Farmece, Aprilynne Pike

      Continuarea romanului „Aripi”

1-5

Capitolul 1

           Laurel stătea în fața cabanei, cercetând liziera, cu gâtul încordat. El era undeva acolo, privind-o. Faptul că ea nu-l vedea încă nu avea nicio importanță.

   Nu că Laurel n-ar fi vrut să-l vadă. Uneori simțea că vrea prea mult. O relație cu Tamani ar fi ca o joacă într-un râu învolburat. Un pas greșit, și curentul nu i-ar mai fi dat drumul. Alesese să rămână cu David și încă era de părere că făcuse alegerea corectă. Dar asta nu făcea revedea mai ușoară.

   Și nici nu-i putea împiedica mâinile să tremure.

   Îi promisese lui Tamani că va veni să-l vadă când își va lua permisul de conducere. Deși nu specificase o dată exactă, spusese totuși mai. Acum era aproape sfârșitul lunii iunie. El trebuia să-și fi dat seama că ea îl evită.

   Acum avea să vină aici - primul care o întâmpina - și ea nu știa dacă să fie nerăbdătoare sau să se teamă. Sentimentele i se amestecară într-o stare amețitoare pe care nu o mai încercase niciodată - și nu era sigură că voia să o mai încerce.

   Laurel își dădu seama că strângea în pumn inelușul pe care Tamani i-l dăduse anul trecut, cel pe care îl purta pe un lănțișor în jurul gâtului. Încercase să nu se gândească la el în ultime 6 luni. Încercase, recunoscu în sinea ei, și eșuase.

   Se sili să-și desfacă degetele din jurul inelușului și încercă să-și determine brațele să i se legene încrezătoare, cu naturalețe, de o parte și de alta a corpului, în timp ce se îndrepta către pădure.

   Când umbrele ramurilor căzură peste ea, o fâșie de verde și negru se legănă jos dintr-un copac și o ridică în brațe. Laurel țipă de groază, apoi de încântare.

   - Ți-a fost dor de mine? o întrebă Tamani cu zâmbetul fermecător care o vrăjise de prima dată când îl cunoscuse.

   Într-o clipă, totul părea de parcă nici nu trecuseră 6 luni. Imaginea lui, senzația apropierii lui fură de ajuns ca să îi îndepărteze orice teamă, orice gând... orice hotărâre luată. Laurel își înfășură brațele în jurul lui și îl strânse cât putu de tare. N-ar fi vrut să-i mai dea drumul.

   - O să iau asta ca pe un „da”, spuse Tamani cu un geamăt.

   Ea se sili să-i dea drumul și să facă un pas în spate. Se simți ca și cum ar fi încercat să facă un râu să curgă în amonte. Însă după câteva secunde reuși și rămase nemișcată, în tăcere, bucurându-se doar să-l privească.

   Același păr lung și negru, zâmbetul fugar, ochii verzi fascinanți. Laurel se simți penibil și privi în jos, jenată de expansivitatea salutului ei și neștiind ce să mai spună.

   - Te așteptam mai devreme, spuse Tamani în cele din urmă.

   Acum, în prezența lui, i se părea ridicol că îi fusese frică. Dar își amintea încă senzația rece de teamă din stomac pe care o avusese de fiecare dată când se gândise că îl va vedea pe Tamani.

   - Îmi pare rău.

   - De ce nu ai venit?

   - Mi-a fost teamă, spuse ea cu sinceritate.

   - De mine? o întrebă Tamani zâmbind.

   - Oarecum.

   - De ce?

   Ea inspiră profund. Tamani merita să știe adevărul.

   - E prea ușor să fiu aici cu tine. Nu ma încredere în mine.

   El zâmbi larg.

   - Bănuiesc că nu am de ce să mă simt ofensat de asta.

   Laurel își dădu ochii peste cap. În mod cert, absența ei îndelungată nu-i domolise înfrângerea.

   - Cum merg lucrurile?

   - Bine. În regulă. Totul e bine, se bâlbâi ea.

   El ezită.

   - Ce mai fac prietenii tăi?

   - Prietenii mei? întrebă Laurel. Poți fi puțin mai explicit?

   Laurel își atinse fără să vrea brățara de argint de la încheietura mâinii. Tamani urmări mișcarea cu ochii, apoi stârni țărâna cu piciorul.

   - Ce mai face David? o întrebă el în cele din urmă.

   - E foarte bine.

   - Voi doi...?

   Tamani lăsă întrebarea în aer.

   - Dacă suntem împreună?

   - Cam așa ceva.

   Tamani aruncă încă o privire brățării de argint cu decorațiuni complocate. Un sentiment de frustrare îi umbri trăsăturile, transformându-i privirea într-o căutătură furioasă, dar el îl risipi cu un zâmbet.

   Brățara era un cadou de la David. I-o dăruise chiar înainte de Crăciun, anul trecut, când deveniseră în mod oficial un cuplu. Era o viță delicată de floricele ale căror petale se deschideau în jurul unor pistoluri de cristal. David nu spusese asta, dar Laurel bănuia că i-o dăduse ca răspuns la inelul de zână pe care ea îl purta încă în fiecare zi.

   Nu avea inima să-l pună deoparte și se ținuse de cuvânt: de fiecare dată când se gândea la inel, se gândea la Tamani. Mai avea sentimene față de el. Sentimente sfâșiate și nesigure, da - dar suficient de puternice ca să se simtă vinovată când gândurile îi zburau într-acolo.

   David era tot ce și-ar fi putut dori de la un iubit. Totul, mai puțin ceea ce nu era, ce nu putea fi niciodată. Dar nici Tamani nu putea fi ce era David.

  - Da, suntem, răspunse ea în cele din urmă.

   Tamani tăcu.

   - Am nevoie de el, Tam, spuse ea pe un ton blând, dar deloc spășit. 

   Nu putea - nu voia - să-și ceară scuze pentru că îl alesese pe David.

   - Ți-am spus dinainte cum stau lucrurile.

   - Desigur.

   Tamani își trecu palmele în sus și în jos peste brațele ei. 

   - Dar el nu e aici acum.

   - Știi că n-aș putea face asta, se căzni ea să spună, dar abia șopti.

   Tamani oftă.

   - Atunci va trebui să accept lucrurile așa cum sunt, nu?

   - Da, dacă nu vrei să rămân singură.

   El își trecu un braț pe după umerii ei - un gest deja prietenesc.

   - Nu ți-aș dori asta niciodată.

   Ea îl cuprinse cu brațele și îl îmbrățișă.

   - Asta pentru ce e? o întrebă Tamani.

   - Pentru că ești cel care ești.

   - Ei bine, cu siguranță nu voi refuza o îmbrățișare, spuse el.

   Tonul îi era relaxat, glumeț, dar își înfășură celălalt braț în jurul ei aprig, aproape cu disperare. Totuși, înainte ca ea să se tragă din strânsoare, el își lăsă mâna să cadă, apoi arătă spre cărare.

   - Haide, spuse. Pe aici.

  Laurel își simți gura uscată. Sosise clipa. 

   Băgă mâna în buzunar și pipăi probabil pentru a suta oară cartonașul cu litere în relief. Apăruse pe perna ei într-o dimineață la începutul lunii mai, sigilat cu ceară și legat cu o panglică argintie și strălucitoare. Mesajul era concis - 4 rânduri scurte - dar îi schimbase viața.

      „Având în vedere natura regretabil de nepotrivită a educației tale curente, ești convocată la Academia din Avalon.

   Te rugăm să te prezinți la poartă în dimineața primei zile de vară. Prezența ta va fi necesară timp de 8 săptămâni.”

      „Regretabil de nepotrivită.”

   Mama ei nu fusese prea încântată de asta. Dar, la urma urmei, în ultima vreme mama ei nu fusese prea încântată de nimic care avea legătură cu zânele.

   După dezvăluirea inițială că Laurel e o zână, lucrurile merseseră surprinzător de bine. Părinții ei știuseră întotdeauna că fata lor adoptată avea ceva aparte. Oricât de nebunesc se dovedise până la urmă a fi adevărul - că Laurel era un copil schimbat, un cpil de zâne lăsat în grija lor ca să moștenească pământul sacru al zânelor - ei îl acceptară cu o ușurință surprinzătoare, cel puțin la început. Atitudinea tatălui ei nu se schimbase, dar, în ultimele câteva luni, mama ei devenise din ce în ce mai îngrozită de ideea că Laurel nu era om. Încetase să mai vorbească despre asta, apoi refuzase să mai audă vorbindu-se despre asta, și situația explodase de tot luna trecută, când Laurel primise invitația. De fapt, mai degrabă o convocare. 

   Fusese nevoie de multe certuri cu Laurel - și de multă putere de convingere din partea tatălui - pentru ca mama ei s-o lase să plece. De parcă la întoarcere avea, cine știe cum, să devină încă mai puțin om decât la plecare.

   Laurel era bucuroasă că evitase să le povestească de troli; nu avea nicio îndoială că n-ar mai fi ajuns niciodată aici dacă o făcea.

   - Ești pregătită? insistă Tamani, simțindu-i ezitarea.

   Pregătită? Laurel nu era sigură dacă ar fi putut fi vreodată mai pregătită decât acum... sau mai puțin pregătită.

   Îl urmă în tăcere prin pădurea în care copacii filtrau lumina soarelui și le umbrau drumul. Cărarea nu era chiar o cărare, dar Laurel știa unde duce.

   Curând ajunseră la un copac mic, noduros, o specie unicăă în pădure, altminteri banal la înfățișare. Deși își petrecuse 12 ani din viață locuind în regiune și explorând locurile, nu mai văzuse acest copac decât o singură dată - atunci când îl adusese pe Tamani înapoi după ce se luptase cu trolii, rănit și aproape inconștient. Atunci văzuse cum se transformă copacul și zărise într-o străfulgerare ce se afla dincolo de el. Astăzi avea să intre pe poartă.

   Astăzi avea să vadă cu ochii ei Avalonul.

   În timp ce se afundau în pădure li se alăturară și alte zâne, iar Laurel trebui să se stăpânească să nu-și sucească gâtul ca să se holbeze la ele. Nu avea să se obișnuiască vreodată cu aceste gărzi frumoase și tăcute, care nu-i vorbeau nicicând și care rareori o priveau în ochi.

   Ajunseră curând, după ce trecură printr-un pâlc de conifere adunate protector în jurul copacului secular, răsucit. Zânele santinele formară un semicerc și, la un gest aspru făcut de Shar - conducătorul lor - Tamani își desprinse mâna din strânsoarea fermă a lui Laurel, ca să li se alăture.

   Înconjurată de vreo 12 santinele, Laurel își agăță degetele mari de curelele rucsacului. Respirația i se acceleră când toate santinele puseră mâna pe scoarța copacului, chiar în locul în care trunchiul viguros se despărțea în două crăci groase. Apoi copacul începu să vibreze în timp ce lumina poienii părea să se adune în jurul crengilor sale.

   Laurel era hotărâtă să-și țină ochii deschiși de data asta, ca să privească toată transformarea. Dar, chiar în clipa când miji hotărâtă ochii în fața strălucirii, un fulger puternic îi sili pleoapele să se închidă o fracțiune de secundă. Când se deschiseră din nou, copacul se transformase într-o poartă cu bare aurii, înalte, decoare cu vițe încolăcite punctate de flori violet. Doi stâlpi solizi, de o parte și de alta, fixau poarta în pământ, dar altfel aceasta stătea în pământ de una singură, în pădurea luminată de soare. 

   Laurel expiră fără să-și dea seama că își ținuse răsuflarea și apoi și-o ținu iar când poarta începu să se deschidă.

   De pe poartă se rostogoleau valuri de căldură tangibilă, și, chiar și la 3 metri distanță de ea, Laurel simți mirosul aromat de viața și de bogăție de plante pe care îl recunoscu din anii de grădinărit cu mama ei. Dar parfumul acesta era mai puternic - pură lumină de vară strălucitoare. Simți cum tălpile i se mișcau singure și aproape trecuse prin poartă când ceva o trase de mână.

   Laurel își desprinse ochii de pe poartă și tresări când văzu că Tamani ieșise din formație ca să îi cu delicatețe mâna într-a lui. O atingere pe cealaltă mână o făcu să se uite din nou înapoi spre poartă.

   Jamison, bătrânul spirit al iernii pe care îl cunoscuse toamna trecută, îi ridică mâna liberă și i-o puse pe brațul lui ca un domn dintr-un film de epocă. Zâmbi afabil spre Tamani, dar cu subînțeles.

   - Mulțumesc că ne-ai adus-o pe Laurel, Tam. O preiau eu de aici.

   Tamani nu-și retrase mâna imediat.

   - O să vin să te văd săptămâna viitoare, spuse el încet, dar nu în șoaptă.

   Toți 3 rămaseră astfel câteva secunde, încremeniți în timp. Apoi Jamison își înclină capul și îi făcu un semn lui Tamani. Acesta încuviință și se întoarse la locul lui în semicerc.

