.......................................................
5.
- Shakespeare n-a fost nici pe departe primul care să-l imortalizeze, dar da, acel rege Oberon. Împreună cu Arthur și Merlin, Oberon a creat o sabie care conținea atât de multă magie, că oricine o mânuia ieșea sigur învingător din orice bătălie.
- Exact. Oberon, Arthur și Merlin au condus cea mai mare armată pe care Avalon a văzut-o vreodată într-o bătălie contra trolilor pentru a-i izgoni pentru totdeauna. Zânele, Arthur și cavalerii lui, Merlin și cele 3 doamne ale sale, și Oberon însuși. Trolii n-au avut nicio șansă. Zânele au curățat Avalonul de troli, și Oberon a creat porțile pentru a proteja tărâmul de întoarcerea lor. Dar chiar și pentru o zână de iarnă a fost prea multă magie decât poate suporta o plantă vie. Cel mai mare rele al zânelor din istorie și-a dat viața ca să facă poarta pe care o păzesc eu.
- E așa de incredibil totul, spuse Laurel.
- E istoria ta, spuse Tamani. Moștenirea ta spirituală.
Shar mârâi în spatele lui, dar Tamani îl ignoră.
- De asta e așa de important ca pământul ăsta să nu cadă în mâinile trolilor. Intrările nu pot fi distruse, dar porțile care le păzesc, da. Și dacă porțile sunt deschise, atunci Avalon va fi deschis oricui. Casa noastră va deveni iar un loc al războiului și al distrugerii. Știm ce cumplit s-au răzbunat trolii pe Camelot și nu pot decât să-mi imaginez că tărâmul Avalon va avea o soartă asemănătoare dacă își croiesc drum spre el.
- De ce acum? Mama încearcă să vândă pământul ăsta de o grămadă de timp. Ar fi putut să-l cumpere cu ani în urmă.
Tamani clătină din cap.
- Nu știm. Sincer să fiu, mi-e aproape teamă să aflu. Trolii urăsc să piardă. Nu fac niciodată o mișcare dacă nu sunt siguri că vor câștiga. Poate că au adunat un grup foarte mare. Poate... poate...
Oftă.
- Nici nu știu. Dar au un secret despre care ei cred că le va oferi un avantaj. Și, dacă nu aflăm în ce constă, s-ar putea să nu avem nicio șansă.
Tamani oftă.
- Nici măcar nu credem că ei știu unde este poarta.
- De ce nu? N-au tot încercat să intre de când au fost ridicate porțile?
- Hai să spunem că doar foarte puțini troli au scăpat cu viață din Avalon. Am bănuit timp de mulți, mulți ani că supraviețuitorii știau aproximativ unde e - și că au transmis informația din generație în generație - dar că, până acum, n-au reușit să identifice exact locul.
- Ce se întâmplă dacă îl găsesc?
- Dacă îl găsesc, îi omorâm. De aceea suntem aici. Dar se pot întâmpla lucruri și mai rele. Dacă reușesc să cumpere terenul, pot să trimită o armată de oameni să construiască cine știe ce clădire și ei vor dărâma totul mai repede decât putem noi să îi omorâm fără să atragem și mai mult atenția oamenilor. Porțile sunt foarte puternice, dar nu sunt invincibile. Câteva buldozere și niște explozibili ar putea să le doboare. Dar, cu siguranță, o vor expune oricui va vrea s-o găsească.
- Ai spus că ei l-au îmbolnăvit pe tatăl meu? șopti ea.
Tamani se uită la ea îndelung, cu ochii scânteindu-i de mânie.
- Cred că da. Și mai cred și că din cauza toxinei ăsteia....
Shar își drese glasul și i se adresă lui Laurel.
- Lui Tamani îi place să vorbească, dar sunt sigur că ești de acord că nu prea mai avem timp.
Tamani își țuguie buzele și se uită la cer.
- Da, m-am lungit prea mult, spuse el. Trebuie să mergem. E bine să-i prindem când se luminează de ziuă.
- De ce?
- Trolii sunt creaturi ale nopții; preferă să doarmă când soarele e sus pe cer. Vor fi obosiți și slăbiți dacă îi prindem la finalul zilei lor.
Laurel încuviință. Se mai întinse o dată și se ridică în picioare, cu șovăială, testându-și cu blândețe greutatea. Spre surprinderea ei, își simțea tălpile aproape normale. Nu era obosită sau slăbită, și tot corpul ei era plin de energie.
- Cum ai făcut asta?
Tamani zâmbi și arătă spre felinar.
- Ai spus că vrei să vezi magie.
Laurel se uită la mica sferă de lumină.
- Ce a făcut?
- Funcționează ca o sursă de lumină solară artificială. Îi permite corpului tău să se regenereze ca și cum ar fi fost afară, la soare. Nu poți s-o folosești prea des, căci celulele tale și-ar da seama de diferență, dar e utilă în caz de urgență. Totuși, spuse el, cotrobăind încă o dată prin rucsac, probabil o să ai nevoie de așa ceva.
Ridică o pereche de mocasini moi, care semănau cu cei pe care îi purta el.
În timp ce Laurel își lega șireturile, Shar făcu un pas în față și își puse o mână pe umărul lui Tamani.
- Mult noroc. Am chemat deja întăriri; ar trebui să ajungă aici într-o oră.
- Să sperăm că nu veți avea nevoie de ele, răspunse Tamani.
- Dacă într-adevăr e vorba despre troli și ei știu atât cât bănuiești tu, îmi imaginez că poiana asta va găzdui mult, mult mai multe santinele.
- Și asta e puțin spus, având în vedere ultimele săptămâni, spuse Tamani sarcastic.
- Ești sigur că nu vrei să vină cineva cu tine?
- Mai bine să fim discreți.
Tamani zâmbi.
- Și apoi, sunt numai 4, și unul dintre ei este un trol inferior. Ești invidios că nu te las să vii cu mine.
- Poate doar un pic. Dar serios, Tam, unul e un superior. Nu-l subestima. N-am chef să vin după tine după ce te-au făcut terci.
- Nu va trebui, promit.
Shar tăcu un moment, apoi își ridică bărbia și dădu din cap.
- Fie ca ochiul lui Hecate să te vegheze.
- Și pe tine, spuse Tamani încet, întorcându-se.
În timp ce mergeau repede înapoi pe cărare, Laurel era uimită de cât de bine se simțea. După ce se chinuise să se elibereze pe ea și pe David din râu, fusese mai istovită decât se simțise vreodată în viața ei. Acum, se simțea extrem de vioaie, și presiunea delicată a mâinii lui Tamani pe a ei o făcea să vrea să sară în sus.
Dar se uită la chipul mohorât al lui Tamani și se hotărî să se abțină.
După câteva minute, ajunseră aproape de mașină.
- Ești pregătit? întrebă Laurel.
- Să elimin o șleahtă de troli? Da. Să-l cunosc pe David? Cu siguranță, nu.
Capitolul 21
Spre meritul lui, David a gestionat întâlnirea destul de bine, mai ales având în vedere că a fost trezit de un bărbat ciudat, care s-a uitat încontinuu urât la el, în timp ce Laurel se bâlbâia cu prezentările.
Acceptă mai bine decât Laurel ideea că bărbații erau troli și Laurel se întrebă dacă nu cumva nu era complet treaz - sau poate că era în stare de șoc. Oricum, era pregătit să facă pe șoferul.
Tamani se urcă pe bancheta din spate și lăsă portiera deschisă, invitând-o din priviri pe Laurel să stea lângă el. Ea aruncă o privire spre David - cu hainele șifonate și murdare de la escapada lor acvatică și cu o vânătaie care începea să i se formeze pe obraz acolo unde îl pălmuise - și zâmbi în chip de scuză când închise încet portiera din spate și se urcă pe locul din dreapta.
Tamani nu acceptă înfrângerea atât de ușor, așa că, în timp ce David conducea spre șosea, se aplecă în față și își strecură brațul pe după tetieră pentru ca mâna lui să poposească pe umărul lui Laurel.
Dacă David a văzut asta în lumina slabă, n-a comentat.
Laurel se uită la ceas. Aproape 4. Oftă.
- Mama o să o ia razna. A ta, nu? îl întrebă pe David.
- Să sperăm că nu. I-am spus că s-ar putea să stau peste noapte cu tine și ea a spus că e în regulă dacă lipsesc o zi de la școală. Dar o s-o sun imediat ce se face suficient de târziu și o să-i spun că sunt cu tine.
- Dacă ar ști despre astea...
Laurel lăsă propoziția în aer.
- Care-i planul? întrebă David, schimbând subiectul.
Tamani răspunse.
- Mă duci la casa lor, mă ocup de troli, mă aduci înapoi. Destul de simplu.
- Spune-mi mai multe despre trolii ăștia, ceru David. Sunt cel mai înspăimântător lucru pe care l-am văzut vreodată.
- Și sper să rămână așa.
David se cutremură.
- Și eu. Când ne-au dus la râu, trolul.... ăsta m-a ridicat de parcă n-aș fi cântărit nimic. Și nu sunt un tip așa de subțirel.
- Mda, ești mai înalt decât mine, recunosc.
Tamani se întoarse către Laurel și tonul lui condescendent dispăru la fel de repede cum apăruse.
- Trolii sunt, ei bine, sunt ca o eroare în lanțul evoluției. Sunt animale, ca tine, David - primate, chiar. Dar nu sunt chiar oameni. Sunt mai puternici decât oamenii, așa cum ai aflat - și capabili să se vindece repede. E ca și cum evoluția a încercat să creeze un fel de supraom, dar a cam dat greș.
- Doar pentru că sunt urâți? întrebă David.
- Urâțenia e doar un efect secundar. Problema e că nu se potrivesc.
- Cum adică nu se potrivesc? întrebă Laurel.
- Le lipsește simetria. Simetria e ceea ce le diferențiază și pe zâne. Oamenii sunt, în general, simetrici - atât cât pot niște animale cu celulele lor haotice. Doi ochi, două brațe, două picioare. Toate de aceeași lungime și având aceleași proporții - mai mult sau mai puțin. E impresionant, dacă stai să te gândești.
- La ce să te gândești? întrebă David iritat.
- La faptul că celulele voastre sunt atât de neregulate. Nu poți s-o negi; nu dacă ești așa de deștept pe cât îmi tot spune Laurel.
Remarca fusese făcută cu subînțeles, dar, aparent, l-a potolit pe David.
- Laurel și cu mine, spuse el, mângâindu-i gâtul în timp ce vorbea, suntem perfect simetrici. Dacă ne-ai împături în jumătate, fiecare parte s-ar potrivi perfect peste cealaltă. De asta Laurel arată așa de mult ca unul dintre supermodelele voastre. E vorba despre simetrie.
- Și trolii nu sunt așa? întrebă Laurel, disperată să mute subiectul discuției de la ea.
Tamani clătină din cap.
- Nici pe aproape. Ții minte că mi-ai spus că Barnes are un ochi căzut și nasul într-o parte? Asta e asimetria fizică. Deși la el e foarte subtilă. De obicei, nu e așa. Am văzut bebeluși troli așa de diformi, că nici mamele lor urâte nu-i mai voiau. Le creșteau picioarele din cap, gâtul era într-o parte a umerilor. E o priveliște îngrozitoare. Cu mult, mult timp în urmă, zânele încercau să îi primească la ele. Dar când evoluția te-a abandonat, moartea e inevitabilă. Și e vorba despre ceva dincolo de aspectul fizic. Cu cât ești mai prost - cu cât evoluția te-a stricat mai tare - cu atât ești mai puțin simetric.
