laurel și David curățară în liniște, tresărind amândoi când auziră soneria. Când ieșiră pe coridor, Laurel îl luă de mână.

   - De ce ești supărat? întrebă ea. Tocmai ai primit un 10.

   - Ai trișat, spuse David încet. Și am lăsat-o să îmi dea 10 pentru că habar nu aveam cum să îi explic că ai trișat.

   - N-am trișat, spuse Laurel, jignită. Mi-am dat seama cum puteam să fac soluția să devină albastră. Nu ăsta era scopul?

   - Scopul era să urmăm instrucțiunile.

   - Serios? Eu am crezut că scopul era să ne dăm seama ce să amestecăm acolo ca să obținem o soluție albastră. Asta nu contează?

   El oftă.

   - Nu știu. Sunt varză la chimie.

   - Ba nu, spuse Laurel, dar pe un ton nu foarte convingător.

   - Ba da. Pur și simplu nu o înțeleg așa cum înțeleg biologia. Parcă nu are logică. Au trecut abia două săptămâni și deja mă simt coplești. Oare cum o să fie restul semestrului?

   David oftă.

  - Învăț așa de mult pentru materia asta!

   - Știu că înveți, spuse Laurel. Și meriți o notă bună. Ei, și ce dacă te-am ajutat puțin? Cred că toate eforturile tale scuză o mică păcăleală. În plus, adăugă ea după o pauză, tu ești cel care m-a ajutat să intru la chimie avansată. Cred că e cnstit să te ajut și eu pe tine să intri la fizică avansată.

   Tăcură un oment, apoi Laurel îi dădu un cot ușor în coaste.

   - Profesoara chiar a spus că ar trebui să îl considerăm pe colegul de experiment un membru al aceleiași echipe.

    - Ești sigură că nu am trișat cu adevărat?

   - David, s-ar putea și ca experimentul să fi eșuat deoarece - aici Laurel coborî vocea - ceva din natura mea de zână l-a zădărnicit. Profesoara a spus că ne-a dat o temă ușoară. Nu trebuia decât să urmăm instrucțiunile. Ar fi trebuit să iasă. Chiar cred că eu am fost de vină că nu a mers.

   El o privi țintă, lung.

   - S-ar putea să ai dreptate, spuse el. Niciodată până acum n-am greșit când am urmat instrucțiunile.

  - Vezi?

   Acum, David fu cel care începu să râdă. Se lipi cu spatele de dulapul lui și alunecă la podea. Laurel se așeză lângă el, precaută.

   - Oare faptul că nu știu dacă să fiu supărat sau să mi se pară cea mai tare chestie din lume e grav? întrebă David. 

   Își trecu un braț pe după ea.

   - Dar ai reușit. Ți-a mers strună.

   Laurel zâmbi.

   - Am reușit, nu Râse. Nu sunt varză.

   - Nu ești varză, încuviință David, apoi o trase spre el și o sărută pe frunte. Bravo!

   - Găsiți-vă o cameră!

   David ridică brusc capul, dar nu era decât Chelsea, care le zâmbi din partea cealaltă a holului, după care se întoarse înapoi la Ryan.

   - Tot nu m-am obișnuit cu ei 2, spuse David, clătinând din cap cu un zâmbet pe chip.

   - Știu, rosti Laurel, rușinată că se uita la alții cum se sărută, dar fără să-și poată lua ochii de la ei.

   - Oare cât o să dureze până fac pauză să respire?

   - Nu fi rău, îl domoli Laurel, cu o nuanță abia simțită de seriozitate în voce. E fericită.

   - Sper.

   - Ar trebui să facem ceva împreună. Adică, toți 4.

   - Un fel de dublu rendez-vous?

   - Da. N-am făcut nimic împreună de când ei doi au devenit prieteni. Cred că ar trebui. Îmi place Ryan. Are gusturi bune la fete.

   David râse.

   - Gusturile mele sunt și mai bune.

   Laurel se ridică în picioare.

   - Cred că oricine m-a sărutat v-a fi de acord că eu am cel mai bun gust dintre toți.

   - Nu toți avem gust de nectar, spuse David tachinând-o, punându-i mâna pe ceafă în timp ce o săruta. Tu ai un avantaj necinstit, murmură el și-și lipi gura de a ei, alunecându-și mâna pe spatele ei și trăgând-o mai aproape.

   - Au! exclamă ea, îndepărtându-se.

   David o privi cu o expresie de nedumerire pe față.

   - Îmi pare rău, spuse el oarecum mirat.

   Laurel aruncă o privire în jur.

   - În curând o să înfloresc, șopti ea. Cred că mai durează două sau trei zile.

   David zâmbi satisfăcut, apoi tuși ca să-și ascundă expresia feței. Dar degeaba.

   - E în regulă, spuse Laurel. Știu că îți place. Și, din moment ce de data asta știu ce e, nu mă deranjează, serios. Doar că e un loc sensibil.

   - O să fiu atent, promise el, aplecându-se să-i mai fure un sărut.

   Tresăriră amândoi când ușa laboratorului de chimie se deschise brusc și se izbi cu zgomot de perete. Țârâitul asurzitor al detectorului de fum umplu coridorul. Pe ușă răbufni un fum albastru și, odată cu el, câțiva elevi care tușeau.

   - Afară, afară!

   Vocea doamnei Pehrson se auzi pe deasupra hărmălaiei gonind din sală câțiva elevi de clasa a X-a. Ceața albastră se împrăștie pe coridor și cineva activă alarma de incendiu, declanșând tot sistemul țiuitor de alarmă a clădirii.

   David se uită la ceața albastră și la elevii care alergau spre ieșire. Se ridică și o ajută și pe Laurel.

   - Ei bine, spuse el ironic, aproape în urechea ei, al cui crezi că era experimentul ăsta?

   Se uitară unul la altul și izbucniră în râs.

       Laurel stătea în fața oglinzii, uitându-se la petalele albăstrii care i se ridicau puțin deasupra umerilor.

   După ce tatăl ei se întorsese de la spital cu un an în urmă, familia hotărâse că Laurel trebuia să se simtă în siguranță acasă - că nu va trebui niciodată să se ascundă. Dar a fi de acord cu asta era una, și a coborî de-adevăratelea, fără să-și ascundă floarea, era cu totul altceva. Urma să plece la școală în jumătate de oră, așa că poate ar fi fost de înțeles dacă s-ar fi dus jos cu petalele deja legate.

   Dar tatăl ei avea să fie dezamăgit.

   Desigur, s-ar fi putut ca mama ei să se simtă ușurată.

   Laurel se uită în jos la eșarfa din mâna ei. Anul acesta nu se mai temea că ar avea vreo boală ciudată, dar, din cine știe ce motiv, nervozitatea asociată înfloririi nu-i dispăruse.

   Laurel strânse din dinți și își înfășură eșarfa în jurul încheieturii de la mână.

   - Nu mi-e rușine de ceea ce sunt, se adresă ea propriei imagini din oglindă.

   Dar stomacul i se strânse când apăsă clanța și deschise ușa, cu petalele răsfirate în spatele ei. Merse în vârful picioarelor pe scări, apoi se răzgândi - nu voia să pară că se furișează - și restul treptelor le coborî tropăind.

   - Uau!

   Laurel înălță capul și întâlni privirea lui David. Ochii lui poposiră pe buricul ei dezgolit, apoi o priviră din nou în față. Când își lăsa petalele libere, i se ridicau atât partea din față, cât și cea din spate a tricoului. David părea să aprecieze efectul, dar ea uitase cât de incomod îi stătea tricoul strâns pe coaste, îngrămădindu-i frunzulițele de la baza florii. Câteva dintre bluzele pe care le adusese din Avalon aveau un decolteu adânc la spate și deci erau tocmai bune să le poarte cu floarea, dar acum avea nevoie de ceva să o ascundă.

   - David ce faci aici? îl întrebă ea.

   - Și eu mă bucur să te văd, spuse David, ridicând o sprânceană.

   - Scuze, spuse Laurel, prinzându-l de mână. M-ai luat prin surprindere.

   - Știam de ieri că urma să se producă evenimentul, așa că m-am gândit să vin să-ți ofer sprijinul meu. Sau orice altceva îți trebuie.

   Laurel zâmbi și îl îmbrățișă. Era mai bine că se afla și el aici. Chiar dacă venise doar a să îi vadă noua floare înaintea altora.

   În bucătărie, mama ei se agita cu filtrul de cafea, evitând cu grijă să se uite la Laurel. Însă Laurel văzu cu coada ochiului că îi arunca priviri furișe în timp ce turna cafea proaspătă într-un termos. De la cearta lor din magazin nu se schimbase nimi. Nu-și ceruseră scuze, dar nici tensiunea nu crescuse. Era ca și cum Laurel nici nu trecuse pe acolo în ziua cu pricina, ceea ce era cumva și mai rău. Relația lor părea să se limiteze tot mai mult la ignorarea problemelor, în speranța că ele vor dispărea. Numai că ele nu dispăreau.

   - Unde e tata? o întrebă Laurel.

   Tatăl ei flutură ziarul de pe canapeaua din sufragerie.

   - Sunt aici, spuse el absent.

   - A înflorit! strigă David.

   Laurel își duse o mână la frunte când îl auzi pe tatăl ei ridicându-se repede în picioare.

   - A, da? Să vedem!