   Laurel îi simți privirea asupra ei, dar deja se întorcea spre strălucirea puternică ce se revărsa din poarta aurie. Atracția Avalonului era prea intensă ca să zăbovească prea mult chiar și asupra regretului profund că îl părăsea pe Tamani atât de repede după revedere. Dar el va veni curând s-o vadă.

   Jamison păși în interiorul arcadei aurii și îi făcu semn lui Laurel, chemând-o înăuntru și eliberându-i mâna pe care i-o pusese pe brațul lui.

   - Bine ai revenit! spuse el cu blândețe.

  Cu răsuflarea tăiată, Laurel făcu un pas în față și trecu pragul, pășind în Avalon pentru prima dată.

   „Nu chiar pentru prima dată”, își aminti ea. „De aici am plecat.”

   O clipă nu văzu nimic altceva decât frunzele unui stejar imens aplecat deasupra ei și pământ negru și moale la picioare, acoperit de iarbă fină și verde ca smaraldul. Jamison o conduse pe sub coroana înfrunzită și lumina soarelui îi mângâie direct fața, încălzindu-i obrajii instantaneu și făcând-o să clipească.

   Se aflau într-un fel de parc înconjurat de ziduri. Cărărui de pământ negru și fertil șerpuiau prin vegetația bogată care se cățăra pe un zid de piatră. Laurel nu mai văzuse niciodată un zid de piatră atât de înalt - trebuie să le fi luat decenii întregi să construiască așa ceva fără beton. Grădina era presărată cu pomi cu trunchiurile înfășurate în lujeri plini de frunze care se încolăceau și mai sus, în jurul ramurilor. Pe ei, Laurel văzu nenumărate flori, care aveau însă corolele strânse, pentru a se proteja de căldura zilei.

   Se întoarse să se uite la poartă. Acum era închisă și dincolo de barele ei aurii nu vedea decât întuneric. Stătea în mijlocul parcului, nelegată de nimic - pur și simplu dreaptă, în picioare, înconjurată de vreo 20 de santinele, toate femei. Laurel înclină capul. Era totuși ceva acolo. Făcu un pas înainte și în fața ochilor ei se încrucișară două sulițe cu lama lată, cu vârfuri făcute parcă din cristal.

   - E în regulă, Căpitane, se auzi vocea lui Jamison din spatele ei. Are voie să se uite.

   Sulițele dispărură și Laurel păși în față, sigură că vederea îi juca feste. Dar nu, în dreapta porții, la un unghi de 90 de grade, era încă o poartă. Merse până când înconjură 4 porți, legate prin stâlpii solizi pe care Laurel îi recunoscu de pe partea cealaltă a intrării. De fiecare stâlp erau legate două porți, și toate formau un pătrat perfect în jurul întunericului straniu care persista în spatele lor, cu toate că Laurel ar fi trebuit să se poată uita printre zăbrele direct la santinelele aflate de partea cealaltă.

   - Nu înțeleg, spuse Laurel, întorcându-se lângă Jamison.

   - Poarta ta nu e singura, spuse el, zâmbind.

   Laurel își aminti vag că Tamani îi povestise de 4 porți toamna trecută, atunci când venise la el julită și plină de vânătăi după ce fusese aruncată de troli în râul Chetco.

   - Patru porți, spuse ea încet, înepărtând partea neplăcută a amintirii.

   - Către cele 4 colțuri ale pământului. Un singur pas te poate duce acasă, în munții Japoniei, pe culmile Scoției sau la gura râului Nil din Egipt.

   - E uimitor, spuse Laurel, uitându-se la poartă. Porți? Mii de kilometri dintr-un singur pas.

   - Și cel mai vulnerabil loc din tot Avalonul, spuse Jamison. Inteligent, nu ți se pare? E o realizare extraordinară. Porțile au fost făcute de regele Oberon cu prețul propriei vieți, dar regina Isis a fost cea care a ascuns porțile pe partea cealaltă - și asta abia acum câteva sute de ani.

   - Zeița egipteană? îl întrebă Laurel, ținându-și respirația.

   - A fost doar botezată după zeiță, spuse Jamison zâmbind. Oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, nu toate figurile importante ale istoriei umane au fost zâne. Haine, Am Fear-faire ale mele se vor îngrijora dacă zăbovim prea mult.

   - Cine?

   Jamison se uită la ea cu o privire întrebătoare, apoi ciudat de tristă.

   - Am Fear-fairie, repetă el. Gărzile mele de corp. Am cel puțin două cu mine întotdeauna.

   - De ce?

   - Pentru că sunt un spirit al iernii.

   Jamison mergea încet pe cărarea de pământ, părând că-și cântărește vorbele în timp ce le rostește.

   - Darurile noastre sunt cele mai prețioase, așacă suntem respectați. Numai noi putem deschide porțile, așa că suntem protejați. Și Avalonul însine este vulnerabil în fața puterii noastre, așa că nu trebuie să fim niciodată amenințați de vreun dușman. Când ai multă putere....

   - Ai și o mare responsabilitate? încheie Laurel.

   Jamison se întoarse spre ea zâmbind.

   - Cine te-a învățat asta?

   Laurel tăcu, nedumerită.

   - Ăă, Omul Păianjen? spuse ea, pierită.

   - Bănuiesc că unele adevăruri sunt universale, râse Jamison, iar vocea lui răsună între zidurile masive de piatră.

   Apoi se întristă.

   - E o expresie pe care noi, spiritele iernii, o folosim des. A rostit-o Arthur, regele britanic, după ce a fost martor la răzbunarea cumplită pe care trolii au pornit-o împotriva Camelotului. A crezut întotdeauna că distrugerea fusese vina lui, că el ar fi putut s-o împiedice.

   - Și ar fi putut?

   Jamison le făcu semn celor două santinele care stăteau de o parte și de alta a unor enorme uși de lemn care se deschideau către ziduri.

   - Probabil că nu, îi spuse el lui Laurel. Dar e bine oricum să ținem minte vorbele lui.

   Ușile se deschiseră fără zgomot, iar mintea lui Laurel se goli brusc de gânduri când ieșiră din grădină și pășiră pe un deal.

   O natură luxuriantă acoperea povârnișurile și totul în jur, cât vedea cu ochii. Cărări negre șerpuiauprintre pâlcuri de copaci, alternând cu pășuni largi pline de flori și mănunchiuri multicolore din ceva ce Laurel nu reuși să identifice - păreau niște baloane gigantice în toate culorile posibile, așezate pe jos și sclipind ca bulele de săpun. Mai jos, într-un cer care părea să înconjoare poalele dealului, se vedeau acoperișurile unor căsuțe și Laurel identifică niște puncte viu colorate mișcându-se și care nu puteau fi decât zâne.

   - Sunt... mii de zâne, spuse ea, fără să-și dea seama că vorbește cu voce tare.

   - Desigur, îi răspunse Jamison, cu bucurie  în glas. Aproape toată specia locuiește aici. Suntem 18 000 acum.

   Tăcu.

   - Probabil ție și se pare puțin.

   - Nu, spuse Laurel repede. Adică, știu că oamenii sunt mai mulți, dar... niciodată nu mi-am imaginat atâtea zâne într-un singur loc.

   Faptul era ciudat; o făcea să se simtă și normală, dar și neînsemnată. Mai cunoscuse și alte zâne, desigur - pe Jamison, pe Tamani, pe Shar, santinelele pe care le zărise din când în când - dar ideea că mii și mii de astfel de făpturi locuiau acolo era aproape coleșitoare.

   Jamison îi puse mâna pe șale.

   - Vei avea timp să admiri priveliștea în altă zi, îi spuse el cu blândețe. Acum trebuie să mergem la Academie.

   Laurel îl urmă în jos, pe lângă zidul de piatră. Când dădură colțul, se uită în sus și respirație i se tăie din nou.

   La vreo 400 de metri în susul pantei, un turn imens se ridica spre cer din mijlocul unei clădiri întinse ieșite parcă direct din Jane Eyre. Nu arăta chiar ca un castel, ci mai degrabă ca o bibliotecă grandioasă, construită din lespezi cenușii, pătrate, și cu acoperișuri abrupte și ascuțite.  Fiecare zid era punctat de ferestre largi, iar printre țigle lucarnele străluceau ca fațetele unor prisme. Fiecare suprafață era împânzită de plante agățătoare, încadrată de flori, întrezărită printre frunze sau găzduind în vreun alt fel plante de o infinită varietate.

   Jamison răspunse singur la întrebarea pe care Laurel, mută de admirație, nu reușise s-o formuleze. Arătă cu mâna spre clădire și spuse:

   - Academia Avalon.

Capitolul 2

       În timp ce mergeau spre Academie, Laurel zări o altă clădire prin luminișurile din pădure. Chiar în vârful dealului, un pic mai sus de impunătorul edificu al Academiei, se aflau ruinele părăginite ale unui castel.

   - Ce e clădirea aceea? întrebă Laurel.

   - Acela este Palatul de Iarnă, spuse Jamison. Acolo locuiesc eu.

   - Nu e periculos să trăiești acolo? îl chestionă ea cu suspiciune.

   - Ba da, bineînțeles, îi răspunse Jamison. E unul dintre cele mai periculoase locuri din tot Avalonul. Dar eu sunt în siguranță acolo, și la fel și ceilalți locatari.

   - O să se prăbușească? întrebă Laurel, uitându-se la un colț al castelului legat ca un corset cu șireturi verzi-albăstrui.

   - Nu, în mod cert, spuse Jamison. Noi, spiritele iernii, aveam grijă de palatul acesta de mai bine de 3000 de ani. Rădăcinile arborelui sequoia cresc acum odată cu castelul, au devenit parte integrantă din el atât cât și marmura originală. Copacul n-ar lăsa niciodată castelul să se prăbușească.

   - De ce nu construiți unul nou?

   Jamison tăcu vreme de câteva minute și Laurel se temu că întrebarea îl jignise. Dar, când îi răspunse, Jamison nu părea supărat.

   - Castelul nu e numai o casă, Laurel. Protejează multe lucruri - pe care nu puteam risca să le mutăm doar de dragul confortului sau pentru a ne satisface vanitatea cu o clădire nouă și elegantă. 

   Jamison făcu semn din nou spre destinația lor din piatră cenușie. 

   - Pentru asta avem Academia.

   Laurel privi dintr-odată castelul cu alți ochi. În locul împletiturii de verdeață pe care o percepuse la prima vedere observa acum ordinea și disciplina în dantelăria verde. La colțuri stăteau proptele solide, o rețea de rădăcini susținea bucăți mari de zid - copacul devenise cu adevărat parte din castel. Sau poate castelul devenise parte din copac. Tot edificiul părea să se odihnească mulțumit în îmbrățișarea rădăcinilor sale răsfirate.

   După următoarea curbă, ajunseră la ceva ce Laurel crezu că era un gard din fier forjat. La o privire mai atentă, își dădu seama că, de fapt, era un gard viu. Ramuri se împleteau, se îndoiau și se înfășurau una în jurul celeilalte în modele complicate, ca un bonsai neverosimil de complex. Doi paznici, o femeie și un bărbat, stăteau la poartă, amândoi în armuri ceremoniale intens albastre, completate cu coifuri strălucitoare cu pene. Îi făcură o plecăciune adâncă lui Jamison și fiecare se întinse spre propria jumătate de poartă.

   - Haide, spuse Jamison, făcându-i lui Laurel semn să intre când o văzu că ezită la poartă. Te așteaptă.

   Campusul Academiei zumzăia de lume. Zeci de zâne lucrau prin curte. Unele erau îmbrăcate în rochii elegante, vaporoase, sau în pantaloni subțiri din mătase și aveau cărți în mâini. Altele purtau haine din bumbac țesut în casă și se ocupau cu săpatul și tunsul pomilor. Iar altele culegeau flori, căutând în tufișurile dese exemplarele perfecte. 

   Când Jamison trecea împreună cu Laurel, majoritatea zânelor se opreau din muncă și făceau o plecăciune din talie. Toată lumea înclina, cel puțin respectuos, capul.

   - Oare...

   Laurel se simți stupidă că punea o asemenea întrebare.

   - Îmi fac mie plecăciuni?

   - E posibil, răspunse Jamison. Dar bănuiesc că majoritatea îmi fac mie.

   Tonul lui relaxat o prinse pe Laurel pe picior greșit. Dar, în mod evident, Jamison era obișnuit să i se facă plecăciuni. Nici nu se oprea să răspundă la salut.

   - Ar fi trebuit să îți fac și eu o plecăciune când ai venit la poartă? îl întrebă Laurel cu vocea tremurând ușor.

   - O, nu! spuse Jamison imediat. Tu ești o zână de toamnă. Tu te pleci doar în fața Reginei. Un semn de respect din cap e mai mult decât suficient în cazul tău.

   Laurel rămase într-o tăcere nedumerită cât timp trecură pe lângă celelalte zâne. Se uită la cele care doar își înclinau capul. Ele o priviră în ochi în vreme ce le depășea și ea nu știu cum să le interpreteze căutătura. Unele păreau curioase; altele se uitau urât. Multe priviri erau de necitit.