- De ce nu dispar trolii de tot? întrebă David.
- Din nefericire, au și ei succesele lor, la fel ca și eșecuri. Troli precum Barnes, care se pot integra în lumea umană. Unii pot exercita și un anume grad de control asupra oamenilor. Nu știm cât de mulți sunt, dar ar putea fi peste tot.
- Cum îi poți deosebi de oameni?
- Asta e problema, nu e așa de ușor. Aproape imposibil, uneori - deși nu din postura de santinelă. Pur și simplu, trolii nu răspund la magia noastră.
- Deloc? întrebă Laurel.
- Nu la magia unei zâne de primăvară, cel puțin. Și e păcat. Mi-ar fi făcut treaba mai ușoară. Sunt câteva semne care îi deosebesc pe troli de oameni, dar multe dintre ele pot fi ascunse.
- Ce fel de semne? întrebă Laurel.
- La început, trolii locuiau sub pământ, pentru că lumina soarelui le afecta pielea. Cu invențiile moderne, precum loțiunea cu factor de protecție UV, se descurcă mult mai bine, dar, chiar și așa, pielea lor e rareori sănătoasă.
Laurel își aminti de felul în care pielea lui Bess era rănită în jurul zgărzii și se cutremură.
- Pe lângă asimetrie, mai au și ochii de culori diferite, dar lentilele de contact pot ascunde și asta destul de bine. Singurul mod în care poți fi sigur este să le remarci puterea sau să-i prinzi mâncând o bucată de carne crudă.
- Barnes era fascinat de sângele de pe brațul meu, spuse Laurel.
- Tu nu sângerezi, spuse Tamani.
- Păi nu era sângele meu, era al lui David.
- Pe brațul tău?
Laurel încuviință.
- S-a tăiat la braț când a fost tras pe fereastră. Atunci când m-am tăiat și eu la spate.
- O cantitate mare de sânge?
- Destul cât să-i acopere palma când m-a înșfăcat.
Tamani chicoti.
- Asta explică de ce te-a aruncat în râu. Niciun trol cu scaun la cap nu ar încerca să înece o zână. Nu știa ce ești.
- De ce ar fi trebuit să știe?
Tamani oftă.
- Din nefericire, e foarte ușor pentru troli să-i distingă pe oameni de zâne. Simțul mirosului la troli e orientat spre sânge, și zânele nu au așa ceva. Dacă ești în perioada de înflorire, un trol nu te va mirosi deloc. Dacă ar da peste o ființă care arată a om și nu miroase a sânge, imediat și-ar da seama.
- Dar David a sângerat pe mine. Deci a mirosit suficient sânge cât să nu bănuiască nimic?
- E singura explicație logică.
- Și la spital?
- Spitalele miros puternic a sânge. Nici măcar clorul nu reduce mirosul. N-ar fi simțit nici 10 zâne în tot spitalul.
- Și acasă la tine, spuse David, miroseam a fum de la focul de tabără.
- A venit la tine acasă? întrebă Tamani, încordându-și puțin mâna pe umărul lui Laurel. Ai uitat să menționezi asta.
- A fost cu mult timp în urmă. Nu știam ce e.
- Ai fost foarte, foarte norocoasă. Dacă și-ar fi dat seama ce ești mai demult, probabil ai fi fost moartă acum.
Lui Laurel începu să i se învârtă capul și se sprijini de tetieră - chiar lângă obrazul lui Tamani. Nu își corectă greșeala.
Se apropiau de Brookings, și Tamani începu să o chestioneze pe Laurel cu privire la planul casei.
- Ar fi mai ușor dacă aș veni cu tine, protestă ea, după ce descrise casa sub toate aspectele pe care și le amintea.
Care nu erau multe - fusese prea întuneric.
- Nici gând. Nu îți voi pune viața în pericol - ești prea importantă.
- Nu sunt așa de importantă, mormăi Laurel, lăsându-se să alunece puțin în scaun.
- Ești menită să moștenești pământul, Laurel. Nu lua asta în glumă.
- Aș vrea să te ajut - să fiu ceva gen întăririle tale.
- Nu am nevoie de ajutorul tău.
- De ce? se răsti Laurel. Pentru că nu sunt o santinelă instruită anume?
- Pentru că e prea periculos, se răsti și Tamani, ridicând vocea.
Se lăsă pe spate în scaun.
- Nu mă face să te pierd din nou, șopti el.
Ea se ridică în genunchi pe scaun și se întoarse pentru a se uita la el. Chipul lui era abia vizibil în lumina difuză a dimineții.
- Și dacă promit să nu mă arăt? Dacă ți se întâmplă ceva, noi va trebui să știm.
Expresia lui nu se schimbă.
- Nu o să încerc să mă lupt sau ceva de genul ăsta, promise ea.
Tamani tăcu și se gândi la asta câteva secunde.
- Dacă spun nu, o să mă urmărești oricum?
- Desigur.
El oftă și își dădu ochii peste cap.
- Ascultă-mă.
Se aplecă puțin, cu nasul aproape lipit de al ei în timp ce vorbea, încet, dar cu o intensitatea care aproape o făcu pe Laurel să-și dorească să nu fi deschis discuția de la bun început.
- Dacă sunt probleme, mă lași acolo. Te duci direct la Shar și îi spui ce s-a întâmplat. Promiți?
Ea clătină din cap.
- N-aș putea să te las.
- Vreau să-mi dai cuvântul tău, Laurel.
- Nu se va întâmpla, oricum. Așa cum i-ai spus lui Shar, nu avem de ce să ne facem griji.
- Nu încerca să schimbi subiectul. Dă-mi cuvântul tău.
Laurel își mușcă buza de jos, întrebându-se dacă avea cum să iasă din asta. Dar Tamani n-avea de gând să o lase baltă.
- Bine, spuse ea, îmbufnată.
- Atunci, poți veni.
- Și eu? întrebă David.
- E imposibil.
- De ce? întrebă David, încordându-și palmele pe volan. Aș fi de mai mare ajutor decât Laurel - nu te supăra, Laurel, adăugă el, zâmbind.
- Păi, cred că poți veni, spuse Tamani zâmbind răutăcios, dacă vrei să fii momeală.
- Tamani! protestă Laurel.
- Așa e. Nu numai că e om, dar are și răni deschise. Barnes ăla îl va mirosi de la 30 de metri. Poate de la mai mult. Fie e momeală, fie nu vine deloc.
Tamani se aplecă din nou și îl lovi pe David pe umăr cu un gest care i-ar fi părut prietenesc, dar nu și lui Laurel.
- Nu, amice. Sugerez să conduci mașina de scăpare.
David nu-l putea contrazice. Nu dacă nu insista să fie momeală.
Au ieșit de pe Autostrada 101 spre Alder tocmai când cerul se făcea roz la orizont. Când au ajuns în Maple și au început să refacă traseul pe care ea și David îl făcuseră noaptea trecută, Laurel deveni din ce în ce mai agitată. Fusese încrezătoare și arogantă noaptea trecută. Știuse că avea dreptate și fusese hotărâtă să afle răspunsuri. Acum știa din sursă sigură cu ce se confrunta și încrederea îi pierea cu rapiditate.
- Tamani? întrebă ea, deși știa că era un moment nepotrivit. Cum ar putea o plantă să învingă un trol superputernic?
Pentru prima dată, Tamani nu zâmbi. Avea chipul ca din piatră și ochii plecați.
- Viclenie, răspunse el, încet. Viclenie și viteză. Sunt singurele avantaje pe care le am.
Lui Laurel nu-i plăcu răspunsul acesta.
Capitolul 22
Mașina lui David intră încet în fundătură de la Sea Cliff.
- E cea din capăt, spuse Laurel, arătându-i cu mâna.
- În cazul ăsta, hai să oprim aici, spuse Tamani.
David opri mașina la colț, și toți 3 rămaseră acolo, uitându-se la casa imensă. În lumina slabă a dimineții vedeau că fusese cândva cenușie.
Tamani scoase o centură din rucsac și îi verifică buzunărașele. Îi dădu lui Laurel o curea de piele care avea agățat de ea un cuțitaș.
- Pentru orice eventualitate, spuse el.
Cuțitul era greu în mâna ei și, pentru câteva secunde, doar se holbă la el.
- Se pune în jurul taliei, îi explică Tamani.
Laurel îl săgetă cu privirea, dar își puse cureaua la brâu și închise catarama.
- Ești gata? întrebă Tamani.
Avea chipul serios acum. Șuvițele de păr care îi atârnau pe frunte aruncau umbre lungi, care păreau dungi peste ochii lui. Își încruntase sprâncenele și o mică adâncitură îi ieșea în evidență pe frunte, stricând ceea ce ar fi putut fi o reclamă cu un manechin cu un aer grav.
- Gata, șopti ea.
Tamani coborî din mașină și închise portiera foarte încet. Laurel își desfăcu centura și simți mâna lui David pe umărul ei. Când ridică privirea spre el, ochii îi fugiră pentru o secundă către Tamani.
- Nu pleca, șopti el cu înverșunare.
Ea îl strânse de mână.
- Trebuie. Nu-l pot lăsa singur.
David își încleștă falca și dădu din cap.
- Să vii înapoi, îi porunci el.
Laurel nu reuși să-și convingă gura să formeze cuvintele, așa că dădu din cap și deschise portiera. Tamani se aplecă și se uită la David.
- În aproximativ 10 minute trage mașina mai aproape. Dacă până atunci nu află nimeni din casă că suntem acolo, înseamnă că suntem morți.
David înghiți în sec.
- Fii foarte atent. Dacă unul dintre ei vine după tine la mașină, pleacă - dacă ajung la tine, înseamnă că e prea târziu pentru noi. Du-te în pădure și spune-i lui Shar.
Lui Laurel nu-i plăcu partea asta.
Tamani ezită.
- Îmi pare rău că nu te pot lăsa să faci mai mult, spuse el pe un ton sincer. Chiar îmi pare rău.
Închise portiera, o luă pe Laurel de mână și înaintă spre casă, fără să se uite înapoi.
Laurel se uită peste umăr și îl privi mult timp pe David înainte să se întoarcă.
Se apropiară de casa dărăpănată în același mod în care o făcuseră David și Laurel cu o seară înainte. Laurel simțea cum i se strânge pieptul în timp ce refăcea drumul și se furișa mai aproape de creaturile care încercaseră să o omoare.
Când se apropiară de fereastra spartă, mâna lui Tamani se întinse spre ea și o lipi de tencuiala cojită. Se uită prin cadrul distrus al ferestrei pe care trolii nu se deranjaseră s-o bată în scânduri și scotoci într-unul dintre buzunarele de la centură. Scoase ceva care arăta ca un pai maroniu și strecură ceva mic în el.
Se lăsă într-un genunchi și se desprinse de perete, arătându-se doar o fracțiune de secundă oricui ar fi fost în cameră. Suflă în pai și Laurel auzi ceva vâjâind prin aer.