   - Pârâciosule, îi șopti ea lui David.

   Mama își luă geanta mare din pânză și trecu pe lângă tatăl ei care intra pe ușă.

   - Mă duc la magazin, spuse ea, evitându-i privirea.

   - Dar nu...?

   - Am întârziat, insistă ea, deși nu pe un ton dur.

   Lui Laurel i se păru ciudat, aproape de parcă mama ar fi vrut să stea, dar nu se putea convinge s-o facă. Laurel și tatăl ei se uitară cum iese pe ușă.

  Fata rămase cu privirea lipită de ușă, vrând parcă s-o facă să se deschidă singură; vrând s-o facă pe mama ei să se întoarcă.

   - Uau! se minună tatăl ei, îndreptându-și din nou privirea asupra lui Laurel. E... uriașă.

   - Ți-am spus, zise Laurel, știind că, dacă ar fi fost om, ar fi avut obrajii deja în flăcări.

   Faptul că era o plantă avea și unele avantaje.

   - Sigur. Dar am crezut...

   Tatăl ei se scărpină la ceafă.

   - Sincer să fiu, am crezut că exagerezi puțin.

   Îi dădu ocol lui Laurel, în timp ce ea se simțea tot mai stânjenită.

   - Cum ai ascuns-o de noi?

   O sincronizare perfectă.

   - Uite așa, spuse Laurel, desfășurându-și eșarfa de pe încheietură și legându-și petalele în jurul coastelor și al taliei. 

   Își trase bluza largă peste ele și își lăsă părul lung până la talie pe spate.

   - Poftim!

   Tatăl încuviință.

   - Impresionant!

   - Mda, spuse Laurel, apucându-l pe David de mână. Hai, să mergem!

   - Nu iei micul dejun? întrebă tatăl ei în timp ce ea își lua rucsacul de pe masă.

   Laurel îi aruncă o privire.

   - Scuze, nu, așa m-am obișnuit.

   - Mergem cu mașina mea sau cu a ta? o întrebă David când Laurel închise ușa.

   - A ta. Nu cred că mi-ar fi prea corect să conduc cu o floare strivită.

   - Corect.

   David îi deschise ușa din partea dreaptă. Chiar și după aproape 1 an, nu uita niciodată.

   - Ei bine, spuse David, pornind motorul, mai avem aproape jumătate de oră până se sună de intrare. Mergem direct la școală?

   Mâna îi alunecă pe coapsa ei.

   - Sau mai întâi în altă parte?

   Laurel zâmbi când David se aplecă și o sărută pe gât.

   - Mmm, mi-a fost dor de mirosul ăsta.

   Buzele lui urcară pe gâtul ei până la linia maxilarului.

   - David, tata ne pândește pe fereastră.

   - Nu-i nicio problemă, murmură el.

   - Da, pentru că nu e tatăl tău. Dă-te la o parte! spuse ea și îl împinse râzând.

   David se lăsă pe spate și băgă mașina în marșarier.

   - Cred că mai pot aștepta până ne îndepărtăm puțin.

   Se uită înspre casă și făcu semn către o mică despărțitură din perdelele de la sufragerie.

   - David!

   Despărțitura dispăru.

   - Ești așa de rău!

   El zâmbi cu înfumurare.

   - Părinții tăi mă plac.

   Într-adevăr. Lui Laurel asta i se păruse întotdeauna un lucru bun. Uneori însă, nu era tocmai sigură.

Capitolul 13

           A doua zi, Laurel și Chelsea stăteau pe balansoarul de pe veranda casei lui Laurel, legănându-se leneș încoace și încolo.

   - Urăsc sâmbetele, spuse Chelsea, cu capul sprijinit pe un braț al balansoarului, cu pleoapele închise în lumina soarelui.

   - De ce? o întrebă Laurel, așezată în aceeași poziție.

   - Pentru că iubiții noștri trebuie să lucreze.

   - Dar și tu ai curse uneori.

   - Mda.

   - Și, în plus, poți veni la mine să petrecem timpul împreună. Asta nu contează? întrebă Laurel, dându-i un ghiont.

   Chelsea deschise ochii și o privi cu scepticism.

   - Nu săruți la fel de bine ca Ryan.

   - Nu ai de unde să știi, spuse Laurel zâmbind.

   - Nu încă, replică Chelsea, aplecându-se spre ea.

   Laurel o plesni peste braț și amândouă se lăsară pe spate, chicotind.

   - Dar ai dreptate, spuse Chelsea. Nu mai petrecem așa de mult timp împreună; în afară de pauzele de prânz.

   - Când tu dispari în mod misterios jumătate din timp, adăugă Laurel râzând.

   - Sunt o fată ocupată, preciză Chelsea, prefăcându-se că se apără. A, stai puțin! Ryan dă o mare petrecere la el acasă vinerea viitoare. Tu și David sunteți invitați. Un fel de „adio, vară”, dar fără apă rece, nisip care să-ți intre sub haine și un foc plin de fum pe plajă.

   - E cam târziu pentru asta, constată Laurel, uitând că lumea nu era nici pe departe atât de conștientă de trecerea de la vară la toamnă.

   - Ei, e un motiv bun de petrecere. Casa lui Ryan este cea mai bună pentru petreceri. Sunet surround, sufragerie imensă. O să fie grozav. Trebuie să veniți.

   - Sigur, spuse Laurel, acceptând invitația pentru amândoi.

   David n-avea să se supere; ea era cea căreia nu-i plăceau, de obicei, distracțiile nocturne.

   - Minunat.

   Chelsea miji ochii la soare.

   - S-a făcut ora 5?

   Laurel râse.

   - Cred că nici măcar 3 nu e.

   Chelsea se bosumflă excesiv.

   - Mi-e dor de Ryan.

   - Asta e bine. Trebuie să-ți fie dor de iubitul tău.

   - Știi, cândva le luam în râs pe fetele care aproape leșinau când iubiții lor treceau pe lângă ele. Întotdeauna îmi venea să le spun să aibă personalitate și să nu mai lase pe alții să le definească. Uneori chiar le spuneam.

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Nu știu de ce nu mă miră.

   - Și cum sunt una dintre ele, spuse Chelsea cu un geamăt.

   - Doar că tu ai personalitate. 

   Chelsea avea mai multă personalitate decât oricine altcineva dintre oamenii pe care-i cunoștea Laurel.

   - Sper să am. Dar, serios acum, Ryan a devenit o parte așa de importantă în viața mea!

   Își înălță capul și se uită din nou la Laurel.

   - Știai că cele două curse la care a venit și el au fost cele mai bune din viața mea? Alerg mai repede când e și el acolo. Și înainte de el credeam că alerg cât puteam de repede. Acum sunt unul dintre cei mai buni alergători din echipă. El e de vină pentru asta!

   Chelsea duse mâna la frunte și imită un leșin, lăsându-se pe spate în balansoar.

   - E un tip minunat.

   - Mă bucur mult, Chelsea. Meriți un tip minunat, și lui Ryan, mi se pare, chiar îi placi.

   - Într-adevăr. Ciudat, nu?

   Laurel pufni.

   - Crezi că am luat-o prea repede? întrebă Chelsea cu seriozitate.

   Laurel ridică o sprânceană.

   - Păi, depinde. Cât de repede, adică?

   - A, nu în sensul la care te gândeși, spuse Chelsea. Mă întrebam dacă nu mă implic prea mult.

   - Cum adică?

   - Zilele trecute m-am înregistrat pentru SAT-ul din noiembrie...

   - Noiembrie? o întrerupse Laurel. Cum noiembrie? Eu și David îl dăm abia la primăvară.

   - Ei, sunt o ambițioasă incorigibilă, spuse Chelsea, încheind subiectul. În fine, a trebuit să spun la ce școli vreau să-mi fie trimise rezultatele. Și ce crezi că am spus...?

   Se uită la Laurel.

   - Harvard. Întotdeauna ai vrut să te duci la Harvard, zise Laurel fără să stea pe gânduri.

   - Da, excat, spuse Chelsea, ridicându-se în șezut și încrucișându-și picioarele sub ea. Dar m-am apucat să scriu la Harvard și după aceea m-am gândit: Stai! Ryan se duce la UCLA; Boston e foarte departe de UCLA. Mi-ar plăcea oare să fiu așa departe de el? Și nu am mai scris la Harvard.

   - Și or să-ți trimtă notele în altă parte?

   Laurel se ridică și ea.

   - Unde? La Stanford? Tu urăști Stanfordul.

   - Nu, am lăsat rublica necompletată. Încă nu am terminat de scris formularele. 

   Tăcu.

   - Tu simți la fel? În cel-l privește pe David?

   - Da, spuse Laurel. Cu siguranță, aș renunța la Harvard de dragul lui.

   - Sigur că da! o ironiză Chelsea. Asta pentru că tu vrei la Berkeley, ca părinții tăi, nu?

   Întrebarea o luă pe Laurel prin surprindere. Dădu vag din cap, dar gândurile îi zburau la Avalon. Academia avea un loc pentru ea - fără taxe, cu masă și casă incluse, fără teste SAT și, chiar dacă Jamison ar fi vrut ca ea să-i ajute să se păzească de troli, Laurel presupunea că zânele o așteptau în curând la Academie, să studieze intensiv. Dar cum să-i spună asta lui Chelsea?