   Când se apropiară de ușile înalte de la intrare, doi valeți le deschiseră și Jamison o conduse pe Laurel într-un foaier spațios cu un tavan boltit făcut în întregime din sticlă. Lumina soarelui pătrundea prin el, hrănind sutele de ghivece de plante care decorau încăperea. Foaierul era mai puțin aglomerat decât curtea, deși erau și aici câteva zâne care stăteau pe fotolii sau la birouri mici și citeau din cărți.

   O zână mai în vârstă - nu la fel de bătrână la Jamison - se apropie de ei și înclină din cap.

   - Jamison, ce plăcere!

   Zâmbi spre Laurel.

   - Bănuiesc că ea este Laurel; vai, dar ce te-ai schimbat!

   Laurel se sperie un moment, apoi își aminti că petrecuse 7 ani în Avalon înainte să plece să stea cu părinții ei. Faptul că ea nu-și amintea de nimeni nu însemna că nici ei nu-și aminteau de ea. Se simțea ciudat de stânjenită să se întrebe câte dintre zânele pe lângă care trecuse în grădină își aminteau un trecut pe care ea nu-l putea rememora.

   - Mă numesc Aurora, spuse zâne. Eu le predau novicilor, unii mai avansați decât tine, dar alții în urma ta.

   Râse, de parcă ar fi făcut o glumă bună.

   - Haide să-ți arăt camera ta. Am făcut ordine - am înlocuit lucrurile de copil cu unele de adult - dar, în afară de asta, am lăsat-o așa cum era, pentru clipa când aveai să te întorci.

   - Am o cameră aici? întrebă Laurel înainte să se poată controla.

   - Desigur, spuse Aurora fără să se uite în urmă. Asta e casa ta.

   Casă? Laurel se uită în jur, la foaierul sobru, la balustradele ornate ale scării șerpuite, la ferestrele luminoase și la lucarne. Chiar fusese asta casa ei? Îi părea - o simțea - străină. Privi în spate spre Jamison, care venea după ea, dar el nu se holba la nimic. Cu siguranță, încăperile Palatului de Iarnă erau și mai grandioase.

   La etajul al treilea se apropiară de un coridor mărginit de uși negre din lemn de cireș. Pe fiecare era pictat câte un nume, într-o caligrafie înflorită, cu litere strălucitoare. Mara, Katia, Fawn, Sierra, Sari. Aurora se opri în fața unei uși pe care scria Laurel.

   Laurel simți cum i se încordează pieptul și timpul păru să se scurgă cu încetinitorul cât timp Aurora apăsă pe clanță și deschise ușa. Aceasta alunecă în balamalele silențioase peste un covor moale, crem, dezvăluind o cameră mare, cu un perete făcut în întregime din sticlă. Ceilalți pereți erau acoperiți de la tavan până la podea de draperii de un satin verde pal. Jumătate din tavan era înlocuit de o lucarnă care lumina un pat enorm acoperit cu o cuvertură de mătase și încadrat de perdele transparente atât de fine încât unduiau în briza slabă care intra pe ușa deschisă. Piese de mobilier modeste, dar bine executate - un birou, o comodă, un șifonier - completau peisajul.

   Laurel păși înăuntru și privi încet în jurul ei, căutând ceva familiar, ceva care să o facă să se simtă acasă.

   Și totuși, deși era una dintre cele mai frumoase camere pe care le văzuse vreodată, nu și-i amintea. Niciun zvâcnet al memoriei, nicio scânteie de recunoaștere. Nimic. O copleși un val de dezamăgire, pe care încercă însă să-l ascundă când se întoarse spre Jamison și Aurora.

   - Mulțumesc, le spuse ea, sperând că zâmbetul nu îi e prea încordat.

   Ce importanță avea că nu-și amintea? Era aici, acum. Asta era cel mai important.

   - Te las să despachetezi și să te înviorezi puțin, spuse Aurora. 

   Privirea îi căzu peste maioul și pantalonii scurți de blugi ai lui Laurel.

   - Aici, la Academie, poți purta orice dorești; însă cred că vei găsi hainele din șifonier un pic mai confortabile. Ți-am ghicit măsura, dar ți se pot face haine noi începând de mâine-dimineață. Ăăă... pantalonii ăștia... pe care îi porți - materialul arată de parcă ar irita îngrozitor.

   Un mormăit de-al lui Jamison o făcu pe Aurora să stea mai dreaptă.

   - Sună din clopoțelul acesta, spuse ea, arătând cu degetul, dacă ai nevoie de ceva. Avem personal care îți stă la dispoziție. Poți face ce dorești timp de o oră, apoi voi trimite pe unul dintre instructorii noștri de noțiuni fundamentale să începeți lecțiile.

   - Astăzi? întrebă Laurel, un pic mai tare decât intenționase.

   Privirea Aurorei zvâcni o clipă spre Jamison.

   - Jamison și Regina în persoană ne-au instruit să folosim la maximum timpul pe care îl petreci aici. E și așa destul de scurt.

   Laurel încuviință, cuprinsă deodată de un amestec de nerăbdare și nervozitate.

   - Bine, spuse ea. Voi fi gata.

   - Te las atunci.

   Aurora se întoarse și se uită la Jamison, dar el îi făcu semn cu mâna.

   - Mai stau câteva momente înainte să mă întorc la palat.

   - Desigur, spuse Aurora, salutând cu o mișcare a capului, după care îi lăsă singuri.

   Jamison rămase în prag, cercetând camera. Când sunetul pașilor Aurorei dispăru pe coridor, vorbi.

   - N-am mai fost aici de când te-am dus să locuiești cu părinții tăi acum 13 ani.

   Se uită la ea.

   - Sper că nu te deranjează să intri direct în pâine. Avem foarte puțin timp.

   Laurel clătină din cap.

   - Nu-i nimic. Doar că... am o mulțime de întrebări.

   - Și pe cele mai multe va trebui să mai aștepți până să le poți pune, spuse Jamison cu un zâmbet care îndulci asprimea cuvintelor. Timpul pe care îl petreci aici e mult prea prețios ca să fie irosit pe discuții despre obiceiurile și moravurile din Avalon. Ai mulți ani de acum încollo ca să înveți aceste lucruri.

   Laurel încuviință, deși nu era sigură că e de acord.

   - În plus, adăugă Jamison cu o privire poznașă, sunt sigur că prietenul tău Tamani va fi mai mult decât încântat să răspundă la orice întrebare pe care i-o vei pune.

   Se întoarse să plece.

   - Când ne mai vedem? îl întrebă Laurel.

   - Voi veni după tine la finalul celor 8 săptămâni, spuse el. Și o să mai grijă să putem discuta atunci anumite lucruri, mai promise el.

   Își luă rămas-bun și plecă, trăgând ușa după el și lăsând-o pe Laurel cu un sentiment pătrunzător de singurătate.

   Rămasă în picioare în mijlocul camerei, Laurel se răsuci în cerc, încercând să observe totul în jur. Nu-și amintea locul, dar avea un sentiment de confort - și își dădu seama că, într-un anumit fel, gusturile nu i se schimbaseră. Verdele fusese mereu culoarea ei preferată și, în general, alesese simplitatea în locul modelelor complicate. Baldachinul era un pic copilăresc, dar, la urma urmei, îl alesese într-o altă viață.

   Se duse la birou și se așeză, remarcând că scaunul era cam mic. Trase sertarul și găsi coli groase de hârtie, călimări cu cerneală, pene de gâscă și un caiet dictando cu numele ei pe el. Îi trebuiră câteva secunde ca să-și dea seama că numele îi părea atât de familiar pentru că fusese caligrafiat cu scrisul ei de fetiță. Cu mâini tremurânde, deschise caietul la prima pagină. Era o listă de cuvinte în latină, probabil nume de plante. Frunzări caietul și găsi mai multe liste.Puse caietul la loc, se ridică și se apropie de șifonier.

   Înăuntru erau câteva rochii de vară și câteva fuste lungi până la gleznă, făcute dintr-un material ușor, delicat. În sertare găsi bluze ca niște ii și tricouri cu mâneci foarte scurte. Laurel își frecă țesăturile de obraz. Îi plăcea nespus atingerea lor mătăsoasă. Probă mai multe haine și alese o rochie de vară roz-deschis, apoi continuă să cerceteze camera.

   După câteva clipe se apropie de fereastră și peisajul de jos îi tăie respirația. Camera dădea spre cea mai mare grădină de flori pe care o văzuse vreodată; straturi de flori în toate nuanțele inimaginabile se înșirau dedesubt într-o cascadă de culori aproape la fel de întinsă ca terenul din fața Academiei. Își apăsă degetele pe geam în timp ce încerca să cuprinsă peisajul cu privirea.

   O bătaie în ușă o sperie. Se repezi în prag, aranjându-și în grabă rochia. Se opri un moment să-și netezească păzul, apoi deschise ușa.

   - Ești Laurel, da? spuse un spirit înalt, cu o voce plăcută, profundă, studiind-o atent. Hm, nu te-ai schimbat așa de mult.

   Luată un pic prin surprindere, Laurel nu putu decât să se holbeze la el. Văzuse poze ale ei din copilărie; se schimbase enorm.

   Spiritul era îmbrăcat cu niște pantaloni de in, care arătau ca de yoga, și o cămașă verde-închis dintr-un material mătăsos, desfăcută la piept într-un mod care nu părea deloc senzual. Laurel se gândi la propria tendință de a purta maiouri pentru a-și expune mai mult pielea capabilă de fotosinteză și decise că era vorba de același lucru. Bărbatul avea o atitudine distinsă, formală, contrazisă aproape total de faptul că nu purta nici pantofi, nici șosete.

   - Eu sunt Yeardley, profesor de noțiuni fundamentale. Pot să intru? o întrebă, înclinând capul.

   - Da, desigur, se gâlbâi Laurel, deschizând ușa mai mult.

   Yeardley intră și zâna din spatele lui îl urmă îndeaproape.

   - Acolo, spuse Yeardley, indicând biroul lui Laurel.

   Zâna stivui un morman de cărți pe birou, făcu o plecăcune adâncă spre Laurel și spre Yeardley și ieși cu spatele, apoi se întoarse și o porni pe hol.

   Laurel se răsuci spre profesorul care nu-și luase ochii de la ea.

   - Știu că Jamison e nerăbdător să începi cursurile, dar, ca să fiu sincer, nu pot să încep să-ți predau nici măcar lecțiile inițiale până nu capeți un minimum de cunoștințe pe baza cărora putem construi ceva.

   Laurel deschise gura să vorbească, își dădu seama că era depășită de situație și o închise la loc.

   - Am adus ceea ce eu consider a fi noțiunile esențiale, de bază, pe care trebuie să le ai ca să poți trece la adevăratul studiu. Te sfătuiesc să începi imediat.

   Laurel se uită la teancul de cărți.

   - Toate acelea? îl întrebă ea.

   - Nu. Asta e doar prima jumătate. Mai am un teanc, după ce le termini pe acestea. Crede-mă, spuse profesorul, sunt un minimum minimorum. 

   Se uită pe o hârtiuță pe care o scosese dintr-o geantă de pe umăr.

   - Una dintre elevele noastre - se uită la ea - care, apropo, e la nivelul la care ar fi trebuit să fii tu, în circumstanțe mai favorabile, a fost de acord să te mediteze. Va fi la dispoziția ta zi-lumină și n-ar trebui să-i fie greu să-ți explice toate conceptele de bază, așa că nu te sfii să îi ceri ajutorul. Sperăm că nu-ți va lua mai mult de două săptămâni să acumulezi cunoștințele pe care le-ai uitat de când ne-ai părăsit.

   Simțind că-i vine să intre în pământ de rușine, Laurel rămase nemișcată cu pumni încleștați.

   - Se numește Katia, continuă Yeardley, fără să bage în seamă reacția lui Laurel. Bănuiesc că va veni în curând să se prezinte. Nu lăsa ca firea ei sociabilă să te distragă de la studiu.

   Laurel dădu din cap mecanic, cu ochii ațintiți asupra teancului de cărți. 

   - Atunci te las la treabă, spuse el, întorcându-se pe călcâiele goale. După ce vei citi toate cărțile, putem începe cursurile obișnuite.

   Se opri în pragul ușii.

   - Personalul tău mă poate chema după ce ai terminat, dar nu te opri până nu citești cu atenție fiecare carte. Pur și simlu nu are rost.

   Plecă fără să-și ia la revedere și închise ușa după el cu un pocnet care risipi liniștea adâncă din cameră.

   Laurel trase aer în piept și se apropie de birou. Examină cotoarele câtorva dintre cărțile scoase parcă dintr-o bibliotecă seculară: Fundamentele botanicii, Originea elixirelor, Enciclopedia completă a ierburilor folosite în apărare, Anatomia trolilor. La ultimul titlu se strâmbă.

   Întotdeauna îi făcuse plăcere să citească, dar aceste cărți nu erau tocmai povești. Își mută privirea către fereastra panoramică din partea cealaltă a camerei și observă că soarele începuse să coboare în partea de apus a cerului.

