..................................................................
5-6
................................................................. În loc să se ducă direct în camera ei, Laurel răsfoi absentă teancul de corespondență de pe bar.
Era încă frustrată că nu aflase nimic concludent în urma testelor cu substanța fosforescentă. Seva lui Tamani strălucise puțin sub 40 de minute - un pic mai mult decât a ei. Sperase să descopere o diferență considerabilă între tipurile de zâne, dar seva nu părea să o ajute, cel puțin nu fără mostre de la mai multe zâne.
Și-ar fi dorit să poată presupune că Yuki era o zână de primăvară după toate aparențele, însă supozițiile erau un lux pe care nu și-l putea permite.
Sub o vedere de la Publisher Clearing House, Laurel găsi un plic mare cu numele ei pe el. Rezultatele la testul SAT! Uitase complet de ele. Luă cuțitul pentru hârtie de pe raft și deschise plicul, apoi îl ținu un moment lung în mâini înainte să scoată teancul subțire de hârtii.
Când reuși într-un final să localizeze pe pagină rezultatul, scoase un țipăt.
Avea câteva punctaje în jur de 650 și unul de 580. Un progres uriaș.
Laurel alergă la telefon și formă jumătate din numărul lui David înainte să-și dea seama ce face. Niciodată nu avusese de gând să se despartă de el. Orice s-ar fi întâmplat, voia măcar să fie prieteni. Abia în momentul acela își dădu seama că se putea foarte bine ca lucrul acesta să devină imposibil.
„Nu.”
N-avea să știe niciodată dacă nu încerca. Termină de format numărul.
- Alo? David?
- Alo?
Era căsuța vocală a lui David. Lui i se păruse cândva o idee isteață să pretindă că răspunde la telefon. Pe Laurel povestea o enerva însă și de aceea nu-i mai lăsase un mesaj în căsuța vocală de luni întregi.
- Știți ce? Lăsați pur și simplu un mesaj.
Laurel închise. El avea să vadă apelul ratat și cine sunase. Dacă primise și el plicul tot azi, atunci probabil că avea să-și dea seama de ce sunase.
Laurel se trânti dezumflată într-un scaun de bar, cu rezultatele încă în mână. În mod clar, despărțirea de David nu era răspunsul pentru problemele ei. Era o problemă în sine. Și, cu cât aștepta mai mult până s-o rezolve, cu atât mai mult probabil ca David să depășească momentul și să ia el hotărârea și pentru ea.
David înstrăinându-se. Era un gând înfricoșător.
Laurel își luă rezultatele și rucsacul și se îndreptă către scări.
Trebuia să-l dezumfle pe Tamani și să decidă ce voia cu adevărat. Cândva îl alesese pe David 100% și o perioadă lungă de timp fusese minunat. Voia din nou acel sentiment, însă mai întâi trebuia să-și dea seama cu cine. Poate că asta ar fi însemnat să renunțe la sărutat o vreme. Să nu se mai sărute cu nimeni. Avea nevoie de o minte limpede.
Se sperie când cineva bătu încet la ușă.
- Pot să intru?
Tamani.
Laurel își băgă rezultatele sub rucsac și se apropie de ușa dormitorului, ezitând un moment înainte să-l lase să intre.
- Iartă-mă că n-am așteptat la ușa de la intrare, spuse el scuzându-se. Dar, dacă ești pedepsită, m-am gândit că e mai bine dacă nu vede nimeni că mă lași să intru.
- Ai învățat în sfârșit că vecinii mei spionează, spuse Laurel, chinuindu-se să râdă.
Tamani își studie un moment pantofii. Apoi ridică privirea, zâmbi și păși înainte cu brațele deschise.
Toate hotărârile, toate promisiunile pe care Laurel și le făcuse cu privire la timpul de care avea nevoie ca să-și limpezească mintea se năruiră când se abandonă în brațele lui. Se agăță de el și, chiar și atunci când el se trase puțin înapoi, ea îl strânse și mai tare. Încă o secundă și avea să-i dea drumul.
Încă una.
Sau încă două.
Într-un final își lăsă brațele în jos și nu mai vru să-și ridice privirea către el. Dacă ar fi făcut-o, nimic n-ar mai fi putut-o împiedica să-l sărute și, după asta, totul s-ar fi terminat definitiv. Nu și-ar fi dorit decât să stea cu el toată după-amiaza.
- Deci, spuse Laurel, lăsându-se pe scaunul de la birou, pentru că acolo el nu se putea așeza lângă ea, cum a fost discuția cu Roster?
- Ridicolă. Inutilă.
Tamani dădu ochii peste cap. Se așeză pe patul ei și se întinse, sprijinindu-se într-un cot. Laurel fu nevoită să-și înfigă mâinile în scaun ca să rămână pe loc, căci fiecare părticică din ea ar fi vrut să se ducă lângă el. Să i se ghemuiască la piept, cu capul sub bărbia lui, simțindu-i vibrațiile din gât în timp ce vorbea și...
„Concentrează-te!”
- Ce pedeapsă ai primit? întrebă Laurel, nevrând să recunoască faptul că trăsese cu urechea la bârfa școlii și știa deja.
- Trei zile de suspendare în școală. David - Tamani rosti numele ca și cum ar fi fost un cuvânt urât - mă va medita ca să-mi măresc notele.
- Vorbești serios? întrebă Laurel mai tare decât intenționase.
Niciuna dintre surse nu-i spusese că băieții aveau să facă teme împreună. Era de rău.
Tamani pufni batjocoritor.
- Deci.
Laurel tăcu preț de câteva secunde.
- David chiar este un meditator foarte bun.
Știa că, dacă îl lăuda pe David, avea să-l enerveze pe Tamani, însă cum ar fi putut să n-o facă? După ani întregi de educație la domiciliu, David fusese cel care o ajutase să se obișnuiască în sistemul învățământului de stat.
- Nu mă îndoiesc. Însă întreg sistemul de notare mi se pare jignitor. N-am mai văzut niciodată o măsurătoare mai arbitrară și mai irelevantă. Felul în care oamenii măsoară diferențele dintre ei este mai....
- Mai rău decât cel din Avalon?
Tamani își încreți buzele.
- Bine măcar că nu sunt elev de-adevăratelea. Altfel aș fi nevoit să acționez dastric. Nu știu ce-o să fac cu David timp de 3 zile.
- să te porți frumos cu el! spuse Laurel.
- O să fim supravegheați, Laurel.
- Vorbesc serios. Nu te lăuda, nu-l ironiza, nu-i face nimic! Poartă-te frumos!
- N-am să-l ironizez, promit.
Laurel dădu aprobator din cap, însă nu prea știa ce altceva să spună. Se hotărî într-un final să schimbe subiectul.
- Deci Shar e aici acum?
- Doar pentru câteva zile. Are de lucru la teren.
- Cum ajunge acolo? Are și el mașină?
Ideea că toate zânele se plimbau de colo, colo cu mașina o făcu pe Laurel să râdă.
Însă Tamani păru puțin întristat.
- Tamani de Rhoslyn, santinelă, Fear-gleidhidh și șofer la dispoziția oricui!
- Când? Am crezut că mă supraveghezi pe mine tot timpul.
- Mai puțin atunci când știu că ești acasă. Și la adăpost pe timpul nopții. Și nu uita, adăugă el rânjind, am telefon mobil. Aaron mă poate suna dacă ceva merge prost.
Se aplecă și cămașa lui parțial desfăcută îi oferi lui Laurel o imagine tulburătoare.
- Și, în cazul ăsta, vin în grabă să te salvez.
Laurel refuză căldura îmbătătoare care îi pătrundea în corp.
- Foarte bine, spuse ea.
Apoi, dându-și seama că poate - poate - n-ar mai simți apăsarea din piept dacă și-ar lăsa costele libere, desfăcu nodul eșarfei și dădu drumul petalelor blegi să atârne. De fapt, la ce mai rămăsese din ele. Majoritatea îi căzuseră. Până mâine dimineață ar putea să nu mai trebuiască să se ascundă. Ce ușurare!
Încremeni când își dădu seama că asta ar fi putut fi ultima oară când era nevoită să se ascundă. Dacă ar locui în Avalon, acest lucru n-ar mai fi necesar.
În față i se deschidea un nou drum, pe care ar fi putut merge dacă ar fi vrut.
Opțiunile începeau să fie mai degrabă o povară decât o binecuvântare.
Capitolul 26
Trei zile întregi, încuiat într-o sală cu domnul Robinson și cu David.
Făcând teme.
Prefăcându-se că face teme.
Și schimbând priviri veninoase.
În prima zi, David se uitase urât de mai multe ori decât Tamani. Lucru la urma urmei de înțeles, având în vedere că Tamani fusese câștigătorul.
Vorba vine, câștigător.
Timp de o zi, o zi perfectă, Tamani se întrebase dacă ar putea efectiv să moară de fericire. Faptul că fusese cu Laurel - fusese cu ea în adevăratul sens al cuvântului - că o ținuse în brațe în timp ce ea îi zâmbea, era mai mult decât visase vreodată.
Faptul că era cea mai tânără santinelă cu funcție de conducere a ultimelor 3 generații? Un succes minor. Pregătirea pentru a deveni lider specializat în domeniul interacțiunii cu ființele umane? Nimic mai mult decât o cale de a-și atinge un scop. Dar a fi cu Laurel? Era realizarea supremă, și Tamani fusese surprins de cât de ușor își intrase în rol. De cât de bine se potrivea Laurel în brațele lui. De bucuria absolută pe care o simțea când ea îi zâmbea. Nimic altceva nu mai conta.
Avea să recâștige toate astea. Mai fusese hotărât și înainte, înă nu făcea decât să alerge după un vis. Acum știa ce pierde și era în stare de orice ca să mai trăiască o zi la fel cu cea pe care o petrecuseră împreună la căsuță.
Când își dădu seama că zâmbește, Tamani își drese glasul și se strădui să ia din nou o mină încăpățânată și să pretindă că se concentrează asupra explicațiilor pe care David i le dădea despre teorema lui Pitagora.
- Băieți, vă rog să mă scuzați, păreți să vă descurcați bine la temă. Trebuie să ies puțin.
Tamani își înăbuși un chicotit. „Supravegherea” era o glumă. Domnul Robinson plecase din clasă de 14 ori - de două ori mai des decât în ziua anterioară. Și, ori de câte ori făcea asta, David pur și simplu se închidea în sine.
Nu mai răspundea la nimic. Stătea doar și se holba la tabla albă atârnată de perete în fața clasei. Când domnul Robinson se întorcea, David revenea la subiectul pe care-l prezentase fără tragere de inimă mai devreme. Era de-a dreptul straniu: relua explicația exact de acolo de unde se oprise. Domnul Robinson nu părea să observe.