   - Să presupunem că David se duce înapoi pe Coasta de Est. Tu ți-ai abandona planurile ca să-l urmezi?

   „Mai sunt 2 ani până atunci”, își spuse Laurel în sinea ei, încercând să-și potolească sentimentul crescând de disconfort. Ridică din umeri.

   - Dar ai lua în calcul posibilitatea asta?

   - Poate, răspunse Laurel automat.

   Dar nu era vorba să-l urmeze pe David la 1600 de kilometri depărtare. Dacă pleca după el, părăsea Avalonul, Academia, totul. Oare, dacă s-ar fi dus la Academie, ar fi însemnat că nu îl alege pe David? Era un gând nou, care nu-i plăcea lui Laurel.

   - Deci crezi că tu și David o să rămâneți împreună pentru totdeauna? Pentru că sunt oameni care fac asta, adăugă Chelsea, vorbind mai mult pentru sine decât către Laurel. Se cunosc din liceu și - gata! - sunt suflete-perche.

   - Nu știu, spuse Laurel cu sinceritate. Nu îmi pot nici măcar imagina că nu-l voi mai iubi pe David. Pur și simplu nu văd cum am putea să ne despărțim.

   „Dar să fim despărțiți?” Deodată lucrul acesta păru foarte posibil.

   - Ai spus cuvântul cu pricina, punctă Chelsea, trezind-o pe Laurel din gândurile ei mohorâte.

   - Păi, da - da, l-am spus.

   Laurel râse.

   - Îl iubești pe David?

   Laurel simți cum corpul i se încălzea numai gândindu-se la asta.

   - Da.

   - Deci voi... știi tu?

   Gata cu momentul romantic.

   - Nu... chiar.

   - Cum adică?

   - Înseamnă nu chiar, insistă Laurel cu încăpățânare.

   Chelsea tăcu o vreme. Laurel spera să nu reflectează prea intens la stadiul exact al relației fizice dintre ea și David.

   - Cred că și eu îl iubesc pe Ryan, spuse Chelsea, iar Laurel se simți ușurată. De asta mă dă peste cap toată povestea asta cu Harvard. Asta mi-am dorit de la 10 ani. Să mă duc la Harvard, să fac jurnalism, să devin reporter. Dar acum nici nu suport gândul de a fi departe de Ryan.

   - Poate ar trebui să te urmeze el pe tine la Harvard.

   - Să nu crezi că nu m-am gândit la asta, răspunse Chelsea. El vrea să devină medic, la fel ca tatăl lui, și Harvardul are o facultate de medicină foarte bună.

   - Păi, atunci trimite-ți rezultatele la Harvard, spuse Laurel, chinuindu-se să dea atenție problemelor lui Chelsea, nu alor sale. Mai ai aproape 2 ani până să trebuiască să iei o decizie. Se pot întâmpla multe între timp. Și, pe bune, dacă trebuie să renunți la un vis ca să fii cu cineva, poate că ai ales pe cine nu trebuia.

   Chelsea se încruntă și își împleti degetele, nervoasă.

   - Și dacă te trezești după un timp că visul nu pare să merite?

   În fața ochilor lui Laurel apărură David și Tamani. Undeva în fundal se contura turnul Academiei.

   - Atunci poate că nu a fost visul care trebuia.

        Vineri seara, când Laurel și David parcară mașina în fața casei lui Ryan, clădirea vibra de muzică. Casa se afla pe faleza stâncoasă, deasupra mării, și Laurel bănui că avea o priveliște incredibilă de pe veranda din spate.

   - Ce frumoasă e!

   - Da. E bine să fii singurul copil al cardiologului din oraș.

   - Se vede.

   Merseră ținându-se de mână pe aleea de la intrare și intrară în casă. Având în vedere că locuiau într-un oraș mic și casa era mare, petrecerea nu părea foarte aglomerată, dar era destulă lume. Și, acolo unde colțurile nu mișunau de oameni, zumzăiau de muzică. Laurel simțea deja o durere surdă în urechi.

   - Uite-i, spuse ea, ridicând vocea ca să acopere muzica și arătând spre Ryan și Chelsea.

   Ryan arăta destul de normal așa cum era îmbrăcat, cu un tricou roșu aprins și în blugi, dar Chelsea se întrecuse pe sine. Își ridicase buclele într-o coadă și purta cercei de aur lungi, care i se legănau în urechi. O pereche de blugi bleumarin, sandale negre, drăguțe, și un maiou negru cu mărgele strălucitoare îi puneau în evidență bronzul pe care îl căpătase în vara aceea. Probabil la piscina lui Ryan.

   - Ia te uită! exclamă Laurel, apropiindu-se de ea, și o îmbrățișă. Arăți splendid!

   - Și tu la fel, răspunse Chelsea.

   Dar Laurel își dorea să nu fi fost nevoită să îmbrace bluză lungă, strânsă sub sâni, legată la spate cu o fundă care acoperea umflătura florii. Era cald și începea deja să se simtă încătușată.

   - Nu ți se pare superbă casa asta? întrebă Chelsea, trăgând-o pe Laurel la o parte.

   - E minunată.

   - Îmi place la nevoie să vin aici. Din pricina celor 3 frățiori ai mei, nu putem ține acasă prea multe obiecte care se sparg, puse Chelsea. Iar aici? Pe măsuța de cafea sunt statuete. La cină, paharele chiar sunt de sticlă.

   Râseră amândouă.

   Chlesea întoarse capul și îl văzu pe David și pe Ryan vorbind și râzând împreună. Amândoi se întoarseră să se uite la fete, de parcă simțiseră că sunt priviți. Ryan îi făcu lui Chelsea cu ochiul.

   - Uneori, când îi văd pe amândoi așa, mă întreb cum de Ryan a fost în apropierea mea atâția ani și eu nu l-am observat niciodată.

   Se întoarse spre Laurel.

   - La ce mi-a stat capul?

   Laurel râse și își puse brațul în jurul lui Chelsea.

   - Poate la David?

   - A, da, ai dreptate, spuse Chelsea, dând ochii peste cap. Haide, spuse ea, trăgând-o pe Laurel spre camerele din spate. Trebuie să vezi priveliștea.

Capitolul 14

        Pe la 11, Laurel era absolut epuizată de atâta dans și de lipsa luminii solare. Zâmbi ușurată când David își făcu loc prin mulțime și îi aduse un pahar de plastic cu un fel de punci roșu.

   - Mulțumesc, spuse Laurel, luând paharul. Serios, sunt însetată și epuizată.

   - Cavalerul tău în armură strălucitoare intervine din nou, se lăudă David.

   Laurel duse ceașca la gură și se strâmbă.

   - Bleah! Cineva s pus alcool, nu glumă, în băutura asta.

   - Serios? Ce-o mai fi și asta, un serial de comedie din anii `50?

   - Nu glumesc.

   Laurel nici măcar nu putea sta la masă când părinții ei beau vin, pentru că i se făcea greață. Mirosul oricărui fel de alcool îi provoca rău la stomac.

   - Ei bine, atunci îmi voi face datoria de partener și le voi bea eu pe amândouă, hotărî David luându-i ceașca din mână.

   - David!

   - Ce e? întrebă el după ce luă o înghițitură zdravănă.

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Eu conduc la întoarcere.

   - Foarte bine, spuse David după ce mai luă o dușcă. Asta înseamnă că pot să mă duc să mai iau un rând.

   - O să te îmbeți turtă.

   - Aiurea! Mama servește vin la cină cel puțin o dată pe săptămână.

   - Pe bune?

   David zâmbi larg.

   - Dă-mi ceașca, spuse Laurel luând-o înapoi.

   - De ce? Oricum nu poți s-o bei.

   - Ba evident că pot, zise ea scoțând din geantă o sticluță pe care o luase din trusa ei de zână.

   - Ce-i aia? o întrebă David, apropiindu-se repede.

   - Un purificator de apă, îl lămuri Laurel, storcând o picătură limpede în ceașcă și amestecând ușor.

   - Tu l-ai făcut?

   - Aș vrea eu, spuse Laurel supărată. Mi l-au dat de la Academie.

   Laurel se uită în ceașcă. Punciul roșu devenise incolor.

   - Ha! exclamă ea. Se pare că și colorantul este considerat impuritate.

   David înclină ceașca în direcția lui și mirosi.

   - Majoritatea oamenilor pun alcool în băutură, nu îl scot.

   - Eu îmi urmez propriile reguli.

   - Și ce ți-a mai rămas? Apă cu zahăr?

   Laurel ridică din umeri și luă o înghițitură.

   - Da, practic asta mi-a rămas.

   - Oricât ar suna de apetisant, cred că prefer să mai iau un rând din bolul cu punci, mulțumesc.

   - Bețivanule, îl tachină ea.

   Plecă din cameră și ajunse într-un coridor gol, însoțită de ceașca ei de apă cu zahăr. Era plăcut să stea departe de mulțimea sufocantă. Dacă ar fi fost să fie complet sinceră cu ea, era gata deja să plece acasă și să se bage în pat.

   Putea să mai reziste încă o oră. Probabil.

