......................................................................
4-5
Laurel lăsă inelul să cadă în interiorul cămășii. Era ca un talisman care îi trimitea gândurile direct către Tamani.
Se întrebă dacă Tamani știa că avea să se întâmple asta, înainte să i-l dăruiască. Fu puțin surprinsă când realiză că ideea asta nu o enerva.
- Este un inel, mărturisi ea în cele din urmă. Mi l-a dat Tamani.
David se uită ciudat la ea.
- Tamani ți-a dat un inel?
- Nu e ce crezi tu. E un inel pentru bebeluși. Cred că toate zânele primesc unul când sunt mici.
......................................................................Laurel lăsă inelul să cadă în interiorul cămășii. Era ca un talisman care îi trimitea gândurile direct către Tamani.
- Este un inel, mărturisi ea în cele din urmă. Mi l-a dat Tamani.
David se uită ciudat la ea.
- Tamani ți-a dat un inel?
- Nu e ce crezi tu. E un inel pentru bebeluși. Cred că toate zânele primesc unul când sunt mici.
În ciuda impulsului de a păstra inelul ca pe un secret special, trase lănțișorul din sân și îi arătă lui David micul inel.
- E chiar drăguț, spuse el, fără tragere de inimă. De ce ți l-a dat?
Laurel încercă să evite întrebarea.
- Nu știu. Pur și simplu voia ca eu să îl am.
David se uită la el mult timp înainte ca Laurel să îl bage la loc sub cămașă.
Capitolul 16
- La țanc, spuse mama lui Laurel când aceasta veni acasă de la școală, a doua zi. Te caută cineva la telefon.
Laurel luă telefonul. Tocmai îl lăsase pe David la colț. De ce ar suna-o deja?
- Alo? întrebă ea.
- Bună, Laurel. Sunt Chelsea.
- Bună, spuse Laurel.
- Ești ocupată? E o zi însorită, mă gândeam că ți-ar plăcea să vezi Farul de la Battery Point.
Laurel auzise de acea clădire istorică, dar nu o văzuse încă.
- Da, spuse ea. Mi-ar face plăcere.
- Te iau eu în 5 minute?
- Super.
- Te duci undeva cu David? întrebă mama lui Laurel, după ce închise.
- Cu Chelsea, de fapt. Vrea să mergem la far. Este în regulă?
- Sigur, e minunat. Mă bucur să văd că îți extinzi grupul de prieteni. Știi că îl simpatizez mult pe David, dar ar trebui să îți faci mai mulți prieteni. E sănătos.
Laurel se duse la frigider și deschise o cutie de suc în timp ce aștepta.
- Am primit azi prin poștă notele tale de la mijlocul semestrului, spuse mama ei.
Sucul păru să îi rămână în gât lui Laurel. Se descurcase destul de bine până când înflorise, dar nu era sigură cât de bine se mai ținuse de școală după ce viața ei o luase razna.
- 3 de 10, 2 de 9. Sunt destul de mulțumită, spuse mama ei, cu un zâmbet.
Apoi râse.
- Sinceră să fiu, o parte din mine e mândră de mine însămi. Cred că am făcut o treabă bună cu tine dacă te descurci atât de bine.
Laurel își dădu ochii peste cap când mama ei îi înmână notele. Nota de 9 de la biologie nu era surprinzătoare, dar nici zecele de la engleză nu era. Tot ce trebuia să facă era să reziste până la sfârșitul semestrului. N-ar fi trebuit să fie prea greu. Ce fusese mai greu trecuse deja.
- De ce e mașina tatei aici? întrebă Laurel.
Mama ei oftă.
- Tatăl tău e bolnav. I-a fost rău toată ziua. A lipsit și de la muncă.
- Uau, spuse Laurel. Tata n-a mai lipsit niciodată de la muncă.
- Da. L-am obligat să stea în pat toată ziua. Ar trebui să se simtă mai bine mâine.
Laurel auzi un claxon pe alee.
- E Chelsea, spuse Laurel, luându-și jacheta.
- Distracție plăcută, îi ură mama ei, cu un zâmbet.
Laurel alunecă pe bancheta din spate a mașinii mamei lui Chelsea și Chelsea se întoarse spre ea zâmbindu-i.
- Bună! Farul este nemaipomenit; este superclasic. O să-l adori.
Mama lui Chelsea le lăsă în parcare.
- Mă întorc în vreo două ore, spuse ea.
- Pa, strigă Chelsea, făcându-i cu mâna.
- Și acum încotro? spuse Laurel, uitându-se spre ocean.
- Mergem pe jos, spuse Chelsea, arătând spre o insulă cam la 150 de metri distanță de țărm.
- Mergem pe jos până la insulă?
- De fapt, e un istm când mareea e scăzută.
Apărându-se de soare, Laurel își miji ochii spre insulă.
- Nu văd niciun far.
- Nu e ca farurile pe care le vezi în tablouri. E doar o casă cu o lumină pe acoperiș.
Chelsea merse în față, în timp ce traversau o fâșie mică de nisip care lega insulița de țărm. Era amuzant să fii atât de aproape de ocean fără să fii efectiv în el. Lui Laurel îi plăcea mirosul înțepător al apei sărate și briza care îi mângâia fața și învolbura părul ondulat al lui Chelsea.
Când ajunseră pe insulă, porniră pe un drum cu pietriș care ducea în sus, pe un deal. Trecură doar câteva minute până ajunseră la o cotitură mică și văzură farul.
- Chiar că este o casă normală, spuse Laurel, surprinsă.
- Cu excepția luminii, spuse Chelsea, arătând în direcția aia.
Chelsea făcea pe ghidul turistic în timp ce îi arăta lui Laurel căsuța, sub supravegherea atentă a unui paznic, și îi explica istoria farului, inclusiv rolul lui în tsunamiurile cărora Crescent City le cădea victimă la intervale de câțiva ani.
- Sunt grozave, spuse Chelsea. Cel puțin când nu sunt prea mari.
Laurel nu era sigură că împărtășea entuziasmul lui Chelsea.
Chelsea o duse într-o curte mică și îi arătă florile violet care creșteau pe stânci pe toată suprafața insuliței.
- Sunt foarte drăguțe, spuse Laurel, aplecându-se să atingă un mănunchi de inflorescențe minuscule.
Chelsea scoase o pătură din geantă și o întinse pe iarba moale. Se așezară împreună, privind, în liniște, marea, timp de câteva minute. Laurel se simțea atât de împăcată în acest loc minunat, plin de stânci. Chelsea scormoni din nou în geanta ei și scoase un baton de Snickers pentru ea, iar lui Laurel îi dădu o caserolă mică.
- Ce e aici? întrebă Laurel.
- Căpșune. Sunt organice, dacă are vreo importanță, adăugă Chelsea.
Laurel zâmbi și deschise capacul.
- Mulțumesc. Arată grozav.
- Deci, care-i treaba cu tine și cu David?
Laurel se înecă cu căpșuna pe care tocmai o mesteca și tuși zdravăn.
- Ce vrei să spui?
- Mă întrebam dacă voi dou sunteți un cuplu deja.
- Ei bine, nu cumva să bați câmpii despre asta sau ceva, spuse Laurel mai mult căpșunelor ei decât lui Chelsea.
- Chiar te place, Laurel.
Chelsea oftă.
- Mi-aș dori să mă placă și pe mine măcar jumătate pe cât te place pe tine.
Laurel își înțepă căpșunele cu furculița.
- Cred că îl plac din ziua în care s-a mutat aici. Noi doi am fost împreună într-o echipă AYSO, adăugă ea, zâmbind.
- Ce înseamnă AYSO?
- Fotbal, spuse Chelsea veselă.
Laurel o putea vedea cu ochii minții pe Chelsea cea de la 10 ani - încăpățânată și cu gura mare la fel ca acum, fără să se integreze total - întâlnindu-l pe David pentru prima oară. David cel care nu judecă pe nimeni, care tolerează pe toată lumea. Nu era de mirare că Chelsea se agățase de el. Dar, totuși...
- Chelsea, nu te supăra, dar de ce îmi spui mie toate astea?
- Nu știu.
Tăcură o vreme.
- Nu încerc să te fac să te simți prost sau ceva, o încredință Chelsea. David nu mă place în felul acela, știu asta. Sinceră să fiu, dacă este să aibă o iubită, prefer să fie cineva ca tine. Cineva cu care să fiu și eu prietenă.
- Asta e bine, cred, spuse Laurel.
- Deci... ești iubita lui acum? insistă Chelsea.
- Nu știu. Poate?
- Asta e o întrebare? spuse Chelsea cu un zâmbet larg.
- Nu știu.
Tăcu, apoi privi într-o parte la Chelsea.
- Chiar nu te deranjează dacă vorbesc despre asta?
- Chiar deloc. E ca și cum aș trăi și eu viața ta.
- Uneori, spui lucruri tare ciudate, zise Laurel cu tristețe.
- Da, asta spune și David. Eu, personal, cred că sunt prea puțini oameni care să spună ceea ce gândesc.
- Aici chiar ai dreptate.
- Deci, iubită sau nu? întrebă Chelsea din nou, refuzând să o lase baltă.
Laurel ridică din umeri.
- Chiar nu știu. Uneori, cred că asta vreau, dar n-am mai avut niciodată un iubit. N-am mai avut nici măcar un tip care să-mi fie prieten apropiat. Îmi place mult asta; nu vreau să pierd partea asta.
- Poate că nu o vei pierde.
- Poate. Doar că nu sunt sigură.
- Ar putea exista beneficii suplimentare, spuse Chelsea.
- Cum ar fi?
- Dacă sunteți într-o etapă în care vă sărutați, ți-ai putea face tema la biologie.
- Tentant, spuse Laurel. Sunt groaznică la biologie.
Chelsea zâmbi cu toată gura.
- Da, asta a spus și el.
Laurel făcu ochii mari.
- Nu se poate! Serios?
- Nu e chiar așa un secret - te plângi de asta aproape în fiecare zi la prânz. Cred că ar fi un iubit grozav, adăugă Chelsea.
- De ce încurajezi asta? Majoritatea oamenilor în poziția ta ar încerca să ne despartă.
- Eu nu sunt majoritatea oamenilor, spuse Chelsea, în defensivă. Și, oricum, continuă ea pe un ton mai relaxat, l-ar face foarte fericit. Îmi place când David e fericit.
- Am ajuns, strigă Laurel când intră pe ușa din față, apoi își aruncă rucsacul pe jos și se duse în cămară să caute un borcan de compot de pere.
Mama ei veni câteva minute mai târziu, în timp ce Laurel ronțăia o jumătate de pară direct din borcan. În loc să îi arunce „privirea aceea” pe care Laurel o primea atunci când nu folosea un castron, Sarah oftă și zâmbi obosită.
- Poți să te descurci singură cu cina în seara asta?
- Sigur, ce s-a întâmplat?
- Tatălui tău îi e din ce în ce mai rău. Îl doare stomacul și e puțin balonat și acum are și febră. Nu e foarte mare - 37 cu 7 - dar nu pot s-o fac să coboare. Nici folosind comprese reci, nici cu băi reci și nici cu capsulele mele cu isop și rădăcină de lemn dulce.
- Serios? întrebă Laurel.
Sarah avea câte o plantă pentru orice, și funcționau de minune. Prietenele ei o sunau deseori când erau la capătul puterilor și când medicamentele fără prescripție medicală nu le ajutau deloc.