Apoi, Tamani se lăsă pe burtă, ghemuindu-se pe sub pervazul crăpat, și o luă spre spatele casei. Laurel îl urmă, lăsându-se și ea pe burtă.
- Ce ai făcut? șopti ea.
Dar Tamani își duse degetul la buze și continuă să se furișeze. După vreo câteva secunde, Laurel auzi zumzetul slab al unei conversații. La câțiva pași în față, Tamani se oprise și cerceta puținul pe care-l vedea după colț. Se uită în sus la un spalier vechi și zâmbi aproape insesizabil.
Se întoarse spre ea, arătă spre pământul de lângă el și îi spuse pe muțește:
- Stai aici.
Laurel ar fi vrut să-l contrazică, dar când văzu fisurile și rupturile din spalier, se hotărî că greutatea ei nu l-ar ajuta deloc pe Tamani. Tamani se urcă în liniște pe spalier - lucru pe care Laurel nu l-ar fi crezut posibil având în vedere structura șubredă din lemn - și părea mai degrabă o maimuță agilă care urcă într-un copac decât o ființă umană.
Laurel se ghemui la colțul casei și aruncă o privire în laterală. Cicatrice și prietenul lui se relaxau pe o canapea jegoasă, pe veranda la fel de jegoasă. Vorbeau prea încet ca Laurel să îi înțeleagă, dar, având în vedere conversația lor din seara trecută din mașină, probabil era mai bine.
Cicatrice căscă, celălalt trol părea aproape adormit. Laurel auzi un scârțâit vag când Tamani traversă acoperișul, dar se părea că cei 2 troli erau prea obosiți sau neatenți, pentru că niciunul nu se uită în sus.
Chiar dacă îl aștepta să se întoarcă, Laurel trebui să-și înăbușe un icnet de surpriză când Tamani sări în viteză de pe acoperiș și se legănă ca să aterizeze cu grație în fața trolilor. Mâinile îi țâșniră ca două fulgere și le izbi capetele unul de altul cu un zgomot surd. Trolii se prăbușiră pe canapea și nu se mai mișcară.
Laurel făcu un pas și călcă pe o frunză uscată.
- Așteaptă, spuse Tamani încet. Lasă-mă să termin mai întâi. Nu vrei să vezi asta.
Dar tentația era prea mare. El nu se uita la ea, așa că Laurel nu-și trase capul după colț, ci privi cu o fascinație profundă, întrebându-se ce urma să facă.
Tamani își propti genunchiul în umărul lui Cicatrice și îi apucă fața cu amândouă mâinile. Când Laurel își dădu seama ce urma să se întâmple, era deja prea târziu. Ochii ei refuzară să se închidă când Tamani îi roti capul trolului și un scrâșnet dezgustător îi asaltă urechile. Tamani îl puse pe Cicatrice înapoi pe canapea și, când se întoarse spre celălalt trol, Laurel nu se putu abține să nu se uite la fața neputincioasă - golită de viață și, pentru prima dată, fără un rânjet imprimat pe ea.
Când Tamani își ridică genunchiul spre umărul celuilalt trol, Laurel se trase repede înapoi după colț și își băgă degetele în urechi. Nu că avea importanță. Pocnetul gâtului rupt al Roșcatului își găsi drum spre urechea ei interioară și mintea completă ceea ce ochii nu vedeau.
Degetele blânde ale lui Tamani o făcură să tresară.
- Haide, trebuie să continuăm.
Tamani o luă pe Laurel de braț și o conduse de lângă trolii morți, dar ea tot se uită pe după el la cele două siluete care păreau să doarmă.
- Chiar trebuia să faci asta? șopti ea, încercând să-și amintească faptul că acei bărbați încercaseră să-i omoare pe ea și pe David.
- Da. Una dintre regulile unei santinele este să nu lase niciodată în viață un trol ostil. E ceva ce am jurat să fac. Ți-am spus, n-ar fi trebuit să vii.
Se opri o secundă și scoase ceva din centură și pulveriză pe balamalele ușii din spate. Când împinse ușa, aceasta se deschise fără zgomot. Laurel își aminti de Bess și îl urmă pe Tamani cu șovăială. Dar aceasta zăcea nemișcată pe podea. Tamani se lăsă pe vine lângă ea și îi scoase o mică săgeată din gât.
Laurel își aminti de paiul maro și își dădu seama că asta făcuse el atunci.
- E moartă? șopti ea.
Tamani clătină din cap.
- Doar adormită. Săgețile mortale sunt mult mai mari și nu funcționează la fel de repede. Ar fi schelălăit de câteva ori și ar fi stricat totul.
Se întinse din nou spre centură. Oftă când deșurubă o sticluță.
- De ăștia îmi pare mereu rău. De cei prea proști ca să știe ce fac. Nu sunt cu nimic mai vinovați decât un leu sau un tigru care își încolțește prada, cel puțin la început. Dar, după ce sunt învățați să urască zânele cu ferocitate și ascultă fiecare ordin al stăpânului lor, nu vor înceta niciodată să fie periculoși.
Ridică una dintre pleoapele lui Bess și stoarse două picături din lichidul galben din sticluță.
- Va muri în două minute, spuse el, punând sticluța la loc în buzunar.
Se întoarse spre Laurel și își apropie fața de a ei ca să îi șoptească la ureche.
- Nu știu unde este celălalt. Dacă îl găsim și îl luăm prin surprindere, va fi ușor. Așa că vino după mine, dar nu mai scoate niciun cuvânt. Bine?
Laurel încuviință și speră că va putea merge măcar pe jumătate la fel de silențios ca el.
Trecură pe lângă 3 camere ocupate doar de mobilier acoperit cu pânză și de firișoare spiralate de praf. Tamani se uită în a patra cameră și duse imediat mâna la centură. Laurel văzu umbra lui Barnes, alungită pe podea în lumina soarelui care intra pe fereastra de est, și, cumva, chiar și profilul umbrei lui era inconfundabil.
Tamani scoase din nou paiul acela lung și se ridică într-un genunchi. Inspiră și ținti cu atenție. Săgeata zbură de cum suflă în pai.
Laurel privea spre umbra lui Barnes. Se auzi o zdruncinătură și un geamăt ușor. Trecură câteva secunde incredibil de lungi, apoi, capul umbrei se prăbuși pe birou. Tamani arătă spre podea, unde Laurel era ghemuită lângă perete, și îi șopti din nou să rămână acolo.
De data asta, îl ascultă.
Tamani se furișă în cameră și se ghemui în spatele trolului, rămânând nemișcat timp de câteva secunde. Privi în întuneric cum mâinile lui se ridică spre capul trolului. Știind ce avea să urmeze, își închise ochii și își puse mâinile peste urechi. Următorul sunet pe care îl auzi nu fu un pocnet, ci o bubuitură puternică, ce zgudui peretele din spatele ei.
- Ai crezut că merg și cu mine trucurile voastre idioate de zâne?
Laurel deschise ochii și se duse spre locul în care stătuse Tamani cu câteva secunde în urmă.
Nu-l vedea pe Barnes, dar Tamani era prăbușit pe podea, clătinând din cap în timp ce se uita cu ură la Barnes. Privi cum umbra lunguiață sărea peste Tamani și deschise gura să îl prevină, dar Tamani dispăru înainte ca Barnes să se izbească de perete, sfărâmând tencuiala. Tamani țâșni prin încăpere, în timp ce Laurel încerca să se lipească și mai mult de perete. Toată casa se cutremura acum, în timp ce Barnes se arunca iar și iar după Tamani, și acesta continua să scape de atingerea lui.
Laurel le privi umbrele dansând și își ținu respirația, de teamă că orice mișcare, orice sunet ar putea s-o dea de gol.
Cu un țipăt și un un avânt puternic al brațelor lui lungi, Barnes îl prinse pe Tamani de piept și îl aruncă spre peretele de sud, chiar de partea cealaltă a ușii în spatele căreia se ascundea Laurel. Tencuiala din locul în care Tamani se izbi de perete formă o rețea de crăpături, și Tamani alunecă pe podea.
Laurel îl îndemnă mental să se ridice și să sară din nou, dar capul lui Tamani alunecă într-o parte, și el respiră gâfâit.
- Așa e mai bine, spuse Barnes.
Laurel își trase din nou capul după colț. dar nu avea importanță. Barnes era cu spatele la ea, în mijlocul camerei, dominându-l pe Tamani. Se aplecă și îl studie pe Tamani înainte să izbucnească în râsul lui enervant.
- Uită-te la tine. Ești doar un băait. Un copil. Ai măcar vârsta necesară pentru a fi santinelă?
- Sunt suficient de mare, spuse Tamani răgușit, uitându-se la trol, cu ochii aproape negri de furie.
- Și te-au trimis pe tine să te ocupi de mine? Voi, zânele, ați fost mereu niște ființe naive.
Tamani întinse un picior, dar, de data asta, se mișcă încet. Barnes îl prinse de gambă și i-o răsuci, ridicându-l pe Tamani de pe podea și învârtindu-l, înainte să-l izbească din nou de perete cu suficientă forță încât să mai producă niște crăpături.
- Dacă vrei să aplicăm o metodă dură, aplicăm o metodă dură, spuse Barnes. Și, ca să fiu sincer, îmi place mai degrabă metoda aia dură.
Laurel făcu ochii mari când Barnes scoase un pistol de la curea, îl îndreptă spre Tamani și apăsă pe trăgaci.
Capitolul 23
Un țipăt strident, asurzitor reverberă în capul lui Laurel când camera se umplu de zgomotul împușcăturii, dar, cumva, doar un mic scâncet îi scăpă printre buze.
Când mirosul de praf de pușcă îi arse nările, un țipăt fără zgomot își forță drumul spre conștiința ei. Laurel deschise ochii și se uită imediat la Tamani. Avea chipul contorsionat de durere și gemea printre dinții încleștați. Își ținea strâns piciorul, și degetele îi erau ude de sevă, în timp ce se uita cu ură la trol.
Barnes îndreptă iar pistolul spre el și, de data asta, Tamani nu-și putu reține un strigăt de agonie când un glonț îi sfâșie cealaltă coapsă. Laurel tremură din tot corpul când țipărul lui Tamani păru să îi invadeze fiecare celulă din corpul ei. Mai făcu un pas în față, și Tamani îi ordonă din priviri să stea pe loc.
Imediat ce ochii lui îi întâlniră pe ai ei, se și întoarseră imediat la Barnes. O peliculă de sudoare lucea pe fruntea lui Tamani când Barnes puse arma pe birou cu un clinchet sonor și înaintă spre el.
- Acum nu mai pleci nicăieri, nu?
Ura ardea în ochii lui Tamani când își ridică privirea spre silueta masivă.
- Ești aici în ziua în care trebuie să mă duc să semnez actele pentru pământul pe care e poarta voastră prețioasă. Nu sunt chiar atât de prost încât să cred că e o coincidență. Cum de ai știut?
Tamani strânse din buze și nu spuse nimic.
Barnes îl lovi pe Tamani peste picior, și un geamăt scurt îi scăpă în ciuda autocontrolului puternic.
- Cum? strigă Barnes.
Tamani tot nu spuse nimi și Laurel se întrebă cât timp va mai suporta să se uite. Tamani avea ochii strâns închiși, iar când îi deschise, se uită direct la Laurel pentru o fracțiune de secundă.