   Se apropie de o fereastră lungă și înaltă, situată între două tablouri cu balerine, și își sprijini fruntea de suprafața rece, privind cerul nocturn. O mișcare bruscă de afară îi atrase privirea. O siluetă întunecată, abia luminată de strălucirea casei, se mișcă din nou. Laurel se concentră asupra ei, încercând să-și dea seama ce era. Poate un animal? Un câine? Părea prea mare ca să fie așa ceva. Stătea în picioare în umbra unui copac masiv, care o împiedica pe Laurel să vadă altceva decât un contur. Apoi făptura își înălță capul și lumina difuză dezvălui cu o claritate grotească o față palidă și diformă.

   Laurel se feri de la geam. Inima începu să-i bată nebunește și respirația i se acceleră. Numără încet până la 10 și ridică iar capul peste pervaz.

       Silueta dispăruse. Absența îi era aproape la fel de formidabilă ca prezența, ca și cum o gaură în lumină ar fi rămas acolo unde mai devreme se aflase silueta mătăhăloasă.

   „Oare mi-am imaginat?”

   Mâinile încă-i tremurau, în timp ce revedea în minte fața disproporționată - un ochi cu cel puțin 2 centimetri mai jos decât celălalt, gura răsucită ca și cum și-ar fi arătat colții, nasul neverosimil de încovoiat. Nu, îl văzuse clar. Frica i se ghemui în piept. Trebuia să-l găsească pe David.

   Străduindu-se să rămână calmă, Laurel trecu din cameră în cameră, căutându-l. Începu să intre în panică, pentru că părea să găsească pe toată lumea, în afară de el. Într-un final, îl reperă într-un colț al bucătăriei, discutând cu câțiva băieți. Se apropie de el, cu o expresie fals linștită pe chip.

   - Pot să vorbesc puțin cu tine? întrebă ea cu un zâmbet crispat, conducându-l la câțiva metri de acolo.

   Se aplecă aproape de urechea lui.

   - E un trol afară, spuse ea cu voce tremurândă.

   Lui David îi pieri zâmbetul de pe buze.

   - Ești sigură? Suntem amândoi destul de stresați. Dar n-am mai văzut un trol de luni de zile.

   Laurel își scutură capul aproape convulsiv.

   - Sunt sigură, l-am văzut. Nu mă înșel. A venit după mine. Of! mârâi ea ușor. Cum am putut să fiu atât de proastă?

   - Stai, stai! spuse David punându-i mâinile pe umeri. De unde știi că a venit aici după tine? De ce te-ar ataca tocmai acum, din senin? N-are nicio logică.

   - Ba are. Jamison mi-a spus că așa o să se întâmple. Și a avut dreptate!

   Lui Laurel îi tremurau mâinile, vorbirea i se dezlâna pe măsură ce teama i se cuibărea mai tare în piept.

   - Am avut atâta grijă și au venit în singura noapte în care am lăsat garda jos. Exact așa cum a spus Jamison. Probabil că m-au urmărit și au așteptat să-mi uit trusa. Sunt musca, David. Sunt musca de două ori idioată!

   - Ce muscă? Laurel, liniștește-te. Nu are nicio logică ce spui. Nu ai trusa la tine?

   - Nu! N-o am! Asta e problema. Am aruncat în geantă câteva chestii de care aveam nevoie și am vrut să-mi iau rucsacul și să-l las în mașină, însă am uitat complet.

   - Bun, spuse David, ducând-o mai departe de ceilalți. Hai să ne gândim un oment. Ce ai la tine?

   - Am două fiole de ser monastuolo. Poate să-i adoarmă pe troli.

   - Perfect, atunci n-ar trebui să avem probleme.

   Laurel clătină din cap.

   - Acționează numai într-un spațiu închis și nu dintr-odată. E efolosit la evadări, nu într-un aseenea caz. Dacă un trol intră în casă, jumătate dintre cei de aici ar fi morți înainte ca serul să înceapă să-și facă efectul.

   David trase adânc aer în piept.

   - Deci ce facem?

   - Trolii mă vor pe mine, însă i-ar omorî pe toți cât ai zice pește dacă ar considera că le folosește la ceva. Trebuie să-l ademenim departe de-aici și repede.

   - Unde să-l ademenim?

   - La mine acasă, spuse Laurel, deși ideea i se părea groaznică. Casa mea e un loc sigur. E protejată împotriva trolilor, iar santinelele sunt la post. E cel mai sigur loc din lume pentru noi în clipa asta.

   - Dar....

   - David, nu avem timp de discuții.

   David strânse din dinți.

   - OK. Am încredere în tine. Hai să plecăm!

   Scoase cheile din buzunar.

   - Eu conduc.

   - Crede-mă, Laurel, sunt cât se poate de treaz.

   - Nu-mi pasă, dă-mi cheile.

   - Bine. Ce-i spun lui Chlesea?

   - Că mă simt rău. De la ceva ce am mâncat. Știe că am un stomac ciudat.

   - Bine.

   Îi găsiră pe Chelsea și pe Ryan dansând pe o melodie lentă. Chelsea își pusese capul pe umărul lui Ryan, iar o ținea strâns la piept.

   - Hai să plecăm pur și simplu, spuse Laurel. Nu vreau să-i întrerup.

   David ezită.

   - O știi pe Chelsea. Își va face griji dacă pleci pur și simplu.

   Se întoarse să se uite la ea.

   - Ar putea să treacă pe la tine când se termină petrecerea ca să vadă ce faci.

   - Ai dreptate. Mă duc să-i spun.

   Laurel se simți prost să intervină, dar nu avea ce face. Își ceru exagerat de multe scuze și o asigură pe Chelsea de 3 ori că nu trebuia decât să se ducă acasă să se odihnească.

   Chelsea zâmbi și o strânse în brațe.

   - Mulțumesc mult că ați venit. Ne vedem mai târziu.

   Laurel o îmbrățișă și ea pe Chelsea, sperând din toae puterile că va reuși să-i facă pe troli să o urmărească. Ar fi regretat tot restul vieții dacă Chelsea sau oricine altcineva de la petrecere ar fi pățit ceva.

   David o luă de mână și se îndreptară căte bucătărie.

   - Ușa laterală a casei e mai aproape de mașina mea, spuse David, însă tot va trebui să alergăm puțin.

   - Bine, să mergem.

   Se opriră câteva secunde în fața ușii din bucătărie și David o strânse în brațe. Îi dădu un ărut scurt pe frunte și o întrebă:

   - Ești gata?

   - Da.

   Amândoi traseră aer în piept, apoi David o luă pe Laurel de mână și deschise ușa.

   - Fugi! șuieră el.

   Fugiră ținându-se de mână spre mașina lui David, aflată cam la 15 metri depărtare. Ocoliră câteva mașini, deschiseră portierele și săriră înăuntru.

   - Crezi că ne-au văzut? îl întrebă ea în timp ce băga cheia în contact și pornea motorul.

   - Nu știu.

   - Nu pot să plec dacă nu ne-au văzut.

   - Și ce propui? o întrebă David, scrutând întunericul pe geam.

   Laurel trase repede aer în piept și abia îndrăzni să se gândească la ce urma să facă. Deschise ușa, ca să-și îndepărteze orice îndoială, se dădu jos de pe scaunul șoferului și sări de câteva ori în sus, făcând semn cu mâna.

   - Hei! Pe mine mă căutați?

   O siluetă întunecată se ridică la vreo 6 metri în fața lor. Laurel scoase un țipăt înăbușit și se aruncă în mașină, manevrând schimbătorul de viteze în marșarier. Trolul se năpusti spre ei. Farurile mașinii îi luminară hainele de marinar și chipul înfricoșător. Lovi capota cu mâinile exact când schimbătorul nimeri marșarierul.

   - Dă-i drumul! strigă David.

   Laurel apăsă pe accelerație și luă piciorul de pe frână atât de repede încât mașina se smuci violent în spate, aproape lovind camioneta parcată în spatele lor. Trolul se rostogoli la pământ acolo unde fusese mașina, însă se repunea deja pe picioare. Laurel schimbă în viteza I și ieși din parcare. David se răsuci în scaun, uitându-se pe fereastra din spate.

   - David! țipă Laurel. Uită-te la mașini! Nu pot să opresc la stopul din față.

   David se întoarse la loc și privi în întuneric în ambele direcții. Când se apropiară de intersecție, piciorul lui Laurel bâjbâi deasupra frânei.

   - Liber! Pleacă!

   Laurel apăsă pedala de accelerație, traversând intersecția. Călcă apoi tare frâna, cotind de pe drumul spre casa lui Ryan pe șoseaua care mergea de-a lungul plajei. Mașina derapă și cauciucurile protestară zgomotos, însă Laurel reuși să mențină farurile în direcția cea bună.

   - Tocmai a cotit după noi, spuse David după mai puțin de 10 secunde. E al naibii de rapid.

   Limita de viteză aici e de 50. Cât pot s-o depășesc? întrebă Laurel, când acul vitezometrului se apropia deja de 45.

   - Polițiștii sunt ultima noastră grijă în seara asta, o liniști David. Poți doar... Laurel, ai grijă!

   O siluetă mătăhăloasă sări în fața lor, oprindu-se în mijlocul drumului. Laurel călcă frâna și mașina derapă în timp ce ea se lupta să păstreze controlul volanului. Patinară, evitând la limită creatura robustă, cu siguranță un trol, și părăsiră șoseaua, ajungând într-un șanț de pe partea cealaltă. Mașina se clătină și se opri. Roțile se învârteau inutil în noroi și în pietriș.