   Oftă. Nu la asta se așteptase de la ziua aceea.

Capitolul 3

        Laurel stătea cu picioarele încrucișate pe pat, cu o foarfecă în mână, decupând fișe din coli de hârtie.

   Cu o zi înainte îi trebuise mai puțin de o oră ca să-și dea seama că avea nevoie de fișe. Și de markere colorate. Un an de stiu al biologiei ci David o transformase, se părea, într-o elevă metodică. Dar a doua zi dimineața fusese deznădăjduită să descopere că personalul, așa cum li se spunea tuturor servitoarelor - zâne tăcute, îmbrăcate simplu - care mișunau prin Academie, habar nu aveau ce sunt acelea fișe. Știau însă ce sunt foarfecele, așa că Laurel își făcea acum propriile fișe din coli de carton subțire. Markerele colorate erau totuși o cauză pierdută.

   Se auzi o bătaie delicată în ușă.

   - Intră, strigă Laurel, îngrijorată că va împrăștia bucățele de hârtie peste tot dacă se va ridica să deschidă.

   Ușa se deschise ușor și un cap mic și blond se îți din spatele ei.

   - Laurel?

   Laurel renunțase să mai încerce să-i recunoască pe cei pe care îi știuse poate cândva, așa că dădu pur și simplu din cap și așteptă ca necunoscuta să se prezinte.

   Văzu, după tunsoarea scurtă, un surâs larg, pe care îl întoarse automat. Era o ușurare să vadă pe cineva zâmbindu-i. Cina din seara anterioară fusese un dezastru total. Laurel fusese convocată la ora 7 să coboare la masă. Se repezise în jos pe scări, în spatele unei zâne care îi arătase drumul spre salon - ar fi trebuit să se prindă cum stau lucrurile la auzul cuvântului „salon” în loc de „cantină” - în rochia ei de vară, cu tălpile goale, cu părul încă prins în coadă. În momenul în care intrase în sală, își dăduse seama că făcuse o greșeală. Toată lumea îmbrăcase cămăși și pantaloni de mătase sau fuste și rochii lungi până în pământ. Era practic un eveniment la care se cerea ținută de gală.

    Mai rău, Laurel fusese scoasă în fața tuturor de către Aurora, care dorise să-i ureze bun venit și s-o prezinte celorlalte zâne de toamnă. Sute de zâne de toamnă care n-aveau nimic mai bun de făcut decât să se uite la ea.

   Notă pentru sine: Îmbracă-te elegant la cină.

   Dar asta fusese seara trecută. Acum Laurel vedea un zâmbet sincer, care îi era adresat ei.

   - Intră, spuse Laurel.

   Nu-i păsa prea mult cine era zâna sau de ce se afla acolo, dar arăta prietenoasă. Mai mult, avea un pretext să ia o pauză.

   - Eu sunt Katia, spuse zâna.

   - Laurel, răspunse ea automat.

   - Ei, da, știu asta, râse Katia ușor. Toată lumea știe cine ești tu.

   Jenată, Laurel își coborî privirea.

   - Sper că îți place aici, la Academie, continuă Katia, vorbind ca o gazdă perfectă. Eu știu că sunt mereu puțin neliniștită când călătoresc. Nu dorm prea bine, adăugă, venind să se așeze lângă ea pe pat.

   Laurel îi evită privirea și scoase un sunet de încuviințare fără să spună de fapt ceva, întrebându-se cât de departe putuse Katia să călătorească în Avalon.

   În realitate, Laurel nu dormise bine. Spera că e din cauza noului mediu, cum sugerase Katia. Dar de mai multe ori se trezise brusc din coșmaruri, și nu din cele obișnuite, cu troli, arme îndreptate spre Tamani, ea îndreptând arma spre Barnes sau valuri înghețate prăbușindu-se deasupra ei. Noaptea trecută nu ea fusese cea care fugea de Barnes, abia mișcându-și picioarele; ci părinții ei, David, Chelsea, Shar și Tamani.

   Laurel se ridicase din pat și se dusese la fereastră, își lipise fruntea de sticla rece și se uitase în jos la luminile ce licăreau împrăștiate prin întunericul de sub ea. Părea o contradicție să vină în Avalon ca să învețe să se protejeze pe sine și pe cei dragi și, făcând asta, să îi lase vulnerabili. Ura să se simtă neajutorată - inutilă.

   - Ce faci? o întrebă Katia, trezind-o din reveria ei mohorâtă.

   - Faci fișe.

   - Fișe?

   - Ăă, niște instrumente de studiu pe care le foloseam aca... în lumea oamenilor, spuse Laurel.

   Katia ridică una dintre fișele tăiate.

   - Sunt doar bucățele de carton sau mai e ceva ce eu nu văd?

   - Nu. Doar atât. Destul de simplu.

   - Atunci de ce le faci tu singură?

   - Poftim?

   Laurel clătină din cap, apoi ridică din umeri.

   - Pentru că aveam nevoie de fișe, cred.

   Katia făcu ochii mari, cu o expresie inocentă și întrebătoare pe chip.

   - Nu ar trebui să studiezi din greu cât ești aici? Așa mi-a spus Yeardley.

   - Da, dar fișele mă vor ajuta să învăț mai bine, insistă Laurel. Merită să-mi pierd timpul să le fac.

   - Nu la asta m-am referit.

   Katia râse, apoi se apropie de clopoțelul de argint pe care Aurora i-l arătase lui Laurel cu o zi în urmă și sună din el. Clinchetul lui limpede se auzi prin cameră preț de câteva secunde, însuflețind aerul.

   - Super! spuse Laurel, iar Katia se uită la ea nedumerită.

   Câteva secunde mai târziu, o zână între două vârste apăru în prag. Katia smulse foarfeca din mâna lui Laurel și adună teancul de coli de carton.

   - Foile de aici trebuie tăiate în dreptunghiuri de aceste dimensiuni, spuse ea, dându-i o fișă abia tăiată de Laurel. Și e urgent, așa că apucă-te de ele înainte de orice altceva.

   - Desigur, spuse femeia cu o mică reverență, de parcă ar fi vorbit cu o regină, nu cu o zână de cel puțin două ori mai tânără ca ea. Doriți să le fac aici, ca să le aveți pe măsură ce sunt gata, sau să le iau în altă parte și să mă întorc cu toate?

   Katia se uită la Laurel și ridică din umeri.

   - Pe mine nu mă deranjează dacă stă aici; are dreptate, probabil le vom folosi imediat ce sunt gata.

   - E în regulă, murmură Laurel, simțindu-se prost să îi ceară unei femei adulte să îndeplinească o sarcină atât de neînsemnată.

   - Poți să stai acolo, spuse Katia, arătând spre bancheta de lângă  fereastra lui Laurel. Lumina e bună.

   Femeia încuviință cu o mișcare a capului, duse cartoanele la fereastră și începu imediat să le taie în dreptunghiuri perfecte.

   Katia se așeză pe pat lângă Laurel.

   - Acum arată-mi ce faci cu fișele astea și o să văd cum te pot ajuta.

   - Pot să-mi tai singură cartonașele, șopti Laurel.

   - Păi, da, desigur, dar poți să-ți petreci timpul mai avantajos.

   - Îmi imaginez că și ea poate să-și folosească timpul mai bine, spuse Laurel, făcând semn cu bărbia înspre zână.

   Katia ridică privirea și se uită la ea cu naivitate.

   - Ea? Nu prea cred. E doar o zână de primăvară.

   Laurel se indignă.

   - Cum adică doar o zână de primăvară? E o persoană, are sentimente.

   Katia păru nedumerită.

   - N-am spus că n-ar avea. Dar asta e meseria ei.

   - Să-mi taie mie fișele?

   - Să facă orice lucru de care au nevoie zânele de toamnă. Hai să zicem așa, continuă Katia pe același ton vesel și relaxat, probabil am ajutat-o să nu mai stea degeaba, așteptând ca una dintre celelalte zâne de toamnă să aibă nevoie de ceva. Acum, la treabă, altfel o să pierdem tot timpul pe care ni-l economisește ea. Hai, să văd la ce carte ești.

         Laurel stătea întinsă pe burtă, cu ochii ațintiți în gol deasupra cărții. Deja nu mai citea; citise toată dumineața și cuvintele începuseră să-i plutească în fața ochilor, așa că nu mai reușea decât să se uite la ele fără să mai înțeleagă nimic.

   În ușa ei din lemn de cireș, bogat ornamentată, care acum stătea deschisă, se auzi o bătaie. Laurel ridică privirea și văzu o zână de primăvară mai în vârstă, cu ochi blânzi roz, și cu ridurile acelea perfect simetrice cu care nu era obișnuită încă.

   - Ai un musafir în atrium, spuse zâna, aproape în șoaptă.

   Personalul format din zâne de primăvară fusese instruit să fie foarte silențios în jurul lui Laurel și să evite s-o deranjeze tot timpul.

   Și ceilalți elevi, la fel, se părea. Laurel nu vedea pe nimeni în afară de Katia, poate doar la cină, unde toată lumea se holba la ea. Dar aproape terminase ultima carte - și acum aveau să urmeze cursurile propriu-zise. Nu-și dădea seama dacă ăsta era un lucru bun sau rău, dar măcar era altfel.

   - Un musafit? întrebă Laurel.

   Trecură câteva secunde până când creierul ei obosit de atâta studiu reacționă. Apoi abia se abținu să nu strige de bucurie: 

   - Tamani!

   Laurel coborî câteva șiruri de scări și o luă pe un traseu puțintel mai lung, ca să poată trece printr-un coridor rotund, din sticlă, mărginit de flori în toate culorile curcubeului. Erau superbe. 

   La început, Laurel nu văzuse decât culorile splendide, așternute ca niște cearșafuri scânteietoare în toate grădinile Academiei. Dar florile erau mai mult decât simple decorații - erau uneltele zânelor de toamnă. Le știa pe toate acum, după aproape o săptămână de studiu, și le înșiră, din reflex, în minte. Nemțișor albastru și piciorul-cocoșului roșu, frezii și cale agleme, flori flamingo pestrițe și - cea mai recentă favorită a ei - orhideea cymbidium cu petalele ei albe, delicate și miezul roz-închis.

   Nu avea aproape niciun context pentru aceste liste de informații aride, dar, grație fișelor - pe care, trebui să recunoască fără tragere de nimă, zâna de primăvară le tăiase mai bine decât ea - le memorase.

   Lăsă în urmă coridorul plin de flori și se grăbi spre scară, sărind câte două trepte odată. Îl observă pe Tamani sprijinit de un perete în apropiere de intrarea principală și reuși se să abțină să-i strige numele și să fugă spre el. Cu greu.

   În locul cămășilor largi și al pantalonilor scurți cu care o obișnuise, Tamani purta acum o tunică strâmtă peste niște pantaloni negri. Părul îi era pieptănat cu atenție pe spate și chipul lui arăta altfel acum, fără toți zulufii aceia care îl împodobeau de obicei. 

   Când Laurel ridică brațele să-l îmbrățișeze, Tamani făcu un gest scurt cu mâna ca s-o oprească. Ea rămase pe loc, nedumerită; apoi el zâmbi și se aplecă ușor din talie, cu capul înclinat în același gest de respect pe care personalul format din zâne de primăvară insista să-l folosească.

   - Mă bucur să te văd, Laurel.

   Tamani făcu semn spre ușă.

   - Mergem?

   O clipă, Laurel îl privi ciudat, dar când el îi făcu iar semn cu capul spre ieșire, ea își încleștă maxilarul și ieși pe ușile Academiei. O porniră pe aleea principală, care, în loc să fie dreaptă ca aleile din cartierul ei de acasă, șerpuia printre petice de flori și verdeață. Și, din nefericire, printre alți elevi, zâne și spirite de toamnă. Laurel le simțea privirile urmărind-o și, chiar dacă majoritatea încercau să-și ascundă curiozitatea în spatele cărților, unele căscau gura de-a dreptul.

   Urmă o plimbare lungă și tăcută, în răstimpul căreia Laurel tot aruncă priviri furișe către Tamani, care insista să meargă la doi pași în urma ei. Îi vedea o urmă de zâmbet jucăuș în colțurile gurii, dar Tamani nu spunea nimic. După ce trecură de porți, el o opri atingând-o ușor cu mâna pe spate și făcu semn cu capul spre un șir lung de tufișuri înainte.

   Ea o luă într-acolo și, imediat ce Academia dispăru din vedere în spatele tulpinilor ascuțite, o pereche de brațe puternice o ridică de la pământ și o învârti.

   - Mi-a fost dor de tine, spuse Tamani zâmbind din nou, cu zâmbetul pe care îl aștepta Laurel.

   Ea își înfășură brațele în jurul lui și îl ținu mult timp așa. El îi amintea de viața ei din afara Academiei, era o ancoră aruncată spre lumea ei, spre locul pe care ea încă îl numea „casă”. I se părea straniu să accepte faptul că, în decursul a numai câteva zile, cea mai directă legătură a ei cu Avalonul devenise acum cea mai puternică legătură a ei cu lumea oamenilor.