- Ai încercat să îi dai ceai cu echinaceea? sugeră ea, pentru că asta îi dădea Sarah și ei mereu.
- I-am făcut o grămadă, cu gheață. Dar are probleme și la înghițit, așa că nu știu dacă primește suficient ca să-l ajute.
- Pun pariu că e din cauza a ceva ce a mâncat, sugeră Laurel.
- Poate, spuse Sarah cu mintea în altă parte, dar nu părea convinsă. Starea lui s-a înrăutățit chiar după ce ai plecat. În fine, adăugă ea, întorcându-și din nou capul spre fiica ei, o să petrec seara cu el, să văd dacă îl pot face să se simtă mai bine.
- Nicio problemă. Am compot de pere și o grămadă de teme.
- O noapte aventuroasă pentru amândouă.
- Mda, spuse Laurel cu un oftat, uitându-se la teancul de cărți care o așteptau pe masă.
Capitolul 17
Joi, după școală, Laurel își împachetă șorțul albastru și se îndreptă în josul trăzii, spre librăria lui Marka.
Jen, Brent și Maddie - angajații tatălui ei - lucraseră ture suplimentare, dar, dacă lucrurile continuau așa, toți 3 aveau să depășească 40 de ore până vineri. Laurel voia ca măcar lui Brent și lui Jen să le dea o zi liberă. Ea și Maddie se puteau descurca.
Maddie era singura angajată pe care tatăl lui Laurel o moștenise de la fostul proprietar al librăriei. Maddie lucra în acel loc de aproape 10 ani și, din fericire, se descurca să conducă librăria de una singură.
Dar îngrijorarea lui Laurel nu avea legătură cu librăria, în timp ce se îndrepta spre Main Street.
Se dusese în camera părinților ei ca să primească niște instrucțiuni de ultimă oră de la tatăl ei și fusese șocată de aspectul lui. Tatăl ei fusese mereu slăbuț, dar, acum, fața lui era trasă și cenușie, cu cearcăne adânci sub ochi. Buzele îi erau palide și o peliculă subțire de transpirație îi acoperea fruntea.
Mama lui Laurel încercase totul. Cataplasme cu levănțică și rozmarin pe piept, ceai de fenicul pentru stomac, tone de vitamina C, ca să îi întărească sistemul imunitar. Nimic nu părea să funcționeze. Îi dăduse coniac seara ca să îl ajute să adoarmă și picurase ulei de mentă în umidifcator. Starea lui nu se ameliora deloc. Renunțase la mândrie și încercase și un pumn de medicamente obișnuite - Paracetamol și Panadol forte, și tot nu se simțea mai bine.
Ceea ce toată lumea spera să fie doar o gripă neplăcută se agravase mai repede decât anticipase mama ei.
Când Laurel se oferise să se ducă la librărie în după-amiaza aceea, pentru ca mama ei să stea acasă cu tatăl ei, aceasta o îmbrățișase cu putere și îi șoptise un mulțumesc la ureche. Nu mai era omul pe care-l știa - mai degrabă părea o caricatură bolnavă a bărbatului care fusese acum câteva zile. Încercase să zâmbească și să glumească, așa cum făcea mereu - cum făcuse mereu - dar chiar și asta era prea mult pentru el.
Un clopoțel vesel se auzi când Laurel deschise ușa de la intrarea magazinului.
Maddie ridică privirea și zâmbi.
- Laurel? De fiecare dată când te văd, ești și mai frumoasă.
O îmbrățișă, și Laurel se lăsă îmbrățișată, simțindu-se mai bine. Maddie mirosea întotdeauna a fursecuri și a mirodenii și a ceva ce Laurel nu putuse identifica niciodată.
- Ce mai face tatăl tău? întrebă Maddie, punându-și un braț în jurul umerilor lui Laurel.
Răspunsul ei pentru ceilalți fusese simplu: E bine. Dar când o întrebă Maddie, Laurel nu putu să răspundă superficial.
- Arată groaznic, Maddie. Ca un schelet acoperit doar cu piele. Mama nu poate face nimic să-l ajute. Nu funcționează nimic.
- Nici măcar capsulele cu isop și rădăcină de lemn dulce?
Laurel zâmbi cu durere.
- Asta am spus și eu.
- Ei bine, e un leac miraculos din punctul meu de vedere.
- Nu și pentru tata. Cel puțin, nu de data asta.
- Aprind o lumânare pentru el în fiecare seară.
Ceea ce reprezenta isopul și rădăcina de lemn dulce pentru mama ei reprezenta pentru Maddie lumânarea. Era o catolică devotată și avea un suport pentru lumânări la fereastra ei din față, aprinzând câte una pentru orice, de pildă pentru un enoriaș care murea de cancer și chiar și pentru pisica dispărută a vecinului.
Dar Laurel era recunoscătoare.
- Tata a trimis un orar pentru restul săptămânii.
Maddie râse.
- E bolnav la pat și el tot mai schițează orare; probabil nu e chiar așa de aproape de moarte.
Întinse mâna.
- Hai, dă să văd.
Maddie studie orarul scris de mână.
- Văd că ne taie din orele de program.
Laurel încuviință.
- Pur și simplu, nu sunt suficienți angajați să menținem orele obișnuite.
- E în regulă. De luni de zile îi tot spun că e o prostie să deschidem la ora 8. Cine vrea să cumpere o carte la 8 dimineața?
Se aplecă spre ea, de parcă îi împărtășea un secret.
- Adevărul e că nici nu-mi place să mă dau jos din pat la ora 8 dimineața.
Munciră împreună în următoarele ore, destul de binedispuse, evitând să discute despre tatăl lui Laurel. Dar gândul la el nu-i dădea deloc pace lui Laurel. O lăsă pe Maddie să termine hârțogăraia de la finalul zilei și lipi un afiș pe ușă, prin care se scuza pentru închiderea neprevăzută a magazinului pe durata sfârșitului de săptămână.
Laurel merse încet spre casă, cu trupul obosit de două ore de stivuit cutii după cutii de cărți. După ultima cotitură a drumului, văzu o mașină mare parcată pe aleea lor. Îi luă câteva secunde să conștientizeze ceea ce vedea, dar începu să alerge în secunda în care recunocu ambulanța în culorile ei alb și roșu.
Năvăli pe ușa din față chiar când paramedicii coborau pe scări cu tatăl ei pe o targă, cu mama ei la un pas în spate.
- Ce-a pățit? întrebă Laurel, cu ochii fixați asupra tatălui său.
Pe chipul ei, lacrimile curgeau șiroi.
- A început să vomite sânge. A trebuit să îi sun.
Scările se eliberară în sfârșit și Laurel ajunse la mama ei. Își înfășură brațele în jurul taliei ei.
- E în regulă, mamă. O să se bucure că ai făcut-o.
- Nu are încredere în doctori, spuse mama ei, neatentă.
- Nu contează. Are nevoie de asta.
Mama ei dădu din cap, dar Laurel nu era sigură că o auzise.
- Trebuie să mă duc cu el, spuse ea. Numai o persoană are voie să urce în ambulanță cu ei. Cred că e mai bine dacă te sun după ce l-au internat.
Laurel încuviință.
- Da, du-te. Mă descurc singură.
Reuși să îi pună mamei ei poșeta pe braț, în timp ce aceasta se indrepta spre ambulanță, fără să înregistreze prezența lui Laurel. Nu se uită în urmă când ușile mașinii se trântiră.
Laurel privi ambulanța îndepărtându-se, și o senzație de greață și de sufocare îi cuprinse stomacul. Niciunul dintre părinții ei nu mai fusese vreodată la spital, din câte își amintea ea, decât ca să viziteze pe cineva.
Laurel nu voise să creadă că era mai mult decât un virus acut care să treacă de la sine până la urmă. Dar nu părea să fie cazul.
Intră înapoi în casă și împinse ușa cu amândouă mâinile. Sunetul ușii închizându-se păru să răsune în holul de la intrare. Casa părea enormă și goală fără părinții ei. Mâinile îi tremurau în timp ce răsucea cheia în broască.
Alunecă pe ușă în jos și se așeză pe podea, unde stătu multă vreme, până ce păliră și ultimele scântei de lumină ale apusului, lăsând-o pe Laurel într-un întuneric sinistru.
Odată cu sosirea întunericului, veni și o permisiunea nerostită de a avea și gânduri negre.
Laurel se ridică în picioare și se grăbi spre bucătărie, unde aprinse toate luminile înainte să se așeze la masa din sufragerie. Își scoase tema la engleză și încercă să o rezolve, dar, după ce citi prima propoziție, literele începură să i se învălmășăsească pe dinaintea ochilor - o bălmăjeală fără noimă.
Își puse capul pe carte. Gândurile îi rătăciră spre librărie, apoi spre Tamani, spre David, apoi înapoi la părinții ei care se aflau la spital, și tot așa, până când ochii i se închiseră, încetul cu încetul.
Un zbârnâit puternic o trezi din visele ei amețitoare, fără sens. Se concentră pe sunet și reuși să apese pe butonul de răspuns și să scoată un „Alo?” răgușit și adormit.
- Bună, scumpo, sunt mama.
Laurel se dezmetici brusc și se uită la caietul mototolit.
- Ce au spus?
- Îl vor ține peste noapte și îi vor da antibiotice. Va trebui să așteptăm ca să vedem ce se întâmplă mâine.
Ezită.
- Nu e nici măcar într-un salon, și, până când va fi, se va face prea târziu. Poți să rămâi singură în seara asta și să vii să îl vezi mâine?
Laurel ezită câteva secunde. Avea acel sentiment irațional că, dacă se ducea la spital, ar putea să facă ceva. Dar era o prostie. Putea aștepta până mâine. Se forță să pară optimistă.
- Nu-ți face griji cu privire la mine, mamă. O să fiu bine.
- Te iubesc.
- Și eu te iubesc.
Laurel rămase din nou singură în casa pustie. Degetele ei formară numărul lui David, de parcă aveau o voință proprie. El răspunse înainte ca ea să își dea seama că îl sunase.
- David? spuse ea, clipind. Bună.
Se uită pe fereastra de la bucătărie și văzu luna răsărind. Habar n-avea ce oră era.
- Poți să vii pe la mine?
Când se auzi soneria de la intrare, Laurel alergă să îi deschidă lui David.
- Îmi pare rău că am sunat. Nu știam cât de târziu e, spuse ea.
- E-n regulă, spuse David, cu mâinile ferme pe umerii ei. E doar 10, și mama a spus că pot să vin acasă când vreau. Mai au loc și urgențe. Ce pot să fac?
Laurel ridică din umeri.
- Mama e plecată și... nu vreau să fiu singură.
David își puse brațele în jurul umerilor ei, în timp ce ea se sprijini de pieptul lui. El o ținu în brațe pe hol, timp de câteva minute, iar ea se ghemui la pieptul lui, agățându-se de el pentru a fi consolată. Îl simțea atât de puternic și de cald, așa cum stătea lipit de ea, că își încordă brațele până când începură să o doară. Pentru scurt timp, păru că, poate, totul avea să fie bine.
În cele din urmă, se desprinse de el. Se simțea stânjenită că îl lăsase pe David s-o țină în brațe atât de mult timp. Dar el zâmbi trist și se duse spre canapea, ridicând chitara ei.
- Cine cântă? întrebă el, zdrăngănind o coardă la întâmplare. Tatăl tău?