   David gemu, încercând să se îndrepte în scaun, după ce fusese aruncat peste torpedou. Laurel scrută întunericul, însă nu reuși să deslușească nimic. Apoi privirea i se opri asupra lizierei pădurii, aflatp la aproape 100 de metri depărtare.

   - Pădurea, David, spuse ea repede. Trebuie să fugim în pădure.

   - Nu știu dacă pot, zise David. M-am lovit foarte tare la genunchi!

   - Ba poți, David, strigă Laurel disperată. Trebuie! Hai!

   Deschise ușa cu putere și-l trase afară după ea. După câțiva pași șchiopătați, David reuși să se țină pe picioare și alergară ținându-se de mână spre pădure.

   - O să mă miroasă, spuse David. Genunchiul stâng îmi sângereză.

   - Nici eu nu-s mai brează, spuse Laurel. Cu siguranță că o să-mi miroasă floarea. Rămânem împreună. Fără discuții.

   Își dădu seama brusc de greșeala ei - trolii trebuie să fi venit după ea pentru că înflorise. Nu era nicio cale să scape de ei, nu acum, când puteau să ia urma parfumului ei inconfudabil. Ura faptul că lăsase garda jos cu atâta ușurință. Ea lăsase să se întâmple una ca asta.

   În timp ce alergau, Laurel scotoci prin geantă și scoase un set de fiole care, amestecate, ar fi compus serul monastuolo. Știa că nu avea să aibă cine știe ce efect în aer liber, însă trebuia să încerce ceva; poate reușea să-i încetinească. Eșarfa i se desfăcu și floarea îi ieși la iveală în timp ce ea și David goneau prin tufișuri, însă Laurel nu avea de gând să se oprească să o pună la loc; auzea un trol chiar în spatele ei și încă unul apropiindu-se din dreapta. David se împiedică, trădat de genunchiul rănit, și trolul dinapoia lui mârâi și sări. aurel simți că o săgetează o durere puternică pe spate, la floare. Mușcându-și buzele să nu țipe, se întoarse și, cu palma deschisă, sparse fiolele de monastuolo de fruntea trolului. Acesta se dădu înapoi, clătinându-se și urlând de durere, cu mâinile imense pe față. Laurel sări într-o parte,  simțind o durere atât de arigă în spate, încât îi dădură lacrimile și se luptă să învingă un val de greață.

   Picioarele o dureau cumplit atunci când ajunseră la liziera pădurii pe coama dealului.

   - Hai, David! îl grăbi ea.

   Se năpusti în pădure, poticnindu-se. Crengile li se agățau de haine și le biciuiau pielea, zgâriindu-le fețele. Când junseră într-o poiană mică printre copaci se opriră brusc, dând roată de mai multe ori luminișului.

   - Încotro? o întrebă David.

   Un mârâit jos se auzi dintr-o parte.

   - Pe acolo, spuse Laurel, arătând spre latura cealaltă.

   Dar exact în aceaași clipă, încă un mârâit se auzi și de acolo. Se răsuciră în loc, doar ca să zărească siluea întunecată a unui al treilea trol, a cărui respirație aburea în aerul rece de toamnă.

   David o trase pe Laurel cu spatele la pieptul lui, strivind floarea dureros între ei. Încercau să nuse învârteau de colo-colo, schimbau direcția și o luau în sens invers, înconjurându-i ca niște rechini.

   Scrâșnetul metalului frecat de metal umplu aerul și sclipirea unui cuțit străluci în lumina lunii. Laurel simți cum lui David i se taie respirația.

   David o strânse iute la piept, după care păși în față cu mâinile ridicate.

   - Mă predau! strigă el tare. Luați-mă pe mine și ei dați-i drumul. E inofensivă.

   Laurel gemu și-l prinse de cămașă, încercând să-l tragă înapoi, însă el continuă să pășească înainte.

   Poiana se umplu de râsete răgușite.

   - Inofensivă? se auzi o voce dură și gravă. Cât de proși crezi că suntem, ființă umană? Dacă cineva o să supraviețuiască în seara asta, cu siguranță n-o să fie ea.

   Înainte ca David să apuce să se răsucească spre Laurel, 2 troli se puseră între ei. Unul dintre ei era mai înalt ca David și avea hainele decolorate strânse pe umerii lați. Celălalt era o femeie cocoșată, cu părul lung și ațor, iar Laurel putu vedea chiar și în lumina lunii că pielea albă ca varul îi era crăpată și sângera la încheieturi.

   Laurel se strădui să nu închidă ochii întimp ce trolul cel înalt se apropie de ea cu cuțitul ridicat.

Capitolul 15

       Laurel își acoperi ccapul cu brațele. Ar fi vrut ca David să fugă, să se salveze, dar șia că n-o va face.

   Apoi un zăngănit puternic îi reverberă în urechi și îi trebuiră câteva secunde ca să-și dea seama că era încă în viață.

   Trolii răcneau și mormăiau în timp ce-și căutau atacatorul înjur. Cuțitele le fuseseră zvârlite la pământ de un disc ciudat, îngropat acum în trunchiul copacului din spatele lui Laurel, la 15 centimetri deasupra capului ei. 

   Laurel tremură de ușurare din tot corpul și, pentru prima dată în viața ei, crezu că o să leșine, însă pericolul nu trecuse. Profitând de neatenția temporară a trolilor, Laurel se lăsă pe burtă și se târî spre marginea poienii. Ceva mare și greu se trânti peste ea, trăgând-o din poiană în spatele unui copac mare. O mână îi acoperi gura în timp ce încerca să țipe.

   - Eu sunt, îi șuieră David în ureche.

   David. Trăia și el. Laurel îl cuprinse cu brațele, lipindu-și urechea de pieptul lui, acolo unde-i auzea inima bătându-i cu putere. Era un suntem nimunat.

   - Crezi că putem să ne furișăm? întrebă ea cât putu de încet.

   - Nu știu. Trebuie să așteptăm momentul potrivit, altfel ne prind iar.

   Laurel îl apucă strând pe David de braț când trolii începură să avanseze în direcția lor amușinând. Laurel auzi un pocnet sec și, înainte să apuce să ghicească ce era, mâna lui David o apăsă pe cap silind-o să se lase la pământ, iar el se întinse lângă ea. Laurel nici nu atinsese bine pământul cu burta, că o răpăială de focuri de armă umplu pădurea cu ritmul său ascuțit și sacadat. Laurel își astupă urechile cu brațele și își lipi fața de frunzele ude.

   Pintre focuri se auziră schelălăieli de durere. Laurel ridică puțin capul și îi văzu pe cei 3 troli fugind în pădure, urmați de o ploaie de gloanțe.

   - Lașii, rosti calm o voce joasă de femeie.

   Laurel se ridică de pe jos cu gura ușor căscată.

   - Puteți ieși, spuse silueta întunecată care se uita încă după troli. Nu se vor întoarce - păcat că n-am venit pregătită pentru o vânătoare adevărată.

   Laurel și David se ridicară tremurând. Laurel își trase bluza cât putu peste floare, înfiorându-se iar de durere. Desfășurarea evenimentelor o făcuse să uite de rană; se întreba cât de grav o rănise trolul, însă trebuia să mai aștepte până să se poată examina. David vru să iasă de după copac, însă ea îl luă de mână, trăgându-l înapoi.

   - Nu mușc, preciză femeia cu o voce clară.

   Laurel își dădu seama că n-avea rost să mai stea ascunși. Indiferent cine era femeia aceasta, știa că erau acolo. Făcură câțiva pași șovăielnici, depărtându-se de copac, ca să se uite pentru prima oară la cea care îi salvase.

   Era cu câțiva centimetri mai înaltă decât Laurel și era îmbrăcată în negru din cap până în picioare, de la cămașa cu mâneci lungi și pantalonii de trening la mănușile negre de piele și cizmele de vânătoare. Doar ochelarii de soare ridicați neglijent pe cap ieșeau din tipar, împingând spre spate șuvițele roșcate, date cu gel, care-i înconjurau fața și se lăsau netede înapoi. Părea să aibă cam 40 de ani, era într-o formă excelentă, însă nu avea contituția solidă a unui trol.

   - Vă înțeleg că sunteți neliniștiți, zise femeia. Cel puțin după tot ce-ați pătimit. Însă aveți încredere în mine: sunt un personaj pozitiv.

   Își ridică arma și execută o serie întreagă de mișcări, pocnind-o din toate încheieturile înainte să o vâre la loc în tocul de la șold.

   - Cine ești? o întrebă Laurel direct.

   Femeia zâmbi, dezvelindu-și dinții de un alb strălucitor în lumina lunii.

   - Klea, răspunse ea. Klea Wilson. Iar voi?

   - A fost... a fost, uau!

   David se bâlbâi, ignorând întrebarea.

   - Ai fost uluitoare. Adică, ai venit și ei pur și simplu... ai văzut ce s-a întâmplat.

   Klea se uită la el o vreme, cu o sprânceană arcuită.

   - Mulțumesc, spuse ea sec.

   - Cum ai...? începu David să întrebe, însă Laurel i-o tăie, smucindu-l rapid de braț.

   - Ce erau ființele alea? întrebă Laurel încercând să pară sinceră fărăsă fie prea falsă. Nu arătau... umane.

   David se uită derutat la ea, însă o privire rapidă cu subînțeles îi șterse întrebarea de pe chip. În ciuda celor întâmplate, Laurel era hotărâtă să-și păstreze calmul și cel mai important lucru era să nu-i dezvăluie acestei străine ce era de fapt - chiar dacă ea ar fi fost, așa cum pretindea „un personaj pozitiv”.

   Klea ezită.

   - Erau... hai să zicem că erau o specie de animale pe care n-ați mai întâlnit-o până acum. 

   Își încrucișă brațele la piept.

   - Încă nu mi-ați spus cum vă cheamă.

   - David. David Lawson.

   - David, repetă femeia, după care se întoarse către Laurel.

   Laurel se întrebă dacă avea vreun sens să încerce să ascundă o asemenea informație. Dar oricum n-ar fi fost greu de aflat. Într-un final, murmură:

  - Laurel.

   Klea făcu ochii mari.

   - Laurel Sewell?

   Laurel ridică brusc privirea. De unde știa femeia aceasta cine era?

   - Ei bine, spuse Klea încet, aproape ca pentru sine, asta explică multe.

   David o scoase pe Laurel din uimire, schimbând subiectul.

   - De unde ai știut că eram...? și arătă spre centrul poienei.

   - Îi urmăresc pe... indivizii ăștia de câteva ore, spuse Klea. Abia când au început să  vă urmărească mașina mi-am dat seama ce făceau. Mă scuzați că am ajuns cam la limită, însă nu alerg la fel de repede cum conduceți voi. Noroc că v-au făcut să derapați atunci; altfel n-aș fi ajuns aici la timp.

   - Cum ai...? începu Laurel.

   - Ascultă, spuse Klea, nu putem să stăm aici și să vorbim. Nu știm cât de departe ar putea avea întăriri. 

   Se apropie de copacul unde i se înfipsese discul de metal. Îl recuperă, după care se uită la David, întâlnindu-i privirea pentru pima oară.

   - Vă deranjează să mă luați și pe mine cu mașina? Vă duc într-un loc sigur și acolo putem vorbi.

   Își întoarse privirea către Laurel.

   - Trebuie să vorbim neapărat.

   Instinctul îi spunea lui Lauel să nu meargă cu ea - să nu aibă încredere în Klea, oricine ar fi fost ea. Dar, pe de altă parte, femeia aceasta tocmai le salvase viața. Și, în plus, David se repezise să accepte.

   - Da. Sigur. Sigur că da! spuse el. Mașina mea... e la poalele - bine, știi unde e. Bineînțeles că pot să te iau cu mașina, numai că... hm, s-a cam  înțepenit, însă...

   David se opri și o tăcere stânjenitoare umplu poiana.

   Klea băgă discul de metal într-o teacă pe care o purta în spate.

   - Mă gândesc că toți 3 putem să împingem mașina și să o scoatem din șanț. Haideți!

   Și o porni cu pași mari în josul dealului.

   David se întoarse către Laurel și-și puse ambele mâini pe umerii ei.

   - Ești bine? o întrebă el, cercetându-i trupul cu privirea.

   Ea încuviință din cap. „Bine” poate că nu era cel mai bun cuvânt, însă era vie.

   El oftă ușurat și o cuprinse în brațe, apăsându-i dureros cu mâna pe floare. Dar lui Laurel nu-i păsă. Își ascunse fața în umărul lui, dorindu-și să poată izbucni într-un plâns de ușurare. Dar trebuia să mai aștepte.

   - Mă bucur aât de mult că eși bine, șopti el.

   - Sunt vie, spuse ea sceptică. Nu știu cât de bine. Ție ce-ți fac genunchii?

   David clătină din cap.

   - Or să mă doară mult mai tare mâine, însă măcar pot să merg.

   - Bune, zise Laurel, respirând încă puțin agâfâit.

   Apoi amintindu-și de prostia lui, îl pocni cu palma peste piept.

   - Și ce naiba a fost faza aia cu „mă predau”, vru ea să știe.

   David rânji spășit.

   - Nu mi-a venit nimic altceva în cap.

   - Să nu mai faci niciodată așa ceva.

   David nu spuse nimic câteva secune bune, după care ridică din umeri și se întoarse spre mașină.

   - Hai să mergem, mai bine.

   - Hei, spuse Laurel atingându-i obrazul. Du-te tu înainte, eu mai stau aici puțin, șopti ea. Trebuie să-mi leg floarea. Dar, spuse ea tăios, nu-i spune nimic femeii ăsteia. N-am încredere în ea.

   - Tocmai ne-a salvat de troli, o contrazise David. E incredibilă!

   - Nu-mi pasă! E străină și știe ceva. N-ai voie să-i spui nimic! Acum du-te, nu trebuie să intre la bănieli. Spune-i că mi-am scăpat geanta.

   - Nu vreau să te las singură, spuse el hotărât.

   - Nu durează mult, spuse Laurel. Trebuie să-mi leg floarea. Te rog, du-te. Se uită după noi. O să se întoarcă dacă nu te vede mai repede.

   David o strânse tare și prelung de mână, după care se îndreptă șovăielnic spre lizieră și o luă în josul dealului.

   Laurel își dezlegă nodul din jurul taliei și îndoi petalele. Locul acela de pe spinare o durea în continuare ca o rană deschisă. Scrâșni din dinți și strânse tare petalele. Își trase cămașa înapoi peste floare și se grăbi să iasă din pădure, încercând să nu fugă. Coborî căutându-și calea cu atenție în lumina difuză a lunii și trebui să-și înăbușe un țipăt când se împiedică și se trezi față în față cu un trol. Sări înapoi și se ridică clătinându-se, când realiză că trolul nu se mișca. Se strecură înapoi aproape de el și își dădu seama că era trolul care primise doza de ser monastuolo în față. Se pare că existau și excepții la ineficiența lui în aer liber.

   Avea doar câteva secunde la dispoziție să decidă. Klea avea să vrea să-l vadă pe trolul inconștient, poate să-l și omoare. Însă dungi de un roșu aprins traversau chipul trolului acolo unde serul îl stropise și-l arsese; Klea avea să-și dea seama că Laurel și David îi făcuseră ceva. Și, dacă într-adevăr știa ceva despre Laurel, lucrul acesta n-ar fi făcut decât să înrăutățească situația. Laurel nu putea să o înștiințeze pe Klea de prezența trolului fără să dezvăluie și faptul că folosise poțiunea. Se ridică tremurând și continuă să coboare dealul fără să se uite înapoi, întrebându-se cât avea să dureze efectul serului. Cu cât plecau mai repede de aici, cu atât mai bine.

   Mașina lui David era tot acolo, cu cauciucul din față îngropat în noroi, cu farurile aprinse în noaptea întunecată și cu portiera deschisă.

   - E vârâtă destul de adânc în noroi, spuse Klea, ridicând scurt privirea pentru a-i arăta lui Laurel că o văzuse, dar cred că noi 2 o putem împinge, David.

   Întinse mâna și-i împunse brațul.

   - Pari un tip puternic.

   David își drese glasul, ca și cum avea de gând să spună cea, însă nu-i ieși nimic.

   - Laurel, conduci tu? întrebă Klea suflecându-și mâinile.

   Așezându-se pe scaunul șoferului, Laurel privi cum David merge după Klea în spatele mașinii și-și fixează mâinile pe capota din spate. Încă nu știa ce să creadă. Cu 5 minute înainte crezuse că viața ei s-a sfârșit și, fără Klea, cu siguranță asta s-ar fi întâmplat. Așa că acum ce aveau să facă? Să o abandoneze pe marginea drumului pe femeia care le salvase viețile doar pentru că cine știe de unde știa cum o cheamăpe Laurel? Nu le rămânea decât să o ducă acolo unde voia să meargă. După ce reușeau să scoată mașina din noroi, evident. Dar toată povestea asta era prea ciudată. Laurel și-ar fi dorit să fi avut timp să reflecteze.

   Trase de volan, în timp ce David și Klea împingeau. După câteva încercări mașina se mișcă ușor și Laurel dădu cu spatele ca să o aducă înapoi pe șosea. După ce trase frâna de mână, coborî și se apropie de David și Klea, care studiau mașina, evaluându-i stricăciunile. De fapt, Klea studia mașina, în timp ce David se holba la ea.

   - În mod clar i-ar prinde bine un spălat, spuse Klea, dar se pare că n-ai rămas cu suvenire.

   - Cu atât mai bine, zise Laurel.

   - Deci, întrebă Klea ferindu-se de lumina farurilor, mergem?

   David și Laurel schimbară o privire, iar Laurel dădu din cap. Nu exista nicio modalitate de a-i sugera fără cuvinte că la nici 15 metri depărtare zăcea un trol inconștient.

   Se urcară în mașină. David se grăbi să le deschidă portierele ca și cum ar fi fost o noapte oarecare și plecară. Între Laurel și David avusese loc o ceartă tăcută, în urma căreia ea rămase la volan.

   Klea o îndruma.

   - E cam la 1 kilometru jumătate de aici, spuse ea. Ne mutăm constant tabăra. Singurul motiv pentru care vă las s-o vedeți în seara asta este că mâine va fi înaltă parte.

   - Ce fel de tabără? întrebă David.

   - O să vedeți, spuse Klea. Întoarce aici.

   - Nu văd niciun drum, zise Laurel.

   - Nici nu trebuie. Cotește și-ai să-l vezi.

   Laurel dădu stoică din cap și roti volanul spre dreapta. După un pâlc de tufișuri văzu niște șleauri vagi. Se așeză pe ele și conduse printr-o perdea subțire de crengi care zgâriau portierele și ferestrele. Dar, imediat, se trezi cu roțile pe două poteci paralele, în mod clar create nu cu multă vreme în urmă.

   - Mișto, spuse David aplecându-se înainte în scaun.

   Merseră în liniște cam 1 minut pe drumul întunecat și îngust. Laurel era din ce în ce mai sigură că se îndreptau spre o capcană. De nu și-ar fi uitat rucsacul acasă! Apoi drumul coti brusc spre dreapta, dezvăluind 3 rulote într-un cerc bine luminat. În fața a două dintre ele erau parcate două camionete negre cu roți uriașe. Ferestrele lor fumurii reflectau lumina câtorva proiectoare montate pe niște stâlpi înalți, care umpleau tabăra într-o strălucire albă. De o parte și de alta a intrărilor în rulote erau agățate lămpi mai mici. Chiar în afar zonei luminate se aflau 2 cai maro priponiți de un stâlp, iar pe o masă de picnic din aluminiu zăceau întinse diverse săbii și arme mari. O senzație teribilă de gol în stomac îi semnală lui Laurel că ea și David tocmai intraseră într-o mare belea.

   - Uau! exclamă David.

   - Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, spuse Klea ironic. Bine ați venit!

   Coborâră cu toții din mașină și se îndreptară spre tabără - Klea cu îndrăzneală, Laurel i David mai șovăielnic. Câțiva oameni se agitau în toate părțile, ocupați cu diverse treburi, și abia dacă se uitară la Laurel și David. Ca și Klea, majoritatea erau îmbrăcați în negru.

   - Laurel, David, aceasta este echipa mea, spuse Klea arătând spre cei din jur. SUntem puțini, însă muncim din greu.

   David făcu un pas spre un cort alb și jos care strălucea din interior ca și cum ar fi fost luminat dinăuntru de zeci de lămpi.

   - Aici ce ai? întrebă el lungindu-și gâtul, în timp ce un om intra în cort, lăsând preț de un moment o rază puternică de lumină să acopere toată clădirea, înainte să lase pânza să cadă în urma lui.

   - Aș putea să vă spun, dar apoi ar trebui să vă omor, zise Klea pe un ton vag serios, care o făcu pe Laurel să se simtă stânjenită.

   Klea se opri lângă una dintre camionetele negre și scoase din remorcă o geantă kaki. Haideți aici, îi îndrumă ea către o masă de picnic poziționată aproape de centrul taberei.

   Laurel se agăță de mâna lui David. Dacă tot erau acolo, puteau măcar să încerce să afle cât mai multe. În niciun caz nu ar fi putut să fugă de aici. Laurel nu știa dacă se afla acum într-un pericol mai mare sau mai mic decât atunci când îi urmăriseră trolii.

   Se așezară. Klea scoase un plic gros din geantă și-și coborî ochelarii de pe cap peste ochi. Tabăra era, ce-i drept, puternic luminată, însă lui Laurel gestul i se păru ciudat de melodramatic. Klea răsfoi conținutul plicului și scoase o fotografie lucioasă pe care i-o dădu lui Laurel.

   - Ce știi despre omul acesta? o întrebă ea.

   Laurel privea chipul înfricoșător al lui Jeremiah Barnes.

Capitolul 16

      Stăpânindu-și un fior, Laurel se uită încremenită la chipul care-i bântuise coșmarurile timp de aproape 1 an. Mâna ei, ținând-o pe a lui David, se strânse compulsiv.

   - Îl caut de mulți ani... spuse Klea. Pe el și pe alții ca el. Însă ultima oară când am dat de el - acumcâteva luni - avea în buzunar o carte de vizită cu niște nume pe ea.

   Își ridică privirea către Laurel.

   - Unul dintre ele era al tău.

   Lui Laurel începură să-i tremure mâinile la gândul că Barnes îi purta numele cu el peste tot.

   - Și tu pur și simplu mi-ai notat numele și l-ai lăsat în plata Domnului?

   Laurel își păstra calmul, însă se simțea clar că vorbea printre dinți.

   - Nu... chiar. 

   Klea se uită de la poză la Laurel și de Laurel la poză, apoi se aplecă și băgă fotografia înapoi în plic.

   - Era... mai puternic decât ne-am așteptat noi. A evadat.

   Laurel dădu ușor din cap, străduindu-se să nu mai tremure. În ciuda spuselor lui Jamison, Laurel se agățase de speranța că Barnes murise cu adevărat atunci când fusese împușcat cu 1 an în urmă. Însă acum avea dovada - o dovadă de necontestat - că rămăsese în viață. Și că era pe urmele ei.

   - Nu pari surprinsă. Deci îl cunoști?

   „Minte-o, minte-o, minte-o!” îi spunea instinctul lui Laurel. Dar ce folos? Se schimbase la față în clipa în care-l recunoscuse pe Barnes. Era prea târziu ca să nege.

   - Oarecum. Am avut un conflict cu el anul trecut.

   - Nu mulți oameni scapă dacă au conflicte cu tipul ăsta.

   Tonul vocii era indiferent, însă întrebarea pe care o insinua Klea era evidentă: „Cum de ești încă în viață?”

   Laurel se gândi instant la Tamani și aproape că zâmbi. Se sili să privească în jos, la un punct fix de pe masă.

   - Pur și simplu am avut noroc, spuse ea. A lăsat arma jos când nu trebuia.

   - Aha!

   Klea dădu din cap, aproape cu înțelepciune.

   - Gloanțele pe țeavă reprezintă cam singurul lucru de care se teme omul acesta. Dar ce treabă a avut cu tine?

   Laurel se uită la ochelarii Kleei și-și dori să-i fi putut vedea ochii. Trebuia să inventeze ceva - orice - ca să ascundă adevărul.

   - Poți să-i spui, zise David, după o pauză lungă.

   Laurel îi aruncă o căutătură urâtă.

   - L-au vândut deja; nu vi-l mai poate lua nimeni.

   Despre ce vorbea? Mâna lui îi strânse coapsa cu subînțeles, însă poveștile inventate erau specialitatea lui David - Laurel nu se pricepea deloc să mintă. Nu-i rămânea decât să-i facă jocul. Își acoperi fața cu mâinile și se sprijini de pieptul lui David, prefăcându-se prea afectată ca să poată vorbi.

   - Părinții ei au găsit un diamant când... renovau casa, explică David.

   Laurel spera ca pauza aceea scurtă să fi trecut neobservată.

   - Era imens. Tipul ăsta a încercat să o răpească pe Laurel pentru a cere o răscumpărare sau ceva de genul ăsta.

   David o mângâie pe umăr și pe spate.

   - A fost o experiență traumatizantă, o asigură el pe Klea.

   „David, ești genial.”

   Klea dădea ușor din cap.

   - E foarte logic. Trolii au fost mereu vânători de comori. Prin natura lor și pentru că au nevoie de bani ca să se integreze în lumea noastră.

   - Troli? întrebă David, făcând pe prostul. Adică troli din ăia care trăiesc sub poduri și se transformă în piatră la lumina soarelui? Asta erau creaturile alea?

   - Am spus troli? se miră Klea, arcuind comic sprâncenele peste marginea ochelarilor. Ups! Ei bine - oftă, scuturând din cap - presupun că, dacă tot i-ați văzut, ar fi bine măcar să știți ce sunt cu adevărat.

   Se uită la Laurel, care se ridicase din nou, ștergându-și lacrimile prefăcute.

   - E bine că părinții tăi au vândut diamantul. Cel puțin acum, Barnes n-o să-i mai vâneze. Totuși, spuse ea, se pare că ești un punct permanent pe radarul lui. Nu se poate ca trolii ăia să fi fost la petrecerea ta în seara asta din întâmplare.

   Klea tăcu o clipă.

   - Nu cred în coincidențe atât de mari.

   - Ce ar putea să mai vrea de la mine acum? întrebă Laurel, schimbând o privire rapidă cu David. Nu mai avem diamantul.

   - Răzbunare, răspunse Klea simplu.

   Se întoarse către Laurel, care îi simți intensitatea privirii chiar și prin ochelari.

   - Cred  că e singurul lucru pe care trolii îl iubesc mai mult decât comorile.

    Laurel își aminti că Jamison îi spusese aproape același lucru în ultima ei zi în Avalon. Părea oarecum absurd să găsești și adevăr printre atâtea minciuni.

   Klea băgă mâna în geantă, scoase o carte de vizită mică și gri și i-o întinse lui Laurel, care o luă șovăielnică.

   - Aparțin unei organizații care... caută... ființe supranaturale. În general troli, pentru că sunt singurii care încearcă să se infiltreze în societatea umană. Ceilalți evită, în marea lor majoritate, acest lucru cu orice preț. Aceasta este echipa mea, însă organizația noastră este internațională. 

   Se aplecă în față.

   - Cred că ești într-un mare pericol, Laurel. Suntem gata să-ți oferim ajutorul nostru.

   - În chimbul a ce? întrebă Laurel, încă suspicioasă.

   O schiță de zâmbet apăru pe buzele femeii.

   - Barnes mi-a scăpat o dată. Nu e singurul care are niște socoteli de încheiat.

   - Vrei să te ajutăm să-l prinzi?