Știa ce voia el. Voia să își țină promisiunea. Chiar voia ca ea să-i întoarcă spatele, să coboare singură scările și să se întoarcă la pământ să-l aducă pe Shar.
Îi dăduse cuvântul.
Dar știa că nu o putea face. Nu-l putea lăsa. Într-o singură secundă își dădu seama că ar prefera să moară cu el, decât să-l lase să moară singur.
În acel moment de renunțare, ochii i se opriră pe armă.
Barnes o lăsase pe birou și nu era deloc atent la ea.
Pe sub pleoapele coborâte, Tamani îi urmări privirea. Se uită din nou la ea și clătină din cap cu o mișcare atât de fină încât abia o observă. Apoi, tresări și gemu când Barnes îl lovi din nou în picior.
- Cum?
Barnes se ghemui în fața lui Tamani. Laurel știa că era singura ocazie pe care avea s-o aibă. Se furișă înainte, încercând să imite mișcările abile pe care le făcuse Tamani toată dimineața.
- În 10 secunde, o să-ți iau piciorul și o să-ți rup fiecare tulpină din el.
Laurel își strânse mâinile în jurul oțelului rece și încercă să-și amintească tot ce o învățase tatăl ei despre pistoale cu câțiva ani în urmă. Închise ochii doar o secundă, sperând cu toată puterea că asta era una dintre armele alea cu care trebuie doar să țintești și să tragi.
- Mai ai doar o șansă să-mi răspunzi, fiu de zână. Unu, doi....
- Trei, încheie Laurel pentru el, țintind arma spre capul lui.
Barnes înțepeni.
- Ridică-te, ordonă Laurel, rămânând la un braț distanță de el.
Barnes se ridică încet și se întoarse ușor spre ea.
- La perete, spuse ea. Pleacă de lângă el.
Barnes râse.
- Chiar crezi că o să mă împuști? O fărâmă de om ca tine?
Laurel tresări când apăsă pe trăgaci, aproape țipând de ușurare când eforturile ei trimiseră un glonț în perete. Îndreptă din nou arma spre Barnes.
- Bine, spuse el și se dădu înapoi câțiva pași, întorcându-se complet cu fața spre ea.
Ochii lui se lărgiră când îi recunoscu chipul.
- Credeam că te-am omorât.
- Gândește-te mai bine data viitoare, spuse Laurel, mândră că vocea nu îi tremura la fel de mult ca picioarele.
- Au uitat cumva băieții mei... Stai, nu.
Adulmecă aerul cu suspiciune.
- Tu - eu, nu...
Vocea îi pieri și se întoarse spre Tamani, chicotind sinistru.
- Pricep acum. Zânele au apelat la copii schimbați. Copii schimbați!
Se uită în jos la Tamani și vorbi pe un ton relaxat.
- Când o să învățați că noi, trolii, avem mereu cele mai bune idei?
Laurel mai trase un glonț în perete și Barnes tresări.
- Gata cu vorba, spuse ea.
Cei doi erau într-un fel de impas. Barnes părea aproape sigur că ea nu o să-l împuște, și Laurel era la fel de sigură că nu poate. Dar nu-l putea lăsa pe Barnes să afle asta.
Din nefericire, singurul mod în care putea să-l scape de îndoieli era, de fapt, să îl împuște. Avea degetele transpirate pe armă când o ridică în sus până când butoiașul îi acoperi fața lui Barnes, blocându-i vederea.
Până aici putea merge.
- Ține minte ce ți-am spus, Laurel, zise Tamani foarte încet. A dat ordin să fii omorâtă, l-a otrăvit pe tatăl tău, a manipulat-o pe mama ta. O va face din nou dacă îl lași să scape.
- Serios, oprește-te, mă lauzi mult prea tare, spuse Barnes cu nu zâmbet batjocoritor.
Laurel trase adânc aer în piept în timp ce încerca să-și facă degetele să se strângă pe trăgaci. Dar brațele îi căzură câțiva centimetri, și Barnes zâmbi din colțul gurii.
- Știam eu că nu poți s-o faci, o ironiză el.
Se ghemui și sări la ea.
Laurel nu văzu decât ochii ucigași, înroșiți, și degetele întinse ca niște gheare. Nici măcar nu simți arma din mâna ei când degetele se încleștară și bubuitul împușcăturii îi răsună în urechi.
Corpul lui Barnes se smuci în spate când glonțul îi sfâșie umărul. Laurel țipă și scăpă arma.
Cu un geamăt, Tamani se târî în față și înșfăcă arma. Barnes urlă de durere, dar o privi pe Laurel în ochi.
- Las-o în pace, Barnes! țipă Tamani, țintind cu arma.
Barnes abia avu timp să observa arma ațintită asupra lui. Chiar când Tamani apăsă pe trăgaci, Barnes sări spre fereastră, o sparse și se aruncă la pământ. Glonțul tras de Tamani se înfipse în perete fără să rănească pe nimeni.
Laurel alergă spre pervazul spart și îl mai văzu o dată pe Barnes - fugind către râu - înainte ca silueta lui plină de sânge să dispară peste un deal.
Tamani lăsă arma grea să cadă jos, pe podea. Laurel se aruncă în genunchi, în brațele lui. El gemu în urechea ei, dar când Laurel încercă să se retragă, el o ținu strâns la piept.
- Niciodată, dar niciodată, să nu mă mai sperii așa.
- Eu? protestă Laurel. Nu eu sunt aia care am fost împușcată!
Avea brațele înlănțuite după gâtul lui și tot corpul îi tremura.
Ridică brusc capul când auzi pași tropăind în sus, pe scări. Tamani se dădu puțin într-o parte și apucă arma, ațintind-o spre ușă.
Fața albă a lui David apăru în capul scărilor, și Tamani oftă ușurat, apoi lăsă arma să cadă din nou la podea - cu brațul lipsit de vlagă.
- Am auzit împușcăturile și l-am văzut pe Barnes fugind, spuse el, cu voce tremurată. Sunteți bine?
- Pe ochiul lui Hecate, niciunul dintre voi nu știți să urmați instrucțiuni! mârâi Tamani.
- Se pare că nu, spuse Laurel sec.
- Ce s-a întâmplat aici? întrebă David, uitându-se cu ochii mari la dezastrul din încăpere.
- Vorbim în mașină. Repede, David. Tamani are nevoie de ajutor.
Îl apucară amândoi de subsuori și reușiră să îl ridice de pe podea. Tamani încerca să fie curajos, dar Laurel tresărea de fiecare dată când un geamăt înăbușit îi scăpa printre buze. Câmd îl aduseră pe Tamani la ușă, Laurel se opri.
- Stați, spuse ea, transferându-i lui David toată greutatea lui Tamani.
Se grăbi către birou și se uită la hârtii. Cele de deasupra erau pătate cu picături fine de sânge. Sânge de trol, se gândi Laurel, strâmbându-se. Dar inspiră adânc și se forță să se uite prin ele, oricum. Luă cu ea orice o menționa pe mama ei sau adresa terenului. Din fericire, era un teanc subțire.
- Hai să mergem, spuse ea, apucându-l din nou pe Tamani de subsuoară.
Tăcură când trecură pe lângă corpurile trolilor morți. Soarele răsărise de tot de acum, și Laurel spera că nimeni nu avea să-i vadă târând o persoană evident rănită la mașina lor. Se întrebă cu întârziere dacă nu mai auzise și altcineva în afară de David împușcăturile.
Uitându-se într-o parte și în alta a străzii, la celelalte case dărăpănate și părăginite, nu era sigură că avea vreo importanță. Cartierul arăta ca unul în care împușcăturile erau la ordinea zilei.
David îl așezase pe Tamani pe bancheta din spate și încercă să îl așeze confortabil, dar Tamani îi dădu mâinile la o parte.
- Du-mă înapoi la Shar. Grăbește-te.
David îi ținu portiera deschisă lui Laurel, dar ea clătină din cap și, fără să se uite la el, se urcă pe locul din spate cu Tamani.
Laurel luă capul lui Tamani la ea în brațe, și el se agăță de ea ca un copil, gemând de fiecare dată când David trecea peste o groapă. Avea chipul palid și părul lui negru era lucios de transpirație. Laurel încercă să-l facă să deschidă ochii, dar el refuză. Respirația lui devenea din ce în ce mai întretăiată, astfel că Laurel ridică privirea spre David, care o urmărea în oglinda retrovizoare.
- Nu putem merge mai repede? îl imploră ea.
David își țuguie buzele și clătină din cap.
- Nu pot să merg cu viteză, Laurel. E prea riscant. Ce crezi că ar spune un polițist dacă ne-ar trage pe dreapta și l-ar vedea pe Tamani?
Ochii li se întâlniră în oglinda retrovizoare.
- Merg cât de repede îndrăznesc - promit.
Ochii lui Laurel se umplură de lacrimi, dar dădu din cap, încercând să nu observe că strânsoarea lui Tamani pe brațul ei devenea din ce în ce mai slabă.
Șoseaua era, în cea mai mare parte, pustie, dar Laurel își ținu respirația tot drumul prin Crescent City și, apoi, prin Klamath, când trecură pe lângă alte câteva mașini. Un bărbat chiar se uită la ea, și ea se întrebă dacă ochelarii lui de soare îi acopereau ochii de culori diferite.
În cele din urmă, apăru aleea, și David ieși de pe șosea. Lui Laurel i se opri respirația în gât când David ajunse la capătul aleii și parcă mașina.
- Te rog, grăbește-te, David, îl imploră Laurel în șoaptă.
David alergă pe partea cealaltă a mașinii și o ajută să-l scoată pe Tamani. Îl târâră dincolo de casă, pe poteca deja familiară. Imediat ce trecură de lizieră, Laurel începu să strige cu o voce gâtuită de suspine:
- Shar! Shar! Avem nevoie de ajutor.
Shar păși aproape instantaneu pe potecă, de după un copac. Dacă era șocat, nu o arătă.
- Îl iau eu, spuse el calm.
Îl ridică pe Tamani din brațele lui David și ale lui Laurel și îl puse cu blândețe pe umerii lui.
- Nu poți veni mai departe, îi spuse Shar lui David. Nu astăzi.
David se încruntă și se uită la Laurel. Laurel își aruncă brațele în jurul lui.
- Îmi pare rău, șopti ea și se întoarse pe potecă.
David o prinse de mână.
- Te mai întorci, nu? întrebă el.
Laurel încuviință.
- Promit.
Apoi își trase mâna și se grăbi pe potecă după silueta lipsită de vlagă a lui Tamani.
Imediat ce David dispăru din vedere, mai pășiră și alți bărbați-zână pe potecă, coborându-și umerii sub greutatea lui Tamani. O paradă de bărbați incredibil de frumoși, din care câțiva erau îmbrăcați în armură de camuflaj.
Cu fiecare bărbat-zână care apărea, Laurel se simțea mai bine. Tamani nu mai era singur acum - ei aveau să găsească o modalitate de a rezolva totul. Trebuia să cread asta. Au condus-o pe o potecă șerpuită, care părea straniu de necunoscută, și se opriră în fața unui copac secular, care, chiar în aerul răcoros de toamnă târzie, nu-și schimbase culoarea frunzelor.
