Setea, Carrie Jones

 ...............................................................

5.

        - Dacă-i faci ceva.....

   - Ce vei face? O să mă bați?
   Ian tremură de batjocură.
   - O, mi-e așa de teamă. Nu te supăra, Zara, dar nu ești tocmai intimidantă.
   Se întinde spre mine zâmbind.
   - Dar nu am de gând să-i fac nimic. Nu avem nevoie să-i facem rău. Avem deja ce ne-am dorit.
   Cuvintele lui mă dezgustă. Îmi înghit greața și mă agăăț de furie.
   - Și ceea ce v-ați dorit sunt eu?
   Ridic în mod intenționat o sprânceană, încercând să nu-mi trădez frica.
   - Ăsta este un clișeu.
   - Clișeele sunt clișee pentru un motiv, spune el.
   -  Cum rămâne cu Betty?
   Ian ridică din umeri.
   - Nu am idee unde e bunica ta. Uită-te la locul ăsta. Știi ce e? E un depozit de mobilă. E o cameră de beton, numai bună pentru „deținerea” de prizonieri, ca în porcăriile alea de la Amnesty International de care nu te mai saturi să vorbești. Sărmană Zara, încerci tot timpul să salvezi lumea. Dar nu te-ai gândit niciodată cine te va salva pe tine sau mă-nșel?
   - Nu vreau să fiu salvată.

   - Așa e. Aici ești în deplină siguranță.

   Se apropie și adulmecă aerul. E numai la un pas depărtare de mine. Încerc să mă dau înapoi, dar sunt deja cu spatele la perete. Ian schițează un zâmbet trist.

   - Pe cât de în siguranță ar putea fi cineva când ne pierdem stăpânirea de sine.

   - Chiar a trebuit să devastezi casa lui Betty? întreb eu.

   - Nu noi am fost de vină, râde el. Acela era regele. Își cam iese din pepeni, știi tu, la fel ca tine. E ceva înscris în sânge și, oricât ai încerca să îl reprimi, cred că temperamentul îți clocotește pe sub piele, abia așteptând să iasă la iveală.

   - Deci a schimbat strategia. Te-a pus să mă răpești.

   - Nu. El n-are nimic de-a face cu asta. Eu sunt unicul responsabil.

   Își trece nonșalant mâna prin păr, apoi scoate un briceag din buzunarul pantalonilor. Îl desface și începe să se curețe sub unghii.

   - Drăguță tactică de intimidare, spun eu. Ca-n manual. Mă așteptam la ceva mai original din partea spiridușilor.

   Nu-mi răspunde, însă clipește involuntar. Fălcile i se încleștează. După câteva secunde pune briceagul la loc.

   - Zara, ești atât de dulce, atât de inocentă și adorabilă. Dar nimeni nu-i poate salva pe cei din jur. În cel mai bun caz ne putem salva pe noi înșine. Știi asta, nu-i așa?

   Întinde mâna și buricele degetelor îmi mângâie obrazul, urmărind linia mandibulei. Refuz să mă mișc.

   - Ian, ai avut vreodată nevoie să fii salvat?

   Degetele îi încremenesc. Mă sfredelește cu privirea și șoptește:

   - Poate.

   - Nu ai fost spiriduș dintotdeauna. Te-au forțat să devii unul.

   Înghit în sec. Adevărul i se citește în ochi. Continui să vorbesc.

   - Nu ești spiridușul care m-a urmărit în pădue. Știu asta. Simt că ești cumva diferit.

   Își mișcă din nou degetele, încet. Îmi întorc capul, dar nu se oprește.

   - Nu. Nu eram eu.

   Mă silesc să mă uit la el, la pielea lui palidă, în ochii lui prea adânci să fie ai unui om. Cum de nu mi-am dat seama până acum? Eram prea ocupată să fiu tristă, prea ocupată să mă uit după Nick, prea ocupată cu gândul că o persoană mă place.

   - Cine era?

   - Regele. Te vrea. Și, crede-mă, nu vrei să ajungi pe mâinile lui. E mai bine pentru toată lumea dacă vii cu noi. Regele nu mai e la fel de puternic ca altădată, iar acum ducem un război teritorial, tu fiind cheia pentru încheiera lui.

   Clatină din cap.

   - Cine-ar fi crezut că o fetiță atât de scundă și tristă e cea pe care o așteptam. Cu toții te vrem sau te urâm.

   - De ce?

   - E mâna destinului. Tu ești aleasa, Zara. Prințesa. Nu te-ai întrebat niciodată ce înseamnă numele tău?

   Nu înțeleg unde bate.

   - Mama mi-a pus numele ăsta.

   - Exact.

   - Cum adică, exact?

   - În tine dăinuie continuare liniei regale. Oricine te cere în căsătorie pune mâna pe regat.

   - Asta-i ridicol.

   - Chiar deloc.

   Îmi ia bărbia în palmă.

   - Zara, știi ce înseamnă să fii sărută de un spiriduș?

   Știam. Nick îmi spusese că sărutul lor ucide.

   - Te transformă, continuă el. E dureros, dar, dacă e făcut cum trebuie, omul nu moare, ci evoluează. Devine ca noi. Unii oameni, tu de exemplu, au deja sânge de spiriduș. Și eu am avut.

   - Da, sigur.

   E greu să nu fiu sarcastică. E oricum mult mai bine decât să fiu speriată. Iar gândul că am gene de spiriduș mă îngrozește. Oare mama mea e una de-a lor?

   - Asta te face mult mai putenic când te transformi și mult mai dezirabil, rostește Ian, strângându-mi bărbia.

   - Și tu ești cel care ar trebui să mă preschimbe? întreb eu, străduindu-mă să nu mă cutremur.

   - A trebuit să mă bat cu Megan pentru asta.

   Ridică din umeri.

   - Nu cred că te-ar fi lăsat să supraviețuiești.

   Încremenesc la auzul vorbelor lui.

   - Așa e. Și Megan e spiriduș și a pus ochii pe regat. Tu ești singurul lucru care-i stă în cale sau cel puțin așa crede.

   - Și omul din pădure... șoptesc eu.

   - Și el vrea să te transforme, desigur. E nevoit. El e cel care te-a găsit, dar primul venit nu e neapărat primul servit, nu-i așa?

   Înghit cu greu.

   - E cumva tatăl meu? Nu poate fi tatăl meu. Tatăl meu e un om obișnuit cu care mama s-a cuplat într-un „moment de nebunie”. Tatăl meu nu este spiriduș, pentru că asta ar însemna că...

   Ian râde.

   - Nimeni nu ți-a spus nimic, nu-i așa? Procesul cognitiv al lupilor e cam lent. Vulturii și tigrii sunt mult mai ageri.

   - Dar voi mergeți la școală. Tu... cum poți să fii spiriduș? Nu există picior de om în orașul ăsta?

   - Nici chiar așa. Sunt mulți oameni pe-aici. Și, din păcate, destule dihănii de lună plină. Dar noi se ascundem adevăratul chip cu un farmec. Cam așa stau lucrurile.

  - Sunteți mai mulți? Și în alte locuri?

   - Desigur. Șșș.....

   Își trece cealaltă mână peste ceafa mea. Nu mă pot urni. Cumva, trupul meu a capitulat. Încerc să-mi ridic brațele și să-l împing, dar nu-mi dau ascultare.

   - Ești așa un nemernic.

   Se apleacă mai aproape de mine. Gura lui e la o palmă, cea mai mică palmă din lume, de a mea.

   - Îmi place cum miroși.

   Cuvintele duse de răsuflarea lui îmi ating pielea, rana de pe mână începe să mă înțepe și reușesc cumva să mă dezmeticesc. Pot să mă mișc din nou.

   Îl împing cu putere. Uluiala i se întipărește pe chip. Țâșnesc pe lângă el și fug spre ușă, aruncându-mă în ea și trăgând cu disperare de mâner.

   - Megan! Lasă-mă să ies! Megan!

   Ușa nici măcar nu se clatină și Ian e lângă mine într-o clipită. Mă aruncă tocmai în peretele din spate. Un zgomot înfiorător răsună, sunerul brațului meu rupt. Mâna îmi atârnă într-un unghi ciudat.

  Nu doare. Șocul te ajută câteva clipe, clipe în care poți să încerci să te salvezi, să încerci să fugi sau să lupți.

   Mă căznesc să mă ridic și mă reped spre ușa ce se deschide. Îmi trag brățara și o arunc spre el. Îl lovește în piept, arzându-i cămașa.

   În cadrul ușii, apare Megan, zâmbind.

   - Îți dă bătăi de cap, Ian?

   O ignoră. Eu o privesc rugătoare. Ea mă ignoră.

   - Zara, își ridică el glasul. Nu-ți face viața mai grea. Acum te-ai rănit. Asta îți afectează șansele de supraviețuire. Trebuie să supraviețuiești.

   Dau să fug pe lângă el, însă e prea rapid. Ian e întotdeauna atât de rapid. Trebuia să fi știut că nu e om.

   Mă prinde de mijloc. Un alt os îmi pârâie în braț și genunchii mei cedează. Șocul se destramă și durerea îmi gonește prin braț până la umăr. Încerc să-mi prind brațul cu mâna cealaltă, dar mă ține atât de strâns încât nu pot să mă mișc.

   - Doar dă-mi voie să te sărut, Zara, rostește el pe un ton mieros, de parcă ar fi comandat o porție de cartofi prăjiți la cină.

   - Fă-o pur și simplu, Ian! îi poruncește Megan.

   Mă cuprinde prea strâns. Un țipăt străpunge liniștea camerei. Țipătul meu. Osul care-mi iese prin piele face loc sângelui cald, umed, să-mi șiroiască pe braț.

   Ceva sălbatic se trezește în ochii lui Ian. Îmi linge sângele. Buzele îi sunt acoperite de sângele meu.

   - Nu trebuie să spui da, sâsâie el. Doar că ți-ar fi mult mai ușor așa. E ca la dentist: cu cât mai mult te zbați, cu atât se complică lucrurile, ia mai mult timp, crește riscul să te rănești.

   - Urăsc dentiștii, spun eu, zbătându-mă să scap din strânsoarea lui.

   Mâna mea, cea cu rana în formă de rună, strălucește. I-o împing lui Ian în față. Scoate un urlet, dar nu-mi dă drumul. De unde se aude un sunet asemănător unui mârâit. Poate de la mine? Ian se apropie. Nu-mi pot lua ochii de la buzele lui însângerate. Sunt pline și reci. Știu cumva că sunt reci.

   - Nu, spun eu, suspinând de durere, dar încercând încă să mă eliberez.

   Cădem amândoi. Podeaua trosnește sub greutatea noastră. Ochii lui Ian se umplu de dorință.

   - Am nevoie de asta, Zara, spune el. Trebuie să... Te rog, ajută-mă, Zara. Trebuie să mă... nu mai suport, să fiu un oarecare, să fiu doar o slugă.

   - Ian! strigă Megan.

   Buzele i se apropie de ale mele. Amețită, năucă, încerc cum pot să-l împing. Am pierdut prea mult sânge. Abia mai pot să-mi țin ochii deschiși.

   - Nu. Te rog.... nu, șoptesc eu.

   Însă brațele lui nu mă lasă, și buzele lui sunt tot mai aprape, tremurând sub povara nevoii. 

   Iar eu? Nu mai pot să lupt. Culcându-mi capul pe pieptul lui să-i evit buzele, alunec în beznă.

   Nosocomefobia

   Teama de spitale

       Mârâiturile nu sunt umane. Știu asta.

   Deși nu-mi pot deschide ochii, nu-mi pot deschide gura încât să dau glas celui mai mic cuvințel, știu că nu vin nici din gură de om, nici din gură de spiriduș.

   - Ea va fi bine, ea va fi bine, aud o voce.

   Glasul unei fete.

   Lumea nu are niciun sens. E acoperită de zăpadă. E sunt sub zăpadă. Așa pare. Nu? O pătură grea, albă, indiferentă de nea mă acoperă.

   Aud glasul unui bărbat.

   - Îl omor!

   Din nou fata:

   - L-a omorât ea deja.

   Ceva umed îmi atinge obrajii. O batistă? O lacrimă?

   Din nou bărbatul:

   - E vina mea, numai vina mea. Nu am protejat-o.

   Nick?

   Betty:

   - Ba ai făcut-o. Trebuie să-i pun brațul într-o atelă. A pierdut atâta sânge.

   Betty! Bunico!

   Cineva îmi atinge brațul, și durerea mă transportă din omăt înapoi în camera de beton. Țip.

   - Zara!

   Fata:

   - Are un cucui cât toate zilele. Și brațul e atât de frânt.

   Lumea se întunecă din nou. Aud o altă voce, vocea tatălui meu.

   - Zara, ține-te tare, mă îndeamnă el. Ține-te tare.

   - Tati? spune cineva.

   Încerc să întind mâna, căutând ceva de care să mă agăț, însă cineva îmi ține brațul jos.

   - Are halucinații.

   Neaua cade în mine, deasupra mea, în jurul meu.

   - E frig, rostește o voce.

   - Mi-e atât de frig.

   Zăpada cade și cade și cade și o las să mă îngroape. Nu e nimic altceva de făcut. E atât de frig.