Ceea ce-l surprindea pe Tamani era faptul că David părea să sufere în egală măsură pentru pedeapsă și pentru faptul că o pierduse pe Laurel. Din punctul de vedere al lui Tamani, pedepsele făceau parte din viață. Sufereai cât timp ispășeai și apoi îți continuai viața. Nu exista niciun motiv să te oprești și să regreți.
Tamani în mod clar nu regreta. Se întrebă dacă nu cumva oamenii nu putea scăpa din propriile anxietăți pentru că erau mereu îngrădiți. Trebuia să fie greu să faci față unei situații dacă nu puteai să respiri aer curat și să rezolvi lucrurile în mod constructiv, cu o porți zdravănă de muncă fizică.
Înainte să împlinească 10 ani, Tamani petrecuse deja câțiva ani pe câmp cu tatăl său, întreținând baraje cu prietenul surorii lui sau făcând comisioane pentru mama lui la Academie. Dar oamenii erau aliniați și puși în țarcuri ca vitele. Poate că așa funcționau lucrurile pentru ei. Poate animalelor le place să fie închise. Însă Tamani avea dubii.
Domnul Robinson plecase de 5 minute. Mai era doar o oră până să se sune de ieșire. Tamani se întrebă dacă aveau să-l mai vadă până mâine.
- Porți o bătălie pe care ai pierdut-o deja, să știi, spuse Tamani. Așa a fost de la bun început.
În mod previzibil, David nu spuse nimic.
- Zânele și oamenii pur și simplu nu pot trăi împreună. Ai avut ceva timp la dispoziție și, sincer să fiu, mă bucur că ai fost lângă ea când eu n-am putut fi. Dar pur și simplu relația asta nu va merge. Sunteți prea diferiți. Poate că arătăm la fel, însă zânele și oamenii au foarte puține lucruri în comun.
Tot niciun răspuns.
- Și nu puteți avea copii.
Auzind asta, David se întoarse și se uită la Tamani. Era primul răspuns real pe care acesta din urmă îl obținuse de la începutul „suspendării”. Ba chiar David fu pe punctul să spună ceva, însă în cele din urmă închise gura și-și întoarse privirea.
- Ar fi bine să spui ce crezi. Se presupune că încercăm să ne rezolvăm diferendul, nu? chicoti David. Deși nu cred că se refereau la diferendul ăsta.
David îl fulgeră cu privirea, ignorându-i ironia.
Tamani fu brusc șocat de cât de tânăr arăta adolescentul acesta. Uneori uita că David, Laurel și prietenii lor erau mai tineri, în unele privințe mult mai tineri decât el. El juca rolul unui adolescent, însă în realitate era ofițer de Gardă. Își știa locul și rolul cu o siguranță la care unii oameni nu ajungeau niciodată.
- Încerc să te fac să înțelegi, atâta tot, spuse Tamani.
- N-am nevoie de ajutorul tău.
Tamani dădu din cap. Nu-l plăcea prea tare pe David, însă îi era greu să-lurască, acum că nu mai reprezenta un obstacol de depășit. Îl putea înțelege în multe privințe. Și cu siguranță nu putea să-i condamne gusturile.
Trecură 15 minute într-o tăcere totală. Apoi jumătate de oră. Tamani tocmai se întreba dacă ar fi putut să scape mai ușor plecând cu jumătate de oră mai devreme, când David vorbi.
- Mulți oameni nu pot avea copii. Părinții lui Laurel, de exemplu.
Tamani uitase deja că menționase copiii. Părea ciudat ca, după aproape două zile întregi de tăcere, David să se agațe de subiectul acesta.
- Corect, dar...
- Așa că adoptă. Sau stau pur și simplu împreună doar ei doi. Nu trebuie să ai copii ca să fii fericit.
- Poate că nu, îi dădu Tamani dreptate. Însă ea va trăi cu 100 de ani mai mult ca tine. Chiar vrei să o pui în situația de a te vedea murind? Vrei ca ea să adopte copii pe care să-i vadă murind de bătrânețe când ea încă arată de 40 de ani?
- Crezi că nu m-am gândit la așa ceva? Asta e viața. Nu pentru voi, care aveți medicamentele perfecte sau orice-or fi alea.
Rostise cuvintele în batjocură, iar Tamani își înăbuși o izbucnire de furie. Oare nu beneficiase și David de elixirele zânelor?
- Însă așa stau lucrurile în lumea oamenilor. Nu știi dacă mori luna viitoare, sau săptămâna viitoare, sau peste 80 de ani. Este un risc pe care ți-l asumi, și merită dacă chiar îl iubești pe celălalt.
- Uneori dragostea nu e de ajuns.
- Asta e o chestie pe care ți-o spui tu ție, zise David, privindu-l pe Tamani direct în față. Ca să te simți sigur că vei câștiga la final.
Vorbele acestea îl atinseră pe Tamani: chiar fusese un lucru pe care și-l spusese frecvent în ultimii ani.
- Am fost mereu sigur că voi câștiga, zise Tamani încet. Am vrut doar să știu când.
David pufni batjocoritor și întoarse privirea.
- Mai ții minte ce am spuse despre Lancelot?
- Că era gardianul lui Guinevere, zise David, cel puțin conform versiunii tale.
Tamani oftă. Băiatul era dificil, dar măcar asculta.
- Fear-gleidhidh înseamnă paznic, însă nu în sensul la care te gândești tu. Fear-gleidhidh este mai degrabă... un supraveghetor sau un protector. Misiunea lui Lancelot era să protejeze viața lui Guinevere, însă era de datoria lui să protejeze și Avalonul, să facă ce trebuia pentru ca Guinevere să reușească în misiunea ei. Să aibă grijă ca ea să nu dea înapoi.
- Iar tu ești Fear-gleidhidh pentru Laurel.
- Nu știu câte ți-a spus Laurel despre asta, însă eu o cunosc... de dinainte. Din ziua în care Laurel a plecat din Avalon, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să fiu numit protectorul ei. Fiecare alegere pe care am făcut-o în viața mea, fiecare minut de pregătire a fost pentru a ocupa această poziție. Pentru că am vrut ca acela care va avea grijă de ea să fie o ființă care ține la ea, nu un executant indiferent. Cine alticineva să o ghideze și să o protejeze dacă nu cineva care o iubește cât o iubesc eu?
David scutură din cap mâhnit și dădu să vorbească.
Tamani însă i-o tăie.
- Dar m-am înșelat.
Chipul lui David reflectă brusc interes și suspiciune.
- Cum adică?
- Dragostea mi-a întunecat judecata. Știam cât apreciază Laurel dreptul la intimitate și, chiar dacă nu a știut niciodată că era supravegheată, am rărit observarea căsuței în care locuia atunci. Familia ei s-a mutat în timp cât eu nu mă uitam. Până când Laurel s-a întors, m-am temut că dezamăgisem și Avalonul, și pe ea. Am instalat santinele aici și am vrut să vin și eu, însă îmi doream să fiu cu ea tot atât de mult cât voiam să o protejez, poate chiar mai mult. Așa că m-am ținut deoparte, pentru că voiam să vin din motive nepotrivite, și m-am convins pe mine însumi că un motiv greșit este echivalentul unei alegeri greșite. Iar acum sunt aici, și trebuie să spun că a fost îngrozitor s-o văd cu tine. Faptul că o iubesc așa de tare m-a făcut să-mi neglijez misiunea. Ca în noaptea aceea cu trolii. Ar fi trebuit să mă duc după ei. Dar n-am putut s-o las.
- Și dacă alți troli ar fi așteptat după colț? Dacă primul grup ar fi avut doar rolul să te ademenească departe de ea?
Tamani clătină din cap.
- Ar fi trebuit să am încredere în întăririle noastre. Nu mă înțelege greșit, vreau să-mi fac bine datoria. Însă motivele pentru care sunt aici diferă de idealurile cu adevărat nobile pe care le-am avut cândva. Aș muri ca să o protejez și am crezut că lucrul acesta mă face special. Însă realitatea este că la fel ar proceda oricare santinelă. Și uneori mă întreb dacă Laurel n-ar fi mai în siguranță când ar avea pe altcineva drept Fear-gleidhidh.
- Și de ce nu-ți dai demisia? întrebă David.
Tamani râse și clătină din cap.
- Nu pot să-mi dau demisia.
- Nu, serios! Dacă tu crezi că așa e mai bine pentru ea, n-ar fi de datoria ta să demisionezi?
- Nu se poate. Am făcut un jurământ pe viață care m-a legat de Laurel. Este datoria mea până voi muri.
- Pentru totdeauna?
Tamani dădu din cap.
- Dacă Laurel se află în afara Avalonului, ea intră automat în responsabilitatea mea. Dacă ea hotărăște să rămână cu tine și plecați haihui amândoi la facultate, ghici cine vine cu voi?
Tamani ridică un arătător către tavan, după care-l întoarse către sine.
- Poftim?
- Într-un fel sau altul. O voi supraveghea de la distanță, în tăcere și fără ca ea să știe, dacă așa va trebui. Și, indiferent cât vei trăi, eu voi fi în preajma ei când tu nu vei mai fi. Îmi voi petrece tot restul vieții fie cu Laurel, fie privind-o în timp ce ea este cu altcineva. Fericire supremă sau tortură. Nu există cale de mijloc.
- Iartă-mă că spun asta, însă sper că va fi tortură, zise David cu o voce uscată.
- A, înțeleg, spuse Tamani. Și nu-ți port pică. Dar, de când lucrez ca Fear-gleidhidh pentru ea, n-am crezut niciodată că sentimentele mele mă vor face un protector slab. Câteodată exagerez și fac lucruri pe care n-ar trebui să le fac.
Tamani ezită.
- De exemplu, lovesc un martor nevinovat doar ca să mă simt eu mai bine. A fost foarte neprofesionist din partea mea și îmi cer iertare.
David ridică o sprânceană.
- Neprofesionist?
- Da, răspunse Tamani.
David chicoti, tuși, după care izbucni în râs.
- Neprofesionist, bombăni el.
„Oamenii au simț al umorului foarte ciudat.”
- Ei bine, mie nu îmi pare rău, spuse David, râzând binevoitor. Eu am vrut să te lovesc, tu ai vrut să te lovesc, și aș spune că amândoi am obținut ce-am vrut.
- Nu pot să te contrazic.
Se uitară unul la altul câteva secunde, apoi izbucniră amândoi în râs.
- Uită-te la noi! spuse David. Suntem jalnici. Viețile ni se învârt în jurul ei. Eu...
Tăcu și se uită în jos la podea, în mod evident puțin rușinat.
- Am crezut că o să mor când s-a despărțit de mine.
Tamani dădu din cap cu sinceritate.
- Cunosc sentimentul.
- Ideea e că, chiar și atunci când nu ai fost cu noi, nu ai fost niciodată plecat cu adevărat, spuse David. Îi era mereu dor de tine. Uneori o surprindeam privind în gol și o întrebam la ce se gândește, iar ea zâmbea și spunea „la nimic”, însă eu știam că se gândește la tine.
Se aplecă înainte.