   Și, în plus, Tamani era ceea ce era. Și asta însemna destul de multe.

   - Îmi pare rău de toate astea, spuse el. Academia ține foarte mult la regulile de etichetă dintre zânelle de primăvară și cele de toamnă și n-aș vrea s ai necazuri. De fapt, cred că mai degrabă eu aș avea necazuri, dar oricum... hai să evităm necazurile.

   - Dacă trebuie.

   Laurel zâmbi larg și își întinse mâinile spre părul lui, ciufulindu-i zulufii obișnuiți. Îl apucă de mâini, încântată să fie din nou în compania unei persoane cunoscute și prietenoase.

   - Mă bucur atât de mult că ai venit! Simțean că înnebunesc dacă mai petreceam încă o seară tot studiind.

   Tamani deveni serios.

   - E dificil, sunt sigur, dar e important.

   Ea își privi tălpile goale, murdare de noroi.

   - Nu e chiar așa de important.

   - Ba e. Habar n-ai cât de mult avem nevoie de lucrurile pe care le fac zânele de toamnă.

   - Dar eu nu pot să fac nimic! Nici n-am început cursurile.

   Laurel oftă și clătină din cap.

   - Chiar nu știu cât pot învăța în mai puțin de două luni.

   - N-ai putea să revii... din când în când?

   - Ba cred că da.

   Laurel ridică din nou capul.

   - Dacă voi fi invitată.

   - O, vei fi... invitată.

   Tamani zâmbi când rosti cuvântul, de parcă îl găsea extrem de amuzant.

   - Îți spun eu.

  O privi în ochi și Laurel se simți hipnotizată. Avu un moment de nervozitate, dar se întoarse și porni mai departe.

   - Deci, unde mergem? întrebă ea, încercând să-și acopere stânjeneala.

   - Să mergem?

   - Jamison a spus că mă duci să-mi arăți împrejurimile. N-am decât câteva ore la dispoziție.

   Tamani părea complet nepregătit pentru o asemenea discuție.

   - Nu cred că s-a referit la....

   - N-am făcut altceva decât să memorez nume de plante timp de - Laurel socoti în mine - 6. Zile. La rând. Vreau să văd Avalonul!

   Pe chipul lui Tamani apăru un zâmbet ștrengăresc. Dădu din cap.

   - Foarte bine, atunci. Unde ai vrea să mergem?

   - Eu... n-am idee.

   Laurel se întoarse spre el.

   - Care e cel mai bun loc din Avalon?

   El trase aer în piept, apoi ezită. După încă un moment, spuse:

   - Vrei să mergem într-un loc unde sunt și alte zâne sau vrei să fim doar noi doi?

   Laurel privi în jos, la poalele dealului. O parte din ea voia să fie doar cu Tamani, dar n-avea încredere în ea însăși ca să petreacă așa de mult timp singură cu el.

   - Nu putem să facem câte puțin din amândouă?

   Tamani zâmbi larg.

   - Sigur. Atunci ce-ar fi să...

   Ea îi puse degetul arătător pe buze.

   - Nu, nu-mi spune. Hai să mergemm!

   Drept răspuns, Tamani arătă spre poalele dealului și zise:

   - Ia-o tu înainte.

   Laurel se simți cuprinsă de un tremur de încântare pe măsură ce Academia devenea din ce în ce mai mică în spatele lor. Trecură pe lângă zidurile înalte de piatră în care era încastrată poarta și curând cărarea lor se bifurcă în drumuri care șerpuiau printre clădiri aruncate ici-colo - dar fără să fie pavate. Laurel simți sub tălpi același pământ negru, moale și bogat în nutrienți care acoperea aleea de la poartă până la academie. Solul îi răcorea tălpile goale și îi energiza pașii.

   Cu cât se îndepărtau mai mult de Academie, cu atât străzile deveneau mai aglomerate. Intrară într-un fel de târg în aer liber, unde sute de zâne stăteau adunate în pragul ușilor, se adunau în magazine cu vitrine și se înghesuiau lângă chioșcuri înțesate cu tot felul de mărfuri sclipitoare. Totul era multicolor și radios, iar lui Laurel îi trebuiră câteva secunde să-și dea seama că scânteierile viu colorate pe care le vedea străfulgerând prin mulțime erau florile zânelor de vară.

   O zână trecu prin fața ei, ținând în mână un fel de intrument cu coarde și cu o inflorescențp uimitoare, semănând cu o floare tropicală. Era de un roșu sângeriu, vărgat cu dungi de un galben intens, și avea vreo 10 petale late, terminate în unghiuri ascuțite, la fel ca floarea de degețel pe care Laurel o studiase cu numai o zi în urmă. Dar era enormă!

   „Ce bine că nu sunt o zână de vară” se gândi Laurel, amintindu-și cât se chinuise să își ascundă propria floare cu mai bine de 1 an în urmă. „Chestia aia n-ar fi încăput niciodată sub o bluză.”

   În orice parte s-ar fi uitat, vedea inflorescențe tropicale, într-o varietate aparent nesfârșită. Zânele de vară erau, în plus, îmbrăcate altfel. Purtau veșminte din același material lejer și strălucitor din care erau croite hainele lui Laurel și ale colegilor ei, dar mai lungi și mai fluide, cu volane, ciucuri și alte podoabe care fluturau în aer sau cu trene care măturau pământul în jurul lor.

   „Țipătoare” se gândi Laurel. „La fel ca florile lor.”

  Se uită în urmă ca să se asigure că nu îl pierduse pe Tamani, dar el era acolo, la doi pași în urma ei.

   - Aș vrea să-mi arăți tu drumul, spuse Laurel, sătulă să-și tot sucească gâtul după el.

   - Nu acela e locul meu.

   Laurel se opri.

   - Locul tău?

   - Te rog, nu face scandal, spuse Tamani, împungând-o cu vârfurile degetelor ca să înainteze. Așa e aici.

   - E o chestie legată de zânele de primăvară? îl întrebă Laurel, ridicând vocea un pic.

   - Laurel, te rog! o imploră Tamani, privind în toate părțile. Discutăm despre asta mai târziu.

   Ea se uită urât la el, dar el refuză să-i întâlnească privirea, așa că Laurel cedă pentru moment și porni mai departe. Se plimbă printre chioșcuri o vreme.

   - Ce-i asta? întrebă ea, ridicând un șirag uiitor de diamante strălucitoare - probabil adevărate - alternând cu perle micuțe și flori delicate din sticlă.

   - E pentru păr, îi explică un spirit înalt, amabil, cu păr stacojiu. 

   Cu degetele ascunse în niște mănuși albe, scorțoase, care lui Laurel îi părură mult prea elegante, atinse capătul șiragului, acolo unde un pieptene era ascuns cu atenție în spatele unui mănunchi de floricele din sticlă. Evident, fiind de sex masculin, vânzătorul nu purta nicio floare, dar îmbrăcămintea sugera că și el era un spirit de vară.

   - Îmi dați voie?

   Laurel se uită la Tamani, care zâmbi și aprobă cu o înclinare a capului. Ea se răsuci și vânzătorul îi fixă cu atenție bijuteria în păr, apoi o conduse la o oglindă mare, aflată în partea opusă a chioșcului. Laurel surâse văzându-și imaginea în oglindă.

   Lănțișorul argintiu îi atârna chiar într-o parte, acolounde își făcea cărarea în păr, și-i cobora pe umeri. Strălucea în soare, scoțând în evidență șuvițele luminoase din părul ei blond.

   - E superb, spuse ea, cu răsuflarea tăiată.

   - Doriți să-l purtați sau vi-l pun într-o cutie?

   - A, nu pot...

   - Ba da, spuse Tamani încet. Arăți minunat.

   - Dar eu...

   Laurel îl ocoli pe vânzător și veni lângă Tamani.

   - Nu am cu ce să plătesc și cu siguranță nu o să te las pe tine să-l plătești.

   Tamani râse încet.

   - Aici nu plătești pentru lucruri, Laurel. Asta e o idee... foarte omenească. Ia șiragul. Vânzătorul va fi încântat că îi apreciezi munca.

   Laurel se uită la spiritul care rămăsese ceva mai încolo, neputând să audă ce vorbeau.

   - Serios?

   - Da. Spune-i că îți place și că o să-l porți la Academie; asta e toată plata pe care și-o dorește.

   Era de necrezut. Laurel se simți neliniștită, incapabilă să-și alunge impresia că într-o clipă va apărea o zână de la securitate care o va aresta. Dar Tamani nu i-ar face o farsă ca asta, nu?

   Se mai uită o dată în oglindă, apoi zâmbi către vânzător, sperând că nu avea pe chip o expresie forțată.

   - Este foarte, foarte frumos, spuse ea. Aș dori să-l iau să-l port la Academie, dacă se poate.

   Spiritul îi întoarse zâmbetul și făcu o plecăciune ușoară. Laurel se îndepărtă cu pași mici. Nu o opri nimeni.

   Abia după câteva minute reuși să-și învingă sentimentul că furase ceva. Începu să fie atentă la zânele care forfoteau în jur. Multe dintre ele luau obiecte din vitrine și din chioșcuri fără să ofere altceva decât complimente și recunoștință. După câteva minute de observații asupra „cumpărătoarelor”, își impuse să se liniștească.

   - Ar trebui să luăm ceva și pentru tine, zise ea, întorcându-se spre Tamani.

   - O, nu. Pentru mine, nu. Eu nu fac cumpărături de aici. Piața mea e un pic mai jos, spre poalele dealului.

   - Atunci aici ce e?

   - Piața de Vară.

   - Vai, spuse Laurel, neliniștindu-se din nou. Dar eu sunt o zână de toamnă. N-ar fi trebuit să iau șiragul.

   Tamani râse.

   - O, nu! Zânele de iarnă și de toamnă fac cumpărături oriunde vor. Sunt prea puține ca să aibă o piață a lor.

   - Aha!

   Laurel se gândi un minut.

   - Deci aș putea și eu să cumpăr din piața voastră?

   - Cred că da, dar nu știu dacă ai vrea s-o faci.

   - De ce nu?

   Tamani ridică din umeri.

   - Nu e așa de frumoasă ca Piața de Vară. Adică, locul în sine e frumos; totul în Avalon e superb. Darnoi nu avem nevoie de accesorii și decorațiuni. Avem nevoie de îmbrăcăminte, de mâncare și de uneltele necesare pentru meseriile noastre. Eu îmi cumpăr armele de acolo, precum și elixirele și poțiunle de care am nevoie pentru trusele de santinelă - acesta sunt trimise acolo de la Academie. Zânele de vară au nevoie de lucruri țipătoare; asta face parte din meseria lor. Mai ales cele de la teatru. Dar, dacă te uiți mai îndeaproape, mai ales în unele magazine mai mari, o să găsești mărfuri mai tehnice. Vopsele și echopamente pentru decoruri, instrumente muzicale, unelte pentru bijuterii - lucruri de genul ăsta.

   Tamani zâmbi larg.

   - Chioșcurile sunt pline de lucruri strălucitoare, ca să reflecte soarele și să atragă mai mulți cumpărători.

   Râseră amândoi și Laurel ridică mâna și-și atinse pieptenele cel nou. Se întrebă un moment cât ar valora bijuteria în California, dar îndepărtă repede gândul. Nu era ceva pe care să-l vândă vreodată, așa că nu conta.

   Mulțimea se rări pe măsură ce se îndepărtară de piață. Drumul larg de pământ era acum mărginit de case, și Laurel privea în toate părțile, minunându-se.

   Toate locuințele erau făcute din același timp de sticlă sablată ca și fereastra panoramică din camera ei. Sferele mai mari și transparente care dădeau înspre stradă erau clar sufragerii; bulele mai mici, în culori pastelate, îngrămădite în laterale și în spate erau probabil dormitoarele. În spatele fiecărei clădiri erau strânse perdele imense din mătase în culori pastelate, dar Laurel văzu că puteau fi trase peste pereții de sticlă pentru a proteja noaptea intimitatea locatarilor. Fiecare casă strălucea în soare și multe dintre ele erau decorate cu șiraguri de cristale și prisme care reflecau lumina în mii de scânteieri, la fel ca prismele pe care Laurel le avea în camera ei de acasă.

   - Sunt foarte drăguțe, murmură ea.

   - Așa e. Îmi place să mă plimb prin cartierele zânelor de vară.

   Locuințele strălucitoare începură să se rărească și în curând Laurel și Tamani o luară din nou în josul dealului. Drumul larg traversa o pajiște de trifoi cu petice de flori pe ici, pe colo; Laurel mai văzuse asemenea poieni doar în filme. Laurel inspiră profund, savurând briza răcoritoare.

   Se opri când își dădu seama că Tamani nu mai era lângă ea. Se uită înapoi după el. Ghemuit la marginea cărării, Tamani își ștergea mâinile de trifoiul moale.

   - Ce faci? îl întrebă ea.

   Tamani sări în picioare, rușinat.

   - Eu... ăăă, mi-am uitat mănușile, spuse le încet.