- Nu. Ăă... eu cânt. N-am luat niciodată lecții sau ceva de genul ăsta. Mai mult mi-am dat eu seama cum stau lucrurile.
- Și eu cum de n-am știut asta?
Laurel clătină din cap.
- Nu sunt chiar așa de bună, serios.
- De cât timp cânți?
- De aproape 3 ani.
Luă chitara din mâna lui și o balansă pe genunchi.
- Am găsit-o în pod. A fost a mamei mele. Mi-a arătat notele de bbaă, și eu când după ureche acum.
- Cânți ceva și pentru mine?
- O, nu, spuse Laurel, trăgându-și degetele de pe corzi.
- Te rog? Pun pariu că te-ar face să te simți mai bine.
- De ce crezi asta?
El ridică din umeri.
- O ții așa de natural. De parcă o iubești cu adevărat.
Laurel mângâie gâtul chitarei.
- Chiar o iubesc. E foarte veche. Îmi plac lucrurile vechi. Au... o istorie și povești de spus.
- Atunci, cântă.
David se lăsă pe spate, cu mâinile sub cap.
Laurel ezită, apoi atinse corzile încet, făcând mici ajustări. Treptat, mâinile ei încetară să mai acordeze chitara și începură să cânte notele delicate ale melodiei Imagine a lui John Lennon. După primul vers, Laurel începu să cânte și cuvintele, cu voce șoptită. Părea un cântec potrivit pentru seara aceea. Când termină și ultima notă, oftă.
- Uau, spuse David. A fost foarte frumos.
Laurel ridică din umeri și puse chitara la loc în husă.
- Nu mi-ai spus că ai și voce.
Tăcu.
- N-am mai auzit niciodată așa ceva. Nu a sunat așa cum cântă un interpret de muzică pop; a fost frumos și liniștitor.
O luă de mână.
- Te simți mai bine?
Ea zâmbi.
- Da. Mulțumesc.
David își drese glasul și o strânse de mână.
- Și acum ce facem?
Laurel privi în jurul ei. Nu prea aveau cu ce să se distreze.
- Vrei să ne uităm la un film?
David încuviință.
- Sigur.
Laurel alese un musical vechi, în care nimeni nu era bolnav și nimeni nu murea.
- „Cântând în ploaie”? întrebă David, strâmbând puțin din nas.
Laurel ridică din umeri.
- E amuzant.
- Cum zici tu.
După 15 minute de film, David râdea, în timp ce Laurel îl privea pur și simplu - silueta lui era luminată de ecranul televizorului. Pe chip avea o expresie zâmbitoare și, din când în când, își lăsa capul pe spate și râdea. Îi erau ușor să uite de toate când era cu el.
Fără să se oprească să analizeze ce face, Laurel se ghemui mai aproape. Aproape instinctiv, David își ridică brațul și îl potrivi în jurul umerilor ei. Laurel se cuibări lângă coastele lui și își puse capul pe pieptul lui. Brațul lui se încordă în jurul ei și își coborî capul în așa fel încât obrazul lui se odihnea pe creștetul ei.
Fără să se oprească să analizeze ce face, Laurel se ghemui mai aproape. Aproape instinctiv, David își ridică brațul și îl potrivi în jurul umerilor ei. Laurel se cuibări lângă coastele lui și își puse capul pe pieptul lui. Brațul lui se încordă în jurul ei și își coborî capul în așa fel încât obrazul lui se odihnea pe creștetul ei.
- Mulțumesc că ai venit, șopti Laurel cu un zâmbet.
- Oricând, spuse David, atingându-i părul cu buzele.
Laurel ridică privirea când se auzi clopoțelul de la intrare. Nu era sigură că mai avea energie să mai zâmbească încă unui client. Dar un zâmbet de ușurare îi traversă chipul când ochii ei îi întâlniră pe ai lui David.
- Bună, spuse ea, cu un suspin de ușurare, și puse teancul de cărți pe care le sorta înapoi pe masa de lângă raft.
- Salut, spuse David încet. Ce faci?
Laurel se forță să zâmbească.
- Trăiesc.
- Cum se simte tatăl tău?
Laurel se întoarse la raft, încercând să-și înăbușe lacrimile. Simți mâinile lui David masându-i umerii și se sprijini de el, permițându-și să se relaxeze, să se simtă mai bine - în siguranță.
- Îl transferă la Brookings, șopti ea după câteva minute.
- E mai rău?
- E greu de spus.
David își sprijini obrazul de creștetul capului ei.
Clopoțelul de la intrare se auzi din nou, și, deși Jen se grăbi să-l ajute pe nou-venit, Laurel se îndepărtă și trase adânc aer în piept să își revină.
- Trebuie să termin asta, spuse ea, ridicând teancul mic de cărți de pe masă. Magazinul se închide într-o oră și mai am 4 cutii de descărcat.
- Lasă-mă să te ajut, spuse David. Spune-mi doar unde trebuie puse.
Zâmbi larg.
- Poți să fii șefa mea.
Îi luă teancul de cărți din mâini și mângâie coperta strălucitoare a cărții din vârf, timp de câteva secunde.
- Poate aș putea veni și mâine să te ajut.
- Tu ai propriul tău serviciu. N-ai spus că trebuie să plătești pentru asigurarea mașinii?
- Nu-mi pasă de asigurarea mea idioată, Laurel.
Ridicase vocea, așa că se opri înainte să continue, pe un ton mai blând și mai calm.
- Asta e prima dată săptămâna asta când te văd și în afara pauzei de prânz sa a orelor de studiu. Mi-e dor de tine, spuse el, ridicând din umeri.
Laurel ezită.
- Te rog?
Laurel cedă.
- Bine, dar doar până se simte tata mai bine.
- Asta se va întâmpla curând, Laurel. Au specialiști în Brooking; o să-și dea seama care-i problema.
Zâmbi larg.
- Ești norocoasă dacă scoți măcar o săptămână de muncă grea de la mine.
Capitolul 18
În ciuda cuvintelor optimiste ale lui David, trecu o săptămână, trecură două, și starea tatălui lui Laurel nu se îmbunătăți.
Laurel se mișca prin viață ca o fantomă, fără să vorbească cu nimeni altcineva în afară de Maddie, David și Chelsea, care trecea des pe la librărie să flecărească. Nu reușiseră s-o facă pe Chelsea să îi ajute prea mult încă - ea era șef din naștere, spunea ea, în glumă - dar compania celor doi prieteni era binefăcătoare pentru Laurel.
În unele zile, își petreceau după-amiezile sporovăind în timp ce sortau cărțile și ștergea rafturile de praf, și, timp de câteva minute, Laurel uita de tatăl ei. Dar nu dura mult niciodată. Acum, că fusese transferat, nu îl mai putea vedea în fiecare zi. Dar de cum își luă David permisul, se oferi să facă pe șoferul la două sau la trei zile.
David le conduse pe ea și pe Chelsea în Brooking, în prima zi după ce își luase permisul, și, deși Laurel se ținu de centura de siguranță atât de strâns încât încheieturile degetelor i se albiră, și Chelsea îi ținea teorie de fiecare dată când depășea limita de viteză, au ajuns la destinație întregi.
Laurel a adus flori - flori de câmp din curtea lor. Spera că avea să-i amintească de casă și că tatăl ei urma să fe și mai nerăbdător să se reîntoarcă. Fusese foarte slăbit și reuși să-și țină ochii deschiși doar câteva minute, ca să o salute și să accepte o îmbrățișare delicată. Apoi, alunecă din nou în inconștiența dată de morfină.
Asta a fost ultima oară când Laurel și-a mai văzut tatăl treaz. La scurt timp după aceea, medicii au început să îl sedeze non-stop pentru a-l proteja de durerea continuă pe care nici morfina nu o putea alina.
În secret, Laurel era bucuroasă. Era mai ușor să îl vadă acolo adormit. Arăta liniștit și împăcat. Când era treaz, vedea durerea pe care încerca s-o ascundă și era cumplit de evident cât de mult slăbise. Somnul era mai bun.
Tehnicianul de laborator reușise să izoleze o toxină din sângele tatălui ei, dar era una pe care doctorii nu o mai văzuseră niciodată și, până în acel moment, nu reușiseră s-o trateze. Încercară totul, îi umpluseră corpul cu toate substanțele pe care credeau că l-ar fi putut ajuta - îl transformaseră într-un cobai, în timp ce încercau să anihileze efectele toxinei. Dar nimic nu funcționa, era doar o problemă de timp până când organele lui urmau să cedeze, unul câte unul.
Iar faptul că domnul Barnes începuse să sune în fiecare seară înrăutățea și mai mult situația. Timp de o săptămână, Laurel reușise să îi spună doar că mama ei nu e acasă, dar, după o vreme, nu mai acceptă răspunsul ăsta. După ce a fost interogată de două ori, Laurel a început să lase robotul să răspundă și ridica receptorul doar dacă erau David sau Chelsea.
Nu i-a spus nimic mamei ei despre domnul Barnes.
Se simțea vinovată în fiecare seară când ștergea mesajul zilnic - uneori, două mesaje - dar îi promisese lui Tamani că avea să facă tot ce-i stătea în putință.
Era ciudat să se gândească la Tamani acum. Părea aproape un vis. O persoană din altă lume, care se potrivea cu strălucirea și încântarea care veniseră odată cu acceptarea faptului că era, cu adevărat, o zână. Nimic din toate astea nu mai părea important acum.
Se gândi să se ducă la el, dar, chiar dacă ar fi avut un mijloc de transport, ce ar fi putut face cu el? Ademenitul n-avea cum să-l ajute pe tatăl ei.
Îi promisese că avea să vină să îl avertizeze dacă proprietatea era în pericol, și, din moment ce ștergea toate mesajele domnului Barnes, nu era în pericol.
Laurel auzi zbârnâitul telefonului din casă când se întorcea de la librărie și se grăbi să întoarcă cheia în broască. Se întinse spre telefon la al șaselea apel și auzi vocea mamei ei.
- Bună, mamă. Cum se simte tata azi?
Liniște la celălalt capăt al firului.
- Mamă?
O auzi pe mama ei respirând sacadat, încercând să-și regăsească vocea.
- Tocmai am vorbit cu doctorul Hansen, spuse ea, cu vocea tremurată. Inima tatălui tău dă semne că cedează. I-au dat mai puțin de o săptămână.
David nu spuse nimic în timp ce conducea pe șoseaua întunecată.
Laurel reușise să îl prindă pe mobil chiar când ajungea acasă, și el insistase s-o conducă la Brooking în seara aceea, în loc să aștepte până dimineață. Laurl avea fereastra coborâtă și, deși David îngheța, probabil, de frig din cauza vântului rece de toamnă care intra în mașină, nu protestă.
Opriră în parcarea Centrului Medical Brookings, și David o luă pe Laurel de mână în timp ce urmau drumul bine cunoscut către salonul tatălui ei. Laurel bătu încet la ușa deschisă și își băgă capul prin perdeaua care înconjura cadrul ușii.
Mama ei stătea la o măsuță cu un bărbat care se afla cu spatele la ei - dar le făcu semn să intre.
Laurel îl recunoscu imediat pe bărbat. Avea umerii largi și masivi, purtând o cămașă care nu părea să-i vină bine. Și ceva legat de prezența lui îi punea nervii în piuneze. Era Barnes.