Câțiva dintre bărbații-zână își puseră pe rând palmele într-o scobitură superficială de pe trunchiul copacului. În cele din urmă, Shar ridică brațul moale al lui Tamani și îi puse palma pe copac. Timp de câteva secunde, nimeni nu se mișcă și nu se întâmplă nimic.
Apoi, copacul începu să se legene, și Laurel icni surprinsă, când la baza lui apăru o crăpătură. Aceasta se lărgi și crescu, împingând trunchiul în afară, modelându-l într-o arcadă. Aerul licări și sclipi până când deveni prea puternic ca să se mai uite. Apoi, apăru un fulger luminos, și Laurel trebui să clipească.
În fracțiunea de secundă în care închise și deschise ochii, aerul sclipitor se transformase într-o poartă aurie decorată cu șiruri de flori albe, strălucitoare, care luceau ca milioane de giuvaiere prețioase.
- Aceea e poarta spre Avalon? îl întrebă Laurel pe Shar, cu răsuflarea tăiată.
Shar abia se uită la ea.
- Blocați-i drumul; vine Jamison.
Sulițele se încrucișară în fața ei, și Laurel își dădu seama că făcuse câțiva pași în față. Era aproape copleșită de impulsul de a trece de sulițe și de a alerga către porțile strălucitoare, dar își obligă picioarele să rămână pe loc. Poarta se mișca acum, legănându-se încet spre exterior, în timp ce toate zânele se dădeau înapoi și făceau loc.
Laurel nu văzu prea multe printre sulițe, dar remarcă un copac verde ca smaraldul, o fâșie de cer azuriu, raze de soare care luceau ca diamantele. Mirosul puternic de pământ reavăn o învălui, împreună cu un parfum intens, îmbătător, pe care nu-l putu identifica. Un bărbat cu părul alb, îmbrăcat cu straie argintii lungi și largi, aștepta de partea cealaltă a porții strălucitoare.
Laurel nu se putu abține să nu se holbeze la el în timp ce venea către Tamani. Bărbatul își trecu un deget peste fața lui Tamani și se uită în urmă la alte zâne care duceau o targă.
- Luați-l repede, spuse el, făcându-le semn să se apropie. Se duce.
Tamani fu transferat pe targa moale și albă, și Laurel privi neajutorată cum este purtat spre lumina vie care venea dispre poartă. Trebuia să creadă că avea să fie bine acum, că avea să-l revadă. Cu siguranță, nu era posibil ca oricine ar fi intrat într-o lume atât de minunată să nu se vindece.
Când ridică privirea, văzu că ființa aceea magică, mai în vârstă, se uita la ea.
- Presupun că ea este, spuse el.
Vocea lui era prea dulce, prea muzicală ca să fie de pe lumea asta. Veni către ea de parcă plutea prin aer, și chipul care îi apăru lui Laurel în față era minunat.
Părea să strălucească, și ochii lui erau blânzi și albaștri, și înconjurați de riduri care nu arătau ca adânciturile neregulate pe care le vedea pe fața lui Maddie, ci erau drepte și egale ca niște draperii perfect atârnate. Îi zâmbi suav, și durerea ultimelor 24 de ore dispăru într-o clipită.
- Ai fost foarte curajoasă, spuse Jamison pe un ton dulce, angelic. Nu credeam că vom avea nevoie de tine atât de curând. Dar lucrurile nu merg niciodată așa cum plănuim, nu?
Ea clătină din cap și se uită înapoi prin poartă, unde se mai vedea doar creștetul lui Tamani.
- El o să... o să se facă bine?
- Nu-ți face griji. Tamani a fost întotdeauna mai puternic decât se aștepta lumea. Vom avea grijă de el.
Își puse o mână pe umărul ei și îi făcu semn spre poteca necunoscută.
- Mă însoțești la o plimbare?
Ochii îi rămaseră fixați pe poarta spre Avalon, dar răspunse instinctiv.
- Desigur.
Merseră în tăcere timp de câteva minute, apoi Jamison se opri și o invită să se așeze pe un buștean căzut. Se așeză și el lângă ea, aproape atingând-o cu umărul.
- Povestește-mi despre troli, spuse el. E clar că ai dat de necazuri.
Laurel încuviință și îi povesti cum Tamani fusese atât de atent și de curajos. Ochii lui Jamison sclipeau de respect când ea îi descrise cum Tamani refuzase să vorbească, chiar și după ce fusese împușcat. Nu se așteptase să vorbească despre ea însăși, dar începu să relateze cum ținuse arma în mână și nu se putuse convinge singură să împuște monstrul până când viața ei nu depinsese de asta. Și chiar și atunci, a fost mai mult un accident.
- Deci a scăpat?
Tonul lui nu era critic.
Laurel încuviință.
- Nu e vina ta, să știi. Tamani e o santinelă instruită și își ia munca foarte în serios. Dar tu, tu te-ai născut ca să vindeci, nu ca să ucizi. Cred că aș fi fost dezamăgit dacă ai fi fost în stare să omori pe cineva, chiar și un trol.
- Dar el știe acum. Știe cine sunt.
Jamison dădu din cap.
- Și știe unde locuiești. Trebuie să fii precaută. Atât de dragul părinților tăi, cât și pentru binele tău. Te desemnez protectoarea lor. Numai tu știi secretele care îi pot ține în viață.
Laurel se gândi la tatăl ei care zăcea într-un pat de spital și care poate își dădea chiar acum ultima suflare.
- Tatăl meu e pe moarte și, peste câteva zile, nu vom mai rămâne decât eu și mama. Nu pot fi ceea ce vrei tu să fiu, recunosu ea cu vocea tremurată.
Fața îi căzu în mâini și o cuprinse disperarea.
Ființa cea magică o cuprinse imediat cu brațele și o lipi de veșmântul ei, care era la fel de moale ca o pernuță de puf.
- Ține minte că ești una de-a noastră, îi șopti el la ureche. Noi suntem aici ca să te susținem în orice mod putem. Ai dreptul la ajutorul nostru - este dreptul tău legitim.
Jamison căută într-unul dintre buzunarele mantiei și scoase o sticluță strălucitoare, umplută cu un lichid de un albastru-închis.
- Pentru vremuri grele, spuse el. Acesta este un elixir foarte rar, pe care l-a făcut una dintre zânele noastre de toamnă cu mulți ani în urmă. În prezent, noi mai creăm destul de puține leacuri care să îi ajute pe oameni și s-ar putea să mai ai nevoie de el. Două picături în gură ar trebui să fie suficiente.
Lui Laurel îi tremură mâna când se întinse după sticluță. Jamison i-o puse în mână și îi închise palma în jurul ei.
- Păzește-o cu grijă, o avertiză el. Nu știu sigur dacă mai avem o zână de toamnă care să aibă puterea de a mai crea un asemenea elixir. Nu încă.
Laurel încuviință.
- Am dori să te mai ajutăm într-un fel. Dar, spuse el, ridicând un deget lung în aer, e o ofertă condiționată.
- Orice vrei, spuse Laurel cu sinceritate, o să facă să se întâmple.
- Nu e o condiție pentru tine. Poftim, spuse el, deschizând palma și arătându-i ceea ce părea o bucată de cristal aspru, cam de dimensiunea unei mingi de golf. Aș vrea să îi ofer asta mamei tale.
Puse piatra în mâna lui Laurel, și ea icni uitându-se la nestemată.
- E un diamant?
- Da, copilă. Unul de dimensiunea asta ar trebui să fie suficient pentru orice nevoie ați putea avea. Și iată oferta noastră. Știi că ai fost trimisă părinților tăi umani cu unicul scop de a intra în posesia pământului în eventualitatea morții lor.
Când Laurel încuviință, Jamison continuă.
- Evenimentele recente au făcut acest scop mult mai important și trebuie să ne asigurăm că proprietatea își schimbă stăpânul cât mai repede. Nestemata asta este pentru părinții tăi dacă sunt de acord să pună pământul pe numele tău imediat ce sănătatea tatălui tău o permite. Cum și ce le spui este o decizie pe care numai tu o poți lua.
Vocea lui deveni foarte hotărâtă.
- Dar trebuie să devii stăpâna acestui pământ, Laurel. Și, cu siguranță, suntem dispuși să plătim un preț corect pentru ca asta să se întâmple.
Laurel dădu din cap și băgă diamantul în buzunar.
- Sunt sigură că vor fi de acord.
- Cred ă ai dreptate, spuse Jamison. Trebuie să te grăbești, Laurel. Tatăl tău mai are câteva ore de trăit, nu zile.
- Mulțumesc, șopti Laurel și se întoarse să plece.
- Și... Laurel?
- Da?
- Sper să te revăd curând. Foarte curând, adăugă el.
Ochii îi străluciră când își modelă buzele bătrâne într-un zâmbet blând și înțelept.
Capitolul 24
Părea imposibil ca drumul dintre Brookings și Orick să i se pară mai lung decât atunci când îl ținea în brațe pe Tamani rănit. Dar acum, că era singură cu David - și având în buzunare două dintre cele mai mari comori pe care și le putea imagina - kilometrii păreau să se scurgă mai încet ca oricând.
Cuvintele bătrânei ființe magice îi răsunau în cap:
- Tatăl tău mai are câteva ore de trăit, nu zile.
Spusese ore, la plural, dar la câte se referea? Și cât de aproape de sfârșit era prea târziu? Laurel tot scotea sticluța și o strângea în palme, apoi o băga la loc în buzunar, neștiind care era cea mai sigură alegere. Până la urmă, o lăsă în buzunar - mai mult ca să evite întrebările lui David, întrebări la care nu putea răspunde.
Ceea ce el nu făcuse până acum. După ce o îmbrățișase când ieșise poticnindu-se din pădure, îi deschise portiera în tăcere și spusese:
- La spital?
De atunci, nu mai scosese niciun cuvânt. Era recunoscătoare pentru tăcerea lui. Încă nu se hotărâse ce putea și ce nu putea să-i spună. În urmă cu câteva săptămâni, îi promisese că avea să-i spună tot ce urma să-i împărtășească Tamani, dacă nu era un secret al zânelor. Dar nici ea nu se ateptase să afle asemenea detalii tainice.
Acum aflase. Cunoștea așezarea unei porți pentru care orice trol ar ucide-o, pe ea sau pe cei dragi, ca să aibă acces la ea. Poate că, dacă i-ar spune lui David, l-ar pune și mai mult în pericol.
Așa că cel mai bine era să nu spună nimic pe moment.
În cele din urmă, David intră în parcarea spitalului și se uită în sus la clădirea înaltă și cenușie.
- Vrei să intru cu tine?
Laurel clătină din cap.
- Amândoi suntem vraiște. Măcar dacă intru numai eu, nu o să atrag așa de mult atenția.
Slabe șanse, adăugă ea în gând.
- O să stau aici, atunci, și o s-o sun pe mama.
Ezită, apoi își puse mâna peste a ei.
- Trebuie să plec înapoi spre Crescent City în câteva ore - mama o să explodeze când o s-o sun. Mi-a lăsat vreo 20 de mesaje. Dar, dacă ai nevoie de ceva...
Lăsă fraza în aer și ridică din umeri.
- Știi unde mă găsești.
- O să cobor în scurt timp să-mi iau la revedere. Dar trebuie să-l văd pe tata acum.