   Laurel rămase o clipă nedumerită, apoi observă că trifoiul strălucea puțin.

   - Porți mănuși ca să acoperi polenul? ghici ea.

   - Așa e politicos, răspunse el, dregându-și vocea.

   Laurel se gândi la plimbarea lor și își dădu seama că toți bărbații din Piața de Vară purtau mănuși. Acum înțelegea. Se grăbi să schimbe subiectul, ca să-l scoată pe Tamani din starea vizibilă de stinghereală. 

   - Deci, ce urmează? îl întrebă ea, ținând mâna streașină la ohi ca să poată vedea ce se află în depărtare, pe drum.

   - Te duc în locul meu preferat din Avalon.

   - Serios? spuse Laurel și, de nerbdare, uită pentru o clipă că îi ceruse să o surprindă.

   El zâmbi cu blândețe.

   - Acasă. Te duc s-o cunoști pe mama mea.

Capitolul 4

        Pe Laurel o trecu un fios. În mintea ei se luptau neliniștea și nedumerirea.

   - Pe mama ta?

   - Ești... de acord?

   - Mi-au spus că zânele nu au mamă.

   Tamani deschise gura, apoi o închise și își încreți fruntea, așa cum făcea mereu când era prins cu jumătăți de adevăr.

   - De fapt, n-am spus niciodată că zânele nu au mamă, zise el încet. Am spus că lucrurile sunt altfel aici. Și așa și sunt.

   - Dar tu - eu... am presupus că din moment ce zânele se nasc din semințe - ai spus că avem singure grijă de noi! se răsti Laurel un pic nervoasă.

   - Așa e, spuse Tamani, încercând s-o potolească. Adică, în cele mai multe cazuri. Aici maternitatea nu e chiar același lucru ca în lumea oamenilor.

   - Dar tu ai o mamă?

   Tamani încuviință și Laurel își dădu seama că el știa ce întrebare urmează.

   - Eu am o mamă? O mamă zână, vreau să spun?

   Tamani tăcu un moment și Laurel înțelese că nu voia să răspundă. În cele din urmă, Tamani ridică din umeri, vag, abia vizibil, și clătină din cap.

   Laurel fu copleșită de șoc și de dezamăgire. Nu mai conta faptul că, în ciuda tensiunilor din familie la plecarea ei, simțea foarte mult lipsa mamei și îi era tare dor de casă. Se luptă cu lacrimile. Se întoarse pe călcâie și o porni mai departe în josul dealului, bucuroasă că nu era nimeni prin preajmă.

   - De ce nu? îl întrebă ea supărată.

   - Pur și simplu nu ai.

   - Dar tu ai. Tu de ce ai o mamă?

   Știa că vorbește ca un copil răsfățat, dar nu-i păsa.

   - Pentru că eu nu sunt o zână de toamnă sau de iarnă.

   Laurel se opri și se întoarse din nou spre Tamani.

   - Deci? Ne-am născut în mod diferit?

   Tamani clătină din cap.

   - Sămânța din care m-am născut a fost făcută de două zâne, da?

   Tamani ezită, apoi încuviință.

   - Și unde sunt? Poate că...

   - Nu știu, spuse Tamani, tăindu-i vorba. Nimeni nu știe. Arhivele au fost distruse, încheie el mai încet.

   - De ce?

   - Zânele de toamnă și de iarnă nu stau cu părinții lor. Ele sunt copiii Avalonului; copiii Coroanei. Nu e ca în lumea oamenilor, adăugă el. Relațiile nu sunt la fel.

   - Deci relația pe care o ai tu cu mama ta nu seamănă cu cea pe care o am eu cu mama mea acasă? întrebă Laurel.

   Știa că, dacă numește „acasă” un loc din afara Avalonului, Tamani se va supăra, dar era prea furioasă ca să-i mai pese.

   - Nu asta am vrut să spun. Când faci o sămânță, e doar o sămânță. E foarte prețioasă pentru că poartă în ea o viață nouă, dar relația nu începe cu sămânța. Începe atunci când vlăstarul înflorește și este dus acasă la părinții lui - dar numai zânele de primăvară și cele de vară locuiesc cu părinții lor. Cei... care au făcut sămânța ta...

   - Părinții mei, îl întrerupse Laurel.

   - Bine. Părinții tăi au fost poate dezamăgiți când au aflat că nu vei fi vlăstarul lor, că nu vei merge niciodată acasă cu ei, dar cel mai probabil au sărbătorit faptul că și-au adus contribuția la vigoarea societății. Din punctul lor de vedere, nu erai încă o persoană. Nu le-a fost dor de tine, pentru că nu te-au cunoscut deloc.

   - Și asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?

   - Da, ar trebui.

   Tamani îi puse mâna pe umăr și o opri înainte ca Laurel să revină pe drumul central.

   - Pentru că știu cât de altruistă ești. Ai prefera să poți să te reunești cu niște părinți pierduți de mult, care au suferit ani întregi după tine, sau ai prefera ca ei să nu fi suferit deloc cât timp ai fost crescută de părinți umani care te iubesc?

   Laurel înghiți în sec.

   - Nu m-am gândit la asta.

   Tamani zâmbi delicat și ridică o mână către fața ei, îi dădu o șuviță de păr după ureche și își lăsă degetul mare să se odihnească pe obrazul ei.

   - Crede-mă, nu e ușor să-i fie cuiva dor de tine. Nu i-aș dori asta nimănui.

   Fără să vrea, Laurel își lăsă obrazul în mâna lui Tamani. El se apropie până când fruntea i se lipi de a ei, cuprinzându-i cu palmele obrajii și coborându-i-le apoi în jos pe gât. Abia când vârful nasului îl atinse pe al ei - într-o alunecare fugară - Laurel își dădu seama că el avea de gând s-o sărute. Și că nu era tocmai sigură că voia să-l oprească.

   - Tam, șopti ea.

   Buzele lui erau doar la o răsuflare distanță de ale ei. Degetele lui Tamani se încordară puțin pe gâtul ei, dar el se opri și se dădu înapoi.

   - Îmi pare rău, spuse el.

   Mișcă din cap, astfel încât buzele lui îi atinseră fruntea, nu gura, apoi se trase de lângă ea și arătă spre drumul larg care traversa pajiștea.

   - Hai să mergem! Ar trebui să te aduc înapoi la Academie într-o oră.

   Laurel încuviință, neștiind exact ce simțea mai intens - ușurare, dezamăgire, singurătate, regret.

   - Cum... au știut că aveam să fiu o zână de toamnă? întrebă Laurel, încercând să găsească un subiect mai neutru.

   - Bobocul tău s-a deschis toamna, îi răspunse Tamani simplu. Toate zânele ies din boboc în anotimpul lor.

   - Boboc?

   - Floarea din care te-ai născut.

   - Aha!

   Laurel nu mai avea decât întrebări care i-ar fi întors la problema părinților-zâne, așa că tăcu, încercând să digere intormațiile - iar Tamani făcu la fel. Mai merseră o vreme, până când întâlniră tot mai mulți trecători și la marginea drumului începură să apară din ce în ce mai multe case. Erau diferite de cele pe care Laurel le văzuse în Piața de Vară.

   Zări aici lujeri cățărător similari cu cei de pe clădirea Academiei, cu flori care se deschideau când răsărea luna. Dar, în locul pereților transparenți cu care se obișnuise, aceste clădiri erau construite din lemn și scoarță de copac - colibe solide, căsuțe, câteva cabane cu acoperișuri de stuf. Erau fermecătoare, pitorești - li se potrivea orice alt cuvânt din basme pe care îl auzise vreodată pentru a descrie niște căsuțe. Dar în aer simțea ceva diferit.

   - De ce nu sunt transparente casele astea? întrebă Laurel.

   - Acestea sunt casele zânelor de primăvară, răspunse Tamani din stânga ei.

   - Și...?

   - Și ce?

   - Ce importanță are asta?

   - Zânele de vară au nevoie să absoarbă cantități uriașe de lumină solară pentru a-și crea iluziile și lumina necesară pentru artificii. Au nevoie să stea la soare cât mai mult posibil. În plus, adăugă el după o scurtă pauză, aceste case sunt mai ușor de ridicat și de întreținut. La urma urmei, suntem foarte multe spirite ale primăverii.

   - Câte?

   Tamani ridică din umeri.

   - Nu știu exact. Vreo 80% din populație.

   - Serios? Și câte zâne de vară?

   - Păi, aș zice vreo 15%. Poate o idee mai mult.

   - Aha!

   Laurel nu întrebă de zânele de toamnă. Putea să facă și singură calculele. Tamani îi spusese că zânele de iarnă sunt cele mai rare, una, poate, la o generație, dar că zânele de toamnă erau și ele puține. Laurel presupuse că, în subconștientul ei, își dăduse seama că zânele de toamnă nu sunt prea numeroase, dar nu înțelesese exact cât de limitat era numărul lor. Nici nu era de mirare că nu aveau viață proprie.

   Casele deveneau din ce în ce mai dese și acum vedea și zâne în jurul lor. Unele aveau mănuși și unelte de grădinărit în mâini, dintre care unele îi erau necunoscute lui Laurel, în ciuda pasiunii mamei ei pentru munca în grădină. Altele erau ocupate să spele în fața casei haine prea delicate ca să fie ale lor. Laurel obervă mai multe căruțe încărcate cu alimente, de la fructe și legume proaspete la mâncăruri gata pregătite înfășurate în frunze de viță sau în petalele unor flori enorme care miroseau vag a gardenii.

   O zână de primăvară care trecu în grabă pe lângă ei căra o prăjină asemănătoare cu un toiag de păstor, de al cărei vârf curbat atârna un vas mic. Avea legate pe piept cel puțin o duzină de fiole. Laurel aruncă o privire întrebătoare peste umăr, dar Tamani zâmbi și îi arătă cu degetul.

   Laurel se întoarse și își dădu seama că murmurul scăzut al mulțimii creștea ca volum și ca timblu. Dar abia când un roi de insecte bâzâitoare apărură ca din senin, Laurel înțelese de ce. Își înăbuși un țipăt, căci se trezi învăluită într-un roi de albine foarte energice.

   Dispărură încă la fel de repede precum veniseră. Laurel se întoarse și văzu cum roiul se pierde în mulțime, urmând-o pe zâna de primăvară cu toiagul de păstor. Laurel își aminti din lecturile ei cum animalele, insectele și „alte forme inferioare de viață” puteau fi influențate și chiar controlate prin miros. Se opri un moment să se întrebe care era utilitatea unor albine domesticite într-o societate de plante, dar gândurile îi fură întrerupte de râsul lui Tamani.

   - Scuze, spuse el chicotind.

   Îl colțul gurii îi rămăsese încă agățat un zâmbet.

   - Dar ar fi trebuit să-ți vezi fața.

   Laurel se simți tentată să se enerveze, dar bănui că, într-adevăr, fața ei arătase destul de nostim.

   - Merg pe drumul cel bun? îl întrebă ea de parcă nu se întâmplase nimic ieșit din comun.

   - Da, îți spun eu când trebuie să cotești.

   - Suntem pe teritoriul zânelor de primăvară acum, nu? De ce e atât de important să mergi în spatele meu? Îmi dă senzația că m-am rătăcit.

   - Îmi cer scuze, spuse Tamani cu o voce încordată. Dar așa e aici. Trebuie să merg în spatele unei zâne care e cu mai mult de un rang peste tine.

   Laurel se opri și Tamani aproape se ciocni de ea.

   - Asta e cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată.

   Se întoarse spre Tamani.

   - Și refuz s-o accept.

   Tamani oftă.

   - Uite ce e, tu ești suficient de sus ca să ai asemenea standarde; eu, nu. 

   Se uită la mulțimea de trecători din jur și spuse în cele din urmă, foarte încet:

   - Dacă nu fac asta, nu tu o să ai necazuri, ci eu.

   Laurel nu voia să renunțe, dar nici nu voia ca Tamani să fie pedepsit pentru idealurile ei. Se mai uită o dată la chipul lui plecat, apoi se întoarse și merse mai departe.

   Toți cei care îi întâlneau privirea se opreau din conversație, zâmbeau și făceau aceeași plecăciune din talie pe care o făcuse și Tamani când o așteptase la Academie. După ce ea și Tamani treceau, zânele își reluau discuția. Câteva îl salutară pe Tamani și încercară să spună ceva. El le făcu semnsă se îndepărteze, dar un cuvânt anume ajunsese de mai multe ori la urechile lui Laurel.

   - Ce e o Amestecătoare? îl întrebă ea când ajunseră într-o zonă cu mai puțină lume.

   Tamani ezită.

   - E un pic cam ciudat de explicat.

   - A, bine, atunci nu contează, pentru că în relația asta n-a trebuit niciodată să-mi explici lucruri ciudate.

   Sarcasmul ei îi aduse lui Tamani un zâmbet timid pe față.

   - E un termen folosit de zânele de primăvară, îi răspunse el evaziv.

   - Haide!

   Și adăugă, tachinându-l:

   - Spune-mi sau o să merg lângă tine.