Laurel se sprijini de perete, cu brațele încrucișate la piept, în timp ce mama ei continua să discute cu Barnes. Zâmbi și dădu din cap de câteva ori, și, deși Laurel nu auzea ce spunea bărbatul, mama ei continua să repede: „O, da” și „Desigur” și să dea din cap cu entuziasm.
Laurel își miji ochii în timp ce continua să o privască pe mama ei zâmbind și dând din caă - și semnând hârtiile, fără ca măcar să se uite la ce scria acolo. Era prea ciudat.
Mamei ei nu-i plăceau contractele, nu avea încredere în „legalități”, cum le spunea ea. Întotdeauna citea cu mare atenție toate formularele și acordurile, deseori făcând corecturi înainte să semneze. Dar, acum, Laurel o privi semnând vreo 8 foi de hârtie fără să citească niciun cuvânt.
Barnes nu aruncase nici măcar o privire în direcția lor în tot acest timp.
Pe Laurel începu s-o furnice pielea și îi strânse mâna lui David în timp ce Barnes mai obținu câteva semnături, îi dădu un teanc de hârtii capsate mamei lui Laurel și își puse restul în servietă. Îi strânse mâna și se întoarse, iar ochii i se întâlniră cu ai lui Laurel aproape instantaneu.
Privi de la Laurel la David, și apoi, iar la Laurel. Trăsăturile i se schimonosiră sub forma unui rânjet malefic, care o făcu pe Laurel să se dea un pas în spate.
- Laurel, spuse el cu o voce care îi suna atât de fals. Tocmai întrebam de tine. Se pare că niciunul dintre maesajele mele n-a ajuns la destinație.
Încheie fraza cu un mârâit abia auzit, și Laurel își încleștă dinții, simțind cum groaza îi năvălea în suflet.
Apoi, Barnes ridică din umeri și arboră o expresie îngâmfată.
- Din fericire, am reușit s-o găsesc pe mama ta, așa că totul s-a rezolvat favorabil.
Laurel nu spuse nimic în timp ce îl privea cu ură, dorindu-și ca ea și David să fi ajuns acolo cu o oră mai devreme. Ar fi vrut să... să ce? Nici ea nu știa, dar își dorea să fi aflat.
- A fost o plăcere să te revăd, Laurel.
Privi scurt înapoi spre mama lui Laurel, care încă mai zâmbea.
- Fiica dumneavoastră e....
Se opri, apoi întinse o mână către Laurel. Ea încercă să se dea la o parte, dar era deja lipită de perete. Își întoarse fața, dar degetele lui aspre îi atinseră obrazul.
- Încântătoare, încheie el.
După ce dădu perdeaua la o parte și plecă, Laurel scoase un suspin și își dădu seama că strânsese mâna lui David atât de tare că degetele lui erau albe.
Laurel scrâșni din dinți.
- Ce căuta omul ăsta aici? întrebă ea, cu vocea ușor tremurândă.
Mama ei se uită fix la perdeaua care încă se mai legăna după plecarea bărbatului.
- Poftim? întrebă ea, întorcându-se către Laurel și David. Ah, ăăă...
Se duse către masă și începu să adune hârtiile într-un teanc.
- A venit să finalizăm actele pentru vânzarea proprietății Orick.
- Mamă, ai promis că te vei gândi la asta.
- Și m-am gândit. Și se pare că și tu te-ai decis să gândești în locul meu, spuse ea, uitându-se cu subînțeles la Laurel. De-acum înainte, să îmi transmiți mesajele, ai înțeles?
Laurel își plecă privirea în pământ.
- Da, mamă, spuse ea încet.
Mama ei se uită la hârtiile de pe măsuță și își trecu degetul pe marginea lor, netezind hârtiile deja ordonate.
- De fapt, mă hotărâsem că, dacă vrei să păstrăm terenul în familie, ne vom descurca.
Pe Laurel o inundă un val de speranță. Poate că nu era prea târziu!
- Dar asta nu mai e posibil acum.
Tăcu o vreme și, când vorbi din nou, vocea ei era slabă și gâtuită.
- M-a sunat acum câteva zile și a mărit oferta.
Mama lui Laurel ridică privirea și se uită în ochii ei.
- A trebuit s-o accept.
Laurel simți cum i se strânge stomacul și cum respirația i se îngreunează brusc la gândul că urmează să piardă pământul - să îl piardă pe Tamani.
- Mamă, nu poți vinde!
Vocea lui Laurel era puternică și ascuțită.
Privirea mamei ei se înăspri și se uită spre tatăl lui Laurel o secundă înainte să facă 2 pași prin salon și s-o apuce de antebraț. Ieși furioasă, trăgând-o pe fată după ea. Brațul lui Laurel părea slab în strânsoarea zdrobitoare a mamei; nu-și amintea ca mama ei s-o mai fi tratat vreodat așa de aspru. Mama ei intră într-o încăpere mică și îi dădu drumul la braț.
Laurel se forță să nu se maseze.
- Nu e vorba de tine aici, Laurel. Nu pot să păstrez ceva atât de valoros doar pentru că îți place ție. Viața nu funcționează așa.
Chipul mamei era tensionat și dur.
Laurel se sprijini de perete și o lăsă pe mama ei să se elibereze. Avusese o tărie de fier săptămâni întregi, dar nimeni nu putea suporta tot acest stres fără să cedeze din când în când.
- Îmi pare rău, șopti Laurel. N-ar fi trebuit să ridic tonul.
Mama ei inspiră adânc, se opri în loc și se uită la ea. Chipul i se relaxă treptat, până i se descompue într-o avalanșă de lacrimi. Se sprijini cu spatele de perete și se lăsă să alunece în jos, încet, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
Laurel respiră adânc și traversă spațiul strâmt pentru a se așeza lângă mama ei. Își trecu un braț în jurul taliei ei și își sprijini capul pe umărul ei. I se părea ciudat să-și consoleze mama.
- Te doare brațul? întrebă mama ei, încet, după ce șuvoiul de lacrimi se mai domoli.
- Nu, minți Laurel.
Oftă, un suspin lung și profund.
- Chiar m-am gândit să nu vând, Laurel. Dar nu mai am de ales acum. Suntem înecați în datorii din cauza facturilor de la spital.
- Dar nu avem asigurare?
Mama ei clătină din cap.
- Nu suficientă. N-am crezut vreodată că o să avem nevoie. Dar cu toate analizele și îngrijirea medicală, pur și simplu sunt prea multe de plătit.
- Nu avem altă cale?
- Mi-aș dori să fi fost. Mi-am frământat creierii, dar nu am de unde altundeva să iau banii. E ori pământul, ori magazinul. Și, sinceră să fiu, pământul valorează mai mult. Ne-am golit cardurile de credit doar ca să îl țin pe tatăl tău aici până acum. Nimeni nu ne va oferi alt credit.
Se întoarse spre Laurel.
- Trebuie să fiu rațională. Adevărul e că...
Se opri când ochii i se umplură de lacrimi.
- S-ar putea ca tatăl tău să nu se mai trezească. Niciodată. Trebuie să mă gândesc la viitor. Magazinul e singura noastră sursă de venit. Și, chiar dacă se trezește, nu avem cum să ne revenim după o asemenea lovitură financiară fără să vindem ceva. Și, știind cât de mult iubește tatăl tău librăria, ce ai vrea să fac?
Laurel nu ar fi vrut să se mai uite în ochii căprui și triști ai mamei ei, dar nu putea. Îl scoase pe Tamani din minte și încercă să gândească rațional. Își înleștă maxilarul și dădu din cap încetișor.
- Trebuie să vinzi terenul.
Chipul mamei ei era descompus și privirea istovită. Ridică o mână să îi atingă obrazul lui Laurel.
- Mulțumesc pentru înțelegere. Aș vrea să fi avut altă alegere, dar nu am. Domnul Banres se va întoarce mâine dimineață cu alte documente, ca să finalizăm vânzarea. Le va trimite cât mai repede la notar și, cu puțin noroc, banii vor ajunge în contul nostru într-o săptămână.
- O săptămână?
Totul se petrecea atât de repede.
Mama ei dădu din cap.
Laurel ezită.
- Te-ai purtat așa de ciudat cât era el aici. Erai tare fericită și încuviințai tot ce spunea el.
Mama ei ridică din umeri.
- Bănuiesc că mi-am pus masca de femeie de afaceri. Nu vreau să se întâmple nimic care să afecteze vânzarea. Domnul Barnes ne-a oferit 750. Asta ar acoperi toate facturile de la spital și ne-ar mai și rămâne.
Oftă.
- Nu știu cât știe el, dar vreau să vând cât prețul este mare.
- Dar ai semnat tot ce ți-a pus în față, continuă Laurel. Nici măcar n-ai citit actele alea.
Mama ei dădu din cap, deprimată.
- Știu. Dar nu avem timp. Vreau să profit de oferta lui cât mai e pe masă. Dacă ezit din nou, ar putea crede că nu suntem de încredere și și-ar retrage oferta cu totul.
- Bănuiesc că ai dreptate, spuse Laurel. Dar...
- Gata, Laurel, te rog. Nu mă pot certa cu tine acum.
O luă pe Laurel de mână.
- Trebuie să ai încredere că fac tot ce îmi stă în putință. Bine?
Laurel încuviință fără tragere de inimă.
Mama ei se ridică de pe podea și își șterse ultimele lacrimi de pe față. O trase pe Laurel de jos și o îmbrățișă.
- Trecem noi și peste asta, promise ea. Indiferent ce se va întâmpla, o să găsim o modalitate.
Când intrară din nou în salonul tatălui ei, lui Laurel îi căzu privirea pe scaunul pe care stătuse Barnes. Nu-i stătuse în fire să antipatizeze pe cineva atât de mult fără să cunoască persoana respectivă. Dar chiar și gândul de a sta pe scaunul pe care stătuse Barnes îi ridica părul pe ceafă. Se duse la masă și luă cartea lui de vizită.
Jeremiah Barnes, agent imobiliar.
Sub nume, era o adresă locală.
Totul părea legal, dar Laurel nu era mulțumită. Puse cartea de vizită în buzunarul din spate și se duse lângă David.
- Ți-e foame, David? îl întrebă, uitându-se la el cu subînțeles.
El nu remarcă.
- Nu chiar.
Ea păși mai aproape și îl apucă de spatele cămășii.
- Mamă, o să îl iau pe David să îi fac cinste cu cine. Ne întoarcem în vreo două ore.
Mama ei ridică privirea, ușor speriată.
- Dar e trecut de 9.
- Lui David îi e foame, spuse ea.
- De lup, completă el, zâmbind.
- Și m-a adus până aici cu mașina, deși e seară și mâine are școală, adăugă Laurel.
Mama lui Laurel se uită la ei, șovăind câteva secunde, apoi își întoarse din nou atenția către soțul ei adormit.
- Să nu încercați mâncarea de la cantină, îi avertiză ea.
- Te întreb din nou, de ce facem asta? întrebă David, după ce merseseră cu mașina aproape o oră căutând partea aceea de oraș.
- David, ceva e în neregulă cu tipul ăla. O simt.
- Da, dar să te furișezi la biroul lui și să tragi cu ochiul pe fereastră? E un pic cam mult.
- Ei bine, ce vrei să fac? Să-l sun și să-l rog frumos să-mi spună de ce m-a băgat atât de tare în sperieți? Sigur o să funcționeze, mormăi Laurel.
- Și polițiștilor ce-o să le spui când o să ne aresteze? întrebă David sarcastic.
- Ei, haide, spuse Laurel. E întuneric, o să dăm un tur de birou, tragem cu ochiul pe la câteva geamuri și ne asigurăm că totul pare legal.
Se opri.
- Și, dacă s-a întâmplat să lase vreo fereastră deschisă, ei bine, nu e vina mea.
- Ești nebună.
- Poate, dar tu ești cu mine.
David își dădu ochii peste cap.
- Aici e Sea Cliff, spuse Laurel brusc. Stinge farurile.
David oftă, dar trase pe dreapta și stinse farurile. Se furișară până la capătul fundăturii și se opriră în fața unei case dărăpănate, care arăta de parcă fusese construită pe la 1900.
- Asta este, șopti Laurel, chiorându-se la numărul de pe plăcuță și la cartea de vizită.
David se uită în sus la structura impozantă.
- Nu arată deloc ca agențiile imobiliare pe care le-am mai văzut. Pare abandonată.
- Atunci sunt mai puține șanse să fim prinși. Haide.
David își strânse jacheta mai tare în jurul corpului, în timp ce se furișau printr-o parte a casei, și începură să se uite la ferestre. Era întuneric și lună nouă, dar Laurel tot se simțea expusă în tricoul ei bleu. Își dori să nu-și fi uitat hanoracul negru în mașină. Dar dacă se ducea după el acum, ar fi putut să-și piardă curajul de a se întoarce.
Casa era un edificiu înalt și larg, cu acareturi mai noi, care răsăreau din clădirea principală ca niște anexe întâmplătoare. Se uitară pe ferestrele întunecate și văzură câteva siluete negre, masive, în camerele neluminate - mobilă veche, o asigură David - dar casa era goală, în rest.
- N-au cum să facă afaceri aici, spuse David. De ce și-ar pune adresa asta pe cartea de vizită?
- Pentru că ascund ceva, șopti Laurel. Știam eu.
- Laurel, nu crezi că suntem puțin depășiți de situație? Ar trebui să mergem înapoi la spital, să sunăm la poliție.
- Și ce să le spunem? Că un agent imobiliar are o adresă falsă pe o carte de vizită. Asta nu e o infracțiune.
- Hai să-i spunem mamei tale atunci.
Laurel clătină din cap.
- Mama e disperată să vândă. Și ai văzut-o cu tipul ăsta, Barnes. Parcă o hipnotizase. Zâmbea și încuviința la tot ce spunea el. N-am mai văzut-o niciodată să facă asta. Și chestiile alea pe care le-a semnat, cine știe ce erau!
Laurel se uită pe după colțul unei clădiri foarte strâmbe și îi făcu semn lui David.
- Văd o lumină.
David se grăbi să se ghemuiască lângă ea. Într-adevăr, aproape de spatele casei, se vedea lumină printr-o ferestruică. Laurel se cutremură.
- Ți-e frig?
Ea clătină din cap.
- Sunt neliniștită.
- Te-ai răzgândit?
- Nici gând.
Se târî înainte, încercând să evite crengile mari și gunoiul împrăștiat prin curte. Fereastra era suficient de joasă ca să se uite pe ea stând în genunchi pe pământ, și Laurel și David se așezară de-o parte și de alta a ei.
Geamul era acoperit de jaluzele, dar erau strâmbate și se vedea ușor prin ele. Auziră voci și mișcare înăuntru, dar, cu fereastra închisă, nu înțeleseseră cuvintele.
Laurel inspiră de câteva ori ca să se calmeze și își întoarse capul pentru a se uita pe fereastră.
Îl văzu aproape imediat pe Jeremiah Barnes, cu statura lui impozantă și fața ciudată. Stătea la o masă, lucrând la hârtiile despre care Laurel presupuse că le va aduce mamei ei să le semneze a doua zi. În cameră, mai erau încă 2 bărbați care stăteau în picioare și aruncau ținte într-un perete.
Dacă Barnes era urât, aceștia doi erau de-a dreptul grotești. Pielea le atârna pe fețe de parcă nu era prinsă bine, și gurile le erau răsucite în niște rânjete cumplite. Fața unuia dintre ei era un amalgam de cicatrici și piele decolorată, și, chiar și aflată de partea cealaltă, Laurel își dădu seama că avea un ochi aproape alb și unul aproape negru. Celălalt bărbat avea un păr roșu strălucitor, care creștea într-un tipar ciudat, peticit, pe care nici pălăria lui nu-l putea ascunde în totalitate.
- Laurel!
David îi făcu semn spre partea lui de fereastră. Ea se aplecă pe sub pervaz și se uită din unghiul opus.
- Ce naiba e aia?
În partea îndepărtată a camerei se afla o ființă înlănțuită, care arăta pe jumătate om, pe jumătate animal. Fața ei era formată din bucăți răsucite de carne, puse laolaltă aproape la întâmplare. Dintre buzele așezate pe un maxilar umflat ieșeau niște colți mari și strâmbi, iar acolo unde ar fi trebuit să fie nasul, era o monstruozitate buboasă. Aducea vag cu o ființă umană, și Laurel văzu resturi de haine înfășurate în jurul umerilor și al abdomenului. Dar la gâtul prins cu frânghie, văzu un guler care îi dădea aspectul unui straniu animal de companie.
Silueta masivă stătea trântită pe un preș murdar, părând să doarmă.
Laurel își înfipse unghiile în pervaz în timp ce uita la chestia aia. Respira întretăiat și, din cine știe ce motiv, nu putea întoarce capul.
Chiar când crezu că își poate aduna curajul să întoarcă privirea, un ochi albastru se întredeschise și îl întâlni pe al ei.
Capitolul 19
Laurel se trase de lângă cerceveaua geamului.
- S-a uitat la mine.
- Crezi că te-a văzut?
- Nu știu. Dar trebuie să plecăm. Acum!
Auzi niște sunete guturale din interior și-și simți genunchii lipiți de pământ.
Cei 2 bărbați zbierară la creatură să tacă, dar Barnes îi readuse la tăcere cu un cuvânt pe care Laurel nu-l recunoscu. Apoi, se auzi un gângurit blajin și, în câteva secunde, urletul creaturii ciudate se potoli.
Laurel se aplecă din nou către fereastră, dar simți cum o trage cineva de tricou. Se întoarse.
David clătină din cap spre ea și arătă către mașină.
Laurel se opri, dar nu era chiar mulțumită. Ridică un deget la David și mai aruncă o privire prin laterala ferestrei.
Ochii ei întâlniră privirea sașie a lui Jeremiah Barnes.
- Fugi! șuieră ea la David și se repezi spre fața casei.
Dar, înainte să facă mai mult de un pas, auzi sticla sfărâmându-se și o mână imensă o apucă de gât și o smuci, prin fereastră, în camera jegoasă. Degetele aspre o trăgeau de gât, în timp ce simțea cadrul de lemn al geamului rupându-se pe spatele ei.
Apoi, zbură. Țipă doar o dată înainte să se izbească de peretele din partea opusă a camerei. Simți cum i se învârte capul. Auzi ca prin ceață un geamăt când David lovi peretele lângă ea. Laurel încercă să se concentreze, în timp ce camera părea să se învârtă cu ea. David se întinse și o trase lângă el, iar ea simți o dâră de sânge cald curgându-i pe umăr.
Camera încetă să se mai învârtă, și ea privi în sus la fața batjocoritoare a lui Barnes.
- Ia uite ce avem aici!
Zâmbi plin de cruzime.
- Fetișcana lui Sarah. Am auzit mai multe despre tine azi decât am vrut să știu vreodată.
Laurel deschise gura să răspundă, dar David o strânse de braț. Laurel simți un lichid gros, ca un sirop, picurându-i din rana arzătoare din spate și se întrebă cât rău îi făcuse cadrul ferestrei.
Barnes se așeză pe vine lângă Laurel și David.
- De ce sunteți aici? întrebă el pe un ton blând, dar poruncitor.
Laurel simți cum i se deschide gura fără voia ei.
- Noi... noi am vrut să aflăm de ce tu... de ce tu...
Apoi reuși să se adune și își forță gura să se închidă și se uită urât la Barnes.
- Ne-am dat seama că ceva e în neregulă, spuse David. Am venit să vedem dacă putem afla ceva.
Laurel căscă ochii la David. Acesta se uita în gol, cu o privire ușor amețită, care semăna, în mod straniu, cu privirea pe care Laurel o văzuse la mama ei cu doar o oră în urmă.
- David! șuieră ea.
- Și ce plănuiați să faceți dacă aflați ceva? întrebă Barnes, pe același ton ciudat de convingător.
- Să adunăm dovezi. Să mergem la poliție.
- David! țipă Laurel, dar el nu păru s-o audă.
- De ce erați așa de îngrijorați? întrebă Barnes.
David deschise din nou gura, dar erau prea multe secrete care puteau ieși la iveală. Laurel închise ochii, își ceru scuze în minte și îl plesni pe David peste față cât de tare putu.
- Rahat! Au! Laurel!
David își cuprinse obrazul în palmă și își frecă maxilarul.
Un suspin de ușurare îi scăpă lui Laurel printre buze și îl strânse pe David de mână. El părea nedumerit.
- Am auzit destule, spuse Barnes, ridicându-se în pocioare.
Bărbatul cu părul roșu zâmbi - o caricatură sinistră a unui zâmbet adevărat, care o făcu pe Laurel să se chircească și să se ghemuiască la pieptul lui David.
- Hai să le rupem picioarele; mi-ar prinde bine niște mișcare.
Laurel îl simți pe David încordându-se și începând să respire întretăiat.
Barnes clătină din cap.
- Nu aici; am adresa asta pe cartea de vizită. Am și-așa destul sânge de curățat.
Se lăsă din nou pe vine și se uită îndelung de la unul la altul.
- Vă place să înotați?
Laurel își îngustă privirea și se uită urât la bărbat, dar David o ținu locului.
- Cred că o mică baie în Chetco... vă va înviora în seara asta.
Barnes se ridică și îl apucă pe David de umeri, săltându-l în picioare.
- Percheziționați-l.
Ceilalți 2 bărbați rânjiră și începură să-i golească buzunarele lui David - portofel, chei și o cutie de Altoids. Barnes ridică cheile și i le aruncă lui Cicatrice, punând mentosanele și portofelul înapoi în buzunarele lui David.
- Ca să vă identifice polițiștii cadavrele când le vor găsi la primăvară, spuse el, chicotind.
Fără să-l aibă pe David ca s-o țină, Laurel se aruncă asupra lui Barnes, căutându-i fața, ochii, orice, cu unghiile. Barnes îl aruncă pe David partenerilor săi și o apucă pe Laurel de brațe, răsucindu-i-le la spat până când aceasta începu să scâncească de durere.
Bărbatul își apropie gura de urechea ei și o mângâie pe față. Ea nu putea nici măcar să tresară.
- Stai cumințică acum, șopti el cu blândețe. Pentru că, dacă nu, continuă el pe același ton melodios, îți smulg brațele de pe umeri.
David se zbătea în mâinile celor care îl țineau, strigând și încercând să ajungă la Laurel, dar nici el nu se putea lupta mai mult decât ea.
- Liniște!
Barnes urlă pe o voce care umplu camera și răsună pe pereți. David își ținu gura.
- Luați mașina, spuse Barnes. Conduceți pe lângă Azalea și aruncați-i în râu. Și nu uitați să le agățați o greutate de picioare, adăugă el cinic. Asigurați-vă că nu există nicio șansă ca asta - și arătă spre Laurel - să apară înainte ca actele să fie semnate mâine.
Râse.
- La primăvară ar fi ideal, dar, atâta timp cât nu e mâine, nu-mi pasă când îi găsesc. Și lăsați mașina acolo. Nu în parcare - pe lângă vreo alee. N-am nevoie să am mașina unui puști dispărut în fața biroului meu.
Se uită urât la ei.
- Veniți înapoi pe jos. O să vă facă bine.
- N-o să scapi cu asta, mormăi Laurel printre dinții încleștați.
Dar Barnes nu făcu decât să râdă. Îi dădu drumul la Braț și se uită la roșul împroșcat pe mâna lui - sângele lui David.
- Ce pierdere, spuse el, ștergându-și sângele de pe mâini cu o batistă albă. Luați-i de aici.
Cei 2 bărbați îi legară pe Laurel și pe David unul de altul și îi aruncară pe bancheta din spate a mașinii lui David.
- Acum, puteți să țipați cât vreți, spuse Roșcatul cu un rânjet. N-o să vă audă nimeni.
Dar n-avea rost.
Felinarele proiectau o lumină pâlpâitoare peste mașină în timp ce aceștia se deplasau; era suficientă lumină ca Laurel să distingă fața lui David. Acesta avea maxilarul încleștat și arăta la fel de speriat ca și ea, dar nici el nu se obosi să țipe.
- Ce bine că facem asta din nou nu? spuse Cicatrice, vorbind pentru prima dată.
Spre deosebire de tovarășul lui, Cicatrice avea o voce profundă și seducătoare - genul de voce pe care te-ai aștepta s-o auzi la un erou dintr-un film vechi în alb-negru, nu la acea mutră aspră și desfigurată.
- Mda, spuse Roșcatul, râzând; un râs șuierat, nesănător, care îi întoarse lui Laurel stomacul pe dos. Mă săturasem să stau în dărăpănătura aia să aștept să se întâmple ceva interesant.
- Noi suntem printre cei mai buni din toată gașca. Dar Barnes ne tratează ca pe niște gunoaie. Ne trimite să ne ocupăm de copii. Copii!
- Mda.
Trecură câteva secunde în liniște.
- Ar trebui să-i facem bucăți, în loc să-i aruncăm în râu. Asta te-ar face să te simți mai bine.
Un chicotit delicat, scos de vocea aceea perfctă de vedetă de cinema, umplu fiecare centimetru al mașinii, în ciuda volumui scăzut. Pe Laurel o trecu un fior pe șira spinării.
- Mi-ar plăcea asta.
Se întoarse să se uite la Laurel și la David cu un zâmbet înspăimântător de calm. Apoi oftă și se întoarse din nou cu fața la drum.
- Dar nu trebuie să fie găsiți vreo câteva zile. Bucățile sunt greu de ascuns - chiar și într-un râu.
Tăcu.
- Am face bine să urmăm ordinele și atât.
- Laurel?
Șoapta lui David o distrase pentru o secundă binecuvântată.
- Da?
- Îmi pare rău că nu te-am crezut cu privire la Barnes.
- E în regulă.
- Da, dar ar fi trebuit să am încredere în tine. Îmi doresc... vocea lui se întrerupse pentru câteva secunde. Îmi doresc ca noi să fi...
- Să nu îndrăznești să îți iei la revedere încă, David Lawson, rosti Laurel printre dinți cât de încet putu. Nu s-a terminat încă.
- A, da? întrebă David, neputincios. Ce sugerezi?
- O să ne gândim noi la ceva, șopti ea când se auzi declicul semnalizatorului și mașina încetini.
Simți roțile scrâșnind pe o alee neasfaltată, și toate luminile rămaseră în spate. Urmă un drum cu hârtoape timp de câteva minute, apoi, bărbații opriră maina și deschiseră ușile.
- E timpul, spuse Cicatrice, fără nicio expresie sau emoție pe chip.
- Nu trebuie să faceți asta, spuse David. N-o să spunem la nimeni. Nimeni nu...
- Șșșș, spuse Roșcatul, punându-i lui David palma peste gură. Ascultă. Auzi asta?
Laurel se opri. Auzi câteva păsări și niște greieri, dar dincolo de toate astea, percepu vuietul îndepărtat al râului Chetco.
- Ăsta e sunetul viitorului vostru care așteaptă să vă ia cu el. Haideți, spuse el, trăgându-l pe David cu asprime. Aveți o întâlnire și n-am vrea să întârziați.
Îi împinseră pe prizonierii lor pe cărarea întunecată, în timp ce unul dintre bărbați cânta fals, cu o voce răgușită:
- Oh, Shenandoah, ei tânjesc să te vadă. Departe de râul înspumat.
Laurel se strâmbă când lovi iar o piatră cu degetele goale și își dori, pentru prima în viața ei, să fi purtat niște pantofi adevărați, nu șlapi.
Apoi, copacii dispărură și ajunseră în fața râului Chetco. Laurel trase aer în piept în piept în timp ce se uita la curenții albi și înspumați care curgeau la vale. Cicatrice o împinse la pământ.
- Stați aici, se răsti el. Ne întoarcem imediat.
Laurel nu avea mâinile libere să cadă în ele, așa că ateriză pe burtă, cu obrazul în noroiul negru și ud. David ateriză imediat lângă ea, și, în cele din urmă, o cuprinse disperarea din cauza situației în care se aflau.
Era numai vina ei, și o știa, dar cum îi ceri iertare cuiva pentru faptul că, din pricina ta, urmează să fie ucis?
- Nu așa mi-am imaginat că se va sfârși totul, murmură David.
- Nici eu, spuse Laurel. Să mor în mâinile unor... ce crezi că sunt? Nu cred... nu cred că sunt oameni. Niciunul dintre ei. Poate nici măcar Barnes.
David oftă.
- N-am fost niciodată mai reticent decât acum s-o recunosc, dar cred că ai dreptate.
Niciunul nu mai spuse nimic timp de câteva momente.
- Cât timp crezi că va dura? întrebă Laurel cu ochii fixați pe curenții învolburați.
David clătină din cap.
- Nu știu. Cât timp poți să-ți ții respirația?
Râse cu tristețe.
- Cred că vei rezista mai mult decât mine, oricum. Dar râsul i se frânse repede și oftă.
Lui Laurel i-au trebuit doar două secunde să pună totul cap la cap.
- David!
O scânteie minusculă de speranță i se aprinse în minte.
- Ții minte experimentul meu? De la tine de-acasă, din bucătărie?
Auzi mormăielle celor doi bărbați care se întorceau pe malul râului.
- David, ia o gură mare, mare de aer, șopi ea.
Bărbații cărau niște bolovani enormi și fredonau un cântec pe care Laurel nu-l recunoscu. Simți cum mâinile îi sunt înfășurate cu frânghie și cum Cicatrice testează greutatea bolovanului mare cât o minge de plajă.
După câteva minute, și David era în aceeași situație.
- Ești gata? îl întrebă Cicatrice pe partenerul lui.
Laurel se uită la râu. Erau cel puțin 30 de metri până la mijlocul lui; ce se așteptau să facă, să meargă pe jos?
Parcă simțindu-i întrebarea, Cicatrice o ridică pe Laurel într-o mână și bolovanul în cealaltă, de parcă nici unul, nici altul n-ar fi cântărit mai mult de 1 kil sau două. Roșcatul făcu același lucru cu David. Înainte ca Laurel să înțeleafă această nouă anomalie, Cicatrice o aruncă.
Aerul rece îi biciui fața, și ea țipă în timp ce ea țipă în timp ce zbură prin aer, până dincolo de mijlocul râului. Abia reuși să înghită o gură mare de aer înainte ca bolovanul să străpungă suprafața apei și s-o tragă dedesubt.
Apa înțepa ca niște ace înghețate în timp ce întunericul șuieărotr se închidea deasupra ei. Deschise ochii și își chiuli urechile după David. Bolovanul lui trecu pe lângă ea, ratându-i la mustață capul în timp ce cobora în apele mâloase de dedesubt. Ea își înfășură picioarele în jurul pieptului său, în timp ce el alunecaprin apă alături de ea. Bolovanul ei o smucea de brațe, și ea își încordă picioarele în jurul lui David. Spera că el reușise să inspire profund.
După doar câteva secunde, bolovanii lor se izbiră de fundul râului cu un pocnet straniu. Laurel ridică privirea, dar nu văzu nicio urmă de lumină. Reușea să distingă doar vag contirul pielii albe a lui David în fața ochilor ei și nu-și dădea seama dacă el mai era conștient sau nu. Gura ei se mișcă în întuneric, căutând-o pe a lui.
O inundă un val de ușurare când îi simți fața mișcându-se. Gurile li se întâlniră, și Laurel se concentră să-i astupe gura cu buzele ei, înainte să-o sufle ușor în gură. El își ținu respirația câteva secunde apoi suflă o parte din aer înapoi în gura ei. Sperând că avea să înțeleagă ce face, Laurel își desprinse gura și începu să se zbată, testându-și legăturile.
Apa era rece ca gheața, și Laurel știa că trebuie să se miște repede. Mai întâi, trebuia să-și ducă mâinile în față, altfel, totul era în zadar - ar fi putut chiar să nu mai reușească să se apropie de David să îi mai dea o gură de aer dacă nu-și putea folosi mâinile. Se aplecă și încercă să-și treacă mâinile pe sub fund și pe sub picioare, dar spatele ei nu voia s se îndoaie atât de tare.
Simți cum i se sfâșie pielea de pe încheieturile mâinilor când trase mai tare, știind că David nu-și mai putea ține mult timp respirația. O durea coloana în timp ce se forța să se aplece și mai tare - și apoi, încă un pic.
Trupul ei se revoltă, dar, în cele din urmă, mâinile îi alunecară pe sub genunchi și dădu din picioare, eliberată, căutându-l frenetică pe David. Își trecu brațele pe după gâtul lui și își lii iar gura de a lui. Respirară de câteva ori unul din gura celuilalt, în timp ce Laurel încerca să se hotărască ce să facă. Expiră o gură mare de oxigen în plămânii lui David și se desprinse din nou de el. Trase frânghia care o lega de bolovan și, când ajunse la fund, căută cu degetele amorțite ceva ascuțit.
Dar râul era prea rapid. Orice ar fi putut fi ascuțit fusese șlefuit până devenise neted și alunecos. Pluti iarăși până la David ca să mai respire de câteva ori și, apoi, se trase din nou în jos, urmând frânghia lui David de data asta. Bâjbâi cu degete nodul din jurul pietrei și reuși, încet-încet, să elibereze o bucată de frânghie.
După încă vreo câteva încercări, înotă înapoi în sus, ca să respire cu David. El se chinuia să își aducă brațele în față la fel ca ea, dar nu era la fel de flexibil și nu făcuse niciun progres. După o gură de oxigen, David încercă din nou să-și ducă brațele în față, dar nu reuși.
Laurel își încleștă dinții; trebuia să facă asta singură. Se forță să se întoarcă la nodul din jurul bolovanului.
Mai avu nevoie de 3 respirații până ce nodul se desfăcu în mâinile ei. Dar frânghia era încă prinsă sub piatra uriașă. Laurel își încordă picioarele pe fundul râului și împinse piatre, încercând să elibereze ultimul colac de frânghie. Îi alunecară picioarele, și ea își dădu jos singurul șlap care supraviețuise plonjonului înghețat.
Căută cu degetele de la picioare despărțiturile dintre pietre și reuși să se țină mai bine, apoi împinse cu putere piatra, încercând s-o rostogolească doar câțiva centimetri. Simți că începe să se miște și împinse un pic mai tare. Deodată, piatra se mișcă, și lui Laurel îi alunecară picioarele. Râul o aruncă în curent, iar ea dădea din brațe să ajungă înapoi când frânghia se întinse.
Silueta albă a lui David trecu în goană pe lângă ea, purtată de curent, și dispăru înainte ca Laurel să încerce măcar să se întindă după el. În mai puțin de o secundă, dispăru din vedere, o dâră slabă de bule fiind singurul semn al prezenței lui.
David dispăruse și Laurel se simți ca o idioată. Ar fi trebuit să fi planificat mai bine asta. În timp ce se uita agitată prin întuneric, nu se putea gândi decât că trecuse mult timp de când David luase o gură de oxigen.
Panica îi cuprinse tot corpul, și Laurel încercă să nu se lase copleșită. Lipsa de aer începea deja s-o înțepe în piept, dar era nimic pe lângă ce simțea acum. Avea picioarele pline de răni de la împinsul pietrei lui David și o dureau încheieturile acolo unde o strângeau frânghiile, în timp ce plutea neajutorată în curent.
Închise ochii și se gândi la părinții ei câteva secunde, recăpătându-și un calm aparent. Nu o va lăsa pe mama ei să-și piardă toată familia.
Cu o mână peste cealaltă, Laurel se târî încet de-a lungul frânghiei până la bolovanul ei. Funcționase pentru David și, probabil, era singura ei speranță. Din cauza degetelor ei amorțite și a faptului că Cicatrice făcuse o treabă mult mai bună decât tovarășul lui, nodul cedă mult mai greu și, până reuși săă-l desfacă, pieptul îi urla după aer cu o agonie pe care nu o mai simțise niciodată.
Și cea mai grea parte nu venise încă.
Găsi un punct de sprijin pentru picioare și împinse piatra, rugându-se să se miște cu ușurință.
Aceasta nici nu se clinti.
Înjură în minte și, chiar și sub apă, îi dădură lacrimile. Irosi câteva secunde prețioase să mute niște pietricele mai mici din fața bolovanului care îi bloca frânghia și își încordă iar picioarele dureroase și amorțite. Împinse cu toată forța ei și, pe măsură ce întunericul începu să îi învăluie vederea, piatra începu să alunece.
Laurel își mută mâinile și împinse din nou, expirând ultima rămășiță de aer din gură în timp ce forța piatra să se mai miște încă un centimetru. Încă unul, încă unul, doar unul.
Deodată, începu să se răsucească în apă ca o păpușă de cârpe, fără să-și dea seama în ce direcție e suprafața apei. Dădu din picioare disperată, încercând să găsească o orientare în apa noroiasă. Degetul de la picioare i se lovi de o piatră cu o forță agonizantă, și ea își îndoi picioarele și se împinse în ea cu fiecare fărâmă de putere. Când crezu că nu mai poate rezista nicio secundă, fața ei străpunse suprafața apei și își umplu, icnind, plămânii cu aer.
Curentul încă o mai purta cu el și, deși dădea din picioare către mal, corpul ei nu mai avea nicio putere. Atingea cu tălpile fundul râului și, deși încerca să stea în picioare, picioarele nu o mai ascultau. Forța apei o trăgea în jos și brațele și picioarele i se loveau de stânci în timp ce încerca să-și recapete controlul.
Apoi, ceva trecu desupra capului ei, înlănțuind-o și trăgând-o sub apă pentru câteva secunde. Laurel scânci, știind că fusese găsită de cei 2 vlăjgani, veniți să termine ce începuseră.
Dar, când lanțul greu ajunse la talie, o smuci în sus și departe de apă. Departe de stâncile nemiloase.
- Te-am prins, spuse David în urechea ei, peste sunetul curentului.
Brațele lui, încă legate, erau înlănțuite în jurul taliei ei, și el înainta cu greu spre țărm, prin apa deloc adâncă. O târî câțiva metri distanță de râu, pe un mal presărat cu trestie, înainte să se prăbușească la pământ. Dinții îi clănțăneau aproape de urechea ei în timp ce zăceau acolo împreună, icnind amândoi după aer.
- Mulțumesc, Doamne, oftă David când brațele din jurul lui Laurel rămaseră fără vlagă.
Capitolul 20
Trecură câtea minute până când reușiră să se miște.
Tot corpul lui David tremura de frig când își desprinse brațele din jurul lui Laurel.
- Am crezut că nu o să te mai văd niciodată, spuse el. Ai stat dedesubt aproape 15 minute din momentul în care mi-am tras brațele în față și m-am putut uita la ceas.
15 minute! Laurel fu mediat recunoscătoare că îl eliberase pe David mai întâi. El ar fi murit după numai 5 minute.
- Cum ai ajuns la mal?
David zâmbi slab.
- Cu multă, multă încăpățânare. Nu eram convins că o să supraviețuiesc. Dar am continuat să dau din picioare și să respir când puteam și, în cele din urmă, am ajuns la apă mai puțin adâncă.
Se aplecă până li se atinseră umerii.
- Habar n-aveam unde ești. N-aș fi putut să te găsesc când erai legată, pentru că râul e foarte întunecos. Am continuat să merg în sus și în jos pe mal și să mă uit după tine.
- Și dacă cei 2 urâți ar fi așteptat acolo? îl dojeni Laurel.
- Ăsta e un risc pe care am fost dispus să mi-l asum, spuse David cu blândețe.
Un tremur violent îi scutură tot corpul, și Laurel se ridică încet în picioare, clătinându-se.
- Trebuie să te încălzești, spuse ea. Ai putea face hipotermie după ce ai fost în apă.
- Dar tu? Ai stat mult mai mult acolo.
Laurel clătină din cap.
- Eu n-am sânge cald, îți amintești? Haide, să căutăm ceva ascuțit să tăiem frânghiile astea.
Se aplecă și începu să pipăie pe pământ.
- Nu, spuse David. Hai să ne întoarcem la mașină. Am un cuțit acolo. O să dureze mai puțin așa.
- Crezi că poți s-o găsești?
- Aș face bine, altfel nu va conta că am supraviețuit înecului.
Urcară obosiți în amonte timp de câteva minute, până când împrejurimile începură să arate familiar.
- Uite, spuse Laurel, arătând spre pământ.
Văzu un șlap alb care stătea cuminte pe mal, iar curentul îi spăla vârful.
- Probabil l-am pierdut când Cicatrice m-a ridicat într-o mână.
David se opri, uitându-se la papuc.
- Cum au făcut asta, Laurel? M-a ridicat cu o singură mână.
Laurel încuviință.
- Și pe mine.
Și nu voia să-i spună cât de grei fuseseră cei doi bolovani.
- Mașina ar trebui să fie pe aici, spuse ea, făcând semn cu capul.
Voia să lase râul în spate și să nu se mai întoarcă niciodată.
- Vrei să iei ăsta? întrebă David, aplecându-se să ridice papucul.
Lui Laurel i se întoarse stomacul pe dos când văzu șlapul alb, tocit. O dureau tălpile, dar nu suporta gândul să mai poarte papucul acela din nou.
- Nu, spuse ea cu fermitate. Aruncă-l în apă.
Fără să aibă lumina lunii care să-i ghideze, înaintară foarte greu pe cărare. Trebuiră să se întoarcă de două ori, dar, după mai puțin de jumătate de oră, David îngenunche lângă mașină, căutând cheia de rezervă ascunsă în scobitura roții.
- I-am zis mamei că e o idee proastă, spuse David, cu dinții clănțănindu-i din nou. Dar ea m-a asigurat că o să mă bucur într-o zi că mi-a pus-o acolo.
Recuperă cheia argintie și o ținu cu mâinile tremurânde.
- Însă nu cred că așa ceva avea în minte.
Băgă cheia în broasca portbagajului, și amândoi răsuflară ușurați când se auzi un declic și acesta se deschise.
- O să îi cumpăr flori când ajung acasă, promise el. Și bomboane de ciocolată.
David scotoci neîndemânatic prin trusa de prim ajutor și scoase un briceag mic. Le luară câteva minute până reușiră să taie frânghiile groase, dar era de un milion de ori mai bine decât să încerce să facă asta cu o piatră. Porni mașina și dădu drumul la căldură la maximum, după ce ce urcară pe locurile din față și își ținură mâinile la radiatoare, încercând să își usuce hainele încă ude.
- Ar trebui să-ți dai jos cămașa și să-ți pui hanoracul meu, spuse Laurel. Nu e cine știe ce, dar măcar e uscat.
David clătină din cap.
- Nu pot să fac asta; tu ai nevoie de el.
- Corpul meu se ajustează la orice temperatură - așa a fost mereu. Tu ești cel care are nevoie de căldură.
Privi cum chipul lui David oscilează între idealurile lui cavalerești și nevoia de a se încălzi.
Laurel își dădu ochii peste cap și luă hanoracul de pe bancheta din spate.
- Pune-l pe tine, îi ordonă ea.
El ezită, dar, după câteva secunde, își scoase cămașa udă de pe el și o înlocui cu hanoracul.
- Crezi că poți conduce?
David pufni.
- Pot să conduc suficient cât să ajungem la secția de poliție. E bine așa?
Laurel îi opri mâna lui David pe schimbătorul de viteze.
- Nu putem merge la poliție.
- De ce nu? Doi bărbați au încercat să ne omoare! Crede-mă, pentru asta sunt polițiștii.
- Asta e prea mult pentru polițiști, David. Ai uitat de Bess? Ai uitat cum ne-au aruncat bărbații ăia în râu de parcă eram de plastilină? Nu-ți dai seama ce le-ar face unor polițiști?
David se uită la contorul de parcurs, dar nu spuse nimic.
- Nu sunt oameni, David. Și oricine e om o să fie rănit dacă încearcă să-i oprească.
- Și atunci, ce facem? întrebă David, cu vocea tensionată. Îi ignorăm? Ne furișăm acasă cu coada între picioare?
- Nu, spuse Laurel foarte încet. Mergem la Tamani.
Lacrimi de ușurare îi împânziră ochii lui Laurel când trecu de lizieră, simțind cum o învăluie tihna familiară a pădurii.
Era așa de epuizată, că abia își putea pune un picior plin de vânătăi în fața celuilalt.
- Tamani? strigă ea încet.
Vocea ei suna nefiresc de tare în noaptea întunecată și tăcută.
- Tamani? Am nevoie de ajutor.
Tamani o ajunse din urmă atât de silențios, că nici nu-l observă până nu vorbi el.
- Să presupun că băiatul din mașină e David?
Ea se opri din mers și îl cuprinse cu privirea. Nu avea armura pe el în seara asta, ci o cămașă neagră cu mâneci lungi și pantaloni strâmți, care se pierdeau aproape în întregime în decor. Noaptea era atât de întunecată, că abia îi vedea conturul feței, cu fiecare unghi atât de delicat și extraordinar de frumos. Ar fi vrut să se arunce în brațele lui, dar se abținu.
- Da, e David.
Ochii lui erau blânzi, dar întrebători.
- De ce l-ai adus?
- N-am avut de ales.