       Nu mă vor lăsa singură.

   - Zara, insistă una dintre voci. Zara, trebuie să te luăm de-aici. Poți să te ridici?

   Încerc să înot prin zăpadă, înapoi spre un loc cald. Și reușesc, dar durerea mă cuprinde, îmi șerpuiește în braț, îmi bubuie în cap. 

   Întredeschid pleoapele tremurând, dar nu mă pot concentra.

   - Nick?

   - Sunt aici, scumpo.

   - Mama îmi spune așa, horcăi eu.

   Oare de ce mi-e vocea atât de stinsă și stranie, răgușită și totuși nu mai puternică decât o șoaptă? Unde e mama?

   Icnesc, căci simt ceva strângându-se în jurul brațului. Încerc să-mi redeschid ochii și să văd ceva.

   - Nu pot să văd.

   - A sărutat-o? întreabă o fată.

   E Issie. Ce caută Issie aici?

   - Nu cred, nu pentru mult oricum. Am intrat chiar atunci, răspunde Betty. Nick, l-ai văzut să o sărute?

   - Nu cred.

   - Doare, reușesc să spun. Vă rog, opriți durerea.

   - Bine, bine, scumpo. Totul e în regulă, mă învăluie din nou vocea lui Nick, aproape de urechea mea.

   Îi apuc umărul cu mâna mea nevătămată. E gol. Un umăr dezvelit.

   - Trebuie să te luăm de-aici, să te ducem la un doctor. Bine?

   Încuviințez. Îmi plimb mâna pe pielea lui, căutând un loc sub ea unde să-mi fac vizuină și să mă ascund.

   - Ești atât de cald.

   - Vom avea grijă de tine, Zara. Nu-ți face griji, vine glasul lui Issie ca o alinare.

   Ochii mei încep să focalizeze pe chipului lui Nick. Ochii lui - perfecți, căprui, umani - mă ating, pătrunzând în pereți, în inconștientul meu.

   - Nu mă părăsi!

   Mâna îmi cade pe umărul lui. Nu mai rezist.

   Frig. Gheață. Împietrire. Moarte. 

   - Nu-ți fie teamă, glăsuiește Issie. Nu te părăsim.

   Toată lumea mă părăsește.

   - Nu-l lăsați pe Ian....

   - Nu trebuie să-ți mai faci griji pentru Ian, mormăie bunica.

   Nick mă ridică în brațe. E atât de cald, aproape că arde, dar mă doare să fiu ridicată. Țip. Chiar și în timp ce mă ține în brațe, gerul și bezna îmi dau târcoale, așteptând să mă înhațe din nou.

        Mă trezesc la spital. Brațul mi-e agățat deasupra capului, înfășurat în ghips.

   - Nick? șoptesc eu.

   Bunica sare-n sus și mă apucă de mâna sănătoasă. O jumătate de zâmbet îi înflorește pe chip și ochii i se umplu de lacrimi.

   - Zara?

   Clipesc. Mă dor ochii din cauza luminii.

   - E prea multă lumină aici, abia reușesc să șoptesc.

   Îmi dă drumul la mână. Simt ghimpi de teamă cuprinzându-mi stomacul.

   - Nu pleca.

   - Doar sting becul, mă liniștește ea, apăsând pe întrerupător.

   Se grăbește înapoi și-mi ia mâna din nou.

   - Mi-am cam făcut griji pentru tine, micuțo.

   - Sunt bine?

   Vocea începe să-mi sune ceva mai bine.

   - Ai o fractură urâtă. Brațul rupt în două locuri. Ai și o contuzie, una mai serioasă decât precedenta. Și două coaste fisurate.

   Aș ridica din umeri, dac-aș putea. În schimb, încerc să schițez un zâmbet.

   - Doar atât?

   Betty râde și-mi strânge mâna puțin. Apoi, o umbră i se aștenre pe chip.

   - Îți amintești ce s-a întâmplat?

   - Nu, o mint eu.

   Își mușcă buza inferioară și mă privește cu atenție.

   - Nick a spus că tu....

   Încerc să mă ridic, dar e prea greu.

   - Nick? E aici?

   - L-am trimis acasă. A fost aici toată noaptea. Și fata aceea, Issie, și Devyn. Erau frânți de oboseală. Nu mai știu câte telefoane a trebuit să le dau părinților lor, spunându-le că sunt bine, sănătoși. Într-un târziu, au fost nevoiți să plece.

   Inima mi se surpă în piept.

   - Nu au vrut să plece, mai ales Nick.

   Bunica ridică din sprâncene. Simt cum mă îmbujorez.

   - Drăguț băiat.

  Îmi lasă mâna și îmi netezește părul de pe frunte.

   - Am sunat-o pe mama ta. S-a isterizat, învinovățindu-se că te-a trimis aici. Încearcă să prindă un zbor încoace, dar întreaga coastă de est e în haos din pricina unui enorm front de furtună. Nu am mai văzut așa ceva. 

   Îmi întinde un pahar cu apă de gură. Înghit. Are gust metalic.

   - Nu trebuie să vină.

   - I-am spus același lucru.

   Pune paharul pe măsuța de lângă pat.

   - Dar poate că trebuie. Nu am prea reușit să am grijă de tine.

   - Ba da.

   Scoate un râs scurt.

   - Sigur. De-aia ești în spital cu încă o contuzie și un braț rupt.

   Îi evit ochii și mă concentrez pe pătura ușoară de spital care mă acoperă.

   - Deci, ești un tigru de lună plină. Pe tine te-am auzit mârâind?

   Încuviințează și-mi strânge mâna.

   - Sfinte Hristoase! șoptesc eu.

   - Ești prea tânără să vorbești de sfinți.

   Înghit în sec.

   - Și tata era unul?

   - V-a apărat pe tine și pe mama ta pentru mult, mult timp, Zara.

   Glasul îi tremură.

   - V-a iubit atât de mult pe amândouă.

   Trage pătura mai sus pe mine.

   - Îmi pare rău, Zara. Mama ta și cu mine nu credeam că mai poți fi în primejdie. Nu s-a mai întâmplat nimic de mai bine de un decenkiu. Chiar și când tânărul Beardsley a fost dat dispărut, speram că l-a luat un om sau că a fugit de-acasă. Ce nesăbuință din partea mea.

   Își trece mâna peste ochi.

   - Uneori, oamenii nu vor să vadă adevărul chiar dacă le trece prin fața ochilor.

   - Mai ales dacă e un adevăr neplăcut, îi dau eu dreptate. Am încercat să neg totul... că există spiriduși... că aici se întâmplă ceva supranatural... cât de goală mă simțeam în interior... cine e de fapt tatăl meu.

   Se uită la mine și încuviințează ușor.

   - Și eu am dat greș. Sunt prea bătrână ca să mă mai lupt cu spiridușii.

   - Eu am auzit altceva, spun.

   O apuc de mână. Pe pielea ei delicată sunt deja petele bătrâneții, însă degetele-i sunt lungi și puternice.

   - De ce nu a venit mama aici?

   - Nici măcat tatăl tău nu ar fi putut s-o protejeze aici.

   - De ce? 

   Betty își trece o mână prin păr.

   - E orașul regelui. Prezența ei aici l-ar fi scos din minți indiferent cât de mult ar fi căutat să se stăpânească. Dacă regele ar fi știut, ar fi venit după ea. Nu ar fi fost în stare să reziste.

   - Deci ne ascundem? Tot timpul petrecut în Charleston? Toată viața mea? Ne ascundeam?

   Într-o vâltoare de amețeală, încercam în zadar să mă adaptez la noile revelații. Lumea e atât de diferită de cum o credeam, ridicol de diferită.

   - Zara, îmi pare rău că ai ajuns pe mâinile lui Ian. Știu că te-am dezamăgit.

   - Unde erai? Am crezut că ți s-a întâmplat ceva când nu te-ai întors acasă.

   - Mașina mi s-a stricat la jumătatea drumului. Cineva a sabotat-o. Am făcut autostopul, dar nu venea nimeni, așa că am făcut cale-ntoarsă. Apoi, mi-am dat seama că spiridușul ajunsese la casă înaintea mea, dar mai știam și că nu veți rămâne acolo. Mă gândeam că veți pleca și că acela va fi momentul când spiridușii vor ataca. Însă n-am fost destul de iute. Ar fi trebuit să mă duc după tine în loc să-l scot pe Nick din plasă.

   - Nu, rostesc eu. Ai făcut ce trebuia. Apoi mi-ați luat urma până unde m-au dus Ian și Megan.

   - A fost ușor să dăm de urma ta.

   Abia reușesc să întreb:

   - L-ați omorât?

   - Dacă n-aș fi făcut-o eu, cu siguranță ar fi sfârșit în colții iubitului tău.

   Ian e mort. Bunica mea l-a ucis. Probabil că l-a sfâșiat, așa cum procedează tigrii. Mă trec fiorii.

   - Nu e iubitul meu.

   - Ha! Asta-i bună. V-am văzut eu acolo, sărutându-vă cu foc.

   Îmi vine s-o strâng de gât.

   Se plesnește peste picior, amuzându-se copios. Ușa se deschide, și silueta lui Nick ocupă tot cadrul. Vine în grabă la patul meu și se apleacă deasupra mea, fără să mă atingă.

   - Măi, măi, vorbești de lup și lupu-i la ușă, chicotește Betty și se ridică. Văd că ai musafiri, așa că mă voi duce să fac rost de niște cafea bună. Știm amândouă că mie nu-mi iese decât pișoarcă.

   Mă sărută pe frunte și-mi caută ceva în privire. Nu știu ce se așteaptă să vadă. Apoi se întoarce spre Nick.

   - Ai de gând să stai aici pentru ceva vreme?

   Nick înclină din cap.

   - Ai grijă de ea. E singura nepoată pe care o am, bine?

   - Promit, grăiește el, îndreptându-se de spate, așa cum fac toți când Betty dă un ordin.

   - Bine.

   Iese, lăsându-ne singuri,

   Nick se apleacă și mă sărută pe obraz. Buzele se simt abandonate. Îmi atinge celălalt obraz cu mâna.

   - Am fost atât de îngrijorat pentru tine.

   - Ai plecat.

   - Betty m-a obligat. Dar m-am ascuns în camera alăturată.

   Expir și totul în sinea mea se relaxează.

   - Sincer?

   - Jur!

   Pare atât de puternic și de îngrijorat și foarte, foarte dulce. Nu știu cum m-aș descurca fără el lângă mine. Pleoapele grele mi se închid peste ochi.

   - Nick, mi-e teamă.

   Îmi strânge mâna și chipul îi împietrește. Se joacă cu pătura, o aranjează în jurul meu, așa cum făcuse și bunica. Sunt bine îngrijită.

   - Urăsc ce a încercat să-ți fac, rostește el cu glas sugrumat. Să te transforme într-una de-a lor. Niciodată nu ai putea fi una de-a lor.

   Dar oare nu sunt deja? Tatăl meu e spiriduș. Înseamnă că e în sângele meu, dar Nick nu știe asta. Nici nu trebuie să afle vreodată. Întind mâna pe care o pot mișca și îi ating obrazul. E aspru.

   - M-ai urî dacă aș fi? Dacă aș fi spiriduș?

   Ochii ni se întâlnesc.

   - Nu.

   Nu cred că vreunul dintre noi știe dacă spune adevărul.

   - Cum rămâne cu ceilalți?

   Ridică o sprânceană. Are sprâncene superbe.

   - Ceilalți?

   - Spiridușii, ceilalți spiriduși.

   Uneori, când pisicile prind șoareci, îi chinuiesc. Ar putea să-i omoare cu ușurință dintr-o singură mușcătură, cu o singură lovitură de gheară, însă în schimb se joacă cu ei. Îi chinuiesc, privindu-i cum suferă. Întotdeauna șoarecii încearcă să scape, deși știu că nu au nicio șansă, că pisicile îi pot înhăța oricând, oriunde. Mi-e teamă că și spiridușii sunt așa.

   - Issie și Devyn au cercetat împrejurimile. N-au găsit urmă de ei.

   Își trece mâna prin păr și apoi se freacă pe ceafă. Umbre albăstrui îi încercuiesc pielea de sub ochi. Pare atât de obosit.

   - Deci, au plecat? întreb cu un sâmbure de speranță.

   Îi cercetez chipul.

   - Crezi că au plecat?

   - Cred că se regrupează. Cred că le va lua ceva timp, dar se vor întoarce.

   Oftează, apoi se îndreaptă de spate.

   - În orice caz, vom fi pregătiți pentru ei. E în regulă, Zara. S-a terminat, pentru o vreme.

   - Ești sigur?

  Deschid ochii doar pentru o clipă, și-i văd chipul aprobator și frumos aplecat la doar câțiva centimetri de mine.

   - Sunt sigur. Nu te pot transforma acum, ești prea rănită. Ai prea multe medicamente în organism. Ai muri. Nu le ești de niciun folos moartă, nu încă, nu până te-ai preschimbat.

   Își plimbă mâna pe umerii mei, trezindu-mi primii fiori plăcuți pe care-i simțisem de ceva timp.

   - Jur că nu voi lăsa asta să se întâmple, mă asigură cu glasul său gros.

   Închid ochii din nou. Mi-e greu să rămân trează, să gândesc.

   - Ești un tip de treabă, nu-i așa, Nick? Ești de treabă? murmur eu.

   Mă sărută pe frunte.

   - Încerc.

         O sun. Desigur c-o sun. Doar e mama mea.

   - Zara!

   Îi ghicesc tremurul vocii.

   - Mi-am făcut bagajele. Sunt încă în aeroport, aștept un avion. Totul e amânat din cauza furtunii ăsteia nenorocite. Dar asta nu contează. Ce contează e dacă ești bine. Of, Doamne, nu-mi vine să cred că ești rănită!

   - Ți-a spus bunica ce s-a întâmplat?

   O aud ținându-și respirația preț de-o clipă.

   - Da.

   Rămân tăcută. Aștept. O asistentă trece pe coridor.

   - Am crezut că totul se sfârșise, întrerupe tăcerea într-un târziu.

   Spitalul este plictisitor de alb.

   - Spune-mi de ce am trăit în Charleston. Este doar din cauză că ne ascundeam? Ai stat cu tata doar pentru că te proteja?

   - Îți datorez o mulțime de răspunsuri, Zara, dar îți jur că l-am iubit pe tatăl tău.

   - A, da.

   Aproape că mi-o imaginez invârtindu-și cercelul de la ureche, încercând să-și dea seama ce să zică.

   - Ne ascundeam. Mă ascundeam.

   - De șeful ăla al spiridușilor?

   - Da.

   - De rege?

   - Da.

   - Și de ce voia să pună mâna pe tine atât de mult?

   Vreau să aud cuvintele venind din gura ei. Vreau ca ea să-mi spună.

   - L-am înșelat, Zara. Am făcut ceva ce el mi-a cerut, dar numai sub anumite condiții. Acele condiții i-au slăbit puterile și... și... a vrut să stau cu el. Când tatăl tău a murit, am... am... am crezut că va veni după mine, nu după tine. Am crezut că el va fi aici și tu vei fi în siguranță acolo cu Betty. Am crezut...

   - E tatăl meu? Tatăl meu biologic?

   - De unde știi asta?

   - Mamă? o presez eu.

   - Da. Da, e tatăl tău.

   - Deci sunt parțial spiriduș?

   - Nu. Nu, nu ești. Ești complet umană, pentru că nu ne-am sărutat niciodată, nu m-am transformat. Nu înțelegi? Cred că asta e o parte din problemă, că din pricina asta e slăbit. Nu sunt sută la sută sigură, dar cred că pentru a-și menține puterea are nevoie de o regină, de un suflet pereche.

   Nu vreau să mai aud nimic. Închid telefonul.

   - Totul va fi bine, mă asigur eu în lumina ștearsă a camerei de spital.

   Asistentele se perindă pe coridoare. În altă cameră, cineva se uită la un film de acțiune la televizor. Se aud multe împușcături și explozii.

   Închid ochii și caut să dorm, însă toate visele mele sunt despre mama întinzându-mi brațele, și eu întorcându-i spatele.

      Ziua următoare, bunica mă aduce acasă.

   Cursa mamei mele a fost anulată laolaltă cu alte 223 de alte zboruri de pe coasta de est. Încearcă din nou azi. Dacă nu merge, va conduce pe o distanță de 2240 kilometri.

   - Își dă toată silința, spune bunica.

   - Da.

   Drumurile fuseseră deszăpezite și drumul în camioneta ei este destul de lin. Neaua, scânteietoare, imaculată, acoperă totul.

   - E așa de frumos, spun eu în vreme ce cotim spre casă. Tatei îi plăcea zăpada?

   Ea încuviințează.

   - Îi plăcea, dar prefera căldura, ca și tine. Semănați mult. Amândoi cu căldura. Amândoi cu cauzele voastre nobile.

   - M-a ajutat să scriu prima scrisoare pentru Amnesty.

   - Știu.

   - Chiar crezi că suntem atât de asemănători deși nu avem același sânge?

   Îmi întind mâna de-a curmezișul trupului să deschid ușa. Îmi ating din greșeală brațul drept, fracturat și tresar de durere.

   - Legăturile de sânge nu sunt neapărat cel mai puternice, rostește ea, ieșind din camionetă. Lasă-mă să te ajut cu ușa aia.

   Își duce brațul în jurul taliei mele și șchiopătăm împreună prin zăpadă.

   - L-ai întâlnit pe tatăl meu biologic?

   - Nu l-am întâlnit niciodată, spune ea. Mă îndoiesc că ar mai fi în viață dacă aș fi făcut-o.

   Ajungem pe verandă, intrăm pe ușă și apoi mă așază pe canapea, agitându-se în tot acest răstimp. Îmi face supă de pui cu tăieței, ceea ce e mare lucru pentru bunica mea, care de obicei își profesează cu tărie aversiunea pentru gătit.

      Nick năvălește pe ușa de la intrare, împingând-o atât de tare încât se trântește de perete.

   - Ups, face el.

   - Nu-i nimic, e doar un perete, îl liniștesc eu.

   Are în mână un enorm buchet de iriși, margarete și lalele pe care mi-l întinde.

   - Nu știam ce fel de flori îți plac.

   - Îmi plac toate.

   - Pe bune?

   - Da.

   Încearcă să mi le dea, însă își amintește de ghips.

   - Le voi pune în apă.

   Betty se năpustește în cameră ridicol de repede și înhață florile din mâna lui Nick.

   - Am eu grijă de ele. Voi, porumbeilor, stați pe canapea și declarați-vă dragoste nepieritoare.

   - Bunico!

   Încerc să o muștruluiesc, dar ea râde voioasă și se întoarce în bucătărie.

   - O iubesc, dar se comportă atât de stânjenitor.

   Nick încuviințează și mă trage lângă el. Mă cuibăresc la pieptul lui.

   - E bine să te știu din nou acasă, șoptește el.

   - Da, șoptesc la rândul meu.

   O văd pe bunica trebăluind prin bucătărie, fredonând un cântec și tăind tulpinile florilor.

   - E ciudat să numesc locul ăsta acasă.

   - Dar o faci? spune el și pare că-mi miroase părul.

   - Da, așa e.

   Răsuflarea lui îmi mângâie părul. Trag o gură mare de aer și apoi încep:

   - M-am gândit la ce s-a întâmplat și am un plan.

   Pieptul lui se mișcă.

   - Un plan?

   Mă întorc spre Nick să-i observ reacția. Chipul lui calm nu trădează nicio urmă de tulburare. Continui.

   - Să îl găsim pe Jay și pe băiatul familiei Beardsley. Să-l capturăm pe regele spiridușilor.

   Betty dă buzna în cameră, cu două lalele atârnându-i în mână.

   - Ei bine, să-l auzim.

         Nick patrulează la marginea pădurii și după aproximativ o jumătate de oră, Issie și Devyn trec pe la mine.

   - Toți credeam c-ai mierlit-o, scoate Issie porumbelul din gură, țopăind voioasă. Sunt atât de fericită că n-ai murit.

   - Da, sunt încă aici, încuviințez eu. Ieri, am sunat-o pe mama din spital. Nu mi-a răspuns la toate întrebările, dar a promis că o va face când ajunge aici.

   - Vine aici? întreabă Devyn.

   Își oprește scaunul lângă anapea. Issie se așază pe podea lângă el, uitându-se în sus la noi în timp ce vorbim.

   - A încercat să ia un avion, dar toate erau amânate sau anulate. Așa că vine cu mașina, spun eu.

   - Crezi că e o idee bună? întreabă Devyn.

   - La început așa credeam... acum nu.

   - Pentru că... mă îmboldește Issie.

   - Pentru că mi-am dat seama că de fapt ea e cea în primejdie, nu eu, cel puțin când vine vorba de regele spiridușilor. Cred că eu sunt doar momeala.

   - Momeala, repetă Devyn cu o expresie serioasă ca și cum totul s-a lămurit dintr-odată.

   - Gândiți-vă la asta. Pentru aproape 16 ani mama mea nu s-a întors aici. De ce?

   - Fiindcă locul ăsta e geros, spune Devyn.

   - Și lugubru, adaugă Issie.

   - Nu e o explicație îndeajuns de bună. Nu cu bunica mea aici, explic eu.

   Issie aruncă priviri în jur.

   - Și unde-i bătrâna bunică?

   - Patrulează pe-afară, spun eu. Bine. Stați. Unde eram? Da. Voiam să spun că mama nu a mai pus piciorul pe-aici pentru că i-a fost teamă să se întoarcă. S-a ascuns de spiriduși. Dar oare de ce?

   - Bună întrebare, intervine Nick, care tocmai intra ppe ușa din față.

   - Amice, tu nici măcar nu mai bați la ușă, nu-i așa? își ridică Issie sprâncenele. Nu ți se pare că-i nepoliticos?

   - Nu-i nepoliticos. E nepoliticos?

   Nick mă caută cu privirea în timp ce Issie începe să chicotească și să cânte: individ nepoliticos, individ nepoliticos.

   - E puțin, dar te iert. Totuși, ne-ai întrerupt conversația.

   Bat pe canapea. El se așază lângă mine.

   - Așa deci, mama mea a trăit cu tata, care era tigru de lună plină, una dintre puținele creaturi care pot ține piept unui spiriduș. Dar tata a murit. A murit chiar când l-a văzut pe degele spiridușilor în fața ferestrei noastre. A murit chiar atunci când aveam mai multă nevoie de el.

   - Ce aiurea, spune Issie.

   - Issie... îi atrage Devyn atenția.

   - Ce? Nu-i așa?

   Se uită la mine.

   - Deci, mama ta te-a trimis aici, să fii sub protecția lui Betty.

   - Da, zic eu, jucându-mă cu un fir de păr în jurul degetului, sau să mă țină departe de ea pentru că îi era teamă că regele spiridușilor se va folosi de mine ca să ajungă la ea. Ceea ce a și făcut. Nu a ticluit totul îndeajuns de bine. M-a trimis aici, chiar unde trăiește el, și acum vine după mine, în locul unde el are cea mai mare putere.

   Devyn își scarpină urechea.

   - Ce nu înțeleg eu e de ce sunt spiridușii aici, în primul rând. De ce aici? De ce în Bedford?

   Bunica deschide ușa și intră în sufragerie, cu o pată mare pe bluza flanel. Ne oprim din vorbă.

   - De ce nu ne spui tu, bunico?

   Betty își dă jos pălăria de lână.

   - Ce să vă spun?

   - De ce sunt atâția spiriduși pe-aici.

   - Sunt de mult timp aici. E un loc rupt de lume.

   - E cumva din cauza fierului? o întreb. E din cauză că în orașe clădirile sunt făcute din oțel?

   - E și asta. Apoim mai e și faptul că nimeni din afara orașului nu afla când vite sau băieți dispăreau fără urmă, spuse ea. Mai ales cu mult înaintea internetului și a televiziunii prin satelit. Lumea nu e interesată de ce se întâmplă într-un mic orășel din Maine. Dar vremurile se schimbă. Chiar și ultima oară, spiriduii au fost mai precauți. Ziarele din stat au publicat știri despre disparițiile băieților.

   - De ce le-ar păsa spiridușilor? întreabă Nick.

   Betty se sprijină de balustrada scărilor, neintrând în cameră.

   - Nu cred că regele spiridușilor vrea într-adevăr să-i ia pe băieți. Dar e nevoit. E o pornire căreia nu-i poate rezista.

   - Atunci de ce nu-l omoară cineva? vreau eu să aflu.

   - În primul rând, nu toată lumea știe de existența lui. Nici măcar toate creaturile de lună plină care trăiesc aici. Oricum, s-ar găsi cineva care să-i ia locul, și acela s-ar putea să nu aibă atâtea rețineri în a-și satisface pornirile. Înțelegeți ce vreau să spun? ne întreabă plimbându-și privirea asupra noastră.

   Issie se înfioară și-și caută adăpost la brațul lui Devyn. Betty continuă, trecându-și mâna prin păr, încercând să-l îndrepte.

   - Regele spiridușilor își menține autoritatea prin putere. Când e slăbit, riscă să o piardă. Atunci, unii spiriduși, precum Ian și Megan, încearcă să-l detroneze. Pentru asta, trebuie să-și găsească propria lor regină.

   - De ce Zara? De ce a vrut-o Ian pe ea? întreabă Devyn.

   Se apleacă înainte ca și cum ar fi vrut să ia notițe imaginare.

   - Cred că e din cauză că ea are deja gene de spiriduș. Știm deja că au o atracție puternică pentru mama ei și poate că....

   - Cum adică gene? o întrerupe Nick.

   - Cele pe care le-a moștenit de la tatăl ei.

   Încerc să mă ridic de pe canapea, dar mâna lui Nick mă ține locului.

   - Și tatăl ei e....

   - Nu le-ai spus? mă întreabă Betty cu tristețe în ochi.

   Simt cum stomacul mi se frânge, aidoma brațului.

   - Tatăl ei biologic e regele spiridușilor, încheie Betty.

   Nick e primul care reacționează. Sare-n picioare, cu gura căscată.

   - Ai știut asta dintotdeauna? strigă la Betty.

   Ea îi face semn că da. Se întoarce spre mine cu pumnii încleștați.

   - Deci Zara e pe jumătate spiriduș?

   - Nick, nu știu cum funcționează genele, îi explică Betty. Nu e ca și cum i-am făcut teste ADN complete. Pare normală.

   - Par normală? murmur eu.

   - Dar e mai frumoasă decât sunt fetele de obicei, spune Issie.

   - Și aleargă foarte repede, adaugă Devyn.

   - Dar nu anormal de repede, mă apără bunica în vreme ce Nick pășește prin cameră ca un leu în cușcă. Nick Colt, vrei să te calmezi? Deja îți ies aburi pe urechi.

   - Zara e pe jumătate spiriduș! Nu se poate să aibă ânge de spiriduș! urlă el, cu ochii licărindu-i amenințător.

   - Tu asculți ce zic? întreabă Betty, cu o expresie deloc fericită sau răbdătoare. Tatăl ei e spiriduș. Asta nu înseamnă neapărat că și ea are porniri de spiriduș.

   - E un spiriduș, la dracu`! urlă Nick.

   Se uită la mine ca și cum nu mă văzuse niciodată și nu-i place deloc ce vede.

   - Iisuse!

   Dă buzna afară din cameră și trântește ușa după el, cu un zgomot care-mi trimite unde de șoc drept în inimă.

   - Nick! strigă Issie, sărind după el.

   - Uneori, e așa un lup. Lăsați-l în pace, rostește bunica, clătinând din cap.

   Roțile Mini-ului scârțâie cu furie. Ceva în mine se surpă.

   - Trebuie să mergem după el, oftează Devyn. E periculos când e în starea asta. Uneori, se transformă.

   Roțile scaunul cu rotile încep să se învârtă pe podeaua camerei. Issie dă să o ia după el, apoi fuge la mine și-și aruncă brațele micuțe în jurul umărului meu, strângându-mi brațul rupt la piept.

   - Nu-i nimic, Zara. Chiar dac-ai fi sută la sută spiriduș, tot ai fi Zara.

   Lacrimile mi se scurg din ochi și simt un ghimpe în gât.

   - Nu va fi întotdeauna încăpățânat, continuă ea și-mi dă drumul, ieșind pe ușă după Devyn.

       Bunica și cu mine stăm tăcute o vreme. Eu pe canapea, ea pe fotoliu.

   - S-a zis cu planul, sparg eu liniștea.

   Continui șoptit:

   - Cum îl vom prinde pe rege fără Devyn sau Nick?

   Eu ar trebui să fiu momeala. El ar trebui să creadă că sunt singură. Și când mă scoate din casă, Betty și Nick îl vor ataca. Afarăa, avantajul ar fi de partea lor. Devyn va supraveghea totul din văzduh. Apoi îl vom forța să ne spună unde e Jay. Știm că are să vină după mine, pentru că vrea să mă folosească pe post de momeală: momeală pentru mama mea.

   - Vrei să renunți?

   Eu și bunica schimbăm priviri.

   - Nu. Ești destul de tare încât să-l învingi pe regele spiridușilor de una singură, nu-i așa?

   - Sunt destul de tare încât să fac praf o întreagă armată de regi din ăia afurisiți. Ești bine? întreabă ea.

   Îmi șterg ochii cu dosul palmei sănătoase.

   - Aș vrea să-mi fi spus cineva toate astea mai de mult, rostesc. Poate când aveam 9 ani.

   Betty se așază lângă mine pe canapea.

   - Hai acuma. Am făcut doar câteva sute de greșeli. Dar acum tu ești la cârmă. Cred că lucrurile se vor rezolva.

   Mă lovește în joacă cu pumnul în coapsă și apoi cedează impulsului de a mă strânge în brațe. Miroase a pădure și lemn ars. A siguranță. Îmi pun capul pe umărul ei și plâng.

   - Crezi că mă va urî pentru totdeauna?

   - Dacă o va face, e un prost.

   - Asta nu mă ajută, mă smiorcăi eu.

   - Să-l fi văzut pe tatăl tău când a aflat de mama ta, spune ea. Își ieșise din minți.

   - Atunci, de ce?

   - Ce anume?

   - De ce a făcut-o?

   - Încerca să salveze băieții.

   - Cum?

   - Mama ta seamănă puțin cu Nick. Și ea are complexul eroului. Doar că-l ascunde ceva mai bine. Știi de ce Nick e atât de pornit împotriva spiridușilor? Nici măcar nu știa ce anume sunt ei.

   Nu răspund.

   - Ei bine, Devyn alerga într-un antrenament de cros prin pădure, când o săgeată l-a lovit chiar în coloana vertebrală. L-a lovit în locul perfect ca să-l paralizeze. Nick i-a auzit țipătul și s-a grăbit sî-i vină în ajutor. L-a cărat până la drum, dar niciunul din ei nu și-a dat seama cine-l atacase pe Devyn. Abia când ai ajuns tu aici și l-au văzut pe rege în fața cantinei au început să pună lucrurile cap la cap.

   - Dumnezeule! Ce a făcut poliția?

   - S-au gândit că e vorba de un vânător care a tras după un coiot. Au găsit urmele lui Nick, dar spiridușii nu lasă urme.

   - Da, înghit eu în sec. Totul e ciudat. Totul e atât de straniu.

   - În sfârșit, atunci și-a dat seama că ceva nu e în regulă aici. Dintr-odată, a început să se creadă un fel de cavaler rătăcitor, a cărui datorie e să apere lumea. Patrulează tot timpul, în fiecare pauză de masă, în jurul fiecărei săli de studiu, la fiecare antrenament de cros. Îl roade enorm faptul că au răpit încă 2 băieți.

   Încuviințez.

   - Dar ce e cu mama mea?

   - Singurul lucru care domolește pornirile regelui e regina lui. A stat prea mult timp fără ea. Setea pune din nou stăpânire pe el.

   Focul trosnește. Amândouă sărim. Saltul nu face parte din plan.

   - Deci, a făcut sex cu el ca să nu mai răpească băieți.

   Betty mă strânge puțin mai tare în brațe.

   - Da.

   - Dumnezeule! Asta înseamnă că sunt produsul unui viol?

   - Și-a dat acordul. Ea a consimțit.

   - A fost forțată!

   - Zara, a ales să-i salveze pe băieții ăia. A fost curajoasă. Proastă, poate, dar curajoasă.

   - Dar acum a început din nou.

   - I s-a trezit setea.

   Mă gândesc la asta.

   - Când ajunge mama aici?

   - În seara asta. În jur de 7.

   - Și o vrea înapoi pentru că e nevoit s-o transforme și astfel să-și recapete puterea.

   Nu e o întrebare, ci doar încercarea mea de a-mi pune gândurile în ordine, de a înțelege situația până în ultimele ei implicații.

   Betty nu răspunde, doar se ridică și zice:

   - Mă duc să văd ce avem pentru cină.

   Îmi mișc ușor capul.

   - Vrei să te ajut?

   - Nu, tu stai acolo și lasă lucrurile să se așeze. Ai multe la care să te gândești.

   E timpul să ne punem planul în aplicare. Cu voce rară, îmi repet replicile pe care le-am ticluit în spital.

   - Bănuiesc că în curând vei primi un apel, nu-i așa?

   Betty mă privește cu coada ochiului. Vorbim de parcă am avea microfoane în casă. Niciuna din noi nu știe cât de bun e auzul unui spiriduș și nu avem de gând să ne asumăm riscuri inutile.

   - Încă mai crezi că ar trebui să mă duc dacă primesc un apel? spune ea.

   Își coboară glasul.

   - Nu sunt sigură că te pot lăsa aici fără Nick prin preajmă.

   Ce vrea să spună de fapt e: putem să ne punem planul în aplicare chiar și fără Nick?

   - Da, poți, rostesc eu. Voi fi bine. Totul va fi bine.

   Betty vine lângă mine și mă sărută pe frunte.

   - Mă bucur că nepoata mea s-a întors la mine.

   - Și eu mă bucur că m-am întors, spun eu, pentru că așa și este.

        Câteva minte mai târziu, pagerul bunicii începe să sune.

   Îmi aruncă o privire cu subînțeles, se apropie cu pași mari de mine și-mi verifică pulsul, ceea ce e ridicol. Mi-am rupt brațul, nu inima. Apoi îmi pune mâna pe frunte să vadă dacă am febră. 

   Trebuie să fi trecut examinarea medicală, căci se îndreaptă de spate și-și încrucișează brațele pe piept.

   - A avut loc un accident serios pe drumul înspre Acadia. S-ar putea să intervină și cei de la Life Flight. M-au chemat și pe mine, spune ea răspicat. Cred că trebuie să mă duc. Te descurci singură?

   - Da.

   Îmi iau Antologie Norton de Literatură Britanică. Am multe teme de făcut. Am pierdut vreo două zile de școală, așa că gestul meu e plauzibil.

   Betty își ia haina agățată într-un cui în ușa de la intrare.

   - L-am sunat pe Nick. Ar trebui să ajungă aici în 10 minute.

   - Vine aici? Nu s-a preschimbat în lup și a atacat vreo oaie sau ceva?

   - Poate că-i sare țandăra din-te-miri-ce, dar nu e prost, zâmbește bunica.

   Nu spun nimic.

   - Roșești, mă tachinează ea.

   - Ești o bunică răutăcioasă.

   Deschide ușa. Rafale de aer rece se prăvălesc în casă, și limbile de foc par să se înalțe.

   - Dar nu-i așa că mă iubești totuși?

   - Bineînțeles, spun eu.

   - Bine. Ia-o ușor. Mă voi întoarce în curând, dar nu prea curând, dacă mă-nțelegi. Ai grijă de tine, încheie ea pe un ton serios.

   Îmi face cu ochiul și pleacă. Bunicile astea.

       Musafirul pe care-l așteptam sosește cam la 5 minute după plecarea lui Betty.

   Bate la ușă, pe care Betty o lăsase deschisă în mod intenționat, ca să nu mă ridic de pe canapea. Nu-l invit înăuntru. Intră pur și simplu. Este evident că a mai fost aici. Evident că el e cel care s-a prefăcut că e tatăl meu.

   Încă poartă paltonul negru pe care-l avea când l-am văzut în aeroportul din Charleston și așteptând lângă ușile cantinei. E înalt. Și palid, ca mine. Părul său ondulat, negru ca pana corbului, lucește straniu. Are ochi adânci și frumoși, ca o noapte fără stele.

   Încremenesc.

   - Zara!

   Numele meu plutește în aer. Apoi, ănchide ușa după el cu dezinvoltură. Aerul rece rămâne în cameră. Mă apucă fiorii.

   - Ți-e frig. Voi pune alt buștean în foc.

   Se îndreaptă cu pași mari spre sobă, deschide ușița și îndeasă un buștean cu mâna goală. Stârniți, câțiva tăciuni se ridică în aer. Prinde unul în mână și-l sfarmă, apoi îi dă drumul. Nu s-a ars.

   - Ce ești tu? abia găsesc puterea să întreb.

   Își întoarce capul spre mine, se ridică și se șterge pe mâini.

   - Nu știi?

   - N-am idee.

   Aproape că spun adevărul, fiindcă nu cunosc decât detalii mai mult sau mai puțin veridice despre el, însă nimic esențial. În ce-l privește, sunt atât de departe de esențial. Îmi îndrept spatele pe canapea.

   - M-ai văzut la aeroport, mi-ai auzit chemarea în pădure, spune el. Și atunci când tatăl tău surogat a murit eu eram acolo.

   - La fereastră.

   Încuviințează. Tăcerea se așterne vreme de secunde bune peste cele zise. Tată-surogat? Mai degrabă, singurul tată pe care l-aș recunoaște.

   - Tu l-ai omorât?

   - Evident că nu.

   - Sigur?

   Se joacă cu focul, aruncând un tăciune dintr-o parte în alta. Ar fi un spectacol foarte tare, dacă nu ar fi atât de bizar.

   - Mă urmărești, rup din nou tăcerea. De ce?

   - Pentru că încerc să recuperez ceea ce e al meu de drept.

   - Eu nu sunt a ta.

   - Ba ești. Întotdeauna ai fost. Întotdeauna vei fi.

   - Aiurea!

   - Oare? Caută în sinea ta, Zara. Vei vedea că e adevărul.

   - Deja nu mai știu care e adevărul. Ce știu e că începi să suni ca o copie proastă de Darth Vader dintr-un film vechi cu Războiul Stelelor. Și știu că încerci să-mi faci rău.

   Clatină din capși ascultă aerul.

   - Niciodată.

   - Care parte? Cea cu Vader sau cea cu răul?

   - Ambele.

   Mă uit în stânga și-n dreapta, căutând o armă. Este vătraiul, însă cam departe de mine. Apoi lampa, dar cât de eficientă să fie? Trebuie să-l fac să iasă din casă.

   Se apropie și mă întreabă cu glas mieros:

   - De ce nu vii cu mine? Nu-ți voi face rău.

   - Unde să merg?

   - La mine acasă.

   - Ai o casă?

   - Sigur că da.

   - E cumva o casă fermecată cu pereți de turtă dulce și acoperiș de caramel? Sau poate Clopoțica zboară pe-acolo, gata să-mi îndeplinească 3 dorințe.

   Un zâmbet îi luminează chipul.

   - Nu. E o casă mare în pădure. E înconjurată de un farmec. Astfel nu suntem deranjați.

   - Farmecele ascund cine sunteți de fapt.

   - Ți-ai făcut temele.

   - Puțin.

   - Atunci, vino cu mine.

   - De ce? Ca s-o momești pe mama să vină să mă salveze?

   - Și asta ar fi chiar atât de rău?

   - Da.

   - Zara... oftează el.

   Afară, vântul mugește.

   - Cum să te fac să înțelegi? Am nevoie de mama ta. Dacă nu vine la mine, vor muri și mai mulți băieți.

   - Asta-i ridicol.

   - Nu, pur și simplu așa stau lucrurile.

   Rămân o clipă pe gânduri.

   - Dacă e adevărat, atunci de ce a încercat Ian să mă transforme?

   Își pierde calmul. Chipul îi devine aproape îngrijorat, aproape uman.

   - Te-a sărutat?

   - Aproape. Betty l-a ucis înainte să facă asta.

   Aproape că zâmbește. Își trece mâna prin păr.

   - Betty poate fi cumplită.

   - De aceea te ții departe când ea e aici?

   - Nici măcar un spiriduș nu vrea să se pună cu un tigru de lună plină.

   Suflă în tăciunele din palma sa, care se preface în praf.

   - Pari în stare să te descurci cu aproape orice provocare, spun eu.

   - Asta? Scamatorii de bâlci, rânjește el.

   Privirile ni se încleștează.

   - Ian a vrut să te preschimbe fiindcă știa că ai fi o regină puternică. O regină care e sânge din sângele meu l-ar fi făcut cu siguranță rege. Ian s-a grăbit să te facă una dintre noi întrucât credea că eu te vreau pentru mine.

   - Dezgustător.

   Îmi mișc brațul rănit în poală. Greutatea lui e mare.

   - Sunt de acord.

   - Mai sunt mulți alți spiriduși renegați, precum Ian și Megan?

   El încuviințează.

   - Prea mulți, acum că mi-au slăbit puterile. Pot să o simt. Vin de peste tot, încercând să mă înfrângă și să-mi ia teritoriul. Suntem o rasă complicată.

  - Am observat.

   - Ai de ales, Zara.

   Se așază pe canapea lângă mine și își pune mâna peste mâna mea sănătoasă. Încă e cald din cauza focului, aproape arde și e o senzație plăcută în comparație cu frigul din Maine, cu frigul din mine.

   - Putem merge la mine acasă, unde îți voi răspunde la toate întrebările și o vo aștepta împreună pe mama ta. Sau putem aștepta aici venirea tânărului vârcolac. Una din variantele astea nu e o idee prea bună.

  - De ce? întreb eu aproape fără să vreau.

   - Întrucât am nevoia asta. Prietenul tău lup? Pare foarte apetisant.

   Kinetobobia sau kinesofobia

   Teama de mers sau de orice mișcare

         Sunt de acord să merg cu el. Zâmbește triumfător, ca și cum știa că mă va convinge.

  - Sunt încântat, rostește el ca un adevărat gentleman, uitând în mod convenabil că tocmai îl amenințase pe Nick.

   Mă conduce spre ușă. Mă feresc de brațul lui, și el râde, amuzat.

   - Nu te voi răni, Zara.

   - Sigur. Nu mă vei răni câtă vreme cooperez, spun eu în vreme ce el deschide ușa.

   Un vânt rece ne înfățoară. El mă ajută să-mi îmbrac haina. Nu pot să o iau decât pe un braț din cauza ghipsului. Cuprind cu privirea pustietatea de nea și pădurea. Caut semne de la Betty sau Nick.

   - Luăm Subarul?

   - Nu. Vom alerga.

   Alergatul nu face parte din planul meu. Opritul chiar aici era mai degrabă ce plănuisem.

   - Nu cred că e tocmai indicat să alerg, încerc eu să spun. Nu cu brațul în starea asta.

   - Regret ce ți s-a întâmplat.

   - Chiar așa?

   Mă ridică de pe picioare ca și cum n-aș fi cântărit nimic și mă ține la piept ca un mire ce-și trece aleasa inimii peste prag. Acum că nu mai suntem lângă foc, atingerea lui e rece. Miroase a ciuperci.

   - Ți-e teamă de înălțimi?

   Îmi ține brațul sănătos lipit de el și are grijă să nu-mi atingă brațul fracturat. Aleargă atât de repede și lin încât nu am timp să protestez sau să spun ceva. Apoi își ia zborul. Pur și simplu. Peste umărullui zăresc o umbră întunecată, ieșind în 4 labe dintre copaci și urlând.

   Betty ne-a ratat. Inima îmi bate puternic în piept.

   Călătorim cu o asemenea viteză încât ochii mei nu mai disting forma copacilor, reduși astfel la niște umbre întunecate. Picioarele lui nici nu ating zăpada. Vântul îmi trimite părul pe pieptul lui. 

   Asta e viteza pe care mi-am dorit-o dintotdeauna în timp ce fugeam, iuțeala asta de necrezut. E frumos uimitor. Abia pot descrie zborul, abia îl pot surprinde cu simțurile mele și chiar când încep să mă obișnuiesc ne oprim. Betty nu mă va găsi niciodată. Nu este nicio urmă.

   Mă așază cu grijă într-un luminiș mare, înconjurat de pini înalți. Expir îndelung, ca și cum mi-aș fi ținut respirația până acum.

   - O, a fost uimitor! vorbește gura fără mine.

   - Văd că ești încântată. Credeam că mă urăști.

   - Da. Dar să zbor? Nu urăsc zborul. Am citit odată cartea asta, unde...

   - Citești?

   - Da.

   - Foarte bine. Eu unul apreciez filosofia. Mă bucur că am o fiică bibliofilă.

   Înghit în sec, îmi mut greutatea de pe un picior pe altul. Prietenii mei nu au cum să ne urmărească aici. Nu am lăsat urme. Încă nu-mi vine să cred că am zburat.

   - Toți spiridușii pot să zboare? Fiindcă eram total nepregătită pentru asta. Adică, nu am citit nicăieri despre asta.

   - Numai cei de sânge regal. Și tu poți.

   - Dacă devin una de-a voastră.

   - Desigur.

   Arată spre luminiș.

   - Asta e casa mea.

   - Luminișul?

   - Nu vezi casa?

   - Nu.

   O umbră de dezamăgire îi coboară pe chip.

   - E înconjurată de un farmec, dar fiindcă ești fiica mea ar trebui să vezi prin el.

   - Aha, fac eu, simțind fiori reci pe spate.

   Fulgi de nea îi cad în păr, înășbindu-l.

   - Oamenii văd ceea ce cred că e acolo, nu ce e de fapt. Nu e prea dificil să ne ascundem, pe noi sau ceea ce suntem, de ochii lor.

   - O, mersi. Lecția numărul 112 despre spiriduși, nu-i așa?

   - Sarcastică. Nu ești deloc asemeni mamei tale. Când e speriată, devine foarte tăcută.

   Încetez să-mi mai mușc buza.

   - Nu. Nu sunt deloc ca ea.

   Oftează.

   - Încearcă măcar să vezi ce e de fapt acolo, Zara. Apoi vom intra în casă, la adăpost de frig.

   - Fie.

   Privesc luminișul cu atenție, și imaginea începe să se miște, să șerpuiască. Un fulg de nea îmi aterizează pe geană. Închid ochii și se topește. Apoi îi deschid din nou.

   - Ei drăcie! mormăi eu.

   - Poți s-o vezi?

   Pot auzi zâmbetul din glasul lui.

   - Nu știu cum de nu am observat-o.

   - Farmecul.

   Casa nu e o casă. E un conac enorm cu ferestre mari la fiecare dintre cele 3 etaje. E acoperit cu șindrilă și e vopsit într-un galben lăptos, asemenea vechilor clădiri ale Bateriei din Carleston. Pare să se înalțe până la cer. Nu e ostentativă, cât mare și țipând a bani și ceai în salon și crichet în curtea din spate.

   Întorc capul spre el să-i spun asta, dar încremenesc, iar limba pare să refuze să mai suporte orice conversație.

   - Mă vezi așa cum sunt de fapt, zâmbește el.

   Dinții îi sunt puțin ascuțiți. Dar nu asta îmi atrage atenția. E faptul că ochii îi sunt argintii, cu pupile negre ca noaptea. Faptul că pielea îi strălucește ca gheața albastră. Și că e mai înalt decât crezusem, și mai la în umeri.

   - Nu prea semăn cu tine, reușesc să îndrug într-un final.

   - Nu. Tu semeni cu mama ta.

   - Măcaram părul tău. Mama mi-a spus tot timpul că tu ne-ai părăsit, dar nu așa s-a întâmplat, nu-i așa?

   - Nu, ea m-a părăsit pe mine.

   Tristețea îi bântuie ochii. Ochii îi par mai mici. Apoi se uită din nou la mine.

   - Hai să intrăm, să nu mai stăm în frig.

   Îl urmez, pentru că nu știu ce altceva aș putea face. Îl urmez, fiindă vreau să-l protejez pe Nick și sper că planul meu are șanse de reușită, că cei care țin la mine mă vor urmări până aici și ne vor găsi pe mine și pe Jay. Îl urmez, pentru că vreau să aflu ce fel de monstru e tatăl meu.

      Masiva ușă de mahon de la intrare se deschide pentru noi.

   Mă conduce în antreu. Multe persoane se aliniază de-a lungul pereților coridorului. Majoritatea poartă haine obișnuite, dar unii sunt îmbrăcați în rochii de gală și fracuri. Toți se apleacă, unul câte unul.

   Intrăm. Trebuie să fie cam 100 în încăpere. Doar că nu sunt oameni. Sunt spiriduși care nu-și ascund înfățișarea cu ajutorul farmecului Au dinți ascuțiți, precum ai unui rechin. Au pielea albăstrie și picioare lungi, chiar diproporționat de lungi. Genunchii îmi tremură.

   - Curtea noastră, curtea întunecată, anunță regele. Vă rog, ridicați-vă.

   Spiridușii se ridică în picioare. Nu știu ce să fac. Flutur temător din mână în vreme ce un noian de ochi argintii sunt ațintiți spre mine.

   - Ne vom aduna în sala de bal din spate, spune regele, conducându-mă pe o ușă lăturalnică.

   Observ cum spiridușii se retrag, ca un roi albastru, înainte să închidă ușa.

   - Aceștia sunt toți spiridușii din lume? întreb eu.

   - Nici pe departe. Doar majoritatea spiridușilor din regiunea asta. Cei care-mi aparțin mie.

   - Există mai mult de o regiune?

   - Desigur.

   - Da. Desigur.

   Mă îndrept spre fereastră și scrutez întinderea de zăpadă.

   - Te las aici s-o aștepți pe mama ta, spune el. Am pregătiri de făcut. Zara, ești liberă să explorezi casa, dar mă tem că nu poți să o părăsești.

   - Deci, sunt prizonieră.

   - Prefer oaspete.

   - Oaspeții pot pleca oricând vor, spun eu.

   Mă întorc spre el.

   - Vreau să-l văd pe Jay Dahlberg.

   Regele ezită.

   - Insist, spun eu.

   - E sus. Urci două etaje. A treia ușă pe dreapta. Nu e o priveliște frumoasă, Zara. Însă nu pot ascunde ceea ce sunt. De ce am nevoie.

   Privirea mi se plimbă pe draperiile fine, pe canapeaua de piele, pe orhideele care umplu camera.

   - Nimic nu e frumos aici.

      Imediat ce iese pe ușă, număr până la 60 și ies și eu.

   Urc treptele de marmură albă acoperite de un covor afgan roșu-închis. Un etaj. Altul. Trec de spiriduși cu căutături dușmănoase, de spiriduși care adulmecă aerul după mine. Mă privesc ca pe o pradă. Unii îmi ating brațele, părul, șoptind: „Prințesă. Prințesă.”

   Îmi adun tot curajul să nu o iau la sănătoasa, țipând cât mă ține gura. În schimb, merg drept înainte fără să mă uit în lături până ajung la al treilea etaj.

   Număr ușile, încercând să mă concentrez, să-mi liniștesc inima care bate speriată. Iată ușa, ușa îndărătul căreia ar trebui să se afle Jay Dahlberg. Inspir adânc, împing clanța și deschid ușa.

   Jay Dahlberg este îîntins pe cearșafurile unui pat masiv, contorsionat pe-o rână. Brațele îi erau pline de urme de mușcătură și poartă doar boxeri și tricou.

   - Hei, Jay! șoptesc eu și închid ușa.

   Nu face nicio mișcare în timp ce înaintez încet pe covorul persan. Nu-i de mirare. Nu mișcă nici măcar când îi ating brațul, chiar deasupra celor 5 urme de tăietură, de unde probabil că îi colectează sângele. 

   Buricele degetelor îmi îngheață atingându-i pielea, care pare atât de palidă sub lumina fluorescentă din cameră. Spatele îi e crestat și vânăt.

   - Jay? îl strig, zgâlțâindu-l cu blândețe. Jay?

   Geme. Pleoapele îi tremură de câteva ori, apoi se deschid. Reușește să-și miște buzele crăpate.

   - Hei, tu ești...

   - Da, sunt fata cea nouă, îl completez eu. Te voi dezlega și te voi scoate de aici.

   Ochii i se fac mari de teamă.

   - Nu poți. Spiridușii.

   - Știu totul despre spiriduși, spun eu dezlegând nodurile de la picioare. Mă doare-n cot de ei. Te scot eu de-aici.

   Încep să-i desfac nodurile de la mâini, dar e greu cu ghipsul pe mână. Reușesc într-un sfârșit și-l apuc pe după mijloc cu brațul stâng.

   - Poți să te ridici?

   - Sigur, rostește el, dar se clatină imediat ce picioarele îi ating pământul. Scuze.

   - Sprijină-te de mine. E în regulă, dar avem de coborât multe scări, spun eu. Hai s-o luăm încet.

   Suntem aproape la ușă, când se oprește.

   - Hei, fată nouă...

   - Zara.

   Efortul de a vorbi este evident. Trupul îi tremură și aproape îmi alunecă din mâini, deși mă căznesc să-l țin cât mai bine.

    - M-a tăiat. Mi-a lins sângele. Și după aia au venit toți ceilalți. E de parcă... parcă îți iau sufletul. Ar putea... ar putea să-ți facă asta și ție.

   - E-n regulă, spun eu. Voi fi bine. Și tu la fel. Nimeni nu-ți va mai face rău niciodată. Nu cât sunt eu aici. Acum, să ieșim.

   Deschid ușa și ciulesc urechea. Nimic.

   - Stai puțin, șoptesc eu. Ai mai văzut pe altcineva aici?

   Abia reușește să deschidă buzele.

   - Nu.

   - Un băiat, poate? Băiatul familiei Beardsley?

   - Au spus că a murit.

   Mânia clocotește în mine, laolaltă cu durerea din brațul meu rupt.

   - Las` că te scap eu de-aici.

   Înaintăm pe coridor. Mă gândesc la toate scările care ne așteaptă. Și la toți spiridușii. Însă nu-mi mai pasă.

   Noctifobia

   Teama de noapte

       Nu e ușor, dar ajungem la capătul coridorului, apoi coborâm scările un etaj.

   - Unde sunt spiridușii? șoptește Jay. Vor veni. Ne vor suge sângele.

   - Nu știu. Într-o cameră din spate, cred. Vom fi în siguranță.

   Tocmai atunci auzim voci urcând pe scări. Vin dinspre antreu. Un piron mi se înfige în inimă. Asta nu face parte din planul meu. Ea nu ar fi treuit să fie aici. Ar fi trebuit să ajungă mai târziu, când totul era gata.

   - Da, ai obținut ce-ai vrut, bine? Sunt aici.

   Cuvintele sunt purtate de vocea tremurătoare a unei femei, care încearcă să pară puternică, însă nu-i prea reușește. De ce nu a putut să-mi spună asta mai devreme? De ce a trebuit să mintă? Fiindcă a vrut să mă protejeze, bănuiesc.

   - E mama mea, îi șoptesc lui Jay.

   - Mama ta e aici? Ce caută mama ta aici?

   Jay se sprijină de balustradă.

   - A venit să mă salveze.

   Îl trag mai aproape de mine, încercând să-l țin drept. El se străduiește să înțeleagă.

   - Dar tu mă salvezi pe mine.

   - Știu, totul e bine. Hai să mergem.

   Ajungem la jumătatea treptelor și pot în sfârșit să văd ce se întâmplă.

   Mama stă în mijlocul antreului, chiar deasupra unei dale albe de granit. Își ține mâinile încrucișate la piept. Regele e lângă ea, pe o dală neagră. Spiridușii sunt aliniați din nou la pereți, în jurul lor.

   - Arată ca o tablă de șah uriașă, șoptește Jay.

   Ne reluăm coborârea pe scări.

   - Nu ai idee cât de mult ți-am dus dorul, rostește regele.

   Mama zâmbește batjocoritor. Nu spune nimic.

   - M-ai făcut să aștept mult timp, continuă el.

   Ea-și dă ochii peste cap. Credeam că face asta doar cu mine. Jay și cu mine coborâm încă o treaptă. Nimeni nu pare să ne observe.

   În sfârșit, mama rupe tăcerea:

   - Spiridușii tăi au atacat-o pe fiica noastră.

   - Erau niște rebeli. Au fost pedepsiți.

   - Da. De Betty.

   Regele oftează teatral.

   - I-am pedepsit pe ceilalți.

   - Ceilalți?

   - A fost o conspirație teribilă. Știi prea bine că-mi pierd din puteri când nu am o regină alături de mine. Se găsesc tot timpul spuruși cu foame de putere care încearcă să profite de asta.

   Nu-i înghit balivernele, așa că țip de pe scări.

   - L-ai omorât pe Brian Beardsley. Uită-te la Jay. E aproape mort.

   Toată lumea se întoarce spre noi, inclusiv mama. Brațele îi cad pe lângă trup.

   - Știi că nu am de ales, rostește regele.

   - Ai putea să e oprești!

   Îl trag pe Jay după mine, tot mai aproape de mama. Panica îi tremură-n priviri. Aș vrea s-o îmbrățișez, deși sunt atât de supărată pe ea. Aș vrea să știe că o iert, că înțeleg tot ce a încercat să facă. Îmi îndrept atenția asupra regelui.

   - E în firea noastră, spune el.

   - Atunci schimbați-vă firea. Nu trebuie să torturați. Nu trebuie să ucideți.

   - Atunci, eu aș muri. Atunci, un alt spiriduș, poate unul mai necruțător, unul mai puțin îndrăgostit de toate micile ciudățenii ascunse în natura umană îmi va lua locul.

   - Și?

   Ambii mei părinți se uită ma mine. Jay se clatină. Îl sprijin.

   - Oamenii mor tot timpul pentru o cauză nobilă. Li se spune martiri. Pe deasupra, m-ai hărțuit, m-ai chemat în pădure, încercând să mă faci să mă rătăcesc. Conform Ghidului pentru a fi un Bun Tată, asta e o mare greșeală.

   Mai fac un pas și ajung în sfârșit pe podea. Spiridușii mă întâmpină cu sâsâituri de șarpe. Se apropie de mine, adulmecând aerul, probabil mirosul sângelui lui Jay, care trezește setea din ei. Regele le face semn să se dea înapoi. Îl ascultă, dar e clar că abia se stăpânesc.

   - Am vrut să vii la mine din proprie voință. Am vrut să-ți cunoști tatăl, îmi explică el.

   - Hai să stabilim ceva, atunci când încerci să faci pe cineva să se rătăcească, atunci când încerci să te joci cu mintea cuiva, nu înseamnă deloc că vrei să „vină din proprie voință”. Ca să nu mai vorbim că te-ai prefăcut că ești tatăl meu vitreg, un gest ridicol și rău.

   Mama își părăsește pătratul alb, vine lângă mine și mă ia în brațe.

   - Ce a făcut?

   - Mă apucase disperarea, explică el.

   - Aiurea! Ce scuză penibilă, spun eu, în vreme ce Jay se prăbușește la pământ.

   Încerc să-l prind, dar sunt prea slăbită, chiar dacă e atât de ușor. Niciun spiriduș nu mișcă măcar un mușchi spre el. Îl ridic, apoi continui:

   - Și acum a venit vremea să plecăm. Mă gândesc că nu aveți vreun scaun cu rotile în care să-l pun pe Jay.

   Simt brațul pe care mama îl trecuse peste umerii mei încordându-se.

   - Zara...

   Nu vreau să mă uit la ea, dar o fac. Mi se-nmoaie genunchii, hăul din mine e atât de mare, crescând clipă de clipă.

   - Mama?

   - Ce altceva pot să fac, Zara?

   - Și vei rămâne aici? Cu el? Cu torționarul ăsta?

   Încuviințează cu o înceată mișcare de cap. Mâinile ei rămân pe umerii mei. Încep să bat din picior ca un copil.

   - Ăsta este cel mai aberant lucru pe care l-am auzit vreodată.

   - Știu că nu mă crezi întotdeauna, dar tu ești cel mai important lucru din lume pentru mine și aș face orice să te știu în siguranță.

   Ochii i se plimbă de la ghipsul meu la Jay. Mă sărută pe obraz, apoi se întoarce spre rege.

   - Le vei da drumul. Promite-mi. Le vei da drumul și nu-i vei mai căuta niciodată dacă rămân cu tine!

   El încuviințează.

   - Promit!

   - Mamă!

   Mă trage spre ea pentru ultima oară.

   - Îmi pare atât de rău, Zara. Credeam că pot cumva să ocolesc alegerea asta, dar se pare că e inevitabilă. Ce e libertatea mea în comparație cu...

   - Te va transforma în spiriduș, insist eu. Într-una de-a lor.

   Nu-mi răspunde. Mă trag din brațele ei.

   - Ai spus inevitabil. Nimic nu este inevitabil.

   Mâini de spiriduș mă apucă din toate părțile. Mă cară pe brațe până la ușă, mă duc în zăpadă și mă leapădă acolo. Doi spiriduși îl aruncă pe Jay lângă mine.

   - Puteați măcar să-i dați niște haine! țip eu, însă nimeni nu mă bagă-n seamă.

   Spiridușii se întorc înăuntru și închid ușa.

   Astenofobia

   Teama de leșin sau de slăbiciune fizică

        - Drace! murmură Jay. Drace! E frig.

   - Nu te îngrijora. AM un plan, îl asigur, trăgându-l în sus cu o mână.

   Abia îl ridic în picioare.

   Ne îndreptăm poticnindu-ne spre marginea luminișului. Îmi dau jos jacheta și i-o pun pe umeri. E mult prea scurtă și mică, chiar dacă el e atât de colestiv, dar măcar e ceva.

   - Ce ne facem? întreabă el, tremurând din toate încheieturile.

   Picioarele goale i se albăstresc.

   - Prietenii mei ne vor veni în ajutor, îl asigur în timp ce intrăm în pădure.

   Fluier ca după un câine și apoi strig:

   - Bunico!

   Nimic.

   - Nick!

   Un vultur plutește în cercuri deasupra noastră. Dă glas unui țipăt ascuțit. Două secunde mai târziu un enorm tigru alb și un frumos lup maroniu apar dintre copaci. Trupurile lor evocă atâta sălbăticie, atâta ferocitate.

   Bunica e frumoasă, dar atât... atât de... nu știu. E puternică. Sub blană i se ghicesc mușchii masivi, vibrând cu minunată neîmblânzire. Iar Nick? Nick e aici. A venit să ajute, întocmai cum a promis înainte să afle adevărul despre moștenirea mea genetică.

   Ridic mâna și le zâmbesc atât de larg încât mă dor dinții din pricina frigului.

   - Sfinte... sfinte...

   Jay se dă în spate.

   - Nu te îngrijora, ai halucinații, îi spun.

   În mod deloc surprinzător, Jay leșină. Abia reușesc să-l prind cu brațul meu funcțional, mă clatin, dar reușesc să-l așez cu blândețe în zăpadă.

   Bunica și Nick mârâie furioși, arătându-și colâii, gata să sară și să sfâșie, gata să omoare înainte de a fi omorâți. Dar știu că înăuntru sunt prea mulți spiriduși chiar și pentru ei. Știu vă a ucide nu e bine, indiferent de cât de oribili ar fi unii oameni sau spiriduși.

   - Am o idee mai bună, le spun eu. Trebuie să vă încredeți în mine. Intrăm în faza a doua a planului meu... revizuit. E revizuit fiindcă mama a venit mai devreme. Acum e în parte plan și în parte misiune de salvare. Vi-l voi spune acasă, bine?

   Primul lucru pe care-l facem e să-l trezim pe Jay, oarecum. Îl punem pe spinarea bunicii. Îl va duce într-un loc unde cineva să-l poată găsi repede. Îmi recuperez jacheta astfel încât să nu se facă vreo legătură cu mine.

   Betty saltă în pădure, pierzându-se printre copaci, iar eu și Nick ne întoarcem acasă, unde o vom chema pe Issie, o vom aștepta pe bunica și apoi vom pune planul în aplicare. 

   Atihifobia

   Teama de eșec

        Liniile de telefon funcționează din nou, și Devyn o sună pe Issie și apoi pleacă să o aducă încoace.

   Bunica o sună pe doamna Nix, secretara școlii.

   - E ursoaică. Am încredere în ea, mă lămurește Betty după ce închide telefonul.

   Nici măcar nu mai clipesc la vestea asta. Nick cutreieră camera cu pași furibunzi, fără să se uite la mine. Într-un sfârșit, îl apuc de mână.

   - Ce-i cu tine?

   - Te-ai dus cu el.

   Ceva în interiorul meu înțepenește.

   - Te-a amenințat.

   - Pot să am grijă de mine, Zara.

   Își trage brațul din mâna mea și se duce în bucătărie, unde bunica studiază argintăria.

   - Asta făcea parte din planul de a-l momi în pădure, spun eu. Știi doar că am discutat despre asta la spital. Eu eram momeala. Tu și bunica l-ați fi atacat. A ieșit aproape perfect.

   - Numai pentru că eu și Devyn ne-am întors. Doar pentru că Devyn a văzut în ce direcție ați luat-o.

   - Nu am avut de ales. Trebuia să-l salvăm pe Jay.

    Betty îmi arată o furculiță.

   - Crezi că are fier în ea?

   Îi fac semn să mă lase-n pace și țip la Nick.

   - Am descoperit unde se ascund. Te-ai gândit vreodată la asta? Acum putem să mergem după ei, să-i închidem acolo.

   Nick se sprijină de tejghea, cu brațele încrucișate deasupra pieptului.

   - Și cum propui să facem asta, deșteapto?

   Bunica tușește cu subînțeles.

   - Fără jigniri.

   - Da, spun eu. Fără jigniri, puricosule.

   Bunica abia se abține să izbucnească în râs.

   - Mă duc să aștept dincolo cât timp voi, porumbeilor, vă omorâți unul pe altul.

   - Putem găsi casa dacă mergem pe urma mirosului nostru, nu-i așa?

   - Mirosul nu va ține mult. Nu cu zăpada asta, mormăie el.

   - Tocmai de asta trebuie să ne grăbim.

   Mă cercetează cu privirea și umerii par să i se detensioneze.

   - Cum știu? Cum știu că nu ne duci la pierzanie? Că nu ești spiriduș?

   - Pentru că nu ar putea să poarte o brățară de fier, măi potaie! strigă bunica din camera alăturată.

   - Hei. Acum cine aruncă jigniri? spun eu zâmbind, după care mă întorc spre el.

   Se apleacă de șale de parcă ar avea crampe la stomac. Întind mâna să-l ating, dar nu o fac.

   - Ești bine? îl întreb cu voce blândă.

   - Mă simt ca ultimul prost, rostește el încetișor. Evident, nu ai putea să porți brățara dacă ai fi spiriduș.

   - Nu-i nimic, spun eu, dar nu sunt sigură că așa și este.

   Un mușchi îi tresare în obraz. Se îndreaptă cu pași mari pe podeaua de lemn spre sufragerie. Odată ajuns în prag, se întoarce și spune:

   - Nu vreau să-ți asumi riscuri inutile, nu pentru mine, ai înțeles?

   - Da, iubărețule.

   Înghit în sec și încerc să fac o glumă pentru că nu știu cum aș putea altfel să îl domolesc.

     Devyn și Issie apar pe snowmobilele lor. Nick îl ia în cârcă pe Devyn, care nu-și adusese scaunul cu rotile.

   - Sper să mă vindec mai repede, bombăne Devyn în timp ce Nick îl așază pe scaunul de lângă ușă.

   - Da, m-am săturat să te tot car în spate, spune Nick, dar se vede că glumește.

   - Deja se sperie doctorii de tine, surâde Issie, așezându-se pe covor lângă el.

   Își sprijină spatele de picioarele lui.

   - Ar trebui să fii complet paralizat.

   - Vor spune că e un miracol, și atât, e de părere bunica.

   Ajunge și doamna Nix. Cele două doamne se îmbrățișează. E cumva drăguț. Doamna Nix roșește când ne observă.

   - Așa deci, eu sunt ursoaică de lună plină, explică ea, plimbându-și privirea de la unul la altul. Stați așa. Issie e și ea ceva?

   - Sunt cât se poate de umană. Tot timpul, răspunde Issie bosumflată.

   - Cel mai grozav om pe care l-am întâlnit vreodaă, rostește Devyn, ciufulindu-i părul.

   - Bine. Betty v-a explicat care-i situația, nu-i așa? intervin eu.

   Toți încuviințează din cap. Încep să mă plimb pe covor, expunându-mi planul.

   - Teoria mea e că spiridușii nu pot să treacă peste fier. Brățara mea de fier l-a ars pe Ian. Pe deasupra, am citit pe un site că urăsc fierul, că preferă zonele rurale doar ca să-l evite.

   - De ce fierul? întreabă Issie.

   Tocilarul din Devyn se trezește la viață și răspunde înainte să apuc să zic ceva:

   - Fierul este unul dintre ultimele elemente create prin nucleosinteză stelară.

   Nu am nici cea mai mică idee ce a spus. Nimeni n-are.

   - Pe graiul nostru, Devyn, îi atrage Nick atenția.

   Exasperat, Devyn își trece mâna prin păr.

   - Fierul e foarte greu. E foarte dens. Iar nucleele sale au o forță de atracție ridicol de mare. E foarte, foarte puternic.

   - Dar de ce nu-l suportă spiridușii? întreb eu.

   - Mai contează? ridică el din umeri.

   Doamna Nix își drege glasul.

   - Asta e probabil singura constantă în folclorul legat de spiriduși. Toate sursele indică faptul că pot fi omorâți cu fier, că-l evită.

   - Ei bine, să sperăm că e adevărat, spun eu.

   - Care e planul tău? întreabă Nick.

   - Să-i întemnițăm în propriul lor ascunziș. În subsol avem niște traverse de metal de la căi ferate. Și sârmă ghimpată. Doamnă Nix, ați adus și dumneavoastră sârmă ghimpată?

   - Da.

   - Mai avem bandă adezivă și furculițe de oțel, adaug eu.

   - Stranie idee, Zara, spune Devyn. Adică... da. Uau. Furculițe? 

   - Nu mi-a venit ceva mai bun în minte.

   Îmi frec mâinile, încercând să nu mă gândesc la mama mea, captivă acolo sau la posibilele implicații morale a ceea ce eram pe cale să facem.

   - Sunteți toți gata?

   - Suntem.

   - Bine. Să pornim.

        - Zara, crezi că asta va funcționa? întreabă Issie.

   Ne ascundem în spatele unui trunchi de copac. În spate avem un maldăr de sârmă ghimpată și traverse. Îi apuc mâna și strâng.

   - Sper.

   - Și eu, spune ea, strângându-mi mâna la rândul eu.

   - Nu trebuie să ajuți, știi asta, șoptesc eu.

   - Ia taci acolo, spune ea, suflând în palme ca să se încălzească. Ce prieteni nu se ajută unul pe altul să lupte cu spiridușii?

   - Exact, zâmbesc eu. Exact.

   Arunc o privire la ceilalți copaci. Betty e după unul. Nick și Devyn după altul. Devyn e preschimbat în vultur și doamna Nix în ursoaică. Toți ceilalți sunt neschimbați. De ciocul lui Devyn atârnă capătul unui fir de sârmă ghimpată.

   Doamna Nix se îndreaptă agale spre casă. Adulmecă aerul. Labele ei masive se îngroapă în pământ. Mișcă puțin din urechi. Ăsta e semnalul nostru că niciun spiriduș nu e pe-afară.

   Nick îmi face un semn de încurajare. Nu am apucat să vorbim despre faptul că sunt fiica unui spiriduș. Nu am avut timp. Ceea ce e important acum e mama mea. Dar încă mi-e teamă de ce-ar putea să însemne sângele meu pentru mine, pentru noi. 

   Dau un al doilea semnal și pornim. Sprintăm spre casă, cărând traverse și înfingându-le în pământ. Le fixăm una câte una.

   Is și cu mine lucrăm împreună, fiindcă niciuna din noi nu are prea multă forță, iar eu am un singur braț cu care să mă descurc. Ciocul galben al lui Devyn strălucește în penumbră. El învârte firele de sârmă ghimpată în jurul traverselor, întregind țarcul de fier. 

   Trebuie să ne grăbim înainte ca spiridușii să observe ce se întâmplă.

   - Deci, ești sigură că acolo e o casă, spune Issie, împlântând o traversă în omăt.

   - Jur! spun eu așezând o alta.

   Mușchii îmi tremură sub greutatea lor.

   - Pot s-o văd. Promit.

   - Uneori, e așa de aiurea să fii om, spune Issie.

   Amândouă ne aplecăm, înfigând altă traversă.

   - Nu, Is. Nu-i deloc aiurea.

   Am transportat toate fierătăniile în mici remorci, luate de la părinții lui Issie și de la doamna Nix, pe care le-am tras cu snowmobilele. Atunci nu mi-am dat seama cât de grele sunt traversele. Doar adrenalina ne mai ține în mișcare. Cercul e aproape complet. Mai avem nevoie doar de câteva.

   Nick trece în goană pe lângă mine, cu brațele încărcate de traverse. Își scurtează drumul, luând-o peste peluza din fața casei. Ușa de la intrare se deschide. Doamna Nix ne previne cu un mormăit. Arunc jos traversa.

   - Nick! țip eu.

   Se uită spre mine.

   - Ies din casă!

   Un spiriduș se repede la Nick. Colții îi lucesc amenințători. Nick îi trântește o traversă și o ia la fugă. Rotocoale de fum se ridică de pe obrazul ars al spiridușului, care se prăvălește la pământ, cu mâinile pe față. Nick rămâne deasupra lui, așteptând.

   - Treci înapoi, Nick! țipă bunica.

   Nick ezită. Mușchii par să i se adune și să zvâcnească. Vrea să se preschimbe în lup. Știu asta.

   - Acum! se aude ordinul bunicii.

   Nick se întoarce și aleargă spre ea, sărind peste sârmele cercului nostru aproape complet.

   Mai mulți spiriduși ies din conac. Toți sunt îmbrăcați în haine de gală. Ar trebui să arate frumos, însă știu ce sunt de fapt. Nu sunt frumoși, pentru că frumusețea înseamnă grație, dragoste și speranță. În ei citesc doar setea.

   Doamna Nix ia ultima sârmă ghimpată din ciocul lui Devyn și o încolăcește în jurul unei traverse. Cercul e încheiat.

   - Schimbă-te, îi spune bunica lui Nick.

   O traversă aproape că se prăbușește. Mă grăbesc să o prind până să se întâmple asta. Mă chinui să o împing mai adânc în pământul întărit de sub nea. Se clatină, punând presiune pe sârme, amenințând să dărâme întregul țarc.

   - Bunico! strig eu. Ajută-mă aici!

   Betty se grăbește să ajungă lângă mine. Împingem traversa, folosindu-ne toată greutatea s-o stabilizăm. Spiridușii încep să psalmodieze niște cuvinte stranii și monotone pe care mintea mea nu le înțelege, dar care-mi străpung trupul, trimițând fiori de teamă în el.

   Nick, transformat în lup, apare lângă mine. Mârâie, arătându-și colții. Mușchii de pe spate i se încordează. Îi pun mâna pe gât.

   - Nu. Stai cu mine în afara cercului.

   Zeci de spiriduși încă se revarsă pe ușă, ignorându-l pe cel rănit de Nick. Mama apare și ea în ușă. Poartă o rochie lungă, albă, cu mult prea multă dantelă. Coboară pe zăpadă și cotește spre marginea casei, în vreme ce hoarda de spiriduși se repede direct spre noi.

   Cercul de fier se clatin. Trebuie să reziste. Prind sârma, încercând s-o fixez. Vântul joacă prin pletele lui Issie. Citesc teroarea mută întipărită în ochii ei. În sfârșit, e în stare să vadă ce se petrece.

   - Zara, retrage-te!

   Apoi, regele însuși pășește afară. Vântul îi ridică părul. Privește crunt la noi, apoi la spiriduși. Știe ce am făcut. Își ridică brațele. Spiridușii rostesc incantanția cu voce tot mai tare, până devine un strigăt de luptă, sălbatic și turbat, dar sunt încă precauți, măsurându-ne din priviri, așteptând poate ordine de la el.

   - Îl vezi? îl întreb pe Nick, care mârâie drept răspuns, în timp ce Devyn aterizează pe brațul său. Gharele se află pe o mănușă specială ca să nu pătrundă în piele.

   - Au risipit farmecul. Îi văd, spune bunica.

   - Nu te schimba, o rog eu. Bine?

   Ea încuviințează.

   Ochii regelui spiridușilor îi întâlnesc pe ai bunicii. În mai puțin de o secundă, apare în fața ei. E mai înalt decât ea. Ochii lui argintii scapără de furie. Numai sârma ghimpată și traversele de cale ferată îi separă.

   - Tigroaico. Tu... tu ai făcut asta, grăiește el, cu chipul schimonosit de mânie.

   Bunica îi râde în față. Râde ca și cum regele spiridușilor ar fi o glumă.

   - Nuu, nu eu m-am gândit la asta. Fiica ta s-a gândit.

   Se întoarce spre mine și într-o clipă e înaintea mea. Ochii săi de argint lucesc în soare ca fierul cu care l-am încercuit.

   - Ne-ai prins în cursă.

   Panglica albă pe care o purtasem în jurul degetului de la moartea tatei se rupe și e luată de vânt. Trece printre sârmele de fier, iar regele o prinde înpalmă. Ține panglica între degete și o privește absent.

   Cu o lovitură puternică de labă, doamna Nix azvârle cât colo un spiriduș care-i stătea în cale. Mormăind, se plimbă încet și amenințător prin țarc, distrăgând atenția spiridușilor.

   - Sire! spune cu glas panicat una dintre femeile-spiriduș.

   - Nu vă apropiați de urs. Doar în grupuri de câte 5. Încercuiți-l! poruncește el.

   Doamna Nix se ridică pe labele din spate. Între timp, Devyn zboară pe acoperiș, cu o sârmă în cioc. O leagă în jurul coșului. Un spiriduș iese pe o fereastră de la etajul al doilea și încearcă să-l înhațe. Spiridușl îl ratează pe Devyn și scoate un urlet de furie.

   - Sire, regina! strigă aceeași femeie-spiriduș.

   Regele își întoarce privirile într-o parte, să vadă ce se petrece. O vede pemama, care e pe cale să treacă prin cercul de sârmă. Știu că o vede, știu și că o poate ajunge într-o clipă, dar nu mișcă un deget. Atunci îmi dau seama că e atât de prins în mrejele naturii și funcției sale, ale setei sale. Totuși, a făcut o alegere, chiar un sacrificiu.

   - Sire! repetă femeia-spiriduș. 

   Părul ei blond flutură sălbatic în vânt.

   Regele o ignoră și se uită direct în ochii mei în vreme ce Issie o ajută pe mama să iasă prin sârma ghimpată, urmată de doamna Nix, care trece cu un salt uimitor peste gard. Nick își pune coada la pământ. El și doamna Nix o păzesc, folosindu-și trupurile ca un strat suplimentar de protecție.

   - Ai capturat-o pe mama, spun eu. Trebuia să o salvez.

   Privirile ni se ciocnesc. Simt o răceală imensă în jurul lui. Nick vine și se împinge în mine, în semn de încurajare. Mă uit la prizonierii mei.

   Nu știu dacă am făcut bine sau nu. Nu știu dacă cei de la Amnesty International ar fi de acord sau dacă tata ar fi de acord, dar nu știu ce altceva să fac.

   Un spiriduș sare cu brațele întinse, încercând să o prindă pe mama. Fracul i se prinde în sârmele de fier. Apoi începe să ardă. Printre urlete ascuțite, alți 3 spiriduși îl trag în spate. 

   Trag din nou de sârmă să o stabilizez. Nick mârâie.

   În final, regele observă că mama e liberă și, ajutată de Issie, se apropie de mine.

   - Ce-ai făcut? mă întreabă cu glas tunător.

   Nu-i răspund. Inima-mi crește de fericire văzând-o că a trecut gardul. Nu e arsă. E încă umană.

   - Zara, continuă el cu voce stăpânită. Am nevoie de ea ca să mențin controlul.

   - Nu mai ai nevoie să deții controlul. Sunteți prinși cu toții. S-a zis deci cu răpirea băieților, cu săgețile trase în pădure, cu oameni rătăciți. Totul s-a terminat.

   Devyn mai ia niște sârme și începe un nou zbor. Un grup de spriduși sar să-l înhațe, urlând, în deplin haos. Încep să se sfâșie unii pe alții, furioși, pierduți în teamă și foame.

   - Zara?

   Regele încearcă să fie calm și blând. Caută să pară uman. Nu-i reușește.

   - Știi ce înseamnă asta? Știi că-mi voi pierde puterea? Că setea va pune stăpânire pe noi? Ne vom lupta aici. Ne vom ucide unii pe alții.

   - Știu, rostesc cu voce tremurândă, privindu-l pe bărbatul al cărui sânge îmi curge prin vee.

   Însă nimic altceva nu ne leagă. Îi înțeleg totuși setea, teama. E prins fără scăpare în acest loc cumplit unde nu există nicio cale de ieșire.

   - Îmi pare atât de rău.

   Și chiar simt asta.

   Dar drumul sârmei și-i întorc spatele. Se repede la mine. 

   În momentul în care se mișcă, mama scoate un țipăt și țâșnește spre noi. E prea departe ca să mă poată ajuta. Mă înșfacă de brațe și mă trage spre el. Mâinile, brațele îi sunt arse, pline de bășici. Prețul plătit pentru că a trecut prin sârmele de fier. Totuși, e încă puternic, îndeajuns încât să-mi redeschidă fractura. Îmi încleștez dinții, căci durerea e îngrozitoare. Aud vocile spiridușilor apropiindu-se din toate părțile.

   - Mamă, nu te apropia.

   Scot o furculiță din buzunar și o împlânt în piciorul regelui. Urlă de durere și-mi dă drumul, prăbușindu-se pe spate.

   - Treci înăuntru! spun eu pe un ton poruncitor.

   Îmi aruncă priviri otrăvite. Rotocoale albe de abur i se ridică din pielea arsă.

   - Vorbește serios, spune mama, care pășește lângă mine, ținând un cuțit de tăiat pâine.

   Regele se ridică și face câțiva pași în spate. 

   - Nu ai face asta!

   - Aș face orice pentru fiica mea! spune ea.

   Mâna ei nici măcar nu tremură.

   Îmi repet ordinul.

   - În casă cu voi.Cu toții. Acum!

   Se întorc, și, ca niște furnici, mișună înapoi în cuibul lor. Regele e singurul care rămâne. Așteaptă ceva.

   Îi vorbesc:

   - Dacă mă pot gândi la altă soluție, mă voi întoarce. Promit.

   Capul lui abia se mișcă.

   Glasul îi e o șoaptă în vântul rece, amar, dar totuși o aud.

   - Promisiunile tale sunt ca ale mamei tale?

   - Nu, spun eu. Promisiunile mele sunt ale mele.

   Mama își trece brațul pe după mijlocul meu. Mă sărută pe cap. Nu sunt sigură care dintre noi tremură mai tare. Nu scoate o vorbă până când tatăl meu închide ușa după el.

   - Bine! Hai repede! poruncesc eu.

   Ne grăbim. Nick, preschimbat din nou în om, escaladează casa până la al doilea și al treilea etaj, lipind cuțite și furculițe pe ferestre, prinzând sârme cu bandă adezivă. Facem același lucru la parter și la primul etaj.

   - Sper să țină, spune Issie, rupând niște bandă adezivă și lipind-o peste o sârmă pe care o trecuserăm de-a lungul zidului.

   - Vom reveni în fiecare zi să verificăm, spun eu, întinzând sârma peste o fereastră.

   Un spiriduș își lipește fața de fereastră, arătându-și dinții, mârâind. Nick sare jos și se aruncă spre fereastră, decis să mă protejeze, dar încă uman. Lipesc o lingură chiar unde-i atârnă limba. Chiar dacă sticla îl desparte de obiectul de fier, sare în spate ca ars.

   Bunica și doamna Nix termină de izolat ușa. Labele urșilor snt ca mâinile. Nu am știut niciodată asta.

   Ne retragem peste țarcul de sârmă. Întregul loc e înțesat de sârmă, traverse, bandă adezivă și argintărie. Arată bizar, ca un fel de Disney World în viziunea unui regizor excentric.

   - Bună treabă, spun eu.

   - Bine.

   Mama mă ia de mână și mergem împreună spre snowmobil. Spiridușii răcnesc în depărtare.

   - Nu mai văd casa, spune Issie.

   Eu pot.

   - Acum ești prea departe de ea. Farmecul o ascunde de privirile oamenilor și ale metamorfilor, rostește bunica.

   Încă o pot vedea.

   Un ultim țipăt prelung răsună de undeva din casă. Pădurea pare să se lece sub greutatea sunetului.

   Nimeni nu scoate o vorbă, nici măcar pe drumul de întoarcere. Uneori, cuvintele sunt de prisos. 

       Zilele trec. Zile grele, zile de griji.

   Merg pe snowmobil împreună cu mama să verificăm casa.

   - Nu pot s-o văd, zice ea.

   - Asta pentru că ești o persoană normală, spun eu.

   - Dacă farmecul de ascundere nu s-a risipit, înseamnă că e încă în viață.

   Mama oprește snowmobilul și se uităm înjur.

   - Nici măcar nu văd sârma.

   Eu văd totul. Trebuie să fie din pricina sângelui meu de spiriduș. Arată ridicol. 

   Un conac frumos încercuit de traverse de cale ferată și sârmă. Furculițe, cuțite și linguri lipite cu bandă adezivă de ferestre.

   Rotocoale de fulgi de nea purtate de vânt se învârt în jurul nostru. Închid ochii împotriva frigului.

   - Ești bine, scumpo? Te mai doare brațul? întreabă ea.

   - N-am nimic, răspund și îmi deschid ochii.

   Nu are rost să-mi feresc ochii de imaginea casei. O pot vedea în visurile mele.

   - Suntem în siguranță, nu-i așa? întreb eu. Nu pot ieși.

   Ea încuviințează.

   - Nu au cum. Ai avut o idee grozavă.

   Mama se apleacă de pe snowmobil și adună zăpadă în mâini. Face un bulgăre și-l aruncă. Bulgărele se sfarmă de peretele conacului. Pare dintr-odată mai tânără, mai puternică, ca pe vremea când tata mai trăia.

   - M-am simțit mai bine chiar dacă nu am văzut ce lovesc. 

   Ea zâmbește.

   - Vrei să-ți fac și ție unul?

   Mă minunez gândindu-mă cum ne putem schimba, cum până și mama - pe care o credeam cea mai plângăcioasă dintre ființe - se poate ține tare împotriva unei creaturi supranaturale. Mă îndeamnă și pe mine să fiu mai tare.

   Îmi întind mâna după bulgărele ei.

   - Sigur.

   Cu toții putem fi curajoși, nu-i așa? Îmi place asta.

   Arunc bulgărele. Se izbește de perete, se sparge și cade. Mama mă ia în brațe pentru o clipă și rămânem așa, în tăcere.

   Abia a trecut o săptămână de când regele spiridușilor a fost în sufrageria bunicii. Sunt din nou la școală acum, dar lucrurile s-au schimbat. Am brațul în ghips. Nu mai pot să alerg, așa că Issie m-a convins să organizez balul anual al recoltei, care are loc de Halloween.

   Mama și cu mine nu știm dacă ne vom întoarce în Charleston. Ne gândim să rămânem. Nu ar fi drept ca Devyn și Issie, doamna Nix, bunica și Nick să fie singurii care să verifice dacă spiridușii n-au scăpat din conac.

   - Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, îmi spune ea înainte să pornească snowmobilul.

   Îmi spune asta în fiecare zi.

   Iar eu spun ceea ce zic în fiecare zi:

   - Știu.

        Mama mă lasă la școală. Într-un act inimaginabil de nedreptate, mi-a confiscat-o pe Yoko.

   - Grăbește-te. Ești în întârziere.

   Dau în grabă ușile la o parte, aud clopoțelul și fug spre clasă, dar Nick mă înșfacă de braț și mă trage în cămruța de provizii pentru sala de sport.

   Suntem înconjurați de plase și mingi de fotbal. Aerul miroase a echipament sportiv, a mucegai și a Nick. Trebuie să stăm aproape lipiți. Îmi ridic privirea spre fața lui. E neras, puful aspru acoperindu-i gropițele.

   - Jay Dahlberg e mai bine acum, spune el.

   Ochii îi sunt întunecați și triști.

   - Nu-și amintește nimic. Părinții lui Devyn spun că ăsta e modul prin care mintea lui se protejează.

   Înghit în sec.

   - Asta-i bine.

   - Toată lumea crede că Megan s-a mutat din oraș. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat - că Betty a omorât-o. Și ei cred că Ian a fost răpit de același tip care l-a prins pe Jay. Familia lui și-a ieșit din minți, au apelat la CNN, Fox News, tot tacâmul.

   Îmi ațintesc ochii asupra tabelei de scor. Scorul nu e trecut, doar spații goale acolo unde ar trebui să se afle numerele. Nu există învingători, nu există învinși, nimic.

   - Zara?
   Vocea lui sună aspru.

   - Îmi pare rău.

   - Pentru ce?

   Ridic din umeri de parcă n-aș avea idee la ce se referă.

   Ochii ni se întâlnesc.

   - Ai fost un nemernic, spun eu.

   Îmi ia obrajii în mâini.

   - Îmi pare rău.

   Mă trag în spate, dar nu fac nici 5 centimetri până să dau într-o crosă, nu că aș vrea într-adevăr să mă îndepărtez de el.

   - Nu. În niciun caz. Încă nu te las să mă săruți.

   Se uită la mine bosumflat.

   - Recunoști că ideea mea de a folosi fier ca să-i închidem pe spiriduși a fost bună? întreb eu pe un ton avocățesc.

   - Da.

   - Recunoști că nu ești singurul om sau, genetic vorbind, jumătate de om care poate salva alte ființe dotate cu intelect?

   - Da, spune el, strâmbând puțin din nas.

   - Și recunoști că ai un temperament coleric, o mașină faină și o iubită drăguță?

   Îmi țin răsuflarea.

   - Am o iubită minunată, rostește el.

   Apoi mă sărută, ceea ce e, trebuie să recunoaștem, exact ceea ce un iubit perfect ar trebui să facă.

   Sărutul e blând, e dâra unei stele căzătoare ascunzând o promisiune pe cerul nopții. Încerc să mă agăț de sărutul ăsta, dorindu-mi să țină o veșnicie, deși niciun sărut nu durează veșnic, nu-i așa?

   Dar ce mă sperie într-adevăr nu e sfârșitul unui sărut. Nu. Unicul lucru care mă sperie acum sunt eu. Zara care aș putea să devin. Zara care nu aș dori să fiu niciodată.

   Cu toții avem temeri, nu-i așa? Dar câți dintre noi au teama mea? Destui, se pare. Fiindcă există un nume pentru ea.

   Autofobia.

   Teama de sine însuși.

                    SFÂRȘIT