   Când el nu răspunse, ea încetini și apoi se roti repede și se așeză chiar lângă el.

   - Bine, spuse el în șoaptă, împingând-o ușor înapoi în fața lui. O Amestecătoare e o zână de toamnă. Nu e un cuvânt urât, adăugă el repede. E doar... o poreclă. Dar noi nu i-am spune niciodată unei zâne de toamnă așa ceva în față.

   - Amestecătoare? se miră Laurel, încercând cuvântul și plăcându-i cum îl simțea pe limbă. Pentru că preparăm tot felul de chestii, adăugă ea râzând. Ni se potrivește.

   Tamani ridică din umeri.

   - Și o zână de vară ce e?

   Tamani se încordă un pic.

   - O Scânteietoare.

   Laurel râse și câteva din zânele de primăvară se uitară la ea, apoi se întoarseră la treaba lor cu un pic prea mult elan.

   - Și zânele de iarnă?

   Tamani clătină din cap.

   - A, nu facem niciodată glume pe seama zânelor de iarnă. Niciodată, adăugă el cu tărie.

   - Și vouă cum vă spuneți? îl mai chestionă ea.

   - Menitori, spuse Tamani. Toată lumea știe asta.

   - Poate toată lumea din Țara Menitorilor, spuse Laurel. Dar eu nu știam.

   Tamani pufni când ea spuse Țara Menitorilor.

   - Ei bine, acum știi.

   - Ce înseamnă?

   - Menitor, ca în ade-meni-re. Asta e ceea ce facem noi. Adică ceea ce știm să facem. În general, doar santinelele se folosesc de abilitatea asta.

   - Aha! spuse Laurel, zâmbind larg. Menitori. M-am prins. De ce numai santinelele se folosesc de ea?

   - Hm, începu el nesigur, ții minte anul trecut, când am încercat să te ademenesc pe tine?

   - A, da, așa e! Aproape uitasem.

   Laurel se întoarse spre el, prefăcându-se supărată.

   - Ce m-am înfuriat pe tine atunci!

   Tamani chicoti și ridică din umeri.

   - Chestia e că n-a funcționat foarte bine pentru că tu ești o zână. Așa că numai santinelele - și în special cele care lucrează în afara Avalonului - au de obicei ocazia să-și folosească aceasta abilitate pe ființe care nu sunt zâne.

   - E logic.

   Curiozitatea ei odată satisfăcută, Laurel porni mai departe. Degete blânde îi atinseră talia, ghidând-o prin mulțimea numeroasă.

   - La dreapta aici, spuse Tamani. Aproape am ajuns.

   Laurel se bucură când văzu că fac dreapta pe o străduță laterală mai puțin aglomerată. I se părea că sare în ochi și îi era jenă; își dori să îl fi rugat pe vânzătorul cel înalt din chioșc să pună bijuteria pentru păr într-o cutie. Nimeni pe aici nu purta nimic nici pe departe asemănător.

   - Am ajuns?

   - Casa de colo, spuse Tamani, făcându-i semn. Aceea cu jardinierele mari în față.

   Se apropiară de o căsuță mică, dar fermecătoare, făcută dintr-un trunchi de copac golit, deși copacul nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreodată Laurel. În locul unui trunchi gros care să crească drept, avea o bază lată care creștea rotundă, ca un dovleac uriaș din lemn. Trunchiul se îngusta la vârf și continua să crească și să producă frunze care umbreau casa.

   - Cum de crește așa?

   - Prin magie. Casa asta a fost un dar oferit mamei mele de către Regină. Zânele de iarnă le pot cere copacilor să crească oricum vor ele.

   - De ce a primit mama ta un dar de la Regină?

   - Drept mulțumire pentru serviciile ei deosebite ca grădinar.

   - Grădinar? Dar nu există o mulțime de grădinari?

   - O, nu. E un domeniu foarte specializat. Una dintre cele mai prestigioase poziții la care poate aspira o zână de primăvară.

   - Serios? spuse Laurel cu scepticism.

   Văzuse zeci de grădinari numai în jurul Avalonului.

   Tamani se uită ciudat la ea, apoi înțelese la ce se gândea Laurel.

   - Nu ca grădinarii oameni. Pe aceia noi îi numim îngrijitori și, da, sunt o mulțime. Bănuiesc că tu ai considera-o pe mama... o moașă.

   - Moașă?

   Tamani auzi poate întrebarea, dar nu răspunse. Ciocăni încet la ușa din lemn de frasin a ciudatei căsuțe, apoi o deschise fără să aștepte vreun răspuns.

   - Am venit.

   Din interiorul casei se auzi un chițăit și o spumă de fuste colorate se înfășură pe picioarele lui Tamani.

   - O, Doamne, ce e asta?

   Tamani desprinse o zână mică de picioarele lui și o ridică deasupra capului.

   - Ce e lucrușorul ăsta? Cred că e o floare de scoruș de munte!

   Fetița chițăi de plăcere când Tamani o strânse la piept.

   Părea să nu aibă mai mult de 1 an, era cu puțin mai mare decât un bebeluș. Dar mergea drept și ochii ei trădau inteligență. Inteligență și ștrengărie - Laurel fu sigură de asta fără să-și dea seama de ce.

   - Ai fost cuminte azi? o întrebă Tamani.

   - Desigur, spuse zâna cea mică, vorbind mult mai clar decât ar fi crezut vreodată Laurel că poate rosti un copil așa de mic. Întotdeauna sunt cuminte.

   - Excelent.

   Tamani se întoarse și privi în interiorul casei.

   - Mamă? strigă el.

   - Tam! Ce surpriză! Nu știam că vii azi.

   Laurel ridică privirea și, brusc, se simți intimidată când o zână mai în vârstă intră în cameră. Femeia era frumoasă, cu o față aproape fără riduri, cu ochi de un verde palid, exact ca a lui Laurel, și cu un zâmbet larg adresat lui Tamani. Nu păru s-o fi observat pe Laurel, pe jumptate ascunsă în spatele lui, în prag.

   - N-am știut nici eu până azi-dmineață.

   - N-are importanță, spuse femeia, cuprinzând fața lui Tamani cu palmele și sărutându-l pe obraji.

   - Am adus musafiri, spuse el cu voce joasă.

   Femeia se întoarse spre Laurel și, o clipă, un nor de îngrijorare îi învălui chipul. Dar apoi o recunoscu și zâmbi.

   - Laurel! Ia te uită! Nu te-ai schimbat mai deloc.

   Laurel îi întoarse zâmbetul, dar acesta i se șterse de pe față când mama lui Tamani își înclină capul și se îndoi din talie.

   Tamani trebuie s-o fi simțit încordându-se, pentru că o strânse de mână pe mama lui și spuse:

   - Laurel a avut parte de suficiente formalități într-o singură zi. În casa asta e doar ea însăși.

   - Cu atât mai bine, spuse mama lui Tamani, zâmbind.

   Apoi făcu un pas în față și luă capul lui Laurel în mâini, așa cum făcuse și cu Tamani mai devreme, și o sărută pe amândoi obrajii.

   - Bine ai venit!

   Lui Laurel îi dădură lacrimile. Era cea mai călduroasă primire pe care i-o făcuse cineva, în afară de Tamani, de când sosise în Avalon. Simți că-i e foarte dor de mama ei.

  - Mulțumesc, spuse ea încet.

   - Intră, intră; nu e nevoie să stai în prag. Avem suficiente ferestre pentru asta, spuse mama lui Tamani, făcându-i semn să intre. Și, dacă tot lăsăm formalismul la o parte, îmi poți spune Rhoslyn.

Capitolul 5

          Interiorul casei era asemănător cu camera în care locuia Laurel, doar că totul arăta mai simplu.

   Flori de piciorul-cocoșului tratate să trălucească în întuneric - „cu scoarță de frasin și esență de levănțică”, recită Laurel automat în minte - atârnau de căpriori și se legănau ușor în briza delicată care intra pe cele 6 ferestre deschise. Perdelele nu mai erau din mătase, ci dintr-un material care semăna cu bumbacul, la fel husele scaunelor. Podelele de aici erau de lemn moale, nu acoperite cu covoare plușate, așa că Laurel se șterse bine de praful de pe picioare pe preșul gros de la intrare înainte să pășească în casă. Pe pereți atârnau câteva tablouri în acuarelă, încadrate în rame de sticlă.

   - Sunt minunate, spuse Laurel, apropiindu-se de un tablou ce reprezenta un strat de flori cu tulpini foarte înalte, fiecare cu un singur boboc în vârf, gata să înflorească.

   - Mulțumesc, spuse Rhoslyn. M-am apucat de pictat când m-am pensionat. Îmi face plăcere.

   Laurel se întoarse spre alt tablou, unul care îl avea în centru pe Tamani. Zâmbi văzând cât de bine îi redase Rhoslyn chipul bosumflat. Ochii din portret erau serioși și se uitau la ceva de dincolo de ramă.

   - Ești foarte pricepută, spuse Laurel.

   - Prostii. Mă distrez doar cu niște materiale aruncate de zânele verii. Totuși, nu poți greși niciodată când pictezi un subiect așa de chipeș cum e Tamani al nostru, spuse ea, cuprinzându-i talia cu brațele.

   Laurel se uită la ei - Rhoslyn, mai mică de statură chiar și decât ea, se uita cu mândrie la Tamani, care o balansa pe micuța zână pe șoldul lui, în timp ce ea se agăța de pieptul lui. Laurel se simți un moment dezamăgită când își dădu seama că Tamani avea o viață care nu o includea pe ea; dar se dojeni singură pentru asta. Nici viața ei nu-l includea pe el, așa că era o dovadă de egoism din partea ei să-și dorească mai mult decât era ea însăși dispusă sau capabilă să-i dea.

   Zâmbi spre Tamani și își dădu gândurile sumbre la o parte.

   - E sora ta? îl întrebă ea, arătând spre micuța zână.

   - Nu, răspunse Tamani, și Rhoslyn râse.

   - La vârsta mea? spuse ea, zâmbind. Cerule, nu! Tam e cel mai mic copil al meu și chiar și pentru el am fost cam bătrână.

   - Ea este Rowen, spuse Tamani, împungând-o pe zână în coaste. Mama ei e sora mea.

   - Ah! E nepoata ta, spuse Laurel.

   Tamani ridică din umeri.

   - Noi nu prea folosim alte denumiri aici în afară de „mamă”, „tată”, „frate” și „soră”. Toți aparținem comunității și ne ajutăm între noi cu copiii.

   O gâdilă pe mica zână, și ea chițăi încântată.

   - Rowen are parte de atenție suplimentară pentru că e mai strâns legată de noi decât alte zâne, dar, dincolo de asta, nu avem prea multe pretenții. Suntem toți o mare familie.

   - Aha!

   Era un concept care lui Laurel îi plăcu și îi displăcu în același timp. Ar fi fost interesant să faci parte dintr-o societate în care toți oamenii se considerau membri ai familiei tale. Dar i-ar fi fost dor de legăturile pe care le avea cu familia ei, ce-i drept nu foarte extinsă.

   Laurel clipi surprinsă când o micuță vietate, care semăna cu o veveriță violet cu aripi roz, ca de fluture, se cocoță pe umărul lui Rowen. Nu știa dacă fusese acolo cu câteva momente în urmă. În timp ce o privea, Rowen îi șopti ceva animăluțului, apoi râse încet, de parcă făcuse o glumă pe care o înțelegeau numai ele.

   - Tamani? șopti Laurel, fără să-și ia ochii de la ciudata creatură.

   - Ce? răspunse Tamani, urmărindu-i privirea.

   - Ce e chestia aia?

   - Animăluțul ei de companie, răspunse Tamani, înăbușindu-și un zâmbet. Cel puțin pentru moment. Îl schimbă în mod regulat.

   - Mai e nevoie să-ți spun că m-am pierdut cu totul?

   Tamani găsi un scaun și o puse pe Rowen pe podea, apoi își întinse picioarele în față.

   - Închipuie-ți un prieten imaginar care nu e chiar așa de imaginar.

   - E imaginar?

   - E o iluzie.

   Tamani zâmbi larg, căci Laurel continua să pară bulversată.

   - Rowen, spuse el cu o voce caldă, e o zână de vară.

   Rowen zâmbi cu timiditate.

   Rhoslyn se lumină la față.

   - Suntem foarte mândri de ea.

   - Fabricarea unui tovarăș imaginar de joacă e una dintre primele manifestări ale magiei unei zâne de vară. Rowen și-i face pe ai ei de la două săptămâni după ce a ieșit din boboc. E ca și cum ar avea o păturică sau o jucărie specială, numai că e mult mai distractiv. În primul rând, jucăriile mele preferate nu se mișcau niciodată așa.

   Laurel se uită cu precauție la veverița violet.

   - Deci nu e reală?

   - E doar un pic mai reală decât prietenii imaginari ai altor zâne.

   - E uimitor!

   Tamani își dădu ochii peste cap.

   - Ba deloc. Ar trebui să- vezi pe eroii salvatori pe care îi invocă pentru a o salva de monștrii de sub pat.