Tamani ridică din sprânceană.
- Măcar i-ai spus să stea în mașină.
- Încerc, Tamani. Dar el era singura mea șansă de a ajunge aici în seara asta.
Tamani oftă și se uită înapoi la capătul cărării, acolo unde Laurel îl lăsase pe David în mașină.
- Trebuie să recunosc - mă bucur că ești aici. Dar pădurea e plină cu zâne în seara asta - nu e un moment potrivit.
- De ce sunt aici?
- A fost multă... activitate inamică în zonă, în ultima vreme. Nu suntem sigur de ce. Asta e tot ce pot spune.
Aruncă o privire iute în urma lui.
- Hai să intrăm mai adânc în pădure.
O luă de mână și porni pe cărare.
Primul pas îi provocă o durere ascuțită, când un băț i se înfipse în talpa julită.
- Stai, te rog.
Vocea ei era o rugăminte gâtuită, dar depășise orice jenă în seara asta. Pe față îi șiroiau lacrimi când Tamani se opri și se întoarse.
- Ce-ai pățit?
Dar acum, că lacrimile începuseră să curgă, Laurel nu le mai putea opri. Panica și groaza serii o învăluiră la fel de real ca apele râului Chetco și i se tăie respirația.
Apoi, Tamani își înfășură brațele în jurul ei, cu pieptul cald în ciuda aerului rece. Mâinile lui o mângâiară în sus și în jos pe spate, până când atinseră rana provocată de fereastră și ea nu-și putu reține un geamăt.
- Ce ți s-a întâmplat? îi șopti Tamani la ureche, în timp ce își trecea degetele prin părul ei.
Laurel îl apucă strâns de partea din față a cămășii în încercarea de a-și menține echilibrul. Tamani se aplecă și își trecu brațele pe sub ea, ridicând-o de pe picioarele dureroase și ghemuind-o la pieptul lui. Ea închise ochii, hipnotizată de cadența grațioasă a picioarelor lui care nu păreau să scoată vreun sunet. Merseră timp de câteva minute pe cărare și o lăsă jos pe un loc moale de pe pământ.
Pâlpâi o scânteie și Tamani aprinse ceva ce arăta ca o sferă de alamă de mărimea unei mingi de softball. Din sute de găuri minuscule strălucea o lumină suavă care umplea micuța poiană cu o strălucire delicată. Tamani își dădu jos rucsacul de pe umeri și îngenunche lângă ea. Fără să spună un cuvânt, el își puse un deget sub bărbia ei și îi întoarse fața într-o parte și în alta. Apoi, se uită la brațe și la picioare, murmurând cu blândețe la fiecare julitură și zgârietură pe care le întâlnea.
Îi săltă cu blândețe talpa la el în poală, și Laurel simți aromele familiare de lavandă și ylang-ylang în timp ce el o masa cu ceva cald pe tălpile rănite. O gâdilă și aproape o ustură timp de un minut până să răcorească și să aline durerea înțepătoare.
- Mai ești rănită și în altă parte? întrebă Tamani, după ce îi trată toate rănile pe care le putea vedea.
- Pe spate, spuse Laurel, întorcându-se pe o parte și ridicându-și cămașa.
Tamani fluieră încetișor.
- Asta e destul de gravă. Va trebui s-o lipesc.
- O să mă doară? spuse Laurel încet, în timp ce căldura emanată de mica sferă părea să se înfășoare în jurul corpului ei.
- Nu, dar va trebui să fii atentă câteva zile până crește la loc.
Laurel dădu din cap și își puse obrazul pe braț.
- Cum te-ai ales cu toate astea, Laurel? întrebă el, în timp ce degetele lui delicate lucrau la tăietura adâncă.
Laurel simți că i se împleticește limba în gură în timp ce încerca să explice.
- Au încercat să ne omoare. Pe mine și pe David.
- Cine?
Avea vocea blândă, dar Laurel simți intensitatea din spatele cuvintelor.
- Nu știu. Ceva urât, inuman. Bărbații care au convins-o pe mama să vândă pământul.
- Urâți?
Laurel încuviință. Închise ochii în timp ce îi povestea despre tatăl ei și despre Jeremiah Barnes, rostind cuvintele aproape adormită.
- O toxină? insistă Tamani, în timp ce ochii ei se făceau din ce în ce mai grei și vocea lui părea din ce în ce mai distantă.
- Mâine trebuie să semneze actele, șopti Laurel, forțându-se să transmită cel mai important mesaj, în timp ce pielea o furnica ușor, de parcă ar fi stat întinsă în soarele de la amiază.
Câteva secunde mai târziu, un braț se strecură în jurul ei și Laurel se agăță de el în timp ce obrazul lui Tamani se culcă pe părul ei.
- Culcă-te, îi șopti Tamani. N-o să mai las pe nimeni să-ți facă rău.
- D-d-david, mă așteaptă...
- Nu-ți face griji, o alină Tamani, mângâind-o pe braț. Și el doarme. Shar se va asigura că e bine. Amândoi aveți nevoie de odihnă acum.
Nu putu decât să dea din cap și să se cuibărească la pieptul lui Tamani, lăsându-și mintea să i se golească de tot.
Laurel se întinse încet și se rostogoli pe spate, simțindu-se mângâiată cu blândețe prin păr. Deschise ochii și întâlni privirea lui Tamani.
- Bună dimineața, spuse el la capul ei, zâmbind discret.
Ea râse, apoi se uită la cerul plin de stele și pe urmă la felinarul micuț încă atârnat de ramurile de deasupra ei.
- Chiar e?
Tamani râse.
- Ei bine, e foarte devreme, dar e dimineață.
- Tu ai dormit?
El clătină din cap.
- Prea multe de făcut.
- Dar...
- O să fiu bine. Am trecut și prin situații mai grele.
Zâmbetul lui pieri și maxilarul i se încleștă.
- Trebuie să mergem.
- Unde să mergem? întrebă ea, ridicându-se în șezut.
- Să ne ocupăm de troli înainte să-l omoare de tot pe tatăl tău.
- Troli?
Clătină din cap. Cu siguranță, auzise greșit. Se ridicase prea repede, asta era tot.
- Pe tata? Îl poți ajuta pe tata.
- Nu știu, recunoscu Tamani. Dar nu va conta dacă nu ne ocupăm de troli mai întâi.
Tamani își înclină ușor capul într-o parte.
- Arată-te, Shar. Știu că ne asculți.
Un alt bărbat păși fără zgomot din spatele unui copac despre care Laurel ar fi jurat că era prea mic să îl ascundă. Avea aceeași postură încrezătoare ca Tamani și aceiași ochi verzi. Avea și el părul verde la rădăcină, dar, în rest, era de un blond-deschis și lung - prins într-o coadă la spate.
Shar avea aceeași perfecțiuni cu care Laurel încă nu era obișnuită nici la Tamani, dar chipul îi era mai aspru, plin de unghiuri ascuțite, pe când al lui Tamani era mai delicat. Era mai înalt decât Tamani - aproape la fel de înalt ca David - cu membre lungi, subțiri și cu brațele și pieptul puternice.
- Laurel, Shar, Shar, Laurel, spuse Tamani, fără să se uite la cealaltă ființă magică.
Laurel se uită la Shar cu ochii mari, dar acesta doar dădu din cap și își încrucișă brațele la piept, ascultând sprijinit de copacul de după care tocmai ieșise.
- Ar fi trebuit să-mi deau seama că trolii sunt cei care încearcă să cumpere acest pământ. Creaturile pe care le-ai descris tu nu pot fi altceva. Trebuie să ne ocupăm de ei înainte ca actele alea să fie semnate.
- Troli? Adică troli adevărați? Vorbești serios? De ce... ar vrea... trolii să cumpere pământul ăsta? Doar pentru că locuiți voi aici?
Tamani privi peste umăr la Shar înainte să se întoarcă înapoi spre Laurel.
- Nu. Ci pentru că aici e poarta.
- Poarta?
- Tamani, mergi prea departe, mârâi Shar.
Tamani se întoarse spre el.
- De ce? Nu crezi că ea, dintre toate zânele, are dreptul să știe?
- Asta nu e decizia ta. Lași lucrurile să devină prea personale.
- Sunt personale, spuse Tamani, cu vocea încărcatî de amărăciune. Întotdeauna au fost personale.
- Respectăm planul, insistă Shar.
- Am tot respectat planul de 12 ani încoace, Shar. Dar trolii sunt la câteva ore distanță de a câștiga dreptul asupra acestui pământ și de a strica tot ce am realizat noi, și nici asta n-a fost parte din plan.
Se opri, uitându-se urât la tovarășul lui.
- Lucrurile s-au schimbat, și ea trebuie să știe care e miza.
- Regina nu va fi fericită.
- Regina și-a petrecut majoritatea domniei făcându-mă pe mine nefericit; poate că e mai bine dacă se mai întoarce roata.
- Am încredere în tine, Tamani, dar știi că nu pot ascunde asta.
Trecu un moment lung, timp în care cei doi bărbați se studiară unul pe altul.
- Așa să fie atunci, spuse Tamani, și se întoarse înapoi către Laurel. Ți-am spus odată că eu păzesc ceva foarte special. Nu e ceva ce pot lua și muta în altă parte - de aceea e așa de important pământul ăsta pentru noi. E poarta către tărâm. Sunt singurul paznic al porții spre Avalon.
- Avalon? șopti Laurel.
Tamani încuviință.
- Există 4 porţi în toată lumea care conduc spre el. Cu sute de ani în urmă, porţile erau deschise. Erau tot secrete și păzite de cei care le cunoșteau, dar adevărul e că știa prea multă lume. De la începutul timpului, trolii au încercat să pună mâna pe Avalon. E o bucată de pământ perfectă, iar acolo nu numai natura abundă. Aurul și diamantele sunt la fel de întâlnite ca bețele și pietrele. Ele nu înseamnă nimic pentru noi, sunt doar decorațiuni.
Tamani râse.
- Ne plac lucrurile care strălucesc, știi.
Laurel râse când se gândi la prismele de sticlă pe care le agățase de fereastra dormitorului ei cu mulți ani în urmă.
- Am crezut că e doar o preferință personală.
- N-am întâlnit niciodată o zână căreia să nu-i placă, spuse Tamani cu un zâmbet. Dar trolii au încercat mereu să-și cumpere cu bani locul în lumea oamenilor. Unii troli își petrec toată viața vânând comori, și Avalon e o comoară prea mare ca s-o lase în pace. Timp de secole întregi, a fost un loc al morții și al distrugerii, deoarece trolii încercau să ne cucerească și să ne distrugă, iar zânele încercau cu disperare să-și protejeze căminul. Dar în timpul domniei regelui Arthur, totul s-a schimbat.
- Regele Arthur? Acel rege Arthur? Îți bați joc de mine!
- Ba deloc, deși, ca și în cazul altor întâmplări, legendele n-au nimerit-o foarte bine. Îți spun un lucru, dacă vrei să păstrezi un secret, transformă-l într-o poveste pentru oameni. O vor ameți în așa hal într-o sută de ani, că nu vei mai fi în stare să separi adevărul de ficțiune.
- M-aș simți jignită, doar că, până acum, am descoperit că e adevărat ce spui.
Tamani ridică din umeri.
- Ce a făcut regele Arthur?
- Mai degrabă, magul lui, Merlin. Arthur, Merlin și Oberon....
- Oberon? Oberon al lui Shakespeare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu