...............................................................
3-5
David ridică privirea spre ea, după care dădu serios din cap.
- Cred că da.
Laurel nu era convinsă de ce începuse să plângă. Nu era chiar surprinsă de veste. Doar că, până acum, nu o acceptase cu adevărat. Acum, că o făcuse, începuse să simtă o combinație copleșitoare de teamă, ușurare, uimire și o tristețe ciudată.
David se cocoță în pat lângă ea. Fără să spună o vorbă, se lăsă pe spate pe tăblia patului și o trase la pieptul lui. Ea se lăsă cu ușurință, bucurându-se de siguranța pe care o simțea în brațele lui. Mâinile lui o mângâiau din când în când pe brațe și pe spate, evitând cu grijă petalele.
Îi auzea inima bătând regulat, ceea ce-i amintea de faptul că unele lucruri erau încă normale. Lucruri pe care te puteai baza.
Căldura corpului lui o cuprinse și pe ea, încălzind-o într-un fel izbitor de asemănptor cu modul în care o încălzea soarele. Zâmbi și se ghemui mai aproape de el.
- Ce faci sâmbăta viitoare? întrebă David, iar vocea lui îi reverberă în piept, acolo unde stătea cu urechea lipită.
- Nu știu. Tu ce faci?
- Depinde de tine. Mă gândeam la ce ți-a spus Tamani.
Se ridică de pe pieptul lui.
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
- De ce nu? A avut dreptate când a spus că ești o plantă - poate că a avut dreptate și cu faptul că... ești o zână.
David ridică privirea spre ea, după care dădu serios din cap.
Laurel nu era convinsă de ce începuse să plângă. Nu era chiar surprinsă de veste. Doar că, până acum, nu o acceptase cu adevărat. Acum, că o făcuse, începuse să simtă o combinație copleșitoare de teamă, ușurare, uimire și o tristețe ciudată.
David se cocoță în pat lângă ea. Fără să spună o vorbă, se lăsă pe spate pe tăblia patului și o trase la pieptul lui. Ea se lăsă cu ușurință, bucurându-se de siguranța pe care o simțea în brațele lui. Mâinile lui o mângâiau din când în când pe brațe și pe spate, evitând cu grijă petalele.
Îi auzea inima bătând regulat, ceea ce-i amintea de faptul că unele lucruri erau încă normale. Lucruri pe care te puteai baza.
Căldura corpului lui o cuprinse și pe ea, încălzind-o într-un fel izbitor de asemănptor cu modul în care o încălzea soarele. Zâmbi și se ghemui mai aproape de el.
- Ce faci sâmbăta viitoare? întrebă David, iar vocea lui îi reverberă în piept, acolo unde stătea cu urechea lipită.
- Nu știu. Tu ce faci?
- Depinde de tine. Mă gândeam la ce ți-a spus Tamani.
Se ridică de pe pieptul lui.
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
- De ce nu? A avut dreptate când a spus că ești o plantă - poate că a avut dreptate și cu faptul că... ești o zână.
- Cum poți să rostești așa ceva în prezența microscopului tău, David? întrebă Laurel râzând, încercând să pară destinsă vorbind despre asta. Ar putea să se strice dacă-și dă deama că proprietarul lui este atât de neștiințific.
- E destul de neștiințific și faptul că am o prietenă care este o plantă, spuse David, refuzând să adopte tonul amuzat.
Laurel oftă, însă își scufundă din nou capul în pieptul lui.
- Toate fetițele își doresc să fie cu adevărat prințese, zâne, sirene sau mai știu eu ce. Mai ales fetele care nu știu cine sunt mamele lor adevărate. Dar pierzi visul ăsta când ai cam 6 ani. Nimeni nu mai crede asta la 15 ani.
Își încleștă maxilarul cu încăpățânare.
- Nu există zâne.
- Poate că nu, însă nu trebuie să fii una cu adevărat.
- Ce vrei să spui cu asta?
David se uita lung la floarea ei.
- Avem bal mascat la școală sâmbăta viitoare. Mă gândeam că poți să te costumezi în zână și să-ți probezi puțin rolul. Înțelegi? Să te obișnuiești cu ideea asta, ca și cum ar fi doar un costum, înainte să cochetezi cu ideea pe bune. Să te acomodezi cu asta.
- Poftim? Să-mi pun aripi false și o rochie fistichie?
- Dacă nu mă înșel, tu deja ai aripi, spuse David pe un ton serios.
Vorbele lui David începură în sfârșit să i se limpezească și se uită la el, nevenindu-i să creadă.
- Vrei să ies așa? Cu floarea în văzul tuturor? Ai înnebunit? În niciun caz!
- Ascultă-mă puțin, spuse David, ridicându-se și el. M-am gândit la asta în detaliu. Știi ghirlandele alea strălucitoare? Dacă punem o din aia la baza florii și o dăm peste umeri, n-o să știe nimeni că nu e falsă. Pur și simplu, ar crede că e un costum supertare.
- N-aș putea să fac să pară că este un costum, David Arată prea real.
David ridică din umeri.
- Oamenii cred în general ce le spui.
Zâmbi larg.
- Și tu chiar crezi că cineva o să se uite la tine și o să spună: „Hmm, cred că fata aia e o plantă”?
Dacă se punea problema în felul acesta, chiar că suna absurd. Laurel își aminti de rochia de ocazie de un bleu strălucitor, pe care o purtase la nunta uneia dintre verișoarele mamei ei, vara trecută.
- Mă mai gândesc, bombăni ea.
David fu nevoit să lucreze miercuri după ore, așa că Laurel se hotărî să se ducă la bibliotecă.
Se duse la ghișeu, unde bibliotecara începu să-i explice sistemul decimal Dewey unui puști care, în mod cert, nici nu înțelegea și nici nu voia să înțeleagă. După câteva minute, băiatul ridică din umeri și plecă.
Oftând frustrată, bibliotecara se întoarse către Laurel.
- Te pot ajuta cu ceva?
- Pot să folosesc internetul? întrebă Laurel.
Bibliotecara zâmbi, fiind probabil bucuroasă să primească o întrebare rațională.
- Calculatorul e acolo, spuse ea arătând cu degetul. Conectează-te cu numărul de pe permisul de bibliotecă și poți să stai o oră.
- Doar una?
Bibliotecara se aplecă în față conspirativ.
- E o regulă pe care a trebuit să o implementăm acum două luni. Era o doamnă pensionară care venea și juca un joc de cărți pe internet toată ziua.
Ea ridică din umeri când se îndreptă.
- Știi cum e; câțiva nebuni ne strică și nouă bucuria. Merge cu viteză maximă totuși.
Laurel se îndreptă spre sălița unde se afla singurul calculator conectat la internet. Spre deosebire de biblioteca imensă din Eurea, la care mergea des cu tatăl ei, biblioteca din Crescent City nu era cu mult mai mare decât o casă obișnuită. Avea un raft cu cărți cu poze și un raft cu ficțiune pentru adulți, iar în rest, numai cărți vechi de specialitate. Și nici din alea nu erau prea multe.
Se așeză la calculator și se conectă. După ce se uită în fugă la ceas, începu să caute pe Google.
40 de minute mai târziu, găsise poze cu zâne care trăiau în flori, purtau haine făcute din flori și care beau ceai din cupe mici de flori. Nicăieri nu se menționa nimic despre zâne care să fie niște flori. Sau plante. Sau orice altceva.
Penibil, gândi ea iritată.
Începu să citească un articol lung de pe Wikipedia, însă, la fiecare două sau trei propoziții, era nevoită să caute vreo referință pe care nu o înțelegea. Până acum citise doar o pagină din articol.
Trase adânc aer în piept, își concentră privirea și continuă să citească articolul.
- Îmi plac la nebunie zânele!
Laurel aproape căzu de pe scaun când vocea lui Chelsea îi răsună fix în ureche.
Chelsea se trânti pe un scaun de lângă Laurel.
- Am trecut printr-o perioadă, anul trecut, când orice făceam avea legătură cu zânele. Am vreo 10 cărți, toate despre zâne, și poze pe tavan. Ba chiar am găsit și un pamflet despre teoria conspirativă a unuia care spune că Irlanda este controlată de Consiliul Zânelor. Și, deși ideile lui erau puțin forțate, a spus și câteva chestii rezonabile.
Laurel închise repede pagina de internet, deși știa că era prea târziu.
- În Evul Mediu, oamenii credeau că orice se întâmpla rău era provocat de zâne, continuă Chelsea, părând să nu observe că Laurel nu scosese niciun cuvânt. Ce-i drept, tot pe seama zânelor puneau și chestii bune, deci presupun că se compensează. Totuși.
Rânji.
- Tu de ce căutai chestii despre zâne?
Lui Laurel i se uscă gura. Se chinui să găsească o scuză, însă, deși se strădui să se gândească la zecile de legende contradictorii cu zâne, nu reuși să scornească nimic.
- Ăăă, voiam să aflu pentru... abia își aminti că Chelsea era în clasă cu ea la engleză, înainte să pună scuza asta la înaintare.
Apoi, îi veni în minte propunerea lui David.
- Mă costumez în zână la balul mascat de sâmbăta asta, spuse ea dintr-o suflare. M-am gândit să încerc să aflu mai multe lucruri despre ele.
Chipul lui Chelsea se lumină.
- Ce tare! Clar vreau și eu să fiu o zână. Ce-ar fi să încercăm să ne asortăm?
Oh, minunat!
- Da fapt, David îmi face niște aripi. A spus că este o surpriză.
- Oh.
Chelsea ezită o clipă.
- Nu-i nimic. Probabil că ar trebui să mă pun de-acord cu Ryan.
Roși puțin.
- M-a invitat vineri să merg cu el.
- Super.
- Mda. E drăguț. Nu ți se pare drăguț?
- Sigur că da.
- Bun.
Păru pierdută cam 1 minut.
- Deci tu vii cu David?
Laurel dădu din cap în semn că da.
Chelsea zâmbi, însă părea că suferă puțin.
- Ei bine, o să fii o zână superbă. Oricum, tu practic semeni deja cu o zână, așa că totul va fi perfect.
- Pe bune?
Chelsea ridică din umeri.
- Mai ales datorită părului și a pielii atât de deschise la culoare. Oamenii credeau că îngerii sunt zâne, deci trebuie să fie ușoare și cu aspect fragil.
Fragil? se gândi Laurel, luată puțin prin surprindere.
- O să arăți perfect, spuse Chelsea. Te aștept la ușă. Vreau să fiu prima care-ți vede costumul.
- S-a făcut, spuse Laurel zâmbind forțat.
Nu-i plăcea faptul că fusese brusc nevoită să accepte ideea lui David. Dar era oricum mai bine decât să-i spună adevărul lui Chelsea.
- În fine, de ce intri aici pe internet? întrebă Chelsea. Nu ai internet acasă?
- Prin telefon, spuse Laurel, dându-și ochii peste cap.
- Pe bune? Mai există așa ceva? Tata e specialist în calculatoare și a făcut o rețea wireless la noi acasă. Avem internet de mare viteză pe 6 calculatoare. Ar muri să afle că tu încă ai internet prin telefon. Data viitoare să vii la mine acasă. Merge superbine netul și îți împrumut și niște cărți, OK?
Laurel acceptase din inerție, însă, sub nicio formă, nu avea să se ducă la Chelsea să caute ceva pe internet. Chelsea era prea deșteaptă, ar fi put totul cap la cap.