   - Sigur că nu, spuse Klea scuturându-și capul. Nite copii nepregătiți ca voi? Ați sfârși prin a fi uciși. Și, fără supărare, dar sunteți cam... mici.

   Laurel deschise gura să riposteze, însă David o ciupi tare de picior și ea-și înghiți vorbele.

   Klea mai scoase o hârtie din geantă; de data asta era o hartă a orașului Crescent City.

   - Aș vrea să pun niște paznici în jurul casei tale - și la tine, David, pentru orice eventualitate.

   - N-am nevoie de paznici, spuse Laurel, gândindu-se la santinelele care staționau aproape de casa ei.

   Klea tresări.

   - Poftim?

   - N-am nevoie de paznici, repetă Laurel. Nu vreau.

   - Serios, Laurel. E vorba de siguranța ta. Sunt căvins ă că părinții tăi ar fi de acord. Aș putea să vin să vorbesc cu ei dacă vrei.

   - Nu! Ei nu știu nimic despre trol, recunoscu ea. Nu le-am spus niciodată nimic. M-am întors înainte să-și dea că plecasem.

   Kea rânji.

   - Serios? Ești o fată curajoasă, nu-i așa?

   Laurel se stăpâni să-i arunce Kleei o privire urâtă, dar cu mare greutate.

   - Dar acum serios, Laurel. Crescent City a fost vizitat cam des de troli în ultima vreme. Mult mai des decât îmi convine mie. Din fericire, continuă ea cu o umbră de amuzament în glas, aveam de-a face cu niște ființe care sunt ușor de... oprit.

   Klea își frecă tâmplele un moment.

   - Nu ca alte făpturi pe care am avut ocazia unică să le vânez.

   - Alte făpturi?

   Klea încetă să-și mai frece tâmplele și se uită la David cu o expresie tăioasă.

   - Oh, David, câte lucruri am văzut! Există pe lume mai multe ciudățenii decât îndrăznim să ne imaginăm.

   David făcu ochii mari și deschise gura să vorbească.

   - Dar mă tem că nu mai avem timp să discutăm în seara asta spuse Klea, tăindu-i entuziasmul.

   Se uită apoi spre Laurel.

   - Aș vrea să te mai gândești la oferta mea, adăugă ea cu seriozitate. Probabil pentru că ai reușit să scapi teafără din ultima confruntare, mi-e teamă că subestimezi creaturile astea. Sunt rapide, viclene și incredibil de puternice. Nouă ne-a fost greu să le ținem piept, și suntem profesioniști antrenați pentru așa ceva.

   - Atunci de ce-o faceți? o întrebă Laurel.

   - Cum adică de ce? Pentru că sunt troli! Îi vânez ca să-i protejez pe oameni, așa cum te-am protejat pe tine în seara asta.

   Klea ezită, aoi reluă.

   - Acum ceva timp am pierdut totul... totul... din cauza unor monștri inumani ca ei. Misiunea mea în viață este să pun capăt suferinței pe care o provoacă.

   Tăcu o vreme, după care își aținti din nou privirea asupra lui Laurel.

   - E un vis îndrăzneț, știu, însă, dacă nimeni nu încearcă, n-o să se întâmple niciodată. Te rog să ne ajuți lăsându-ne să te ajutăm.

   - Nu am nevoie de gărzi de corp sau de orice îmi oferi tu, insistă Laurel.

   Știa că părea capricioasă, însă nu avea ce altceva să spună. Santinelele zâne erau una, însă așa ceva? Străina aceasta, cu tabăra ei militărească și cu armele ei - Laurel nu voia ca ea să dea peste adevărații ei păzitori. Cu cât mai repede plecau de acolo, cu atât mai bine.

   Klea strânse din buze.

   - Bine, spuse ea încet, dacă așa simți. Dar, dacă te răzgândești, uite cartea mea de vizită. 

   Se uită de mai multe ori când la David, când la Laurel.

   - Mi se pare corect să-ți spun că totuși o să fiu cu ochii pe voi. Nu vreau să vi se întâmple nimic. Păreți copii buni.

   Se opri cu degetul la bărbie gândindu-se câteva secunde.

   - Înainte se plecați, spuse ea încet, am ceva pentru voi. Și sper că veți înțelege motivele pentru care vi le dau, la fel ca și cererea de a le ascunde. Mai ales de părinții voștri.

   Lui Klea nu-i plăcură vorbele acestea.

   Klea îi făcu semn unui bărbat care trecea, iar acesta îi aduse o cutie mare. Ea cotrobăi timp de câteva secunde, apoi scoase două pistoale în tocuri negre de pânză.

   - Nu anticipez că veți avea nevoie de ele, spuse ea, întinzând fiecăruia câte unul. Dar, dacă nu sunteți de acord cu paznicii, atunci măcar atât să fac pentru voi. Prefer să fiu prea purdentă decât... hm, moartă.

   Laurel se uită la arma pe care Klea i-o întinse cu patul înainte. Observă cu coada ochiului că David o luase pe a lui fără să ezite și murmurase „Super!”, însă ea rămase cu privirea pironită asupra pistolului. Întinse mâna foarte încet și atinse metalul rece. Nu arăta chiar la fel ca arma pe care o îndreptase spre Barnes anul trecut, însă, atunci când apucă patul între degete, avu aceeași senzație. 

   Prin cap îi fulgerară imagini cu Barnes, toate atinse de culoarea stacojie a sângelui - sângele lui David pe brațul ei, sângele ce țâșnise din umărul lui Barnes când îl împușcase și, cel mai rău, privirea de pe chipul lui Tamani atunci când fusese împușcat, de două ori, cu o armă nu foarte diferită de aceasta.

   Laurel își trase mâna înapoi, ca și cum s-ar fi ars.

   - Nu-l vreau, spuse ea încet.

   - Și asta îți face cinste, spuse Klea calmă. Dar eu tot cred...

   - Am spus că nu-l vreau, repetă Laurel.

   Klea își strânse buzele.

   - Serios, Laurel...

   - Îl iau eu deocamdată, spuse David, întinzând mâna spre al doilea pistol. O să discutăm despre asta altă dată.

   Klea se uită la David, însă expresia feței îi era impenetrabilă în spatele acelor ochelari stupizi.

   - Presupun că e în regulă.

   - Dar... începu Laurel.

   - Hai, spuse David pe un ton blând și delicat. E aproape miezul nopții; părinții tăi se vor îngrijora.

   O înconjură cu brațul și o conduse spre mașină.

   - A, spuse el oprindu-se și întorcându-se spre Klea, mulțumim. Mulțumim pentru tot.

   - Da, mormăi Laurel fără să se întoarcă. Mulțumim.

   Se grăbi să ajungă la mașină și intră înainte ca David să apuce să-i deschidă portiera. O durea spatele acum și nu voia decât să scape de Klea și de tabără și să ajungă acasă. Porni mașina înainte ca David să apuce să intre și, în momentul în care el își puse centura de siguranță, dădu cu spatele și întoarse. Conduse înapoi pe drumul provizoriu cât îndrăzni de repede și o privi pe Klea în oglinda retrovizoare până la prima curbă, când îi dispăru din vedere.

   - Uau! exclamă David când intrară pe autostradă.

   - Știu, fu Laurel de acord.

   - Femeia asta e incredibilă!

   - Poftim?

   Nu asta gândea Laurel. Dar David era deja atent la altceva. Scoase arma pe care i-o dădue Klea și îi desfăcu tocul.

   - David! Nu-l scoate, spuse Laurel, încercând să se uite în același timp la David, la pistol și la drum.

   - Nu-ți face griji. Mă pricep.

   Scoase arma și o întoarse în mâini.

   - SIG SAUER, spuse el.

   - Sig și mai cum?

   - SAUER. E o marcă. E un pistol foarte bun. Și scump, adăugă el. Deși nici pe departe la fel de mișto ca al Kleei. L-ai văzut? Era automat. Pariez că era un Glock 18.

   - Alo! La telefon David, din Asociația Americană a Deținătorilor de Arme, spuse Laurel țâfnoasă. De unde ai apărut? Nu știam că ești așa pasionat de puști.

   - Tata are câteva, spuse el absent, pipăind încă patul pistolului. Când eram mai mic, înainte să se despartă, mergeam uneori la vânătoare. Mă mai duce și acum să trag la poligon, câteodată, când mă duc la el în vizită. Trag destul de bine, să știi. Mama nu e prea încântată; preferă microscopul. Presupun că e încă un motiv pentru care se vede că nu erau meniți să fie împreună.

   David trase de țeavă, și Laurel auzi un clic.

   - Ai grijă! țipă ea.

   - E pusă piedica, nu-ți face griji.

   Mai apăsă pe ceva și scoase muniția.

   - Încărcător extralung, spuse el, înșirând caracteristicile pe același ton pe care tatăl ei ar fi făcut inventar. 10 gloanțe în loc de 8. 

   Scoase un glonț și-l ridică spre geam.

   - Calibru de 45.

   David scoase un fluierat.

   - Gloanțele astea sfâție în carne vie.

   - Ajunge, spuse Laurel printre dinți.

   Apăsă cu putere pe frână și opri pe marginea drumului.

   David se uită la ea cu un amestec de confuzie și aproape un soi de frică.

   -  Ce e?

   - Cum adică ce e?

   - Ce s-a întâmplat?

.............................................................