   Tăcu o clipă.

   - Pe care tot ea îi inventează.

   - Unde sunt părinții ei?

   - Sunt în orașul de Vară în după-amiaza asta, spuse Rhoslyn. Rowen aproape a atins vârsta la care trebuie să înceapă studiile și ei discută cu regizorul ei.

   - Așa de mică?

   - Are aproape 3 ani, răspunse Tamani.

   - Serios? se miră Laurel, studiind-o pe fetița care se juca pe podea. Pare mult mai mică, spuse ea încet și tăcu. Și se poartă ca și cum ar fi mult mai mare. Voiam să te întreb despre asta.

   Rowen se uită în sus la Laurel.

   - Sunt ca oricare altă zână de vârsta mea. Nu-i așa?

   Întrebarea îi era adresată lui Tamani.

   - Ești perfectă, Rowen.

   O ridică în poala lui și vietatea roz-violet i se așeză în creștetul capului.

   Laurel se sili să se uite în altă parte, deși se întrebă dacă mai e nepoliticos să te holbezi în situația în care lucrul la care te holbezi nu există cu adevărat.

   - Hai să-ți spun ceva despre Laurel, îi zise Tamani lui Rowen. Ea e foarte specială. Locuiește în lumea oamenilor.

   -  La fel ca tine, spuse Rowen simplu.

   - Nu chiar ca mine, spuse Tamani, râzând. Laurel locuiește cu oamenii.

   Rowen făcu ochii mari.

   - Serios?

   - Da. De fapt, nici n-a știut că e o zână până anul trecut, când a înflorit.

   - Ce credeai că ești? o întrebă Rowen.

   - Am crezut că sunt om, la fel ca părinții mei.

   - Ce prostie! spuse Rowen, neacceptând ideea. Cum ar putea o zână să fie om? Oamenii sunt ciudați. Și înfricoșători, adăugă ea după o scurtă pauză.

   Apoi șopti, ca și cum ar fi spus un secret:

   - Sunt animale.

   - Nu sunt înfricoșători, Rowen, spuse Tamani. Și arată exact ca noi. Dacă n-ai ști nimic despre zâne, ai crede și tu că ești om.

   - O, eu n-aș putea niciodată să fiu om, răspunse Rowen cu seriozitate.

   - Ei bine, nici nu va trebui să fii vreodată, spuse Tamani. O să fii cea mai frumoasă zână de vară din Avalon.

   Rowen zâmbi și coborî pleoapele cu falsă modestie, și Laurel nu avu nicio îndoială că Tamani avea dreptate. Cu părul acela șaten moale și cârlionțat și genele lungi, era mai drăguță decât oricare alt bebeluș văzut vreodată de Laurel. Apoi Rowen își deschise gurița ca un boboc de trandafir într-un căscat.

   - E timpul să faci nani, spuse Rhoslyn.

   Rowen se îmbufnă.

   - Dar vreau să mă joc cu Laurel.

   - Laurel se va întoarce altă dată, spuse Rhoslyn, cu privirea îndreptată spre Laurel, de parcă voia să testeze adevărul acestei promisiuni.

   Laurel dădu repede din cap, neștiind dacă așa avea să fie.

   - Poți dormi în patul lui Tam, adăugă Rhoslyn când Rowen tot nu se dădu dusă. Sper că nu te superi, îi spuse ea lui Tamani, care clătină din cap.

   Mica zână se lumină la față și Rhoslyn o conduse pe holul îngust, lăsându-i pe Tamani și pe Laurel singuri.

   - Chiar are numai 3 ani? îl întrebă Laurel.

   - Da. Și e foarte normală pentru o zână de vârsta ei, spuse Tamani, întinzându-se în fotoliul mare.

   Laurel îl privea fascinată. Nu-l mai văzuse niciodată așa de relaxat.

   - Mi-ai spus că zânele cresc altfel, dar eu...

   Laurel nu mai continuă.

   - Nu m-ai crezut? o întrebă Tamani, zâmbind larg.

   - Te-am crezut. Dar să văd cu ochii mei e altceva.

   Se uită la el.

   - Zânele sunt vreodată bebeluși?

   - Nu în sensul pe care îl folosești tu.

   - Și eu eram mai mare decât Rowen când m-am dus să locuiesc cu părinții mei?

   Tamani dădu din cap, cu un zâmbet agățat de colțul buzelor.

   - Aveai 7 ani. Aproape.

   - Și tu și cu mine - am fost colegi de școală?

   El chicoti.

   - La ce mi-ar fi folosit mie cursurile zânelor de toamnă?

   - Și atunci cum ne-am cunoscut.

   - Petreceam mult timp la Academie cu mama.

   Rhoslyn intră din nou în cameră cu cești cu nectar cald de heliconie, de parcă simțise că se vorbea despre ea. Laurel îl mai gustase o dată la Academie, unde fusese informată că băutura aceasta dulce era printre cele mai iubite din Avalon și că deseori se găsea destul de greu. Se simți onorată că era servită cu așa ceva aici.

   - Ce e un grădinar? întrebă Laurel, adresându-i-se acum lui Rhoslyn. Tamani spunea că e ca o moașă.

   Rhoslyn țâțâi din limbă cu dispreț.

   - Tamani și cuvintele lui luate de la oameni. Nu știu ce e aceea o moașă, dar un grădinar e un îngrijitor care se ocupă de bobocii care germinează.

   - Aha!

   Laurel era încă nedumerită.

   - Dar nu au grijă părinții lor de ei?

   Rhoslyn clătină din cap.

   - Nu tot timpul. Bobocii au nevoie de îngrijire constantă, foarte specializată. Toți avem sarcinile noastre zilnice și dacă fiecare mamă și-ar lua liber 1 an sau mai mult ca să aibă grijă de bobocul ei, prea multe lucruri ar rămâne nefăcute. În plus, un cuplu ar putea decide să facă o sămânță doar ca să scape de 1 an de muncă, iar o viață nouă e mult prea importantă ca să fie creată dintr-un motiv așa de frivol.

   Laurel se întrebă ce ar spune Rhoslyn despre nenumăratele motive frivole din care oamenii făceau copii, dar nu zise nimic.

   - Bobocii sunt îngrijiți într-o grădină specială de la Academie, continuă Rhoslyn, la fel ca toate celelalte plante și flori importante. Vlăstarele de primăvară și de vară învață să lucreze privindu-i pe alții, de obicei urmărindu-și părinții, așa că Tamani petrecea mult timp la Academie cu mine.

   - Și eu eram acolo?

   - Desigur. Din momentul în care ți s-a deschis bobocul, la fel ca toate celelalte zâne de toamnă.

   Laurel ridică privirea spre Tamani, și acesta încuviință.

   - Din prima ta zi de viață. Așa cum ți-am spus și eu. Părinții tăi nu te cunosc.

   Laurel dădu din cap cu tristețe.

   - Lui Laurel îi vine greu să accepte faptul că nu are părinți aici, explică Tamani.

   - O, nu-ți face griji! o dojeni Rhoslyn. Separarea e o parte importantă a educației tale. Părinții n-ar fi decât o piedică.

   - Poftim? Cum așa? întrebă Laurel, un pic deranjată de tonul relaxat cu care Rhoslyn - mamă și ea - expedia chestiunea părinților ei necunoscuți.

   - E foarte probabil ca părinții tăi să fi fost spirite ale primăverii; habar n-ar fi avut să educe un vlăstar tânăr de toamnă. O zână de toamnă trebuie să se elibereze de asemenea legături întâmplătoare cu zânele inferioare, spuse ea calmă, de parcă nu vorbea despre sine însăși. Ea trebuie să învețe să își cultime mintea pentru a face munca la care este menită. Zânele de toamnă sunt foarte importante pentru societatea noastră. Și, dacă ai petrecut un scurt timp la Academie, sunt sigură că ai înțeles asta.

   Mintea lui Laurel se agăță de expresia „legături întâmplătoare”. Părinții erau mult mai mult de atât. Sau așa ar fi trebuit să fie.

   În ciuda confortului din casa lui Tamani, Laurel își dădu seama că voia să scape de conversația asta.

   - Tamani, spuse ea deodată, am mers foarte departe, sunt îngrijorată că voi întârzia la Academie.

   - O, nu-ți face griji! o liniști Tamani. Am mers de-a lungul unui mare cerc, la periferiile regiunilor locuite. Nu suntem departe de pădurile Reginei, iar acestea sunt chiar învecinate cu Academia. Totuși, continuă el, adresându-i-se mamei lui, ar trebui să mergem. Am promis personalului Academiei că va fi o vizită scurtă.

   Tamani se uită la Laurel cu îngrijorare în ochi, dar ea întoarse capul.

   - Desigur, spuse Rhoslyn cu căldură, fără să-și dea seama de tensiunea pe care o crease. Mai vino când vrei, Laurel. Mi-a făcut plăcere să te revăd.

   Laurel zâmbi amorțită. Simți cum Tamani își împletește degetele cu ale ei și o trage spre ușă.

   - Te mai întorci, Tam? întrebă Rhoslyn chiar înainte ca ei să treacă pragul.

   - Da. Trebuie să mă întorc la poartă la răsăritul soarelui, dar rămân în seara asta.

   - Bine. Rowen va pleca până atunci. O să-ți pregătesc patul.

   - Mulțumesc.

   Laurel își luă la revedere și plecă, pornind înapoi spre drumul principal, pe care merseseră doar cu o oră în urmă. Când Tamani dădu drumul mâinii ei și își reluă locul la câțiva pași în spate, ea mormăi ceva incoerent și își încrucișă brațele la piept.

   - Te rog, nu te purta așa, spuse Tamani încet.

   - Nu pot, spuse Laurel. Felul în care vorbea ea...

   - Știu că nu ești obișnuită cu așa ceva, Laurel, dar așa stau lucrurile aici. Sunt sigur că nicio altă colegă de-a ta nu se gândește la asta.

   - Ele nu știu altceva. Tu, da.

   - De ce? Pentru că eu știu cum procedează oamenii? Tu presupui că modul vostru de viață e mai bun.

   - Chiar e mai bun! spuse Laurel, răsucindu-se să-l privească în față.

   - Poate pentru oameni, o contrazise Tamani cu voce puternică, dar scăzută. Însă oamenii nu sunt zâne. Zânele au alte nevoi.

   - Deci vrei să spui că îți place metoda asta? Să iei zânele de lângă părinții lor?

   - Nu vreau să spun că vreuna dintre variante e mai bună. N-am locuit printre oameni suficient de mult ca să-i pot judeca. Dar gândește-te în felul următor, spuse el, punând o mână pe umărul ei - și atingerea lui îndulci duritatea cuvintelor. Dacă am trăi și noi în Avalon așa cum faceți voi în lumea oamenilor? De fiecare dată când o zână de primăvară ar da naștere unui vlăstar de toamnă, acesta ar veni să stea cu părinții săi. Ei ar avea posibilitatea să-l crească. Doar că el i-ar părăsi ca să se ducă să studieze la Academie 12 ore pe zi. Părinții nu l-ar vedea niciodată. N-ar înțelege nimic din ce face el. Și, pe deasupra, nici nu ar avea o grădină acasă - o grădină care lui i-ar fi necesară ca să-și facă temele - așa că ar fi plecat 14-16 ore pe zi. Lor le-ar fi dor de el; lui i-ar fi fodr de ei. Dar nu s-ar vedea niciodată. În cele din urmă ar ajunge niște străini, doar că acum părinții ar ști ce pierd. Și asta ar durea, Laurel. I-ar durea și pe ei și pe el. Spune-mi tu dacă așa ți se pare mai bine?

   Laurel rămase șocată când înțelese logica lui Tamani. Oare avea dreptate? Detesta fie și numai gândul la asta. Și totuși, argumentația asta avea o eficiență brutală pe care nu o putea nega.

   - Nu spun că e mai bine, continuă Tamani, pe un ton blând. Nu spun nici măcar că trebuie să înțelegi, dar să nu crezi că nu avem sentimente doar pentru că deosebim clasele superioare de cele inferioare. Avem motivele noastre.

   Laurel dădu încet din cap.

   - Dar tați aveți? îl întrebă ea pe un ton scăzut, fără urmă de mâine. Tu ai tată?

   Tamani își pironi privirea în pământ.

   - Am avut, spuse el încet, cu vocea gâtuită.

   Laurel se simți copleșită de un sentiment de vinovăție.

   - Îmi pare rău. N-am vrut să... Îmi pare rău.

   Îi atinse umărul, vrând să poată face mai mult de atât.

   Tamani își încleștase maxilarul, dar se sili să zâmbească.

   - E în regulă. Doar mă mi-e dor de el. A trecut abia o lună.

   O lună. Chiar când o așteptase pe ea să vină să-l viziteze. Laurel își simți pieptul golit de aer.

   - Eu... n-am știut.

   Laurel tăcu, iar el zâmbi.

   - E în regulă, serios. Știam cu toții că se va întâmpla.

   - Serios? De ce a murit?

   - N-a murit, de fapt. A fost de fapt opusul morții.

   - Cum adică?

..................