Farmece, Aprilynne Pike

 ................................................................

4-5

          Tonul lui inocent și sincer îi dădu de înțeles lui Laurel că el habar n-avea de ce ea e supărată.

   Laurel își încrucișă mâinile peste volan și-și lăsă fruntea pe brațe. Trase adânc aer în piept de câteva ori și se strădui să rămână calmă. David nu spuse nimic, așteptă pur și simplu ca ea să-și revină și să-și pună ordine în gânduri.

   Într-un final, Laurel rupse tăcerea.

   - Nu cred că înțelegi ce înseamnă toate astea pentru mine. 

   Cum David nu răspunse, ea continuă:

   - Oamenii ăștia ne urmăresc acum. Poate că ne-au urmărit mereu, nu știu. Și, ca să-ți spun drept, cred că tu vei fi mai în siguranță decât mine. Dar de unde știi că nu vânează și zâne?

   David pufni, nevenindu-i să creadă.

   - Ei, hai, nu-mi imaginez că ar face așa ceva.

   - Nu-ți imaginezi? întrebă Laurel, întorcându-se cu fața spre David.

   Era extrem de serioasă.

   - Sigur că nu.

   Dar vocea lui David suna deja mai puțin încrezătoare.

   - A spus vreodată că vrea să-i prindă pe troli? Sau, mai bine spus, să-i omoare?

   - Pentru că ei încearcă să ne omoare pe noi.

   - N-a spus asta. A spus că vrea să-i omoare doar pentru că sunt troli.

   - Și ăsta nu-i un motiv suficient?

   - Nu. Nu poți vâna ceva doar pentru că este ceea ce este sau pentru ceea ce ți-au făcut alții asemănători. N-am de unde să știu că nu există troli buni, la fel cum n-am de unde să știu că nu există și zâne rele. Faptul că vânează ce trebuie nu înseamnă că o și face din motive justificate.

   - Laurel, spuse David calm, punându-i o mână pe umăr, te legi de cuvinte. Chiar cred că faci din țânțar armăsar.

   - Asta pentru că ești om. Iar pistolul ăla de care tu ești așa de impresionat... Eu nu pot fi la fel de impresionată, pentru că mă tem că va fi îndreptat către mine într-o zi, dacă ea află ce sunt.

   David se opri, stupefiat.

   - N-aș lăsa niciodată să se întâmple una ca asta.

   Laurel râse ascuțit.

   - Oricât de mult îți apreciez pornirea, tu chiar crezi că ai putea s-o oprești? Pe ea și pe toți - nici nu știu cum să le spun - ninja aceia care lucrează pentru ea? 

   Laurel își împleti degetele într-ale lui.

   - Am mare înredere în tine, David, dar mă îndoiesc că te pricepi să oprești gloanțele.

   David oftă.

   - Pur și simplu detest senzația asta de neputință. Una e să-mi iau propria viață în mâini - David chicoti ironic - căci sunt un adolescent nebun; asta facem tot timpul. 

   Apoi deveni serios și tăcu preț de câteva momente.

   - Dar e cu totul altceva ca tu să fii în pericol, sau Chelsea, sau Ryan, sau toți ceilalți de la petrecere. Lucrurile au devenit foarte amenințătoare în seara asta, Laurel. Mi-a fost teamă.

   David râse.

   - Nu, teamă e puțin spus, am fost îngrozit.

   Laurel privi în poală și-și răsuci marginea bluzei între degete.

   - Îmi pare rău că te-am implicat în asta.

   - Nu asta am vrut să spun. Sunt fericit că m-ai implicat.

   David o prinse de ambele mâini și o ținu așa până când ea își ridică privirea spre el.

   - Sunt fericit că fac parte din lumea ta. Și, în ciuda faptului că aproape am murit anul trecut, acela a fost cel mai interesant lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

   Râse.

   - Poate în afară de ce s-a întâmplat în seara asta.

   Îi ridică mâinile la buze și le sărută pe fiecare.

   - Te iubesc pentru ceea ce ești și te iubesc pe tine.

   Laurel zâmbi discret.

   - Pur și simplu cred că avem nevoie de ajutor.

   - Suntem ajutați, insistă Laurel. Zânele santinele îmi păzesc casa de 6 luni.

   - Dar în seara asta unde erau? întrebă David, ridicând tonul. N-au fost aici. Klea a fost. Că-ți place sau nu, ea ne-a salvat și cred că și-a câștigat oarecare încredere din partea noastră.

   - Adică vrei să ne întoarcem și să-i spunem totul? Să-i sunem că sunt o zână și că acesta este adevăratul motiv pentru care Barnes se află pe urmele mele? îl întrebă Laurel aprinsă.

   David îi prinse mâinile și i le strânse într-ale sale. Întotdeauna făcea asta ca să o liniștească. Ea își aținti privirea asupra palmelor împreunate și trase adânc aer în piept de câteva ori.

   - Sigur că nu, spuse David încet. Nu are rost să știe mai mult decât știe deja. Pur și simplu cred că ar trebui să ai încredere în ea măcar atât cât să accepți un oarecare ajutor din partea ei. Fără paznici, spuse el înainte ca Laurel să apuce să protesteze, dar ce-i așa de rău dacă vrea să fie cu ochii pe noi când nu suntem la tine acasă?

   - Mai nimic, presupun, bombăni ea.

   - Am pus o grămadă de oameni în pericol în seara asta, Laurel. Știu că vei avea mai mult grijă pe viitor, însă, în caz că se mai întâmplă ceva asemănător, nu-ți dorești - David ridică pistolul care arăta perfect în tocul lui - încă o metodă de apărare?

   - Dar asta să fie cea mai bună cale? Femeia asta tocmai a înarmat 2 minori, David. Ai idee cât de ilegală e chestia asta?

   - Dar este pentru binele nostru! Legea n-ar înțelege nimic din toate astea. Trebuie să ne purtăm singuri de grijă. 

   David tăcu o clipă.

   - Nu ți-ai făcut atâtea griji în privința legalității când Tamani i-a ucis pe trolii aceia anul trecut.

   Laurel nu spuse nimic o vreme. Apoi se îndreptă și-l privi în ochi.

   - David, tu ai împușcat vreodată pe cineva?

   - Sigur că nu.

   - Dar măcar ai îndreptat vreodată arma către cineva?

   El clătină din cap.

   - Ai văzut vreodată pe cineva împușcar?

   De data aceasta, David clătină din cap foarte încet, cu un aer serios.

   - Ei bine, eu le-am făcut pe toate 3, spuse Laurel bătându-se cu degetele în piept. După ce-am scăpat de Barnes am avut coșmaruri aproape în fiecare noapte. Și acum mai am uneori.

   - Și eu am. M-a speriat de moarte.

   - Te-a speriat pe tine Barnes, David. Pe mine știi ce mă sperie în coșmarurile mele? Eu. Mă sperii de moarte pe mine însămi. Pentru că eu am luat arma și eu am împușcat pe cineva.

   - Ai fost nevoită.

   - Crezi că are vreo importanță? Nu contează de ce. Realitatea este că am făcut-o. Și sentimentul acela nu se uită niciodată. Momentul în care arma are recul și vezi sângele țâșșnind pe cel din fața ta. Nu se uită niciodată, David. Așa că îmi cer scuze că nu pot fi la fel de încântată ca tine să retrăiesc experiența.

   David tăcu o bucată bună de timp.

   - Îmi pare rău, șopti el din nou. Nu m-am gândit la asta. 

   Tăcu și oftă, frustrat. 

   - Dar nici tu nu înțelegi cu adevărat. Tu ai zânele santinele și poțiuni magice. Eu nu am nimic. Poți să încerci măcar să înțelegi de ce mă simt mai în siguranță dacă am și eu o metodă de apărare?

   - Un pistol te face să te simți mare și puternic, nu? ripostă Laurel.

   - Nu! Nu mă face să mă simt puternic, sau mai bărbat, sau orice alte prostii mai spun oamenii în filme. Însă mă face să mă simt că fac ceva. Că ajut într-un fel. E chiar atât de greu de înțeles?

   Laurel vru să spună ceva, însă închise gura. David avea dreptate.

   - Presupun că nu, mormăi ea.

   - Și, în plus, spuse David, schițând un zâmbet larg, știi ce pasionat sunt de tehnologie. Microscoape, calculatoare, arme - toate îmi plac.

   Trecură câteva secunde, apoi Laurel zâmbi discret.

   - Asta cu siguranță e adevărat. Mi-aduc aminte cum ai făcut pe investigatorul cu mine când am înflorit anul trecut.

   Râseră amândoi - genul de râs care nu te face fericit, dar cel puțin te face să te simți mai bine.

Capitolul 17

        Parcară pe aleea lui Laurel și, după un moment de ezitare, deschiseră portierele și o luară la fugă spre casă. Imediat de ajunseră înăuntru, Laurel se întoarse și trânti ușa - puțin cam tare - iar izbitura răsună în casa întunecată.

   - Laurel?

   Tresăriră amândoi și se întoarseră spre balustrada scării, de una mama lui Laurel se uita la ei cu ochi somnoroși.

   - S-a întâmplat ceva? Ai trântit ușa.

   - Scuze, mamă. Din greșeală. N-am vrut să te trezim.

   Ea făcu semn cu mâna că nu era nicio problemă.

   - Eram trează. S-au bătut niște animale în spatele casei, cred că erau niște câini sau așa ceva. De câte ori adormeam o luau de la capăt. Am coborât să-mi fac un ceai și acum s-a făcut liniște. Sper că de tot, de data asta.

   David și Laurel se uitară unul la altul. Ea se îndoia foarte tare că în spatele casei se luptaseră niște câini.

   - V-ați distrat?

   - Poftim? o întrebă Laurel derutată.

   - La petrecere. A fost frumos?

   Laurel aproape că uitase.

   - Da, zise ea, silindu-se să pară bucuroasă. A fost super. Casa lui Ryan e absolut minunată. Și imensă, adăugă ea, sperând să nu pară prea falsă. Poți să te culci la loc, spuse ea repede. Eu și David am vrea să ne uităm la un film acum. E în regulă?

   - Presupun că da, zise mama, căscând. Să dați încet totuși, da?

   - Da, sigur, spuse Laurel trăgându-l pe David spre camera în care avea video.

   - Bătăi între câini? întrebă David sceptic, după ce auzi ușa mamei ei închizându-se.

   - Știu, spuse Laurel, îngrijorată. Trolii au avut de lucru în seara asta.

   Trase cu ochiul printre jaluzele, scrutând întunericul. Știa că n-avea cum să vadă nimic, dar încercă, oricum. Începea să se simtă vinovată. Nici nu voia să se gândească la câți oameni și câte zâne pusese în pericol în seara asta.

   David veni în spatele ei și-i cuprinse talia cu brațele, trăgând-o aproape de el.

   - Te rog, nu, șopti ea.

   El se uită la mâinile cu care o apucase, le luă de pe ea și le încrucișă la piept cu o expresie confuză pe chip.

   - Nu, nu, spuse ea consolator, nu e vorba despre tine, ci despre floarea mea.

   Laurel gemu.

   - Mă doare foarte tare.

   Acum, că pericolul dispăruse în sfârșit, nu se putea gândi decât la durerea sfâșietoare pe care o simțea în spate. Bâjbâi pe lângă nodul eșarfei încercând să-l desfacă, însă mâinile îi tremurau. Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce trăgea de ea. Voia doar să-și elibereze petalele rănite.

   - Lasă-mă pe mine, spuse David blând.

   Laurel renunță și rămase nemișcată în timp ce degetele delicate ale lui David încercau să desfacă nodurile făcute în grabă. El dezlegă nodul, îi trase cămașa puțin în sus și lăsă petalele netede să se îndrepte. Laurel strânse din dinți și trase brusc aer în piept. Era la fel de rău și când le lăsa libere, și când le îndoia. Își puse palmele peste ochi, încercând să nu scâncească.

   - Vezi ceva stricat? întrebă ea.

   David nu răspunse. Ea se întoarse cu fața spre el și-i văzu pe chip o expresie de groază îndurerată.

   - Ce e? șopti Laurel.

   - Se pare că a smuls un pumn de petale. Le-a sfâșiat pur și simplu. Au mai rămas niște margini zdrențuite.

   Laurel făcu ochii mari și se uită peste umărul stâng, acolo unde obișnuia să vadă petalele bleu. Deasupra umărului drept florile erau intacte, însă pe partea stângă nu mai rămăsese nimic. Petalele acelea enorme... pur și simplu dispăruseră. Un sentiment ciudat, dar copleșitor, de durere o copleși. Lacrimile începură să-i curgă șiroaie pe față chiar înainte să-și dea seama că suspină. Se întoarse și-și îngropă fața în cămașa lui David și lăsă în sfârșit toată disperarea, groaza și suferința nopții să iasă la iveală.

   David își înfășură delicat brațele în jurul ei, având grijă să nu-i atingă floarea. Pieptul lui era cald și-i înlătură fiorul de teamă și de frig, iar obrazul lui aspru după câteva zile fără să se bărbierească se frecă de fruntea ei. În clipa aceea Laurel nu-și dorea să fie nicărie altundeva.

   - Vino aici, șopti David, trăgând-o înspre canapea. 

   El se așeză pe o parte, iar ea ghemui la pieptul lui, punându-i capul pe umăr. El vorbi doar atunci când respirația lui Laurel se potoli din nou.

   - Ce noapte, nu?

   Ea scoase un fel de mârâit.

   - Chiar așa.

   - Deci ce facem?

   Laurel îl apucă de mână.

   - Nu pleca!

   - Sigur că nu, spuse David, trăgând-o mai aproape.

   - Totul va fi bine când va răsări soarele, spuse Laurel încercând să se îmbărbăteze singură.

   - Atunci o să stau toată noaptea, răspunse David. Mama o să înțeleagă. O să-i spun că am adormit în timp ce ne uitam la film.

   Laurel căscă.

   - N-ar fi departe de adevăr. Sunt frântă.

   - Și, în plus, nu mi-e rușine să recunosc că nu prea mai vreau să ies afară în noaptea asta.

   - Lașule, spuse Laurel, chicotind timp de câteva secunde de gluma ei, apoi căscă lung.

   David nu înțelegea niciodată cât de greu în era ei să stea trează și activă atât de târziu. Se simțea ca o sită, sleită constant de energie, fără a avea ceva care să o umple la loc. În clipa aceea numai voința o mai ținea trează.

   - Culcă-te, spuse David blând, ținându-și brațele calde în jurul umerilor ei. Rămân lângă tine, promise el.