Asta presupunând că avea ce să pună cap la cap. Laurel nu găsise nici măcar o sursă care să vorbeacă despre zâne ca fiind ceva asemănător cu ea. Singurele chestii apropiate pe care le găsise erau driadele - spiritele pădurii - iar acestea nu erau decât spirite ale pădurii.
Era destul de convinsă că nu era un spirit.
- Ei bine, trebuie să plec, spuse Chelsea. Trebuie să fac niște căutări serioase.
Ridică manualul de istorie.
- Trebuie să găsesc cel puțin 3 surse din alte părți decât internetul. Pe bune, doamna Mitchell este atât de învechită. În fine, ne vedem mâine?
- Mda, spuse Laurel, făcându-i cu mâna.
Se întoarse la calculator să mai dea o căutare. Însă, când deschise pagina de internet, timpul îi expirase.
Laurel oftă și își luă notițe sumare. Dacă voia mai mult, era nevoită să vină în altă zi. Trase cu ochiul la rafturile de unde abia se vedeau buclele lui Cheslea.
Acasă la Chelsea ar fi mult mai comod.
Din păcate, comoditatea era undeva destul de jos în lista ei de priorități în ultima perioadă.
Capitolul 12
- Tot nimic? întrebă David, când Laurel îl sunase sâmbătă după-amiază, cu câteva ore înainte de bal.
- Nimic. Am fost la bibliotecă 3 zile la rând, dar nu am găsit nimic.
- Nici măcar indicii?
- Păi, dacă vrei cu adevărat, poți să găsești orice explicație privind un lucru, însă n-am găsit nicio descriere a..., vorbi mai încet, a vreunei zâne care să arate ca mine.
- Nici în Shakespeare? În Visul unei nopți de vară?
- Sinceră să fiu, zânele de acolo sunt cel mai apropiat lucru de care am putut să mă leg. Dar, totuși, au aripi și par foarte magice. Ca să nu mai vorbesc că par și diabolice. Iar eu nu sunt așa... nu?
David râse.
- Nu, nu ești.
Tăcu pentru câteva momente.
- Poate că poveștile sunt greșite.
- Toate?
- Cât de adevărate sunt majoritatea legendelor?
- Nu știu. Pur și simplu, mi se pare că ar trebui să fie ceva informații dacă ar fi adevărat.
- Păi, atunci, o să mai căutăm. În fine, ești pregătită pentru diseară?
- Sigur că da.
- Atunci ne vedem la 8?
- O să fiu gata.
David se înființă acasă la ea câteva ore mai târziu, cu o cutie care se presupunea că ascundea „aripile”. Laurel răspunse la ușă îmbrăcată cu o rochie albastră și cu un șal strâns înfășurat în jurul umerilor.
- Uau, spuse David. Arăți superb.
Laurel privi în jos, aproape dorindu-și să fi ales ceva care să atragă mai puțin atenția; așa cum era îmbrăcată acum, toată lumea avea să se uite la ea.
Rochia era dintr-un satin bleu strălucitor cu mărgele argintii, croită în așa fel încât cădea perfect peste fiecare dintre formele ei. Decolteul era în formă de inimă, iar spatele, gol. Decolteul din spate îi ajungea aproape până la talia conturată de mărgelele argintii strălucitoare. Nota finală era dată de o trenă micuță.
David purta pantaloni negri și un sacou alb, tip smochind cu coadă. În jurul taliei, avea un brâu roșu de mătase, iar la gât își pusese o eșarfă. Din buzunarul de la piept ieșeau niște mănuși albe și - Chelsea avea să fie mândră de ea după ce l-a bătut atât la cap - își aranjase părul cu gel.
- Tu ce se presupune că ești? întrebă Laurel admirativ.
David roși.
- Făt-Frumos?
Ridică din umeri, atunci când Laurel râse.
- M-am gândit că am putea să fim amândoi creaturi mitice dintr-o poveste.
- Mama știe că vii, șopti Laurel, conducându-l repede pe David pe scări, dar cred că cel mai bine ar fi să încercăm să terminăm cu pregătirile înainte să-și dea seama c-ai venit. Ar putea să insiste să las ușa deschisă sau ceva de genul ăsta.
- Sigur.
Îl trase în cameră și, după ce aruncă o privire precaută pe hol, închise ușa. Laurel desfăcu nodul șalului alb și lăsă floarea liberă. Își aranjă petalele să revină la forma lor inițială; în ultimele zile, păruseră cam veștejite și nu stăteau chiar așa drepte. Se întoarse când observă respirația întretăiată a lui David.
- Ce e?
- Pur și simplu, sunt atât de frumoase, mai ales cu rochia asta. Sunt uluit ori de câte ori le văd.
- Sigur că da, spuse Laurel ironică. Sunt minunate atunci când nu sunt ale tale.
Lui David îi luă doar două minute să prindă ghirlanda în jurul bazei florii și peste umeri. Laurel se întoarse către noua ei oglindă fixată pe ușă și râse.
- David, ești genial. Arată exact ca un costum.
David veni lângă ea, zâmbind la imaginea din oglindă.
- Încă nu am terminat.
Se întoarse la cutie.
- Stai jos, spuse el, făcându-i semn spre scaun. Și închide ochii.
Ea făcu ce spuse el pentru că situația începuse să-i placă. O atinse pe față cu mâinile, după care simți ceva rece peste pleoape și obraji.
- Ce faci?
- Fără întrebări. Și ține ochii închiși.
Auzi ceva zornăind și apoi simți cum o ceață rece îi acoperă tot părul.
- O secundă, spuse el.
Apoi simți respirația lui caldă, făcând ca picăturile încă reci de pe genele ei să pară și mai reci, însă încălzindu-i restul feței.
- Gata, spuse el după 1 minut.
Deschise ochii și se ridică să se uite în oglindă. Răsufla întretăiat și râdea în timp ce își întorcea fața într-o parte, apoi într-alta, lăsând lumina palidă a soarelui să reflecte sclipiciul de pe pomeți și din jurul ochilor. Și părul îi era plin de sclipiciul care strălucea și cădea decorându-i rochia atunci când scutura capul. Aproape că nu se mai recunoștea de la atâta sclipire și strălucire a machiajului și a betelei de pe umeri.
- Abia acum arăți ca o zână, spuse David aprobator.
Laurel oftă.
- Chiar mă simt ca o zână. N-am crezut vreodată c-o să spun asta.
Se întoarse spre David.
- Ești minunat.
- Nu, spuse el rânjind. Am demonstrat științific faptul că tu ești minunată.
Își trecu degetele prin părul lucios, zâmbind ștrengărește.
- Eu nu sunt decât o ființă umană.
Laurel zâmbi și-i strânse mâna.
- O fi cum spui tu, însă ești cea mai tare ființă umană.
- Apropo de ființe umane, spuse David arătând spre ușă, ar trebui să mergem să-i arătăm mamei tale. Mama vine să ne ia cam în 10 minute.
Toată tensiunea acumulată dădu năvală înapoi.
- Nu crezi că o să-și dea seama imediat? întrebă ea.
- Nici n-o să aibă habar, spuse David. Sunt sigur.
O luă de ambele mâini.
- Ești gata?
Nu era, însă aprobă încordată din cap.
David deschise ușa, după care îi oferi un braț cu un aer pompos.
- Mergem?
Mama lui Laurel îi prinse în timp ce se îndreptau spre scări.
- Aici erați, spuse ea agitând aparatul foto. Mă temeam că o să încercați să vă fofilați.
O studie pe Laurel zâmbind.
- Arăți superb, spuse ea. Și tu arăți foarte bine, îi spuse lui David.
- Unde e tata? întrebă Laurel, inspectând sufrageria.
- A fost nevoit să stea peste program. Dar i-am promis că fac o tonă de poze. Așa că, vă rog, zâmbiți!
Le făcu vreo 50 de poze înainte ca mama lui David să-și anunțe sosirea claxonând.
Laurel îl trase pe David în spatele ei, să o urmeze, însoțiți de urările mamei ei de a se distra. Și mama lui David se năpusti asupra lor, însă ea deja îi făcuse poze lui David, așa că scăpară cu doar încă 5 sau 6 poze cu ei doi.
Când au terminat cu toate astea, Laurel aproape că se răzgândise.
- Atragem prea mult atenția, îi șopti ea lui David pe bancheta din spate a mașinii mamei lui. Cineva o să se prindă.
David râse.
- Nimeni n-o să se prindă, o asigură el. Îți promit.
- Ai face bine să ai dreptate, bombăni Laurel, în timp ce mama lui David intra în parcarea școlii.
- Uită-te la tine! exclamă Chelsea, în timp ce ea și David intrau în sala de sport, acum decorată. Mi-a spus David că aripile vor fi super, însă n-aveam idee că vor fi atât de frumoase.
O puse pe Laurel să facă o piruetă.
- Știi, arată mai degrabă ca o floare decât ca niște aripi, nu crezi?
- Presupun că sunt niște aripi din flori, reacționă Laurel cu nervozitate.
Însă Chelsea nu făcu decât să ridice din umeri.
- Sunt absolut minunate. David, ești un geniu, spuse ea, atingându-l pe umăr.
Laurel își înăbuși un rânjet. În seara asta, David avea să primească toate laudele pentru floarea ei, însă pe ea n-o deranja. Mai ales dacă cealaltă opțiune era ca toată lumea să afle că aceasta crescuse din ea!
Chelsea o mirosi pe umăr, și Laurel se încordă.
- Uau, spuse Chelsea, mirosind intens acum. Cu ce te-ai dat pe astea? Clar aș da toți banii pe ce-ai folosit.
Laurel se blocă pentru o secundă, după care spuse:
- Sinceră să fiu, este un parfum vechi pe care-l am dintotdeauna. Nici măcar nu mai știu cum se cheamă.
- Dacă vreodată te hotărăști că nu-ll mai vrei, să știi că-l vreau eu. Mmmm.
Laurel zâmbi și se uită la David, încercând să-i sugereze să plece de acolo, în timp ce-și înclină capul spre cealaltă parte a camerei. Departe de nasul lui Chelsea.
- Noi ne ducem să ne luăm ceva de băut, spuse David, luând-o pe Laurel de mână.
Din fericire sosi Ryan, așa că Chelsea fu suficient de distrasă ca să nu se mai țină după ei.
Laurel își lăsă mâna într-a lui David. Nu spusese clar că asta era o întâlnire, dar nici că nu era. Prefera să creadă că era. În ciuda ezitărilor ei de a-l numi iubitul ei, nu era perfect sigură că nu-și dorea asta, de fapt. Ce altceva și-ar mai fi putut dori de la un tip? Era dulce și răbdător, deștept, amuzant și nu făcuse un secret din faptul că o adora. Zâmbea, mergând alturi de el. Era posibil ca faptul că se țineau de mână să stârnească niște zvonuri, însă pe ea n-o deranja.
În timp ce trecea, toată lumea se dădea din calea „aripilor” ei. O căutau oameni cu care nu mai vorbise niciodată, să-i spună cât de fain era costumul ei. Oriunde se uita, oamenii erau cu ochii pe ea. Însă, în seara asta, lucrul acesta n-o făcea să se simtă stânjenită. Știa ce vedeau - se văzuse și ea în oglindă mai devreme. Arăta magic; nu exista un alt cuvânt mai potrivit care să descrie felul în care arăta.
Pe la 11,30 a început un blues, iar David o invită la primul dans al serii. Se dăduse la o parte, vorbind cu prietenii lui și privind-o aproape toată seara, pe parcursul căreia mai mulți băieți o invitaseră la dans.
- Spune-mi tu, spuse el trăgând-o mai aproape, a fost așa de rău?
Ea îi zâmbi, punându-și mâinile în jurul gâtului lui.
- Deloc. Ca de obicei, ai avut dreptate.
- Sigur c-am avut, spuse David râzând. Dar, de data asta, în ce sens?
Laurel zâmbi în continuare, însă vorbi serios.
- Toată lumea mă vede așa cum sunt, și nimănui nu îi este teamă sau nimeni nu e șocat. Nimeni nu cheamă oameni de știință țicniți sau ceva de genul ăsta. Pur și simplu, li se pare mișto.
Ezită puțin, după care ezită:
- Până și mie mi se pare oarecum mișto.
- Chiar e mișto. E supertare.
Rânji.
- Tu ești supertare.
Laurel își coborî privirea pe umărul lui, însă o cuprinse o căldură discretă.
- Deci cum te simți ca zână?
Laurel ridică din umeri.
- Nu-i așa de rău. Evident, n-o să fie așa în fiecare zi.
- Nu, dar dacă ai putea, pur și simplu să te obișnuiești cu ideea, poate că ai putea să începi să te gândești la posibilitatea să fie adevărat.
Laurel se holbă la el amuzată.
- Vrei să fie adevărat!
- Și ce dacă aș vrea?
- De ce?
- Pentru că a fi mitologic prin asociere este culmea mitologicului pe care-o pot eu atinge.
- Cum adică? Ești deja Făt-Frumos.
- Mda, dar, știi tu, nu de-adevăratelea. În schimb, tu, Laurel, cred că ești de-adevăratelea. Și e supertare. Cine altcineva mai este cel mai bun prieten al unei zâne? Nimeni!
Laurel zâmbi.
- Chiar sunt cea mai bună prietenă a ta?
David privi în jos, serios.
- Deocamdată.
Ea păși mai aproape și-și puse capul pe umărul lui David în a doua jumătate a cântecului. Când se termină, îl trase puțin mai aproape să-l îmbrățișeze.
- Mulțumesc, îi șopti ea la ureche.
El rânji și-i oferi teatral brațul.
- Mergem?
O conduse înapoi la masă, unde stăteau majoritatea prietenilor lor, iar Laurel se trânti pe un scaun.
- Trebuie să spun că sunt absolut epuizată.
David se aplecă spre urechea ei.
- La ce te așteptai? Soarele a apus de ore întregi. Toate zânele bune ar trebui să fie acasă, băgate în paturile lor din flori.
Laurel râse și tresări când cineva o bătu pe umăr. Un elev din ultimul an de liceu, pe care-l recunoscu de la școală, stătea, pur și simplu, în spatele ei.
- Hei, ți-a căzut asta când dansai. M-am gândit c-o vrei înapoi.
Îi dădu o petală lungă de un alb-albastru.
Laurel se uită la David cu ochii căscați. După câteva secunde, David îi luă petala din mână.
- Mersi.
- Pentru puțin. Din ce-ai făcut chestia asta? Se simte exact ca o petală de floare adevărată.
- Secret de stat, spuse David rânjind.
- Ei bine, chiar e supertare.
- Mersi.
Elevul se amestecă înapoi în mulțime, în timp ce David puse petala pe masă. Laurel se simțea ciudat de rușinată să o aibă acolo, în văzul tuturor. I se părea ceva intim, ca și cum David i-ar fi pus lenjeria intimă pe masă.
- O fi căzut, pur și simplu? întrebă David, aplecându-se din nou aproape de ea. Ai simțit?
Laurel clătină din cap.
- Nu se putea să fie smulsă fără să observi, nu?
Laurel își aminti de durerea chinuitoare pe care o simțise acum câteva săptămâni când încercase să smulgă o petală.
- În niciun caz.
- Laurel, începu David, atât de încet, că abia-l auzea, nu așa a spus Tamani că o să se întâmple?
Laurel dădu repede din cap.
- Nu l-am crezut; nu am putut să-l cred. Era prea frumos să fie adevărat.
Vorbea gura fără ea, însă mintea îi era fixată pe singura întrebare logică.
Dacă a avut dreptate cu privire la asta, înseamnă că a avut dreptate și cu faptul că sunt o zână?
David se uită la podeaua din spate o secundă, după care se aplecă și se ridică ținând în mână încă două petale. Zâmbi către grupul de prieteni după care ridică din umeri.
- Se pare că opera mea se destramă.
- Nu-i nimic, spuse Chelsea. Oricum balul se termină în câteva minute.
Zâmbi către Laurel.
- A fost minunat atât cât a durat.
- David, putem să mergem s-o așteptăm pe mama ta? întrebă Laurel disperată.
- Sigur că da. Hai să mergem.
Laurel culese ca o nebună petalele pe tot drumul spre ușă în timp ce David o conducea prin mulțime. Însă, de fiecare dată când se lovea cineva de ea, mai cădeau și alte petale. Când au ajuns la ușă, nu mai avea decât câteva petale pe spate, iar brațele îi erau pline.
- Le-ai luat pe toate? întrebă ea, cercetând podeaua din jurul ei.
- Cred că da.
Laurel oftă și se frecă pe față. Se împrăștie numai sclipici peste tot.
- La naiba, am uitat.
David râse și se uită la ceas.
- E 12 noaptea. Ai de gând să piezi și-un pantof?
Laurel își dădu ochii peste cap.
- Nu-i amuzant deloc.
David își băgă mâinile în buzunar și rânji.
- Cum arată? întrebă Laurel, întorcându-și spatele spre el.
- Nu se vede nimic de ghirlandă.
- Bun.
Rămase mult timp tăcută și se uită la mănunchiul de petale. Ridicându-și privirea spre David, își simți gâtul uscat.
- E adevărat, nu-i așa?
- Ce?
Ridică din umeri, dar își impuse să spună cu glas tare.
- Chiar sunt o zână, nu-i așa?
David zâmbi și dădu din cap aprobator.
Și, din cine știe ce motiv, Laurel se simți mai bine. Chicoti.
- Uau, spuse ea.
Mama lui David sosi câteva minute mai târziu și urcară pe bancheta din spate.
- Oh, s-au destrămat aripile, spuse ea. Slavă Domnului că am apucat să fac poze.
Laurel nu spuse nimic, ci se întoarse și ridică încă două petale, pe care le puse pe morman.
Ajunseră pe aleea lui Laurel, air David coborî sî o ajute să ajungă la ușă cu mormanul de petale.
- Am mai rămas doar 5, spuse David, uitându-se la spatele ei. Și probabil că vor cădea și alea în timp ce dormi.
- Ha! Dacă mai apucă până acolo.
David tăcu.
- Ești ușurată?
Laurel se gândi la asta un minut.
- Oarecum. Mă bucur că nu trebuie să mai ascund nimic, poate doar cicatricile în locul unde a fost umflătura. Mă bucur că o să pot purta iar bluze tip maiou. Dar... ezită, făcându-și ordine în gânduri. Ceva s-a schimbat în seara asta, David. Pentru câteva ore mi-a plăcut floarea. Mi-a plăcut cu adevărat. M-am simțit specială și magică.
Zâmbi.
- Tu ai făcut asta pentru mine. Și... chiar mă bucur.
- Nu uita că o să-ți crească la loc anul viitor. Așa a spus Tamani, nu?
Laurel se încruntă când îi auzi numele.
- Putem să facem o tradiție din asta. O dată pe an poți să nu te mai ascunzi și să fii o zână pentru toată lumea.
Ea dădu din cap. Îi plăcea idee mai mult decât ar fi prevăut că o să-i placă înainte de seara aceea.
- Celelalte fete vor fi geloase, îl avertiză ea. Toate or să vrea să le faci aripi.
- Va trebui să le spun că numai Laurel primește aripi. Doar că nu vor ști cât adevăr ascunde asta.
- Nu crezi că o să se prindă cineva?
- Poate. Mereu există cineva care crede în secret în mituri și în legende; sau, cel puțin, în anumite chestii din ele. Aceia sunt oamenii care vor căuta dincolo de evidență și vor vedea pe lumea asta lucrurile care sunt cu adevărat minunate.
Ridică din umeri.
- Dar nu vor spune nimic, nici dacă s-ar prinde. Pentru că noi, ceilalți, care vedem lumea ca fiind logică și științifică, n-am vedea adevărul nici dacă ar fi postat pe un panou publicitar. Eu sunt norocos că mi-ai dat în cap cu asta, pentru că nu aș fi văzut niciodată cum ești cu adevărat.
- Sunt doar eu, David.
- Asta e partea cea mai bună.
Înainte ca ea să mai apuce să spună ceva, David se aplecă și o sărută delicat pe frunte, după care îi spuse în șoaptă noapte bună și se îndreptă spre mașină.
Capitolul 13
Laurel se uită peste umăr, în oglindă, la spatele gol. Era o dungă minusculă în mijloc - ca o cicatrice de mult uitată - însă, abia dacă se observa.
Oftă și își trase un maiou peste cap. Era mult mai bine așa.
Ideea că era o zână fusese atât de reală cu o seară în urmă. Astăzi era la milioane de ani lumină depărtare. Își examină fața din toate unghiurile, așteptându-se să se fi schimbat.
- Sunt o zână, șopti.
Suna prostesc. Nu se simțea ca o zână, nu se simțea deloc altfel decât fusese. Se simțea normal. Însă, în ciuda a tot, acum știa adevărul, iar normal nu mai era cuvântul care să descrie viața ei de-acum înainte.
Trebuia să vorbească cu Tamani.
Coborî la parter în vârful picioarelor, ridică receptorul și formă numărul de mobil al lui David. Abia când acesta răspunse cu o voce morocănoasă, își dădu seama cât era ceasul.
- Ce e?
Nu mai avea niciun sens să închidă acum telefonul, deja-l trezise.
- Bună. Scuze. Nu m-am gândit.
- Tu ce faci trează la 6 dimineața? întrebă el somnoros.
- Ăăă, a răsărit soarele.
David pufni.
- Sigur că da.
Laurel se uită spre ușa întredeschisă de la camera părinților ei și se strecură după colț, în cămară.
- Mă acoperi și pe mine azi? întrebă ea, pe jumătate șoptit.
- Să te acopăr?
- Pot să le spun alor mei că sunt la tine acasă?
David părea mai atent acum.
- Unde te duci, de fapt.
- Trebuie să mă duc la Tamani, David. Sau măcar că încerc.
- Te duci la teren? Cum ai de gând să ajungi acolo?
- Cu autobuzul. Trebuie să fie ceva care să meargă pe Autostrada 101 duminica, nu crezi?
- Așa ajungi la Orick, dar cât de departe este vechea ta casă?
- Pot să-mi pun bicicleta în fața autobuzului. E cam la 1kilometru depărtare de stația de autobuz; o să-mi ia mai puțin de 10 minute să ajung acolo.
David oftă.
- Mi-aș fi dorit să am permis de conducere.
Laurel râse. Se plângea frecvent de chestia asta.
- Încă două săptămâni, David. O să supraviețuiești și fără până atunci.
- Nu e vorba de asta. Mi-ar plăcea să merg cu tine.
- Nu poți. Dacă știe că ești acolo, s-ar putea să nu mai iasă. N-a fost din start prea încântat de ideea că ți-am spus despre floare.
- I-ai spus asta?
Laurel își înfășură firul telefonului în jurul încheieturii.
- M-a întrebat dacă am spus cuiva și, pur și simplu, mi-a scăpat. El e oarecum diferit, e convingător. E ca și cum nu poți să-l minți.
- Nu-mi place chestia asta, Laurel. Ar putea să fie periculos.