- Cred că atunci când ai apărut în septembrie te-am urât mai tare decât orice altceva în viața mea.
- Cred că ți-am plătit cu aceeași monedă, spuse Tamani încercând să nu arate cât de încântat era. Laurel avea o poză cu tine în portofel când am văzut-o în Avalon acum două veri. Și detestam faptul că, chiar și în puținele dăți când am avut-o pentru mine - doar pentru mine - erai și tu acolo.
- Crezi că știe că știm?
- Dacă înainte nu știa, acum știe sigur, zise Tamani, devenind din nou melancolic. De aceea nu e cu niciunul dintr noi. M-am întrebat dacă e din cauză că nu vrea să facă pace între noi sau pentru că are nevoie de singurătate.
Tamani ezită, după care adăugă:
- Ar trebui să te duci să te împaci cu ea.
- Vorbești serios?
- Am spus să te împaci, nu să fii împreună cu ea, spuse Tamani, străduindu-se să-și păstreze calmul. Ar fi fericită dacă ați fi prieteni din nou. Și eu vreau ca ea să fie fericită. Eu mă duc cu Shar în recunoaștere după ore, toată noaptea. O să fiu departe. Tu du-te și îndreaptă lucrurile!
David tăcu 1 minut.
- Și tu ce obții de aici?
- Vreau să îi spui că eu te-am trimis.
- Ah, deci Laurel este fericită și tu primești bila albă pentru că ai făcut pace.
- Ești destul de ager la minte. Pentru un om, spuse Tamani fără să-și ascundă rânjetul.
David scutură din cap.
- Știi ce urăsc tot atât de mult ca gând de a o pierde pe Laurel în favoarea ta? întrebă David.
- Ce? se pregăti Tamani sufletește.
- Că toată aiureala asta cu discuțiile ca să ne rezolvăm problemele chiar a funcționat.
Tamani chicoti, exact în timp ce clopoțelul suna de ieșire.
- N-aș merge chiar așa departe, colega, spuse el. Tot nu-mi place de tine.
Dar, vorbind, nu se putu abține să nu zâmbească.
Laurel deschise precaută ușa de la intrare și-l văzu pe David ținând o floare de cârciumăreasă în mână.
- Salut! spuse el, stânjenit, apoi îi întinse floarea. Îmi pare rău, continuă. Am fost un ticălos, mi-am lăsat temperamentul s-o ia razna și am reacționat total nepotrivit. Și, în locul tău, și eu m-aș fi despărțit de mine.
Laurel stătu și se uită o vreme la floare, apoi o luă oftând.
- Și mie îmi pare rău, spuse ea încet.
- Ție? Pentru ce să-ți pară ție rău? întrebă David.
- Ar fi trebuit s-o ascult pe Chelsea. Mi-a spus că ți-e greu cu Tamani aici, însă eu mi-am închipuit că o să-ți treacă. Ar fi trebuit să o iau în serios. Să te iau pe tine în serio. Îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
David se frecă la ceafă.
- Nu a fost niciodată prea mare chestie. Chelsea îmi dă voie să mă descarc în fața ei. Și cam asta s-a întâmplat în cea mai mare parte a timpului. M-am descărcat.
- Dar ar fi trebuit să poți să te descarci în fața mea. Am evitat orice fel de discuție negativă și ar fi trebuit să te întreb ce simți cu adevărat și apoi să te ascult. Așa face o adevărată iubită.
Laurel se uită în jos la picioare.
- Nu, nu o iubită, așa face un prieten adevărat.
- Nu cred că-mi datorezi vreo scuză, însă apreciaz oricum gestul, zise David. Și sper că putem să trecem peste asta și să nu ne mai uităm înapoi.
Ezită.
- Împreună.
- David, spuse Laurel, și își dădu seama din expresia lui mohorâtă că știa ce avea de de gând să spună. Nu cred că sunt gata să fim „noi” din nou.
- Și atunci ești cu Tamani? întrebă David cu ochii triști.
- Nu sunt cu nimeni, spuse Laurel clătinând din cap. Avem 17 ani, David. Îmi placi, și-mi place și Tamani, și cred că am nevoie să încetez să-mi mai fac griji în privința lui „întotdeauna” pentru o vreme. Întrebarea dacă să merg sau nu la facultate la anul îmi dă destule bătăi de cap, n-are rost să mă gândesc cu cine îmi voi petrece tot restul vieții.
Pe fața lui David se zugrăvi o expresie ciudată, însă Laurel începu repede să vorbească iar.
- Sunt Yuki, și Klea, și trolii, și examenele finale, și facultățile, și...
Mârâi.
- Pur și simplu acum nu pot.
- Sună de parcă ai avea mare nevoie de un prieten, murmură David cu ochii fixați asupra preșului de la intrare.
Laurel fu surprinsă de ușurarea pe care o simți. Fără să-și dea seama, se trezi cu lacrimi pe obraji.
- O, Doamne! spuse ea ștergându-și-le discret, am atâta nevoie de un prieten!
David păși înainte, o cuprinse cu brațele și o trase spre el, lipindu-și obrazul de creștetul capului ei. Laurel simți cum toate grijile zilei se evaporau în timp ce absorbea căldura din pieptul lui și îi asculta bătăile ritmice ale inimii, înspăimântată de cât de ușor ar fi putut să-i piardă prietenia.
- Mulțumesc! șopti ea.
- Vreau să știi că am intenția să te conving să fii din nou iubita mea, spuse David, făcând un pas în spate. Încerc să fiu sincer, înțelegi?
Laurel dădu ochii peste cap și râse.
- Dar, până atunci, spuse el, acum mai serios, voi fi prietenul tău și voi aștepta.
- Începusem să cred că n-o să mai vorbești niciodată cu mine.
Laurel privi derutată cum David se face roșu la față.
- Am... am fost încurajat. Tamani m-a trimis, spuse el într-un final.
- Tamani? întrebă Laurel, încredințată că nu auzise bine.
- De ce crezi? Ca să aibă o bilă albă la tine, spuse David pufnind.
Laurel clătină din cap, însă trebui să-i dea dreptate. Stratagema funcționase.
- Te-am sunat ieri, recunoscu Laurel.
- Am văzut. N-ai lăsat niciun mesaj.
- M-am enervat din cauza căsuței tale vocale.
David chicoti.
- Am primit rezultatele SAT.
El dădu scurt din cap. Pentru el erau aproape la fel de importante ca pentru ea.
- Și eu. Tot n-am depășit-o pe Chelsea. Tu ce-ai făcut?
Laurel zâmbi și-i povesti despre notele mult mai mari și despre posibilitățile care i se deschideau. Preț de câteva momente fu ca și cum nimic nu se schimbase - pentru că, realiză Laurel, David îi fusese mereu, întâi de toate, prieten. Și poate că asta era cea mai mare diferență dintre el și Tamani.
Cu David avusese mai întâi prietenia - cu Tamani fusese mereu pasiunea. Nu era sigură că-și putea imagina viața fără cele două extreme. Oare să aleagă între ei doi însemna să lase una dintre ele în urmă pentru totdeauna?
Nu era un gând prea încurajator, așa că, pentru moment, Laurel îl alungă ca să se bucure de prezența celui din fața ei.
- Vrei să intri?
Capitolul 27
Tamani stătea nemișcat, scrutând pădurea, în timp ce soarele dispărea dincolo de orizont.
Acesta era momentul ideal pentru a-i depista pe troli, fiindcă „ziua” lor abia începea, iar umbrele lungi ofereau o mulțime de locuri de pândă. Indiferent unde se ascundeau, trebuiau să fie în apropiere. Trolii pe care-i răniseră păreau să se îndrepte în direcția aceasta. Însă scormonirea celor câțiva kilometri de pădure comasați între două cartiere de oameni nu-i adusese decât frustrare.
- Te org, Tam, cu toată instrucția de agent secret pe care ai parcurs-o, până și un trol pe jumătate surd te-ar auzi cum scrâșnești din dinți, spuse o voce inexpresivă, aproape plictisită, din josul copacului în care Tamani se cățărase să vadă mai bine.
Tamani oftă.
- Tragi prea tare de tine, adăugă Shar pe un ton mai grijuliu. Trei nopți la rând. Începi să mă îngrijorezi.
- De obicei nu stau atâta, spuse Tamani. Vreau doar să profit de tine cât ești aici. De obicei fac o noapte da, una nu.
- Și asta înseamnă că nu dormi jumătate din nopțile pe care ar trebui să le dormi.
- Mai dorm câte puțin când sunt de strajă.
- Îmi imaginez că foarte puțin. Știi că nu e treaba ta să prinzi troli, continuă Shar atât de înet că Tamani abia-l putea auzi.
Îi spusese același lucru și în ultimele două nopți.
- Cum altfel aș putea s-o protejez pe Laurel? întrebă Tamani enervat.
- Uite o întrebare excelentă, spuse Shar.
Se urcase deja aproape la fel de sus în copac.
- Și ai de gând să te torturezi până la moarte cu ea.
- Ce vrei să spui?
- Ai avut de ales. Să urmezi trolii sau să stai cu Laurel. Tu ai rămas cu Laurel. Nu știu dacă a fost cea mai bună alegere posibilă, însă ai făcut p alegere justificabilă, mai ales că Laurel era inconștientă și în imposibilitate de a se apăra singură. Dacă ai fi făcut o altă alegere, poate că i-ai fi urmat pe troli în vizuina lor. Sau poate că vânătoarea ar fi fost inutilă ca și până acum. Îmi pare rău că Aaron nu a fost de acord cu decizia ta, însă nu pot să o las să te afecteze în felul acesta. Trebuie să treci peste.
Tamani clătină din cap.
- Aaron aproape ajunsese la mașină. Laurel ar fi sosit cu bine acasă, iar eu aș fi făcut un pas înainte în încercarea de a elimina amenințarea cea mai gravă care plutește asupra ei.
- E ușor să gândești așa pentru că Laurel chiar a ajuns în siguranță acasă. Dar cine spune că nu mai erau și alți troli, care abia așteptau ca tu să pleci și să o lași pe Laurel singură? Sau că Yuki și Klea nu așteptau același lucru?
- Sună foarte puțin probabil, bombăni Tamani.
- Corect. Însă tu ești Fear-gleidhidh. Datoria ta este să anticipezi chiar și cea mai puțin probabilă amenințare. Și mai presus de toate, treaba ta este să ai grijă ca Laurel să fie vie și capabilă de muncă.
- Aș lăsa totul și m-aș uni chiar mâine cu Copacul Vieții dacă ea ar muri, spuse Tamani.
- Știu, șopti Shar prin întuneric.
Trecu o oră, apoi două, dar tot fără niciun incident.
Tamani simți cum i se închid ochii și-l cuprinse o oboseală ce părea să-i pătrundă până în măduva oaselor. Stătuse de pază destul de des două nopți la rând, însă 3 nopți era o exagerare.
Deschise brusc ochii, auzind foșnet de frunze uscate. La început crezu că era doar o căprioară, însă sunetul se repetă. Pașii erau mult prea grei ca să-i fi făcut un animal atât de grațios.
Tamani își ținu respirația, rugându-se să fie ceea ce așteaptă el și aproape necrezându-și ochilor când 2 troli apărură greoi, duhnind a sânge. Unul dintre ei târa un cerb adult. Dacă țineau drumul drept, aveau să treacă exact pe sub copacul în care erau cocoțați el și Shar.
Tamani și Shar coborâră rapid și în liniște. Trolii nu păreau să se grăbească, așa că erau ușor de supravegheat. Tamani fu tentat să-i atace, să termine cu ei, însă misiunea din noaptea aceasta era mult mai importantă decât simpla eliminare a câtorva troli. Sosise vremea să afle unde se ascundeau. Toți.
El și Shar îi urmăriră aproape la pas deplasându-se în paralel cu ei în salturi scurte. Trolii se opriră, iar Tamani se ghemui, conștient de faptul că Shar făcuse același lucru în spatele lui. Știa că nu-l puteau mirosi. Însă unii troli aveau capacitatea de a simți pericolul - sau cel puțin așa pretindea Shar.
Trolul care ținea cerbul îl ridică de pe pământ, ca și cum ar fi examinat calitatea prăzii. Apoi amândoi dispărură.
Tamani își înăbuși un geamăt. Dispăruseră chiar din fața ochilor lui!
Impunându-și să rămână ascuns, își ținu respirația și ascultă. Auzi un foșnăit îndepărtat, un scârțâit și un zgomot de lemn trântit peste lemn. Apoi tăcere. Trecu 1 minut. Două. Trei. Nu se mai auzea niciun sunet.
Tamani se ridică în picioare. Fiecare celulă din trupul lui voia să fugă, să lupte.
- Ai văzut? șopti Shar.
- Da, spuse Tamani, încă așteptând ca trolii să sară din spatele vreunui copac.
Însă pădurea rămase tăcută și goală.
Se uită la locul unde tocmai stătuseră cele două creaturi. Cel murdar lăsase peste frunzele căzuse câteva picături de sânge, scurse din trofeul lui de vânătoare. Tamani se luă după ele și ajunse acolo unde se opriseră trolii, la marginea unei mici poieni. Dâra stacojie se termina în locul în care dispăruseră.
Tamani studie sângele, ghemuindu-se să vadă mai bine. Apoi se ridică în picioare chiar deasupra lui și merse drept înainte, fixând copacul din față. Când ajunse cam la jumătatea distanței până la copac, se întoarse.
Picătura de sânge nu era în spatele lui. Era puțin spre stânga.
Însă el mersese drept.
- Ce faci? întrebă Shar.
- O secundă, spuse Tamani derutat.
Se întoarse la picătura de sânge și încercă din nou. Se concentră mai spre copac și parcurse jumătatea distanței până la el. Când se întoarse, picătura era în spatele lui, mai spre dreapta.
Tamani îngenunche, studiind copacii care păreau să fie în fața lui, dar care de fapt nu erau.
- Shar! spuse el, stând exact deasupra picăturii de sânge, cu spatele al dâra pe care o urmase. Vino să stai în fața mea!
În timp ce pășea înainte, picioarele lui Shar părură să se mute pe o cărare diagonală. Mai făcu 2 pași, după care se opri și se întoarse, căscând ochii mari.
- Înțelegi acum? întrebă Tamani, și deruta de pe fața mentorului său îl făcu să zâmbească puțin, în ciuda situației neplăcute în care se aflau.
În timp ce Shar sătea holbându-se la locul de unde tocmai pornise cu câteva clipe înainte, Tamani își încordă picioarele și întinse mâinile. Nu simți nimic, însă, cu cât le întindea mai tare, cu atât ele se depărtau mai mult una de alta. Când încercă să-și împreuneze brațele, se trezi că le duce înapoi la piept.
- Shar! șopti el pe nerăsuflate. Vino să faci ce fac eu!
Lui Shar îi luă câteva momente, însă în scurt timp stătea și el cu mâinile întinse în față, simțind conturul intangibil al barierei care părea să îndoaie spațiul din jurul lor. Era ca și cum cineva tăiase un cerc mic în univers. O cupolă pe care n-o puteau percepe și în care cu atât mai puțin puteau intra.
Însă cumva se putea intra în ea, Tamani era sigur. Acolo trebuie să fi dispărut trolii.
- Dacă n-aș fi văzut trolii evaporându-se, n-aș fi știut că e ceva în neregulă, spuse el, lăsându-și mâinile pe lângă corp.
- Dar nu putem să vedem ce e, ci doar să simțim în mod indirect, spuse Shar cu brațele încrucișate la piept, scrutând întunericul. Cum să dărâmăm un perete pe care nu-l putem atinge?
- Trolii au trecut exact prin el, răspunse Tamani. Deci nu e un perete propriu-zis.
Shar se îndepărtă în liniște de Tamani și ridică o piatră mică. Se duse la câțiva centimetri depărtare și o aruncă. Piatra descrise un arc de cert și apoi, fără cea mai mică sincopă, dispăru.
Încurajat de gestul lui Shar, Tamani se aplecă să ia un băț mic. Merse drept înainte până în punctul unde se trezi că o ia ușor la dreapta și întinse bățul. Nu avu nicio senzație fizică, nimic nu-l împiedică să-l miște liber, dar, când crezu că-l împinge înainte, văzu că bățul fusese mutat într-o parte. Se dădu înapoi derutat, dar îi veni o altă idee.
„Poate că e rezistent la plante.”
În loc să-l întindă înainte, aruncă bățul către zidul nevăzut, așteptându-se să ricoșeze. Bățul se evaporă, exact ca piatra.
„Deci totuși nu.”
- Asta da protecție! răsuflă Tamani.
- De când știu trolii să facă asemenea magie? întrebă Shar.
- De niciodată, răspunse Tamani nervos. Așa că ar trebui să fie ușor de spart.
- O, da, clar! spuse Shar pe un ton sarcastic.
Tamani studie nimicul misterios.
- Deci pot să arunc chestii în el, însă nu-l pot împunge cu un băț. Crezi că ai putea să mă arunci pe mine în el?
Shar se uită la el o bună bucată de vreme, după care arcui o sprânceană și încuviință din cap.
- Pot să încerc.
Îngenunche, cu degete întrepătrunse, și Tamani puse un picior în palmele lui.
- A haon, a do, a tri!
Shar se ridică, și Tamani sări direct înspre bariera invizibilă.
Zbură prin aer și apoi avu senzația sfredelitoare că ceva îl întorcea pe dos. Însă durerea trecu repede și spatele i se izbi de pământ, lăsându-l fără suflare. Shar se uita în jos la el, oarecum amuzat.
- Ce s-a întâmplat?
- Ai... ricoșat.
Tamani se ridică și se uită la spațiul din fața lui.
- În mod clar e rezistent la zâne. Lucrul ăsta nici măcar n-ar trebui să fie posibil.
Privi o clipă în pământ.
- Oare am putea să săpăm sub el?
- Poate, spuse Shar, însă nu păru convins.
- Și atunci ce putem face?
Shar nu răspunse imediat. Examina poienița cu o expresie consternată, înclinându-și capul încolo și-ncoace ca și cum ar fi căutat un unghi din care să poată vedea secretul. Apoi se opri și se îndreptă.
- Mă întreb...
Întinse mâna în față, trasând cu degetul de la picior conturul barierei invizibile, stabilindu-i perimetrul. Apoi scoase din rucsac o bocceluță.
- Dă-te înapoi!
Tamani se împletici automat câțiva pași în spate, întrebându-se ce avea Shar de gând să facă.
Desfăcând șiretul, Shar apucă fundul bocceluței între degetul mare și arătător, apoi se ghemui la pământ și împrăștie conținutul albicios sub formă de granule, în jurul lui. Completă cercul trasând un arc pe deasupra capului său, arc care dispăru când trecu de peretele invizibil.
Tamani sări înapoi speriat când poienița în care stăteau își triplă dimensiunea într-o clipită. Rămase fără suflare privind spațiul care se materializase în fața lor. În centrul poienei se afla o căsuță dărăpănată, cu ferestrele acoperite cu scânduri. Aproape strălucea în lumina lunii pline.
Dându-și seama dintr-odată cât de vulnerabili erau - cât de vulnerabili fuseseră în tot acest timp - Tamani se lăsă pe burtă și se târî, ascunzându-se în spatele unui stejar pitic.
Când văzu că în poiana luminată de lună nu mișcă nimic, Tamani se strecură ușor afară din ascunzătoare, deși avea întru câtva bănuiala că oricum nu conta. Dacă cineva îi privise în ultimul sfert de oră, timpul căutării de ascunzători trecuse de mult. Și totuși, pregătirea lui îi spunea să înainteze cât se putea de prudent.
Shar nu se mișcase. Stătea în mijlocul cercului improvizat, uitându-se la bocceluța goală care-i rămăsese în palma deschisă. Expresia de pe fața lui era o combinație de groază și încântare. Indiferent ce făcuse, nu se așteptase ca metoda lui să funcționeze.
- Ce-a fost asta? întrebă Tamani cu admirație în glas.
- Sare, răspunse Shar cu voce spartă.
Nu-și lua ochii de la bocceluță. Tamani râse, însă Shar nu.
- Stai puțin, tu vorbești serios?
- Uită-te!
Tamani privi bucata de pământ spre care arăta Shar. Linia albă de sare trasată de Shar în jurul lui se suprapunea unui fragment dintr-un cerc gros de pudră albastru-închis care părea să cuprindă întreaga poiană.
- Asta e opera unei Amestecătoare, spuse Shar, încruntându-se.
- Așa pare, însă eu aș zice că e magie demnă de o zână de iarnă. Au ascuns jumătate de acru doar desenând un cerc în jurul lui!
- Iernaticele nu folosesc pudre, răspunse Shar.
Tamani își înăbuși o grimasă. Referirea la zânele de iarnă cu termenul „iernatice” era considerată vulgară chiar și printre santinele.
- Pudra e cu siguranță făcută de o Amestecătoare.
- Sau poate că avem de-a face cu o cu totul altă specie de troli. Laurel a aruncat caesafum în trolii ăia și ei nici măcar n-au clipit. Nici serurile de urmărire nu funcționează. Și se pare că Barnes era imun la orice în afară de plumb. Mai precis, de plumb înfipt în creier.
Shar reflectă.
- Poate. Însă au existat în istoria noastră Amestecătoare foarte, foarte puternice.
- Nu în afara Avalonului. Cu excepția unei exilate, care a și ars - când, acum 40-50 de ani, nu?
- Într-adevăr. Am fost martor la întâmplarea aceea. Atunci poate vreo ucenică de-a ei?
Shar ezită.
- Mai e și zâna cea tânără.
- Nu mi se pare posibil. Chiar și în eventualitatea puțin probabilă ca Floarea sălbatică să fie o zână de toamnă, e prea tânără. O Amestecătoare pregătită la Academie ar trebui să ajungă cam la 100 de ani ca să facă așa ceva, cu atât mai mult una sălbatică.
- Orice e posibil.
- Așa se pare, spuse Tamani, arătând spre pudră. Și pudra asta albastră, și ce-ai făcut tu sunt chestii incredibile, adăugă el. De ce sare?
- Testez o teorie, spuse Shar. Până acum rezultatele sunt încurajatoare.
Simțind că Shar nu avea de gând să spună mai multe, Tamani îngenunche și examină pudra albastră.
- Îmi dai și mie puțin bocceluța?
Fără să spună un cuvânt, Shar dădu drumul legăturii de pânză în palma lui Tamani. Acesta luă puțină pudră cu lama cuțitului și o turnă în bocceluță. Apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva, trasă o dungă cu cuțitul în pământ, rupând cercul albastru.
- Ce faci? întrebă Shar.
- Presupun că un cerc rupt nu va funcționa, zise Tamani. Dacă trolii dinăuntru nu ne-au văzut, s-ar putea să nu știe că cercul este rupt, dar ți-ar putea găsi sarea. Dacă risipim sarea și acoperim ruptura asta, poate nu vor observa că vizuina lor e expusă.
- Vreau ca locul acesta să fie supravegheat zi și noapte de acum încolo.
- Va trebui să chem întăriri, zise Tamani, simțind din nou cum îl cuprinde oboseala pe măsură ce entuziasmul descoperirii se evapora.
Se piti în spatele unui copac gros și-și deschise iPhone-ul, blestemând ecranul atât de luminos. Sperând că Aaron își amintea cum să folosească GPS-ul, Tamani îi trimise locația.
Când se întoarse, Shar ștersese cercul de sare și împrăștiase frunze peste adâncitura pe care Tamani o făcuse cu cuțitul în pământ. În colibă tot nu se vedea lumină și nici nu se auzea vreun sunet, lucru care părea ciudat. Trolilor nu le stătea în obicei să doarmă noaptea.
- Poate ar trebui să năvălim peste ei și să terminăm cu toate astea, zise Tamani.
- Nu ești în stare să te lupți acum, zise Shar. Și, în plus, aș vrea să-i ținem sub observație, să vedem câți sunt. Ar putea fi 30 de troli acolo, abia așteptând să le batem la ușă.
Nu dură mult și Tamani auzi foșnetul de frunze care anunța sosirea a cel puțin 10 santinele.
- Poți să preiei tu misiunea pe mai departe? îl întrebă el pe Shar?
- Dacă vrei. Tu unde te duci?
Tamani ridică bocceluța de pânză, după care o băgă în rucsac.
- Trebuie să-i duc asta lui Laurel. S-ar putea ca ea să-și poată da seama ce este.
- Sper, spuse Shar, uitându-se la căsuța luminată de lună.
În clipa următoare, Tamani se întoarse și o luă la fugă, răscolind cu picioarele stratul de frunze căzute. Simțea că ar fi putut să alerge cu ochii închiși, ca și cum toate drumurile ar fi dus către Laurel.
Scutură din cap, dându-și seama că începea să plutească. Vederea începea să i se întunece. Clipi energic și se sili să alerge mai repede, încercând să îndepărteze oboseala care amenința să-l copleșească. Poate că Shar avea dreptate, poate că într-adevăr trăsese prea mult de el însuși.
„După asta”, își spuse el. „După ce duc asta pot să dorm.”
Se rezemă de ușa casei lui Laurel și bătu, simțind cum i se închid ochii chiar în clipa când ea apăru. Laurel deschise ușa mută de uimire, iar el mai reuși să facă doar un pas în bucătărie înainte să se întindă și să îmbrățișeze podeaua.
Capitolul 28
Laurel își pusese ceasul să sune cu jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui, ca să se ducă jos să vadă ce face Tamani, însă era deja trează când auzi deșteptătorul. Întreaga noapte fusese mai degrabă un vis agitat decât somn.
Odată ce se convinsese că Tamani era în regulă, Laurel îl învelise cu o pătură și se dusese la culcare. Se gândise să încerce să-l mute de acolo - podeaua din bucătărie nu părea foarte confortabilă - însă într-un final se hotărâse sî-l lase în pace. Probabil că dormise el pe chestii încă mai rele la teren.
Uitându-se în oglindă și pieptănându-se puțin cu degetele, Laurel se strecură pe scări cât putu de silențios. El era încă acolo, nu se mișcase absolut deloc. Lumina dimineții era cenușie și blândă și Laurel merse pe vârfuri și se așeză într-un loc de unde putea să-i zărească fața.
Era ciudat să-l vadă dormind - complet relaxat, cu o expresie fără griji. Într-un anumit sens i se părea bizar să și-l imagineze dormind. Tamani fusese un element constant în viața ei, zi și noapte. Nu-l văzuse niciodată în situația când nu era în alertă, pregătit de orice.
Într-un final, un petic de lumină galbenă începu să se strecoare pe podea. Pleoapele lui Tamani pâlpâiră, reflectând lumina și aruncând umbre subțiri pe obrajii lui bronzați. Apoi ei deschide brusc ochii și își aținti privirea asupra lui Laurel. Și-i întoarse imediat și se ridică în picioare, ridicând defensiv mâinile înainte.
- Tam! spuse ea.
El se uită la ea, văzând-o clar pentru prima dată, după care se îndreptă de spate și lăsă mâinile în jos.
- Iartă-mă! spuse el cu o voce dură și răgușită.
Se uită derutat prin bucătărie.
- Ce s-a întâmplat?
- Ai dat buzna aici pe la 10. Și apoi te-ai prăbușit. Am vorbit cu Aaron. Tot ce-a putut să-mi spună a fost că sunt în siguranță și că nu știe de ce ești aici. E totul în regulă?
Tamani se așeză cu grijă pe un scaun de bar și se frecă la ochi.
- Mai mult sau mai puțin. Am cam tras de mine, atâta tot.
- Ai cam tras? spuse Laurel, certându-l cu un zâmbet.
- Poate că am tras ceva mai tare, recunoscu el rânjind strâmb. Poate ar fi trebuit să mă culc și să aștept până dimineață. Pot să fur ceva de mâncare?
- Sigur, spuse Laurel, îndreptându-se către frigider. Ce vrei? Piersici? Căpșune? Am și niște mango.
- Ai legume? Aș da orice pentru niște brocoli. Nu, se corectă el. Chiar nu ar trebui să mănânc brocoli. Deja mănânc prea multe chestii verzi. Nu vreau să mi se schimbe culoarea părului.
Laurel verifică frigiderul.
- Gulie? întrebă ea. E albă.
- Sună foarte bine, mulțumesc.
Laurel scoase o farfurie cu felii de gulie tăiate de mama ei seara trecută și o puse în fața lui Tamani. Era mult mai mult decât ar fi putut mânca ea, însă, după seara trecută, s-ar fi putut ca Tamani să aibă nevoie de toate. Laurel se uită la el cum dă gata câteva felii.
- Deci, ce s-a întâmplat? întrebă ea, luând o bucată din leguma albă.
În loc de răspuns, Tamani scoase o bocceluță din buzunar și i-o înmână.
- Să ai grijă cu chestia asta, spuse el, strângându-i degetele în jurul legăturii. Nu cred că pot să fac rost de alta.
- Ce este?
Lumina soarelui și mâncarea îl făcură pe Tamani mai animat. Îi povesti aventurile de noaptea trecută.
- Pudra asta... face ceva ca și cum ar tăia o bucată de spațiu și l-ar împături. A fost cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut vreodată.
Laurel se uită în bocceluță, neștiind cum ar fi putut să testeze un amestec atât de neobișnuit.
- Crezi că e magie făcută de zâne? întrebă ea.
- Posibil. Ar putea fi un fel de magie nouă a trolilor. Sau, cine știe, magie veche de-a oamenilor. Dar se pare că acumulăm dovezi despre o Amestecătoare sălbatică.
- Încă te gândești la Yuki? întrebă Laurel încet.
Tamani ezită, încruntându-se.
- Nu știu ce să spun. Nu neg niciodată nicio posibilitate, însă Yuki e prea tânără. Tu ai putea să faci ceva de genul ăsta?
Laurel clătină din cap.
- Mă îndoiesc foarte tare. Pare incredibil de complicat.
- Dar cine altcineva ar putea fi?
Rămaseră amândoi în tăcere. Tamani molfăia și se gândea, Laurel atingea absentă pudra cu vârfurile degetelor.
- Știi, toată lumea pare să creadă că Yuki este nu știu ce mai anomalie, zise Laurel. Dar, dacă există o zână sălbatică, atunci de ce n-ar exista două? Sau 10? Sau 100? Dacă Yuki este un fel de... diversiune?
Tamani cântări o clipă informația.
- E o idee de studiat, spuse el. Dar noi nu am văzut zâne care să meargă la căsuța aceea. Doar troli. Și nici măcar nu știm dacă sunt pe urmele tale sau ale lui Yuki.
Laurel dădu din cap.
- Apropo de Yuki, n-am mai văzut-o de 3 zile și, având în vedere că săptămâna viitoare avem vacanță, ar fi bine să mă duc să recuperez timpul cât mai pot.
Laurel își înăbuși un val de gelozie. Era datoria lui!
Tamani se duse la ușa din spate și o deschise, trăgând adânc în piept aerul proaspăt de dimineață.
- Mulțumesc pentru deosebitul confort al podelei din bucătărie, spuse el chicotind, și pentru mic dejun. Am plecat!
Tamani alergă spre locuința sa, încercând să nu se lase văzut. În pantalonii lui confecționați manual și descuț, oricărui om care l-ar fi spionat i-ar fi părut probabil un sălbatic.
După ce făcu un duș rapid - o plăcere cu care chiar începuse să se obișnuiască - și își schimbă hainele, ieși în grabă din apartament și se îndreptă spre casa lui Yuki, sperând s-o prindă pregătindu-se de școală.
Intră în viteză pe aleea ei chiar în momentul în care Yuki își scotea bicicleta din suportul de pe verandă.
- Salut! spuse el, afișând zâmbetul pe care-l etala când flirta.
Ochii lui Yuki se făcură mari, apoi străluciră.
- Bună, Tam! spuse ea timidă.
Tamani îi întoarse zâmbetul. Și totuși detesta să treacă de la Laurel la Yuki. Se simțea ca un trădător al amândurora.
Oricum ar fi fost, Tamani trebuia să urmeze niște ordine. Yuki părea să se fi atașat destul de tare de el și, dacă ar reuși să o facă să lase garda mai jos, poate că ar afla ce voia să știe. Sau, și mai bine, ar afla că nu era nimic de aflat.
Dar lucrul acesta părea puțin probabil. Era pur și simplu prea mare coincidența ca Yuki să apară din senin la școală la Laurel, mai ales când femeia care o plasase acolo făcea parte dintr-o organizație ce vâna ființele neomenești.
De când o adusese pe zâna cea sălbatică la ușa lui Laurel, Klea nu-și mai arătase fața decât în mmentul în care o luase pe Yuki după atacul trolilor. Ar fi putut să fie plecată la vânătoare, așa cum pretindea, dar santinelele trimise s-o urmărească se întorseseră în ambele dăți cu buza umflată pentru că-i pierduseră urma la 3 sau 4 kilometri distanță de casa lui Laurel. Exact ca și cu trolii - încă o „coincidență” care-l făcea pe Tamani să scrâșnească din dinți. Care era legătura dintre aceste întâmplări?
Klea purta mereu ochelari de soare ca și cum ar fi fost sensibilă la lumină sau ar fi ascuns niște ochi de culori diferite însă, în afară de asta, nu arăta ca un trol. Și totuși, clanurile de troli erau vestite pentru certurile lor din cauza unor terenuri, lucru care putea explica uciderea lui Barnes de către Klea.
Însă Tamani nu reușea să explice cum ajunsese Yuki să stea cu un grup de oameni vânători de troli.
Sugestia lui Laurel că Yuki putea să nu fie singura zână sălbatică era de luat în seamă, însă ce putea să le motiveze pe creaturile astea să se alieze cu de-alde Klea sau Barnes?
Erau încă prea multe întrebări, însă, oricare ar fi fost răspunsurile, Tamani nu vedea cum ar fi fost posibil ca întunecata Klea să fie altceva decât o amenințare. Se scundea. Tamani nu știa dacă se ascundea de el sau de Laurel, însă era clar că se ascundea.
„Animalele se ascund când sunt vinovate - sau când se tem.”
Klea nu părea genul care să se teamă, deci era vinovată. Tamani trebuia doar să-și dea seama de ce anume era vinovată.
Nu era vorba că nu-i plăcea de Yuki. În ultimele luni, intrându-i pe sub piele, îi găsise compania mai mult decât tolerabilă. Era mai deșteaptă decât lăsa să se vadă și avea o încredere tăcută în sine pe care Tamani o admira. Lucru care-i făcea lui misiunea mult mai dificilă.
Era din ce în ce mai sigur că ea chiar îl plăcea și se simțea un ticălos că trebuia să folosească lucrul acesta împotriva ei. Dacă într-adevăr se dovedea că Yuki nu știe nimic, el nu avea să treacă niciodată peste sentimentul de vină. Dar, dacă era un pericol pentru Laurel, indiferent în ce mod, atunci strategia lui merita efortul.
- M-am gândit că azi am putea merge pe jos la școală. Mașina e în service, spuse el, căutând o scuză.
Adevărul era că mașina era parcată în capătul urmei pe care el și Shar o luaseră noaptea trecută.
- Am crezut că „știi tu un tip”, spuse Yuki timidă.
Tamani zâmbi larg.
- Chiar știu, de asta o să fie gaa după-amiază.
- Sună bine, spuse Yuki încuind ușa și vârându-și cheile în buzunarul fustei. Ah! spuse ea, oprindu-se.
Mai făcu un pas înainte și apoi se opri iar.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Tamani uimit.
Avea momente când era așa de ciudată.
- E o prostie, mi-am uitat... mi-am uitat prânzul, recunoscu ea.
Ca spirit înrudit, Tamani știa cât de importantă putea să fie hrana de la prânz pentru ca o zână să poată rezista la toate orele. Aproape îi veni să râdă gândindu-se la războiul mental pe care trebuie să-l fi dus Yuki între dorința de a nu se face de râs și teama de a sta nemâncată o zi întreagă.
- Du-te și-l ia, spuse Tamani înțelegător, arătând spre casă. Te aștept aici.
- Poți să intri, dacă vrei, zise Yuki fără să-i întâlnească privirea. Durează doar o clipă.
El ezită. Faptul că intra în locuința acestei zâne necunoscute îl făcea să se simtă ca și cum ar fi intrat într-o capcană, însă căsuța era practic o mostră de aparență inofensivă. Plus că erau înconjurați de santinele. Și totuși...
Yuki deschise ușa larg, și aerul răcoros de toamnă traversă liniștit sufrageria. Pe o măsuță de cafea, lângă un teanc de cărți, era așezat un televizor mic, iar o canapea mov de pluș decora un perete. Restul camerei era acoperit de plante. Pe podea și pe pervaz se aflau flori în ghivece. O tulpină agățătoare se agățase de tapet și se târa în jurul ferestrei, încadrând-o ca o perdea.
- Frumoase... plante, se bâlbâi Tamani.
Tot corpul îi era încordat ca un arc.
Dotat cu un mojar suficient de mare, locul ar fi putut reprezenta visteria unei Amestecătoare - sau pur și simplu talentul înnăscut al unei zâne sălbatice care tânjea după un tărâm înflorit de care nu auzise niciodată și pe care îl văzuse doar în visele ei.
- Le folosesc pentru ikebana, spuse Yuki, apoi dispăru în spatele casei.
Îi mai povestise despre arta japoneză a aranjării florilor, însă Tamani nu-și mai amintea în ce context. El crezuse însă că ikebana era mai modestă. Aici vedea practic o junglă.
Scoase telefonul din buzunar și se grăbi să facă niște poze pereților acoperiți de verdeață, sperând că Laurel ar putea să-i spună mai multe despre genul de plante pe care Yuki le creștea aici. Abia apucă să-și bage telefonul la loc în buzunar, când fata ieși din cameră cu rucsacul în spate.
- Scuze, acum sunt gata.
El zâmbi, străduindu-se să iasă din starea meditativă și să reintre în rolul prietenos.
- Super!
Însă Yuki nu se întoarse să plece. Tamani se uită la ea cum trage de câteva ori aer în piept și apoi rostește în grabă:
- Ești bine-venit aici oricând.
- O să țin minte, zise el, zâmbindu-i iar ștrengărește.
Yuki păru că vrea să mai spună și altceva, însă își pierdu curajul și ieși pe verandă trecând pe lângă el, așteptându-l să iasă pe ușă ca s-o închidă.
- Sper că nu te deranjează că am trecut pe la tine, spuse Tamani, și o porniră în pas lejer către școală.
- Mă bucur că ai trecut, spuse Yuki, lăsând ochii în jos.
Tăcerea devenea incomodă, iar Tamani se chinuia să găsească un subiect sufucient de inteligent de discuție, când lui Yuki începu să-i sune telefonul. Îl scoase din buzunar și dădu ochii peste cap, apăsând butonul care acționa robotul.
- Trebuie să răspunzi? întrebă Tamani. Nu mă deranjează.
- E Klea. Nu e mare brânză.
- Nu o deranjează dacă nu răspunzi?
- O să-i spun că eram la duș. Sau că mergeam pe bicicletă. E chiar greu să conduci bicicleta și să vorbești în același timp. Câtă vreme o sun înapoi suficient de repede, nu se supără.
- Și pe tine chiar nu te deranjează să fii singură așa de des?
Yuki își dădu o șuviță de păr peste umăr.
- Deloc.
Zâmbi.
- Nu mă tem de întuneric.
Tamani se simți foarte prost când își dădu seama cât de evident era faptul că încerca să-l impresioneze.
- Pe părinții tăi nu-i deranjează?
Pe chipul lui Yuki trecu o expresie fulgerătoare. Precaută, apoi hotărâtă. El se aplecă mai aproape de ea, încercând să se arate interesat, mai degrabă decât nerăbdător.
- Părinții mei nu mai sunt, spuse ea repede. Suntem doar eu și Klea. Și, în cea mai mare parte a timpului, doar eu. Toată povestea cu „schimbul de experiență”... ușurează trecerea.
Yuki continua să-i arunce priviri furișe, evident neliniștite.
- Pentru mine e un fel de nou început.
- Un nou început sună bine. Nici... părinții mei nu mai sunt. Uneori mi-aș dori ca ceilalți să nu știe asta. Se uită la tine cu milă și e pur și simplu...
- Știu ce vrei să spui. Dar, Tam, t rog, zise ea atingându-i brațul. Să nu mai spui la nimeni! Te rog!
El nu întinse coarda. Nu azi. Nu pe tema asta.
- Sigur că n-o să spun, răspunse el zâmbind.
Apoi se aplecă spre ea și-și puse o mână peste a ei.
- Poți să ai încredere în mine.
Ea îi zâmbi, însă expresia ochilor ei păstra o rumă de precauție.
- Deci, cum a fost suspendarea?
„Pe ochiul lui Hecate, e rândul meu să mă simt prost!” ridică Tamani din umeri cu o figură stânjenită.
- A fost o prostie. Mă bucur că s-a terminat.
- Toată lumea încă vorbește despre bătaia ta cu David, spuse Yuki, cu un râs încordat și deloc convingător.
Ezită o clipă.
- Jun a spus că v-a auzit certându-vă din cauza lui Laurel sau ceva de genul ăsta.
- Laurel? spuse Tamani, sperând că părea suficient de derutat. Laurel Sewell? De ce să ne certăm din cauza ei?
- Am auzit că v-a oprit bătaia și a spus ceva că trebuie să aleagă.
- A, da, spuse el și se aplecă înainte, conspirativ. Ce prostie! Laurel e de treabă. Mă ajută la educație civică. Pentru că sunt total pe lână. Cred că ea și David și-au făcut o idee greșită. Dacă înțelegi ce vreau să spun, spuse el pe un ton ironic și răutăcios.
- Deci nu-ți place Laurel?
- Nu așa cum cred ei, spuse el, blestemând cuvintele care-i ieșeau din gură.
I se păreau o blasfemie.
- E chiar drăguță. Dar... nu știu. Nu e genul meu. E prea... blondă.
- Dar care este genul tău? întrebă Yuki cu ochii timizi.
Tamani ridică din umeri și zâmbi puțin.
- O să știu când o să văd, spuse el, pironind-o cu privirea, până când Yuki se uită rușinată, dar bucuroasă, în altă parte.
Capitolul 29
- Te duci la tatăl tău de Ziua Recunoștinței anul ăsta? îl întrebă Laurel pe David.
Stăteau la masa de prânz împreună cu Chelsea. Din cauza furtunii din noaptea anterioară locul lor obișnuit se transformase într-o mlaștină, iar Chelsea se plânsese că era prea frig. Era aproape prea frig chiar și pentru Laurel, așa că astăzi trebuiau să suporte zgomotul și agitația din cantină.
- Aș vrea eu! răspunse David. Am comanda o grămadă de mâncare chinezească și am sta să ne uităm la meciuri 3 zile la rând. Sau, mai degrabă, el s-ar uita la fotbal și eu aș învăța pentru teze. Nu, bunicii mei organizează o reuniune de familie în Eureka. Sunt convinși că acesta este anul în care vor muri și trebuie să vadă pe toată lumea înainte.
- N-au folosit scua asta și anul trecut de Crăciun? întrebă Laurel.
- Și cu 1 an în urmă. Nici măcar nu sunt atât de bătrâni. Sunt cam cu 5 ani mai învârstă decât părinții tăi.
Era plăcut să stea iar de vorbă cu David.
Încercase să-i convingă și pe Tamani, și pe David să-i spună ce se întâmplase în timpul suspendării, însă Tamani insistase că erau treburi de băieți și că nu avea de gând să le discute, iar David se pricepea foarte tare la schimbat subiectul. Păreau să fi ajuns la o înțelegere, un armistițiu, ceva - Laurel nu putea ghici ce anume - însă nu se mai uitau urât unul la altul pe hol și chiar se salutau prietenește în unele momente.
Încetaseră să o mai silească să aleagă între ei, însă Laurel se îndoia că situația aceasta avea să dureze prea mult.
- Și totuși, o vacanță este o vacanță, nu? spuse Laurel.
- Eh! Un milion de rude ntr-o singură casă? N-o să apuc să învăț nimic.
- Cred că nu înțelegi ideea de vacanță, insistă Laurel.
- Glumești? Am rămas în urmă.
- O, sigur că da, domnul de nota 10!
- Nota 10 plus, o corectară David și Chelsea la unison, apoi se uitară unul la altul și izbucniră în râs.
Când Laurel ridică o sprânceană, el spuse timid:
- Premianții clasei merită 10 plus, ai uitat?
Laurel își dădu ochii peste cap și clătină din cap.
- Ce perfecționist poți să fii!
- Da, dar mă iubești, spuse David.
Avu însă decența să roșească și să se arate îngrozit de faptul că îi scăpase vechea replică cu care se tachinau.
Dar Laurel nu făcu decât să zâmbească și să se întindă să-l strângă de umăr.
- Da, spuse ea veselă. Așa este.
Toată lumea tăcu câteva secunde, apoi Chelsea pufni.
- Cam jenant, nu? spuse ea, râzând larg.
Din fericire, exact în momentul acela Tamani se trânti pe un scaun vizavi de Chelsea, care se uita la Ryan, așezat la coadă la taco.
- Bună! spuse el cu voce înceată.
- Unde-i Yuki? întrebă Laurel uitându-se în jur. Mi s-a părut c-am văzut-o azi-dimineață.
- Da, a spus că vine Klea să o ia mai devreme. Își mai ia câteva zile libere pe lângă vacanță.
- Tot nimic la cabană? întrebă Laurel.
David și Chelsea priviră în jur să vadă dacă trage cineva cu urechea, apoi se apropiară să audă ce voia Tamani să spună.
- Niciun sunet, nicio mișcare, absolut nimic. Încep să cred că trolii au trecut pur și simplu prin cerc dincolo de cabană.
- N-ați intrat încă înăuntru? întrebă Chelsea nevenindu-i să creadă. Ce mai așteptați?
„Menirea lui Chelsea e să pună întrebările care le stau tuturor pe buze” gândi Laurel și zâmbi.
- Shar crede că e mai important să ne dăm seama ce fac. Dacă dim buzna peste ei, or să se lupte până la moarte și nu vom afla mai mult decât știm acum.
- Sunt în cabană, zise David. N-ar trebui să funcționeze poțiunile de dormit ale lui Laurel?
- Ar trebui, fu Tamani de acord. Dar asta e una dintre probleme. Nimic din ce-am aruncat în indivizii ăștia în ultimele luni n-a funcționat. Nimic. Și asta ne face foarte precauți când vine vorba de dat buzna în cabană. Cine știe ce se mai ascunde acolo?
- Salut la toată lumea! spuse Ryan, așezându-se lângă Chelsea cu prânzul lui.
Chelsea îi zâmbi palid și-l bătu pe umăr.
- Deci să înțeleg că vorbeați despre mine, nu? spuse el rânjind când văzu că toată lumea tace.
- De fapt vorbeam despre zâne, spuse Chelsea exagerat de entuziastă.
Tamani făcu ochii mari și se uită la Ryan, dar Chelsea rânji.
- Tocmai îl întrebam pe Tam despre ele. Din moment ce e din Irlanda...
- Scoția, de fapt..
- ...probabil că știe o grămadă despre zâne, magie și chestii de-astea. Mult mai multe decât știm noi.
Expresia lui Tamani reflecta o combinație de șoc și spaimă. Laurel își puse o mână la gură și făcu tot posibilul ca Sprite-ul să nu-i bufnească pe nas în timp ce râdea.
- Chelsea, doar fiindcă cineva e din Scoția... începu Ryan.
- Ei, taci! îl mustră Chelsea. Tam tocmai voia să ne povestească despre cum dușmanii zânelor pot deveni brusc imuni la magia care a funcționat asupra lor timp de secole.
- Ăăă... spuse Tamani. Sincer să fiu, n-am nici cea mai mică idee.
- Bun răspuns! spuse Ryan, ridicând mâna ca să bată palma cu el.
Dar Tamani se uita în gol și Ryan puse mâna la loc pe masă.
- Pe bune acum, dacă o lași să te atragă în lumea asta a zânelor, nu mai scapi. Serios, uneori chiar pare să creadă că zânele există. Stai să-i vezi camera!
Remarca aceasta îi atrase o privire de gheață din partea lui Chelsea.
- Ia ghici cine n-o să-mi mai vadă camera o vreme?
- Deci, interveni Laurel, dornică să schimbe subiectul. Ce faceți de Ziua Recunoștinței?
- Eu merg la bunici, spuse David.
- Eu merg la bunica, spuse Chelsea dând din cap. Măcar locuiește în același oraș.
- Vine familia tatălui meu la noi, spuse Ryan.
Cu toții se uitară la Tamani, și Laurel își dădu seama că-l pusese într-o situație jenantă.
- Noi nu prea sărbătorim Ziua Recunoștinței, zise Tamani fără ezitare. Probabil că o să dorm pur și simplu.
- Vrei să vii la mine de Ziua Recunoștinței? întrebă Laurel, prinzându-l pe Tamani chiar înainte să iasă pe ușile principale.
În ultimele două zile o cam evitase, iar Laurel nu pprea înțelegea de ce.
El încremeni.
- Serios?
- Da, sigur, de ce nu? zise Laurel, încercând ca invitația să sune absolut relaxată. Nu mai vine nimeni la noi. Yuki a plecat. Presupun că oricum o să-ți petreci timpul prin curtea mea din spate, spuse ea, chicotind nu tocmai convingător.
Însă Tamani încă părea îngrijorat.
- Nu știu. O să fie și părinții tăi acolo, nu?
- Așa, și? Știu cine ești.
Laurel se aplecă, ridicând o sprânceană.
- Și știu despre podeaua de bucătărie.
Tamani mârâi.
- Mulțumesc că mi-ai adus aminte!
- Cu plăcere! spuse Laurel zâmbind.
Lui îi tremură o clipă buza de jos, apoi spuse:
- Pur și simplu mi se pare ciudat. Știi, părinții tăi, oamenii aceștia care te-au crescut. E destul de ciudat.
- Ciudat pentru că sunt părinții mei sau pentru că sunt oameni?
Tamani nu răspunse imediat, iar Laurel întinse mâna și-l împunse în braț.
- Haide! spuse ea. Zi drept!
- Ambele. OK, pentru că sunt părinții tăi oameni. Pur și simplu n-ar trebui să ai părinți oameni, n-ar trebui să ai deloc părinți.
- Păi, ai face bine să te obișnuiești, pentru că părinții mei nu pleacă nicăieri.
- Nu, dar... tu da, spuse Tamani ezitant. Vreau să spun, la un moment dat. Corect?
- În mod clar nu am de gând să fiu genul de fată bătrână la 40 de ani care încă locuiește cu mama și tata, spuse Laurel, evitând întrebarea pe care i-o pusese de fapt Tamani.
- Sigur, însă... te întorci în Avalon, nu?
Era puțin mai greu să evite o întrebare atât de directă. Laurel își privi câteva secunde mâinile.
- De ce mă întrebi asta acum?
Tamani ridică din umeri.
- Am tot vrut să te întreb de ceva timp. Pur și simplu mi se pare că toate chestiile astea legate de oameni devin din ce în ce mai importante pentru tine. Sper că nu uiți unde... este locul tău.
- Nu știu dacă acolo este locul meu, spuse ea sinceră.
- Cum adică nu știi?
- Nu știu, spuse Laurel cu hotărâre. Nu m-am decis încă.
- Ce altceva ai putea să faci?
- Cred că aș putea să mă duc la facultate.
Era ciudat să o spună cu voce tare. Se așteptase oarecum ca, dacă David nu încerca s-o convingă să rămână în lumea oamenilor, să încline spre Avalon. Însă faptul că se despărțise de David nu o făcuse să se răzgândească în privința facultății, lucru care o silise să ia în calcul posibilitatea de a se înscrie, nu doar pentru David sau pentru părinții ei, ci pentru ea însăși.
- Dar de ce? La faculate nu te învață nimic util pentru tine.
- Nu, îl contrazise Laurel, nu mă învață nimic util pentru tine. Eu nu sunt ca tine, Tamani.
- Dar... serios acum! Și mai multă școală? Asta vrei tu să faci?
- Poate.
- Pentru că, dă-mi voie să-ți mărturisesc, statul la ore este de departe cea mai nenorocită perioadă a zilei pentru mine. Nu înțeleg cum ai putea să vrei să continui așa. Mi se pare groaznic.
- Cam asta fac și în Avalon. Indiferent unde mă duc, tot școală este.
- Dar în Avalon ai învăța lucruri utile. Rădăcina pătrată din cosinus? Cum o să-ți fie asta vreodată utilă?
Laurel râse.
- Sunt convinsă că este utilă cuiva.
Se opri puțin.
- Dar n-o să-mi aleg matematica sau ceva de genul ăsta ca specializare. Și, în plus, cred că orice învățătură poate să ajute.
- Da, dar...
Tamani închise brusc gura, iar Laurel se bucură că nu avea de gând să o târască într-o discuție în contradictoriu fără rost.
- Pur și simplu nu înțeleg. Obsesia asta a oamenilor cu școala mi se pare lipsită de orice interes. Adică, oamenii mă interesează. Tu mă interesezi. Până și - aici Tamani ezită - familia ta mă interesează.
- Deci, spuse ea, Ziua Recunoștinței. Vii?
El zâmbi.
- O să fii și tu?
- Sigur că da.
- Atunci ți-ai răspuns singură.
- Bine, spuse Laurel, întorcându-și cu grijă privirea. O să am ocazia să-ți arăt ce-am aflat despre pudră, adăugă ea în șoaptă.
- Ai aflat ceva? răspunse Tamani, atingând-o pe mână.
- Nu multe, spuse Laurel, încercând să nu simtă presiunea delicată a degetelor lui. Doar câteva lucruri. Să sperăm că o să știu mai multe până joi. Experimentez în fiecare seară după ce-mi fac temele.
- Nu m-am îndoit nicio clipă, spuse el zâmbind delicat și strângând-o de mână.
Capitolul 30
Ziua Recunoștinței fusese mereu una dintre sărbătorile preferate ale lui Laurel.
Nu știa de ce - nu putea să mănânce curcan, piure sau plăcintă cu dovleac, cel puțin nu sortimentele tradiționale. Însă era ceva în atmosfera aceea festivă și în felul cum toată familia se strângea la un loc care-i plăcuse întotdeauna. Chiar și atunci când „familia” îi includea doar pe ei 3.
Anul acesta, mama ei făcea 2 pui de țară în loc de curcan.
- Nu văd de ce mă obosesc, având în vedere că doar jumătate dintre cei prezenți la masă vor mânca, glumi ea.
Lui Laurel i se păru totuși o idee bună, iar crusta cu rozmarin răspândea în bucătărie o aromă de-ți lăsa gura apă. Sigur, dacă puteai suporta mirosul de carne prăjită cu care era amestecată.
Mama lucra la o tavă mare cu legume, în timp ce Laurel făcea ultimele retușuri pe tava cu fructe. Ridică privirea spre mama ei să o întrebe dacă ar trebui să taie căpșunele, însă aceasta se uita pe fereastra din spate.
- Mamă! spuse Laurel, atingând-o pe braț.
Mama ei tresări și își mută privirea asupra ei.
- Oare ar trebui să le invităm înăuntru?
- Pe cine?
- Pe santinele.
O, nu! Ar fi fost un dezastru.
- Nu. Serios, mamă! Sunt bine așa cum sunt. După ce terminăm, mă duc EU afară cu tăvile cu fructe și legume să văd dacă vor și ei, dar nu cred că o să vrea să intre în casă.
- Sigur? întrebă mama ei, uitându-se la copaci cu ochi îngrijorați, materni.
- Absolut!
Laurel parcă îi și văzu: o grămadă de bărbați serioși, îmbrăcați în verde, aunați în bucătăria lor, atenți la orice pericol, tresărind la fiecare sunet. Foarte festiv!
Se auzi soneria la ușă, iar Laurel sări din scaun.
- Deschid eu!
- Normal, își auzi mama spunând mai mult pentru sine.
- Mamă! o certă ea chiar înainte să iasă pe hol.
Îi deschise ușa lui Tamani care, luminat de soare din spate, strălucea parcă într-o aureolă eterică. Laurel simți cum i se înmoaie genunchii și se întrebă fulgerător dacă invitația ei fusese cea mai bună idee.
El zâmbi și se aplecă înspre ea. Laurel trase adânc aer în piept, însă el doar șopti:
- Nu prea știu ce să fac. Sper că nu trebuia să aduc ceva special sau...
- O, nu! spuse Laurel zâmbind.
Se bucura să vadă că, dincolo de exteriorul lui rece, Tamani își mai făcea și el griji din când în când.
- Nu trebuia să te aduci decât pe tine însuți.
„Ce stupizenie! De parcă ar fi putut să se lase acasă!”
Lui Laurel îi displăcea faptul că Tamani reușea încă să o lase fără grai.
Mama ei era aplecată asupra cuptorului și verifica puii în momentul în care Laurel îl conduse pe Tamani în bucătărie. Laurel bănuia că puii nu aveau de fapt nevoie să fie verificați, însă îi păru bine să intre și să nu simtă că mama aștepta ceva de la ei.
Era puțin ciudat cât de înțelegători deveneau părinții ei când venea vorba de Tamani. Mama ei mai ales făcea eforturi considerabile. Laurel nu putea să nu se întrebe de ce.
- Hei, mamă! spuse ea. A venit Tamani.
Mama ei ridică privirea și zâmbi, închizând cuptorul. Își șterse palmele de șorț și-i întinse o mână lui Tamani.
- Ne are foarte bine că ai putut să vii.
- Plăcerea este de partea mea, spuse el, ca un desăvârșit gentelman englez. Și... adăugă, ezitând, vreau să-mi cer scuze pentru ultima dată când ne-am întâlnit. Contextul a fost... oricum, numai ideal nu.
Însă mama ei făcu un gest cu mâna ca și cum nici nu merita să pomenească de asta.
- Ah, te rog!
Își puse un braț în jurul lui Laurel și îi zâmbi.
- Când ai o fată zână, înceți să faci față unor asemenea lucruri.
Tamani se relaxă vizibil.
- Pot să vă ajut? întrebă el.
- Nu, nu! Ziua Recunoștinței este zi de fotbal. Poți să te duci cu Mark în sufragerie, spuse ea, arătându-i pe unde. Cina va fi gata în aproximativ 15 minute.
- Sunteți sigură? zise Tamani. Sunt maestru la tăiat fructe.
Mama lui Laurel râse.
- Sunt convinsă că ești. Nu, ne descărcăm. Poți să te duci.
Laurel vru să protesteze, însă Tamani o pornise deja spre sufragerie cu un zâmbet larg pe față. Ea îl urmă și rămase în prag, trăăgând cu ochiul la cei 2 bărbați. Nu că ar fi avut cine știe ce de văzut: dădură noroc, mormăiră niște saluturi și apoi tatăl lui Laurel încercă să-i explice lui Tamani care-i treaba cu fotbalul.
Și totuși mama trebui să strige de două ori înainte ca ea să se poată desprinde și să se ducă să termine de aranjat tava cu fructe.
Când mâncarea fu gata, se adunară toți în jurul mesei din bucătărie. După ce toată lumea fu servită, Tamani ridică privirea și o complimentă pe mama lui Laurel în legătură cu cei 2 pui.
- Arată spectaculos, doamnă Sewell. Bineînțeles, carnea nu este preferata mea, însă miroase fantastic. Rozmarin, corect?
Mama lui Laurel radia.
- Mulțumesc! Sunt impresionată de faptul că recunoști condimentul. Și te rog, suntem Sarah și Mark. Niciun domn și doamnă!
Se întinse și-l strânse de mână pe soțul ei.
- Ne fai să ne simțim bătrâni.
- Sunteți bătrâni, spuse Laurel chicotind.
Mama ei ridică o sprânceană.
- Nu întrece măsura, domnișoară!
- Deci, Tamani, povestește-ne cum e să fii santinelă.
- Păi...
- Ah, Mark, nu-l pisa cu întrebări despre serviciu în vacanță!
- Nu mă deranjează, serios, zise Tamani. Îmi place munca asta. Și e practic viața mea în momentul de față, fie vacanță, fie nu.
Tatăl lui Laurel îl bombardă cu întrebări, mai ales despre slujba de santinelă, apoi despre cum crescuse în Avalon, ce fel de hrană mâncau și, în câteva rânduri, despre economia zânelor, subiect care îl puse pe Tamani în încurcătură.
În momentul în care mama ei scoase plăcinta, Laurel se simțea mai mult decât stânjenită, iar Tamani abia reușise să mănânc jumătate din ce avea în farfurie - care nu fusese prea plină de la început. Laurel tânjea după o ocazie să-l salveze, înainte ca tatăl ei să apuce să-i mai pună și alte întrebări ciudate despre producția brută domestică sau despre ierarhia politică a Avalonului.
- Lasă băiatul să mănânce! îl certă mama ei, închizându-i soțului gura cu o bucată imensă de plăcintă cu dovleac acoperită de frișcă.
Pentru Laurel și Tamani adusese cupe mici de șerbet amestecat cu fructe dulci înghețate.
- De obicei ne uităm la un film după desert, îi spuse tatăl lui Laurel lui Tamani. Vrei să te uiți cu noi?
- Am de gând să-l scot pe Tamani la o plimbare, spuse Laurel profitând de ocazie, înainte ca el să aibă timp să reacționeze. Dar cred că ne întoarcem la timp să prindem finalul.
- Eu personal, spuse tatăl ei frecându-se pe burtă, cred că aș merge ca o rață.
Laurel își dădu ochii peste cap și mârâi. Îl apucă pe Tamani de braț și aproape îl târî spre ușa principală, vrând să scape înainte să mai fie interpelați.
- Nerăbdătoare să mă ai doar pentru tine? șopti Tamani rânjind după ce închiseră ușa.
- Cred că am subestimat cât de stânjenitoare avea să fie situația.
- Stânjenitoare? spuse Tamani, părând sincer. Nu mi s-a părut stânjenitoare. Mă rog, la început doar, recunoscu el. Dar așa e mereu când cunoști pe cineva nou. Mie personal mi s-a părut mult mai puțin stânjenitoare decât m-am așteptat. Sunt drăguți.
Se plimbară o vreme fără țintă, până când Laurel își dădu seama că picioarele ei o luaseră în direcția cunoscută, spre școală.
În loc să schimbe traiectoria, se îndreptă spre terenul de fotbal și se cățără în tribune. Când ajunse în vârf, se întoarse cu spatele la teren și se apucă de balustradă, lăsând vântul să-i mângâie fața și să-i încâlcească părul.
Tamani pregetă, după care veni să stea lângă ea.
- Îmi pare rău că trebuie să treci prin toate astea, spuse el fără să o privească. Știi, când am început să fiu santinelă, aveam așteptări destul de modeste. Sunt santinele care trăiesc o viață fără să vadă vreun trol. Mereu a existat impresia că tu vei trăi o viață destul de normală la căsuță, că te vei întoarce în Avalon odată ce vei moșteni terenul și... după asta, misiunea mea avea să fie destul de facilă.
- Asta a spus și Jamison, zise Laurel, privindu-l pe Tamani peste umăr. Despre mine. Că voi duce pur și simplu o viață normală de om până când o să vină vremea să mă întorc în Avalon. Presupun că nimic nu e atât de ușor pe cât sperăm noi, niciodată.
Nici ea nu vorbea doar despre troli. Chiar se așteptaseră să părăsească viața de om fără să se uite măcar înapoi?
- Așa este, fu Tamani de acord, însă eu am dreptul să sper.
Se apropie de ea, puse mâna dreaptă pe balustradă, alături, și, după un moment de ezitare, își așeză mâna stângă peste a ei și se lipi cu pieptul de spatele lui Laurel.
Ea știa că ar trebui să-l dea la o parte, să plece, să rupă contactul, însă nu putea. Nu voia. Și, pentru prima oară, nu se mai împotrivi. Rămase aolo nemișcată, simțindu-l aproape, și pur și simplu savură prezența lui, revigorantă ca briza care-i mângâia fața.
Totul părea atât de natural că aproape nu-i simți obrazul pe gâtul ei, bărbia înclinată, până când buzele lui nu-i întâlniră pielea. Dar nu putu ignora sărutările delicate care-i mângâiară ceafa și-i atinseră urechea, fiorul care i se stârni în vine, îndemnând-o să se întoarcă spre el și să-i dea permisiunea pe care el o cerea în tăcere.
Abia mai respira de dorință.