   Laurel se ghemui la pieptul lui și se relaxă. În ciuda durerii și a fricii care încă o bântuiau, o luă somnul destul de repede. Dar fu un somn în care visă troli cu cuțite, oameni înarmați și pe Jeremiah Barnes.

      Laurel se trezi sub lumina soarelui și încercă să nu-l deranjeze pe David, însă acesta avea un somn foarte ușor. Deschise ochii, se uită la ea și apoi îi închise la loc. Câteva secunde mai târziu îi deschise din nou.

   - Nu visez, zise el cu o voce hârâită.

   - Ai vrea tu, spuse Laurel, încercând să-și îndrepte cămașa. Nici nu vreau să mă gândesc cum arăt.

   Floarea încă o durea, însă măcar durerea nu mai era așa de sfâșietoare. Renunță să-și tragă cămașa în jos, ca să nu se rănească.

   David zâmbi larg văzându-i talia descoperită, își așeză mâinile pe ea și le deplasă apoi mai sus pe spate, mângâind blând petalele intacte din partea dreaptă a florii. Laurel se întrebă dacă el își dădea seama cât erau de sensibile; ca și cum ar fi fost o extensie a pielii. Uneori el le atingea din întâmplare, aproape inconștient. Alte dăți îi simțea mâna zăbovind acolo unde își strânsese petalele sub haine. I se părea puțin ciudat să-l lase s-o atingă astfel. Era un gest intim. Mai mult decât ținutul de mână. Ba mai mult chiar și decât sărutul.

   - O să se ofilească în curând, nu? spuse el cu regret în glas, studiind floarea.

   Ea dădu din cap, lungindu-și gâtul să se uite în spate.

   - Ar trebui să cadă cam într-o săptămână sau două, îi explică ea. 

   Dar vocea ei nu conținea în mod limpede nicio umbră de regret.

   - Poate chiar mai puțin, după seara trecută.

   - Chiar e așa o povară?

   - Uneori.

   David mângâie una dintre petalele mai lungi de la bază spre vârf, după care o duse scurt la nas și o mirosi.

   - E pur și simplu... nu știu... sexy.

   - Serios? Dar e atât de... plăntoasă.

   - Plăntoasă? spuse David râzând. Ce-i ăsta, un termen tehnic?

   Laurel dădu ochii peste cap.

   - Știi la ce mă refer.

   - Nu, nu știu. Ai chestia asta pe spate, care e mai frumoasă decât toate florile pe care le-am văzut vreodată. Miroase minunat și este nespus de netedă și de plăcută la atingere. În plus, adăugă el, e magică. Ce poate să nu fie sexy în toate astea?

   Ea zâmbi larg.

   - Poate, dacă pui problema așa.

   - Mulțumesc, zise el, lingându-și degetul și desenându-și un punct pe o tablă imaginară.

   - Dar numai pentru că nu este a ta, îl contrazise ea.

   - Este oarecum și a mea, spuse David insinuant, strângând-o mai aproape de el.

   - Doar pentru că sunt de acord să o împart, replică Laurel.

   El o sărută delicat și se uită la chipul ei exact atât cât s-o facă să se simtă ușor stânjenită.

   - A sunat mama ta? întrebă ea, schimbând subiectul pentru ca el să nu-i mai dea atâta atenție.

   David clătină din cap.

   - Nu încă, dar mai bine aș pleca, spuse el, uitându-se la ecranul telefonului. Nu am niciun mesaj, deci probabil că mama nu mi-a simțit lipsa încă. Poate, dacă mă grăbesc, nici nu-și dă seama că n-am ajuns acasă azi-noapte.

   Se întinse.

   - Și chiar nu sunt un mare fan al trezitului dimineața. Mi-ar prinde bine încă vreo două ore de somn înainte să merg la muncă.

   - Până când trebuie să lucrezi?

   - Doar de la prânz până la 5. Nu-ți face griji.

   David făcea parte din echipa de aprovizionare a farmaciei unde lucra mama lui. Dat fiind că era băiatul șefei, se bucura de anumite avantaje. Avea un program flexibil și lucra numai două sâmbete pe lună și uneori câte o duminică. Sigur că și Laurel se bucura de avantaje similare - nu trebuia să lucreze în magazinele părinților decât dacă avea nevoie de 20 de dolari. Sau mai mult.

   - Presupun că n-avem nicio șansă să o oprim pe mama ta să iasă în oraș noaptea, zise Laurel.

   David își dădu ochii peste cap. Mama lui era cunoscută ca sufletul petrecerilor.

   - Ziceam și eu.

   - Mai ai cartea de vizită pe care ți-a dat-o Klea? o întrebă David.

   Laurel găsi ceva interesant de examinat pe podea.

   - Mda.

   - Mi-o dai puțin?

   Ea ezită, după care o scoase din buzunar. O memorase deja. „Klea Wilson” era scris cu litere negre, îngroșate. Dedesubt, un număr de telefon. Fără profesie, fără adresă, fără poză sau logo. Doar numele și numărul.

   David scoase mobilul și băgă numărul în memorie.

   - Ca să fim acoperiți, spuse el. În caz că pierzi cartea de vizită sau așa ceva.

   - N-o s-o pierd.

   „Deși s-ar putea s-o arunc intenționat.”

   Ceva legat de Klea o făcea pe Laurel să nu se simtă în largul ei, dar nu-și dădea seama ce. Poate era doar vina acelor ochelari.

   - Apropo, spuse Laurel ezitând. Cred că ar trebui să mă duc la pădure azi. Sau măcar mâine.

   David se încordă.

   - De ce?

   - Cei de acolo trebuie să știe ce s-a întâmplat, spuse ea evitându-i privirea.

   - Adică Tamani trebuie să știe?

   - Și Shar, adăugă Laurel defensivă.

   David își băgă mâinile în buzunare și tăcu.

   - Pot să vin cu tine? întrebă el într-un final.

   - Aș prefera să nu vii.

   El ridică brusc capul.

   - De ce?

   Laurel oftă și-și trecu degetele prin păr.

   - Tamani se poartă mereu ciudat când ești și tu și, ca să fiu sinceră, cred că și tu devii ciudat. Am nevoie să stau și să discut serios cu ei depre Klea și nu vreau ca voi 2 să săriți unul la beregata celuilalt în timpul ăsta. Plus că tu trebuie să lucrezi.

   - Aș putea să-mi iau liber, spuse David încordat.

   Laurel ridică ea capul de data asta.

   - Nu e nevoie. Pot să merg singură. Și nu ai de ce să îți faci griji. Sunt cu tine. Pe tine te iubesc. Nu știu ce altceva aș putea spune ca să te conving.

   - Ai dreptate, îmi pare rău.

   David oftă și-și înfășură brațele în jurul ei, după care se lăsă pe spate și se uită la ea. O să fiu sincer cu tine - nu-mi place când te duci să te vezi cu el. Mai ales singură. Aș prefera să fiu cu tine.

   Ezită.

   - Dar am încredere în tine. Promit.

   Ridică din umeri.

   - Cred că sunt pur și simplu exemplul clasic de iubit gelos.

   - Mă simt flatată, spuse Laurel, ridicându-se pe vârfurile degetelor ca să-l sărute. Dar mă duc doar să vorbesc cu el. 

   Încreți din nas.

   - Și să fac curat. Ar trebui măcar să aerisec casa: n-a mai fost nimeni pe acolo de luni de zile.

   - Te duci cu mașina?

   - Păi, aveam de gând să zbor, spuse ea în joacă, arătând spre spatele ei, însă se pare că nu sunt bune la așa ceva.

   - Vorbesc serios.

   - Bine, fu de acord Laurel, neștiind exact unde voia el să ajungă. Da, mă duc cu mașina.

   Chipul lui David se încordă.

   - Și dacă se iau după tine?

   Laurel clătină din cap.

   - Nu cred. În primul rând, e ziuă. Și aproape tot drumul e autostradă. Și, serios acum, dacă mă urmăresc până la pădure, o să îi aștepte o surpriză tare neplăcută.

   - Adevărat, spuse David încruntat.

   - O să am grijă, spuse Laurel. Acolo sunt protejată și n-o să oprsc până nu ajung.

   David o trase mai aproape de el.

   - Îmi cer scuze că-mi fac atâtea griji, zise el. Pur și simplu nu vreau să ți se întâmple nimic rău.

   Tăcu o clipă.

   - Presupun că nici nu te gândești să iei... ăăă... chestia aia pe care ne-a dat-o Klea, nu?

   - Nu, spuse Laurel tăios. Gata. Afară cu tine! strigă ea, împingându-l pe David către ușa principală. Afară!

   - Bine, bine, răspunse David râzând. Plec.

   Laurel zâmbi larg și-l trase mai aproape să-l sărute.

   - Pa, îi șopti ea.

   Apoi David se strecură pe ușă, iar Laurel o închise în urma lui.

   - N-am crezut că e chiar nevoie să-ți spun că David n-are voie să doarmă la tine. Mi s-a părut o regulă destul de evidentă.

   Laurel tresări și se întoarse spre mama ei, care stătea sprijinită de balustradă.

   - Îmi pare rău. Am adormit în timp ce ne uitam la film. Nu s-a întâmplat nimic.

   Mama ei râse.

   - Părul tău a ajuns în halul ăsta doar de la dormit?

   Oboseala și stresul se combinară în mintea lui Laurel cu imaginea a cum trebuia să arate și brusc totul deveni foarte amuzant. Râse, fornăi și apoi râse mai tare. Degeaba încerca să-și înăbușe chicotelile.

   Mama ei coborî scările, jumătate exasperată, jumătate amuzată.

   - Cred că arăt groaznic, spuse Laurel, trecându-și degetele prin păr.

   Era încă puțin aspru de la fixativul cu care se dăduse cu o seară în urmă.

   - Hai să zicem că nu e unul dintre momentele tale cele mai bune.

   Laurel oftă și deschise frigiderul să-și ia un suc.

   - Zău că n-am făcut decât să dormim.

   - Știu, spuse mama ei zâmbind.

   Își făcea de lucru zdrobind niște vitamine cu un minimojar cu pistil.

   - Am coborât să văd ce faceți pe la două.

   Presără pudra de vitamine peste pământul din ghiveciul cu violete africane - era, culmea, un truc pe care-l învățase cu ani în urmă de la cineva care creștea marijuana în casă. Laurel se uită la mama ei și își dădu seama că niciuna dintre ele nu spusese nimic ciudat sau răutăcios. Sau cel puțin nu încă. Preț de câteva secunde, totul păru normal. Laurel nu știa dacă să se bucure de asta atât cât avea să dureze sau să se plângă de faptul că se întâmpla atât de rar.

   - Iartă-mă, spuse Laurel din nou. O să am grijă să-l dau afară data viitoare.

   - Chiar te rog, spuse mama ei, tachinând-o.

   Se întoarseră amândouă când îl auziră pe tatăl ei fluierând în timp ce cobora scările. El le salută și își sărută soția pe obraz în schimbul unei cești de cafea.

   - Lucrați amândoi azi? întrebă Laurel.

   - Păi, nu-i sâmbătă? spuse mama ei ironică.

   - Cei răi nu au odihnă, completă tatăl ei zâmbind larg.

   Se uită la mama.

   - Iar noi suntem foarte, foarte răi.

   Râseră împreună și, o clipă, Laurel se simți ca și cum s-ar fi întors în timp, înainte să înflorescă, în urmă cu 1 an. Înainte ca totul să devină ciudat; pe vremea când lucrurile erau normale.

   Îi pieri zâmbetul când își dădu seama că tatăl ei o studia cu o privire ciudată.

   - Ce e? îl întrebă ea când el se apropie.

   - Ce s-a întâmplat cu floarea ta? întrebă el îngrijorat. Îi lipsesc câteva petale!

   Ultimul lucru care-i trebuia lui Laurel în dimineața asta era o discuție în familie despre floarea ei.

   - Pur și simplu cad uneori, zise ea. Nu le face tocmai bine să le leg strâns în fiecare zi. Mă gândeam...

   - E mai bine să nu te mai duci la școală când înflorești? o întrebă tatăl ei, întrerupând-o.

   Laurel își văzu mama făcând ochii mari.

   - Nu, sigur că nu, protestă Laurel. Totul e în regulă.

   - Presupun că tu știi mai bine, zise tatăl ei, nu tocmai convins.

   Continuă să soarbă din cafea, însă o studia pe Laurel peste marginea cănii.

   - Davă voi 2 tot sunteți la serviciu, spuse Laurel, intrând direct în subiect, vă deranjează dacă eu mă duc la pădure?

   Mama ei o privi pieziș.

   - De ce? întrebă ea.

   - Trebuie să fac puțină curățenie, zise Laurel încercând să afișeze o expresie neutră. Când m-am întors din... când am fost acolo în august, casa arăta destul de rău. Trebuie să mă duc s-o punla punct, ca nu cumva să se hotărască vreun vagabond să locuiască acolo, râse ea silit.

   - Mă gândeam că se ocupă ele de asta, spuse mama ei.

   - Păi, da, probabil, dar nu am de gând să pun santinelele să facă pe femeile de serviciu.

   - E de înțeles, fu de acord tatăl, intervenind în discuție. Și probabil că n-ar strica să faci o curățenie serioasă. 

   Se uită la mama ei.

   - Nu ți se pare în regulă?

   Mama ei se strădui să zâmbească.

   - Ba da, sigur. Bineînțeles.

   - Mulțumesc, murmură Laurel, ferindu-și privirea.

   O parte din ea își dori să nu fi întrebat.

Capitolul 18

      Laurel rămase câteva minute în mașină și se uită pur și simplu la căsuță. Căsuța ei - sau aproape a ei.

   Fusese aici suficient de des în ultimul an. Dar nu mai intrase înăuntru de când se mutaseră în Crescent City, de aproape 1 an și jumătate. Iarba nu mai fusese tunsă de 2 ani și crescuse la întâmplare, iar tufișurile se înălțaseră cât să acopere jumătate din ferestrele din față. Laurel oftă. Nu se gândise și la curte când își împachetase instrumentele de curățenie. Soluția cea mai la îndemână ar fi fost ca data următoare să-l aducă și pe David cu o mașină de tuns iarba și cu niște foarfece, însă situația ar fi în cel mai bun caz stânjenitoare.

   În altă zi; cu siguranță, deocamdată avea destule de făcut.

   Ușa scârțâi din balamale când intră. Era ciudat să pătrunzi într-o casă complet goală; casele trebuiau să fie pline cu lucruri, cu oameni, cu muzică și mirosuri. 

   Laurel lăsă găleata pe dulapul de bucătărie, se duse la chiuvetă și învârti robinetul. După un bolborosit scurt, din el ieși o apă maronie. O lăsă să curgă o vreme și în scurt timp apa se limpezi. Laurel zâmbi, simțindu-se în mod ciudat mai în siguranță deîndată ce zgomotul jetului umplu camera și răsună înte pereții goi.

   Ocoli scările, descuie și deschise toate ferestrele, lăsând văzduhul tare și rece de toamnă să inunde casa, curățând-o de aerul stătu și înăbușitor care rămăsese prizonier înăuntru luni întregi. Fereastra din dreapta ușii de la intrare nu se deschidea, iar Laurel se chinui câteva secunde cu ea.

   - Lasă-mă să te ajut, spuse o voce liniștită în spatele ei.

   Deși îl așteptase, Laurel tresări. Se dădu la o parte și-l lăsă pe Tamani să pulverizeze ceva dintr-o sticluță de o parte și de alta a ferestrei, după care tocul se săltă cu ușurință. El se întoarse spre ea zâmbind larg.

   - Gata.

   - Mersi, spuse ea, întorcându-i zâmbetul.

   El nu spuse nimic, ci doar se mută din loc ca să se sprijine de perete.

   - Am venit să fac curățenie, spuse Laurel arătând spre găleata cu ustensile.

   - Am observat. 

   Tamani înconjură cu privirea camera goală.

   - A trecut ceva vreme de când n-a mai fost nimeni aici. Iar de când n-am mai fost eu au trecut secole.

   Rămaseră mult timp într-o tăcere stânjenitoare pentru Laurel, însă care pe Tamani nu părea să-l deranjeze câtuși de puțin.

   Într-un final, Laurel făcu un pas înainte și-l îmbrățișă. El își împletici brațele în jurul ei, simțind imediat umflătura florii ei legate. Sări înapoi curentat parcă.

   - Îmi pare rău, zise el repede, încrucișându-și brațele la piept. N-am știut.

   - Nu-i nimic, spuse Laurel, grăbindu-se să ducă mâna la nodul din talie. Aveam de gând să-l desfac imediat ce deschideam ferestrele.

   Petalele i se ridicară imediat ce fură eliberate și Laurel răsuflă ușurată, fără să se obosească să ascundă lucrul acesa.

   - Este unul dintre cele mai mari avantaje ale faptului că sunt aici, spuse ea ușor.

   Tamani schiță un zâmbet, însă ochii i se ațintiră asupra petalelor albastre și albe.

   - Ce naiba s-a întâmplat? întrebă el, mergând în spatele ei.

   - Ăăă... mai e un motiv pentru care am venit aici, recunoscu Laurel. Le-am spuse alor mei că vreau să fac curățenie, ca să mă lase să vin.

   Dar Tamani abia dacă o mai asculta. Se uita consternat la spatele ei, cu mâinile strânse în pumni.

   - Cum? șopti el.

   - Trolii, spuse Laurel încet.

   Tamani ridică imediat privirea.

   - Trolii? Unde? La tine acasă?

   Laurel clătină din cap.

   - Am fost o proastă, spuse ea, încercând să atenueze gravitatea incidentului. Am fost la o petrecere aseară. Ne-au găsit și ne-au făcut să derapăm cu mașina. Sunt bine, totuși. 

   - Unde îți erau santinelele? vru Tamani să știe. Nu sunt acolo doar să-ți stea de pază la casă.

   - Cred că s-ar putea să fi fost... ocupate cu altceva, spuse Laurel. Când am ajuns acasă,mama mi-a povestit ceva despre niște câini care s-ar fi bătut în spate.

   - Ai fi putut să mori! exclamă Tamani. 

   Apoi se uită iar la spatele ei.

   - Mi se pare că n-ai fost departe.

   - Ne-a găsit o... o femeie, chiar la timă. I-a alungat pe troli.

   - O femeie? Cine?

   Laurel îi dădu lui Tamani cartea de vizită a Kleei.

   - Klea Wilson. Cine e?

   Ea îi povesti ce se întâmplase cu o seară în urmă. Tamani o întrerupse pe ici, pe colo, cerând clarificări și detalii. După ce termină, Laurel avu sentimentul că retrăise tot calvarul.

   - Și apoi ne-a obligat să luăm armele și am plecat, termină ea povestea. A fost așa de ciudat. Habar n-am cine este.

   - Cine...

   Tamani tăcu o clipă și făcu neliniștit câțiva pași.

   - Nu se poate....

   Iar pași. Într-un final, rămase nemișcat, cu brațele încrucișate la piept.

   - Trebuie să vorbesc cu Shar despre asta. Este... problematic.

   - Și eu ce-ar trebui să fac? îl întrebă Laurel.

   - Poate să încetezi să mai ieși noaptea din casă, îi sugeră Tamani.

   Laurel dădu ochii peste cap.

   - Pe lângă asta. Ar trebui să am încredere în ea? Dacă am probleme și santinelele nu sunt la post...

   - Ar trebui să fie mereu la post, spuse Tamani mohorât.

   - Dar dacă nu sunt și o văd pe femeia asta din nou... să am încredere în ea?

   - E om, nu?

   Laurel dădu din cap în semn că da.

   - Atunci nu, noi nu avem încredere în ea.

   Laurel rămase cu gura căscată.

   - Pentru că este om? Ce vrea să spună asta despre David? Sau despre părinții mei?

   - Deci vrei să ai încredere în ea?

   - Nu. Nu vreau. Poate. Nu știu. Spune-mă să n-am încredere în ea pentru că vânează ființe supranaturale sau pentru că ne-a dat arme. Dar nu poți pur și simplu să decizi că cineva nu e de încredere pentru că este om. Nu e corect.

   Tamani ridică mâinile, frustrat.

   - E tot ce știu, Laurel. Nu știu nimic altceva după care să o judec.

   - Și totuși, mi-a salvat viața.

   - Bun, îi mai dau o șansă.

  Tamani veni mai aproape și se sprijini de peretele de lângă ea.

   Laurel oftă.

   - De ce se întâmplă toate astea acum? întrebă ea și în voce i se simțea frustrarea. A trecut aproape 1 an de la episodul cu Barnes și nimic. Și apoi, într-o noapte, bum! Troli, Klea și alți troli acasă la mine. Toate deodată. De ce? întrebă Laurel, întorcând capul să se uite la Tamani.

   - De fapt, spuse Tamani ezitant, nu pot să spun că nu s-a întâmplat chiar nimic în ultimul an. 

   Arăta spășit.

   - Nu am considerat că e nevoie să afli despre fiecare trol care a trecut prin Crescent City și s-a uitat după tine.

   - Au mai fost și alții? întrebă Laurel.

   - Câțiva. Dar ai dreptate: acesta a fost cel mai bine organizat și cel mai atent atac care mi-a fost raportat.

   - Nu-mi vine să cred că au mai fost și alții, spuse Laurel. Chiar nu sunt deloc stăpână pe viața mea.

   - Ei, hai! Nu e chiar așa. Majoritatea n-au ajuns la nici 1 kilometru de casa ta. Santinelele s-au ocupat de ei. Nu a fost mare lucru.

   Laurel pufni.

   - Nu a fost mare lucru! Ție ți-e ușor să vorbești.

   - Situația a fost sub control, insistă Tamani.

   - Dar azi-noapte? Și azi-noapte situația a fost sub control?

   - Nu, recunoscu Tamani. Nu a fost. Dar nu s-a mai întâmplat nimic similar până acum.

   - Și de ce acum?

   Tamani zâmbi plictisit.

   - Bună întrebare. Dacă aș ști, aș putea să răspund și la niște întrebări de-ale mele. Cum ar fi de ce trolii au încetat să mai dea târcoale pe aici în ultima perioadă sau cum a aflat Barnes că poarta se află pe terenul acesta, sau cine dă ordine cui în tot acest haos. Este unul dintre multele lucruri pe care ncă încercăm să le înțelegem.

   Laurel tăcu o vreme.

   - Și eu ce fac? întrebă ea.

   - Nu știu, spuse el. Presupun că ar fi bine să iei lucrurile încet. Ai grijă și încearcă să eviți orice situație în care ar putea apărea și această Klea.

   - O, cu siguranță, așa o să fac.

   - Pentru moment, totuși, cred că nu poți face nimic altceva. Mă duc să vorbesc cu Shar. O să vedem dacă putem să mai descperim ceva. Bine?

   - Bine.

   - Mulțumesc că ai venit să-mi spui, zise el. Îți sunt recunoscător. Și nu doar pentru că am ocazia să te văd. Deși e un avantaj plăcut. A, spuse el băgând mâna în rucsac. Am ceva pentru tine. Mi l-a dat Jamison.

   Îi înmână un sac mare de pânză. Ea îl luă și se uită în el o secundă, apoi începu să râdă.

   - Ce este? întrebă Tamani derutat.

   - Zahăr pudră de trestie. Fac fiole pentru poțiuni și aproape că am rămas fără.

   Laurel clătină din cap.

   - Acum pot să mai stric încă 100 de fiole, spuse ea cu tristețe.

   - Tot nu merge? se interesă Tamani, încercând să-și mascheze îngrijorarea.

   - Nu, spuse Laurel ușor, dar o să meargă. Mai ales acum că am o grămadă de zahăr, adăugă ea zâmbind larg.

   Tamani surâse, apoi privirea îi alunecă într-o parte, spre ceva din spatele umărului ei.

   - Ce este? îl întrebă Laurel, întinzându-și gâtul ca să se uite, jenată, la petalele ei.

   - Îmi pare rău, spuse el. E atât de frumoasă și abia dacă am avut ocazia s-o văd anul trecut.

   Laurel râse și se întoarse, arătându-și floarea. Când se răsuci înapoi, Tamani studia cu conștiinciozitate găleata cu instrumente de curățenie. Laurel se gândi la ce îi spusese David despre cât de sexy i se părea floarea ei. Și, dacă pentru David era sexy...

   „Nu mă mai întorc cu spatele.”

   - Deci ce sunt toate astea? întrebă Tamani, încercând să treacă peste momentul stânjenitor.

   - Diverse chestii pentru curățenie. Soluție de geamuri, pentru podele, soluție universală. 

   Laurel scoase o pereche de mănuși din plastic.

   - Și astea sunt ca să mă portejeze de toate soluțiile.

   - Deci... pot să te ajut?

   - N-am adus decât o pereche de mănuși, dar - Laurel scoase un pămătuf - poți să ștergi praful.

   - Ce-ai zice dacă fac eu curat și tu ștergi praful?

   - Trebuie doar să ștergi praful, spuse Laurel râzând. Nu ai nevoie de șorț dantelat sau ceva asemănător.

   Tamani ridică din umeri.

   - Bine. E doar ciudat.

   - Ce e ciudat? întrebă Laurel în timp ce umplea găleata cu apă caldă cu detergent și-și punea mănușile.

   - Asta e o muncă de Menitor. Mi se pare ciudat să te văd pe tine făcând-o, atâta tot.

   Laurel râse, ștergând cu buretele blaturile prăfuite.

   - Și eu care credeam că te simți prost pentru că este „muncă de femeie”.

   - Ăștia-s oamenii, bombăni Tamani ironic, clătinând din cap.

   Apoi spuse vesel:

   - Am frecat multe camere la viața mea.

   Lucrară o vreme în liniște. Tamani curăța pânzele de păianjen din colțuri, iar Laurel freca blaturile și dulapurile din bucătărie.

   - Dacă ai de gând să faci des chestia asta, ar trebui să mă lași să-ți aduc niște produse de curățenie din Avalon, spuse Tamani. Mama mea cunoaște o... Am o zână de toamnă care face cele mai bune chestii. N-ai avea nevoie de mănuși.

  - Aveai de gând să spui o Amestecătoare, îl tachină Laurel.

   - Sunt soldat, spuse Tamani și vocea lui deveni exagerat de formală. Sunt înconjurat de santinele neciolite de dimineață până seara. Îmi cer scuze pentru comportamentul meu vulgar.

   Laurel îl văzu cum se uita la ea cu un zâmbet jucăuș, aproape ironic. Scoase limba la el, lucru care pe el îl făcu să râdă.

   - Ei bine, dacă nu e prea mare deranjul, mi-ar prinde bine niște produse făcute de zâne, spuse ea. Ce mai face mama ta?

   - Bine, s-ar bucura să te vadă din nou.

   - Și Rowen? întrebă Laurel, evitând întrebarea pe care fraza lui o insinua.

   Tamani zâmbi larg.

   - A avut prima ei reprezentație la festivalul de echinocțiu; a fost adorabilă. A ținut trena pentru zâna care o interpreta pe Guinevere în piesa Camelot.

   - Pariez că a fost frumoasă.

   - A fost. Ar trebui să vii ți tu la festival zilele astea.

   Posibilitățile se deschiseră brusc în mintea lui Laurel.

   - Poate într-o zi, spuse ea zâmbind. Când lucrurile nu voir mai fi așa de... știi tu..

   - Nu există loc pe lume mai sigur pentru tine decât Avalonul, spuse Tamani.

   - Știu, spuse Laurel, aruncând o privire scurtă pe fereastră.

   - După ce te uiți?

   - După celelalte santinele.

   - De ce?

   - Nu te saturi să știi că există mereu cineva care te ascultă?

   - Nu. Sunt politicoși. Nu respectă intimitatea.

   Laurel pufni neîncrezătoare.

   - Recunoaște acum, dacă ar fi vorba despre Shar și o fată ciudată, i-ai spiona.

   Chipul lui Tamani îngheță preț de câteva secunde, apoi privirea i se îndreptă și lui spre fereastră.

   - Bine, recunoscu el. Ai câștigat.

   - Acesta este unul dintre motivele pentru care nu știu dacă aș mai putea locui în căsuța asta vreodată. Faptul că nu sunt niciodată cu adevărat singură.

   - Există și alte avantaje, spuse Tamani, fără să o tachineze prea tare.

   - O, sunt sigură, exclamă Laurel fără să muște momeala. Însă intimitatea nu este unul dintre ele.

   Urmă din nou un răstimp în care făcură curățenie în liniște. La început, Laurel își dori să-i fi trecut prin cap să aducă un radio sau ceva asemănător. Dar pe Tamani nu părea să-l deranjeze liniștea și în scurt timp Laurel își dădu seama că nu era liniște deloc. Vântul care bătea printre copaci și sufla prin ferestre își avea propria melodie.

   - E greu? întrebă Tamani brusc.

   - Ce? spuse Laurel, ridicând privirea de la fereastra pe care o lustruia.

   - Să trăiești o viață de om? Adică, că știi ce ești?

   Laurel rămase nemișcată un timp îndelungat înainte să dea din cap.

   - Uneori. Dar pentru tine? Nu ți-e greu să trăiești în pădure atât de aproape de Avalon, însă dincolo de poartă?

   - A fost greu la început, dar acum m-am obișnuit. Și sunt foarte aproape. Mă duc acolo des. În plus, am prieteni - prieteni zâne - care sunt cu mine tot timpul.

   Tăcu câteva secunde.

   - Ești fericită? șopti el.

   - Acum? îl întrebă ea la fel de încet, strângând în mâini prosoapele de hârtie.

   Zâmbind cu tristețe, Tamani clătină din cap.

   - Știu că ești fericită acum. Se vede în ochii tăi. Dar ești fericită când suntem... când nu ești aici?

   - Sigur că da, spuse Laurel repede. Sunt foarte fericită.

   Se întoarse și frecă geamul cu putere.

   Expresia lui Tamani nu se schimbă.

   - Am toate motivele să fiu fericită, continuă Laurel străduindu-se să-și păstreze o voce calmă. Duc o viață minunată.

   - N-am spus niciodată că n-ar fi așa.

   - Nu ești singura persoană care mă face fericită.

   Tamani dădu discret din cap și se strâmbă.

   - Sunt conștient de asta.

   - Lumea oamenilor nu este atât de înfricoșătoare și de tristă cum îți place ție să crezi. Este amuzantă, interesantă și - Laurel căută un alt cuvânt - și...

   - Mă bucur, spuse Tamani.

   Era acum lângă umărul ei.

   - Nu te-am întrebat ca să încerc să-ți demonstrez ceva, spuse el pe un ton serios. Chiar voiam să știu. Și speram că ești fericită. Îmi fac... îmi fac griji pentru tine. N-am de ce. Sunt sigur de asta, însă tot îmi fac griji.

   Laurel se simți cuprinsă de rușine și încercă să-și relaxeze sptele încordat.

   - Îmi pare rău.

   - Foarte bine, așa și trebuie, râse Tamani.

   Laurel clătină din cap fără să râdă.

   Îl văzu cu colțul ochiului cum ridică mâna spre ea, după care o lăsă să cadă și încercă să-și bage discret mâinile în buzunare.

   - Ce e? îl întrebă Laurel.

   - Nimic, spuse Tamani, întorcându-se și îndeptându-se către partea opusă a camerei.

   - Praful de zână? întrebă Laurel, amintindu-și de anul anterior.

   Tamani dădu din cap.

   - Ia să văd.

   - Te-ai supărat pe mine anul trecut.

   - Încetează! Nu mă scoate pe mine vinovată de toate lucrurile stupide pe care le-am făcut anul trecut.

   Îl apucă de încheietură și-i trase mâna într-a ei. El nu rezistă. Mâna îi era presărată ușor cu o pudră fină și strălucitoare. Îi ținu palma ușor înclinată, pentru ca polenul să reflecte lumina soarelui și să lucească.

   - E atât de frumos!

   Abia atunci își relaxă Tamani mâna. Un zâmbet ștrengar îi traversă chipul, apoi ridică mâna și-și trecu degetul pe obrazul lui Laurel, lăsând în urmă o dungă palidă argintie.

   - Hei!

   Mâinile lui îndemmânatice se ridicară și îi desenară o dungă și pe celălalt obraz.

   - Acum te asortezi.

   Mâna lui se întinse încă o dată - țintind către nasul ei - dar ea fu pregătită de data asta. Îl prinse de încheietura mâinii, oprindu-l. Tamani privi în jos la mâna lui, la câțiva centimetri de fața ei.

   - Sunt impresionat.

   Însă ridică cealaltă mână atât de repede, că Laurel nici n-apucă s-o vadă înainte să-i atingă nasul.

   Ea îl lovea peste mână, în timp ce el râdea și continua să încerce să-i picteze dungi, iar ea se străduia, de obicei fără succes, să-l oprească. El reuși într-un final să-i prindă ambele mâini și să i le țină pe lângă corp, trăgând-o aproape de pieptul lui. Zâmbetul îi ieri treptat când ea ridică privirea spre el și fețele li se apropiară până la câțiva centimetri.

   - Am câștigat, șopti el.

   Privirile li se uniră, iar Tamani se apropie încet. Însă, înainte ca fața lui să o atingă pe a ei, Laurel lăsă capul jos, întrerupând contactul vizual.

   - Îmi pare rău, murmură ea.

   Tamani dădu din cap și apoi îi dădu drumul.

   - Aveai de gând să încerci să faci curățenie și sus tot azi? întrebă el.

   Laurel se uită în jur la parterul pe jumătate curățat.

   - Poate.

   - Rămân să te ajut, dacă vrei, se oferi el.

   - Aș vrea să stai, spuse Laurel și vorbele ei răspunseră nu doar la simpla lui întrebare. Dar numai dacă vrei și tu.

   - Vreau, hotărî el fără să șovăie. Și, în plus, adăugă el zâmbind larg, n-ai adus nicio scară. Cum ai de gând să ajungi la tavan fără ajutorul meu? Ești pitică.

   Munciră următoarele 3 ore până când ajunseră amândoi obosiți și prăfuiți, însă curățară mare parte din casă. Măcar data următoare când Laurel avea să vină să încerce să o curețe treaba avea să fie mai ușoară.

   Tamani insistă să care el găleata când se întoarseră la mașina ei.

   - Mi-ar plăcea să te rog să rămâi, însă, sincer, m-aș simți mai liniștit dacă ai ajunge acasă înainte de apus, spuse el. Mai ales după noaptea trecută. E mai bine așa.

   Laurel dădu din cap.

   - Și ai grijă, spuse el cu severitate. Avem grijă de tine cât putem de mult, însă nu facem minuni.

   - O să am grijă, promise Laurel. Am avut și până acum.

   Ea rămase pe loc câteva momente și de data asta Tam fu cel care făcu primul pas, înfășurându-și brațele în jurul ei și strângând-o tare, cu fața îngropată la gâtul ei.

   - Întorce-te curând, murmură el. Mi-e dor de tine.

   - Știu, recunoscu Laurel. O să încerc.

   Se așeză la volan și potrivi oglinda astfel încât să-l vadă pe Tamani cum stă cu mâinile în buzunare și se uită în urma ei. O mișcare slabă îi atrase atenția și Laurel studie copacul gros de la capătul grădinii. Îi trebui o clipă ca să identifice spiritul înalt și slab care stătea pe jumătate ascuns în spatele lui. Shar. Nu spusese nimic ca să-și facă simțită prezența - pur și simplu se uita urât.

   Laurel tremură. Nu se uita urât la Tamani. Se uita urât la ea.

Capitolul 19

        Luni dimineață, Laurel deschise ușile duble grele de la intrarea în școală, nerăbdătoare să-l vadă pe David. Cu excursia ei la pădure și cu vizita neprevăzută pe care David fusese nevoit să o facă bunicilor, nu apucaseră să se vadă în weekendul acela.

   Zâmbetul îi pieri când ajunse la dulapul ei și văzu că nu e nimeni acolo. Ea și David mergeau cu mașina la școală cam în jumătate din zile, însă, când veneau separat, se întâlneau mereu aici înainte de ore. Și după ore. Și între ore.

   Dar astăzi, David nu era de găsit. Laurel ar fi putut presupune că întârzia, însă nu o sunase să o anunțe, așa cum mai făcuse în trecut. Încercă să gândească rațional și să nu se îngrijoreze. Nu era chiar o regulă ca David să întârzie la prima oră, dar se mai întâmpla. Își scoase ușor manualul de spaniolă, încercând să se arate ocupată cu ceva, nu doar o fată care n-are nimic altceva mai bun de făcut decât să stea la dulap și să-și aștepte iubitul.

   Amână până cu 30 de secunde înainte să se sune de intrare, după care se grăbi să ajungă la timp la ora de spaniolă.

   Ieși în fugă din clasă imediat ce profesoara le dădu drumul, însă găsi locul din fața dulapului tot gol. O cuprinse teama și se grăbi la secretariat, dorindu-și pentru a mia oară să fi avut un telefon mobil. Părinții ei cu siguranță și-ar fi permis să-i cumpere unul, însă mama ei susținea cu tărie că n-avea nevoie de așa ceva înainte să plece la facultate.

   „Părinții ăștia.”

   - Pot să folosesc o clipă telefonul? o întrebă Laurel pe secretară.

   Femeia îi trânti un telefon fără fir pe ghișeu. Laurel formă numărul de mobil al lui David și neliniștea ei crescu în timp ce telefonul sună o dată, de două ori. A patra oară intră căsuța vocală. Urmă semnalul după care trebuia să lase un mesaj, însă ce ar fi putut să-i spună?

   „Sunt îngrijorată. Te rog, vino la școală!”

   Închise fără să spună nimic. Se gândi să chiulească de la școală și să plece prin oraș să-l caute, dar, pe lângă faptul că gestul ar fi fost inutil, urma ora de chimie. Dacă David ar fi ajuns totuși cu mare întârziere, rămânând în școală ar fi aflat imediat.

   Ora de chimie nu dură niciodată atât de mult. În timp ce profesorul trăncănea despre ioni poliatomici, lui Laurel mintea îi născocea scenarii din ce în ce mai rele. David ucis de troli. Davod răpit și torturat de troli. David răpit de troli și folosit drept capcană pentru a o prinde pe ea. Până la sfârșitul ore, toate scenariile păreau, dacă nu credibile, cel puțin posibile.

   Laurel alergă spre holul în care dădeau clasele de științe sociale, acolo unde Chelsea tocmai ieșea de la ora de istorie.

   - L-ai văzut pe David? o întrebă Laurel.

   Chelsea clătină din cap.

   - Presupun mereu că e cu tine.

   - Nu-l găsesc, spuse Laurel, încercând să-și stăpânească tremuratul vocii.

   - Poate e bolnav, sugeră Chelsea o soluție pe care Laurel trebui s-o recunoască drept rezonabilă.

   - Da, dar nu răspunde la mobil. El răspunde mereu la mobil.

   - Poate doarme.

   - Poate, spuse Laurel.

   Se întoarse la dulapul ei și scoase manualul de literatură americană. Se uită la copertă și, brusc, gândul de a citi un text pe care cineva îl scrisese cu 100 de ani în urmă păru cel mai inutil lucru din lume. Puse manualul la loc și-și luă geanta. Trebuia să vadă dacă David era acasă. N-avea să dureze mult, probabil că nici n-ar primi absență dacă s-ar grăbi să se întoarcă. Tocmai se pregătea să închidă dulapul când Chelsea o bătu pe umăr, făcând-o să tresară.

   - Uite-l, spuse ea arătând spre hol.

   David venea spre ei zâmbind. Ochelarii îi ascundeau ochii. Laurel o luă la fugă fără să-și dea seama ce face. Se izbi de David și îl strânse în brațe cât de tare putu.

   - Bună, spuse David, uitându-se la ea întrebător.

   După ce-și petrecuse o oră imaginându-și-l mort, tonul relaxat al lui David o înfurie pe Laurel al culme. Îl apucă de gulerul cămășii cu ambele mâini și-l scutură puțin.

   - M-ai speriat de moarte, David Adam Lawson! Unde naiba ai fost?

   David se uită pe hol, spre ușile pricipale.

   - Hai să plecăm de aici, spuse el fără să-i răspundă la întrebare.

   - Cum adică?

   - Hai să mergem undeva, să ne distrăm.

   Laurel se uită în jur, apoi spuse încet:

   - Adică să chiulim?

   - Ei, hai! Ai literatură acum. Cât iei la asta? 10 plus, nu? Hai să mergem!

   Laurel se uită la el ridicând sceptic din sprânceană.

   - Vrei să plecăm și să chiulim de la școală ca să mergem să „ne distrăm”? Cine ești tu și ce-ai făcut cu prietenul meu?

   David zâmbi.

   - Haide! spuse el nerăbdător. Doar de data asta.

   - Bine, spuse ea.

   Era atât de ușurată să-l vadă, că nu prea mai conta unde voia el să meargă. Intră în joc.

   - Hai atunci!

   - Super! spuse David luând-o de mână.

   Laurel nu-l mai văzuse niciodată țopăind, mai degrabă decât alergând.

   - Haide!

   Fu nevoită să recunoască că entuziasmul lui era molipsitor. Se trezi cu el râzând în timp ce se grăbeau să ajungă la mașina lui.

   - Unde mergem? întrebă ea în timp ce-și punea centura de siguranță.

   - Surpriză, anunță David cu o strălucire poznașă în ochi. 

   Scoase o fâșie lungă de material.

   - Închide ochii, spuse el încet.

   - Glumești, nu? îl chestionă Laurel nevenindu-i să creadă.

   - Haide, replică David. Ai încredere în mine, nu?

   Laurel se uită la el și chipul i se reflectă în ochelarii lui.

   - Care-i faza cu ochelarii? întrebă Laurel. Nu-ți pot vedea ochii dacă porți chestiile alea.

   - Tocmai asta-i ideea, nu?

   - Care, să-ți împiedici prietena să-ți vadă ochii?

   - Nu neapărat pe tine.

   Zâmbi larg.

   - Oricum cred că sunt destul de mișto.

   - Cred că ar fi destul de mișto dacă aș putea să-ți văd ochii, David.

   Fără să ezite, David își dădu ochelarii jos și se uită la ea cu ochii lui albaștri, calzi, deschiși și sinceri. Toată neliniștea lui Laurel se evaporă și ea se întoarse să-l lase să o lege la ochi.

   - Am încredre în tine, spuse.

   Cu fașa pe ochi, Laurel era atentă la fiecare curbă pe care o lua David și hotărâtă să urmărească locurile prin care treceau. Dar, după vreo 5 minute, îi fu clar că mergeau în cercuri, așa că o lăsă baltă. Curând, mașina hurducăi într-o curbă și se opri. După câteva secunde portiera ei se deschise, iar David o ajută să coboare punându-i o mână pe talie și alta pe umăr, ca să o susțină.

   - David, spuse Laurel ezitantă. N-aș vrea să-ți stric cheful, dar sper că suntem într-un loc sigur. După noaptea trecută... știi tu.

   - Nu-ți face griji, îi spuse David în ureche. Te-am adus în cel mai sigur loc din lume.

   David îi luă fațșa de la ochi și, o clipă, lumina soarelui printre frunze fu prea orbitoare, conferind peisajului o strălucire eterică. Se aflau într-o poaină micuță, înconjurată de ultimele flori de toamnă - crizanteme portocalii, câteva flori mov de echinaceea și niște salvie rusească albastră. În mijloc se afla o pătură cu câteva perne de canapea și vreo două boluri cu fructe feliate. Căpșune, nectarine, mere și o sticlă de cidru pe care se condensaseră picături ce străluceau în lumina delicată a soarelui.

   Laurel zâmbi și se întoarse să-și confirme bănuielile - chiar dincolo de coroana copacilor își vedea propria curte interioară. Era într-adevăr cel mai sigur loc din lume.

   - David! E minunat! exclamă Laurel cu respirația tăiată, întinzându-se pe vârfuri să-l sărute, bucuroasă că se aflau în afara razei vizuale a casei, în caz că unul dintre părinții ei aveau să vină acasă la prânz, lucru pe care nu-l făceau de obicei. Când ai făcut toate astea?

   - De asta nu m-ai găsit în școală azi-dimineață, spuse el sfios.

   - David Lawson! strigă Laurel cu o severitate prefăcută. Unde-o să ajungă lumea asta dacă cel mai bun elev din Del Norte chiulește de la ore?

   El ridică din umeri, după care zâmbi larg.

   - Sunt lucruri mai importante pe lume decât să fii un elev eminent.

   După o ezitare scurtă, Laurel întrebă:

   - Am... am uitat vreo ocazie specială?

   David clătină din cap.

   - Nu. Doar că m-am gândit că amândoi am fost foarte stresați în ultima perioadă și n-am apucat să ne bucurăm de prea mult timp împreună.

   Laurel îi cuprinse gâtul cu brațele și-l sărută.

   - Ziua asta clar o să compenseze.

   - Asta era și ideea, răspunse el. Ia loc.

   Ea se așeză cu picioarele încrucișate pe pătură, iar el se lăsă pe pământ lângă ea.

   - Încă ceva, spuse el, strecurându-și mâinile în jurul taliei ei, chiar sub cămașă.

   Laurel zâmbi cât timp el se chinui să desfacă nodul eșarfei, însă într-un final David reuși și-i dădu cămașa la o parte, pentru ca floarea să-și ridice petalele.

   - Mult mai bine, zise el.

   Turnă câte un pahar de suc fiecăruia, după care se cocoțară pe perne și Laurel se ghemui la pieptul lui.

   - E super, spuse Laurel alene.

   David luă o felie de nectarină; ea râse în timp ce el îi dădu mâinile la o parte și-i ridică fructul spre buze. Laurel își dădu capul pe spate și deschise gura. Se aplecă în față în ultima clipă și-i mușcă ușor degetele. Apoi îi dădu drumul și-și apăsă gura pe buzele lui. Degetele lui i se mișcau pe pielea dezgolită dintre talia blugilor și marginea cămășii, mângâind-o ușor, delicat, sfios. Chiar și după 1 an tot așa o atingea, ca și cum ar fi fost un privilegiu pe care încă nu era sigur că-l câștigase.

   David avea gust de mere și de nectarine, iar mirosul ierbii i se impregnase în haine. Laurel percepea des diferențele biologice dintre ei 2, însă astăzi păreau la fel. Îmbibat de mirosul și gustul naturii, David aproape că ar fi putut fi un spirit ca și ea.

   - Cum mai e floarea ta? o întrebă David, mângâind-o blând.

   - E bine acum, răspunse Laurel. În primele două zile m-a mai durut, însă cred că o să fie bine.

   Își lungi gâtul, încercând să vadă partea afectată.

   - Dar nu-mi place deloc cum se vindecă. Marginile sunt uscate și maronii. Chiar nu arată prea drăguț.

   - Dar trebuie să recunoști că au fost destul de ciopârțite, spuse David și o sărută pe frunte. O să crească la loc anul viitor și va fi mai frumoasă ca oricând.

   - Uau, la anul! exclamă Laurel. Abia dacă mă pot gândi la anul viitor. Uneori am sentimentul că anul ăsta n-o să se termine niciodată.

   - Și anul trecut? Nu ți se pare că a fost acum o mie de ani? S-au întâmplat atât de multe!

   David râse.

   - Ți-ai fi imaginat acum 1 an că azi vei sta aici cu mine?

   Laurel zâmbi doar și clătină din cap.

   - Anul trecut credeam că sunt cu un picior în groapă.

   - Ce crezi că vei face anul viitor?

   - Același lucru, sper, spuse Laurel, lipindu-se de el.

   - Ei, în afară de asta.

   David se lăsă pe spate și-și încrucișă degetele sub cap. Laurel se răsuci pe o parte, cu abdomenul lipit de coastele lui.

   - Vreau să spun că anul viitor suntem într-a XII-a. Începem să ne gândim la ce facultate să dăm și chestii de astea.

   Laurel simți că se întristează și se uită în altă parte. Începuse să se gândească la educația ei încă de când Chelsea adusese vorba despre SAT, dar îi fusese destul de greu să se concentreze asupra subiectului.

   - Nu cred că facultatea ține de viitorul meu.

   - Poftim? De ce nu?

   - Mă gândesc că mă vor chema la Academie, să fiu un student obișnuit, spuse ea puțin deznădăjduită.

   David se ridică într-un cot ca s-o privească.

   - Mereu mi-am închipuit că te vei duce la Academie din când în când - poate ca studentă obișnuită la un moment dat - însă asta nu înseamnă că nu poți să mergi la facultate.

   - Și care ar fi rostul? ridică Laurel din umeri. Nu o să am nicio carieră. Sunt o zână.

   - Așa, și?

   - Va trebui să fac... chestii pe care le fac zânele.

   Laurel gesticulă vag cu mâna.

   David strânse buzele.

   - Ce conteză ce vor ei? Tu ce vrei?

   - Sinceră să fiu... nu prea știu. Ce altceva aș putea să fac?

   - Laurel, ești mult mai mult decât o simplă zână. Ai ocazia să faci ceva ce majoritatea zânelor n-ajung să facă. Să trăiești ca o ființă umană. Să faci alegerea aceasta.

   - Dar ei nu vor considera important nimic din toate astea. Singurul lucru care contează pentru cei din Avalon este să învăț să fiu o zână de toamnă și să moștenesc pământul.

   - Nu contează ce cred ei că este important. Tu ești cea care decide ce contează. La fel ca în orice altceva în viață. Valoarea pe care o dai tu lucrurilor este singura valoare pe care o au.

   David făcu o pauză.

   - Nu-i lăsa să te convingă  că oamenii nu sunt importanți, spuse el aproape în șoaptă. Dacă tu crezi că suntem importanți, atunci suntem.

   - Dar ce-aș putea să fac?

   - Ce-ți doreai să faci înainte să afli că ești o zână?

   Laurel ridică din umeri.

   - Nu mă hotărâsem la o chestie anume. Mă gândisem să fiu profesoară de engleză sau profesoară la facultate.

   Zâmbi larg.

   - O vreme m-am gândit să mă fac asistentă medicală. Nu cred că am mai spus cuiva asta.

   - Cum așa?

   Laurel își dădu ochii peste cap.

   - Mama ar muri să mă vadă lucrând într-un spital.

   Ridică privirea către David.

   - Mi-am dorit mereu, într-un fel sau în altul, să am un rol din care să pot ajuta oamenii, înțelegi?

   - De ce nu te-ai gândit să te faci medic?

   Laurel clătină din cap.

   - Asta e chestia - nu cred că sunt atât deinteresată de medicină... și nici de profesorat. Dar profesorii de școală și asistenții medicali îi ajută pe oameni, așa că m-am gândit că poate asta aș face. Însă, sincer, nu știu.

   - Ei bine, orice vei hotărî să faci, ar trebui să te ții de el. Dar ar trebui să fie ceea ce vrei tu.

   - Uneori... uneori nu simt că mai sunt stăpână pe viața mea. Vreau să spun, am de ales dacă să mă duc sau nu la Academie? Este rolul căruia i-am fost întotdeauna menită.

   - Și ce-or să facă? Să te târască în Avalon cu forța? Sincer, mă cam îndoiesc de asta.

   Laurel dădu ușor din cap. Avea dreptate. Poate că putea rămâne.

   „Dar oare eu voi vrea să rămân?”

   Pentru moment, tot ce-și dorea era să se bucure de David. El părea să fie pe punctul de a mai spune ceva, însă ea îl întrerupse cu un sărut, înfășurându-și brațele în jurul gâtului lui.

   - Mulțumesc pentru toate astea, murmură ea, apropiindu-și buzele de ale lui. Era exact ceea ce îmi trebuia. Mereu pare că știi exact ce-mi trebuie.

   - A fost plăcerea mea, spuse David zâmbind cald.

   Aerul din jurul lor era îmbibat de miros de pin și de fructe, de pământ umed și de aroma discretă a florii lui Laurel. Totul părea perfect când el o sărută din nou, cu buze moi și delicate. Laurel ar fi vrut ca momentul acesta să nu se termine niciodată.

   David își dădu capul pe spate și o studie, uitându-se fix la ea până când Laurel chicoti jenată.

   - Ce e?

   Gura lui, care de obicei zâmbea atât de ușor, rămase serioasă.

   - Ești atât de frumoasă, șopti el. Și nu doar fizic. Totul la tine este frumos. Uneori mă tem că ceea ce trăiesc acum este cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată și că mă voi trezi.

   Râse ușor.

   - Și, sincer să fiu, faptul că ești o zână nu prea mă încurajează.

   Râseră amândoi, umplând poiana de chicote vesele.

   - Ei bine, spuse ea sfioasă, cred că va trebui să-ți demonstrez cât de adevărată sunt.

   Se lipi de pieptul lui și-și ridică capul să-l sărute din nou.

Capitolul 20

        Laurel se întinse în pat zâmbind. Fusese o zi minunată - și o pauză de care chiar avea nevoie.

   Oftămulțumită și-și întinse brațele, până când se lovi cu cotul de ceva ascuțit. Se uită la un pergament pătrat prins cu o panglică, al cărui aspect îi părea cunoscut. Se cutremură - spera să nu fie o convocare timpurie la Academie pentru vacanța de iarnă din decembrie, care dura o lună întreagă.

   Trase ezitant de marginile panglicii și deschise pachetul pătrat. Groaza îi fu înlocuită de un fior de entuziasm.

     Ne face mare plăcere să vă invităm la festivalul de Samhain care va marca trecerea în Noul An. Dacă doriți să participați, sunteți rugată să vă prezentați la poartă în dimineața zilei de 1 noiembrie. Ținuta de gală este obligatorie.

   Mâzgâlită cu un scris băiețesc în colțul din dreapta jos al invitației era o notă.

   Te voi însoți. Tam.

   Și atât.

   Laurel atinse semnătura cu degetele. Însemna atât de mult, și totuși atât de puțin. Nu avea niciun salut; niciun „cu dragoste, Tam” sau „al tău, Tam”. Dar o semnase „Tam” și nu „Tamani”. Poate că scrisese așa pentru cazul că altcineva deschidea invitația. Sau poate că el observase că ea îi spunea Tam numai în momentele de intimitate.

   Sau poate că nu însemna nimic.

   În plus, asta era ultima grijă pe care o avea acum. Cum avea să facă să se ducă? Nu putea să-i spună lui David. Nu, după felul în car reacționase data trecută când ea se întâlnise cu Tamani. Se întrebă brusc cât de mult era ziua de azi influențată de sâmbăta pe care tocmai o petrecuse la pădure. A-i spune lui David că voia să mai petreacă o zi în Avalon - însoțită de Tamani - probabil că n-ar fi servit prea mult relației ei cu David în clipa aceea.

   Dar un festival în Avalon! Era o șansă pe care n-o putea rata. Ar fi vrut să meargă chiar și dacă Tamani n-ar fi fost acolo.

   Nu-i plăcea să-l mintă pe David, însă în acest caz poate că era mai bine să o facă. Sunt lucruri pe care iubiții pur și simplu n-ar trebui să le afle. Plus că David era fascinat de Avalon. Lui Laurel i se părea aproape egoist să-i spună unde se duce, din moment ce el nu putea să meargă. Zânele n-ar fi permis niciodată ființelor umane să intre în Avalon. Poate că era într-adevăr mai bine ca el să nu afle.

   Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât Laurel se simțea mai neliniștită. Împinse invitația sub pernă și, încercând să-și distragă atenția, se așeză la birou și scoase ingredientele pentru fiolele din sticlă de zahăr. Oftă când rima fiolă se sparse, ca și cum ar fi fost un semn. O luă de la capăt.

   Întâi noiembrie cădea într-o sâmbătă; David probabil că avea să fie la muncă. Lucrul acesta îi va fi măcar puțin de ajutor. Dar viața ei socială era destul de limitată. Dacă nu era acasă, la școală sau la serviciu, era mereu cu David. Și uneori cu Chelsea.

   Putea să spună că făcea ceva împreună cu Chelsea! Dar ideea aceasta se dezumflă la fel de repede cum îi venise. Chelsea nu mințea nici pentru ea însăși; cu siguranță n-ar fi mințit pentru Laurel.

   Cu toate astea, Laurel nu suporta gândul că ar putea lipsi de la festival. Nu-și imagina cum avea să fie, însă știa perfect cu ce urma să se îmbrace. Era ocazia perfectă să poarte rochia albastru-închis pe care o alesese spre finalul șederii ei în Avalon. Deși în momentul acela se simțise puțin vinovată că o luase, acum se bucura.

   Zâmbind la gândul festivalului, Laurel puse jos tubul de diamant și-și analiză munca. Nu mai dăduse atenție acestor gesturi repetitive de când prima fiolă i se spărsese în mână.

   Aliniate pe biroul ei, stăteau 4 fiole perfecte din sticlă de zahăr.

     În vinerea aceea, Laurel ședea la masa din bucătărie și se chinuia cu tema la spaniolă. Mai era o lună și jumătate până la teze și conjugarea verbelor la imperfect încă rămânea un mister pentru ea.

   Petalele îi atârnau blegi pe spate; două dintre ele deja căzuseră, însă sentimentul de ușurare îi era mai puternic decât dezamăgirea. I se părea periculos să fie înflorită în timp ce trolii erau pe urmele ei. Nu mai fuseseră motive de îngrijorare în ultimele săptămâni, însă ea și David avuseseră foarte mare grijă. Se întâlneau foarte rar altundeva decât acasă la Laurel, și chiar și la școală Laurel își ținea toată trusa la fundul rucsacului pe care-l avea mereu la ea.

   Lucrase foarte mult și la experimentele ei de zână. Succesul din săptămâna  aceea cu fiolele de zahăr o făcuse să-și recapete încrederea în sine; din păcate, și-o pierduse iar atunci când încercările ei de a face poțiuni continuară să eșueze. Nici măcar fiolele nu-i mai reușiseră de luni încoace. Și acum rămăsese fără ingrediente pentru serul monastuolo, drept care amesteca fertilizatori sau insecticide - nu chiar cele mai bune arme împotriva unui trol. Dar trebuia să exerseze în continuare, pentru că prea mulți oameni depindeau de capacitatea ei de a face lucrurile cum trebuie.

   Pentru că era seara de Halloween, nervii lui Laurel era întinși la maxim. Nu-i plăcea ideea că oamenii bântuiau pe străzi costumați. Ce i-ar fi împiedicat pe troli să terorizeze orașul? Mai mult, părinții ei se oferiseră voluntari într-un proiect în cadrul căruia copiii mergeau cu colindul pe la firmele locale. Laurel s-ar fi simțit mult mai bine să-i știe acasă, acolo unde ea - și, mai ales, santinelele zâne - putea să-i supravegheze. Dar asta însemna să le spună despre troli, lucru care era puțin probabil să se termine cu bine. Mai ales că mama ei încă nu se împăcase cu ideea existenței zânelor. Nu, era mai bne să rămână într-o fericită ignoranță. Plus că trolii nu erau pe urmele părinților ei; erau pe urmele ei.

   Ca și cum i-ar fi simțit gândurile, mama ei coborî și luă cafetiera să-și umple termosul cu o cafea neagră, făcută de câteva ore.

   - Trebuie să mă întorc la magazin, spuse ea, evitând conștiincioasă să se uite la floarea lui Laurel - sau la ce mai rămăsese din ea. Mă întorc târziu. Vin niște prieteni la tine în seara asta să te ajute să împarți dulciurile, da?

   - Cum în jumătate de oră, spuse Laurel.

   Fusese ideea ei. Nu putea să protejeze pe toată lumea, dar cel puțin putea să-i țină pe Ryan și pe Chelsea în siguranță. Laurel nu credea că trolii reprezintă neapărat un mare pericol pentru cei 2, însă, cine știe de ce, în seara asta se simțea paranoică.

   - Distracție plăcută! îi ură mama punând capacul deasupra cănii.

   Luă o înghițitură și se strâmbă.

   - Ah, e îngrozitoare! Deci dulciurile sunt în dulapul de sus.

   Făcu un gest vag cu mâna.

   - Super! Mulțumesc că le-ai cumpărat.

   Laurel zâmbi, poate puțin prea insistent, însă era mai bine decât să nu se străduiască deloc.

   - Cu plăcere. Și sunt destule, așa că puteți mânca și voi. 

   Mama ezită, după care ridică ochii, întâlnind privirea lui Laurel.

   - Adică, nu mă refer la tine în mod special. E clar că tu nu mănânci. Însă David și Chelsea și... Trebuie să plec.

   Trecu în grabă pe lângă Laurel, evadând din situația aceea stânjenitoare. Așa era mereu; lucrurile mergeau bine o vreme, până când intervenea ceva care îi aducea mamei aminte de cât de ciudată devenise viața lor. Laurel oftă. Astfel de momente o deprimau. Tocmai era pe punctul de a fi cuprinsă de dezamăgire când mama ei își drese glasul.

   - Ăă, spuse ea ezitantă, par să te dezintegrezi.

   Se uită în jos destul de ciudat la cele 3 petale care mai căzuseră în timp ce Laurel își făcea tema. Tăcu o secundă și păru că voia să se întoarcă să iasă pe ușă, însă apoi se răzgândi și se aplecă să culeagă o petală. Laurel rămase nemișcată și-și ținu respirația, încercând să-și dea seama ce va urma. Mama ei ridică petala lungă - mai lungă decât orice altă petală pe care o văzuse vreodată, Laurel era sigură de asta - și apoi o îndreptă spre fereastră, privind cum soarele strălucește prin ea. Urmă încă un moment de tăcere, după care mama ei o privi.

   - Pot să... te deranjează dacă iau asta cu mine la magazin? întrebă ea încet, aproape timid.

   - Sigur că nu! spuse Laurel, cutremurându-se în timp ce vocea ei umplea încăperea - prea veselă, prea entuziastă.

   Dar mama ei nu păru să observe. Dădu din cap și băgă cu grijă petala în geantă. Își privi ceasul de mână, după care trase cu zgomot aer în piept.

   - Acum chiar că am întârziat, rosti ea, grăbindu-se către ușă.

   Făcu 2 pași, după care se opri și se întoarse. Ca și cum ar fi trecut cu forța printr-o barieră invizibilă, se întoarse în grabă și o îmbrățișă pe Laurel.

   Momentul fu scurt - doar câteva secunde - dar real. Fără alte vorbe, mama ei ieși cu pași mari, ciocănind cu tocurile pe podeaua de lemn în timp ce deschidea ușa și o trântea cu putere în urmă.

   Laurel rămase pe scaun, zâmbind. Era un pas mic, care poate până mâine ar fi putut să nu însemne nimic, însă ea era dispusă să-l aprecieze. Simțea încă mâna mamei pe spate, căldura obrazului ei, mirosul discret al aprfumului ei care încă plutea în aer. Familiar, ca un prieten de mult pierdut, care se întorsese acasă.

   Ușa de la intrare se deschise brusc, scoțând-o din visare, și Laurel mototoli o pagină din carte, abia reușind să-și înăbușe un țipăt. Se ascunse după un perete din bucătărie și auzi niște pași delicați îndreptându-se spre ea. Să fi reușit oare un trol să treacă de gărzile din jurul casei? Jamison spusese că puteau să oprească pe oricine, cu excepția celor mai puternici troli, dar nici asta nu era absolut sigur.

   Laurel se gândi la santinelele de afară. Unde erau? Pașii se opriră la baza scărilor. Vizitatorul se afla între ea și ușa din spate. Laurel se întinse repede și luă un cuțit din suportul de pe dulap.

   Un cuțit de tranșat. Super.

   Poate că va reuși să-l surprindă, să-l atace cumva cu cuțitul și să ajungă la ușa din spate înainte ca el să o poată prinde. Era un risc mare, însă nu avea de ales. Dacă ar reuși să ajungă la ușa din spate, acolo unde să o poată vedea santinelele, ar fi în siguranță. Se strecură până în pragul bucătăriei, cu cuțitul ridicat la piept. Pașii se apropiau.

   Silueta familiară a lui David păși de după colț.

   - Aaaa! exclamă el, sărind înapoi cu mâinile ridicate.

   Laurel încremeni în loc, cu cuțitul încă încleștat în mâini, în timp ce șocul, teama, ușurarea și groaza se năpusteau deodată asupra ei. Mârâi dezgustată și trânti cuțitul pe dulap.

   - Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?

   David păși înainte și o trase spre el, frecându-i brațele de sus în jos.

   - E vina mea, spuse el. Am venit mai devreme. M-am întâlnit cu mama ta când ieșea de pe alee și mi-a spus să intru pur și simplu. Ar fi trebuit să mă gândesc să bat la ușă sau...

   - Nu e vina ta, David. E vina mea.

   - Nu e vina ta - e doar toată situația asta. Trolii, Halloween, Klea...

   Își trecu mâinile prin păr.

   - Suntem dați peste cap.

   - Știu, spuse Laurel sprijinindu-se de el și curpinzându-i mijlocul cu brațele.

   Apoi, străduindu-se să schimbe subiectul, spuse:

   - Am avut un moment de intimitate cu mama chiar înainte să vii.

   - Ah, da?

   Laurel dădu din cap.

   - De aproape 1 an aștept ca lucrurile să se schimbe. Poate... poate că încep.

   - O să fie bine.

   - Sper.

   - Știu sigur c-o să fie, îi șopti David, mângâindu-i fața cu buzele până înspre ureche. Ești prea frumoasă pentru ca cineva să stea mult timp supărat pe tine.

   - Vorbesc serios! rosti ea, respirând puțin mai repede în timp ce buzele lui o mângâiau pe gât.

   - Oh, și eu vorbesc serios, spuse el strecurându-și mâinile pe pielea de pe spatele ei. Foarte, foarte serios.

   Ea râse.

   - Tu nu vorbești niciodată serios.

   - Sunt serios cu privire la tine, adăugă el cu mâinile pe șoldurile ei.

  Laurel se lipi de el, iar brațele lui o cuprinseră câteva secunde de la spate, dar apoi David se retrase.

   - Ce e? îl întrebă ea.

   El arătă spre podea. Erau două petale pe covor.

   - Am face bine să le luăm de acolo înainte să vină Chelsea și Ryan, spuse el tachinând-o.

   - Da, într-adevăr. Până mâine o să cadă toată. Slavă Domnului!

   - Am putea încerca să le dăm jos pe toate acum, sugeră David, întorcând capul către canapea.

   - Oricât de bine ar suna, zse Laurel, bătându-l ușor cu degetele pe piept, Chelsea și Ryan vor fi aici din clipă în clipă.

   - N-o să fie surprinși - se sărută la școală mai toată ziua, spuse el, zâmbind larg.

   Laurel se uită la el ridicând din sprânceană.

   - Bine.

   David o sărută încă o dată, după care intră în bucătărie și deschise frigiderul.

   - Mai poți să ții și altceva aici în afară de Sprite? Poate niște Mountain Dew?

   - Sigur că da, culoarea ar arăta minunat pe ochii și în părul meu, spuse Laurel sarcastică. În plus, mi se face rău de la cafeină. 

   - N-am spus că trebuie să-l bei tu, răspunse David, desfăcând o cutie de Sprite și dându-i-o ei. Pur și simplu să-l ai în caz că mai vrea altcineva.

   Își deschise cutia lui și se așeză pe un scaun la bar. 

   - Chelsea sper că nu se așteaptă să ne costumăm ca să împărțim dulciurile, nu? se interesă el, strâmbând din nas.

   - Nu, am întrebat-o, ca să fiu sigură, spuse Laurel. În afară de mine nu se mai costumează nimeni.

   - Tu te costumezi? întrebă sceptic David.

   - Da. Mă costumez în om.

   David își dădu ochii peste cap.

   - Am căzut în plasă, așa-i? 

   Privi în jos la cartea ei mototolită de spaniolă.

   - Învățai? întrebă el. Mi se pare că manualul n-are parte de o soartă prea ușoară.

   - Învățam, până când m-ai speriat și am încercat să te omor cu cuțitul de tranșat.

   - Oh, da, a fost super! Ar trebui să repetăm experiența.

   Laurel mârâi și-și cuprinse capul în mâini.

   - Aș fi putut să te ucid, zise ea.

   - N-aveai cum, o contrazise David zâmbind larg. Eram pregătit. 

   Duse mâna la spate și scoase pistolul cel negru.

   Laurel sări din scaun.

   - David! Ai adus un pistol la mine în casă?

   - Bineînțeles, spuse el absolut relaxat.

   - Ia-l de aici!

   - Hei, hei, nu exagera! o liniști el, băgând repede pistolul într-un toc ascuns la spate. N-am mai făcut-o până acum. Dar - se uită prin cameră ca și cum s-ar fi așteptat să mai fie cineva acolo să asculte - în seara asta vin Chelsea și Ryan. Și faptul că ți-ai făcut atâtea griji de Halloween m-a făcut și pe mine să mă tem puțin. Am vrut să fiu pregătit în caz... în caz de ceva. Sincer să fiu, m-am gândit că te-ar face să te simți puțin mai în siguranță. În mod clar, m-am înșelat.

   Se uită în sus și întâlni ochii lui Laurel. Privirea ei dură se lucptă cu privirea lui hotărâtă, dar spășită. Ea se bâlbâi.

   - Îmi pare rău. Pur și simplu, urăsc pistoalele.

   El ezită.

   - Dacă ții neapărat, îl duc în mașină.

   Ceea ce spusese el, cum că se pregătise pentru orice eventualiatete, avea logică. Dar repulsia ei față de arme fu mai puternică.

   - Ți-aș fi recunoscătoare, spuse ea încet.

   Sunetul ascuțit al soneriei o făcu să tresară.

   - Au venit, spuse ea frustrată. Deocamdată ascunde-l, îi porunci ea. Nu vreau să-l mai văd.

   Ajunse doar până în pragul bucătăriei când David o prinse de mână.

   - Floarea ta, șopti el. Iau eu petalele de pe jos.

   - La naiba! Vin imediat! strigă ea către ușa de la intrare.

   Își desfăcu eșarfa de la încheietură și și-o puse în grabă în jurul taliei. Nu trebuia decât să ascunde petalele în blugi; avea să se furișeze mai târziu la baie să facă o treabă mai bună.

   David culese petalele căzute pe podea, în timp ce Laurel deschidea ușa să-i întâmpine pe Chelsea și pe Ryan cu un zâmbet, sperând să nu arate prea fals.

   - Bună.

   Aveau amândoi niște dinți falși ridicoli și pe cap niște bandane fosforescente, cu antene la capătul cărora se bălăbăneau niște ochi strălucitori.

   Laurel ridică o sprânceană.

   - Impresionant, spuse ea sec.

   - Nu la fel de impresionant ca asta, spuse Chelsea arătând peste umărul lui Laurel.

   - Ce anume? o întrebă Laurel, întorcând capul, speriată brusc că petalele ei ar fi putut să se vadă. 

   Imediat însă simți o presiune de o parte și de alta a capului și se trezi cu propriul set de antene legănându-se în aer.

   - Mersi, spuse ea ironic.

   - Ei, haide, spuse Chelsea. Sunt mișto!

   Laurel se întoarse spre Ryan, cu sprânceana ridicată.

   - Nu te uita la mine, se scuză el. A fost ideea lui Chelsea.

   - OK, o să le port, spuse Laurel zâmbind conspirativ. Doar dacă ați adus o pereche și pentru David.

   Chelsea ridică o a patra pereche.

   - Perfect.

   Laurel o trase pe Chelsea înăuntru și se uită afară înîntuneric în timp ce închidea ușa după Ryan.

Capitolul 21

          Aerul dimineții era rece și tăios, soarele părea abia o umbră roz-deschis răsărind dinspre orizontul înnorat de la est. Laurel își puse jacheta pe verandă și-și scoase cheile din buzunar, încercând să nu facă prea mult zgomot.

   - Unde te duci?

   Laurel țipă și scăpă cheile din mână. Plecatul pe furiș nu funcționase.

   - Scuze, spuse tatăl ei, scoțând capul pe ușa principală.

   Părul îi stătea țepos în toate părțile și chipul îi arăta morocănos - nu-i plăcuse niciodată să se trezească dimineața.

   - N-am vrut să te sperii.

   - Nu-i nimic, puse Laurel, aplecându-se să-și ia cheile. Plec la Chelsea.

   Ar fi putut să-i spună tatălui ei unde se ducea de fapt, însă era mai ușor așa. Erau mai puține șanse ca David să afle din întâmplare.

   - Ah, da, ne-ai spus aseară. De ce așa dimineață?

   - Chelsea are întâlnire cu Ryan diseară, rosti Laurel, mințind ad-hoc. Trebuie să profităm de tot timpul pe care-l avem la dispoziție.

   - Du-e atunci. Distracție plăcută! spuse tatăl ei căscând. Mă duc să mă culc la loc.

   Laurel ajunse în grabă la mașină și dădu înapoi cât putu de repede fără să atragă atenția asupra ei. Cu cât mai repede ieșea din oraș, cu atât mai bine.

   Hotărâse până la urmă să nu-i spună lui David. Ura să mintă, însă nu știa ce altceva să facă După seara trecută, el ar fi fost prea îngrijorat; ar fi insistat să nu se ducă.

   Sau să vină cu ea, cu pistolul acela idiot.

   Laurel ura faptul că acum știa că-l poartă la el. Logic vorbind, nu-l putea condamna - el nu dispunea nici măcar de modalitățile ei rudimentare de apărare - dar îl văzuse aseară de câteva ori ducând mâna la tocul ascuns atunci când bătea cineva la ușă. Lucru care, Halloween fiind, se întâmplase o dată la câteva minute. Era mai bine să nu-i spună deloc unde se ducea. Erau amândoi prea dați peste cap.

   Nu-i venise în minte nicio scuză bună pentru Chelsea, așa că nici ei nu-i spusese nimic. Cu puțin noroc, David nu avea să-i ducă dorul și pe Chelsea n-o va întreba nimeni nimic. Dacă va fi nevoită, va pleca devreme de la festival. Și nu doar ca să se întoarcă înainte ca Savid să iasă de la serviciu; nu voia să fie nicăieri altundeva decât în siguranța casei ei după ce se lăsa întunericul.

   Drumul spre Orick nu era aglomerat, însă Laurel rămânea foarte atentă la marginile drumului și la oglinda retrovizoare, uitându-se după orice semn că ar putea fi urmărită. Opri la singura benzinărie din Orick și, după ce studie parcarea, alergă înăuntru și se repezi la baie. Deschise rucsacul și scoase rochia. Nu o purtase decât atunci când o probase; acum, în timp ce lăsa materialul foșnitor să-i alunece peste cap și îl potrivea pe trupul ei subțire, o trecu un fior de încântare. După ce se îți din baie ca să se asigure că magazinul era în mare parte gol, Laurel se grăbi să ajungă înapoi la mașină. De acolo mai avea doar âteva minute până la capătul aleii lungi a căsuței. Parcă mașina în spatele unui brad mare, ascunzând-o ca să nu se vadă de la strada principală.

   Tamani nu o aștepta la lizieră, ci chiar în curtea căsuței, sprijinit de poarta de la intrare! O mantie lungă și neagră îi atârna pe umeri și avea pantolii de călărie băgați până la genunchi în niște cizme înalte și negre. Respirația lui Laurel se acceleră.

   Se întrebă, nu pentru prima oară, dacă nu cumva făcuse o mare greșeală că venise.

   „E prea târziu să mă răzgândesc.”

   Cât timp ea se apropie, Tamani rămase nemișcat, urmrind-o cu privirea. Nu zise nimic până când ea nu se opri în fața lui, suficient de aproape ca el să se poată întinde și s-o tragă spre el, dacă ar fi vrut.

   - Nu eram sigur ă vei veni, spuse el cu vocea puțin răgușită, ca și cum n-ar mai fi vorbit de mult.

   Ca și cum ar fi stat afară în frig toată noaptea, așteptând-o pe ea.

  Poate chiar asta făcuse.

   Laurel ar fi putut să plece. Tamani ar fi iertat-o până la urmă. Se uită la el. Părea prudent, ca și cum ar fi simțit că ea era pe punctul să se întoarcă și să fugă.

   O rafală de vânt suflă printre copaci și-i dădu lui Tamani părul peste ochi. El ridică o mână și-și dădu șuvițele lungi peste ureche. Preț de o secundă, cât timp antebrațul îi trecu peste față, privirea îi căzu asupra ei, studiind-o din cap până în picioare - lucru pe care nu-l făcea aproape niciodată. Și, în acea fracțiune de secundă, ceva se schimbă. Doar că Laurel nu știa exact ce.

   - Mergem în Avalon? zise Tamani și făcu semn spre copaci în timp ce-și puse mâna delicat pe spatele ei.

   Laurel se apropia de clipa fără întoarcere; o parte din ea simțea asta.

   Se uită la Taani; se uită la copaci. Apoi păși înainte și trecu granița.

      Străzile din Avalon mișunau de zâne. Chiar și îndrumată de Tamani, tot îi era greu să treacă prin mulțime.

   - Ce se întâmlă mai exact la festival? îl întrebă ea, evitând un cerc strâns de zâne care conversau înmijlocul străzii.

   - Depinde. Azi mergem la Marele Teatru de Vară, să vedem un spectacol de balet. După aceea ne adunăm toți pe pajiștea comună, unde vor fi muzică, mâncare și dans.

   Tamani ezită.

   - Lumea poate să rămână sau să plece, după plac, însă petrecerea va continua până când toți sunt relaxați și gata să se întoarcă la treburile cotidiene. Pe aici, spuse el, arătând spre un delușor.

   Amfiteatrul li se dezvălui treptat, în timp ce urcau. Spre deosebire de Academie, care era în mare parte construită din piatră, sau de casele Zânelor de Vară, făcute dn sticlă, pereții amfiteatrului erau copacii vii, ca acela în care locuia mama lui Tamani. Dar, în loc să fie rotunzi și scobiți, acești copaci cu scoarță neagră erau întinși și plați, acoperindu-se unul pe altul pentru a forma un perete solid de lemn de cel puțin 15 metri înălțime, care avea în vârf un acoperiș dens de frunze. Pereții erau împodobiți cu bolți de mătase în culori vii, cu minunate picturi murale și cu statuete de marmură și granit, conferind clădirii masive o atmosferă festivă.

   Uimirea lui Laurel se mai domoli atunci când se treziră spre capătul unei cozi lungi de zâne care așteptau să intre în amfiteatru. Toate erau îmbrăcate frumos, însă Laurel nu mai văzu pe nimeni cu o rochie la fel de specială ca a ei. Iar se îmbrăcase nepotrivit. Oftă și se întoarse spre Tamani.

   - O să dureze o veșnicie.

   Tamani clătină din cap.

   - Nu asta e intrarea ta.

   O îndrumă în dreapta cozii și continuă să o ghideze prin mulțime. Ajunseră la o arcadă mică în pereții amfiteatrului, cam la 15 metri de intrarea principală. De o parte și de alta a ușii se aflau două santinele înalte, îmbrăcate în uniforme albastre.

   - Laurel Sewell, spuse Tamani încet.

   Una dintre santinele se uită la Laurel, apoi privirea în fugi înapoi la Tamani. Din cine știe ce motiv se uită la brațele lui Tamani înainte să vorbească.

   - Am fear-faire pentru o zână de toamnă?

   - Fear-gleidhidh, îl corectă Tamani, privind stânjenit către Laurel. Eu sunt Tamani de Rhoslyn. Pe ochiul lui Hecate, omule, am spuse că aceasta este Laurel Sewell.

   Santinela se îndreptă puțin și dădu din cap către partenerul lui care deschise ușa.

   - Puteți trece.

   - Fear-glide? se miră Laurel, știind deja că stâlcise cuvintele.

   Își amintea explicația lui Jamison de astă-vară cu privire la Am fear-faire, însă asta era ceva nou.

   - Înseamnă că eu sunt... escorta ta, zise Tamani încruntându-se. Când i-am spus numele tău de familie de om, am presupus că și-a dat seama cine ești și că nu va comenta. Însă în mod clar nu a învățat la conac.

   - La conac?

   Cum se făcea oare că toate conversațiile cu Tamani se transformau într-un curs intensiv despre lumea zânelor?

   - Nu acum, îi răspunse Tamani delicat. Nu e important.

   Și, într-adevăr, în timp ce privea interiorul imensului amfiteatru, toate întrebările se evaporară din mintea lui Laurel și ea icni de încântare.

   Pereții amfiteatrului crescuseră în jurul unei depresiuni abrupte în vârful dealului. Acum stătea pe un mezanin întins, o excrescență de crengi împletite strâns, care se extindea din pereții vii ai amfiteatrului. Cu excepția a 3 scaune aurii împodobite, aflate pe un podium în mijlocul mezaninului, toate scaunele erau de lemn, tapițate cu mătase roșie și cu niște brațe care creșteau direct din podea. Locul fusese în mod clar aranjat pentru a oferi o vedere cât mai bună, nu neapărat pentru a găzdui un public mai numeros.

   La 15 metri depărtare, Laurel văzu zânele înghesuindu-se la intrarea principală și coborând la parterul abia puțin mai mult amenajat decât o coastă de deal cu iarbă. Mai jos de mezanin nu erau scaune, însă zânele se înghesuiau pașnice, dând din coate pentru a prinde un loc cât mai aproape de cea mai mare scenă pe care o văzuse Laurel în viața ei. Era îmbrăcată în cortine albe de mătase, ce străluceau de la miile de cristale atârnate delicat în bătaia vântului, reflectând curcubeie peste tot teatrul. Lumina soarelui se revărsa de sus printr-o boltă subțire din material transparent, care se umfla și se unduia în adierea vântului. Atenua strălucirea soarelui fără să-i oprească razele benefice.

   Și, oriunde se uita, Laurel vedea diamante strălucitoare, fâși de mătase aurie, tapiserii sofisticate care celebrau istoria Avalonului. Colțurile întunecate erau luminate de sfere de aur, cum era aceea pe care o folosise Tamani pentru Laurel acum mai bine de 1 an, după ce fusese aruncată în râul Chetco. Ici și colo, ghirlande de flori sau grămezi de fructe împodobeau stâlpii de lemn sau de piatră risipiți la întâmplare.

   Laurel trase adânc aer în piept și o luă înainte, întrebându-se unde să se așeze. După câteva secunde se uită în spate, simțind că Tamani nu mai era cu ea. Rămăsese lângă boltă și arăta de parcă avea de gând să stea acolo.

   - Hei! strigă ea întorcându-se către el. Haide, Tam!

   El clătină din cap.

   - Doar cât ține spectacolul. Te aștept aici și apoi mergem la petrecere.

   - Nu, spuse Laurel.

   Se duse lângă el și-și puse o mână pe brațul lui.

   - Te rog, vino cu mine, șopti ea.

   - Nu pot, o refuză Tamani. Nu e locul meu.

   - Ba este locul tău.

   - Spune-i asta Reginei, zise Tamani sarcastic.

   - Așa o să fac.

   Vocea lui începu să sune speriată.

   - Nu Lareul, nu pot. N-o să creez decât probleme.

   - Atunci stau și eu aici cu tine, se hotărî ea, strecurându-și mâna într-a lui.

   Tamani clătină iar din cap.

   - Aici este locul meu. Al tău - arătă spre scaunul tapițat cu mătase roșie de la marginea mezaninului - este acolo.

   - Jamison va veni aici, Tam. O să insistăm amândoi să ți se dea voie să stai lângă mine. Sunt sigură că se va putea.

   Tamani se uită la Laurel, apoi la zânele de toamnă înghesuindu-se în jurul mezaninului și la mulțimea de zâne de primăvară care năvăleau pe intrarea principală.

   - Bine, cedă el oftând.

   - Mulțumesc, spuse ea, ridicându-se impulsiv pe vârfuri pentru a-l săruta pe obraz.

   Imediat însă își dori să n-o fi făcut. Se trase înapoi câțiva milimetri și păru că nu se poate îndepărta mai mult. Tamani își întoarse capul și o privi direct în ochi. Era atât de aproape încât nasurile aproape li se atingeau. Respirația lui îi mângâia buzele, iar Laurel simți că se apleacă spre el.

   Tamani își întoarse fața.

   - Condu, rosti el atât de încet, că Laurel abia-l auzi.

  Laurel coborî pe scările nezaninului și de data asta el o urmă. Însă acest Tamani neliniștit și aproape speriat era un trăin pentru ea. Trufia și încrederea în sine i se evaporaseră; arăta de parcă încerca să dispară în mantia lui.

   Laurel se opri și se întoarse către el, îi puse mâinile pe brațe și nu vorbi până când el nu ridică ochii spre ea.

   - Ce s-a întâmplat?

   - N-ar trebui să fiu aici, șopti el. Locul meu nu e aici.

   - Locul tău este lângă mine, spuse Laurel hotărâtă. Am nevoie de tine lângă mine.

   El se uită la ea cu o teamă în ochi pe care ea nu i-o mai văzuse niciodată. Nici măcar atunci când îl împușcase Barnes.

   - Nu e locul meu, insistă el. Nu vreau să fiu un astfel de spirit.

   - Ce fel de spirit?

   - Genul acela care se agață de o fată peste nivelul lui, condus de ambiție ca un animal de rând. Nu asta fac eu; nu acesta este jurământul meu față de tine. N-am vrut decât să te mai întâlnesc. N-am plănuit nimic.

   - Din cauză că ești un spirit al primăverii? întrebă ea tăios.

   Zumzetul mulțimii nu-i dădea de gol, însă ea își coborî vocea.

   Tamani refuza să o privească în ochi.

   - Asta este! Nu numai ei cred că ești un cetățean de clasa a II-a - o, scuză-mă, a IV-a - ci și TU. De ce?

   - Pur și simplu așa e aici, mormăi Tamani fără să se uite la ea.

   - Ei bine, nu așa ar trebui să fie! spuse Laurel printre dinți.

   Îl apucă de umeri și-l sili să se uite la ea.

   - Tamani, tu ești de două ori mai bun decât orice zână de toamnă din Academie. Nu există nimeni altcineva în tot Avalonul cu care aș prefera să fiu în locul tău.

   Laurel srâșni din dinți înainte să continue, știind că avea să-l rănească, dar și că s-ar putea să fie singurul lucru pe care el l-ar fi ascultat.

   - Și, dacă ții la mine măcar pe jumătate cât pretinzi, atunci ar trebui să conteze pentru tine mult mai mult ceea ce cred eu decât ceea ce cred ei.

   Ochii lui se întunecară. Trecu un moment lung până când el dădu din cap.

   - Bine, rosti Tamani încet.

   Ea dădu din cap, dar nu zâmbi. Nu era momentul potrivit să zâmbească.

   Tamani porni după ea, învolburându-și mantia lungă între picioare. Acummergea în liniște, gânditor, însă cu un aer hotărât.

   - Laurel! se auzi o voce unoscută.

   Laurel se întoarse și o văzu pe Katia, care arăta minunat într-o rochie de mătase ce-i scotea în evidență silueta grațioasă. Pe umeri i se vedeau petalele de un roz pal, care se asortau cu culoarea rochiei. Părul ei blond-deschis era perfect aranjat în jurul feței și purta un pieptene strălucitor de argint după urechea stângă.

   - Katia, zâmbi Laurel.

   - Am sperat să vii! spuse Katia. Este cel mai grozav festival din tot anul!

   - Serios? întrebăLaurel.

   - Sigur că da. Începutul Noului An! Țeluri noi, materii noi, alte clase. Tot anul abia îl aștept.

   O luă pe Laurel de braț și o conduse spre capătul celălalt al mezaninului.

   - Cred că Mara va fi în sfârșit promovată mâine de la ucenic la calfă, chicoti ea.

   Ochii îi fugiră spre locul unde stătea zâna cu ochi negri, îmbrăcată într-o uimitoare rochie mov, cu un decolteu mai adânc decât ar fi îndrăznit Laurel să poarte vreodată în public. Ca și Katia, Mara era înflorită, afișând o stea modestă cu 6 colțuri, asemănătoare unei narcise, asortată cu culoarea rochiei.

   Laurel se uită în spate, ca să se asigure că Tamani o urma și-i zâmbi discret când îi întâlni privirea.

   - L-ai adus și pe el? întrebă Katia șoptit.

   - Sigur că da, spuse Laurel cu voce tare.

   Katia zâmbi, deși puțin crispată.

   - Ce-o fi în capul meu? Cu siguranță, ai nevoie de un ghid. N-ai mai fost niciodată la un festival ca acesta. Ar fi trebuit să mă gândesc. Ne vedem după spectacol, da? îi făcu Katia bucuroasă cu mâna, după care se întoarse și se făcu nevăzută într-un grup mic de zâne pe care Laurel le recunoștea în mare parte de la Academie.

   Unele dintre fete se uitau fix la ea, fără pic de rușine. Fusese atât de ocupată să admire priveliștea, că nu observase cum zânele de la mezanin se uitau lung la ea și la Tamani. Îi trebui o clipă să-și dea seama de ce.

   Katia și Mara nu erau singurele zâne în floare. Florile de la mezanin erau mici și modeste în comparație cu acelea pe care le văzuse Laurel în vara aceea, având tendința să fie într-o singură formă și culoare, ca a ei. Dar toate zânele erau în floare; toate zânele de toamnă.

   Mai puțin ea.

   Laurel se gândi la temperatura din Avalon; era puțin mai răcoare decâtatunci când fusese ea, vara, însă nu cu foarte mult. Se întrebă cum de știa trupul zânelor când să înflorească. Să fie poziția soarelui? Schimbările ușoare de ctemperatură? Era logic că clima temperată din Avalon întârzia înflorirea zânelor de toamnă - și poate că prelungea înflorirea - însă cu cât? Nu putea decât să tragă concluzia că Avalon și Crescent City se deosebeau. Două zile mai devreme, două grade mai mult și poate că nu s-ar mai fi simțit atât de nelalocul ei.

   Laurel își ridică hotărâtă bărbia și se îndreptă către marginea balconului. Atinse brațul lui Tamani și-i privi mâinile. Bineînțeles, la un moment dat își pusese o pereche de mănuși negre de catifea. Chiar și el observase. Refuzând să dea gestului prea mare importanță, Laurel se uită la etajul de sub ea, mutându-și privirea de la decorațiuni la zâne. Aspectul lor era mult mai modest, iar Laurel nu văzu prea multe bijuterii sclipind, însă zânele de primvară arătau fericite. Se îmbrățișau, luau copii în brațe, se salutau și, chiar dacă era mult mai sus, Laurel le putea auzi râsetele.

   - Toate sunt zâne de primăvară? întrebă Laurel.

   - Majoritatea, spuse Tamani Mai sunt și câteva zâne de vară care sunt prea tinere ca să joace, însă majoritatea zânelor de vară participă la spectacol.

   - Este și... Laurel ezită. Este și Rowen acolo?

   - Pe acolo pe undeva. Cu sora mea.

   Laurel dădu din cap, neștiind ce altceva să spună. Nu se gândise că, dacă Tamani o însoțise acolo, nu putea fi alături de familia lui. Se simți cuprinsă de un sentiment de vină familiar. Era prea ușor să creadă că Tamani trăia numai pentru ea, că viața lui nu exista deloc în afară de momentele când se intersecta cu a ei. Să uite că mai erau și alte persoane care-l iubeau.

    Zumzetul mulțimii se schimbă deodată, iar zânele de sub mezanin se uitară toate în sus cu un aer de nerăbdare.

   Laurel simți mâna lui Tamani în jurul brațului ei și, brusc, el o însoți, dar mai mult o trase spre un scaun aflat cu câteva rânduri mai în spate.

   - Trebuie să fie zânele de iarnă, șopti Tamani. Jamison, Yasmine și Majestatea Sa, Regina Marion.

   Lui Laurel îi pieri glasul când își întoarse privirea de la Tamani. Atenția ei - la fel ca a tuturor celorlalte zâne - fu atrasă de bolta din capătul mezaninului. Nu știa ce o uimea mai tare - că erau doar 3 sau că erau atât de multe. Până acum nu-i socotise decât pe Jamison și pe Regină.

   Mai întâi intrară un grup de santinele îmbrăcate înalbastru; Laurel le recunoscu de data trecută când îl văzuse pe Jamison. Erau urmate îndeaproape de însuși Jamison, îmbrăcat în haine verde-închs și zâmbind strălucitor, ca de obicei. Însoțea o fată tânără care părea să aibă vreo 12 ani și ale cărei piele netedă și închisă la culoare și bucle atent aranjate contrasta cu rochia de seară din mătase lila. Tot amfiteatrul păru să respire la unison când pe podium păși Regina.

   Purta o rochie albă strălucitoare, cu o trenă făcută din fire scânteietoare, care se ridica de la pământ în briza ușoară. Părul îi era negru ca abanosul și îi curgea pe spate în valuri delicate ce-i ajungeau puțin până sub talie. Avea pe cap o coroană delicată de cristal, cu șiruri de diamante care-i cădeau în bucle și străluceau în lumina soarelui.

   Însă Laurel își pironi privirea asupra chipului ei.

  Ochii verde-pal examinau mulțimea. Deși era contștientă de faptul că fața Reginei ar fi considerată frumoasă după standardele oricărei reviste de modă, lui Laurel nu-i scăpară buzele încrețite, ridul minuscul dintre ochi, ridicarea ușoară a uneia dintre sprâncene, ca și cum Regina ar fi detestat să accepte plecăciunile profunde care i se făceau.

   Inclusiv de către Tamani.

   Așa încât Laurel rămăsese singura persoană care stptea dreaptă.

   Se grăbi să se încline și ea înainte să o vadă Regina. Părea că reușise; privirea Reginei trecu în grămadă prin mulțime fără să zăbovească și, în câteva secunde, zânele de toamnă își reluară locurile și discuțiile zumzăitoare.

   Marion se întoarse cu un foșnet discret al rochiei și se îndreptă spre podium, unde 3 scaune împodobite stăteau separat de celelalte. Laurel îl văzu pe Jamison cum o ia de mână pe fetiță, ajutând-o să urce scările și să se așeze pe un scaun moale în stânga Reginei. Îi prinse privirea, iar el zâmbi și îi șopti ceva fetiței, apoi se întoarse și se apropie de ei. Zânele nu conteniră să vorbeacă sau să râdă în timp ce Jamisn trecea, însă se dădeau discret la o parte, făcându-i loc.

   - Draga mea Laurel, spuse Jamison, cu ochii verzi asortați cu hainele, strălucind. Mă bucur mult că ai venit.

   Îl prinse pe Tamani de umăr.

   - Și tu, băiete. Au trecut prea multe luni de când nu te-am mai văzut. Îmi imaginez că muncești din greu la poarta aceea a ta.

   Tamani zâmbi, pierzând o parte din aerul lui meditativ.

   - Într-adevăr, domnule. Laurel ne ține ocupați cu isprăvile ei.

   - Îmi imaginez, spuse Jamison zâmbind larg.

   Sunetul instrumentelor umplu amfiteatrul imens.

   - Mai bine mă duc la locul meu, se hotărî Jaminson.

   Dar, înainte să se întoarcă, își puse mâinile pe fața lui Laurel, luându-i delicat obrajii între degete.

   - Mă bucur mult că ai putut să fii alături de noi, spuse el, abia șoptit.

   Apoi plecă, iar verdele bogat al hainelor sale foșni prin mulțime.

   Tamani o înghionti pe Laurel spre scaunele aflate la capătul îndepărtat al balconului spațios, acolo unde Katia le făcea cu mâna.

   - Cine e fetița aceea? îl întrebă Lareul, întinzând gâtul să se uite cum Jamison îi dă ceva copilei înainte să se așeze.

   - Yasmine. Este zână de iarnă.

   - Aha! Ea va fi Regină într-o zi?

   Tamani clătină din cap.

   - Puțin probabil. E prea aproape ca vârstă de Marion. La fel s-a întâmplat și cu Jamison și Cora, fosta Regină.

   - Sunt doar 3 zâne de iarnă în tot Avalonul?

   - Doar 3. Și de multe ori sunt mai puține.

   Tamani zâmbi.

   - Mama mea a fot grădinar și pentru Marion, și pentru Yasmine. Yasmine a înflorit cu doar câteva luni înainte să se pensioneze mama. Foarte puțini grădinari au ocazia să se ocupe de două zâne de iarnă. Am avut ocazia s-o cunosc pe Yasmine puțin înainte să fie trimisă la Palatul de Iarnă. Cred că are o inimă bună. Jamison este foarte atașat de ea.

   Exact în acel moment, o zână mică, dar îmbrăcată elegant, ieși de după cortinele imense care se întindeau de-a lungul scenei. Mulțimea se liniști.

   - Pregătește-te, șopti Tamani. N-ai mai văzut niciodată așa ceva.

Capitolul 22

        Cortinele se traseră dezvăluind o scenă splendidă de pădure, în are fascicule imense de lumină multicoloră conturau cercuri delicate. Laurel era uluită; cu siguranță era efectul magiei zânelor de vară.

   Un spirit și o zână îngenuncheară în mijlocul scenei, cuprinzându-se unul pe altul cu brațele, și o muzică delicată, romantică, pluti pe aripile vântului dinspre orchestră. Arătau mai mult sau mai puțin ca niște balerini obișnuiți. Cuplul se ridică și începu să danseze în picioarele goale.

   - Nu au balerini cu poante? îi șopti Laurel lui Tamani.

   - Ce sunt alea poante?

   „Bun, nu, clar”, se gândi Laurel. Dar, oricum era balet. Mișările curgeau grațioase, punctate de șpagaturi și de ridicări demne de un contorsionist. Cu toate că soliștii părea puțin cam lipsiți de grație pentru niște dansatori principali într-un spectacol de asemenea anvergură. Picioarele li se târau cam încet, iar mișcările lor păreau foarte greoaie. Erau totuși destul de buni. Dansară câteva minute în adagio, până când Laurel observă ceva nelalocul său pe scenă.

   - Ce-i cu barba aia? îl întrebă ea pe Tamani.

   Dansatorul purta o barbă neagră care se unea cu costumul, însă, privind mai bine, Laurel observă că-i ajungea până la talie.

   Tamani își drese ușor glasul și, o secundă, Laurel crezu că avea să-i evite întrebarea.

   - Uite ce e, șopti el într-un final. Majoritatea zânelor n-au văzut niciodată un om. Ideile lor despre cum arată oamenii sunt aproape la fel de distorsionate ca imaginea pe care și-o fac oamenii despre zâne. Zânele sunt - căută cuvântul potrivit - intrigate de ideea că oamenilor le crește blană pe față. O consideră o trăsătură animalică.

   Laurel își dădu brusc seama că nu văzuse niciodată un spirit cu barbă. Nici nu-i trecuse prin cap că ar fi posibil. Se gândi la fața lui Tamani, care era mereu netedă și fină - fără rădăcinile țepoase pe care le simțea de obicei la David. Nu remarcase asta până acum.

   - Dansatorii care interpretează rolul oamenilor se mișcă de asemenea mai puțin grațios, pentru a arăta că sunt animale, și nu zâne, continuă Tamani.

   Atentă mai departe, Laurel privi cum soliștii se înălțau și se lăsau în jos cu o vagă urmă de stângăcie. Știind acum că era intenționată, nu pregetă să le aprecieze talentul - de a sugera cu grație o lipsă de grație. Preferă să-și lase la o parte sentmentul de revoltă pe care i-l stârnea perpetuarea stereotipurilor. Avea să-l amâne pentru mai târziu.

   Pe scenă apărură alți 2 dansatori cu barbă, iar balerina încercă să se ascundă în spatele partenerului său.

   - Ce se întâmplă? întrebă Laurel.

   Tamani arătă spre cuplul inițial.

   - Aceia sunt Heater și Lotus. Se iubesc în secret, însă tatăl lui Heather - aici arătă spre un spirit mai bătrân, cu o barbă maronie stufoasă și înspicată - îi poruncește fiicei sale să se mărite cu Darnel. Apropo, obiceiul oamenilor de a aranja căsătoriile este ridicol.

   - Ei, acum nu se mai practică. Cel puțin, nu acolo unde trăiesc eu.

   - Totuși.

   Laurel privi cum cei 2 bărbați se îndepărtează, iar Heather și Lotus se apropie unul de altul, într-un dans al tristeții. Muzica nu semăna cu nimic din ceea ce Laurel mai auzise în viață și ea simți cum îi dau lacrimile de mila acelor eroi nefericiți care dansau atât de frumos pe refrenul trist al orchestrei.

...............................................................