- Ți-au dat ceva să-l salvezi, nu?
Lui Laurel i se umplură ochii de lacrimi.
- Asta dacă nu e prea târziu.
- Du-te, atunci; te aștept.
Laurel se aplecă să-l îmbrățișeze înainte să deschidă portiera și să se grăbească spre intrarea spitalului.
Încercă să se furișeze cât de mult posibil. Tricoul ei era pătat de noroi și uitase să-și ia hanoracul din mașina lui David ca să îl acopere. Și în plus, părul era un dezastru, blugii erau sfâșiați deasupra genunchiului drept și încă mai purta în picioare mocasinii cu model ciudat.
Măcar râul spălase sângele lui David de pe tricou. Și nu avea fața plină de vânătăi ca el. Nu unele vizibile, se gândi, atingând un loc mai sensibil de pe obraz.
Reuși să ajungă la salonul tatălui ei fără să fie abordată de nimeni - deși primi câteva priviri dezaprobatoare - și inspiră profund înainte să bată la ușă și s-o deschidă. Se uită pe după perdea și o văzu pe mama ei adormită cu capul pe coapsa tatălui ei. Tatăl ei încă mai trăia, chiar dacă nu mai avea mult.
Mama ei deschise ochii.
- Laurel? Laurel!
Se ridică în picioare și alergă spre fiica ei, s-o strângă în brațe.
- Unde ai fost? Am fost îngrozită când nu te-ai întors aseară. Am crezut... nici nu știu ce am crezut. Mi-au trecut prin cap un milion de gânduri oribile, toate o dată.
O scutură pe Laurel de umăr un pic.
- Dacă n-aș fi așa de fericită să te văd, te-aș pedepsi o lună întreagă.
Mama ei făcu un pas în spate și se uită la Laurel.
- Ce-ai pățit? Arăți îngrozitor.
Laurel se aruncă din nou în brațele mamei ei - brațe pe care nu era sigură că avea să le mai simtă atunci când fusese prinsă sub apele învolburate ale râului Chetco.
- A fost o noapte lungă, spuse ea, cu vocea tremurată, în timp ce lacrimile amenințau să curgă.
Mama ei se agăță de ea, în timp ce Laurel se uită peste umărul ei și îl studie pe tatăl ei. Stătuse atât de mult timp întins pe patul de spital, că i se părea bizat să-și imagineze că se trezește și se dă jos din el. Laurel se desprinse de mama ei.
- Am ceva pentru tata.
Râse.
- Am ceva și pentru tine. Niciodată să nu pleci într-o călătorie fără să aduci cadouri, nu?
Mama ei se uită ciudat la ea, în timp ce Laurel continua să chicotească de una singură.
Se duse de partea cealaltă a patului și își trase un taburet lângă capul lui.
- Nu lăsa pe nimeni să intre, îi spuse mamei ei, în timp ce scotea sticluța din buzunar.
- Laurel, ce...?
- E în regulă, mamă. O să-l facă bine.
Deșurubă capacul și trase puțin din lichidul prețios în pipetă. Cu mare atenție, se aplecă deasupra tatălui ei și eliberă două picături strălucitoare și albastre de elixir în gura lui. Apoi, uitându-se la fața lui palidă, mai eliberă una. Nu strica una în plus. Se uită la mama ei.
- O să fie bine acum.
Mama lui Laurel o privea cu gura căscată.
- De unde ai luat aia?
Laurel se uită la mama ei cu un zâmbet obosit.
- N-ai întrebat și de cadoul tău, spuse ea, evitând întrebarea.
Mama ei se lăsă în fotoliul de lângă pat, și Laurel împinse scaunul ca să ajungă lângă ea. Tăcu vreo câteva secunde, neștiind de unde să înceapă. De unce începi o poveste așa de mare? Se uită la ceas și își drese glasul.
- Domnul Barnes nu vine în dimineața asta.
Mama ei se aplecă să spună ceva, dar Laurel continuă, vorbind peste ea.
- Nu mai vine niciodată, mamă. Sper să nu-l mai vezi niciodată. Nu e cine crezi că e.
Chipul ei se albi.
- Dar... Dar terenul, banii, nu știu cum...
Vocea îi pieri și pe obraji începură să îi curgă lacrimi.
Laurel se întinse și îi puse mâna pe braț.
- O să fie bine, mamă. Totul va fi bine.
- Dar, Laurel, am discutat despre asta. Nu avem de ales.
Laurel scoase diamantul din celălalt buzunar și i-l puse în palmă.
- Mai e o cale.
Mama ei se uită, precaută, mai întâi la diamant, apoi la chipul lui Laurel, și apoi, iar la diamant.
- De unde ai asta, Laurel? întrebă ea cu fermitate, cu ochii ațintiți asupra nestematei strălucitoare neprelucrate.
- Am fost rugată să îți transmit o propunere.
- Laurel, mă sperii, spuse mama ei, cu voce tremurată.
- Nu, nu. Să nu-ți fie teamă. Totul e în regulă. Există, ezită ea, cineva... care vrea ca pământul să rămână în familia noastră. Mai exact, să fie al meu. Sunt dispuși să-ți dea diamantul dacă pui pământul pe numele meu.
Mama ei se uită la ea îndelung, în tăcere.
- Pe numele tău?
Laurel încuviință.
- În schimbul ăsteia? spuse ea, arătând spre nestemată.
- Exact.
- Și al vieții tatălui tău?
- Da.
- Nu înțeleg.
Laurel se uită în jos la diamant. Tot drumul de la Brookings la Orick tot nu se putuse hotărî ce să-i spună mamei ei. Și acum, că momentul venise, tot nu era sigură.
- Mamă? Eu... nu sunt ca tine.
- Cum adică nu ești ca mine?
Laurel se ridică și se duse la ușă. O închise și își dori să fi avut și o încuietoare. Se duse încet la mama ei.
- Nu te-ai întrebat niciodată de ce sunt atât de diferită?
- Nu ești diferită. Ești minunată - ești frumoasă. Nu știu de ce te îndoiești de asta acum.
- Mănânc ciudat.
- Dar întotdeauna ai fost sănătoasă. Și...
- Nu am puls.
- Pardon?
- Nu sângerez.
- Laurel, asta e ri....
- Nu, nu e. Când a fost ultima oară când m-am tăiat? Când m-ai văzut sângerând ultima oară? aproape că strigă Laurel.
- Eu... eu..., mama ei privi în jur, brusc nedumerită. Nu-mi amintesc, spuse ea cu șovăială.
Și, atunci, totul, totul în viața ei, căpătă sens.
- Nu-ți amintești, spuse Laurel cu blândețe. Sigur că nu-ți amintești.
Zânele n-ar fi lăsat-o pe mama ei să țină minte zecile de dăți când bănuise că ceva era în neregulă. Laurel se simți brusc slăbită.
- Of, mamă, îmi pare așa de rău.
- Laurel, n-am înțeles niciun cuvânt din ce-ai spus de când ai intrat în salon.
- Sarah?
O voce răgușită, fără vlagă, le făcu pe amândouă să se întoarcă.
- Mark! Marka, te-ai trezit! strigă mama ei, uitându-și nedumerirea.
Amândouă se duseră de-o parte și de alta a patului său și-l luară de mână, iar el clipi încet.
Privirea i se focaliză încetul cu încetul și rătăci prin salon, vizualizând multitudinea de aparate medicale care ticăiau și zbârnâiau în jurul lui.
- Unde naiba sunt? întrebă el pe un ton grav.
Când Laurel se întoarse la parcare îmbrăcată cu un tricou curat de-al mamei ei, David stătea pe capota mașinii, așteptând-o.
- E totul în regulă?
Laurel zâmbi.
- Da. Sau va fi.
- S-a trezit tatăl tău?
Laurel zâmbi cu blândețe și dădu din cap.
- Încă e cam amețit din cauza morfinei și a calmantelor pe care i le-au dat, dar imediat ce va trece efectul acestora, va putea fi externat.
Laurel se urcă pe capotă lângă el, iar el o îmbrățișă. Ea își puse capul pe umărul lui.
- Cum a reacționat mama ta? întrebă ea.
David râse.
- Destul de bine, având în vedere că am mințit de îngheață apele. I-am spus că mi-am lăsat telefonul în mașină și că am dormit în salonul tatălui tău.
Se uită la telefonul din mâinile lui.
- Ei bine, măcar jumătate din ce am spus e adevărat.
Laurel își dădu ochii peste cap.
- Mi-a ținut teorie o vreme și mi-a spus că sunt iresponsabil, dar nu m-a pedepsit luându-mi mașina sau altceva. Bănuiesc că datorită ție. Știe că te ajut pe tine.
- Da, spuse Laurel oftând.
Mama lui David nu va ști niciodată nici jumătate din ce se petrecuse.
- Însă nu știu ce o să facă atunci când o să vadă asta, continuă David, arătând spre vânătaia mare de pe fața lui. Și asta, adăugă el, uitându-se la tăietura de pe braț. De fapt, dacă mă gândesc la cine știe ce-o fi fost în râu, ar trebui să mă duc să-mi facă o injecție antitetanos sau ceva de genul ăsta. Poate să mi-o sutureze.
Râse fără urmă de veselie.
- Cred că va trebui să inventez ceva care săexplice și asta.
Laurel se uită câteva secunde la tăietura largă și roșie înainte să se hotărască. Dacă nici David nu merita, atunci cine? Scoase sticluța de elixir din buzunar și o deșurubă cu grijă.
- Ce faci? întrebă David.
- Șșș, șopti Laurel, întorcându-i capul ca să ajungă la obraz.
Picură un strop de lichid pe deget și îi frecă vânătaia purpurie.
- S-ar putea să înțepe, îl avertiză ea când îi turnă o picătură pe tăietură.
Când puse sticluța la loc în buzunar, vânătaia aproape dispăruse, iar David se uita cu gura căscată cum tăietura se decolora de la un roșu intens la un roz delicat chiar sub ochii lui. După câteva minute, nu avea să mai fie nici măcar o cicatrice.
- Asta i-ai dat tatălui tău? întrebă el, uitându-se în continuare la tăietura care se vindeca.
Laurel încuviință.
David râse.
- O să fie pe picioare cât ai zice pește. Ceea ce e un lucru bun, spuse el, prefăcându-se ofensat. M-am cam săturat să mă muncești ca pe hoții de cai la librărie. Am drepturi, știi? adăugă el, cu un hohot de râs când Laurel îl plesni peste umăr.
El o ținu de încheieturi până când ea cedă, și amândoi rămaseră tăcuți câteva minute.
- Când te întorci? întrebă David.
Laurel ridică din umeri.
- Nu cred că tata va mai sta mult aici. Poate că îl externează în weekendul ăsta.
- Ești sigură că chesta aia o să vindece totul?
- Sunt sigură.
David zâmbi larg, uitându-se la brațul lui neted.
- Și eu sunt sigur.
Tăcu puțin.
- Ce i-ai spus mamei tale?
Laurel oftă.
- Am început să-i spun adevărul, dar apoi s-a trezit tata. Va trebui să-i spun ceva. Însă nu știu ce.
- Cred că cel mai bine ar fi să-i spui adevărul. Bine, nu chiar tot. Ar fi bine să sari peste troli și peste faptul că părinții tăi au primit un monstru ucigaș în casa lor.
Laurel încuviință.
- Dar ar trebui să știe adevărul despre tine. Nu ar trebui să te ascunzi în propria casă.
Își împletiră degetele, și David o strânse de mână.
- Zâne, troli, ce altceva mai e acolo ce n-aș fi crezut niciodată că există? Leacuri miraculoase, se pare. Mulțumesc, apropo.
- Așa e corect, răspunse Laurel. Ai trecut prin multe din cauza mea. Și nu mă refer numai la nebunia cu trolii.
- Știam ce mă așteaptă când m-am băgat în asta.
Ridică din umeri.
- Ei bine, cred că nu știam totul, dar știam că ești diferită. De prima dată când te-am văzut, am știut că e ceva... ceva special la tine.
Îi mângâie obrazul cu degetul.
- Și am avut dreptate.
- Special? îl luă Laurel în râs. Așa îi spui tu?
- Da, insistă David. Așa îi spun eu.
Tăcu și se întinse după mâna ei, i-o întoarse și o acoperi cu amândouă palmele. O privi în liniște o vreme, apoi ridică o mână la obrazul ei și o trase mai aproape. Nu se opuse când buzele lui le atinseră pe ale ei, delicate ca atingerea unei brize. David se trase înapoi și se uită la ea.
Laurel nu spuse nimic și nu se aplecă spre el. Dacă David avea de gând să se implice în ceea ce devenise viața ei acum, trebuia să fie alegerea lui. Ea știa ceea ce vrea, dar acum nu mai era vorba doar de ea.
După o ușoară ezitare, David o trase la pieptul lui și o sărută din nou, mai îndelung de data asta. Laurel aproape suspină ușurată când îl cuprinse cu brațele pe după talie. Buzele lui erau moi, calde și blânde; la fek ca și David.
Când se termină sărutul lor, el se ridică și rămase în fața ei, ținându-i mâinile într-ale lui. Niciunul nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. Laurel zâmbi și îi mângâie obrazul cu degetul, apoi sări jos de pe capota mașinii.
David se urcă la volan, cu ochii ațintiți asupra lui Laurel. Ea îi făcu semn cu mâna și îl privi cum pornește în marșarier din parcare și se înscrie în trafic pe stradă, iese pe Autostrada 101 și se îndreaptă înapoi spre viața lui normală.
Capitolul 25
- Ești sigură că nu vrei să vin cu tine? întrebă mama lui Laurel când parcă mașina pe aleea lungă și plină de hârtoape.
- S-ar putea să nu se arate dacă vii, spuse Laurel. O să fiu în siguranță.
Zâmbi spre copacii deși.
- Nu cred că există alt loc pe lume unde să fiu mai în siguranță decât aici.
Laurel își petrecuse ultimele 3 zile încercând să-i convingă pe părinții ei că era o zână și mai toată dimineața asigurându-i că era în interesul lor să accepte propunerea zânelor. Și chiar dacă părinții ei erau sceptici, obiecțiile lor la acest aranjament păreau insignifiante în comparație cu faptul că zânele îi salvaseră viața tatălui ei.
Asta și pe deasupra și faptul că evaluarea inițială a diamantului se situa undeva în jurul a 800 000 de dolari.
Laurel se aplecă și o îmbrățișă pe mama ei.
- Te întorci, nu-i așa? o întrebă Sarah.
Laurel zâmbi când își aminti că și David o întrebase același lucru.
- Da, mamă, mă întorc.
Coborî din mașină în aerul rece și înghețat. Cerul era acoperit de nori mari, fumurii, care amenințau cu ploaia, dar Laurel refuză să vadă în asta un semn rău.
- E doar aerul iernatic, mormăi ea pe sub mustață.
Și totuși, strânse la piept sacoșa care conținea mocasinii moi, de parcă aceasta ar fi putut s-o protejeze de veștile rele care poate o așteptau în pădure.
Dar nu se putea să fie vești proaste. Nu se putea! Păși în umbra pădurii și merse pe cărare până la râu. Știa că, probabil, e înconjurată de zâne-santinele, dar nu îndrăzni să strige - nu era sigură că avea să-și recapete graiul, chiar dacă își aduna curajul.
Când ajunse la pârâul repede, puse sacoșa pe piatra pe care stătuse când se întâlnise prima dată cu Tamani. Se așeză și acum pe ea, așteptând. Pur și simplu, așteptând.
- Bună, Laurel.
Ar fi recunoscut vocea aceea oriunde; îi bântuia visele de 4 zile. NU, nu era adevărat. De două luni. Se întoarse și se aruncă în brațele lui Tamani, simțind valuri de ușurare în timp ce lacrimile ei îi udau cămașa.
- Ar trebui să fiu împușcat mai des, spuse el,cu brațele strânse în jurul ei.
- Să nu mai fii împușcat niciodată, îi porunci Laurel, cu obrazul lipit de pieptul lui Tamani.
Cămașa lui era nemaipomenit de moale, ca întotdeauna. În clipa aceea, nu mai voia să își ridice fața de pe materialul neted. Mâinile lui îi treceau prin păr, îi mângâiau umărul, îi ștergeau o lacrimă de la tâmplă - erau peste tot deodată. Și, în același timp, murmura încet niște cuvinte pe care ea nu le înțelegea și care o consolau la fel de eficient ca o vrajă. Pentru ea, nu avea importanță că Tamani avea doar magie slabă - el era magic.
Când îi dădu drumul în cele din urmă, râse și își șterse lacrimile.
- Mă bucur să te văd, chiar mă bucur. Ești bine? Au trecut doar 4 zile.
Tamani ridică din umeri.
- Mă mai doar puțin și, practic, eu sunt aici doar pentru a mă recupera, nu sunt de serviciu. Dar am știut că vei veni. Și am vrut să fiu aici când o s-o faci.
Se aplecă și îi dădu o șuviță de păr după ureche.
- E-e-eu ți-am adus ăștia înapoi, se bâlbâi Laurel, ridicând sacoșa cu mocasinii.
Întotdeauna o apuca tremuratul când era aproape de el.
Tamani clătină din cap.
- I-am făcut pentru tine.
- Încă un lucru care să-mi amintească de tine? întrebă Laurel, atingând inelușul de la gât.
- Niciodată nu poți avea prea multe amintiri.
Tamani înconjură cu privirea poienița. Își drese glasul.
- În primul rând, am fost desemnat să te întreb cum a fost primită propunerea noastră.
- Destul de bine, răspunse Laurel pe același ton fals formal. Actele vor fi semnate cât de curând posibil.
Își dădu ochii peste cap.
- Cred că vor face din asta cadoul meu de Crăciun.
Tamani râse, apoi o trase mai aproape.
- Hai să plecăm de aici, spuse el. Copacii au ochi.
- Nu cred că este vorba despre copaci, spuse Laurel cu ironie.
Tamani chicoti.
- Poate că nu. Pe aici.
O luă de mână și o conduse pe o cărăruie care șerpuia încoace și încolo, dar care nu părea să meargă nicăieri.
- Tatăl tău e mai bine? întrebă Tamani, strângând-o de mână.
Laurel zâmbi.
- Îl externează în după-amiaza asta. Intenționează să se întoarcă la serviciu mâine-dimineață.
Zâmbetul îi pieri.
- De asta am venit. Ne întoarcem cu toții în Crescent City peste câteva ore. Eu...
Se uită în jos, la picioare.
- Nu știu când mă mai întorc.
Tamani se întoarse spre ea, cu o privire adâncă, pe care Laurel nu prea știa cum s-o citească.
- Ai venit să-ți iei rămas bun?
Suna așa de dur cum o spusese el. Ea încuviință.
- Pentru moment.
Tamani răscoli frunzele moarte de pe jos cu piciorul desculț.
- Ce înseamnă asta? Că îl alegi pe David în locul meu?
Ea nu venise aici să vorbească despre David.
- Aș vrea să fie altfel, Tamani. Dar eu nu pot locui în lumea ta acum. Trebuie să locuiesc într-a mea. Ce-ar trebui să fac, să o rog pe mama sau pe David să mă aducă aici din când în când să-mi văd iubitul?
Tamani se întoarse și mai înaintă câțiva pași, dar Laurel se duse după el.
- Să-ți scriu scrisori, să te sun? Nu am nicio opțiune aici.
- Ai putea rămâne, spuse el atât de încet, că abia îl auzi.
- Să rămân?
- Ai putea locui aici... cu mine.
Continuă, înainte ca ea să vorbească:
- O să deții pământul în curând. Și există și o casă. Ai putea rămâne!
Lui Laurel îi trecură prin minte imagini cu o viață idilică alături de Tamani, dar se strădui să le îndepărteze.
- Nu, Tam. Nu pot.
- Ai mai locuit aici. Și totul era bine.
- Bine? Cum așa? Eram mereu supravegheată și voi le dădeați părinților mei elixire de memorie de parcă erau apă!
Tamani se uită în pământ.
- Ți-ai dat seama de asta?
- Era singura explicație logică.
- Nici mie nu mi-a plăcut, dacă te ajută cu ceva.
Ea inspiră profund.
- M-au... m-au făcut și pe mine vreodată să uit? După ce am ajuns aici, adică.
El nu o privi în ochi.
- Uneori.
- Tu ai făcut-o vreodată? spuse ea ezitând.
El se uită la ea cu ochii mari, apoi clătină din cap.
- N-am putut.
Se aplecă mai aproape de ea, cu vocea atât de scăzută, că abia îl auzi.
- Ar fi trebuit s-o fac, o dată. Dar n-am putut.
- Ce s-a întâmplat?
El se scărpină pe gât.
- Urăsc faptul că nu-ți amintești.
- Îmi pare rău.
El ridică din umeri.
- Erai foarte mică. Eu eram la început - te păzeam de vreo săptămână - și am fost neglijent, lăsându-te să mă vezi.
- Te-am văzut?
- Da, aveai vreo 10 ani umani. Mi-am dus degetele la buze ca să faci liniște și m-am ascuns după un copac. M-ai căutat un minut sau două, dar, după vreo oră, păreai să fi uitat.
Laurel tăcu îndelung.
- Eu... îmi amintesc asta. Vag. Tu erai?
Ochii lui Tamani străluciră de bucurie.
- Îți amintești?
Laurel întrerupse contactul vizual.
- Puțin, spuse ea încet.
Își drese glasul.
- Dar pe părinții mei? I-ai drogat vreodată?
Tamani oftă.
- De câteva ori. A trebuit, adăugă el, înainte ca Laurel să spună ceva. Era datoria mea. Dar numai de două sau trei ori. Când am ajuns eu aici, erai mai grijulie. Nu mai trebuia să te reparăm o dată pe săptămână. Și, de fiecare dată când părinții tăi aflau prea multe, încercam să desemnez pe altcineva.
Ridică din umeri.
- Eu am crezut de la început că e un plan tâmpit.
Laurel tăcu un moment.
- Mersi, cred.
- Nu te supăra. N-ar mai fi așa dacă ai rămâne acum. Știi totul. Și părinții tăi știu. N-am mai trebui să facem asta.
Ea clătină din cap.
- Trebuie să stau cu părinții mei. Acum sunt în mai mare pericol decât au fost vreodată.Mi s-a dat responsabilitatea de a-i proteja. Nu le pot întoarce spatele. Ei sunt oameni - și poate ție nu-ți pasă de ei. Dar eu îi iubesc și nu-i voi lăsa să fie măcelăriți de primul trol care dă peste mirosul lor. Nu!
- Atunci, de ce ești aici? întrebă el cu amărăciune.
Ea tăcu vreme de câteva secunde, încercând să-și controleze emoțiile.
- Nu știi cât de mult mi-aș dori să pot rămâne? Iubesc pădurea; iubesc...
Ezită.
- Ador să fiu cu tine. Să aud despre Avalon, să-i simt magia în copaci. De fiecare dată când plec, mă întreb de ce o fac.
- Și atuni, de ce pleci?
Vorbea mai are acum, poruncitor.
- Rămâi, spuse el, luându-i mâinile într-ale sale. Rămâi cu mine. Te duc în Avalon. Avalon, Laurel. Poți să ajungi acolo. Putem merge împreună.
- Oprește-te! Tamani, nu pot. Pur și simplu, nu pot face parte din lumea ta acum.
- Lumea ta.
Laurel dădu din cap șovăitor.
- Lumea mea, recunoscu ea. Familia mea depinde de mine mult prea mult. Trebuie să-mi trăiesc viața mea de om.
- Cu David, spuse Tamani.
Laurel clătină din cap, neputincioasă.
- Da, dacă ții neapărat să știi. David e important pentru mine. Dar ți-am spus, nu e vorba de a alege între tine și David. Nu încerc să decid cine e marea mea dragoste. Nu e așa.
- Poate nu pentru tine.
Vocea lui era o șoaptă - abia se auzea - dar Laurel resimâi intensitatea ei ca pe o lovitură fizică.
- De ce anume e nevoie, Laurel? Am făcut tot ce mi-a trecut prin cap. M-am lăsat împușcat ca să te protejez. Spune-mi de ce altceva mai e nevoie, și o să fac. Orice, numai să rămâi.
Ea se forță să-l privească în ochi - ochi plini de o emoție pe care ea nu reușise niciodată s-o identifice. I se uscă gura când încercă să-și dreagă glasul.
- De ce mă iubești atât de mult, Tamani?
Era ceva ce tânjise să-l întrebe de săptămâni întregi.
- Abia mă cunoști.
Deasupra lor, cerul bubui.
- Și dacă - și dacă nu e adevărat?
Era la marginea unei prăpăstii, așa se simțea. Și nu era sigură că avea puterea să sară.
- Cum să nu fie adevărat? șopti ea.
Ochii aceia pasionali o priveau cu ardoare.
- Și dacă ți-aș spune că viețile noastre au fost legate una de alta cu mult timp în urmă?
Își împleti degetele cu ale ei și ridică pumnii lor uniți.
Laurel se uită la mâinile lor.
- Nu înțeleg.
- Ți-am spus că aveai 7 ani când te-ai dus să locuiești cu oamenii. Dar în lumea zânelor, erai mult mai mare din punct de vedere mental, ții minte? Aveai o viață, Laurel. Aveai prieteni.
Se opri și Laurel văzu că încerca să-și păstreze controlul asupra emoțiilor sale.
- Mă aveai pe mine.
Vocea lui Tamani era aproape o șoaptă.
- Te cunoșteam, Laurel, și tu mă cunoșteai pe mine. Eram doar prieteni, dar eram prieteni așa de buni. Eu... eu te-am rugat să nu te duci, dar tu mi-ai spus că e datoria ta. Am învățat de la tine despre datorie și responsabilitate.
Se uită în jos și îi ridică mâinile la pieptul lui.
- Ai spus că o să încerci să mă ții minte, dar ei te-au făcut să mă uiți. Am crezut că mor prima dată când te-ai uitat la mine și nu m-ai recunoscut.
Ochii lui Laurel se umplură de lacrimi.
- Am mințit - cu privire la inel, spuse Tamani cu vocea domoală și serioasă. Nu ți-am dat un inel oarecare. A fost al tău. Tu mi l-ai dat să-l păstrez până când va veni vremea să ți-l dau înapoi. Ai crezut - ai sperat - că te va ajuta să-ți amintești de viața ta dinainte să te duci printre oameni.
El ridică din umeri.
- Evident că n-a mers, dar am promis că voi încerca.
Ploaia rece picură pe brațele lui Laurel în timp ce stătea acolo, în tăcere.
- N-am renunțat niciodată la tine, Laurel. Am jurat că voi găsi o metodă să intru din nou în viața ta. Am devenit santinelă imediat ce mi-au dat voie și am apelat la fiecare favoare pe care mi-o datora cineva ca să fiu trimis la poarta asta. Jamison m-a ajutat. Îi datorez mai mult decât aș putea vreodată să-i plătesc.
Îi ridică mâinile către fața lui și îi sărută delicat încheieturile degetelor.
- Te-am privit ani întregi. Te-am privit cum crești de la o fetiță la o zână matură. Eram foarte buni prieteni când eram mici și eu am fost cu tine aproape în fiecare zi din ultimii 5 ani. E oare atât de absurd că m-am îndrăgostit de tine?
Ea tăcu; nu avea ce să spună.
El râse încet.
- Veneai aici și stăteai lângă pârâu și cântai la chitară și din voce. Eu stăteam într-un copac și te ascultam. Îmi plăcea atât de mult să fac asta. Ai o voce așa de frumoasă.
Părul îi atârna în cârlionți uzi și moi pe frunte. Laurel îl măsură din priviri; pantalonii negri și catifelați legați sub genunchi, cămașa verde și strâmtă, care i se lipea de piept, și fața simetrică, de o perfecțiune la care un băiat uman ar fi putut doar să viseze.
- M-ai așteptat atât de mult? întrebă ea în șoaptă.
Tamani încuviință.
- Și o să te aștept și mai mult. Cândva, vei veni în Avalon și, când va sosi momentul acela, îți voi arăta ce am eu de oferit în lumea mea; în lumea noastră. Și mă vei alege pe mine. Vei veni acasă cu mine.
Îi cuprinse fața în mâini.
Pe Laurel o usturau ochii de la lacrimi.
- N-ai de unde să știi asta, Tamani.
El își linse buzele cu nervozitate doar o secundă înainte să zâmbească forțat.
- Nu, spuse el cu o voce răgușită, n-am de unde să știu.
Mâinile lui pe fața ei, reci ca gheața cu o secundă în urmă, păreau acum să se încălzească de la căldura din ochii lui, în timp ce degetele lui mari îi urmăreau conturul maxilarului.
- Dar trebuie să cred; trebuie să sper.
Laurel ar fi vrut să-i spună să fie realist - să nu spere ceva ce nu s-ar putea întâmpla niciodată. Dar nu se putea forța să rostească vorbele. Sunau fals chiar și în mintea ei.
- Te voi aștepta, Laurel. Voi aștepta atâta timp cât va fi nevoie. N-am renunțat niciodată la tine.
Își lipi buzele de fruntea ei.
- Și nu o voi face niciodată.
O trase aproape și o ținu strâns, rămânând amândoi în tăcere. Pentru un moment perfect, nu mai exista nimeni altcineva pe lume în afara acestui spațiu minuscul de pe o potecuță de pădure.
- Haide, spuse Tamani, îmbrățișând-o încă o dată. Mama ta se va îngrijora.
Merseră ținându-se de mână pe cărarea șerpuită până când Laurel începu să recunoască drumul.
- Te las aici, spuse el când ajunseră la vreo 30 de metri de lizieră.
Laurel încuviință.
- Nu e pentru totdeauna, promise ea.
- Știu.
Laurel ridică lănțișorul de argint pe care atârna inelușul de zână și îl studie - acum avea o semnificație mult mai profundă.
- Mă voi gândi la tine, așa cum am promis.
- Și eu mă voi gândi la tine, așa cum am făcut-o în fiecare zi, spuse Tamani. La revedere, Laurel.
Se întoarse și plecă pe cărarea șerpuitoare, iar Laurel îl urmări cu privirea. Fiecare pas pe care-l făcea părea să-i smulgă o bucată din inimă. Cămașa lui verde era pe punctul de a ispărea în spatele unui copac, și Laurel închise ochii strâns.
Când îi deschise, el dispăruse.
Și parcă toată magia pădurii dispăruse cu el. Viața pe care o simțise în jurul ei - magia care se strecura prin poartă. Copacii din jurul ei păreau goi și fără viață acum.
- Stai, șopti ea.
Făcu un pas după el și începu să alerge.
- Nu!
Țipătul îi izbucni din gât în timp ce dădea crengile la o parte.
- Tamani, stai!
Mai coti după un colț și îl căută cu privirea.
- Tamani, te rog!
Continuă să alerge, disperată să mai vadă o dată cămasa de un verde-închis.
Apoi îl văzu, întors pe jumătate spre ea, cu o expresie precaută pe chip. Ea nu se opri și nici nu încetini. Când ajunse la el, îl apucă de piepții cămășii cu amândouă mâinile, îl trase spre ea și își lipi gura de a lui. Un val de fierbințeală i se învolbură în corp când îi trase fața mai aproape, mai strâns.
Brațele lui se înlănțuiră în jurul ei și trupurile lor se contopiră cu o perfecțiune pe care nu se obosi s-o pună la îndoială. Buzele i se umplură de dulceața gurii lui, și Tamani o ținu la pieptul lui de parcă ar fi vrut, cumva, s-o tragă în interiorul lui, s-o facă parte din el.
Și, pentru un moment, chiar se simți parte din el. De parcă sărutul lor formase o punte între două lumi, chiar și numai pentru un moment scurt, amețitor.
Un suspin care conținea ani de zile desuferință îi cutremură pieptul lui Tamani când se desprinse de ea.
- Mulțumesc, șopti Tamani, aproape prea încet ca să fie auzit.
- Eu...
Laurel se gândi la David care o aștepta să se întoarcă acasă. De ce, atunci când era cu unl intre ei, se gândea mereu la celălalt? Nu era corect să se simtă așa de sfâșiată tot timpul. Nu era corect nici pentru ea, nici pentru David, nici pentru Tamani.
Ridică privirea, forțându-se să se uite în ochii lui.
- Nu știu ce se va întâmpla. Dar părinții mei sunt în pericol. Au nevoie de mine, Tam.
Laurel simți cum îi alunecă o lacrimă pe obraz.
- Trebuie să îi protejez.
- Știu. N-ar fi trebuit să te rog.
- Dacă nu era ei, aș...
Aș fi făcut ce? se gândi ea.
Nu știa răspunsul.
- Mica zână care ți-a dat inelul; eu nu mi-o amintesc, Tam. Nu-mi amintesc de tine. Dar ceva... o parte din mine își amintește. O parte din mine ține la tine, cel de atunci.
Coborî privirea.
- Și eu țin la tine acum.
Pe chipul lui Tamani apăru un zâmbet straniu, melancolic.
- Mulțumesc pentru scânteia de speranță, oricât de trecătoare.
- Întotdeauna va exista speranța. Tamani.
- Acum există.
Ea dădu din cap, își forță degetele să dea drumul cămășii lui Tamani și se întoarse pe drumul pe care venise.
SFÂRȘITUL VOLUMULUI I
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu