Se arată furia oarbă, John Saul

 ...................................................................

4-6

                   Tim Hartwick se aplecă spre portiera din dreapta, întinzând mâna prin geamul deschis.

   - Eu sunt Tim Hartwick.
   Cal se sili să zâmbească și strânse mâna psihologului.
   - Ah, trebuie să fiți tatăl Lisei. Aveți o fetiță minunată.
   - Chiar și atunci când minte că-i bolnavă?
   - Toți copiii fac așa, răspunse Cal. Parcă Michelle nu și-a dat silința să mai rămână în pat câteva zile?
   - Din câte știu, a avut un accident, observă Tim. În schimb, Lisa pur și simplu a jucat teatru. Vă mulțumesc că n-ați lăsat-o să creadă că-i merge cu astfel de tertipuri.
   Cal ridică din umeri.

   - De fapt, a mărturisit singură. Tocmai mă pregăteam să-i examinez gâtul, iar ea probabil că și-a zis că era mai bine să-mi spună adevărul decât s-o prind cu minciuna.

   - Cum se simte Michelle?
   Întrebarea psihologului îl luă prin surprindere, așa că șovăi câteva secunde.
   - Bine, răspunse el cu o grabă cam suspectă. Se simte foarte bine.

   Pe fruntea lui Tim Hartwick apăru o cută adâncă.
   - Mă bucur s-aud asta. Corinne... adică domnișoara Hatcher - profesoara lui Michelle - era cam îngrijorată. Spunea că ieri a fost o zi grea pentru fetița dumneavoastră. Mă gândeam că poate n-ar fi rău să stau de vorbă cu ea.

   - Cu Michelle? De ce?
   - Păi, eu sunt psihologul școlii și dacă vreunul din copii are vreo problemă...
   - Copilul dumneavoastră are probleme, domnule Hartwick. Ați uitat că-i place să mintă? Cât despre Michelle, aflați că se simte excelent. Excelent! Acum, dacă nu vă supărați, mă așteaptă pacienții.
   Și, înainte ca Tim să apuce să-i dea vreun răspuns, ambală motorul și demară în trombă.
   Tim Hartwick rămase gânditor pe alee, urmărind din ochi mașina lui Cal, până când aceasta dispăru în josul străzii. Era limpede că Pendleton era stresat - și încă foarte tare. Dacă Michelle avea, într-adevăr, probleme, Tim ar fi putut jura care era cauza. Își zise că trebuia să discute pe această temă cu Corinne. La nevoie, chiar și cu mama lui Michelle.

            Ziua a doua se dovedi și mai rea. Michelle se simțea o străină și o infirmă, așa încât, atunci când sună ultimul clopoțel, se bucură nespus că părinții ei veneau s-o ia acasă.

   Porni încet pe coridor. Până când ajunse la scările din față, colegii ei deja plecaseră. Se opri în capul treptelor, privind de jur-împrejur.
   În curte rămăseseră câteva fetițe dintr-a patra, care săreau coarda. Cum părinții ei încă nu se vedeau nicăieri, Michelle se așeză pe ultima treaptă, urmărind jocul. Deodată, una dintre fetițe se desprinse din grup și se apropie de scară, ridicând ochii spre Michelle.

   - Vrei să te joci cu noi?
   Michelle o privi încruntată.
   - Nu pot, răspunse ea.
   - De ce?

   - Nu mai pot să sar.

   Fetița căzu pe gânduri câteva clipe, chibzuind asupra celor aflate. Brusc, se lumină la față.

   - Dar ai putea să învârți coarda, nu-i așa? În felul ăsta, și mie mi-ar veni rândul mai des.

   Michelle cumpăni asupra propunerii. Fetița nu avea câtuși de puțin aerul că-și bate joc de ea. În cele din urmă, se ridică în picioare.
   - S-a făcut. Însă promite-mi că n-o să-mi ceri să sar.
   - Îți promit. Pe mine mă cheamă Annie Whitmore. Dar pe tine?
   - Michelle.
   Annie așteptă până Michelle coborî încet treptele.
   - Te-ai lovit?
   - Am căzut de pe stâncă, acolo în golf, îi explică Michelle.
   Cercetă cu atenție chipul fetiței, dar în ochii ei nu citi decât simplă curiozitate.
   - Te-a durut?

   - Cred că da, răspunse Michelle. Nu mai țin minte, pentru că am leșinat.

    Annie căscă ochii mari de surpriză.

   - Zău? șopti ea cu venerație. Și ce-ai simțit?

   Văzând uimirea așternută pe chipul copilului, Michelle începu să râdă.

    - Habar n-am. Am fost ca și moartă.

   Lămurită pe deplin, Annie o rupse la fugă, luând-o înaintea lui Michelle și oprindu-se lângă colegele ei.

   În timp ce se apropia, o auzi pe Annie povestindu-le cu sufletul la gură:

   - O cheamă Michelle. A căzut de pe faleză și-a leșinat. Nu poate să sară, dar o să învârtă coarda pentru noi. Așa-i că-i grozav?

   Toate fetițele se întoarseră să se uite la Michelle. O clipă, ea se temu că vor începe să-și bată joc de infirmitatea ei.
   Dar fetițele nu râdeau.
   Dimpotrivă, păreau s-o socotească norocoasă că trecuse printr-o asemenea aventură. Câteva minute mai târziu, Michelle stătea sprijinită cu spatele de un copac, învârtind coarda și cântând la un loc cu noile ei prietene.

         Până la intrarea în Paradise Point, June se încăpățânase să nu spargă tăcerea dintre ea și soțul ei. Simțea ostilitatea lui Cal, chiar și fără ca acesta s-o acuze că avea o comportare absurdă.
   De abia când ajunseră în fața școlii, se hotărî și Cal să deschidă gura, adresându-se soției pe un ton triumfător:
   - Poftim, uită-te și tu! Mai zici și-acum că e o pustnică? exclamă el, scuipând cuvântul ca pe o doctorie amară.
   June îi urmări privirea, descoperind-o pe Michelle proptită cu spatele de copac și învârtind veselă coarda pentru colegele ei mai mici. Amândoi părinții îi auziră glasul, răsunând mai tare ca al celorlalte fetițe, tocmai din celălalt capăt al curții:
   Cheamă-l pe doctor,
   Pe infirmiere,
   Cheam-o și pe doamna
   Cu pantofi de piele...
   June rămase cu privirea pironită asupra scenei din fața sa, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
   M-am înșelat, își zise ea. Totul va fi bine. M-am speriat de pomană.
   Acum, în lumina clară a după-amiezii de toamnă, totul părea perfect normal.
   Michelle îi zări și le făcu semn cu mâna, după care îi dădu lui Annie Whitmore capătul ei de coardă și porni către ei. Ajungând lângă mașină, se opri și chipul i se destinse într-un zâmbet.
   - Bună. De ce-ați întârziat atât? Începusem să mă neliniștesc. Ei, nu cine știe ce, adăugă fetița, urcându-se pe bancheta din spate.
   - Totu-i în regulă, iubito, o asigură Cal. N-ai de ce să-ți faci griji.

   Oare? se întrebă June, auzindu-l. Deși îl simțea că încearcă să se stăpânească, totuși glasul îi tremura vizibil. Nu mult, dar îndeajuns ca soția sa să-și dea seama că minte. Brusc, o năpădiră iarăși gândurile negre. Poate că, într-adevăr, Michelle era pe cale să-și revină. Dar Cal?

         Michelle se răsuci neliniștită în somn, gemu puțin și se trezi.
   Nu acea trezire lentă, când timp de câteva minute nici nu-ți dai seama dacă mai dormi sau nu. Se trezise brusc, așa cum se întâmplă când ceva vine să tulbure somnul - de pildă, un zgomot neobișnuit în tăcerea nopții.
   Și totuși, nu se auzea niciun zgomot.
   Michelle rămase nemișcată, ascultând.
   La ureche nu-i ajungea decât vuietul neîncetat al valurilor izbindu-se de stâncile falezei și, din când în când, foșnetul crengilor care se loveau de ziduri, în bătaia vântului de toamnă.
   Pe urmă glasul Amandei.
   Un sunet care-i mângâia auzul. Se ghemui în căldura așternutului, ascultând.

   - Vino cu mine, șopti Mandy.

   Apoi, pe un ton și mai insistent:
   - Hai cu mine afară!

   Michelle zvârli deoparte cuvertura și se dădu jos din pat. Merse șchiopătând până la fereastră și se uită afară.
   Luna aproape plină răspândea asupra mării o strălucire ca de pe altă lume. Michelle își plimbă ochii peste întregul tablou. Într-un târziu, privirea i se opri asupra atelierului de pictură, ce se profila mic și singuratic pe muchia falezei. Zăbovi asupra minusculei construcții, până când luna se ascunse într-un nor și totul se cufundă în întuneric.

   - Vino... șopti iarăși Mandy. Trebuie să ieșim afară.

   Michelle o simți trăgând-o de mână. Își puse halatul, legându-l cu șnurul în talie, apoi își încălță papucii și se strecură pe ușa dormitorului. Înaintă cu pași rari, ascultând glasul Amandei.
   Bastonul rămăsese în cameră, proptit de pat.
   Fetița se mișcă încet prin casa cufundată în întuneric, apoi ieși afară pe ușa din dos. Condusă fără răgaz de glasul lui Mandy, traversă pajiștea, furișându-se în atelierul de pictură al mamei sale.

   Pe șevalet se afla pânza cu peisajul marin la care lucra June de atâta timp. Michelle îl privi fix în penumbra studioului. Culorile abia se întrezăreau, reduse numai la tonuri de gri, iar coamele albe ale valurilor aduceau stranii puncte de lumină în acel tablou prevestitor de rele.

   Se simți trasă de lângă șevalet și dusă înspre debara.
   - Ce este? întrebă fetița, cu un glas abia șoptit, deschizând ușa debaralei și făcând un pas înăuntru.

   - Desenează ceva pentru mine, îi murmură Amanda.

   Michelle se supuse și, luând o pânză, o cără până la șevalet. Punând tabloul mamei pe podea, așeză în locul lui pânza adusă din debara.

   - Ce să desenez? întrebă ea.

   Se așternu tăcerea, apoi glasul Amandei, dintr-o dată mai limpede și mai deslușit, îi vorbi din nou prin întuneric.

   - Ceea ce mi-ai arătat. Desenează ce mi-ai arătat.

   Michelle apucă un capăt de cărbune și începu să deseneze. Era conștientă de prezența Amandei în spatele ei, privind-o peste umăr în timp ce lucra.
   Mâna i se mișca rapid, parcă ghidată de o forță nevăzută.
   Pe pânză începură să prindă contur niște siluete.
   Mai întâi femeia - abia schițată - cu picioarele întinse languros pe canapeaua din atelier. Apoi bărbatul, aplecat deasupra ei și mângâind-o.
   Michelle desena cuprinsă de o stranie nerăbdare, ca și cum și-ar fi tras energia din prezența aflată în spatele ei.
   - Da... șopti Amanda. Chiar așa a fost... Acum văd. Pentru prima oară, văd cu adevărat...

        O oră mai târziu, Michelle coborî pânza de pe șevalet, ducând-o înapoi în debara, după care reașeză tabloul mamei la locul său, exact așa cum fusese înainte. Ieși din atelier, fără ca nimic să amintească de prezența ei acolo. Nu lăsase în urmă niciun semn, cu excepția schiței în cărbune, ascunsă undeva, în fundul debaralei.
   Se trezi a doua zi de dimineață, mirată că se simțea încă obosită.
   Doar dormise bine în noaptea aceea. Era absolut convinsă.
   Și totuși, se simțea încă obosită, iar șoldul îi zvâcnea de durere.

Capitolul 16

   Când Michelle își făcu intrarea în bucătărie, ochii mamei o urmăriră plini de îngrijorare. June remarcă în tăcere că fiica sa șchiopăta și mai tare. Oboseala din ochii fetiței o umplea de neliniște.
   - Te simți bine în dimineața asta?
   - Da, răspunse Michelle. Mă cam doare șoldul, atâta tot.
   - Poate că n-ar trebui să te duci la școală, își dădu cu părerea June.
   - De ce nu? O să merg din nou cu tata în mașină, iar dacă până după prânz o să mă doară tot așa, atunci am să te chem pe tine să mă iei. Da?
   - Dacă, totuși, ești prea obosită...
   - Mi-e foarte bine, repetă Michelle.
   Cal ridică ochii de pe ziarul pe care-l citea și-i aruncă soției sale o privire piezișă, ca și cum ar fi vrut să spună: Dacă zice ea că-i bine, atunci așa e. N-o mai pisa atât! Înțelegând mesajul, June își îndreptă din nou atenția asupra ouălor pe care le prăjea.
   Michelle se lăsă pe scaunul din fața tatălui ei.
   - Când ai să termini cu lucrul din cămară?
   - Când am să m-apuc de treabă. Nu-i nicio grabă.
   - Aș putea să te ajut, se oferi Michelle.
   - O să vedem.
   În ciuda tonului său neutru, Michelle ghici că era vorba de un refuz. Deschise gura să protesteze, apoi se răzgândi și decise să nu mai insiste.

   În odaia ei de la etaj, Jennifer începu să plângă. June, care trebăluia lângă aragaz, se uită în sus, apoi se întoarse către fiica sa și către soțul ei.
   - Michelle, n-ai putea...
   Dar Cal sărise în picioare, pornind înspre scări.
   - Mă ocup eu. Într-un minut sunt înapoi.
   June o văzu pe Michelle cum îl urmărește cu privirea până iese din bucătărie. Apoi fetița se uită în altă parte, gata să spună ceva, și June se prefăcu atentă la ouăle din tigaie. Nu mai era nimic de făcut. Se simțea neputincioasă, inutilă... și furioasă. Pe ea și pe Cal.
   - Așa, fata tatii, zise doctorul, întorcându-se în bucătărie cu Jennifer în brațe.
   Se așeză la masă și începu să salte bebelușul pe genunchi, în timp ce Jennifer râdea și gângurea de plăcere.
   - Îmi dai voie s-o țin și eu? întrebă Michelle.
   Cal îi aruncă o privire piezișă și clătină din cap.
   - Stă foarte bine și aici. Nu-i așa că-i tare dulce?
   Fără să răspundă, Michelle se ridică brusc de la masă.
   - Am uitat să-mi iau ceva din cameră. Chemați-mă când se face ora de plecare, da?
   Cal încuviință din cap, cu un aer absent, preocupat numai de Jennifer.
   - A fost o cruzime din partea ta, declară June, după ce Michelle ieși din bucătărie.
   - Ce anume? se miră Cal, ridicând ochii de la Jennifer, surprins de expresia de pe chipul soției.
   Ce rău făcuse?

   - Cel puțin puteai s-o lași să țină bebelușul în brațe.
   - Poftim?
   Privirea lui uimită o lămuri pe June că nu avea nici cea mai vagă idee la ce se referea soția sa.
   - Nimic, murmură ea, răsturnând ouăle în farfurie.

         În acea dimineață, Michelle și Cal parcurseră tot drumul până la școală din Paradise Point într-o tăcere absolută. Nu acea tăcere caldă, învăluitoare și plăcută în care se adânceau la Boston.
   Între tată și fiică părea că se căscase o prăpastie. O prăpastie care se adâncea de la o zi la alta, fără ca vreunul dintre ei să știe cum să-i întindă mâna celuilalt.

        Sally Carstairs se străduia să nu asculte sporovăiala lui Susan Peterson.
   Amândouă stăteau sub arțar, luându-și gustarea, și Sally se întrebă dacă Susan nu avea de gând să mai tacă odată. Timp de aproape un sfert de oră vorbise fără încetare.
   - Te-ai fi așteptat să plece la altă școală... începuse Susan și toți înțeleseseră la cine se referea, întrucât Susan nu-și lua ochii de la Michelle, care stătea singură în capul scărilor. Adică ce, chiar suntem obligați s-o privim tot timpul cum se grozăvește făcând pe infirma? De ce n-o trimit la o școală specială? Dacă o întârziată mintal poate fi socotită copil cu probleme...

   - Nu-i întârziată mintal, îi luă apărarea Sally. Pur și simplu, are un beteșug la picior.
   - Și care-i diferența? replică senină Susan. Un infirm rămâne un infirm.
   Continuă să trăncănească pe un ton plin de răutate, enumerând motivele pentru care considera că Michelle n-ar trebui să meargă la aceeași școală cu ceilalți copii, necum să mai fie și cu ei în clasă.
   Sally încercă să nu-i acorde atenție, dar glasul lui Susan o obseda, bâzâindu-i la ureche ca o albină furioasă. La fiecare câteva secunde, furișa o privire spre Michelle, temându-se ca nu cumva să audă vorbele lui Susan - însă Michelle părea să nu-și ia în seamă colegii. Dar, chiar în momentul când Sally hotărâse că suportase destul, pregătindu-se să se ridice și să se ducă la Michelle, o văzu pe Annie Whitmore alergând spre scară.
   Cele două fete schimbară câteva cuvinte, după care Annie o apucă de mână pe Michelle, ajutând-o să se salte în picioare. Grupul de sub arțar remarcă ce se întâmpla, iar Susan tăcu brusc. Se uitară cu toții cum Annie o sprijină pe Michelle ca să coboare treptele, apoi cum o conduce câțiva metri mai încolo, unde se adunaseră elevele dintr-a treia. În clipa următoare, Michelle luă în mână un capăt al coardei, iar Annie pe celălalt și fetițele cele mici începură să sară cu rândul.
   - Și mai ziceți că nu-i întârziată! pufni Susan Peterson.
   Auzind-o, grupul ei de prieteni începu să chicotească.

         Michelle încercă să nu ia în seamă chicotelile, repetându-și că, probabil, colegii ei râdeau de altceva. Știa însă că nu-i adevărat.
   Îi simțea uitându-se la ea, șușotind între ei și râzând. I se strânse stomacul de furie și-și încleștă degetele pe coardă, străduindu-se să fie atentă la Annie Whitmore, care tocmai începuse să sară cu agilitate, în ritmul cântecului.

   Dar, cum râsetele venind dinspre grupul lui Susan creșteau în intensitate, lui Michelle îi venea tot mai greu să le ignore. O năpădi un val de mânie și obrajii i se făcură ca para focului.
   Închise o clipă ochii, în speranța că, nemaivăzându-și colegii, putea să și-i alunge și din minte.
   Când deschise pleoapele din nou, i se păru că se întâmpla ceva ciudat. Soarele, atât de strălucitor cu numai o clipă mai înainte, începea să se piardă într-o ceață cenușie. Și totuși, era mult prea devreme ca să se adune cețurile. Aburul plutea dinspre mare târziu, către seară, nu la ora prânzului...
   Chiar și prin ceață îi ajunseră la urechi vorbele batjocoritoare ale lui Susan Peterson. Râsetele ei deveneau tot mai puternice, chinuind-o fără milă.
   „Învârte coarda”, își zise Michelle. „Învârte coarda și prefă-te că nu mai auzi nimic.”

   Dar vederea i se tulbura tot mai mult, până când nu mai fu conștientă decât de coarda pe care o ținea în mână. Iuți ritmul cântecului, învârtind coarda tot mai repede.
   Zâmbetul fericit de pe chipul lui Annie începu să pălească, pe măsură ce făcea eforturi să reziste la viteza inumană impusă deodată de Michelle. Sărea din ce în ce mai repede, renunțând la salturile intermediare care umpleau timpul dintre două rotații ale coardei. Acum sărea cu fața la Michelle, neștiind dacă să mai continue sau să iasă din joc. Dar coarda se învârtea prea vijelios. Annie nu mai putea nici să țină pasul, nici să se oprească.

   Brusc, coarda o șfichiui peste glezne și fetița scoase un țipăt de durere, poticnindu-se și căzând la pământ.
   Țipătul o trezi pe Michelle la realitate.
   Acesta acoperi râsetele lui Susan Peterson, răzbătând prin ceață ca un fulger de lumină.

   La picioarele lui Michelle zăcea coarda care-i fusese smulsă din mână în clipa când o plesnise pe Annie. Nu-și amintea nici când o lăsase să-i cadă, nici ce anume se întâmplase de fapt.
   Însă în fața ei se afla Annie, care-și freca glezna care o durea, uitându-se la Michelle mai curând cu reproș decât cu teamă.
   - De ce-ai făcut asta? întrebă fetița. Nu pot să sar așa de repede.
   - Iartă-mă... zise Michelle.

   Dădu să se apropie de Annie, dar aceasta păru să se chircească, speriată.
   - N-am vrut să învârt atât de repede. Zău că nu. Ai pățit ceva?
   Făcu un pas spre Annie. Citindu-i în ochi îngrijorarea, fetița îi îngădui s-o țină să se ridice.
   - Mă doare! se plânse ea. Mă ustură.
   Pe picior îi apăruse o vânătaie. Annie își frecă încă o dată locul dureros, apoi se săltă de pe jos. În jurul lor se adunase un grup de gură-cască, privindu-le curioși nevoie-mare și arătând când spre Annie, când spre Michelle. Văzând că Susan Peterson se îndrepta spre ei, Michelle se îndepărtă, șchiopătând, pe cât putea de repede. În clipa când ajunse lângă scară, auzi în urma ei glasul lui Sally Carstairs.
   - Michelle, ce s-a întâmplat?
   Michelle se întoarse cu fața către ea. Deși privirea lui Sally nu trăda decât pură curiozitate, totuși Michelle rămase circumspectă. În definitiv, cu numai câteva minute înainte, Sally se afla sub arțar, împreună cu Susan și cu ceilalți.
   - Nimic, răspunse ea. Am învârtit prea repede, iar Annie s-a împiedicat și a căzut.
   Sally o ascultă, cercetând-o cu privirea și întrebându-se dacă spunea adevărul. Dar, cum tocmai suna clopoțelul de intrare, se hotărî să nu insiste.
   - Vrei să ne întoarcem în clasă împreună?
   - Nu, răspunse cu asprime Michelle. Nu vreau decât să mă lași în pace!

   Jignită, Sally se trase un pas înapoi și o luă la fugă în sus pe trepte. În clipa următoare, Michelle își regretă izbucnirea, dar era deja prea târziu: Sally dispăruse în interiorul clădirii. Începu să urce încet scara, constatând cu ușurare că toți ceilalți copii treceau grăbiți pe lângă ea, vorbind unii cu alții, ceea ce însemna că dăduseră deja uitării incidentul cu Annie.
   - Am văzut ce-ai făcut, îi șuieră la ureche Susan Peterson.
   Michelle tresări, gata să-și piardă echilibrul. Se prinse repede de balustradă, ca să nu cadă.
   - Cum?
   - Te-am văzut, repetă Susan, cu ochii sticlind de răutate. Înadins i-ai pus piedică lui Annie și-am să te spun domnișoarei Hatcher. Probabil c-o să te exmatriculeze!
   Fără a mai aștepta răspuns, intră repede în clădirea școlii.
   Rămasă dintr-o dată singură în curte, Michelle se opri în loc, uitându-se în urmă, către terenul de joacă, de parcă ar fi vrut să înțeleagă ce se petrecuse de fapt. N-o trântise dinadins pe Annie. Era absolut convinsă că nu. Dar nici nu-și aducea aminte ce anume se întâmplase până în clipa când Annie țipase. Oftând adânc, începu din nou să urce treptele.
   Aș vrea s-o știu moartă! își zise ea. Aș vrea s-o știu moartă pe Susan Peterson!
   Ajungând în capul scărilor, se opri. Auzi în gând glasul molcom al Amandei, adresându-i-se din nou.
   - Am s-o ucid... îi șopti Mandy. Dacă te pârăște, am s-o ucid...

        June o culcă pe Jennifer în coșulețul de nuiele, învelind-o grijulie cu pătura, apoi se așeză din nou în fața șevaletului, studiindu-și peisajul marin. Era aproape gata. Putea începe un alt tablou.
   Deschise ușa debaralei și trase sfoara atârnată de becul agățat înăuntru, apoi întinse mâna după pânza cea mai apropiată. Cum nu-i convenea ca dimensiuni, căută mai departe, scotocind printre nenumăratele rame și pânze îngrămădite la întâmplare în fundul debaralei. Într-un târziu, descoperi una pe gustul ei și o scoase afară dintre celelalte.
   De-abia când o aduse în atelier își dădu seama că nu era goală.
   Examină schița în cărbune, încruntându-se ușor. Nu-și amintea să fi desenat așa ceva. Și totuși, cine s-o fi făcut decât ea? Așeză pânza pe șevalet, se dădu un pas înapoi și privi schița încă o dată.
   Desenul, reprezentând un bărbat și o femeie care făceau dragoste, era destul de reușit.
   Dar nu-i aparținea ei.
   Nici ca stil, nici ca tematică. De-a lungul anilor, schițase zeci de desene, apoi, nemulțumită, le pusese deoparte, cu intenția fie de-a le reface, fie de-a le șterge, alegând alt subiect. De fiecare dată când întâlnea un vechi desen își amintea de el - sau măcar îl recunoștea ca aparținându-i. Recunoștea tehnica ori sursa de inspirație.
   Nu și acum. Liniile erau îndrăznețe - mai îndrăznețe ca ale ei - și mai primitive. Cu toate acestea, cele două siluete fuseseră bine realizate, frumos proporționate, părând gata să se miște pe pânză. Dar cine oare să le fi desenat?

   Probabil că, totuși, ea le schițase. Era singura explicație. Dar nu-și amintea de ele absolut deloc. Vru să le șteargă, apoi se răzgândi. Cu un sentiment ciudat, puse pânza înapoi în debara.

         Michelle începu să-și strângă cărțile, cu ochii în podea, în timp ce restul colegilor se năpusteau afară pe coridor, întreaga după-amiază fusese un chin: așteptase cu groaza în suflet să sune.
   Era convinsă că domnișoara Hatcher va dori să aibă o discuție cu ea. Dar recreația trecuse și domnișoara Hatcher nu-i spusese nimic. Ziua de școală se sfârșise. Michelle se ridică în picioare, își luă bastonul și vru să se îndrepte către ușă.
   - Michelle? Poți să mai rămâi o clipă, te rog?
   Se întoarse încet cu fața către profesoară. Domnișoara Hatcher o privea țintă. Însă nu părea supărată, ci mai curând îngrijorată.
   - Michelle, ce s-a petrecut azi, în pauza de prânz?
   - Vă... vă referiți la Annie?
   Corinne Hatcher încuviință din cap.
   - Înțeleg c-a fost un accident.
    Vocea ei continua să trădeze neliniște, nu mânie. Michelle se mai destinse puțin.
   - Cred că am învârtit coarda prea repede. Annie s-a împiedicat, iar coarda a plesnit-o peste picior. Dar mi-a zis că nu-i nimic grav.
   - Cum s-a întâmplat de fapt? insistă domnișoara Hatcher.
   Michelle ar fi vrut grozav de mult să știe ce-i spusese Susan Peterson.

   - Pur și simplu, așa a fost să fie, murmură neputincioasă Michelle. Probabil că mă gândeam în altă parte.
   Tăcu o clipă, apoi întrebă cu o voce șovăielnică:
   - Susan ce v-a povestit?
   - Nu mare lucru. Doar că a văzut când a lovit-o coarda pe Annie.
   - V-a zis că am făcut-o înadins, nu-i așa?
   - De ce să-mi fi zis una ca asta? replică profesoara.
   De fapt, fuseseră exact cuvintele Susanei.
   - M-a amenințat că voi fi dată afară din școală... îngăimă Michelle cu un glas tremurat, abia stăpânindu-și lacrimile.

   - Ei bine, chiar de-ar fi fost un gest intenționat, tot nu cred că ai fi ajuns la exmatriculare. Cel mult, ți-aș fi cerut să scrii de o sută de ori pe tablă: „N-am să-i mai pun niciodată piedică lui Annie Whitmore”. Dar, întrucât a fost un accident, mie nu mi se pare c-ar fi cazul să te pedepsesc. Ce zici?
   - Adică mă credeți pe cuvânt? șopti Michelle.
   - Sigur că te cred.
   Michelle simți că i se ia o piatră de pe inimă. Până la urmă, totul avea să se termine cu bine. Își privi profesoara cu un aer rugător.
   - Domnișoară Hatcher, de ce spune Susan c-am trântit-o pe Annie dinadins? întrebă ea.
   „Pentru că-i o mincinoasă mică, rea și fără suflet”, ar fi vrut să-i răspundă Corinne.
   - Unii oameni văd lucrurile altfel decât ceilalți, explică ea pe un ton calm și egal. Iată de ce e importantă și părerea altora. De pildă, Sally Carstairs mi-a povestit că n-ai făcut-o intenționat. Și ea socotește că-i un simplu accident.
   Michelle dădu aprobator din cap.
   - Chiar a fost un accident. Cum să vreau s-o lovesc pe Annie? Țin tare mult la ea. Și ea la mine.
   - Toată lumea ține la tine, Michelle, o asigură Corinne, întinzând mâna și bătând-o ușurel pe umăr. Acordă-le o șansă și-ai să te convingi.
   Michelle evită s-o privească în ochi.

   - Acum îmi dați voie să plec? întrebă ea.

   - Bineînțeles. Vine mama să te ia?
   - Pot să merg și pe jos, declară fetița și Corinne ghici în tonul ei aproape o sfidare.
   - Sigur că poți, o aprobă cu blândețe profesoara.
   Michelle porni către ușă, dar glasul Corinnei o opri din nou.
   - Michelle...

   Fetița rămase pe loc, dar nu întoarse capul, astfel încât Corinne fu silită să i se adreseze fără a-i vedea chipul.
   - Michelle, și ceea ce-ai pățit tu a fost tot un accident. Nu trebuie să fii furioasă și nici să arunci vina pe alții. A fost un simplu accident, exact cum s-a întâmplat și azi cu Annie.
   - Știu, murmură Michelle cu o voce albă, ca și cum ar fi avut răspunsul gata pregătit.

   - Ceilalți copii se vor obișnui cu tine. La cei mari durează ceva mai mult - atâta tot. Ai să vezi că vor înceta să-și mai bată joc de tine.
   - Credeți? întrebă Michelle.
   Și, fără a mai aștepta răspuns, ieși din clasă.

       Când ajunse în ușa școlii, curtea era deja pustie. Porni șchiopătând spre casă, pe de-o parte fericită că nu se uita nimeni la ea, pe de alta dezamăgită că nu avea pe cineva cu care să stea de vorbă. Sperase într-o oarecare măsură că Sally o va aștepta. Dar de ce s-o aștepte? își zise Michelle. De ce să-și piardă vremea cu o infirmă?

   Încercă să-și repete că ceea ce-i spusese domnișoara Hatcher era adevărat și că, în curând, colegii ei de clasă se vor obișnui s-o vadă șchiopătând și-și vor găsi alt subiect de discuție și de batjocură. Dar, cum mergea pe drum, cu șoldul săgetând-o tot mai dureros la fiecare pas, înțelese că lucrurile nu se vor schimba. Nu-i era dat să se vindece - dimpotrivă, starea ei urma să se înrăutățească din ce în ce mai mult.

   Ajungând la cărarea de pe muchia falezei, se opri câteva clipe, sprijinită în baston, și privi marea, cu pescărușii ce se roteau lin, purtați de vânt.
   Își dori să fie și ea pasăre, să se poată înălța sus, deasupra mării, să plutească departe, departe, unde să nu mai dea ochii cu nimeni. Dar nu putea zbura - așa cum nu-i era sortit să mai alerge până la sfârșitul zilelor.

   Își urmă calea, șchiopătând mai rău ca oricând.
   Trecând pe lângă cimitir, auzi o voce:
   - Șchioapa... Șchioapa... Șchioapa!
   Fără să ridice privirea, știu a cui era vocea. Încremeni în loc, apoi se întoarse încet, ca s-o înfrunte pe Susan Peterson.
   - Încetează.
   - De ce? pufni batjocoritoare Susan. Ce-ai de gând să-mi faci? Ești o șchioapă!
   - Ce cauți în cimitir? mârâi Michelle, încercând să-și stăpânească valul de mânie pe care-l simțea urcând în ea.
   - Pot să mă duc oriunde vreau și pot să fac orice poftesc, o provocă Susan. Eu nu-s infirmă, ca alții.
   Vorbele ei se înfipseră în urechile lui Michelle, dureroase și pline de venin, arzând-o ca un fier înroșit în foc. O năpădi o furie fără margini și, în aceeași clipă, ceața începu să se adune în jurul ei.
   O dată cu ceața, se ivi și Amanda.
   Încă înainte de-a o auzi, îi simți prezența. Vedenia era lângă ea, încurajând-o. Deodată, Mandy prinse a-i șopti la ureche:
   - Nu-i da voie să-ți vorbească așa. Fă-o să tacă. Închide-i gura!

   Michelle intră în cimitir, poticnindu-se printre ierburi, mai mult împiedicându-se de baston decât sprijinindu-se în el. Tot timpul o simțea alături pe Amanda, care o îmbărbăta și o îndemna să meargă mai departe.
   Desluși prin ceață chipul lui Susan Peterson, fără urmă de veselie, cu râsul încremenitor pe buze.
   - Ce vrei să faci? îngăimă Susan. Nu te apropia de mine!

   Michelle continuă să înainteze, trăgându-și după ea piciorul beteag, fără să-i mai pese de durere. Izbea cu bastonul în mărăcinii și pietrele din cale, neluând în seamă cuvintele lui Susan și ascultând numai îndemnurile lui Mandy.
   Văzând-o că se apropie, Susan încercă să se ferească din fața ei, mergând de-a îndărătelea.
   - Pleacă de-aici! țipă ea. Dă-mi pace! Lasă-mă în pace, n-auzi?
   Cu chipul schimonosit de groază, se răsuci pe călcâie și începu să alerge prin cimitir, pierzându-se printre fuioarele cenușii de ceață. Dar Michelle porni neîndurătoare pe urmele ei.
    - Rămâi aici, îi șopti Amanda. Rămâi aici. Am s-o fac eu. Vreau s-o fac eu...
   Dispăru și ea, iar Michelle se trezi deodată singură în cimitirul părăsit, sprijinită în baston și împresurată de aburii umezi. Deodată răsună un țipăt - un țipăt înăbușit, plutind pe valurile de ceață. Apoi se așternu din nou tăcerea.
   Michelle rămase nemișcată, ascultând și așteptând. Când auzi iarăși vocea Amandei, simți prezenta acelei fete stranii undeva foarte aproape, parcă înlăuntrul ei.

   - Am făcut-o, îi șopti Mandy. Ți-am spus c-am s-o fac și m-am ținut de cuvânt.
   Cu vorbele Amandei vibrându-i în urechi, Michelle porni încet spre casă. Când ajunse în dreptul vechii locuințe a Pendletonilor, soarele strălucea din nou orbilor pe cerul limpede de toamnă și singurul sunet ce sfâșia tăcerea era țipătul pescărușilor.

Capitolul 17

      La dispensar, Cal avusese o zi liniștită. După plecarea ultimului pacient, cei doi medici rămăseseră singuri. Josiah scoase din sertarul biroului o sticlă de whisky, umplând două pahare. Unul din ritualurile lui favorite era să bea un păhărel în după-amiezile liniștite.

   - Ce mai e nou pe acasă? întrebă ca din întâmplare doctorul Carson.

   - Nu prea înțeleg ce vrei să spui, zise Cal.
   Știi că te ții tare? își zise bătrânul. Dar începe să te ajungă și pe tine. Îți citesc în priviri.
   - Mă refeream la Michelle, preciză el, căutând să-și ia un ton cât mai prietenos. Te-ai mai gândit ce cauze ar putea avea infirmitatea ei?

   Înainte ca Pendleton să-i dea o replică, se auzi țârâitul strident al telefonului din anticameră. Carson înjură printre dinți.

   - Așa se întâmplă întotdeauna. De cum o întinde sora, sună telefonul, comentă el.

   Nu schiță nicio mișcare să răspundă, așa că Pendleton se întinse să ridice receptorul.

   - Aici dispensarul, zise el.
   - Domnul doctor Carson e acolo? întrebă un glas agitat de femeie, pe care Cal îl recunoscu numaidecât.
   - La telefon e doctorul Pendleton, doamnă Benson. Cu ce vă pot fi de folos?
   - Am întrebat de doctorul Carson, insistă Constance Benson, ridicând tonul, agasată. E acolo sau nu?
   Cal acoperi receptorul cu palma, înmânându-i-l lui Josiah.
   - E Constance Benson. Pare foarte îngrijorată și nu vrea să vorbească decât cu dumneata.
   Josiah duse receptorul la ureche.
   - Constance? Ce s-a întâmplat?
   Cal urmări expresia lui Carson, care asculta ce-i povestea doamna Benson. Văzându-l că se albește la față, îl năpădi un val de panică.
   - Venim imediat, îl auzi spunând pe Josiah. Nu faceți absolut nimic, altfel riscați să-i agravați situația.
   Puse receptorul în furcă și se ridică în picioare.
   - I s-a întâmplat ceva lui Jeff?
   Carson clătină din cap.
   - Nu lui. Lui Susan Peterson. Cheamă o ambulanță și hai să mergem. Restul îți spun pe drum.

       - Sper din tot sufletul că ambulanța va ajunge la timp, zise mohorât Cal.
   Goneau cu mașina, grăbindu-se să iasă din oraș. Cu un scrâșnet de cauciucuri, Pendleton coti spre sud, apucând pe șoseaua ce ducea în golf.
   - Mă îndoiesc că vom avea nevoie de ea, replică Josiah, cu trăsăturile împietrite. Dacă ce mi-a povestit Constance e adevărat, atunci nu există prea multe speranțe.
   - Dar ce s-a întâmplat? întrebă Cal.
   - A căzut de pe faleză. Numai că, din câte spune Constance, n-a fost o prăbușire propriu-zisă. Susan pur și simplu a alergat până pe muchia stâncii, pășind apoi în gol.
   - A alergat? Chiar așa s-a exprimat: a alergat? bâigui Cal. Oare ce naiba a vrut să spună?
   - Acestea au fost cuvintele ei. Afară de cazul când am priceput eu anapoda. Se prea poate s-o fi înțeles greșit. Era extrem de tulburată.
   Carson nici nu apucă să-i relateze lui Cal ce aflase de la Constance, că și ajunseră la locuința Bensonilor. Constance îi aștepta în cerdac, albă la față, frământând nervoasă între degete colțurile șorțului.

   - E pe plajă! strigă ea, în clipa când cei doi medici coborâră din mașină. Vă implor, grăbiți-vă! Nici nu știu dacă... dacă...
   Glasul i se frânse, în semn de neputință. Josiah se îndreptă spre ea, îndemnându-l pe Cal să se ducă pe plajă și să vadă cum o putea ajuta pe Susan Peterson.
   - E o potecă în spatele casei. Drumul cel mai scurt. Susan trebuie să fie cam la o sută de metri către sud.
   Instinctiv, privirea lui Cal lunecă înspre locul indicat.
   - Adică în dreptul cimitirului? întrebă el.
   Josiah încuviință din cap.

   - Să nu te surprindă cum ai s-o găsești. În zona asta peretele falezei e aproape vertical.

   Cal își înșfăcă trusa și dădu colțul casei. Deja simțea cum îl cuprinde panica. Încercă să se elibereze de teamă, repetându-și obsesiv: E moartă. Nu mai am cum să-i fac vreun rău. N-am cum să-i mai fac nimic. E deja moartă.
   Pe măsură ce se autosugestiona, panica începu să se risipească.
   Poteca se asemăna mult cu cea din fața casei sale: abruptă și plină de pietre, șerpuia în jos spre plajă, cotind din loc în loc.
   Jumătate alergând, jumătate alunecând la vale, coborî repede panta, amintindu-și fără să vrea de o altă după-amiază - cu numai cinci săptămâni în urmă - când se grăbise iarăși către plajă.
   Azi era decis să nu mai repete greșelile de atunci. Hotărâse să procedeze după toate regulile meseriei, luând măsurile cuvenite.
   Numai că astăzi nu era nimic de făcut.

   În sfârșit ajunse pe plajă, așa că putu să iuțească pasul. După ce parcurse în fugă vreo cincizeci de metri, o zări pe Susan chiar în fața lui, căzută la pământ fără suflare.
   Dându-și seama că nu mai avea rost să se grăbească, își încetini mersul, apropiindu-se cu pași rari și apăsați.
   Susan Peterson zăcea cu gâtul frânt, cu capul răsucit într-un unghi nefiresc, cu ochii deschiși pironiți în gol și cu chipul schimonosit într-o expresie de teroare fără margini. Brațele și picioarele inerte, întinse în lături, păreau grotești și inutile.
   Primele valuri ale fluxului îi dădeau târcoale cu lăcomie, ca și cum marea s-ar fi pregătit să devoreze jalnicele rămășițe ale celei care, cu numai câteva ore mai înainte, fusese o fetiță de 12 ani.

   Cal îngenunche lângă ea. Îi apucă încheietura mâinii și-i apăsă stetoscopul pe piept, conștient de absurditatea gestului de-a verifica ceea ce știa deja.
   Tocmai voia s-o ia în brațe, când ceva îl opri. Mușchii îi înțepeniră, refuzând să execute comanda de la creier. Se ridică încet în picioare, fără să-și dezlipească privirea de chipul lui Susan, dar având-o în fața ochilor pe Michelle.
   Nu trebuie s-o mișc din loc, își zise el. Dacă o mișc, risc să-i fac rău.
   Era un gând lipsit de sens și Cal știa asta foarte bine. Totuși, rămase singur lângă trupul neînsuflețit al lui Susan Peterson, fără a se putea decide s-o salte în brațe și s-o care în sus pe potecă, așa cum își dusese propria fiică, nu cu multă vreme în urmă. Copleșit de rușine, plecă de pe plajă, abandonând-o pe Susan în voia apelor care creșteau.

      - E moartă.
   Cal rostise vorbele pe un ton sec și neutru, ca și cum ar fi anunțat cuiva moartea unei pisici aduse spre sacrificare.
   - Isuse Cristoase, murmură Constance Benson, lăsându-se moale pe un scaun din sufragerie. Cine o să-i dea de știre Estellei?

   - Eu, răspunse prompt Josiah Carson, cu ochii ațintiți asupra lui Cal. N-ai adus-o sus?
   - Am socotit că-i mai bine să așteptăm ambulanța, minți el, conștient că nu-l putea trage pe sfoară pe bătrânul doctor. Are gâtul frânt și multiple alte leziuni.
   Privirea îi lunecă spre Constance Benson.
   - Ce s-a întâmplat? Josiah zice să fata a fugit înspre prăpastie.
   Se bâlbâi puțin rostind cuvintele „a fugit”, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că așa ceva ar fi fost cu putință.
   Constance nu răspunse, în schimb se uită spre Josiah Carson, care înclină capul aproape imperceptibil.
   - Cred c-ar trebui să-i spui și lui, vorbi bătrânul.
   Cal simți în inimă un ghimpe de spaimă. Încă înainte ca doamna Benson să-și înceapă povestirea, ghicise că toată tărășenia mai ascundea ceva. Ceva îngrozitor. Dar chiar și așa, oricum nu se aștepta la o destăinuire atât de zdrobitoare.
   - Eram în fața chiuvetei și curățam niște mere, începu Constance Benson.
   Își pironise ochii într-un punct fix din podea, ca și cum o simplă privire către unul din cei doi doctori ar fi pus-o în imposibilitatea de a-și ducea relatarea la bun sfârșit.

   - La un moment dat, mi-am aruncat privirea pe geam și-am zărit-o pe Susan în cimitir. Nu știu ce căuta acolo. I-am zis de-atâta ori Estellei să n-o mai lase pe Susan în cimitir - așa cum am îndemnat-o și pe soția dumneavoastră să-i interzică lui Michelle să se joace acolo. Se vede treaba, însă, că niciuna nu mi-a urmat povața. Poate că de acum încolo o să mai aplece urechea și la sfatul meu. Deci, cum spuneam, mă uitam cu un ochi la mere și cu celălalt la Susan, dar fără să fiu prea atentă. La un moment dat, pe drum a apărut Michelle. Probabil că Susan i-o fi zis ceva, pentru că Michelle s-a oprit, privind-o drept în față.
   - Ce i-a zis? întrebă Cal.
   Pentru prima oară de când își începuse istorisirea, Constance ridică ochii din podea.

   - N-am auzit. Fereastra era închisă, iar cimitirul se află destul de departe. Oricum, au vorbit puțin, după care cred că Susan a vrut să-i arate ceva, pentru că Michelle a intrat și ea în cimitir. Pur și simplu a încălecat gardul, printre buruieni - cum o fi reușit asta când are un picior beteag, nu pot să pricep și pace! Fapt e că s-a dus în cimitir. Susan a așteptat-o - sau cel puțin așa mi s-a părut mie. În schimb, ceea ce a urmat... ei bine, asta nu înțeleg cu niciun chip.

   Tăcu o clipă, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să așeze la un loc piesele unui complicat joc din bucățele, fără a izbuti să obțină o imagine coerentă.
   - Ce s-a întâmplat? o îmboldi Cal.
   - Un lucru aproape diavolesc, rosti Constance.
   Fixându-l pe Cal cu o privire rece, adăugă:
   - Probabil că și Michelle i-a spus ceva. Bineînțeles, n-am auzit-o nici pe ea, dar trebuie să fi fost ceva teribil de urât, pentru că, din senin, Susan s-a schimbat la față. Sper să nu mai văd în viața mea o expresie ca a ei. Era de-a dreptul înspăimântată. Chiar așa cum vă zic: părea cuprinsă de o spaimă fără margini.
   Lui Cal îi veni în minte chipul împietrit al lui Susan. Descrierea lui Constance Benson se potrivea exact cu ceea ce observase el pe fața fetiței moarte.
   - Deodată, a luat-o la goană, o auzi spunând pe doamna Benson. Pur și simplu a rupt-o la fugă, de parcă ar fi urmărit-o însuși dracul. A alergat așa până la marginea prăpastiei, unde s-a prăbușit în gol.
   Ultimele cuvinte se pierdură într-o șoaptă abia auzită, care pluti în încăpere ca un suflu de gheață.
   - A alergat spre marginea prăpastiei? repetă prostește Cal, ca și cum nu i-ar fi venit să-și creadă urechilor. A văzut încotro fugea? Cu neputință!

   - Ei bine, da. Se uita drept înainte, dar n-a pregetat nicio clipă.

   - Dumnezeule! gemu Cal, strângându-și pleoapele, într-un efort zadarnic de-a alunga imaginea ce-i juca în fața ochilor.
   Brusc, își aminti că și fiica sa fusese martora întâmplării. Deschise ochii din nou, fixând-o pe Constance Benson aproape cu teamă.
   - Și Michelle? Ea ce-a făcut?
   Constance se înnegură la față, măsurându-l cu o privire plină de răceală.

   - Nimic, răspunse femeia, parcă scuipând cuvântul.

   - Cum adică, nimic? insistă Cal, fără a-i lua în seamă tonul. Ceva tot trebuie să fi făcut.

   - A rămas pe loc. Întocmai cum vă spun. A rămas pe loc, de parcă nici n-ar fi văzut ce s-a întâmplat. Pe urmă, după ce Susan a țipat și s-a prăvălit în gol, a mai așteptat o clipă, după care a pornit spre casă.

Cal părea țintuit de podea, incapabil să se miște sau să
asimileze cele relatate de Constance.

   - Nu pot să cred... articulă el într-un târziu.
   - Credeți sau nu - asta-i treaba dumneavoastră, replică femeia. Eu mă jur pe Dumnezeu că v-am spus numai adevărul. Michelle s-a purtat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

   Cal se întoarse către Josiah Carson, parcă cerându-i ajutorul, dar bătrânul doctor era cufundat în gânduri. Se trezi la realitate de-abia când colegul său mai tânăr îl strigă pe nume. Josiah întinse mâna și-l strânse de braț pe Cal, dar, când începu să vorbească, glasul îi suna ciudat, ca și cum s-ar fi gândit la cu totul altceva.
   - Ar fi bine să te întorci acasă, zise el. Mă ocup eu de toate. Du-te și vezi ce-i cu Michelle. Se prea poate să fi suferit un șoc.
   Cal încuviință din cap și, fără un cuvânt, se îndreptă spre ușă. Se opri în loc o clipă și privi înapoi, cu intenția să spună ceva. Dar remarcând expresia glacială de pe chipul lui Constance Benson, se răzgândi și ieși.

       Josiah Carson și Constance Benson așteptară în tăcere sosirea ambulanței. Când Carson era pe punctul de a-și lua rămas-bun, Constance se hotărî și zise dintr-o dată:
   - Nu-mi place omul acesta.
   - Cum, Constance, dar încă n-ai apucat să-l cunoști.

   - Nici nu țin să-l cunosc. După părerea mea, a făcut o greșeală că și-a adus familia aici.
   Îl pironi pe Carson cu o privire aproape arțăgoasă.

   - Și mai cred că nu i-ai făcut niciun serviciu vânzându-i casa aia. Ar fi trebuit s-o dărâmi cu ani în urmă.

   Carson se încruntă la rândul său.
  - Vorbești prostii, Constance, știi bine. Casa n-are nicio legătură cu ce s-a petrecut aici.

   - Așa să fie? replică femeia, întorcându-i spatele.

   Se îndepărtă de Josiah, mergând spre fereastră, unde rămase cu privirea pironită asupra cimitirului. În depărtare se zărea casa Pendletonilor, cu bogatele ei ornamente arhitecturale în stil victorian, profilate pe cerul fără nori.

   - Nu pricep cum pot să trăiască acolo, mormăi Constance. Nici dumneata n-ai putut - nu după cele petrecute cu Alan Hanley. Pur și simplu nu reușesc să înțeleg. În locul lui June Pendleton, mi-aș strânge boarfele, mi-aș lua copilul și-aș întinde-o de-acolo cât mai e timp.
   - Îmi pare rău că gândești astfel, zise înțepat Josiah. Întâmplător, am toate motivele să cred că te înșeli. Mă bucur că Pendletonii locuiesc acolo și sper să rămână și pe mai departe, în ciuda celor petrecute. Iar acum e timpul să mă duc să-i văd pe Estelle și Henry Peterson.

   Plecă fără să-și mai ia rămas-bun, lăsând-o tot la fereastră, cu privirea în depărtare, adâncită în propriile-i gânduri.

      Cal urcă în goană treptele terasei, dând ușa de perete, apoi trântind-o în urma lui.
   - Cal? Tu ești? se auzi din salon glasul lui June.
   Părea surprins, dar nu atât cât Cal, care-o găsi așezată comod în fotoliu și lucrând la o broderie.
   - Dumnezeule mare! izbucni el. Cum poți să stai așa de liniștită? Unde-i Michelle?
   June căscă ochii mari, uluită de glasul lui gâtuit.

   - Brodam, răspunse ea nedumerită. Și de ce să nu stau liniștită? Michelle e sus, în camera ei.

   - Nu cred, declară Cal.
   - Ce nu crezi? Cal, ce se întâmplă?
   Doctorul Pendleton se prăbuși într-un scaun, luptând să-și pună ordine în gânduri. În mintea lui se făcuse brusc un haos.
   - Când s-a întors Michelle? întrebă el în cele din urmă.
   - Acum vreo trei sferturi de oră sau o oră, răspunse June, punând deoparte lucrul de mână. Cal, s-a întâmplat ceva?
   - Nu pot să cred, murmură Cal. În niciun chip nu pot să cred.
   - Ce anume nu poți să crezi? insistă June. Vrei, te rog, să-mi spui și mie?
   - Nu ți-a povestit Michelle ce s-a petrecut azi?
   - Nu mi-a povestit mai nimic, replică soția. A venit acasă, și-a luat un pahar cu lapte, mi-a zis că la școală a fost „bine” - deși nu-s prea convinsă că e chiar așa - și pe urmă s-a dus sus.

   - Isuse!
   Totul era o nebunie, un coșmar.
   - Dar trebuie să-ți fi spus și altceva. Trebuie!
   - Cal, dacă nu-mi zici odată ce se întâmplă, să știi că încep să urlu!

   - A murit Susan Peterson!

   O clipă, June rămase cu ochii pironiți asupra lui, ca și cum cuvintele n-ar fi avut pentru ea nici im înțeles. Într-un târziu, articulă abia șoptit:
   - Cum adică?
   - Întocmai cum ai auzit. A murit Susan Peterson, iar Michelle a fost martoră la ceea ce s-a petrecut. Chiar nu ți-a spus?
   Se strădui să-i relateze cât mai exact discuția avută în casa familiei Benson și cele aflate de la Constance.

   June îl asculta, simțind un ghimpe de spaimă, care i se înfigea tot mai adânc în suflet cu fiece cuvânt rostit de Cal. Când soțul ei își sfârși istorisirea, începu să tremure din toate încheieturile. Susan nu putea fi moartă, iar Michelle n-avea cum să fi fost de față la accidentul ei. Altfel i-ar fi povestit și mamei sale.

Bineînțeles că i-ar fi povestit.
   - Și zici că Michelle n-a suflat o vorbă când s-a întors acasă azi după-amiază?
   - Absolut nimic, răspunse June. Niciun cuvânt. E... e de necrezut.

   - Asta-mi repet și eu la nesfârșit, zise Cal, ridicându-se în picioare.
   - Mai bine mă duc să discut cu ea. Nu se poate purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
   Se îndreptă spre ușă, iar June se ridică, vrând să-l urmeze.
  - N-ar fi rău să te însoțesc. Probabil că e teribil de șocată.
   O găsiră pe Michelle lungită pe pat, cu o carte proptită pe piept și cu păpușa culcată în îndoitura brațului. În clipa când părinții ei se iviră în prag, înălță ochii cu o privire întrebătoare.
   Cal nu mai pierdu vremea cu introduceri.
   - Michelle, cred c-ar fi cazul să ne povestești ce s-a petrecut azi după-masă.

   Michelle se încruntă ușor, apoi ridică din umeri.

   - Azi după-masă? Nimic deosebit. Am venit acasă și-atâta tot.

   - Nu te-ai oprit în cimitir? N-ai stat de vorbă cu Susan Peterson?

   - Doar câteva minute, răspunse Michelle.
   După expresia ei, se vedea limpede că nu considera discuția cu pricina ca fiind demnă de atenție. Cal vru să-i ceară detalii asupra conversației, dar June îl întrerupse.
   - Mie nu mi-ai pomenit c-ai văzut-o pe Susan, zise ea cu băgare de seamă, încercând să nu-și trădeze sentimentele.
   Ceva îi spunea că era mai important să audă povestea în versiunea lui Michelle decât s-o reconstituie din răspunsurile ei la întrebările nerăbdătoare ale lui Cal.
   - N-am rămas cu ea decât vreo două minute, explică fetița. Nu știu de ce venise în cimitir. Când am întrebat-o ce căuta acolo, a început să-și bată jos de mine. Mi-a strigat că-s infirmă și că șchiopătez.
   - Și tu ce-ai făcut? insistă June cu blândețe.
   Se așeză pe marginea patului și luă mâna lui Michelle într-a ei, strângându-i-o ca s-o liniștească.
   - Nimic. Am vrut să intru și eu în cimitir, dar Susan a fugit.
   - A fugit? Unde?
   - Nu știu. A dispărut în ceață.
   June furișă o privire spre fereastră. Soarele strălucea deasupra mării, iar cerul era senin, așa cum fusese toată ziua.
   - În ceață? Bine, dar azi n-a fost pic de ceață.
   Michelle se uită uimită întâi la mama ei, apoi la Cal.
   Taică-său părea supărat. Dar ce făcuse? Nu pricepea cu niciun chip ce voiau de la ea. Ridică din umeri în semn de neputință.
   - Tot ce știu eu e că, în timp ce mă aflam în cimitir, m-am trezit învăluită în ceață. O ceață deasă, prin care abia vedeam la doi pași. Susan a luat-o la fugă și s-a pierdut în ceață.
   - Ai auzit vreun sunet? o întrebă June.
   Michelle se gândi o clipă, apoi încuviință din cap.

   - Da... parcă un țipăt... Probabil că Susan s-o fi împiedicat de ceva...
   Dumnezeule, își zise June. Chiar nu știe. Habar n-are ce s-a întâmplat.
   - Înțeleg, spuse ea rar și apăsat. Și după ce-ai auzit-o țipând, ce-ai făcut?
   - Ce-am făcut? Am... am venit acasă.
   - Păi bine, draga mea, întrebă June, dacă ceața era atât de deasă, cum ai găsit drumul către casă?
   Michelle îi surâse larg.
   - Foarte ușor, răspunse ea. M-a condus Mandy. Ea se descurcă de minune și prin ceață.
   June își încleștă puternic maxilarele, simțind că-i vine să urle.

Capitolul 18

              Cina din seara aceea fu aproape de nesuportat pentru June.
   Michelle era apatică, aparent indiferentă la ce se întâmplase în acea după-amiază. Tăcerea lui Cal - începând din momentul în care Michelle îi relatase cele petrecute în acea după-amiază - plutea deasupra mesei, învăluindu-i pe toți ca un giulgiu. Pe tot timpul cinei, ochii lui June fugeau când spre soțul ei, când spre Michelle, mereu neliniștiți, mereu la pândă, așteptând ceva - orice - care să readucă atmosfera cât de cât la normal.
   Când, în sfârșit, se ridicară de la masă și June se apucă să strângă farfuriile, își dădu brusc seama că tocmai aici era problema: situația părea mult prea normală, iar ea se dovedea singura persoană conștientă că lucrurile stăteau cu totul altfel.

   Pe când clătea vasele în chiuvetă, începu să se întrebe dacă era în toate mințile. De două ori vru să iasă din bucătărie, dar se stăpâni și rămase locului. În cele din urmă, nu mai putu suporta tensiunea.
   - Cred că trebuie să stăm de vorbă, i se adresă ea lui Cal intrând în salon.
   Michelle se făcuse nevăzută și June presupuse că se întorsese în camera ei. Cal o ținea pe Jennifer pe genunchi, săltând-o ușor și spunându-i cuvinte pe înțelesul ei. Auzind-o pe June, înălță ochii spre ea, cu o privire circumspectă.
   - Despre ce?
   Continua să se uite fix la June, care văzu cum peste ochii soțului coboară un văl, amenințând s-o izoleze complet de lumea lui interioară. Cal se încruntă ușor și pielea din jurul ochilor i se încreți în zeci de riduri mărunte. În clipa când deschise gura, vocea sa deja căpătase un ton arțăgos.
   - Nu înțeleg despre ce anume ar trebui să vorbim.
   June își mișcă buzele de câteva ori, încercând să-și regăsească glasul.
   - Nu înțelegi! exclamă ea. Nu înțelegi? repetă, ridicând tonul! Dumnezeule, Cal, copilul ăsta are nevoie de ajutor!

   Ce avea de gând soțul ei? Să rămână ferecat în propriile-i gânduri? Să nu ia în seamă nimic din ce se petrecea în jurul său? Bineînțeles că asta voia. O citea limpede în ochii lui.
   - Nu cred că există atâtea motive de îngrijorare.
   Va să zică așa! De asta nu scosese o vorbă din clipa când Michelle îi relatase versiunea sa asupra accidentului din acea după-amiază. Pur și simplu, se închidea în sine, refuzând să accepte realitatea. Trebuia cu orice preț să găsească o cale de-a ajunge până la el.
   - Cum poți să spui așa ceva? întrebă ea, luptând să-și păstreze un ton calm și rezonabil. Știi bine că azi a murit Susan Peterson și că Michelle a fost de față. A văzut tot - sau cel puțin ar fi trebuit să vadă. Dacă într-adevăr n-a văzut nimic, atunci e mai grav decât ne-am închipuit. Fetița asta n-are nicio prietenă, cu excepția lui Mandy, care-i o păpușă, pentru numele lui Dumnezeu! Iar acum ai auzit și chestia cu ceața. Cal, azi nu a fost nici pic de ceață! Sunt absolut sigură, pentru că am stat aici toată ziua. Soarele n-a încetat să strălucească de azi-dimineață, Cal, Michelle e pe cale să-și piardă vederea, iar tu spui că n-avem motive de îngrijorare? Ce-i cu tine, ești orb?
   Se opri brusc, conștientă că ridicase tonul și că vocea îi devenise stridentă. Dar ce mai conta? Cal o privea cu niște ochi de gheață. Încă înainte ca soțul ei să vorbească, June știu ce urma să-i spună.

   - Nu vreau să aud astfel de lucruri, June. Încerci să mă convingi că, din pricina mea, Michelle și-a pierdut mințile. Ei bine, nu-i adevărat. Michelle e cât se poate de teafără. Azi după-masă a suferit un șoc care i-a afectat memoria. E o reacție firească. Înțelegi? Absolut normală!
   Uluită, June se lăsă pe un scaun, luptând să-și adune gândurile. Cal avea dreptate: trecuse vremea discuțiilor.
   Trebuiau să întreprindă ceva concret.
   - Ascultă-mă ce-ți spun, urmă Cal, cu un glas reținut, folosind cuvinte exasperant de rezonabile. Nu tu ai fost acolo azi după-masă, ci eu. Am auzit versiunea lui Constance Benson, apoi pe cea a lui Michelle, care n-are nicio legătură cu accidentul lui Susan. Nici doamna Benson n-a afirmat că Michelle ar fi făcut ceva, ci doar că n-a reacționat deloc. Probabil că se afla în stare de șoc. Cum ai fi vrut să se comporte?
   June auzea ca prin vis explicațiile lui Cal, dar în sinea ei le respingea cu toată hotărârea. Soțul ei răstălmăcea lucrurile, forțându-le să apară în lumina în care dorea el să le vadă.
   - Bine, dar ceața? întrebă ea. Michelle a spus că era ceață, deși nu era. Ce dracu’, nu pricepi că nu era?
   - Eu nu afirm contrariul, replică doctorul, fără să-și piardă răbdarea. Poate că Michelle a fost martoră la accident și reacția sa - adică indiferența despre care a pomenit doamna Benson - a fost să-și alunge totul din minte. E posibil ca subconștientul ei să fi inventat ceața tocmai pentru a ascunde ceea ce nu voia să vadă.

   - Așa cum și mintea ta refuză să accepte ceea ce nu vrei să vezi?
   În clipa următoare, își regretă amarnic spusele, dar nu mai avu cum să le retracteze. Vorbele ei îl loviră pe Cal cu violența unei palme în plin obraz. Doctorul se chirci pe scaun, ridicând-o puțin pe Jennifer, ca pentru a se adăposti în spatele ei.
   - Iartă-mă, murmură June. N-ar fi trebuit să spun asta.
   - De ce nu, dacă așa crezi? replică bărbatul. Mă duc la culcare. N-are rost să mai continuăm discuția.
   June îl urmări cu privirea, fără a schița vreun gest ca să-l oprească și fără a rosti un cuvânt. Se simțea ca bătută în cuie pe scaun și nu găsea puterea să se ridice. Îl auzi cum urcă scările, apoi așteptă până ce pașii lui se stinseră, îndepărtându-se spre dormitor. Când se așternu din nou tăcerea, încercă să se gândească, să se concentreze asupra lui Michelle și a ceea ce trebuia făcut pentru binele ei.
   Adunându-și tot curajul pentru ceea ce-i rezerva viitorul, luă o hotărâre, știind că nimic n-o va abate de la calea aleasă.

     Pentru Estelle și Henry Peterson, timpul părea să se fi oprit în loc. Era aproape miezul nopții. Estelle stătea liniștită, cu mâinile încrucișate în poală, fără să scoată un cuvânt. Pe chipul ei se întipărise o expresie ușor mirată, de parcă s-ar fi întrebat unde era fetița lor. Henry se plimba de colo-colo prin încăpere, congestionat la față, simțind cu fiecare clipă cum îi crește indignarea. Dacă Susan nu se mai afla printre cei vii, atunci cu siguranță că cineva era de vină.
   - Mai povestește-mi o dată, Constance, ceru el. Spune-mi din nou cum s-a întâmplat. Nu-mi vine să cred că nu ți-a scăpat niciun amănunt.
   Cocoțată incomod pe unul din cele mai bune scaune ale Estellei, Constance Benson clătină istovită din cap.
   - Ți-am povestit tot, Henry. Zău că nu mai e nimic dezis.
   - Fiica mea n-ar fi putut să alerge direct înspre prăpastie, declară Henry, ca și cum, afirmând acest lucru, i-ar fi garantat realitatea. Probabil că a împins-o fata aia. Nu există altă explicație.

   Constance își ațintise privirea asupra mâinilor care se frământau nervoase în poala rochiei. Tare ar fi vrut să-i poată spune lui Henry exact ceea ce el dorea să audă.

   - N-a împins-o, Henry. Bănuiesc că doar i-a adresat câteva cuvinte, însă din bucătărie n-am reușit să disting ce anume. Nici măcar nu stătea lângă Susan. A fost ceva... ei bine, a fost ceva foarte straniu, ce mai.

   - După părerea mea, chiar al dracului de straniu, mormăi Henry.

   Își turnă un pahar de whisky, golindu-l dintr-o înghițitură. Apoi își îndesă pălăria pe cap.
   - Mă duc să discut cu Joe Carson, zise el. E doctor, așa că trebuie să știe ce s-a întâmplat.

   Ieși din cameră cu pași mari. Un minut mai târziu, cele două femei îl auziră trântind ușa de la intrare, apoi ambalând motorul mașinii.
   - O, Doamne, suspină Estelle. Sper că n-are de gând să facă vreo prostie. Știi și tu cum se comportă uneori. Chiar și Susan se supără câteodată pe el.
  Glasul i se stinse în clipa când își dădu seama că Susan nu se va mai supăra niciodată pe tatăl ei. Se uită rugător înspre Constance Benson.

   - Vai, Constance, ce-o să ne facem? Nu pot să cred că-i adevărat. În fiecare moment mă aștept ca Susan să apară pe ușa de colo și să-mi spună că totul a fost un vis. Un coșmar oribil.

   Constance se apropie de canapea, lipind-o pe Estelle de pieptul ei. De-abia acum, în brațele calde și ocrotitoare ale lui Constance, își îngădui să-și dea frâu liber lacrimilor. Tremura din tot corpul și-și ștergea zadarnic ochii cu o batistă mototolită în palmă.
   - Plângi cât vrei, îi murmură Constance. Nu poți ține supărarea în tine la nesfârșit. Nici Susan n-ar fi fost de acord. Și nu te neliniști pentru Henry. Își vine el în fire. Ce vrei, trebuie să facă o scenă, ca să-și mai descarce inima.
    Estelle își înghiți lacrimile, recăpătându-și cât de cât stăpânirea de sine. Încercă să surâdă spre Constance, dar efortul se dovedi peste puterile sale.

    - Constance, ești sigură că ne-ai spus chiar tot? Poate că au mai rămas și unele lucruri de care n-ai vrut să amintești de față cu Henry.

   Constance oftă din adâncul sufletului.

   - Bine-ar fi să fie așa. Bine-ar fi să existe ceva care să dea o logică întregii întâmplări. Dar nu. Tot ce știu e că le-am spus tuturor în repetate rânduri să nu-și lase copiii să se joace în preajma cimitirului, fiindcă-i primejdios. Nu m-a crezut nimeni și uite ce s-a petrecut.

   Ochii Estellei îi întâlniră pe cei ai lui Constance Benson. Câteva clipe cele două femei se priviră în tăcere, ca și cum ar fi comunicat fără cuvinte. Într-un târziu, Estelle vorbi, cu un glas coborât și foarte reținut.
   - Fata aceea e de vină, nu? Michelle Pendleton. Mi-a zis mie Susan că-i ceva în neregulă cu ea.

   - E infirmă, îi explică doamna Benson. A căzut de pe stânci.
   - Știu, încuviință Estelle. Nu la asta mă refeream. E vorba de cu totul altceva. Susan mi-a povestit chiar ieri, dar uite că nu-mi amintesc ce anume.
   - Nu cred că mai are importanță, pufni disprețuitoare Constance. Mie mi se pare că singurul lucru demn de luat în seamă e ca toată lumea să fie pusă în gardă. Cred c-ar trebui să prevenim fiecare familie să-și țină copiii departe de cimitir și de Michelle Pendleton. Nu știu ce anume a făcut, dar sunt convinsă că are un amestec.
   Estelle Peterson o aprobă, dând din cap în tăcere.

       Zvonul se răspândi în sat cât ai clipi. Constance Benson își avertiză prietenii, care duseră vorba mai departe, la prietenii lor.
   Până către dimineață în toate casele se formaseră mici consilii de familie, adunate prin bucătării și saloane. Părinții își atenționau insistent copiii cu ochii umflați de somn, sfătuindu-i să nu aibă de-a face cu Michelle. Copiii mai răsăriți încuviințau din cap, în semn de înțelegere.
   Însă cei mici nu pricepeau mare lucru.

      În locuința familiei Carstairs, Bertha schimbă câteva cuvinte cu Constance Benson, după care îi murmură Estellei Peterson o formulă de condoleanțe și puse receptorul în furcă, întorcându-se spre soțul ei, Fred, care o urmărea din ochi.
   - Cam târziu pentru telefoane, nu? întrebă el, ridicându-se în capul oaselor.

   Detesta să fie deranjat în toiul nopții.
   - Era Constance Benson, zise cu indiferență Bertha. După părerea ei, Michelle Pendleton n-ar fi străină de ceea ce s-a întâmplat azi.
   - Treaba ei, mormăi Fred, fără a-și putea ascunde totuși o oarecare îngrijorare. Ce zice c-a făcut Michelle?

   - Despre asta nu mi-a pomenit nimic. Cred că nici ea nu știe exact. În schimb, m-a sfătuit să stau de vorbă cu Sally și s-o previn să se țină departe de Michelle.
   - Eu unul n-aș îndemna pe cineva să se ferească nici măcar dintr-o capcană pentru urși, numai pentru că așa spune Constance Benson, bombăni Fred. Mereu bate câmpii cu cimitirul ăla - tocmai ea, care nu se aventurează cu anii afară din casă. Tre’ să-i fie tare greu lui Jeff cu o asemenea mamă.
   - Asta-i problema lor și n-are nimic de-a face cu noi doi.
   Bertha tocmai se pregătea să stingă lumina, când în ușa dormitorului se auzi o bătaie ușoară și în prag se ivi Sally. Fetița veni să se așeze pe patul lor. După toate aparențele, fusese trează tot timpul.
   - Cine era? întrebă ea. Cine a sunat la telefon?
   - Doamna Benson, îi spuse Bertha. Voia să vorbească despre Susan. Și despre Michelle, adăugă ea.
   - Michelle? Ce-i cu ea?
   - Păi, știi că Michelle a fost cu Susan ieri după-amiază, zise Bertha.
   Sally dădu din cap, însă expresia ei rămase la fel de nedumerită.
   - Știu, încuviință ea. Totuși, mi se pare ciudat. Susan o ura pe Michelle. Cum de se afla alături de cineva pe care nu putea să-l sufere?

   Bertha nu-i luă în seamă întrebarea. O interesa să afle altceva.
   - De ce-o ura Susan pe Michelle?
   - Pentru că-i șchioapă. Tot timpul zicea despre ea că-i infirmă sau întârziată mintal - și altele asemenea.

   - O, Doamne, murmură Bertha. Ce groaznic trebuie să fi fost pentru Michelle.

   - Iar... iar noi toți îi cam țineam partea lui Susan, continuă spășită Sally.

   - Îi țineați partea? Vrei să spui că erați de acord cu ea?

   Sally înclină din cap și ochii i se umplură de lacrimi.

   - Eu n-am vrut... zău că nu. Dar pe urmă... am avut impresia că Michelle nu mai dorea să fim prietene, iar Susan... Susan se purta ca și cum cine era prieten cu Michelle devenea automat dușmanul ei. Or... or eu o cunoșteam de mult pe Susan. Sally începu să plângă în hohote. Bertha o strânse la pieptul ei.

   - Haide, scumpa mea, nu plânge. Totul va fi bine...
   - Dar Susan a murit! se jelui Sally.

   Deodată o fulgeră un gând și se desprinse din îmbrățișarea mamei.
   - Doar n-a omorât-o Michelle, nu?
   - Sigur că nu, spuse apăsat Bertha. Sunt convinsă că a fost un simplu accident.

   - Și-atunci ce zicea mama lui Jeff? întrebă Sally.

   - Zicea că... ăăă... se bâlbâi Bertha, cerând din priviri ajutorul soțului.

   - N-a zis nimic! interveni el cu răceală. Probabil că Susan s-a împiedicat și a căzut, exact cum s-a întâmplat și cu Michelle. Numai că Michelle a avut mai mult noroc și cu asta basta. Dacă vreți să aflați părerea mea, eu cred că ceea ce i-ați făcut tu și ceilalți copii lui Michelle e o mare cruzime. Ar trebui să-i ceri scuze și să-i spui că dorești să fiți din nou prietene.

   - Dar i-am și spus-o! exclamă Sally.
   - Atunci mai spune-i o dată, o îndemnă Fred Carstairs. Fetița asta a trecut prin mari necazuri, iar dacă alde Constance Benson pune la cale ceea ce bănuiesc eu, atunci situația lui Michelle va deveni și mai grea. Atâta doar că eu nu vreau să se spună că fiica mea a fost părtașă. Ai priceput?
   Sally încuviință în tăcere. Într-un fel, taică-său îi spusese exact ceea ce dorise să audă de la el. Dar dacă într-adevăr Michelle nu mai voia să fie prietena ei? În cazul acesta, ce putea face?
   Era o dilemă foarte grea, motiv pentru care, nici când se sui a doua oară în pat nu reuși să adoarmă.
   Ceva nu era în regulă.
   Nu era deloc în regulă.
   Dar Sally nu-și putea da seama ce anume.

      Deși nimeni nu le telefonase Pendletonilor în acea seară, Cal simțea că atmosfera din jurul lor era încordată. Uneori își zicea și el că făcuse o greșeală venind la Paradise Point. Ce-i adusese această mutare? O mulțime de datorii, un câștig la limita supraviețuirii, un bebeluș și o fată care risca să rămână infirmă pentru tot restul vieții!
   Dar toate problemele aveau să se rezolve. O dată cu trecerea zilelor și săptămânilor, Cal ajunsese la o concluzie. Dintr-un anumit motiv, pe care nici el nu-l înțelegea prea limpede, aparținea acestor locuri. Aparținea acestei case și știa că n-o va părăsi. Pentru nimic în lume. Nici măcar de dragul fiicei sale.
    Și-așa nu era fiica lui. Adică nu cu adevărat. O înfiaseră. În vinele ei nu curgea sângele Pendletonilor.
   Din momentul când îl fulgeră acest gând, începu să se foiască în pat. Sentimentul de vinovăție pe care-l încerca îi sporea neliniștea. Și totuși, așa stăteau lucrurile, nu? Dintre toate necazurile sale, de ce trebuia ca cele mai mari să-i vină de la un copil care nici măcar nu era al lui?
   Se întoarse pe partea cealaltă, încercând să se gândească la altceva.
   La orice altceva.

   Prin minte începură să i se perinde fel și fel de chipuri - figuri de copii - printre care Alan Hanley, Michelle, iar acum și Susan. Chipuri schimonosite de spaimă și durere, topindu-se unul în altul - și toate uitându-se țintă la el, cu ochi acuzatori.

    Mai erau și alții. Sally Carstairs, Jeff Benson, fetițele cele mici cu care se jucase Michelle... Când oare? Ieri? Cu numai o zi în urmă? De fapt, nu avea nicio importanță. Erau aici cu toții, țintuindu-i cu privirea și punându-i o unică întrebare: Oare și nouă ai să ne faci rău?
    Somnul începu să-i dea târcoale, dar nu era un somn liniștitor.
   Toți erau acolo, neputincioși și rugători.
   Și acuzatori.
   În timpul nopții, tulburarea lui Cal crescu, iar o dată cu ea îi spori și furia. El, unul, nu avusese absolut nicio vină. Niciuna! De ce-l socoteau vinovat?
   Noaptea și emoțiile ei îl secătuiră până la urmă de puteri.

     Luna plină strălucea pe cer. Trezindu-se, Michelle își văzu camera scăldată într-o lumină spectrală. Se ridică în capul oaselor, convinsă că Amanda era prin preajmă.
   - Mandy? șopti fetița, chemându-și pe nume prietena.
   Așteptă să primească un răspuns din tăcerea nopții cu lună. Când acesta sosi, glasul Amandei era slab și îndepărtat, însă cuvintele se distingeau clar.
   - Hai afară. Hai afară, Michelle.

   Michelle se dădu jos din pat și se duse la fereastră. Marea sclipea în bătaia razelor de lună, însă fetița nu-i aruncă decât o singură privire, după care se uită înspre pajiștea din dreptul casei, scormonind întunericul în căutarea unui semn care să-i arate unde se afla Amanda.
   Și semnul veni. O umbră - mai întunecată decât celelalte - începu să pășească pe iarbă.

   Cu capul dat pe spate, în strania lumină a lunii din apropierea zorilor, Amanda o chemă spre ea. Michelle își puse repede halatul și se furișă afară din cameră.
   Se opri pe coridor, trăgând cu urechea. Cum dinspre dormitorul părinților nu se auzea niciun zgomot, începu să coboare scările.
   Amanda o aștepta pe pajiște. Apropiindu-se, Michelle o simți alături, trăgând-o de mână și arătându-i calea. Porni pe cărarea de la marginea falezei, îndreptându-se spre atelierul de pictură. Se strecură înăuntru, fără a schița gestul de-a aprinde lumina.
   Știind de acum ce dorea Amanda, se duse la debara și scoase de acolo o pânză. O așeză pe șevalet, apoi luă o bucată de cărbune din cutia mamei sale și așteptă.
   Era convinsă că va putea desena orice ar fi vrut să vadă Amanda.
   În clipa următoare se apucă de lucru.

   Ca și data trecută, liniile așternute pe pânză erau rapide, îndrăznețe și sigure, de parcă ar fi fost desenate de o mână nevăzută! Pe măsură ce desena, chipul ei se transfigura. Ochii căprui, întotdeauna ageri și vioi, se încețoșară, apoi căpătară o privire sticloasă. În schimb, ochii lăptoși ai fetiței oarbe prindeau viață, cercetând curioși desenul, rotindu-se prin atelier, culegând cu nesaț imaginile pe care nu le văzuse niciodată.
   Michelle lucra în grabă, cu aceeași mână sigură ca și în cealaltă noapte când venise în atelier.
   Numai că de astă-dată o desenase pe Susan Peterson, cu obrazul schimonosit de groază. Era undeva la marginea falezei și părea suspendată în aer, cu trupul proiectat înainte, cu brațele zbătându-se neputincioase.

   Nu departe se vedea o altă fetiță, îmbrăcată în negru, cu fața aproape ascunsă sub o bonetă de aceeași culoare și cu buzele arcuite într-un zâmbet lipsit de veselie. Era Mandy. Și ea se găsea într-o poziție ciudată, asemănătoare cu a lui Susan, numai că brațele întinse nu sugerau spaimă, ci gestul de-a împinge pe cineva.

   Surâsul ei, deși lipsit de bucurie, avea în el satisfacția triumfului.
   Michelle termină desenul, apoi se dădu un pas înapoi. Simți în spate prezența Amandei și ascunse desenul într-un ungher mai ferit, unde să nu poată fi descoperit. Apoi se strecură afară din atelier, cu aceeași băgare de seamă ca atunci când intrase, și porni înapoi spre casă.

   În timp ce traversau pajiștea, Amanda îi murmură la ureche:

   - De-acum încolo te vor urî. Te vor urî cu toții. Dar n-are nicio importanță. Și pe mine m-au urât. Și-au bătut joc de mine... Nu te teme, Michelle. Voi avea grijă de tine. Batjocura nu se va abate niciodată asupra ta. Pentru că n-am s-o îngădui eu.
   În clipa următoare, Amanda se topi în noapte.

CARTEA A TREIA
FURIA OARBĂ
Capitolul 19

        Ziua fusese un calvar pentru toți. Corinne Hatcher se uită la ceas poate pentru a șasea oară. Tot timpul copiii șușotiseră între ei, aruncând priviri furișe spre Michelle, fie chiar și pentru o clipă, după care se uitau în altă parte cu un aer vinovat, de îndată ce simțeau ochii profesoarei ațintiți asupra lor.
   Nici Corinne nu cunoștea prea multe amănunte. Auzise fel și fel de versiuni. Cu o seară în urmă, primise vizitele câtorva mame, fiecare vrând să se asigure că profesoara copilului ei aflase adevărul, fiecare sperând că domnișoara Hatcher va avea grijă s-o „izoleze” imediat pe Michelle de restul clasei. Într-un târziu, exasperată, îl sunase pe Josiah Carson, care-i relatase ce se petrecuse de fapt, apoi pusese receptorul în furcă.
   Pe măsură ce se apropia ora trei, Corinne încerca să se decidă dacă să pomenească sau nu despre accidentul lui Susan Peterson. Dar, când trecură și ultimele minute ale zilei de școală, își dădu seama că n-o va face, pentru că nu avea ce să le spună copiilor – în orice caz, nu de față cu Michelle Pendleton. Michelle.
   Și în acea dimineață, la fel ca în toate celelalte, Michelle sosise la școală numai cu puțin înainte de începerea orelor - exact atât cât să se așeze neobservată în banca ei din fundul clasei. Dintre toți copiii, ea părea singura în stare să se concentreze asupra lecțiilor. Ceilalți nu făceau decât să-și arunce ocheade și să vorbească în șoaptă între ei. Michelle stătea cu un aer calm - sau poate stoic? - în ultimul rând, părând că nu-și dă seama de agitația din jurul său. Reacția fetiței o determinase pe profesoară să adopte aceeași atitudine.
   Dacă Michelle se putea purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, atunci de ce n-ar fi fost în stare Corinne?
   „Dumnezeu mi-e martor că pentru Susan e tot una”, își zise domnișoara Hatcher. „Poate că, dacă eu trec incidentul sub tăcere, și elevii vor proceda la fel.”
   Auzind clopoțelul care vestea sfârșitul ultimei ore, Corinne răsuflă ușurată și se lăsă pe spătarul scaunului, cu ochii la copiii care se înghesuiau să iasă pe coridor. Remarcă imediat că niciunul dintre ei nu-i adresase vreun cuvânt lui Michelle, deși, la un moment dat, Sally Carstairs avusese o clipă de șovăială, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Apoi însă se răzgândise și plecase împreună cu Jeff Benson.

   Rămânând între patru ochi cu Michelle, Corinne îi surâse.

   - Ei, cum a fost ziua de azi? întrebă ea, silindu-se să pară cât mai veselă.
    În caz că Michelle ar fi simțit nevoia să vorbească, profesoara îi oferea ocazia. Dar fetița nu era înclinată spre destăinuiri.
   - Bună, răspunse ea cu o voce incoloră.
   Se ridicase deja în picioare și-și aduna cărțile. Cu o clipă înainte de-a ieși, îi adresă Corinnei un zâmbet fugar.
   - Pe mâine, zise ea și se făcu nevăzută.

         Ieșind din clasă, Michelle privi de-a lungul coridorului și, zărindu-i pe Sally Carstairs și Jeff Benson, care stăteau de vorbă lângă intrarea principală, se întoarse și porni în sens opus.
   Ajunse în pragul ușii din spate, pentru prima oară în acea zi, și își îngădui să se relaxeze, în curtea școlii nu era niciunul dintre colegii de clasă. O văzu pe Annie Whitmore jucându-se cu prietenele ei, numai că de data asta renunțaseră la coardă în favoarea șotronului. Michelle le urmări cu privirea câteva minute, întrebându-se dacă n-ar fi fost și ea în stare să sară cu piciorul sănătos. Poate chiar va încerca - după plecarea celorlalți copii.

   Începu să coboare scările, cu gândul să pornească spre casă pe poarta din spate.
   Trecând pe lângă leagăne, se auzi strigată de un băiețel dintr-a doua.
   - Nu vrei să-mi faci și mie vânt?
   Michelle se opri, cu ochii la copil. Avea doar șapte ani și era mic de statură pentru vârsta lui.
   Stătea cocoțat pe unul din leagăne, uitându-se cu jind la colegii lui, care se balansau înainte și înapoi. Michelle înțelese imediat care era necazul. Puștiul nu ajungea cu picioarele la pământ, astfel încât nu avea cum să împingă leagănul. Se uita la Michelle cu ochii lui mari, căprui și încrezători, ca ai unui cățeluș.
   - Te rog, insistă copilul.
   Michelle își puse ghiozdanul pe jos și, cu un efort, se instală în spatele băiatului.
   - Cum te cheamă? îl întrebă ea, împingând ușor leagănul înainte.
   - Billy Evans. Eu știu cine ești. Ești fetița care-a căzut de pe faleză. Te-a durut?
   - Nu prea tare, pentru c-am leșinat.
   Billy părea să ia faptul ca pe ceva perfect normal.
   - Aha, rosti el. Acum fă-mi vânt un pic mai tare.
   Michelle îi împlini dorința. Billy se legăna fericit, dând din piciorușe, și țipetele lui de încântare răsunau în toată curtea școlii.

        Sally Carstairs și Jeff Benson coborâră încet pe scara din față. Pe niciunul dintre ei nu-l trăgea inima să meargă acasă, fiecare vrând să se mai bucure puțin de prezența liniștitoare a celuilalt.
   Între ei se crease o legătură tainică și fără cuvinte, de care erau conștienți amândoi. Nici Sally, nici Jeff n-ar fi fost dispuși s-o explice și s-o recunoască în fața altora. Și totuși, ajunși în poarta școlii, niciunul nu se grăbi s-o pornească înspre casă.
   O mașină trase la intrare și copiii o văzură coborând pe June Pendleton. Amândoi murmurară câteva cuvinte de salut, trecând pe lângă ea cu un aer vinovat, însă June nu dădu niciun semn că i-ar fi auzit, dispărând în clădirea școlii.

   - Eu nu cred că Michelle e amestecată în treaba asta, zise dintr-o dată Sally.

   Deși până atunci nu pomeniseră nici despre Susan, nici despre Michelle, Jeff ghici imediat la ce se referise Sally.

   - Mama zice că Michelle a fost de față, răspunse el.
   - Ceea ce nu înseamnă că a făcut ceva, replică Sally.
   - Oricum, se știe bine că n-o plăcea pe Susan.
   - Ce motiv ar fi avut s-o placă? i-o întoarse fetița, începând să se înfierbânte. Susan s-a purtat urât cu ea. Încă din prima zi de școală.
   Jeff se mută stânjenit de pe un picior pe altul; știa că ce spunea Sally era adevărat, însă nu voia să-i dea dreptate.
   - Doar am trecut cu toții de partea lui Susan.
   - Știu - și poate că n-ar fi trebuit.
   Jeff îi aruncă o privire pătrunzătoare.
   - Cu alte cuvinte, dacă n-am fi fost de partea ei, Susan ar fi trăit și acum?
   - Nu asta am vrut să spun, protestă Sally, întrebându-se în sinea ei dacă nu cumva chiar așa gândise. Pot să te însoțesc până acasă?
   Jeff înălță din umeri.

   - Dacă dorești... Dar pe urmă vei fi nevoită să te întorci singură până în oraș.
   - Nu-i nimic.
   Porniră amândoi pe alee, dând colțul pe strada paralelă cu terenul de joacă.
   - Cred c-am să trec s-o văd pe Michelle, zise Sally cu un glas nesigur.
   Jeff se opri din mers, privind-o țintă.
   - Mama zice c-ar fi bine să ne ferim de ea. Cică-i primejdios să avem de-a face cu Michelle.

   - Ce prostie! se enervă Sally. Părinții mei mi-au spus că ar trebui să mă împrietenesc din nou cu ea.
   - Nu văd de ce. Și-așa nu mai e în stare de mare lucru. După părerea mea, atunci când a căzut, nu s-a lovit numai la picior. Am impresia că a picat în cap!
   - Termină odată, Jeff Benson! țipă Sally. Exact așa vorbea și Susan. Ai văzut și tu ce-a pățit!
   Jeff încremeni în loc, holbându-se la Sally.
   - Va să zică, și tu ești convinsă că Michelle are un amestec, nu-i așa? întrebă el.
   Sally își mușcă buzele, fără să-și ridice ochii din pământ.
   - E și normal, murmură Jeff. Tot satul crede că Michelle i-a făcut ceva lui Susan, deși nimeni nu știe ce anume.
   Se apropiaseră de terenul de joacă. Deodată, Sally avu strania senzație că cineva o fixează cu privirea. Întoarse capul și scoase un sunet de surpriză: dincolo de gard, la numai câțiva metri depărtare, se afla Michelle. Fetița se uita țintă la Sally, împingând încet un leagăn, în timp ce Billy Evans râdea fericit, cerându-i să-i facă vânt și mai tare.
   O fracțiune de secundă, privirile li se întâlniră și Sally înțelese că Michelle auzise vorbele lui Jeff. În ochii ei se aprinsese un licăr straniu, care-o înfricoșă pe Sally. Instinctiv ea întinse brațul și-l apucă strâns de mână pe Jeff.
   - Hai să mergem, îl îndemnă cu o voce abia șoptită. A auzit ce-ai spus!
   Jeff se încruntă, apoi se uită în jur, să vadă ce-o apucase pe Sally, de coborâse glasul dintr-o dată. Atunci o zări pe Michelle, care nu-l slăbea din ochi.
   Primul său impuls fu s-o silească să-și plece privirea, așa că o fixă la rândul lui printre pleoapele îngustate. Dar Michelle continua să se uite țintă la Jeff, iar pe obrazul ei nu se clintea niciun mușchi. Băiatul simți că începe să-și piardă cumpătul. În cele din urmă, se declară învins și-și mută privirea în altă parte, încercând să dea impresia că o făcuse intenționat.

   - Hai să mergem, Sally, zise el cu voce tare, ca să fie auzit și de Michelle. Dacă vrea să se joace cu țâncii, n-are decât. Ce ne pasă nouă?
   O luă înainte pe stradă, lăsând-o singură pe Sally. Aceasta rămase pe loc câteva clipe, neștiind ce să facă. Ar fi vrut să pornească după el, dar ceva o țintuia locului, îndemnând-o să-și ceară scuze lui Michelle. Negăsind în ea destul curaj, o rupse la fugă pe stradă, pe urmele lui Jeff, care se îndepărta cu pași mari.

        Corinne Hatcher ridică privirea de pe testele pe care le corecta, întâmpinându-și vizitatorul cu un surâs automat de bun-venit. Dar zâmbetul i se topi, făcând loc unei expresii îngrijorate, de îndată ce-o văzu în prag pe June Pendleton. Soția doctorului rămăsese la ușă, cu un aer nehotărât și rătăcit.
   Întreaga ei înfățișare trăda o profundă tulburare, de la părul răvășit de vânt la fusta șifonată.
   Corinne se ridică de pe scaun, poftind-o înăuntru.
   - Nu vă simțiți bine? întrebă profesoara.
   În clipa următoare, își dădu seama că vorbele ai avuseseră mai curând darul de-a spori stânjeneala lui June, decât de-a o liniști. Totuși, femeia nu părea să-i poarte pică pentru această lipsă de tact.
   - Probabil că se vede de la o poștă cum mă simt, zise ea, încercând zadarnic să zâmbească! Voiam... voiam să stau de vorbă cu cineva și... cred că dumneavoastră sunteți singura...
   - Am auzit și eu despre Susan Peterson, îi veni în ajutor Corinne. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michelle.
   Recunoscătoare pentru înțelegerea arătată de profesoară încă din primul moment, June se așeză pe scaunul micuț al unui pupitru, apoi sări imediat în picioare. Diferența între dimensiunile ei de adult și banca minusculă era mai mult decât putea suporta.

   - Acesta este unul din motivele pentru care am venit aici, începu ea. Ați... ați remarcat astăzi ceva la Michelle? Vreau să zic, ceva neobișnuit?
   - Din păcate, ziua de azi n-a fost prea grozavă pentru niciunul dintre noi, răspunse Corinne. Toți copiii mi s-au părut... cum să mă exprim mai bine? Preocupați. Cred că-i cel mai potrivit cuvânt.
   - I-au spus ceva lui Michelle?
   Corinne șovăi, apoi decise că nu avea rost să-i ascundă adevărul.
   - Nu i-au spus nimic, doamnă Pendleton. Nici nu i-au adresat vreun cuvânt.
   June pricepu numaidecât.
   - Am bănuit eu că așa se va întâmpla, murmură femeia, mai mult pentru sine. Domnișoară Hatcher, nu știu ce să fac.

   June se așeză din nou în bancă, simțindu-se dintr-o dată prea istovită și înfrântă ca să-i mai pese cum arată. De data asta, Corinne fu cea care o ajută să se ridice.
   - Haideți să mergem în cancelarie, să bem câte o cafea. Cred că v-ar prinde bine o tărie, dar ne aflăm în școală și regulamentul e regulament. Dacă n-aveți nimic împotrivă, ar cam fi timpul să ne spunem pe nume, nu-i așa?
   Dând din cap descurajată, June se lăsă scoasă din clasă și condusă de-a lungul coridorului.

       - Crezi că prietenul tău m-ar putea ajuta? întrebă June.
   Îi povestise Corinnei ce se întâmplase cu o zi în urmă și cât de ilogic i se păruse totul: mai întâi Michelle sosind acasă liniștită, ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic, apoi venirea lui Cal și începutul coșmarului.
   June relată faptele exact așa cum se succedaseră, încercând să-i explice senzația de irealitate pe care o trăia. Ca și cum întregul ei univers s-ar fi preschimbat într-o scenă luată din Alice în țara minunilor, încheie soția doctorului. Se petreceau lucruri din cele mai îngrozitoare, însă cei din jurul ei se comportau de parcă totul ar fi fost cât se poate de firesc. Nici nu știa ce o îngrijora mai mult: starea soțului sau cea a fetiței. Cu o noapte în urmă, hotărâse că Michelle avea întâietate.
   Corinne o ascultă până la capăt, fără s-o întrerupă și fără să-i pună întrebări, intuind că June avea nevoie să-și descarce sufletul și să se destăinuie cuiva haosul din mintea ei învălmășită de gânduri. Când își încheie povestirea, profesoara dădu din cap cu un aer preocupat.

   - Nu văd de ce nu te-ar ajuta Tim, zise ea.

  Se ridică și se îndreptă către cafetieră, unde umplu din nou ceașca ei și pe cea a lui June, chibzuind profund. Întorcându-se lângă June, începu să vorbească, silindu-se să pară cât mai optimistă.

   - Poate că dracul nu-i chiar atât de negru pe cât credem.
   Ezită un moment, neștiind cum să continue.
  - Îmi dau seama cât ești de înspăimântată, adăugă ea cu blândețe. Totuși, eu zic că te frămânți prea mult.

   - Nu! aproape că țipă June și ochii i se umplură de lacrimi. Doamne, de-ai auzi-o cum vorbește despre păpușa aia. Poți să juri că o consideră pe Mandy - așa o numește acum - o ființă în carne și oase.

   Deznădejdea din glasul ei reuși s-o sperie și pe Corinne. Profesoara o prinse de mână pe June, încercând să adopte un ton cât mai încrezător.
   - Într-adevăr, e groaznic, însă totul va reveni la normal. Eu, una, n-am nicio îndoială.
   Dar, în adâncul sufletului nu era chiar atât de sigură pe cât se străduia să pară. În minte îi încolțise bănuiala că, indiferent ce se petrecea cu Michelle, acel ceva era peste puterea lor de înțelegere. Iar gândul acesta o umplea de spaimă.

    Michelle o urmări cu privirea pe Sally, pe stradă, până când aceasta dispăru. Se sili să-și alunge din minte vorbele lui Jeff, dar cuvintele băiatului i se înfipseseră în creier, torturând-o și batjocorind-o. Abia dacă-l mai auzea pe Billy Evans, care o ruga mereu să-l legene mai tare. Glasul lui părea că vine de foarte departe, răzbătând până la ea ca prin ceață.
   Lăsă leagănul să se oprească de la sine, iar când Billy vru să protesteze, îi spuse că era obosită și că-l va mai ajuta și altă dată. Se îndreptă spre arțar, șchiopătând dureros, apoi se lăsă greoi pe iarbă. Era decisă să aștepte până când Jeff și Sally aveau să se îndepărteze îndeajuns și abia pe urmă să pornească și ea spre casă.

   Se lungi pe spate sub arțar, rătăcind cu privirea prin frunzișul copacului, care începuse să-și schimbe culoarea o dată cu apropierea toamnei. Când nu era nimeni prin preajmă - așa ca acum - singurătatea nu i se mai părea atât de insuportabilă. De-abia când auzea glasuri ironice sau vedea priviri  batjocoritoare, ajungea să-i urască din toată inima pe cei care-i fuseseră cândva prieteni.

   Cu excepția lui Sally. Michelle nu știa ce să creadă despre ea.
   Sally îi părea mai blajină și mai bună la suflet. Michelle se hotărî să-i vorbească Amandei despre Sally. Dacă Amanda se va declara de acord, atunci va reînnoda prietenia cu Sally. Michelle își dorea grozav să se împace cu fosta ei prietenă. În sinea ei, o plăcea chiar foarte mult. Totuși, Amanda avea ultimul cuvânt...

     De la fereastra clasei, Corinne o privi pe June cum traversează terenul de joacă. I se păru că ghicește la ea o oarecare reținere, o dorință de a nu-și tulbura fiica, de parcă atâta timp cât dormea liniștită sub copac ar fi fost scutită de fantasmele care-i bântuiau mintea. O văzu apoi îngenunchind și trezind-o cu blândețe pe Michelle.

   Fetița se sculă din iarbă, cu mișcări încete și greoaie. Chiar și de la fereastra unde se afla, Corinne îi zări limpede grimasa de durere. Părea surprinsă s-o descopere alături pe mama ei. Surprinsă și, în același timp, recunoscătoare. Prinzând-o de mână pe June, Michelle se lăsă condusă după colțul școlii, dispărând din raza vizuală a Corinnei.
   După plecarea lor, profesoara mai rămase o vreme la fereastră, obsedată de imaginea lui Michelle: adusă de spate, cu părul căzut pe obraz, cu sufletul ucis de accidentul care-o schilodise pe viață.
   Parcă trecuseră secole de la acea primă zi de școală, când Michelle intrase în clasă sărind într-un picior, cu ochii strălucind, nerăbdătoare să-și înceapă noua existentă în Paradise Point.
   În numai câteva săptămâni totul se schimbase. Paradise Point? Poate că pentru unii rămăsese același. Nu însă și pentru Michelle Pendleton.
   Și deodată, Corinne căpătă certitudinea că, pentru Michelle, nimic nu mai era ca înainte. Și nici nu avea să mai fie vreodată.

Capitolul 20

      Era o după-amiază răcoroasă și Corinne mergea repede, cu gândul mai mult la discuția avută cu June Pendleton decât la destinația spre care se îndrepta. De-abia când văzu clădirea din fața ei, ascunsă într-un pâlc de arbori, cu zidurile acoperite de trandafiri agățători, își dădu seama că, de fapt, chiar la dispensar voise să ajungă. Se opri o clipă, citind firma scrisă cu litere mari și îngrijite unde figura numele doctorului Josiah Carson, aproape șters de vreme, iar deasupra, pictat cu vopsea proaspătă, cel al doctorului Calvin Pendleton.
   Firma îi strecură în suflet un vag sentiment de tristețe, pe care nici ea nu și-l putu explica în primul moment: era vorba de simbolul vechii ordini, cedând în fața celei noi. De când se știa Corinne, Josiah Carson fusese medicul satului. Îi venea greu să-și imagineze dispensarul fără el.
   Intră în sala de așteptare, unde răsuflă ușurată, zărind-o pe Marion Perkins așezată la birou și scriind ceva în registre. Bine că rămăsese măcar ea, ca să atenueze șocul schimbării unui doctor cu altul. Auzind clinchetul clopoțelului de la intrare, Marion înălță fruntea.
   - Corinne! exclamă ea, întâmpinând-o pe profesoară cu un amestec de surpriză și îngrijorare. Bănuiam eu că s-ar putea să treci azi pe aici. Ciudat - de fapt, nu foarte ciudat, date fiind cele întâmplate. Azi s-a perindat pe la noi tot satul și fiecare dorea să discute despre Susan Peterson. Țț, țț, țț, făcu ea compătimitor. Nu-i așa că-i îngrozitor? Ce pierdere cumplită pentru Henry și Estelle! Bineînțeles, toată lumea pare convinsă că Michelle Pendleton are un amestec în toate astea.
   Se aplecă puțin înainte și coborî glasul, șoptind confidențial:

   - Sinceră să fiu, nici nu-mi vine să-ți repet unele lucruri pe care le spun oamenii.
  - Atunci, nu le repeta, replică profesoara, îndulcindu-și asprimea vorbelor cu un surâs prietenos. Unchiul Joe e aici?
   - O clipă, să-l sun și să văd dacă nu-i ocupat.
   Apăsă pe butonul interfonului.
   - Domnule doctor Joe? Aveți un musafir. A venit Corinne Hatcher.
   Câteva momente mai târziu, ușa cabinetului se deschise și în prag se ivi Josiah Carson, cu brațele întinse, cu obrazul încrețit într-un zâmbet larg - deși, pentru o fracțiune de secundă, Corinnei i se păru că citise în ochii lui cu totul altceva. De fiecare dată când îi murea un pacient - îndeosebi un copil - Josiah Carson suferea cumplit. De la moartea fetiței sale, survenită cu mult înainte de nașterea Corinnei, Carson își revărsase afecțiunea și instinctul patern asupra copiilor din Paradise Point.
   Dar astăzi în privirea lui exista ceva mai mult decât tristețe. Ceva ce Corinne nu reușea să definească.
   Carson o strânse cu putere la pieptul său masiv, într-o îmbrățișare ca de urs.

   - Ce te aduce aici? întrebă el. Ești cumva bolnavă?
   Corinne se desprinse din îmbrățișare.

   - Sunt bine sănătoasă. În schimb... în schimb, îmi făceam griji în privința dumitale. Știu cât te afectează când i se întâmplă ceva unuia dintre copii.
   Carson încuviință din cap.
   - Așa e. Întotdeauna mi-e greu să accept realitatea, întări el. Hai în cabinet, să bei un păhărel cu mine.
   Îi făcu semn să ia loc pe scaun și închise ușa, după care scoase o sticlă de whisky și umplu două pahare, studiind-o atent pe Corinne.

   - Și-acum, ia spune, ce vânt te-aduce? întrebă el, sorbindu-și băutura.
   Corinne își muie buzele în alcool, schițând o grimasă, apoi puse paharul deoparte. Întâlnind privirea lui Carson, răspunse:
   - Michelle Pendleton.

   Carson dădu aprobator din cap.
   - Nici nu mă surprinde. Drept să-ți spun, mă așteptam să vii mai demult. S-a înrăutățit situația?

   - Nu sunt sigură, ezită Corinne. În orice caz, ziua de azi trebuie să i se fi părut absolut îngrozitoare: niciunul din copii nu s-a apropiat de ea. Până ieri, îmi închipuiam să singurul motiv e infirmitatea de care suferă. Dar acum... știi și dumneata cum sunt oamenii de prin părțile noastre. Învinovățesc pe câte unii absolut degeaba și nu uită niciodată nimic.
   Își luă paharul, sorbi o înghițitură, apoi îl așeză din nou pe birou.
   - Unchiule Joe, întrebă ea pe neașteptate. Michelle e sănătoasă?
   - Depinde la ce te referi. Presupun că te interesează dacă e zdravănă la minte, așa-i?

   Corinne se foi pe scaun.

   - Nu știu nici eu, răspunse ea. De fapt, mi-am dat seama că veneam la dumneata de-abia când am ajuns în fața dispensarului. Bănuiesc că subconștientul încerca să-mi spună ceva.

   Tăcu o clipă, apoi, cu o mișcare bruscă, goli paharul până la jumătate.

   - Ai aflat despre prietena imaginară a lui Michelle? întrebă profesoara, silindu-se să pară cât mai detașată.
   Carson se încruntă.
   - Prietena imaginară? repetă doctorul, ca și cum pentru el vorbele n-ar fi avut niciun sens. Adică genul de fantasmagorii pe care le practică cei mici?
   - Întocmai, întări Corinne. Se pare că totul a plecat de la o păpușă. N-am idee ce fel de păpușă, însă doamna Pendleton mi-a spus că-i vorba de una veche - chiar foarte veche - pe care Michelle a găsit-o într-un dulap atunci când s-au mutat aici.

   Carson se scărpină în creștet, aparent nedumerit, apoi încuviință din cap.

   - O știu, murmură el. Într-adevăr, e foarte veche. Are obraz de porțelan, o rochie demodată și o bonetă. Michelle o ținea lângă ea în pat în ziua când m-am dus s-o văd, imediat după accident. Și zici că o consideră reală?

   Corinne dădu din cap cu gravitate.
   - Se pare că da. Și ghici ce nume i-ai dat?
   - Mie mi-a spus că o cheamă Amanda.

   - Amanda, repetă Corinne. Dumitale asta nu-ți spune nimic?

   Își termină băutură și-i întinse doctorului paharul.
   - Sunt destul de mare ca să mai cer o porție?
   Fără un cuvânt, Carson umplu din nou paharele, întâi pe al ei, apoi pe al său.
   - Mă rog, rosti bătrânul, rupând brusc tăcerea, înseamnă că a auzit niscaiva istorioare despre Point.
   Corinne clătină din cap.
   - Așa am crezut și eu. Însă June mi-a explicat că fetița și-a botezat păpușa de îndată ce-a găsit-o. Adică exact în ziua sosirii lor aici.
   - Înțeleg, murmură Carson. Atunci a fost o simplă coincidentă.

   - Oare? șopti Corinne. Unchiule Joe, cine a fost Amanda? Vreau să spun, a existat cu adevărat? Sau toate astea nu-s decât scorneli?
   Carson se lăsă pe spătarul scaunului. Nu discutase niciodată despre Amanda și nu avea de gând s-o facă nici acum. Însă subiectul fusese deja atins - așa cum bănuise că se va întâmpla. Nu-i rămânea altă soluție decât să îndrepte firul conversației încotro dorea el.

   - A fost străbunica mea. Sau, mai bine zis, ar fi fost, dacă ar fi trăit, răspunse doctorul, alegându-și cu grijă cuvintele.

   - Și ce-a pățit? întrebă Corinne.

   - Cine poate ști? Era oarbă și într-o bună zi s-a prăvălit de pe stânci. Asta-i tot ce se cunoaște despre ea.

   Totuși, Corinne desluși în glasul lui ceva - poate o mică ezitare - care o făcu să se întrebe dacă nu cumva povestea era mai complicată.

   - După tonul dumitale, as zice că știi mai multe decât spui.
   Cum Carson nu-i dădu niciun răspuns, Corinne nu se sfii să insiste.

   - Am dreptate?
   - Vrei să știi dacă cred în povestea cu stafia?
   - Nu. Dar ești convins că totul se oprește aici?
   - Nu știu. Bunicul meu - fratele Amandei - credea că ar mai fi și altceva.

   Corinne tăcu.
   - Vezi tu, murmură el, atunci când Carsonii au denumit acest târgușor Paradise Point, nu s-au gândit în primul rând la peisaj. Cred că mai curând au avut în minte ideea unui paradis aici, pe pământ.
   Glasul lui păstra un ton ușor ironic, care nu-i scăpă Corinnei.
   - Știam că toți Carsonii au fost preoți.

   Josiah încuviință din cap.
   - Fundamentaliști. Genul de oameni care îi amenințau pe păcătoși cu flăcările iadului și cu cazanul de pucioasă. Se pare că străbunicul meu, Lemuel Carson, a fost ultimul dintre ei.

   - Dar ce s-a întâmplat?
   - Din câte povestea bunicul, o mulțime de lucruri. Totul a început atunci când Amanda și-a pierdut vederea. Bătrânul Lemuel a socotit că asta fusese voința lui Dumnezeu, drept care a încercat să facă din Amanda o martiră. Întotdeauna o punea să se îmbrace în negru. Biata fetiță! Cât trebuie să fi suferit, pe lângă necazul cu orbirea. Cred c-a fost un copil tare singur.
   - Tot singură era și când a căzut de pe faleză?

   - Se pare că da. Bunicul nu mi-a spus niciodată. Totuși, am avut întotdeauna impresia că în istoria asta există ceva straniu. Ce-i drept, bunicul nu prea vorbea despre familie... În paradisul lui Lemuel au fost cam mulți șerpi.
   - Nu cumva mai sunt și acum? îndrăzni Corinne, dar Josiah păru să n-o audă.
   - În primul rând, soția lui Lemuel. Se zice că avea ochi cam alunecoși - din câte zicea bunicul, probabil ca reacție la interminabilele predici ale lui Lemuel, care nu vorbea decât de iad și de pedeapsa veșnică.

   - Vrei să spui că străbunica dumitale a avut o legătură extraconjugală?
   Carson surâse.
   - Trebuie să fi fost o femeie fără seamăn. Bunicul mi-a povestit că era tare frumoasă, dar că făcuse o mare greșeală măritându-se cu tatăl lui.
   - Louise Carson... șopti Corinne. Moartă în păcat...
   - Ucisă, murmură Josiah.
   Corinne îl privi cu ochii mari de surpriză.
   - Crima s-a petrecut în construcția pe care June Pendleton o folosește acum ca studio de pictură. Într-o zi, Lemuel a găsit-o acolo pe soția sa, împreună cu unul din amanți. Au fost uciși amândoi. Înjunghiați.
   - Isuse...
   Corinne simți că se sufocă. Stomacul i se strânse într-un ghem dureros și, preț de o clipă, se temu să nu vomite.

   - Bineînțeles, toată lumea l-a bănuit pe Lemuel, continuă Josiah. Însă ca preot, avea putere asupra întregului sat, iar pe vremea aceea o nevastă adulteră nu se bucura de prea multă simpatie. Probabil că până la urmă oamenii și-au zis că-și primise pedeapsa meritată. Lemuel n-a vrut nici măcar s-o îngroape după datină.
   - Întotdeauna mi-am închipuit că asta voia să însemne inscripția de pe mormânt, zise Corinne. În copilărie, obișnuiam să mă duc în cimitir și să citesc ce scrie pe pietrele funerare.

   - Și să încerci să vezi strigoiul?
   Corinne încuviință în tăcere.
   - Ai reușit să-l vezi vreodată?

   Corinne chibzui vreme îndelungată asupra răspunsului, într-un târziu, clătină din cap, fără prea mare tragere de inimă.
   Carson îi remarcase ezitarea.
   - Ești sigură, Corinne? întrebă el cu un glas nespus de blând.
   - Nu știu, răspunse profesoara.
   Se simți dintr-o dată ridicolă, însă o obseda o amintire foarte vagă și îndepărtată.
   - Ceva, totuși, a fost, zise ea. O singură dată. Eram în cimitir cu o prietenă - nici nu mai țin minte cu cine anume - când pe neașteptate ne-a împresurat ceața. Poți să-ți închipui ce înspăimântător arată un cimitir învăluit în ceață. Nu știu... e posibil să fi fost numai un joc al imaginației, însă deodată am simțit o prezență. Nu m-a atins nimic - însă aveam sentimentul că cineva se află acolo, chiar lângă mine. Am rămas pe loc, într-o nemișcare totală, timp în care acea prezență s-a apropiat și mai mult.
   Glasul i se frânse și Corinne se cutremură, înfiorată de amintirea acelei după-amiezi cu ceață.
   - Crezi c-a fost Amanda? o întrebă Carson.
   - Ceva tot a fost, răspunse Corinne.
   - Ai dreptate, aprobă cu acreală Carson. Ceva tot a fost: imaginația ta. Erai copil, te găseai în cimitir într-o zi cu ceață și, încă de mică, auziseși fel și fel de povești cu stafii. Mă surprinde că n-ai avut și o lungă conversație cu Amanda! Ori poate chiar ați stat de vorbă.
   - Bineînțeles că nu, protestă Corinne, simțindu-se de-a dreptul caraghioasă. Nici măcar n-am văzut-o.
   Carson o sfredeli cu privirea.
   - Dar prietena ta? A trăit și ea aceeași senzație?
   - Ei bine, da! răspunse Corinne, începând să se înfierbânte.
   Una era ca doctorul să n-o creadă și alta s-o ia peste picior.
   - Iar dacă vrei să știi, n-am fost singurele. O mulțime de copii au simțit acea prezență. Toate eram fetițe și aveam 12 ani. Întocmai ca Amanda. Și, dacă nici asta n-ai știut, întocmai ca Michelle Pendleton.

   Ochii lui Carson deveniră duri ca oțelul.
   - Corinne, zise el rar și apăsat, îți dai seama ce vorbești?
   Brusc, Corinne avu revelația propriilor cuvinte.
   - Da. Afirm că povestea cu strigoiul poate fi adevărată, iar motivul pentru care toți o neagă e că nimeni n-a văzut-o pe Amanda. Singurele care i-au simțit prezența au fost fetițele de 12 ani. Ori pe ele cine să le creadă? Nu se spune că fetițele au o imaginație bogată? Dar dacă n-a fost vorba doar de imaginație, unchiule Joe? Dacă ceea ce-au simțit o parte din copii a fost cu adevărat o prezență? Dacă Michelle chiar a reușit s-o vadă?
   Observând expresia de pe chipul lui Josiah Carson, înțelese că pusese degetul pe rană.
   - Și dumneata crezi că strigoiul există, nu-i așa? întrebă ea.
   - Dar tu? i-o întoarse doctorul.
   Corinne își dădu limpede seama că Josiah devenea tot mai nervos.
   - Nu știu, minți profesoara.
   De fapt, știa!

   - Dar totul se leagă, nu? urmă ea. Desigur, o legătură cât se poate de stranie. Dacă accepți ideea că există un strigoi și că strigoiul acesta e Amanda, ce poate fi mai firesc decât ca el să i se înfățișeze unei fetițe de 12 ani? Adică unei fetițe exact ca ea.
   - Bine, dar în peste o sută de ani a avut tot timpul să găsească pe cineva! exclamă Carson. De ce acum? De ce tocmai Michelle Pendleton?

   Se aplecă în față, sprijinindu-și coatele de birou.
   - Corinne, zise el încetișor. Știu că ești îngrijorată pentru Michelle. Înțeleg că ți se pare straniu că și-a născocit o prietenă pe care s-o cheme Amanda. Pe de altă parte însă, eu socotesc asta o simplă coincidență. Ce dracu’, chiar este o coincidență! Atât și nimic mai mult.
   Corinne se ridică în picioare, supărată de-a binelea.
   - Unchiule Joe, începu ea cu o voce încordată. Michelle e una din elevele mele și mă preocupă soarta ei - așa cum mă preocupă soarta fiecărui copil din clasa mea. Susan a murit, iar Michelle a rămas infirmă pentru tot restul vieții și se comportă nefiresc. Nu vreau să se mai întâmple și altă nenorocire.
   Carson se uită fix la ea. Corinne stătea în picioare în fața biroului, cu spatele drept, pironind-o cu o privire sfredelitoare.
   Vru să întindă mâna ca s-o liniștească, dar nu apucă să se scoale de pe scaun, că profesoara îi întoarse spatele, ieșind aproape în fugă.
   Josiah se așeză greoi la loc și rămase astfel multă vreme. Totul mergea de-a îndoaselea. Nu-i dorise moartea lui Susan Peterson. În locul ei ar fi trebuit să fie Michelle Pendleton. O viață în schimbul alteia, un copil în schimbul celuilalt. Dar nu unul din copiii lui.
   Acum nu mai putea face altceva decât să aștepte. Mai devreme sau mai târziu, blestemul avea să se abată din nou asupra casei și a celor ce locuiau în ea - așa cum se întâmplase de fiecare dată. Când va sosi momentul ca fosta sa casă să răzbune moartea lui Alan Hanley, atunci va socoti că și-a împlinit menirea. Va pleca, dând uitării pentru totdeauna Paradise Point.

   Își umplu din nou paharul cu whisky și-și aținti ochii afară pe fereastră. În depărtare se zăreau apele înspumate ale Strâmtorii Diavolului. Își merita cu prisosință numele, își zise el. Oare cât timp trecuse de când Necuratul își aflase sălaș în preajma Carsonilor? Acum, după atâta amar de ani, ultimul vlăstar din familia Carson era decis să se slujească de puterea diavolului.
   Josiah Carson considera că astfel înfăptuiește un fel de justiție despre care citise în cărți.
   Spera numai că, până își va atinge scopul, nu vor mai trebui să cadă victime copiii lui - copiii din sat.

       Târziu, spre seara aceleiași zile, Michelle se duse în vechiul cimitir. Cu mișcări stângace și greoaie, se așeză pe iarbă, lângă strania piatră de mormânt a Amandei, și așteptă, convinsă că prietena ei nu va întârzia să apară. Dar, înainte s-o învăluie bine-cunoscutul val de ceață, simți cum o urmăresc niște ochi străini.
   Întoarse capul, recunoscând-o pe Lisa Hartwick, care stătea la numai câțiva metri mai încolo, privind țintă către ea.
   - Te simți bine? o întrebă Lisa.
   Michelle încuviință din cap. Lisa își luă inima în dinți și făcu un pas spre ea.
   - Te... te căutam, zise ea.
   Părea aproape înspăimântată și Michelle se întrebă ce se întâmplase.
....................................................................