- Tu ai fost acela care i-a dat dreptate toată săptămâna. Spune că-i ca mine. Dacă a spus adevărul despre toate celelalte lucruri, de ce ar minți cu privire la asta?
- Dar Barnes? Dacă-i acolo?
- Nu s-au semnat încă actele. Terenul este încă al nostru.
- Ești sigură?
- Da. Mama a spus ceva despre asta ieri.
David oftă și apoi tăcu.
- Te rog! Trebuie să merg. Trebuie să aflu mai multe.
- Bine. Cu o condiție. Când te întorci, îmi spui ce-a zis.
- Tot ce pot.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Nu știu ce urmează să-mi spună. Dacă îmi dezvăluie vreun mare secret al zânelor pe care nu trebuie să-l spun nimănui?
- Bine, totul cu excepția secretului aceluia mare, în caz că există unul. S-a făcut?
- S-a făcut.
- Laurel?
- Da?
- Să ai grijă. Să ai mare, mare grijă.
După ce-și legă bicicleta de un copăcel, Laurel își aruncă rucsacul pe un umăr. Trecu de casa goală, după care ezită la marginea pădurii, de unde câteva cărări șerpuiau printre niște tufișuri dese și copaci. Hotărâse să aleagă calea pe care o luase și data trecută. Părea cel mai bun plan dintre toate, în momentul acela.
Când ajunse la stânca mare de lângă pârâu, Laurel se uită în jur. Se simțea calmă și fericită stând lângă pârâu; s-a gândit, pentru o cilă, să stea vreo oră acolo și, apoi, să se întoarcă acasă fără să vorbească deloc cu Tamani. Era pur și simplu, groaznic de enervat să stea de vorbă cu el.
Dar se strădui să nu dea înapoi, trase adânc aer în piept și țipă:
- Tamani?
În loc să răsune în stânci, cuvintele ei păreau să fie absorbite de copaci, făcând-o să se simtă foarte mică.
- Tamani, strigă ea din nou, puțin mai încet de data asta. Mai ești aici? Vreau să vorbim.
Se întoarse, încercând să se uite în toate părțile în același timp.
- Tam...
- Hei.
Vocea era primitoare, însă ciudat de ezitantă.
Laurel se întoarse și aproape că se lovi de pieptul lui Tamani. Își plesni mâinile peste gură să-și înăbușe un țipăt. Era Tamani, însă arăta diferit față de prima oară.
Brațele îi erau goale, însă umerii și pieptul îi erau acoperiți de ceva ce părea să fie o armură făcută din scoarță de copac și din frunze. O suliță lungă se ițea de după umărul lui, cu vârful ascuțit ca o lamă. Era la fel de frumos ca atunci, însă un aer de intimidare plutea în jurul lui ca o ceață groasă.
Tamani se uită la ea îndelung și, deși încercase, Laurel nu-și putea muta privirea. Colțul gurii i se ridică în sus într-o jumătate de zâmbet, și-și trase armura ciudată peste cap, dând-o deoparte cu aerul său intimidant.
- Scuze pentru costumație, spuse el, ascunzând armura după un copac. Suntem în mare alertă azi.
Se îndreptă și zâmbi ezitant.
- Mă bucur că te-ai întors. Nu eram sigur că o să o faci.
Astăzi era îmbrăcat tot în verde-închis - o cămașă strâmtă cu mânecă trei sferturi și același gen de pantaloni largi pe care-i purtase data trecută.
- Și ai venit singură.
Nu era o întrebare.
- De unde știi?
Tamani râse, iar ochii îi sclipiră.
- Ce fel de santinelă aș fi, dacă n-aș ști câți oameni îmi invadează teritoriul.
- Santinelă?
- Așa e.
O conducea pe cărare, spre poiana unde vorbiseră data trecută.
- Și ce păzești? întrebă ea.
El se întoarse rânjind și îi atinse vârful nasului.
- Ceva foarte, foarte special.
Laurel încercă să-și tragă sufletul și abia dacă reuși.
- Am venit să... ăăă... să-mi cer scuze, se bâlbâi ea.
- Pentru ce? întrebă Tamani, fără să încetinească.
O tachina sau chiar nu-l deranjase?
- Pentru că am exagerat data trecută, spuse ea, prinzându-l din urmă. Eram deja prea șocată de tot ce se întâmpla, iar lucurile pe care mi le-ai spus m-au adus, pur și simplu, la limita răbdării. Dar n-ar fi trebuit să te resping așa. Deci, îmi pare rău.
Mei merseră câțiva pași.
- Și...? o grăbi Tamani.
- Și ce? întrebă Laurel, simțind cum i se strânge pieptul sub privirea cercetătoare a ochilor lui verzi.
- Și tot ce am spus era adevărat, și acum ești aici să afli mai multe.
Se opri deodată.
- De asta ești aici, nu-i așa?
Se sprijini de un copac și îi aruncă o privire jucăușă.
Ea dădu din cap, nefiind în stare să rostească vreun cuvânt. Nu se simțise în viața ei mai stânjenită. De ce o făcea să-și piardă graiul de fiecare dată? Nu putea nici să gândească și nici să vorbească atunci când era în preajma lui. El, pe de altă parte, părea să se simtă perfect confortabil cu ea.
Tamani se așeză cu grație pe jos, iar Laurel își dădu seama că ajunseseră în poiană. Îi făcu semn către un loc la câțiva centimetri depărtare.
- Ia loc.
El râse în colțul gurii și bătu cu palma iarba de lângă el.
- Bineînțeles, poți sta lângă mine dacă vrei.
Laurel își drese glasul și se așeză în fața lui.
- Nu sunt încă ala de norocos?
Își împleti degetele în spatele capului.
- Mai e timp încă. Deci, spuse el în timp ce ea se așeza, ți s-au ofilit petalele.
Laurel dădu din cap.
- Noaptea trecută.
- Ești ușurată?
- În mare parte, da.
- Și ai venit aici să afi mai multe lucruri despre cum e să fii zână, corect?
Laurel se simțea prost că era atât de transparentă, însă el avea dreptate, așa că nu avea de ales decât să recunoască.
- Nu știu dacă am așa multe lucruri să-ți spun, ai supraviețuit 12 ani de una singură; nu ai nevoie de mine să te avertizez să nu mănânci sare.
- Am făcut niște cercetări, spuse Laurel.
Tamani râse pe înfundate.
- Hai că asta trebuie să fie interesant.
- Ce?
- Pur și simplu, oamenii nu înțeleg niciodată așa cum trebuie.
- Am observat.
După un moment de ezitare, întrebă:
- Nu ai niște aripi ascunse pe sub cămașă, pe undeva, nu?
- Vrei să verifici?
Își duse mâna la marginea cămășii.
- E în regulă, spuse Laurel repede.
Tamani deveni serios.
- Nu sunt aripi, Laurel. La nimeni. Unele flori seamănă cu niște aripi, la fel cum unele flori seamănă cu fluturii. Floarea ta seamănă destul de mult cu niște aripi. Dar sunt doarflori, așa cum ai descoperit.
- De ce sunt poveștile atât de greșite?
- Presupun că oamenii pur și simplu se pricep foarte bine să interpreteze greșit lucrurile pe care le văd.
- N-am citit niciodată nimic despre zâne care sunt niște plante. Și crede-mă, am căutat, spuse ea.
- Oamenilor le place să spună povești despre alți oameni cu aripi, și copite, și baghete fermecate. Nu despre plante. Nu despre ceva ce nu sunt și n-ar putea spera să fie vreodată.
Ridică din umeri.
- Și fiindcă oamenii arată atât de mult ca noi, cred că este o presupunere rezonabilă.
- Dar totuși. S-au dus de tot. Nu am aripi. Și, cu siguranță, nici magie nu am.
- Ești sigură? spuse Tamani rânjind.
Laurel căscă ochii.
- Chiar am?
- Sigur că da.
- Pe bune?
Tamani râse de entuziasmul lui Laurel.
- Deci există magie? Magie adevărată? Nu e totul științific, așa cum spuse David?
Tamani își dădu ochii peste cap.
- Iar David?
Laurel se burzului.
- E prietenul meu. Cel mai bun prieten.
- Nu e iubitul tău?
- Nu. Adică... nu.
Tamani se uită fix la ea timp de câteva secunde.
- Deci poziția este liberă?
Laurel își dădu ochii peste cap.
- În niciun caz nu purtăm discuția asta.
El se uită drept la ea pentru câteva secunde, însă ea refuză să-i întâlnească privirea. Se uita la ea atât de posesiv, de parcă ar fi fost iubita pe care tocmai o câștigase, așteptând acum ca ea să-și dea seama de asta.
- Spune-mi despre magie, zise ea, schimbând subiectul. Poți să zbori?
- Nu, la fel ca aripile, sunt doar povești din popor.
- Ce poți să faci?
- Nu ești curioasă ce poți tu să faci?
- Pot să fac și eu chestii magice?
- Absolut. Poți să faci chestii magice foarte puternice. Ești zână de toamnă.
- Cum adică?
- Sunt 4 feluri de zâne: de primăvară, de vară...
- De toamnă și de iarnă?
- Da.
- Eu de ce sunt zână de toamnă?
- Pentru că te-ai născut toamna. De asta îți crește floarea toamna.
- Nu sună foarte magic, spuse Laurel dezamăgită. Sună a știință.
- Este. Nu totul din viețile noastre este magic. De fapt, zânele sunt destul de normale în mare parte.
- Și atunci, unde-i magia?
- Ei bine, fiecare tip de zână are propiul tip de magie.
Pe chipul lui se întipări un aer respectuos.
- Zânele de iarnă sunt cele mai puternice dintre toate zânele și sunt și cele mai rare. Se nasc doar două sau trei într-o generație întreagă; de multe ori, și mai puține. Conducătorii noștrii sunt mereu zâne de iarnă. Au stăpânire peste plante. Asupra tuturor. Un copac bătrân s-ar rupe în două dacă o zână de iarnă i-ar cere-o.
- Pare că pot să facă aproape orice.
- Uneori, cred că pot. Dar zânele de iarnă își țin, în mare parte, puterile - și limitările - pentru ele, trecându-le din generația în generație. Unii sun că cel mai mare dar al unei zâne de iarnă este capacitatea de a ține un secret.
- Și zânele de toamnă ce fac? întrebă Laurel nerăbdătoare.
- Zânele de toamnă sunt următoarele în grad și, la fel ca zânele de iarnă, sunt mai rare. Zânele de toamnă fac chestii.
- Ce fel de chestii?
- Chestii din alte plante. Elixire, băuturi, leacuri. Chestii de genul ăsta.
Nu suna deloc magic.
- Deci, sunt o bucătăreasă? Amestec chestii laolaltă?
Tamani clătină din cap.
- Nu înțelegi. Nu este o chestiune de a amesteca pur și simplu ingredientele - dacă ar fi așa, toată lumea ar putea s-o facă. Zânele de toamnă au un simț magic pentru plante și pot să le folosească în beneficiul tărâmului. Dă-mi toate cărțile care s-au scris vreodată despre loțiuni tonice, și tot n-aș ști să fac un amestec care să oprească mucegaiul. E magic, chiar dacă pare științific.
- Pur și simplu, nu sună magic, asta e tot.
- Și totuși, este. Sunt diferite zâne de toamnă care au însușiri deosebite. Fac băuturi și elixire care îndeplinesc tot felul de lucruri - cum ar fi să creeze ceață, pentru a deruta pe intruși, sau ceva toxic, care să-i adoarmă. Zânele de toamnă sunt cruciale pentru supraviețuirea zânelor ca specie. Sunt foarte, foarte importante.
- Presupun că e mișto.
Dar Laurel nu era convinsă cu totul. Îi suna mai degrabă a chimie, și, dacă biologia era vreun semn, atunci nu avea să fie prea bună la asta.
- Ce fac zânele de vară?
Tamani zâmbi.
- Zânele de vară sunt strălucitoare, spuse el reluând tonul conversațional. Ca florile de vară. Creează iluzii și cele mai minunate artificii. Genul acela de lucruri pe care oamenii le consideră, de regulă, magice.
Laurel nu se putu abține să nu-și spună că a fi zână de vară suna mult mai distractiv decât a fi zână de toamnă.
- Tu ești zână de vară?
- Nu.
Tamani ezită.
- Eu sunt doar o zână de primăvară.
- De ce „doar”?
Tamani ridică din umeri.
- Zânele de primăvară au cele mai puține puteri dintre toate zânele. De asta sunt santinelă. Muncă manuală. Nu am nevoie de prea multă magie pentru asta.
- Și ce poți să faci?
Tamani se uită în altă parte.
- Dacă-ți spun, trebuie să-mi promiți că nu te superi.
- De ce să mă supăr?
- Pentru că ți-am făcut ceva data trecută când ai fost aici.
Capitolul 14
- Ce-ai făcut?
Laurel ridică vocea.
- Trebuie să promiți că nu te superi.
- Ai aruncat o vrajă asupra mea, și acum te aștepți să zâmbesc și să-ți spun că e în regulă? Ei bine, nu e-n regulă.
- Uite, nici măcar n-a funcționat foarte bine; nu funcționează niciodată asupra zânelor.
Laurel își încrucișă brațele.
- Spune-mi odată.
Tamani se sprijini din nou de copac.
- Te-am ademenit.
- M-ai ademenit?
- Te-am făcut să mă urmezi până aici.
- De ce ai făcut asta?
- Trebuia să mă asculți suficient de mult ca să afli adevărul.
- Așa, și? Mi-ai aruncat praf de zâne în ochi sau ce?
- Nu, e ridicol, spuse Tamani. Ți-am zis - magia adevărată a zânelor nu e ceea ce crezi tu. Nu există praf de zâne care să ne facă să zburăm, nu avem baghete magice, nu apar norișor de fum. Există doar anumite lucruri pe care le putem face ca să ne îndeplinim mai bine rolul în viață.
- Și cum te ajută ademenirea în meseria de santinelă?
Vocea lui Lurel era încărcată de sarcasm, dar Tamani continuă să explice, de parcă nu observase.
- Ia gândește-te. Pot să alung un intrus cu sulița, dar la ce mi-ar folosi? O să fugă și o să le spună prietenilor ce se întâmplă și ei se vor întoarce să ne caute.
Tamani își întinse mâinile în fața lui.
- În schimb, îl ademenesc, îi dau o poțiune de memorie și apoi îl expediez. Ai auzit vreodată de ignis fatuus?
- Desigur.
- Noi facem asta. După ce un om bea elixirul, tot ce-și amintește din toată povestea asta e un fulger de lumină. E mai pașnic așa. Nimeni nu pățește nimic.
- Dar eu te-am ținut minte.
- Păi nu ți-am dat nicio poțiune, nu?
- Dar tot ai folosit magia asupra mea.
Refuză să se dea bătută așa de ușor.
- A trebuit s-o fac. M-ai fi urmat dacă n-o făceam?
Laurel clătină din cap, dar, în mintea ei, știa că nu era complet adevărat. L-ar fi urmat pe Tamani oriunde.
- Și, în plus, nu funcționează foarte bine pe alte zâne - și nu funcționează deloc dacă ele se așteaptă la asta. Ai rupt vraja destul de ușor când te-ai gândit la asta.
Zâmbetul cu jumătate de gură îi reveni.
- Și astăzi? întrebă Laurel, înainte ca zâmbetul lui s-o poată hipnotiza.
- Ți-e teamă că am folosit din nou magia asupra ta? întrebă el, cu un zâmbet larg.
- Oarecum.
- Nu, tot acest farmec și toată această charsimă sunt naturale.
Zâmbetul îi era acum încrezător. Arogant.
- Promite-mi că nu o să mai încerci asta cu mine niciodată.
- Asta e ușor. Acum, că știi, n-ar funcționa nici dacă aș încerca. Și nu o voi face, adăugă el. Îmi place mai mult când pot să te vrăjesc fără magia mea.
Laurel își înăbuși zâmbetul și se lăsă pe spate, așteptând să dispară sentimentul de siguranță care o înconjura.
Nu dispăru.
Își încruntă sprâncenele.
- Încetează. Ai promis.
Ochii lui Tamani se făcură mari de nedumerire.
- Ce să încetez?
- Chestia aia cu ademenitul. Încă o mai faci.
Expresia nedumerită a lui Tamani se transformă într-un zâmbet cald. Avea în ochi o privire staisfăcută.
- Eu nu fac nimic.
Laurel se uită urât la el.
- E magia tărâmului. Se scurge din lumea zânelor. Le ajută pe santinele să se simtă ca acasă, atunci când sunt plecate.
Zâmbetul lui era calm și senin acum iar în privire i se putea citi o urmă de satisfacție.
- Ai mai simțit-o și tu - știu că ai simțit-o. De aceea iubești așa de mult bucata asta de pământ. Dar acum, ă știi ce ești și ai înflorit pentru prima oară, magia va fi mai puternică.
Se aplecă puțin, cu nasul la câțiva centimetri de al ei. I se opri respirația în piept, iar apropierea de el îi făcu trupul să pară inert.
- E tărâmul care te cheamă acasă, Laurel.
Laurel își desprinse ochii din adâncimile nesfârșite ale primirii lui Tamani și se concentră pe ceea ce simțea. Se uită la frunzișul din jurul ei și sentimentul se intensifică. Senzația plăcută părea să emane din copaci și umplea aerul.
- Chiar e magie? întrebă ea, fără suflare, șiind că nu putea fi altceva.
- Desigur.
- Nu tu faci asta?
Tamani râse încet, dar nu în batjocură.
- E o magie mult mai puternică decât ar putea încerca vreodată o zână de primăvară de categorie inferioară.
Laurel îi întâlni privirea și, pentru un moment, nu putu întoarce capul. Ochiii lui de un verde aprins îi captau pe ai ei. Arăta ca un om obișnuit în cele mai multe privințe, dar avea ceva anume - ceva ce nu putea identifica exact - care părea să dea de înțeles că e mai mult decât pare.
- Majoritatea zânelor sunt ca tine? întrebă ea încet.
El clipi, și ea reuși să-și întoarcă privirea.
- Depinde la ce te referi, spuse el. Dacă te referi la farmecul și la inteligența mea - sunt cel mai fermecător dintre toți. Dacă te referi la înfățișarea mea...
Se opri ca să se uite în pământ și să-și adune curajul.
- Bănuiesc că sunt destul de normal. Nimic ieșit din comun.
Laurel ar fi vrut să-l contrazică. Tamani avea genul de față pe care până și vedetele de cinema o obțineau numai în Photoshop. Dar, dacă avea dreptate, poate că toate zânele arătau ca el.
Laurel tresări și se întrebă dacă așa arăta ea în ochii colegilor. Ei i se părea că fața îi arată normal, dar, la urma urmei, o văzuse în oglindă în fiecare zi din viața ei.
Îi trecu prin minte întrebarea dacă ceea ce vedea când se uita la Tamani era ceea ce vedea David când se uita la ea.
Gândul ăsta o făcu se se simtă infonfortabil și își drese glasul, apoi începu să scotocească prin rucsac pentru a-și marca starea. Scoase din el o cutie de suc.
- Vrei și tu una? întrebă ea absentă, în timp ce o desfăcea.
- Ce e?
- Sprite.
Tamani râse.
- Sprite? Râzi de mine.
Laurel își dădu ochii peste cap.
- Vrei unul sau nu?
- Sigur.
Îi arătă cum să tragă de cheiță și el luă o gură, de probă.
- Hm, ce chestie.
Se uită la ea câteva secunde.
- Asta bei tu tot timpul?
- E una dintre puținele chestii care îmi plac.
- Nici nu-i de mirare că părul și ochii tăi sunt aproape lipsiți de culoare.
- Și ce-i cu asta?
- Nu te-ai întrebat niciodată de ce trăsăturile mele nu sunt așa?
- Eu... cred că m-am întrebat cu privire la părul tău.
- Mănânc o grămadă de chestii de un verde-închis. Mușchiul de la marginea râului, în special.
- Bleah!
- Nu, e bun. Doar că ai fost crescută după normele oamenilor. Pun pariu că ți-ar plăcea dacă l-ai gusta.
- Nu, mersi.
- Cum dorești. Arăți destul de bine și așa.
Ea zâmbi cu timiditate când el ridică doza de suc în direcția ei înainte să ia o înghițitură.
- Mănânc piersici, spuse ea brusc.
Tamani dădu din cap.
- Sunt bune, cred. Mie, personal, nu prea îmi plac chestiile dulci.
- Nu asta e ideea. De ce nu mă fac portocalie?
- Ce altceva mănânci?
- Căpșune, salată verde și spanac, mere uneori. Fructe și legume obișnuite.
- Mănânci variat, așa că părul și ochii tăi nu adoptă o anumită culoare, își păstrează o nuanță deschisă și atât.
Zâmbi cu un aer atotcunoscător.
- Încearcă să mănânci doar căpșune o săptmână - asta o să o șocheze pe mama ta.
- M-aș face roșie? întrebă Laurel îngrozită.
- Nu în întregime, spuse Tamani. Doar ochii și rădăcinile părului. Ca ale mele. Acasă la noi, este o chestie de modă. Albastru, roz, mov. E amuzant.
- Ce straniu!
- De ce? Nu sunt jumătate dintre poveștile oamenilor că avem pielea verde? Asta e și mai straniu.
- Poate că da.
Laurel își aminti ceva de la ultima întâlnire cu Tamani.
- Ai spus că nu există praf de zâne, corect?
Tamani își înclină bărbia, aparent de acord, dar chipul îi era impenetrabil.
- Ultima dată când am fost aici, m-ai apucat de încheietură și mai târziu am găsit o pudră strălucitoare. Ce era aia, dacă nu praf de zâne?
Acum, Tamani se strâmbă.
- Scuze cu privire la aia, ar fi trebuit să fiu mai atent.
- De ce, era periculoasă?
Tamani râse.
- Chiar deloc. Era doar polen.
- Polen?
- Da, știi tu.
Își studie mâinile de parcă deveniseră brusc foarte interesante.
- Pentru... polenizare.
- Polenizare?
Laurel începu să râdă, dar Tamani nu arăta de parcă spusese o glumă.
- De ce crezi că ți-a crescut o floare? Nu e doar pentru aspect. Deși a ta era destul de atrăgătoare.
- Aha.
Laurel tăcu pentru câteva momente.
- Polenizarea e modul în care florile se reproduc.
- Așa ne reproducem și noi.
- Deci, ai fi putut să mă... polenizezi?
- Nu ți-aș face asta niciodată, Laurel.
Avea o expresie foarte serioasă pe chip.
- Dar ai fi putut? insistă Laurel.
Tamani vorbi încet, alegându-și cu grijă cuvintele:
- Teoretic, da.
- Și atunci, ce? Aș fi făcut un copil?
- Un vlăstar, da.
- Ar fi crescut pe spatele meu?
- Nu, nu. Zânele cresc în flori. Ăsta e un lucru pe care legendele oamenilor îl nimeresc de obicei. Ăă.. femela... e polenizată de un mascul și când îi cad petalele rămâne o sămânță. Ea o plantează și, când floarea înflorește, ai un vlăstar.
- Cum știi tu... noi... tu, cum se polenizează zânele?
- Masculul produce polen pe mâinile lui și, când două zâne decid să se polenizeze, masculul bagă mâinile în inflorescența femelei și lasă polenul să se amestece. E un procedeu destul de delicat.
- Nu pare foarte romantic.
- Nu e nimic romantic în asta, răspunse Tamani, cu un zâmbet încrezător lărgindu-i-se pe chip. Pentru asta avem sexul.
- Încă mai...? lăsă întrebarea în aer.
- Sigur.
- Dar zânele nu rămân însărcinate?
- Niciodată.
Tamani îi făcu din ochi.
- Polenizarea e pentru reproducere - sexul e doar de distracție.
- Pot să văd polenul? întrebă Laurel, întinzând mâinile spre el.
Tamani își trase mâinile din reflex.
- Nu am acum - nu mai ești în floare. Producem polen doar când suntem în preajma unei femele care e în floare. De asta am uitat și am lăsat câteva granule pe încheitura ta. N-am mai fost de mult în preajma unei femele în floare.
- De ce nu?
- Sunt o santinelă. Mai sunt și alte santinele, dar cele de aici sunt toate masculi. Și nu merg acasă prea des.
- Pare o viață singuratică.
- Uneori.
Se uită din nou la ea și ceva i se schimbă în privire. Lăsase garda jos și ea văzu la el o tristețe profundă, acută. Aproape o durea să se uite, dar nu-și putea lua ochii.
Apoi, la fel de repede pe cât venise, dispăru, fiind înlocuită cu un zâmbet nepăsător.
- Era mai amuzant când erai aici. M-ai băgat într-o grămadă de belele, apropo.
- Ce-am făcut?
- Ai dispărut.
Tamani râse și clătină din cap.
- Frate, ce ne bucurăm că te-ai întors. Când ai...
- Care „noi”?
- Doar nu credeai că sunt singura zână de pe aici, nu?
Laurel se juca cu o șuviță de păr care se desfăcuse din coadă.
- Ba da, oarecum.
- Tu nu ne vezi, până nu îți dăm noi voie.
Laurel se uită în jurul ei la copaci, în ciuda a cea ce tocmai spusese Tamani.
- Câți sunteți? îl chestionă ea, întrebându-se dacă era înconjurată de legiuni de zâne invizibile.
- Depinde. Eu și Shar suntem tot timpul aici. Alți 10 sau 15 fac cu rândul, de obicei, la 6 luni sau la 1 an o dată.
- De cât timp ești aici?
El se uită la ea în tăcere timp de câteva secunde, cu o expresie impenetrabilă pe chip.
- De mult timp, spuse el în cele din urmă.
- De ce ești aici?
El zâmbi.
- Ca să te veghez pe tine. Mă rog, până când ai dispărut.
- Erai aici ca să mă veghezi pe mine? De ce?
- Ca să te protejez. Să mă asigur că nimeni nu află ce ești.
Laurel își aminti ceva din cercetările ei.
- Sunt... un copil schimbat?
Tamani ezită o secundă.
- În sensul cel mai larg al cuvântului, da. Doar că nu am furat pe cineva și te-am pus în loc. Eu prefer să mă gândesc la tine ca la un altoi.
- Ce e un altoi?
- E o plantă care e tăiată din altă plantă și răsădită în alta. Ai fost luată din lumea noastră și pusă în lumea oamenilor. Un altoi.
- Dar de ce? Există mulți... altoi din ăștia?
- Nu, în prezent, doar tu.
- De ce eu?
El se aplecă puțin.
- Nu pot să-ți spun totul, și trebuie să respecți asta, dar o să-ți spun ceea ce pot, bine?
Laurel dădu din cap că da.
- Ai fost pusă aici acum 12 ani ca să te integrezi în lumea oamenilor.
Laurel își dădu ochii peste cap.
- Ar fi trebuit să știu. De ce m-ar pune cineva într-un coș și m-ar lăsa pe veranda cuiva?
Ochii ei se căscară când Tamani râse.
- Tu ai făcut asta?
El râse mai tare acum, lăsndu-și capul pe spate de amuzament.
- Nu, nu. Eram prea mic. Dar, când m-am alăturat santinelelor de aici, am fost informat cu privire la toată viața ta.
Laurel nu era sigură că îi plăcea ideea asta.
- Toată viața mea?
- Da.
Își îngustă privirea.
- M-ați spionat?
- Nu chiar spionat. Te-am ajutat.
- M-ați ajutat... corect.
Își încrucișă brațele la piept.
- Serios. A trebuit să îi împiedicăm pe părinții tăi să afle ce ești.
- Ăsta pare un plan destul de dezlânat.
Tonul ei deveni sarcastic.
- Hmm, cum să îi împiedicăm pe oamenii ăștia doi să afle despre zâne? A, știu, hai să le trântim una în pragul ușii.
- Nu a fost așa; aveam nevoie ca ei să aibă un copil de zâne.
- De ce?
Tamani ezită, apoi își șuguie buzele.
- Bine, domnule Ți-aș-spune-dar-ar-trebui-să-te-omor. De ce nu m-ați trimis acolo când eram bebeluș?
Chicoti un pic ciudat.
- Crede-mă, aș fi încăput mai bine în coș dacă n-avem 3 ani.
Tamani nu zâmbi de data asta.
- De fapt, erai un pic mai mare de atât.
- Cum adică?
- Zânele nu cresc la fel ca oamenii. Ele nu sunt niciodată bebeluși. Adică, arată ca niște bebeluși obișnuiți când înfloresc prima oară, dar bebelușii de zâne nu sunt niciodată neajutorați în felul în care sunt oamenii. Se nasc știind cum să meargă și să vorbească și, din pnct de vedere mental, sunt echivalentul... se gândi o clipă, poate al unui copil de 5 ani.
- Serios?
- Da. Apoi cresc un pic mai încet din punct de vedere fizic, așa că până când o zână arată ca un copil de 3 sau 4 ani, ele au de fapt 7 sau 8 ani... și, din punct de vedre mental, se poartă ca și cum ar avea 11 sau 12 ani.
- Ce ciudat.
- Trebuie să ții minte că suntem plante. Animalele fac chestia asta cu îngrijitul puilor neajutorați. Plantele nu. Plantele produc vlăstari, și vlăstarii cresc singuri. Nu au nevoie de ajutor.
- Și ce vrei să spui, că zânele n-au nici măcar părinți? Eu nu am părinți-zâne pe undeva?
Tamani își mușcă buza și se uită în pământ.
- Lucrurile sunt foarte diferite pe tărâmul zânelor. Nu avem mult timp să fim copii și nu avem timp deloc ca zânele adulte să stea să piardă vremea privindu-și copiii cum se joacă. Toți au un rol și un scop, și își asumă acele roluri de foarte devreme. Creștem repede. Eu sunt santinelă de la 14 ani. Am copilărit și eu, dar doar 1 an sau 2. Majoritatea zânelor își exercită profesia și locuiesc singure de la 15 sau 16 ani.
- Nu pare foarte distractiv.
- Scopul nu e să te distrezi.
- Dacă zici tu. Deci, nu puteați să mă lăsați de bebeluș, pentru că puteam merge și vorbi, corect?
- Da.
- Deci, câți ani aveam când m-ați lăsat în coș?
Oftă și, pentru un moment, Laurel crezu că nu avea să-i spună. Apoi, păru să se răzgândească.
- Aveai 7 ani.
Ideea era puțin șocantă.
- De ce nu-mi amintesc nimic?
Tamani își puse coatele pe genunchi.
- Înainte să răspund, trebuie să înțelegi că, deși nu-ți amintești, ai fost de acord cu toate astea.
- Cu ce anume?
- Cu totul. Să vii aici, să îți îndeplinești menirea, să trăiești cu oamenii, toate astea. Ai fost aleasă pentru asta cu mult timp în urmă și ai fost de acord să vii.
- Și eu de ce nu-mi amintesc?
- Ți-am spus că pot să îi fac pe oameni să uite ce m-au văzut, nu?
Ea dădu din cap.
- Asta ți-au făcut ei ție. Odată ce ai ajuns la vârsta la care puteai trce drept un copil de oameni, te-au făcut să uiți viața ta de zână.
- Mi-au dat o poțiune sau ce?
- Da.
Laurel rămase mută de uluire.
- M-au făcut să-mi uit 7 ani din viață?
Tamani dădu din cap cu solemnitate.
- Eu... nu știu ce să spun.
Stătură în liniște câteva minute, în timp ce Laurel încerca să înțeleagă ce însemna asta pentru ea. Începu să socotească anii pe care Tamani pretindea că îi pierduse.
- Am 19 ani? întrebă ea, uimită.
- Teoretic, da. Dar încă mai ești ca o adolescentă de 15 ani.
- Tu câți ani ai? întrebă ea cu vocea grea de mânie. 50?
- 21, spuse Tamani încet. Avem aproape aceeași vârstă.
- Deci pur și simplu m-au făcut să uit totul?
Tamani ridică din umeri, cu fața tensionată.
Laurel își pierdu cumpătul.
- Voi v-ați gândit bine la asta măcar? Un milion de lucruri ar fi putut merge prost. Dacă nu mă voiau? Dacă descopereau că nu am inimă sau sânge, sau că nu am nevoie să respir? Știți ce le dau să mănânce oamenii copiilor de 3 ani? Lapte, prăjiturele, crenvuști! Aș fi putut să mor!
Tamani clătină din cap.
- Drept cine ne iei? Amatori? Aproape niciodată n-ai avut mai puțin de 5 zâne care să te vegheze, care să se asigure că totul merge bine. Iar mâncarea n-a fost o problemă. De asta ai și fost aleasă de la început.
- N-am uitat ceea ce trebuie să mănânc?
- Asta e super la zânele de toamnă. O parte din magia lor constă în a ști instinctiv ce e bine și ce e rău pentru ele și pentru celelalte zâne. Trebuie să știe, pentru a-și putea prepara elixirele. Știam că nu vei mânca din propire voință ceva care să-ți facă rău. Singurul lucru de care trebuia să avem grijă era ca părinții tăi să nu te hrănească forțat. Ceea ce n-au făcut niciodată, spuse el înainte ca ea să întrebe. Aveam totul sub control. Ei bine, adăugă el fără tragere de inimă, până ați plecat.
- Până am plecat? Dacă mă vegheați atât de atent, ar fi trebuit să știți că urma să plecăm.
- Am încetat să te veghem atât de aproape acum câțiva ani. Eu am insistat. Eu... te am în grijă acum, să zicem. Nu mai erai copil. Din punctul de vedere al zânelor, erai deja adult. Atributele tale de zână nu erau așa de vizibile. Nu te loveai foarte des, și părinții tăi erau obișnuiți cu obiceiurile tale alimentare. Am simțit că meriți mai multă intimitate. M-am gândit că o să apreciezi asta, adăugă el, morocănos.
- Probabil că da, dacă aș fi știut, recunoscu Laurel.
Tamani oftă.
- Dar m-am retras prea mult și nu ne-am dat seama că te muți până nu au apărut cei de la firma de mutări. Am vrut să aleg soluția extremă și să opresc totul atunci. Să îi droghez pe muncitori, să te iau înapoi în tărâm, să abandonăm tot proiectul, dar... să spunem că am fost în inferioritate numerică. Așa că tu și părinții tăi v-ați urcat în mașină și apoi... ați dispărut.
Râse fără urmă de umor.
- Frate, ce probleme am avut.
- Îmi pare rău.
- E în regulă. Te-ai întors. Totul e în regulă acum.
Ea îl privi cu precauție.
- Deci o să mă urmărești până acasă și o să te muți în curtea din spatele casei mele din moment ce îți place așa de mult să mă veghezi?
El râse.
- Nu. Suntem bine-mersi aici. În principiu, eram îngrijorați că o să înflorești și că o să ai mari probleme cu asta. Din fericire, te-ai descurcat foarte bine.
- Deci, eu o să locuiesc acolo, și tu o să continui să stai aici?
- Pentru moment.
- Și atunci care a fost scopul de a mă face... altoi? Am fost doar un experiment?
- Nu. În niciun caz.
Tamani expiră sonor, exasperat, apoi privi repede în poiană.
- Motivul pentru care te-am trimis aici a fost să ne ajuți să protejăm acest pământ. E... un loc important pentru zâne, E foarte important ca proprietarul să fie cineva care înțelege asta. Acesta e principalul motiv pentru care te-am trimis la ei. Când a murit mama mamei tale, ea s-a amărât foarte mult și a scos imediat la vânzare terenul. Avea 19 ani și cred că era încărcat de prea multe amintiri.
- Mi-a povestit despre asta.
Tamani dădu din cap.
- Lucrurile s-au îmbunătățit când s-a căsătorit cu tatăl tău dar n-a încetat niciodată să încerce să vândă. Atunci, Consiliul Zânelor a hotărât să te trimitem în familia lor. A funcționat chiar mai bine decât am sperat. După ce mama ta s-a atașat atât de mult de tine, a încetat să încerce să mai vândă. În afară de câte un cumpărător ocazional, care mai apărea din când în când, partea aceea a misiunii noastre a fost ușoară. Totul pare aranjat de acum.
Tamani se lăsă pe spate cu mâinile întinse sub cap.
- Așteptăm cuminți până când moștenești.
Laurel se uită la mâinile ei.
- Și dacă nu moștenesc? Dacă părinții meu vând?
- Nu pot să vândă, spuse el calm.
Laurel ridică brusc capul.
- De ce nu?
Tamani zâmbi cu șiretenie.
- Nu poți vinde o casă de care nu-și amintește nimeni.
- Poftim?
- Putem să îi facem pe oameni să uite și alte chestii, nu numai că ne-au văzut pe noi.
Laurel făcu ochii mari când înțelese.
- I-ați sabotat! I-ați făcut pe oameni să uite că au văzut casa.
- A trebuit s-o facem.
- Și evaluatorii?
- Crede-mă, ar fi prea tentant pentru mama ta să afle cât valorează pământul ăsta în realitate.
- Deci i-ai făcut și pe ei să uite?
- A fost necesar, Laurel. Crede-mă.
- Ăă.. n-a funcționat, spuse Laurel încet.
Tamani arboră o expresie circumspectă.
- Cum așa? întrebă el, pe un ton scăzut, serios.
- Mama vinde pământul.
- Cui? N-a venit nimeni să îl vadă. Ne-am fi ocupat de asta.
- Nu știu; unui tip pe care tata l-a cunoscut în Brookings.
Tamani se aplecă puțin.
- Laurel, e foarte important. Nu poți s-o lași să vândă.
- De ce nu?
- Pentru început, pentru că eu locuiesc aici. Nu mi-ar face plăcere să rămân pe drumuri. Dar...
Privi în jur și gemu a neputință.
- Nu pot să îți explic totul acum, dar nu poți s-o lași să vândă. Fă orice trebuie, vorbește cu ea când ajungi acasă și fă tot ce îți stă în puteri s-o convingi să refuze oferta tipului ăstuia.
- Ăă, asta ar putea fi o problemă.
- De ce?
- Oferta e deja pe masă. Vor face actele în curând.
- O, nu.
Tamani își dădu la o parte părul de pe frunte.
- Asta e de rău, e așa de rău. Shar o să mă omoare.
Oftă.
- Poți să faci ceva în privința asta?
- Nu e decizia mea, sinceră să fiue, spuse Laurel. Nu le pot spune eu ce să facă.
- Te rog doar să încerci. Spune... ceva. O să încercăm să rezolvăm și noi de aici. Dacă ai ști cât de important e pământul ăsta pentru tărâm, nu te-ai odihni până nu ar fi în siguranță. Eu sigur nu mă voi odihni până nu te întorci să îmi spui că e în siguranță.
- De ce?
El expiră într-un șuierat exasperat.
- Nu pot spune - e interzis.
- Interzis? Sunt o zână, nu?
- Nu înțelegi, Laurel. Nu ai dreptul să știi totul doar pentru că ești una dintre noi - nu încă. Chiar și pe tărâm, zânele tinere nu au voie să intre în lumea oamenilor până când nu-și dovedesc loialitatea; asta dacă au voie. Mă rogi să îți dezvălui unul dinte cele mai mare secrete ale speciei noastre. Nu poți să îmi ceri asta.
Trecură câteva secunde în liniște.
- O să văd ce pot să fac, spuse Laurel în cele din urmă.
- Asta e tot ce îți cer.
Ea se forță să zâmbească.
- Părinții mei vor crede că am luat-o razna.
- Pe mine nu mă deranjează.
Laurel se uită la el câteva secunde înainte să se întindă și să-l plesnească peste umăr.
Tamani râse, și atât.
Apoi, deveni serios și se uită fix la ea. Ezitând, alunecă mai aproape de ea și își trecu degetele peste brațul ei dezgolit.
- Mă bucur că ai venit azi, spuse el. Mi-a fost dor de tine.
- Eu... cred că, poate. și mie mi-a fost dor de tine.
- Serios?
Speranța străluci atât de vie în ochii lui, că Laurel întoarse capul și râse cu nervozitate.
- Știi tu, după ce m-am lămurit că nu ești un vagabond nebun.
Râseră împreună, și Laurel se minună de nota delicată și muzicală din vocea lui Tamani. Îi dădea un fior cald pe șira spinării. Se uită la ceas.
- Eu... trebuie să o iau din loc, spuse ea, cu o voce de parcă s-ar fi scuzat.
- Să te întorci curând, spuse Tamani. Vom discuta mai multe.
Laurel zâmbi.
- Mi-ar face plăcere.
- Și promiți că o să vorbești cu părinții tăi?
Ea încuviință.
- Da.
- O să îmi aduci vești?
- Cât de repede pot. Dar nu știu când va fi asta.
- O să le spui părinților tăi despre asta? întrebă Tamani.
- Nu știu, spuse Laurel. Nu prea cred că m-ar lua în serios. Mai ales că nu mai am floare să le-o dovedesc. Așa l-am convins pe David.
- David, spuse Tamani pe un ton batjocoritor.
- Ce e în neregulă cu David?
- Nimic, cred. Dar ești sigură că e de încredere?
- Sunt sigură.
Tamani oftă.
- Înțeleg că a trebuit să spui cuiva. Însă nu-mi place.
- De ce nu?
- Pentru că e om. Toată lumea știe că oamenii nu sunt de încredere. Să fii atentă.
- Nu am de ce să fiu atentă cu el. Nu ar spune nimănui.
- Sper că ai dreptate.
Înaintau încet, Laurel mergând în față pe cărarea cunoscută. Se opriră la marginea lizierei.
- Ești sigură că trebuie să pleci? întrebă Tamani încet.
Laurel rămase surprinsă de emoția din vocea lui. Simțise din conversația lor că el o plăcea... mult. Dar asta părea mai mult de atât. Ceva mai personal. Fu surprinsă când își dădu seama că nici ea nu voia să plece.
- Părinții mei nu știu că sunt aici. M-am furișat oarecum.
Tamani încuviință.
- O să-mi fie dor de tine, șopti el.
Laurel râse cu nervozitate.
- Abia mă cunoști.
- O să-mi fie dor de tine oricum.
O privi drept în ochi.
- Dacă îți dăruiesc ceva, o să-l păstrezi ca să îți aduci aminte de mine - și poate să te gândești la mine un pic mai mult?
- Poate.
Ochii de un verde-închis ai lui Tamani păreau să vadă prin ea - în ea.
Tamani rupse o bucată din șnurul pe care îl avea la gât și îi întinse un mic obiect rotund, strălucitor.
- Ăsta e pentru tine.
Puse micul obiect scânteietor în mâna ei. Era un ineluș sclipitor de aur, nu mai mare decât un bob de mazăre, cu o floare minusculă din cristal în vârf.
- Ce e asta? întrebă Laurel uimită.
- E un inel pentru un vlăstar, răspunse Tamani. Știi tu, un bebeluș de zâne. Fiecare răsad primește un inel când e mic. Dacă îl porți, o să crească odată cu tine. Zânele de Iarnă le fac. De fapt, zânele de primăvară le confecționează, dar zânele de iarnă le vrăjesc.
Își ridică mâna și îi arătă o brățară simplă, din argint.
- Vezi, ăsta e al meu. A fost la fel de mic ca acesta. Tu nu mai ești vlăstar, așa că nu-ți vine pe deget, dar m-am gândit că ți-ar plăcea.
Inelușul era superb, frumos în fiecare detaliu.
- De ce îmi dai mie asta?
- Ca să te ajut să te simți de-a noastră. Poți să îl pui pe un lănțișor.
Mai ezită un moment.
- Pur și simplu, cred că ar trebui să fie al tău.
Laurel se uită la el întrebătoare, dar el nu o privi în ochi. Își dori să fi avut mai mult timp să scoată secrete de la el.
- O să îl port mereu, spuse ea.
- Și o să te gândești la mine?
Ochii lui o țineau captivă și știa că nu are decât un răspuns.
- Da.
- Bine.
Laurel se pregăti să se întoarcă, dar, înainte să se îndepărteze, Tamani o apucă de mână. Fără să întrerupă contactul vizual, îi ridică mâna către fața lui și își trecu buzele peste încheieturile degetelor. Pentru o secundă, ochii lui lăsară garda jos. O scânteie o străbătu pe Laurel văzând ce era în ei: dorință pură, sălbatică. Înainte să se uite mai îndeaproape, el zâmbi, și sentimentul dispăru.
Laurel se duce către bicicleta ei, respirând superficial, în timp ce încerca să oprească șuvoiul de căldură care se răspândea prin corpul ei din locul în care o atinseseră buzele lui Tamani.
Continuă să se uite în spate la el, în timp ce pedala pe șosea. De fiecar dată când se întorcea, ochii lui erau în continuare fixați asupra ei. Chiar și când coti pe traseul de biciclete de pe marginea drumului, îi simțea privirea urmărind-o, la mult timp după ce ea nu-l mai putea vedea.
Capitolul 15
Era ora 4 când Laurel își parcă bicicleta în garaj. Era mult mai târziu decât ar fi putut-o justifica orice întâlnire de studiu. Își adună curajul și împinse ușa de la intrare.
Tatăl ei trăgea un pui de somn pe canapea, iar sforăiturile lui se auzeau într-un ritm liniștit, familiar. N-avea de ce să-și facă griji cu privire la el. Ascultă să vadă unde era mama ei și auzi sticle zăngănind în bucătărie.
- Mamă? întrebă ea când dădu colțul.
- Ai venit. Tu și David ați terminat repede ultima pagină. Am sunat abia acum o jumătate de oră.
- Ăăă, da. A fost mai ușor decât am crezut, spuse ea repede.
- Te-ai simțit bine? E un băiat simpatic.
Laurel dădu din cap, cu mintea departe, numai la David nu - cam la 70 de kilometri depărtare de David, ca să fie sinceră.
- Voi 2...?
- Poftim?
Laurel încercă să se concentreze pe ceea ce spunea mama ei.
- Ei bine, voi doi petreceți o groază de timp împreună acasă la el; mă gândeam că poate voi doi... aveți o relație.
- Nu știu, spuse ea sinceră. Poate.
- Doar că - știu că mama lui David lucrează până târziu uneori, așa că tu și David petreceți mulț timp singuri. Uneori, lucrurile scapă de sub control foarte ușor când sunteți singuri într-o casă goală.
- O să fiu atentă, mamă, spuse ea, ambiguu.
- Știu că o să fii, dar eu sunt mama și trebuie s-o spun oricum, spuse ea, zâmbind. Ține minte, adăugă ea, doar pentru că nu ți-a venit menstruația, nu înseamnă că nu poți rămâne însărcinată.
- Mamă!
- Spun și eu doar așa.
Laurel se gândi la cuvintele lui Tamani de mai devreme: Polenizarea e pentru reproducere - sexul e doar pentru distracție.
Se întrebă ce ar spune mama ei dacă Laurel i-ar mărturisi că nu poate rămâne însărcinată - că nu îi va veni niciodată menstruația. Că pentru ea, sexul era doar sex, fără responsabilități.
- Mamă, spuse ea cu șovăială. Voiam să vorbim despre pământ. E în familia noastră de așa de mult timp. Și am locuit acolo toată viața mea.
Își lăsă capul în jos când se gândi la adevăratele ei origini - la casa ei secretă.
- Atât cât îmi amintesc, cel puțin.
Lacrimi neașteptate îi apărură în ochi când ridică din nou privirea către mama ei.
- E cel mai fermecător lor din lume. Mi-aș dori să nu-l vinzi.
Mama ei se uită la ea îndelung.
- Domnul Barnes ne oferă mulți bani, Laurel. Toate lucrurile pe care le-ai vrut în ultima vreme și nu ni le-am putut permite ar fi din nou posibile pentru bugetul nostru.
- Dar dacă nu ai vinde? Ne-am descurca?
Mama ei oftă și se gândi la asta puțin.
- Tatălui tău îi merge bine afacerea, dar nu avem nicio garanție că o va ține așa.
Se aplecă pe blatul de bucătărie și se sprijini în coate.
- Am avea un buget redus pentru multă vreme, Laurel. Nu-mi place să trăiesc așa de sărăcăcios. Tu nu ești singura care trebuie să renunțe la lucruri.
Laurel tăcu o vreme. Părea o sarcină prea grea pentru o fată de 15 ani.
- Ai putea mcar să te gândești la asta? O săptămână, să zicem? adăugă Laurel, când mama ei strânse din buze.
- Trebuie să semnăm actele miercuri.
- O săptămână? Te rog? Spune-i domnului Barnes că ai nevoie de o săptămână. Și dacă chiar te gândești la asta o săptămână, promit să nu te mai sâcâi niciodată cu asta.
Mama ei o studie cu scepticism.
- Te rog?
Chipul i se îmblânzi.
- Bănuiesc că domnul Barnes nu va retrage oferta dacă îi mai cer o săptămână.
Laurel înconjură blatul de bucătărie și o îmbrățișă pe mama ei.
- Mulțumesc, șopti ea. Înseamnă mult pentru mine.
- Deci nu ți-a spus mare lucru.
David stătea pe un scaun înalt la bufetul din bucătăria sa. Mama lui era la o întâlnire, așa că el și Laurel erau singuri acasă. David mânca niște resturi încălzite la microunde și Laurel mâzgâlea pe un caiet, ca să-și distragă atenția de la miros.
- Mi-a spus destule, spuse Laurel cu un aer defensiv. Parcă voia să îmi spună mai multe, dar nu avea voie. Mi-am dat seama că îl deranja asta.
- Pare cam ciudat.
- E, cu siguranță, diferit - și nu doar la înfățișare.
Se opri în mijlocul unei spirale și ridică privirea, amintindu-și.
- Trăiește atât de intens. Tot ceea ce simte - bun sau rău - pare hiperbolizat. Și contagios.
Începu din nou să mâzgălească.
- Vrei să simți ce simte el, dar nu ai cum să ții pasul, pentru că modul în care simte se schimbă atât de repede. Cred că e epuizant să fii atât de pasional.
- Deci voi doi sunteți prieteni acum sau ce?
- Nu știu.
Ridică mâna și atinse inelul pe care i-l dăduse, atârnat de un lănțișor subțire de argint. Făcuse asta de cel puțin 100 de ori deja pe ziua aceea. Retrăia senzația pe care o avusese când fusese împreună cu el.
În scurta ei vizită, deveniser mai mult decât prieteni; nu, ceva mult mai mult, ceva dincolo de prietenie. Cuvântul prieten părea neînsemnat în comparație cu legătura pe care o împărtășeau ei. Parcă aveau o conexiune profundă. Nu-i putea spune asta lui David. Dacă ar fi avut habar de furtuna de emoții pe care le simțea pentru Tamani, ar fi fost îngrozitor de gelos.
Dar asta nu însemna că nu-l plăcea pe David. Îl considera cel mai bun prieten al ei și, uneori, chiar mai mult decât atât.
David era tot ceea ce Tamani nu era - calm și încrezător, bazându-se pe logică, conferindu-i o senzație de liniște. Sentimentele ei pentru el nu erau o furtună haotică, ci un val calm și puternic. El era o constantă în viața ei într-un fel în care Tamani nu putea fi niciodată. Două jumătăți care nu vor fi niciodată un întreg.
David termină în cele din urmă cina și Laurel dădu la o parte caietul ca să stea față în față cu el.
- Mulțumesc că m-ai acoperit, apropo. Nici prin cap nu mi-a trecut că mama te-ar putea suna.
David ridică din umeri.
- Ai fost plecată mult timp și ea știe că, de fapt, nu-ți place biologia.
- Am citit câte ceva în după-amiaza asta, spuse Laurel. Știi că plantele absorb dioxid de carbon din aer și, apoi, eliberează oxigenul ca pe un produs secundar, corect?
- Da, de asta se presupune că trebuie să salvăm copacii și tot restul.
- Mă gândeam că n-ar avea sens pentru mine să respir oxigen.
- Deci... crezi că inspiri dioxid de carbon?
- Și expir oxigen, da.
- Cred că ar avea sens.
- Mă gândeam, începu Laurel încet, că am putea încerca un alt experiment.
David se uită la ea nedumerit.
- Bine. Ce fel de experiment?
- Ăă, ei bine, aerul nu e o chestie la care te poți uita la microscop sau ceva de genul ăsta, așa că singurul mod în care ne-am putea da seama dacă eu expir oxigen ar fi să vedem dacă îl poți inspira fără probleme.
David începu să-și dea seama încotro bate.
- Și cum propui să facem asta? spuse el cu un zâmbet discret în colțul gurii.
- Păi, mă gândeam oarecum că ar fi... ceva gen respirație gură-la-gură. Doar că tu expiri în gura mea mai întâi și, apoi, fără ca eu să mai iau vreo gură de aer, aș putea expira în gura ta.
Ea se uită la el secundă, apoi adăugă:
- Dar nu ai de ce să faci asta. E doar o idee care mi-a venit.
- Sunt impresionat, spuse David. Ai studiat biologia singurică-singurică.
Laurel își dădu ochii peste cap, dar zâmbi larg.
- Google e prietenul meu.
David pufni, apoi încercă să pretindă că tușește.
Laurel se uită urât la el.
- Are sens, spuse David. Hai s-o facem.
David se apropie până când gnunchii lor se atinseră.
- Mai întâi iei tu o gură de aer și îți ții respirația cam 10 secunde pentru ca plămânii tăi să îl poată transforma în dioxid de carbon. Apoi, îl sufli în gura mea, și eu îl inspir. Apoi, aștept eu vreo 10 secunde și ți-l suflu înapoi în gură, bine?
David încuviință.
Suna destul de simplu. Cu excepția părții cu gură-la-gură. Dar putea să facă față. Sau nu?
Pieptul lui David se umflă când își umplu plămânii de aer, și fața i se înroși când își ținu respirația.
Nu mai avea cum să dea înapoi acum.
După vreo 10 secunde, el îi făcu semn și se aplecă spre ea, cu ochii fixați pe gura ei. Laurel se forță să se concentreze în timp ce se întindea spre el. Mai întâi, buzele li se atinseră delicat, și Laurel aproape se pierdu și trase în piept, emoționată, o gură de aer. Apoi David apăsă mai tare și îi suflă în gură. Ea își umplu plămânii.
David se trase înapoi, și Laurel făcu greșeala să îl privească în ochi. El zâmbi, pe urmă întoarse capul cât numără ea până la 10. Apoi, se lăsă pe spate, trăgând-o blând cu mâna de umăr.
De data asta, Laurel îl întâmpină la jumătatea drumului fără nicio ezitare. Își apăsă gura de a ei și își întredeschise buzele. Ea suflă tot aerul din plămânii ei înapoi în gura lui și îl simți cum îl inspiră. David rămase acolo doar un moment, înante să se îndepărteze și să întrerupă contactul.
- Uau.
Expiră și își trecu degetele prin păr.
- Uau. A fost uimitor. Mi se învârte capul puțin. Cred că expiri aproape numai oxigen pur, Laurel.
- Nu o să cazi de pe scaun, nu?
Își puse mâinile pe picioarele lui.
- Sunt bine, spuse David, respirând încet. Lasă-mă doar câteva secunde.
Își lăsă mâinile în jos ca să le acopere pe ale ei, acolo unde încă mai erau încleștate pe picioarele lui. Ea ridică privirea când el își supse buza de jos și apoi, zâmbi larg.
- Ce e așa de amuzant?
- Scuze, spuse David, înroșindu-se din nou. Doar că ai un gust așa de dulce.
- Cum adică dulce?
Își linse buza de jos încă o dată.
- Ai gust de miere.
- Miere?
- Da. Am crezut că o iau razna în ziua când... știi tu, în ziua aia. Dar a fost la fel și azi. Gura ta e tare dulce.
Se opri o secundă și, apoi, zâmbi.
- Nu a miere, a nectar. Asta are mai mult sens.
- Grozav. Acum va trebui să le explic asta tuturor celor pe care îi voi săruta tot restul vieții, în afară de tine sau... de altă zână.
Aproape spusese numele Tamani. Degetele i se ridicară la inelul atârnat la gât.
David ridic din umeri.
- Atunci nu mai săruta pe nimeni în afară de mine.
- David...
- Eu doar ofer soluția cea mai simplă, spuse el, cu mâinile ridicate în semn de protest.
Ea râse și își dădu ochii peste cap.
- Bănuiesc că asta mă va împiedica să ajung una dintre fetele alea care sărută pe toată lumea.
David clătină din cap.
- Tu n-ai putea să fii așa niciodată. Sentimentele tale sunt prea delicate. Te-ai teme să nu-i frângi inima fiecărui tip pe care l-ai săruta.
Laurel nu era sigură dacă o spusese ca pe un compliment sau nu, dar ea așa îl percepu.
- Ăă, mersi. Cred.
- Ce-i aia? întrebă el, arătând spre lănțișor. Te tot joci cu el.
...............................................................
...............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu