Se arată furia oarbă, John Saul

 .................................................

3-6

            Cu siguranță că ceilalți se întorseseră pe plajă, urmărind-o cu privirea. Parcă o și auzea pe Susan, spunându-le cu o satisfacție răutăcioasă:
   - Nu-i în stare nici măcar să suie pe potecă.

   Se sili să ridice privirea, ca să-și dea seama cât îi mai rămânea până sus, unde s-ar fi aflat la adăpost, în afara razei lor vizuale.
   Era încă departe.
   Prea departe.
   Iar acum începea să se adune și ceața.
   Mai întâi un abur cenușiu și subțire îi tulbură vederea.
   Apoi, pe măsură ce se forța să înainteze în sus pe cărare, ceața o împresură, rece și umedă, despărțind-o de restul lumii, izolând-o, ascunzând-o privirii celor ce-o hărțuiseră pe plajă, dar în același timp îndepărtând-o de casă.
   Probabil că ajunsese aproape de creastă. Nu se putea altfel!
   Totul părea un vis urât, un vis în care trebuia să fugă, numai că picioarele, împotmolite într-un fel de smârc, refuzau să se miște. O cuprinse panica.
   În clipa aceea, își pierdu echilibrul.
   Numai o fracțiune de secundă, cât călcase pe o piatră desprinsă din stâncă, lunecând cu piciorul în gol.

   Deodată, nu mai simți nimic sub talpă, ca și cum cărarea ar fi dispărut. Își dădu seama că se prăbușește la vale, prin acea înfricoșătoare ceață cenușie.

   Scoase un țipăt, unul singur, apoi ceața o învălui complet, devenind din ce în ce mai întunecoasă, până când totul în jurul ei se făcu negru.

        - Domnule doctor Pendleton! Domnule doctor Pendleton!
   Cal auzi glasul care-l chema și spaima pe care o ghici în el îl făcu să lepede ciocanul și să alerge în bucătărie. Deschise ușa din spate chiar în clipa când Jeff ajunsese în cerdac.
   - Ce e? Ce s-a întâmplat?
   - Michelle, articulă Jeff, răsuflând șuierător, cu pieptul tresăltând spasmodic. Eram cu toții pe plajă, iar ea a vrut să vină acasă și... și...
   Glasul i se frânse. Băiatul se prăbuși pe ultima treaptă, luptând să-și recapete suflul.
   - Ce-a pățit? întrebă doctorul, aplecându-se deasupra lui Jeff și abia stăpânindu-se să nu strige. E teafără?
   Jeff clătină din cap deznădăjduit.
   - Tocmai suia poteca. Noi o priveam de jos, când deodată a alunecat. Ah, domnule doctor Pendleton! Veniți repede!
   Cal simți cum îl năpădește un val de spaimă - la fel ca atunci când dăduse ochii cu Sally Carstairs sau când își amintise de Alan Hanley. Iar acum, Michelle!

   Căzuse, tot așa cum se întâmplase și cu Alan Hanley.

   Cu toată panica ce-l cuprinsese, auzi glasul disperat al lui Jeff Benson:

   - Domnule doctor Pendleton! Vă rog! Domnule doctor Pendleton!

   Făcu o sforțare să se urnească din ușă și coborî din cerdac, traversând pajiștea și îndreptându-se spre muchia falezei. Privi în jos, dar nu zări nimic altceva decât un grup de copii adunați la un loc, undeva în vale.
   Doamne Dumnezeule! Dă, Doamne, să nu fi pățit nimic!
   Începu să coboare pe potecă, întâi cu băgare de seamă, apoi din ce în ce mai repede, fără să-i pese de nimic. Fiecare pas părea să dureze o eternitate. Îl auzea pe Jeff venind în spatele său și încercând să-i povestească ce se întâmplase, dar vorbele băiatului îi treceau pe la ureche, fără să le poată prinde sensul.

   Singurul lui gând era la Michelle, la trupul ei plăpând, care zăcea zdrobit și mutilat la poalele stâncii.

   În cele din urmă, ajunse pe plajă și-și croi drum printre copiii care stăteau neputincioși în jurul lui Michelle.
   Cal îngenunche lângă fiica sa, atingându-i obrazul.
   Dar ceea ce vedea nu era chipul ei. Așa cum i se întâmplase și cu Sally Carstairs, în fata ochilor îi juca figura lui Alan Hanley, trăgând să moară și fixându-l cu o privire acuzatoare.
   Deodată, îl cuprinse amețeala.
   Nu era vina lui. Câtuși de puțin. Atunci de unde acest sentiment de vinovăție?
   Vinovăție și... furie. Era furios pe copii, care-l făceau să se simtă inutil și nepriceput. Și vinovat. De fiecare dată, vinovat. Aproape fără să-și dea seama, apucă între degete încheietura lui Michelle.
   Pulsul era regulat.
   Se aplecă deasupra ei. Pleoapele fetiței se zbătură o clipă, apoi se deschiseră. Michelle își privi tatăl cu ochii ei imenși și căprui, înspăimântați și plini de lacrimi.
   - Tati? Tati? Am scăpat cu viață?
   - Ai scăpat, fetița mea. Ești întreagă. Totul va fi bine, o liniști el, conștient că spunea o minciună.
   Fără să-și mai piardă vremea, o săltă în brațe pe Michelle, care gemu încetișor și închise ochii.
   Cal începu să suie poteca, strângând fetița la piept. Se va face bine, își repetă el în gând. Își va reveni.
   Dar, în timp ce urca, îi veni iarăși în minte Alan Hanley. Și Alan Hanley căzuse. Alan Hanley, care-i fusese dat în grijă.
   Nu-și făcuse datoria față de el... Și băiatul murise.
  Trebuia cu orice preț s-o salveze pe Michelle. N-o putea pierde în același fel pe propria sa fiică. Însă, ducând-o pe brațe înspre casă, știa deja că era prea târziu.
   Pentru Michelle nu mai exista scăpare.

CARTEA A DOUA
PRIMELE SEMNE
Capitolul 10

            Întunericul părea aproape o ființă vie, încolăcindu-se în jurul ei, prinzând-o cu ghearele sale și strângând-o de gât.
   Întinse mâna, încercând să lupte împotriva lui, dar era ca și cum ar fi vrut să țină în loc o apă: oricât se străduia, întunericul îi luneca printre degete, copleșind-o din nou și împiedicând-o să respire liber.
   Era singură și întunericul o sufoca.
   Apoi, ca și cum din beznă s-ar fi ivit un licăr de lumină, înțelese că nu era singură.
   În preajma sa se afla cineva - cineva care voia să ajungă până la ea, s-o găsească prin întuneric și s-o ajute.
   Din abisul în care se afla, sesiză vag o prezență. Ceva trecu pe lângă ea, ușor ca o adiere.
   Apoi auzi un glas. Un glas blând, chemând-o parcă de la o mare depărtare.
   Ar fi vrut să-i răspundă, să strige, dar nu reușea să scoată niciun sunet. Cuvintele îi rămâneau în gâtlej.
   Se concentră asupra acelei prezențe și încercă s-o aducă mai aproape, întinzând mâna și trăgând-o către ea.
   Apoi din nou glasul, acum ceva mai limpede, deși încă foarte îndepărtat.
   - Ajută-mă... Te rog... Ajută-mă...

   Dar chiar ea era aceea care avea nevoie de ajutor și care se cufunda în hăul cel negru. Cum să ajute pe altcineva? Ce-ar fi putut face?
   Vocea se stinse, dar întunericul începu să se risipească.
   Michelle deschise ochii.
   Zăcea nemișcată, neștiind unde se afla. Deasupra ei văzu tavanul.
   Îl studie cu luare-aminte, cercetând contururile atât de cunoscute, formate de crăpăturile din zugrăveală.
   Iată și girafa. Nu chiar o girafă, dar, dacă apela la imaginație, silueta de pe tavan putea fi luată foarte bine drept o girafă.
   Ceva mai la stânga - dar nu prea mult - ar fi trebuit să se găsească pasărea, cu o aripă întinsă în zbor și cu cealaltă îndoită în mod ciudat, ca și cum ar fi fost frântă.

   Își roti puțin privirea în jur. Se afla în camera ei. Dar era cu neputință! De fapt, era în golf. Acum își amintea. Mersese la picnic pe plajă, cu Sally, Jeff și Susan. Susan Peterson. Li se alăturaseră și alți câțiva copii, însă, pe măsură ce-i reveneau în gând detaliile acelei dimineți, Michelle și-o amintea în primul rând pe Susan. Aceasta o hărțuise tot timpul, adresându-i vorbe îngrozitoare, spunându-i că părinții ei n-o mai iubeau.
   Hotărâse să se înapoieze acasă. Suia pe cărare, cu vocea lui Susan răsunându-i în urechi. Și pe urmă? Pe urmă? Nimic.
   Numai că acum era acasă, zăcând în pat.
   Avusese și un vis. Un vis în care auzise un glas chemând-o pe nume.
   - Mami?
   I se păru că propria-i voce trezește ecouri stranii în liniștea încăperii. O clipă își dori să nu fi articulat niciun sunet. Dar ușa se deschise și în prag se ivi mămica ei. De-acum totul avea să fie bine.
   - Michelle, murmură June.
   Se apropie repede de pat și se aplecă, sărutând-o cu tandrețe.
   - Michelle, te-ai trezit?

   Michelle o privi cu ochii mari și nedumeriți, sesizând teama așternută ca o mască pe chipul mamei.

   - Ce s-a întâmplat? De ce sunt în pat?

   Vru să se ridice, dar o durere ascuțită o săgetă în partea stângă, făcând să i se taie răsuflarea. June se grăbi să-i pună mâinile pe umeri, culcând-o cu blândețe la loc pe pernă.
   - Încearcă să nu te miști, o sfătui ea. Stai liniștită, îi zise June. Acum stai culcată, iar eu mă duc după tati. Pe urmă o să-ți povestim tot.
   June se ridică de pe marginea patului, îndreptându-se spre ușă.
   - Cal! strigă ea. Hai, că s-a trezit!
   Fără să aștepte vreun răspuns, se întoarse în cameră, venind din nou lângă patul lui Michelle.
   - Cum te simți, iubito?
   - Nu... știu... bâigui fetița. Parcă...
   Șovăi o clipă, în căutarea unui cuvânt potrivit.
   - ... amețită. Cum am ajuns aici?
   - Te-a adus tata, răspunse June. Jeff Benson a dat fuga să-l anunțe și...

   Chiar atunci în prag apăru Cal. În momentul când îi întâlni privirea, Michelle înțelese că se petrecuse o schimbare. Ochii lui o cercetau ca și cum ar fi făcut ceva - ceva rău. Dar singura ei vină era că avusese un accident. Cum să fi fost supărat pe ea pentru un asemenea motiv?

   - Tati... șopti fetița.

   Cuvântul pluti în tăcerea din cameră și Michelle îl văzu pe tatăl ei dându-se un pas înapoi. Pe urmă veni, totuși, lângă ea și o prinse de încheietură ca să-i ia pulsul, străduindu-se să zâmbească.
   - Te doare ceva tare? întrebă el cu blândețe.
   - Dacă nu mă clintesc din loc, atunci nu prea, răspunse Michelle.
   Ar fi vrut să întindă brațele, să-i înlănțuie gâtul și să-l simtă strângând-o la piept. Știa însă că nu era cu putință.
   - Încearcă să nu te miști, o sfătui el. Stai cât mai liniștită, iar eu am să-ți dau un medicament care o să-ți ia durerea.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Michelle. De la ce înălțime am căzut?
   - Totul va fi bine, draga tatii, o asigură Cal, evitând să-i răspundă la întrebări.
   Trase cu grijă cuvertura deoparte și începu s-o examineze cu luare-aminte, plimbându-și încet degetele pe trupul ei, oprindu-se din loc în loc, apăsând-o și palpând-o. Când îi atinse șoldul stâng, Michelle scoase un țipăt ascuțit de durere. Cal își retrase mâna numaidecât.
   - Adu-mi te rog trusa, iubito, ceru el, fără să-și dezlipească privirea de Michelle și luptând să nu-și trădeze temerile care-i încolțeau în suflet.
   June ieși repede din cameră. În așteptarea soției, Cal începu să-i vorbească încetișor lui Michelle, străduindu-se să alunge atât spaima ei, cât și pe-a lui.
   - Ne-ai tras o sperietură zdravănă. Ți-aduci aminte ce s-a întâmplat? Măcar în parte.
   - Mă întorceam acasă, începu Michelle. Urcam pe cărare, aproape alergând... și cred... și cred c-am alunecat.
   Peste ochii lui albaștri se așternu un nor de îngrijorare. Continuă s-o urmărească pe Michelle cu o privire atentă.
   - De ce te întorceai acasă? Se terminase deja picnicul?
   - N-nu... se bâlbâi fetița. Dar n-am vrut să mai rămân. Câțiva copii au început să mă necăjească.
   - Să te necăjească? Dar ce ți-au spus?
   Vorbeau de tine! ar fi dorit ea să-i strige în gura mare. De tine și de mami! Ziceau că nu mă mai iubiți!
   Însă în loc să-și rostească gândul, clătină din cap cu un aer de nesiguranță.

   - Nu mai știu, șopti ea. Nu mai știu nimic...

   Închise ochii, silindu-se să-și alunge din minte glasul batjocoritor al lui Susan Peterson. Dar glasul refuza să dispară, continuând să-i sfredelească creierul aproape la fel de nemilos ca și suferința care-i tortura trupul.

   În clipa când June se înapoie în cameră, deschise din nou ochii. Îl văzu pe tatăl ei luând o fiolă din trusa medicală și umplând o seringă cu acul subțire, după care îi tamponă brațul cu alcool.

   - N-o să te doară, o asigură el, silindu-se să zâmbească. Oricum, e floare la ureche pe lângă ce-ai îndurat înainte.
   Îi făcu injecția, apoi se ridică în picioare.
   - Acum trebuie să dormi. Injecția îți va lua durerea, însă e nevoie să rămâi nemișcată și să încerci să adormi.

   - Dar am dormit destul, protestă Michelle.
   - Ai fost în stare de inconștiență, o corectă Cal cu un surâs ce-i îndulcea trăsăturile în care grijile săpaseră cute adânci. Faptul c-ai zăcut leșinată timp de o oră nu înseamnă c-ai dormit. Așa că nu-i rău să ațipești puțin.
   Îi făcu un semn complice cu ochiul după care porni spre ușă.
   - Tati?
   Glasul lui Michelle răsună ascuțit în liniștea camerei, țintuindu-l pe loc. Întoarse capul către ea, cu o privire întrebătoare. Michelle se uită la el, cu ochii încețoșați de durere.
   - Tati, murmură ea cu glas abia șoptit. Mă iubești chiar foarte mult?

   Cal tăcu o clipă, după care se înapoie lângă fiica sa. Se aplecă și-o sărută cu tandrețe pe obraz, spunând:
   - Sigur că te iubesc, fetița mea. De ce nu te-aș iubi?
   Michelle îi răspunse cu un surâs recunoscător.
   - Știu, zise ea. Am întrebat și eu așa.
   După ce Cal plecă din cameră, June se apropie de Michelle, așezându-se cu grijă pe marginea patului și luându-i mâna fetiței în mâna ei.

   - Amândoi te iubim foarte mult. Ți-am dat oare motive să crezi altceva?

   Michelle clătină din cap și ochii ei înlăcrimați rămaseră pironiți pe chipul mamei, ca și cum ar fi vrut să-i ceară ceva. June se aplecă din nou spre ea, zăbovind cu buzele pe obrazul copilului.

   - Am să mă fac bine, mami, zise deodată Michelle. Ai să vezi c-am să mă fac bine.

   - Sigur că da, iubito, o aprobă June, ridicându-se și potrivindu-i cu grijă cuvertura în jurul trupului. Ai nevoie de ceva?
   Michelle clătină din cap, apoi îi veni în minte o idee și, răzgândindu-se, spuse:
   - Păpușa mea. Vrei să mi-o aduci pe Mandy? E pe pervazul ferestrei.
   June luă păpușa și o puse în pat, așezând-o pe pernă, lângă Michelle. Cu prețul unor mari dureri, fetița întoarse păpușa cu fața către ea, acoperind-o cu pătura și se lăsă din nou pe spate.
   Închise ochii, cu obrazul de porțelan al lui Mandy sprijinit de umărul ei, ca și cum ar fi fost un copil.
  June o privi câteva secunde, apoi, închipuindu-și că Michelle adormise, ieși din cameră în vârful picioarelor, închizând cu grijă ușa în urma ei.

   Cal stătea la masa din bucătărie, cu ochii ațintiți afară pe fereastră, privind undeva în zare.
   Iată că i se întâmpla din nou.
   Numai că, de data asta, victima incompetenței sale nu mai era un străin pe care de-abia îl întâlnise, ci propria sa fiică. De data asta, nu mai avea cum să invoce vreun pretext sau să-și potolească mustrările de conștiință pretinzând că oricine în  locul său ar fi putut comite aceeași greșeală.

   Fără să-și dea seama ce face, se ridică și-și turnă un pahar mare cu whisky.

   Chiar când sorbea prima înghițitură, în bucătărie intră June. O fracțiune de secundă, femeia avu impresia că soțul ei nici nu-i remarcase prezența. Dar el începu să vorbească.

   - E vina mea.
   June își dădu imediat seama că se referea la Alan Hanley, făcând o legătură între moartea lui și accidentul lui Michelle.

   - Nu-i vina ta, îl contrazise soția. Ceea ce i s-a întâmplat lui Michelle a fost un simplu accident. Chiar dacă tu nu crezi, să știi că și moartea lui Alan Hanley a fost un accident. Nu tu l-ai omorât, Cal, așa cum nici pe Michelle n-ai împins-o în prăpastie.

   El părea să n-o fi auzit.
  - N-ar fi trebuit s-o aduc sus, murmură, cu glas lipsit de orice intonație. Mai bine o lăsam pe plajă până găseam o targă.
   June îl privi fix.

   - Ce tot spui acolo? Ce tot spui, Cal? Doar nu-i chiar atât de grav?

   Așteptă o confirmare, dar cum aceasta nu venea, o cotropi din nou spaima, de care uitase o clipă, atunci când Michelle se trezise din leșin. Frica o cuprinse, strângându-i stomacul și tăindu-i răsuflarea.

   - Sau este? întrebă June, ridicând brusc glasul.
   - Nu știu.

   Ochii goi ai lui Cal îi întâlniră pe ai ei, apoi se mutară asupra sticlei. Doctorul își umplu din nou paharul, rămânând cu privirea ațintită asupra lui, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că bea.

   - N-ar trebui s-o doară atât de tare. E normal să aibă vânătăi și puncte dureroase, dar nu să simtă junghiuri ascuțite la cea mai mică mișcare.
   - Crezi că și-a rupt ceva?
   - Din câte am putut să constat, nu.

   - Atunci de unde vine durerea?
   Cal izbi fulgerător cu pumnul în masă.
   - Nu știu! La dracu’! Pur și simplu nu știu!

   June se cutremură de izbucnirea lui, dar, înțelegând că soțul ei se afla în pragul unei crize, se sili să-și păstreze calmul.
   - Care-i părerea ta? întrebă femeia, în clipa când simți că-și putea stăpâni tremurul din glas.
   Cal îi aruncă o privire sălbatică, așa cum June nu mai văzuse niciodată, și degetele începură să-i tremure.
   - Nu știu. Nu vreau nici măcar să mă lansez în presupuneri. Dar e posibil să fi suferit leziuni importante - și numai din vina mea.

   - De asta nu poți fi sigur, protestă June. Și nici nu poți afirma cu certitudine c-ar fi vorba de ceva grav.

   Cal păru din nou să n-o audă.

   - N-ar fi trebuit s-o mut din loc. Era mai bine să fi așteptat.

   Tocmai când voia să-și umple din nou paharul, se auzi o ciocănitură în ușă și Sally Carstairs vârî capul înăuntru.

   - Pot să intru?

   - Sally! exclamă June.
   Crezuse că toți copiii plecaseră de mult. Furișă o privire către Cal. După toate aparențele, se mai calmase puțin - îndeajuns cât să-i îngăduie soției sale să-și îndrepte atenția către Sally.

   - Sunteți aici cu toții? Hai, veniți.

   - Nu-s decât eu, răspunse Sally, cu aerul că-și cerea scuze.
   Se strecură în bucătărie și adăugă:
   - Ceilalți s-au dus acasă.
   Șovăi câteva secunde, apoi întrebă:

   - Michelle e bine?

   - Va fi în curând, declară June cu o convingere pe care, în adâncul sufletului, n-o avea.
   Îi oferi lui Sally un pahar de limonadă, invitând-o să ia loc.
   - Sally, începu ea, turnând limonada. Ce s-a întâmplat, de fapt, pe plajă? De ce-a pornit Michelle așa devreme către casă?
   Sally se foi stânjenită, apoi decise că nu exista niciun motiv ca să ascundă adevărul.
   - Niște copii au început să se lege de ea. În primul rând Susan Peterson.
   - Să se lege de ea? repetă June, mai curând curioasă decât acuzatoare, străduindu-se să-și păstreze un ton calm.
   - Fiindcă-i înfiată. Susan zicea că... că...
   Se opri, încurcată.
   - Că ce? Că noi n-o mai iubim, acum că s-a născut Jennifer?
   Sally înălță mirată din sprâncene.
   - De unde știți?
   June se așeză la masă, uitându-se drept în ochii lui Sally.
   - E primul lucru care i-ar trece cuiva prin minte, răspunse ea cu blândețe. Dar nu-i adevărat. Acum avem două fiice și le iubim pe amândouă.
   Sally își coborî privirea spre pahar, părând că-i cercetează conținutul.
   - Știu, șopti ea. Eu, una, nu i-am spus niciodată așa ceva, doamnă Pendleton. Zău că nu.
   June simți că-și pierde cumpătul. Ar fi vrut să-și dea frâu liber lacrimilor, să-și culce fruntea pe masă și să plângă. Dar trebuia să-și țină firea. Nu acum. Nu încă. Se ridică în picioare, luptând să-și păstreze stăpânirea de sine și se sili să surâdă către Sally.
   - Poate c-ar trebui să vii mâine, zise ea. Sunt convinsă că până atunci Michelle se va înzdrăveni suficient ca să poată să te primească.
   Sally Carstairs își termină limonada și plecă acasă.
   June se lăsă din nou în scaun, cu ochii la sticlă, regretând că nu avea curajul să tragă o dușcă. Și-ar fi dorit din suflet să găsească o cale de a-l convinge pe Cal că nu fusese vina lui. Îl urmări umplându-și din nou paharul și vru să i se adreseze. Dar, în clipa când deschise gura, simți o privire ațintită asupra ei și întoarse repede capul.

   În pragul bucătăriei stătea Josiah Carson. Oare de câtă vreme se afla acolo? June n-ar fi putut spune. Bătrânul schiță un salut, apoi păși înăuntru și-și puse palma pe umărul lui Cal.
   - Nu vrei să-mi povestești și mie ce s-a petrecut? întrebă el.
   Cal făcu un gest vag, ca și cum atingerea mâinii lui Carson l-ar fi adus înapoi la realitate.
   - I-am făcut rău, scânci el ca un copil. Am încercat s-o ajut, dar i-am făcut rău.

   June se ridică, împingând dinadins masa înspre Cal. Mișcarea ei bruscă reuși să abată atenția bărbatului de la ceea ce spunea.
   June se grăbi să vorbească în locul lui.
   - Are dureri, domnule doctor Carson, zise ea pe un ton voit impersonal. Cal e de părere că n-ar fi trebuit s-o doară chiar așa de tare.

   - A căzut de pe stâncă, replică tăios Josiah. Bineînțeles că are dureri.
   Își aținti din nou privirea asupra doctorului Pendleton.
   - Și ca să uiți că suferă, îți îneci amarul în băutură, Cal?

   Cal nu luă în seamă întrebarea.
   - Poate că tocmai eu i-am pricinuit cel mai mare rău, Josiah, murmură el.
   - Nu-i exclus. Dar nici nu-i sigur. Ce-ai zice să urc în camera lui Michelle, s-o examinez și eu? Ce rău crezi că i-ai făcut?
   - Am dus-o acasă în brațe. N-am așteptat să găsesc o targă.
   Carson dădu scurt din cap și se întoarse cu spatele. Dar, cu o clipă înainte de bătrânul doctor să iasă din încăpere, June avu impresia că zărise ceva.
   I se păru că îl văzuse zâmbind.

        Michelle stătea lungită în pat, fără să doarmă, ascultând murmurul de voci de la parter. Mai devreme auzise glasul lui Sally, iar acum pe cel al doctorului Carson.
   Se bucurase că Sally nu urcase până la ea și spera să nu vină nici doctorul Carson. Nu voia să dea ochii cu nimeni - cel puțin, nu acum.

   Poate chiar niciodată.

   Dar ușa dormitorului se deschise și doctorul Carson păși înăuntru. Închise ușa după el și se apropie de pat, aplecându-se către Michelle.
   - Îmi povestești și mie ce s-a întâmplat? întrebă Josiah.
   Michelle îl privi în ochi și ridică din umeri.

   - Nu mai țin minte.
   - Nu mai ții minte chiar nimic?
   - Nu mare lucru. Doar că...
   Șovăi, dar doctorul Carson surâdea spre ea. Surâdea cu adevărat - nu silit, cum făcuse tatăl ei.

   - Nu știu cum s-a întâmplat. Urcam în fugă poteca și, deodată, m-am trezit într-o ceață deasă. Nu mai vedeam la doi pași. Probabil că... m-am împiedicat.
   - Va să zică din pricina ceții, da?
   Și în ziua când se prăbușise Alan Hanley fusese ceață.
   Doctorul Carson își amintea cu precizie. Ceața se stârnise din senin, așa cum se pornea adeseori, cu schimbări bruște de temperatură.
   Michelle încuviință din cap.
   - Tăticul tău crede că el ți-a făcut rău. Tu ce părere ai?
   Michelle negă cu hotărâre.
   - De ce să-mi facă rău?
   - Nu știu, răspunse cu blândețe doctorul Carson.
   Privirea i se opri asupra păpușii culcate pe pernă, alături de Michelle.
   - I-ai pus vreun nume?
   - Amanda... Mandy.
   Josiah tăcu o clipă, apoi zâmbi - mai degrabă în sinea lui decât către Michelle.

   - Uite ce zic eu. Ai să stai cuminte în pat și-ai s-o lași pe Amanda să-ți poarte de grijă, bine?
   O bătu ușurel pe mână și se ridică. Câteva secunde mai târziu, ușa se închise în urma lui și Michelle rămase din nou singură.

   Strânse păpușa la piept, murmurând în încăperea pustie:

   - De-acum tu ai să fii prietena mea, Mandy. Tare-aș vrea să fii un bebeluș în carne și oase. Te-aș îngriji și am fi bune prietene. Ne-am arăta una alteia fel și fel de lucruri... Câte n-am face împreună? Tu nu mi-ai spune niciodată vreun cuvânt răutăcios, ca Susan. Ai ține la mine, eu te-aș iubi la rândul meu și am avea grijă una de alta.
   Luptându-se cu durerea, ridică păpușa de pe pernă, culcând-o pe pieptul ei, cu obrazul de porțelan aproape lipit de al său.
    - Îmi pare bine că ai ochi căprui, ca mine, șopti fetița. Nu albaștri, ca Jenny, ca mami și ca tati. Cred că mămica mea - mămica mea cea bună - avea ochi căprui. Probabil că și a ta. Mămica ta te-a iubit, Mandy?

   Tăcu din nou, încordându-și auzul ca să perceapă sunetul vocilor din casă - oricare ar fi fost ele. Dintr-o dată, își dori ca Jenny să se fi aflat în cameră cu ea. Cu Jenny nu putea vorbi, dar măcar era o ființă vie. Respira. Era... reală.

   Asta o întrista la Mandy: faptul că nu era reală. Oricât s-ar fi străduit Michelle, Mandy rămânea tot o păpușă. Dar acum, când zăcea singură, cu tot trupul răvășit de durere, Michelle își dorea să aibă pe cineva... Cineva numai al ei, care să-i aparțină în întregime și să fie parte din ea.

   Cineva care să nu-i înșele niciodată încrederea.
   Încet-încet, injecția începu să-și facă efectul. În câteva minute, mintea lui Michelle se cufundă din nou în întuneric.
   Întunericul și vocea.
   Vocea care continua să se afle acolo, chemând-o pe nume.
   Numai că, de astă-dată, în somn, întunericul n-o mai speria.
   Nu voia decât să găsească vocea - sau vocea s-o descopere pe ea.

Capitolul 11

         Familia Pendleton trăia într-o permanentă așteptare - ca și cum, la un moment dat, ar fi trebuit să se întâmple ceva nebănuit și imprevizibil, care să-i readucă înapoi, în lumea reală, dându-le certitudinea că viața lor va redeveni cea de mai înainte.

   Această expectativă dura de zece zile, de când Michelle fusese externată din spitalul de la Boston și transportată la Paradise Point cu o ambulanță ce atrăsese toate privirile - așa cum i-ar fi plăcut grozav să fie întâmpinată cu o lună în urmă.

   Dar înlăuntrul ei se schimbase ceva. Nu numai din cauza accidentului. Și era firesc să se întâmple așa.
   La început, refuzase categoric să se dea jos din pat. Când June și doctorii insistaseră că sosise vremea ca Michelle să-și poarte singură de grijă, descoperiseră că fetița nu mai putea merge fără ajutor.
   Fusese examinată în fel și chip. Din câte spuneau medicii, nu suferise nicio altă traumă în afară de câteva vânătăi - și acestea pe cale să se vindece.

   În schimb, o durea șoldul stâng, iar piciorul stâng n-o mai asculta; devenise inutilizabil.

   Îi făcuseră și mai multe investigații, radiografiindu-i creierul și coloana vertebrală de nenumărate ori. Îi injectaseră colorant în sânge, ca să-i urmărească circulația, îi palpaseră șira spinării, îi verificaseră reflexele. O suciseră și o învârtiseră pe toate părțile, până când fata ajunsese să-și dorească moartea.
   Nereușind să determine cauza paraliziei, doctorii din Boston chemaseră un terapeut, care începuse să facă exerciții fizice cu Michelle până când, în urmă cu zece zile, fetița izbutise în sfârșit să pășească singură, cu prețul unor mari dureri și sprijinindu-se cu toată greutatea într-un baston.
   Prin urmare, o aduseseră acasă. June își repeta mereu că, în timp, lucrurile se vor rezolva de la sine.
   Cu vremea, Michelle se va înzdrăveni și-și va reveni după șocul și analizele la care fusese supusă în spital. Totodată, va ajunge să trateze problema infirmității sale cu aceeași detașare cu care făcuse întotdeauna față oricăror necazuri!
   O transportaseră în camera ei și o așezaseră în pat.
   Michelle ceruse să i se dea păpușa.
   Se împlineau 10 zile de când zăcea cu ochii în tavan, strângând la piept păpușa. Răspundea atunci când i se adresa cuvântul, cerea ajutor dacă avea nevoie să meargă la baie și stătea cuminte pe scaun în fiecare zi, pe durata celor câteva minute, cât timp June îi schimba așternutul.
   Dar în cea mai mare parte a timpului rămânea culcată în pat, privind fix tavanul, fără să scoată o vorbă.

   June se convingea din ce în ce mai bine că starea fetiței nu se datora numai accidentului sau durerii - și nici chiar infirmității. Nu! Mai exista ceva, iar June era sigură că faptul avea o legătură cu Cal.

   Într-o sâmbătă dimineață, June își privi soțul pe deasupra mesei aranjate pentru micul dejun. Doctorul Pendleton se uita fix în ceașca de cafea, cu o expresie de nepătruns. Chiar și fără ca ei să-i spună vreun cuvânt, femeia înțelese la ce se gândea.

   Mintea îi rămăsese la Michelle și la perioada de convalescență în care pretindea că se afla fetița.

   Totul începuse a doua zi după înapoierea ei din spital, când Cal declarase sus și tare că, după părerea lui, Michelle se simțea mult mai bine. În fiecare zi continuase să vorbească despre progresele făcute de fetița lor, deși June devenea tot mai conștientă de cumplitul adevăr, și anume că starea lui Michelle rămânea neschimbată.

   June cunoștea și cauza: Cal nutrea convingerea că suferința lui Michelle i se datora lui. Pentru a-și putea liniști conștiința, trebuia ca fetița să se facă bine. Prin urmare, repeta mereu că bolnava era pe cale să se însănătoșească.
   Numai că lucrurile nu stăteau deloc așa.
   Tot privindu-l, June simți cum o cotropește un val de mânie.
   - Când ai de gând să isprăvești cu circul ăsta? se trezi ea întrebând.

   Cal ridică fruntea, fulgerând-o cu privirea printre pleoapele îngustate, și June înțelese că o luase gura pe dinainte.

   - Nu vrei să-mi spui și mie la ce te referi?
   - Mă refer la Michelle, răspunse June, și la faptul că în fiecare zi repeți că se simte tot mai bine, deși se vede de la o poștă că nu-i adevărat.

   - Se simte foarte bine, declară Cal cu un glas coborât, în care June ghici o undă de disperare.

   - Dacă se simte așa de bine, atunci de ce nu se dă jos din pat?

   Cal se foi pe scaun, ferindu-se să se uite în ochii ei.

   - Mai trebuie să prindă puteri. Are nevoie de odihnă...
   - Are nevoie să coboare din pat și să înfrunte viața! Iar tu încetează să te mai amăgești singur. N-are nicio importanță ce anume s-a întâmplat sau din vina cui. Cert e că-i infirmă și că așa va rămâne în vecii vecilor. Ar fi cazul să priviți amândoi adevărul în față și să vă împăcați cu situația.
   Cal se ridică de pe scaun, cu o privire rătăcită. O fracțiune de secundă, June se temu că o va pălmui. Dar el se urni din loc, pornind spre holul de la intrare.

   - Unde te duci?

   Cal se întoarse cu fața către ea.

   - Să stau de vorbă cu Josiah Carson. Ai ceva împotrivă?
   Da, avea. Și încă foarte mult. Ar fi vrut ca soțul ei să rămână acasă, măcar ca să încerce să termine lucrările de amenajare a cămării. Dar Cal își petrecea tot mai mult timp în compania lui Josiah, agățându-se de el, iar June știa că nu exista nicio cale să-l oprească.

   - Dacă ai chef să discuți cu el, du-te și discută, pufni ea. La ce oră te întorci?

   - Nu știu, răspunse Cal.
   O clipă mai târziu, June auzi trântindu-se ușa de la intrare, semn că soțul ei plecase.

   Singură în sufragerie, se așeză iar la masă, întrebându-se ce să facă. Brusc, îi veni o idee. Chiar astăzi îi va vorbi lui Michelle, încercând s-o convingă că viața ei nu era ratată.
   Tocmai când se pregătea să urce scara, auzi o ciocănitură discretă în ușa bucătăriei și se duse să deschidă. În prag se aflau Sally Carstairs și Jeff Benson.

   - Am venit s-o vedem pe Michelle, începu Sally cu un glas șovăielnic, ca și cum n-ar fi fost sigură că proceda bine. Cum se simte?

   June zâmbi și se destinse puțin. Zi de zi sperase că prietenii lui Michelle vor veni s-o viziteze. La un moment dat, o bătuse gândul să le cheme pe doamna Carstairs sau pe doamna Benson - dar de fiecare dată renunțase la idee. O vizită din obligație ar fi fost mai inoportună decât absența oricărui vizitator.
   - Sigur că se simte bine, răspunse ea. Trebuia să veniți mai de mult.
   Îi instală pe amândoi la masa din bucătărie, oferindu-le câte un corn cu scorțișoară, după care urcă scările până în camera fetiței.

   - Michelle? murmură ea, ferindu-se să vorbească prea tare.
   Dar Michelle era trează, cu ochii pironiți în tavan, ca de obicei.
   - Mm?

   - Ai musafiri... Sally și Jeff vor să te vadă. Să-i aduc la tine?
   - N-nu... răspunse fetița cu o voce incoloră.
   - De ce? Ți-e rău? întrebă June, încercând zadarnic să-și ascundă iritarea.
   Michelle o privi pătrunzător.
   - Ce caută aici?

   În glasul ei se ghicea o notă de teamă.

   - Vor să te vadă. Sunt prietenii tăi.
   Cum Michelle nu spunea nimic, June îndrăzni să insiste.
   - Nu-i așa?
   - Cred că da, murmură Michelle.
   - Atunci îi invit aici în cameră.
   Și, fără a-i mai lăsa răgaz să protesteze, se duse în capul scărilor și-i strigă pe cei doi copii rămași la parter. O clipă mai târziu, îi pofti în dormitor. Michelle se luptă să se ridice în capul oaselor. Când Sally se repezi s-o ajute, Michelle o săgetă cu o privire mânioasă.

   - Pot și singură, zise ea.
   Adunându-și toate puterile, se săltă mai sus, apoi se sprijini în perne, făcând o grimasă de durere.
   - Cum îți merge? o întrebă Sally, cu ochii mari de mirare, înțelegând abia acum gravitatea accidentului.
   - Am să mă fac bine, declară Michelle.
   Tăcu o clipă.
   - Dar mă doare, adăugă ea.
   Se uita când la Sally, când la Jeff, cu o privire în care se citea o acuzație nerostită.
   June se opri o clipă în prag, urmărind reacția celor trei copii. Poate că, totuși, făcuse o greșeală. Poate că n-ar fi trebuit să-i aducă sus pe Sally și pe Jeff. Însă era absolut necesar ca Michelle să-i vadă și să stea de vorbă cu ei. Fără un cuvânt, se furișă afară, închizând ușa în urma sa.
   După plecarea lui June, cei trei copii tăcură stânjeniți, fiecare așteptând ca ceilalți doi să deschidă discuția. Jeff se foia încurcat, evitând să ridice ochii spre Michelle.
   - Bine măcar c-am scăpat cu viață, zise Michelle într-un târziu.
   - Poți să mergi? o întrebă Sally.
   Michelle încuviință din cap.
   - Da, dar nu prea bine. Mă doare și șchiopătez îngrozitor.
   - Dar ai să te vindeci, nu-i așa? se interesă Sally, așezându-se pe marginea patului cu grijă, ca să n-o zgâlțâie pe Michelle.

   Aceasta nu răspunse.
   Pe Sally o podidiră lacrimile. Era nedrept. Michelle nu făcuse nimic rău. Dacă cineva ar fi trebuit să pățească ceva, atunci aceea era Susan Peterson.
   - Îmi pare rău, zise ea cu voce tare. Nimeni n-a vrut să ți se întâmple așa ceva. Susan a încercat doar să te necăjească...
   - Am alunecat, spuse pe neașteptate Michelle. N-a fost vina nimănui. Pur și simplu mi-a fugit piciorul. Am să mă fac bine. O să vedeți. Am să mă fac bine.
   Întoarse capul spre perete, dar nu înainte ca Sally să-i zărească lacrimile.
   - Ne urăști pe toți? întrebă Sally. Eu o urăsc pe Susan...
   Michelle o privi nedumerită.
   - Atunci de ce n-ai silit-o să tacă? De ce nu mi-ai sărit în ajutor?

   Lacrimile continuau să i se prelingă pe obraz. Sally începu și ea să plângă în tăcere. Jeff încerca să nu ia în seamă reacția celor două fete. În sinea lui regreta că venise. Nu suporta să vadă fete plângând: de fiecare dată trăia un sentiment de vinovăție. Hotărî, deci, să schimbe subiectul.
   - Când te întorci la școală? Vrei să-ți aducem noi lecțiile?
   Michelle pufni disprețuitoare.
   - N-am chef de teme.
   - Dar ai să rămâi în urmă, protestă Sally.
   - Poate că nici n-am să mai vin la școală.
   - Trebuie, insistă Jeff. Toți copiii merg la școală.
   - Poate că părinții mei mă vor trimite la o altă școală.
   - Păi de ce? întrebă Sally.
   Lacrimile i se zvântaseră.
   - Pentru că sunt infirmă.
   - Bine, dar poți să mergi. Chiar tu ai spus.

   - Șchiopătez. Toți vor râde de mine.
   - Nu-i adevărat, o asigură Sally. N-o să-i lăsăm noi să râdă. Nu-i așa, Jeff?
   Jeff dădu din cap, deși pe chipul lui se citea limpede că nu era prea convins.

   - Susan Peterson o să-și bată joc de mine, urmă Michelle pe un ton neutru, ca și cum nici nu i-ar fi păsat.
   Sally se strâmbă disprețuitor.
   - Susan Peterson își bate joc de oricine. Pur și simplu n-o lua în seamă.
   - Așa cum ați făcut voi la picnic? replică Michelle pe un ton mușcător, înroșindu-se la față de mânie. De ce nu-mi dați pace? De ce nu mă lăsați în pace cu toții?
   Intimidată de izbucnirea lui Michelle, Sally se ridică repede în picioare.
   - Îmi... îmi pare rău... se bâlbâi ea, roșie la față. Voiam doar să te ajutăm...
   - Nimeni nu mă poate ajuta, declară Michelle cu un glas tremurător. Trebuie să mă descurc singură. Până la capăt.
   Întoarse capul și închise ochii. Sally se uită la ea câteva clipe, apoi porni către ușă.
   - Am să trec să te mai văd, se oferi fetița, dar, cum Michelle nu răspunse, îl urmă pe Jeff afară pe coridor.

       June îi aștepta la parter. Din primul moment ghici că ceva nu era în regulă.
   - A stat de vorbă cu voi?
   - Oarecum, răspunse Sally.
   Vocea îi tremura și June o văzu că era gata să izbucnească în lacrimi. Îi înconjură umerii cu brațul și-o strânse la piept cu tandrețe.

   - Nu puneți la inimă ce v-a zis Michelle, îi consolă ea pe cei doi copii. A trecut prin clipe grele și a avut tot timpul mari dureri. O să se facă bine. Dar mai durează.
   Sally încuviință din cap, fără o vorbă. Brusc, o podidi plânsul și-și îngropă obrazul la pieptul lui June.
   - Vai, doamnă Pendleton. Eu zic că-i vina noastră și numai a noastră.
   June o trase înspre ea.
   - Nu-i vina voastră. Nu-i vina nimănui. Sunt convinsă că nici Michelle nu crede asta.
   - Chiar vreți s-o trimiteți la școală în alt oraș? întrebă deodată Jeff.
   June îl privi fără să înțeleagă.
   - În alt oraș? Cum adică?
   - Michelle spune că s-ar putea să meargă la o altă școală. Una pentru... infirmi, adăugă băiatul, articulând cu greu cuvântul, ca și cum i-ar fi fost peste poate să-l folosească.
   - E adevărat? interveni și Sally, cercetând cu atenție chipul lui June.
   Dar soția doctorului se strădui să nu-și trădeze sentimentele.
   - E drept c-am discutat pe tema asta, minți ea, mirându-se cum de-i venise lui Michelle o asemenea idee, când nici ea, nici Cal nu aduseseră vreodată vorba despre așa ceva.
   - Sper că va rămâne aici, zise cu însuflețire Sally. Nimeni nu va râde de ea! Vă jur că nu!
   - Dar cine v-a vârât în cap astfel de bazaconii? exclamă June.

   Începu să se întrebe despre ce anume discutaseră cei treicopii, deși se abținu să-i tragă de limbă pe Jeff și pe Sally.

   - Ei, cred că acum ar fi mai bine să plecați și să vă întoarceți peste câteva zile. Sunt sigură că până atunci Michelle se va simți mult mai bine.

   Îi urmări cu privirea pe Sally și pe Jeff îndepărtându-se pe poteca de la marginea falezei și discutând aprins între ei. La un moment dat, Jeff se uită înapoi peste umăr, dar, când June își flutură mâna înspre el, băiatul se prefăcu că n-o vede și întoarse capul, cu un aer aproape vinovat.

   Buna-dispoziție creată de venirea celor doi copii se topi într-o clipă. Urcă scara, cu gândul să stea de vorbă cu Michelle. Dar, chiar când se pregătea să intre în dormitorul de pe colț, Jennifer începu să scâncească. June șovăi o secundă, neștiind ce să facă. Cum țipetele deveneau tot mai insistente, decise să se ducă mai întâi la Jenny. Pe urmă se va întoarce să aibă o discuție cu Michelle. O discuție cât se poate de serioasă.

       Michelle zăcea în pat, cu ochii deschiși, pironiți în tavan, ascultând glasul.
   Acesta răsuna aproape, mai aproape ca oricând. Încă mai trebuia să-și încordeze auzul ca să deslușească fiecare cuvânt, dar îl înțelegea din ce în ce mai limpede.

   Era o voce plăcută și muzicală. Michelle știa deja de unde provenea.
   Era fetița.
   Fetița în rochie neagră - cea pe care o văzuse mai întâi în vis, apoi printre cețuri în cimitir, chiar în ziua când se născuse Jennifer.

   Mai întâi, fata se mulțumise s-o strige pe nume, cerând ajutor.

   Pe urmă, începuse să-i spună și alte lucruri. Michelle stătea culcată în pat și asculta.
   - Nu sunt prietenii tăi, murmura glasul. Niciunul dintre ei nu ți-e prieten. N-o crede pe Sally. E prietena lui Susan, iar Susan te urăște. Toți te urăsc. Ei te-au împins. Te-au împins de pe stâncă. Vor să te omoare. Dar asta nu se va întâmpla. Am să-i împiedic eu s-o facă. Eu sunt prietena ta și voi avea grijă de tine. Am să te ajut. Ne vom ajuta una pe alta.
   Glasul se stinse și urechea lui Michelle prinse o ciocănitură discretă în ușă. Apoi ușa se deschise și mămica ei păși înăuntru, cu Jennifer în brațe.

   - Ei, îți e ceva mai bine?

   - Mda...
   - Ti-a făcut plăcere să-i vezi pe Jeff și Sally?
   - Mda...

   - M-am gândit că poate vrei să-ți saluți surioara.
   Michelle se uită la bebeluș cu o privire lipsită de orice interes.
   - Ce mai ziceau Sally și Jeff? continuă June, simțind c-o apucă disperarea.

   Michelle de abia catadicsea să-i răspundă la întrebări.

   - Nu mare lucru. Voiau doar să știe cum o duc.
   - Dar ați stat puțin de vorbă, nu?
   - Nu chiar.

   În cameră se așternu o tăcere apăsătoare. June începu să învârtă între degete un colț al păturii în care era învelită Jennifer. Își frământa mintea ca să găsească o cale de-a o aborda pe Michelle. Într-un târziu, se hotărî și deschise discuția, deși fără prea mare tragere de inimă.

   - Eu cred că ar cam fi timpul să te dai jos din pat, zise ea, fără altă introducere.

   În sfârșit, Michelle reacționă. În ochii fetei se aprinse o luminiță și, pentru o clipă, June desluși în ei un soi de teamă.
   - Dar nu pot... vru ea să protesteze.

   June o întrerupse cu glas blând, dar ferm.

   - Te asigur că poți, îi spuse ea liniștită. Doar te scoli din pat în fiecare zi. Pe urmă, îți va prinde bine să te miști. Cu cât te vei da mai repede jos din pat și vei începe să faci gimnastică, cu atât mai curând te vei întoarce la școală.
   - Dar nu vreau să mă întorc la școală, se împotrivi Michelle.
   Se ridică brusc în capul oaselor, săgetându-și mama cu o privire aprinsă.
   - Nu vreau să mă mai întorc niciodată la școala aia. Toți copiii mă urăsc.
   - Nu vorbi prostii, o dojeni June. Cine ți-a vârât în cap o asemenea bazaconie?
   Michelle se uită cu disperare în jur, ca și cum ar fi căutat ceva. Ochii i se opriră asupra păpușii, așezată, ca de obicei, pe pervazul ferestrei.
   - Mandy, răspunse fetița. Amanda mi-a spus.

   June rămase cu gura căscată de uimire. Privi țintă mai întâi la Michelle, apoi la păpușă. Doar fiica ei nu-și închipuia că-i vorba de o ființă vie! Cu neputință să fi crezut așa ceva. Brusc, în mintea lui June se făcu lumină. O prietenă imaginară. Michelle își găsise o prietenă imaginară, care să-i țină de urât. Și totuși, păpușa aceea, cu ochii ei de sticlă, mari și întunecați, ca ai lui Michelle, părea să-i citească gândurile.
   June închise gura și se ridică în picioare.
   - Înțeleg, articulă ea cu voce răgușită. Bine.
   Dumnezeule, ce se petrece cu Michelle? se întrebă în gând. Ce se petrece cu noi toți?
   Luptând să-și stăpânească tremurul din glas, se strădui să-i surâdă fiicei sale, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
   - O să mai vorbim despre asta.
   Se aplecă și o sărută ușor pe obraz. Drept răspuns, Michelle se lăsă din nou între perne, rămânând culcată pe spate. June văzu cum chipul fetiței se golește de orice expresie. Dacă n-ar fi ținut ochii deschiși, June ar fi putut jura că adormise.
   Strângând-o pe Jennifer la piept, se trase încet spre ușă, ieșind cu spatele din dormitor.

       Cal se întoarse acasă pe la mijlocul după-amiezii și-și petrecu restul zilei citind și jucându-se cu Jennifer. Nu-i adresă lui June decât câteva cuvinte și nu se duse deloc în camera lui Michelle.
   June terminase de pus masa pentru cină. În clipa când vru să-și cheme soțul la bucătărie, îi veni o idee. Fără să mai chibzuiască dacă făcea bine sau nu, intră în salon, unde Cal stătea cu Jennifer în brațe.

   - Am s-o aduc pe Michelle în bucătărie pentru cină, anunță ea.

   Îl văzu pe Cal cum se crispează, dar în momentul următor el își reveni.

   - Astă-seară? Cum de ți-a dat prin minte așa ceva? întrebă doctorul cu un glas stăpânit.

   June se pregăti să vină cu alte argumente.
   - Stă prea mult timp singură. Tu nu urci niciodată s-o vezi...
   - Nu-i adevărat, vru el s-o contrazică, dar June nu-l lăsă să-și ducă fraza până la capăt.
   - Nu se pune problema dacă e adevărat sau nu. Necazul e că Michelle își petrece prea mult timp de una singură, căinându-și soarta. Situația asta trebuie să înceteze. Am să mă duc până la ea, să-i spun să-și ia halatul și să coboare pentru cină. Puțin îmi pasă dacă-i convine sau nu.

   De îndată ce soția sa părăsi încăperea, Cal o așeză pe Jennifer în coșulețul pe care-l instalaseră în salon și-și turnă un pahar de tărie. Când June se înapoie, deja îl dăduse pe gât, umplându-și un al doilea, pe care-l luă cu el în clipa când soția îl chemă la masă.

   Se așeză în tăcere, așteptând-o pe Michelle. În liniștea din casă, nu se auzea decât ticăitul monoton al pendulei din hol. Cal începu să-și răsucească nervos colțul șervetului.

   - Cât ai de gând să mai aștepți? o întrebă el pe June.
   - Până când coboară Michelle.
   - Și dacă nu coboară?
   - Va veni, răspunse cu hotărâre June. Sunt absolut convinsă.
   Dar în sinea ei nu era chiar atât de sigură.
   Trecură zece minute cât zece veacuri. June își impuse să nu se scoale de la masă, rezistând tentației de-a urca din nou scările. Deodată, o fulgeră o bănuială.
   Poate că fetița nu putea să coboare singură. Se ridică repede și alergă în hol.
   În capul scărilor se afla Michelle, cu halatul legat strâns în talie. Își ținea o mână încleștată pe balustradă, în timp ce în cealaltă ținea bastonul cu care pipăia prima treaptă.
   - Vrei să te ajut? se oferi June.
   Michelle îi aruncă o privire fugară, apoi clătină energic din cap.
   - Mă descurc, răspunse ea. Pot și singură.

  June simți cum i se risipește orice urmă de încordare. Dar când Michelle reîncepu să vorbească, aceeași spaimă care-i dăduse târcoale toată după-amiaza i se înfipse în inimă ca un ghimpe, mai ascuțit și mai otrăvitor ca oricând:

   - O să m-ajute Mandy, declară fetița. Așa mi-a promis.
   Și, cu mare băgare de seamă, începu să coboare treptele.

Capitolul 12

         Primele raze ale soarelui strălucitor de toamnă se revărsau prin ferestrele studioului, alungând întunericul din cele mai îndepărtate unghere și înveselind culorile de pe pânza așezată pe șevalet.
   Început de June cu câteva zile în urmă, tabloul reprezenta priveliștea ce se deschidea de la fereastra atelierului, cu deosebirea că pictorița alesese nuanțe triste și posomorâte, tonuri de albastru și cenușiu întunecat, reflectând starea ei de spirit din ultimele săptămâni. Totuși, în această dimineață, scăldate în lumina soarelui, culorile păreau cu totul altele - mult mai vii, ca și cum un vânt iscat din senin ar fi învolburat apele golfului într-o zi cu cer plumburiu, prevestitor de furtună.
   Muindu-și penelul în alb, June începu să picteze coamele înspumate ale valurilor tălăzuind pe pânza sa.

  Într-un colț al studioului, se găsea Jennifer, în coșul ei de nuiele, gângurind și vorbind prin somn, în timp ce mânuțele ei trăgeau cu nădejde de marginea cuverturii. June își abandonă lucrul câteva clipe, ca să-și contemple, zâmbind, fetița. Dar, când vru să-și reia îndeletnicirea, privirea îi fu atrasă de o mișcare pe care o sesizase pe fereastră.
   Puse deoparte penelul și paleta, iar apoi se apropie de geam, uitându-se afară.
   Pășind greoi, sprijinită în baston, Michelle se îndrepta spre ușa atelierului.
   Cu ochii la fetiță, June se strădui să-și stăpânească emoția, luptând împotriva impulsului irezistibil de a-i ieși în întâmpinare, ca s-o ajute.
   Pe chipul lui Michelle se citea limpede suferința. Trăsăturile ei frumoase și delicate erau crispate într-o grimasă de încordare. Se forța să înainteze, pășind cu dreptul fără greutate, aproape cu vioiciune, în timp ce pe stângul și-l târa, ca și cum ar fi fost împotmolit în noroi, mișcându-l doar printr-un efort de voință.
   June simți că-i dau lacrimile. I se rupea inima s-o vadă pe Michelle cea ageră și sănătoasă de acum câteva săptămâni devenită o făptură vulnerabilă, care șchiopăta spre ea, înfruntând cu stoicism durerea.
   N-am să plâng! se înverșună femeia. Dacă Michelle are tărie să reziste, atunci voi rezista și eu.

   În mod straniu, June părea să-și tragă curajul tocmai de la trupușorul contorsionat de suferință care pășea cu încăpățânare înainte. Dându-și seama dintr-o dată că o pândea pe Michelle, June se întoarse lângă șevalet. După câteva minute, când fetița se ivi în prag, reuși totuși să se prefacă luată prin surprindere.

   - Ia te uită cine a venit! exclamă ea, silindu-se să pară mai veselă decât era în realitate.

   Instinctiv, făcu un pas înspre Michelle, dar fetița clătină din cap.
   - Am izbutit, declară ea cu un aer triumfător, așezându-se pe taburetul lui June, cu piciorul stâng aproape lungit pe podea.
   Oftă adânc, apoi zâmbi larg spre mama ei, cu chipul luminat de o scânteie din voioșia de altădată.
   - Dacă mă grăbeam, ajungeam de două ori mai repede.
   - Te doare rău? se interesă June, renunțând la masca de bună-dispoziție.
   Michelle chibzui cu grijă asupra răspunsului și June se întrebă dacă îi va spune adevărul, sau doar cuvintele liniștitoare pe care știa că tânjește să le audă.
   - Mai puțin ca ieri, zise ea într-un târziu.
   - Poate nu trebuia să bați tot drumul până aici...
   - Trebuia să stau de vorbă cu tine.

   Cu un aer grav, Michelle își mișcă greutatea pe scăunel. Chiar și neînsemnata schimbare de poziție îi trimise săgeți de durere în tot trupul. Fetița își încreți ușor obrazul, așteptând să se potolească spasmul, înainte de-a începe să vorbească.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă June, rupând tăcerea.

   - N-nu... Nu știu nici eu... E...
   Șovăi o clipă, apoi ochii i se umeziră și o lacrimă i se prelinse pe obraz. June o înlănțui cu brațele pe după umeri, trăgând-o înspre ea.
   - Ce-i, iubito? Spune-mi, te rog!
   Michelle își îngropă fața la pieptul mamei și tot trupul i se cutremură de un plâns cu sughițuri. Fiecare suspin făcea să-i zvâcnească de durere șoldul beteag. June continuă s-o strângă în brațe, până când suspinele fetiței începură să se domolească.
   - E chiar atât de rău? Suferi chiar așa de mult? murmură June, dorindu-și din tot sufletul să fi putut lua durerea lui Michelle asupra sa.
   Dar fetița clătină din cap.
   - E vorba de tati, se hotărî ea în cele din urmă.
   - Tati? Ce-i cu el?
   - S-a schimbat... șopti copila, atât de încet, încât June trebui să facă un efort ca s-o audă.

   - S-a schimbat? repetă June. În ce fel?

   - De când am căzut... începu Michelle, izbucnind din nou într-un potop de lacrimi. Tati nu mă mai iubește, se plânse ea. De când am căzut, nu mă mai iubește!
   June o legănă ușor în brațe, vrând să-i aducă mângâiere.
   - Nu, scumpa mea, nu-i adevărat. Știi bine că nu-i adevărat. Tati te iubește foarte mult. Mult, mult de tot.
   - Bine, dar se poartă ca și cum n-ar fi așa, suspină Michelle. Nu mai vrea să se joace cu mine, nu-mi vorbește niciodată, iar dacă încerc eu să-i adresez cuvântul... atunci... se duce în altă cameră...
   - Nu, nu-i adevărat, insistă June, deși în sinea ei știa că fetița are dreptate.
   Se temuse de acest moment, convinsă că, mai devreme sau mai târziu, Michelle își va da seama că i se întâmplase ceva lui Cal - ceva legat de ea. O simțea pe Michelle tremurând din tot trupul, cu toate că în atelier era cald.

   - Ba este adevărat, o contrazise cu glas înăbușit fetița, vorbind cu nasul ascuns în faldurile bluzei mamei. Azi-dimineață l-am întrebat dacă mă lasă să merg cu el la serviciu. Nu voiam decât să stau în sala de așteptare și să răsfoiesc revistele. Dar a refuzat să mă ia.
   - Nu fiindcă n-ar fi vrut să vii cu el, de asta să fii sigură, minți June. Probabil că îl aștepta o zi încărcată și s-a gândit că nu va avea timp să se ocupe și de tine.
   - Niciodată nu are timp de mine! Adică... nu mai are.
   June scoase batista din buzunar și îi șterse ochii lui Michelle.
   - Uite ce zic eu, i se adresă ea fetiței. Diseară am să discut cu el și am să-i explic că-i foarte important pentru tine să începi să ieși din casă. Poate că mâine te va lua cu el. Bine?

   Michelle mai suspină de câteva ori, apoi își suflă nasul în batistă și ridică din umeri.

   - D-da... răspunse ea, îndreptându-și spatele și încercând să surâdă. Dar... tot mă iubește, nu-i așa?

   - Bineînțeles că da, o asigură din nou June. Sunt convinsă că între voi doi nu s-a schimbat nimic. Și-acum, hai să vorbim despre altceva.

   Chibzui o clipă, apoi continuă:

   - De pildă, despre școală. Nu crezi că ar cam fi timpul să le întorci spatele și să nu-i iei în seamă? Pe urmă, tu nu ești infirmă. Doar șchiopătezi puțin. Curând se va termina și cu asta.
   - Ba nu, o contrazise Michelle cu o voce albă. Am să șchiopătez până la sfârșitul zilelor.
   - Nici pomeneală! protestă June. Ai să te vindeci. Ai să te faci bine.
   Michelle clătină din cap.
   - Știu că nu-i așa. Am să mă obișnuiesc cu starea mea, dar n-am să mă mai fac bine niciodată.
   Se căzni să se ridice în picioare, strângând din dinți de durere.
   - Pot să mă duc la plimbare?
   - La plimbare? repetă nehotărâtă June. Unde?
   - Pe faleză. Nu mă îndepărtez prea mult.
   Se uită la mama ei cu o privire pătrunzătoare, apoi adăugă:
   - Dacă-i vorba să mă întorc la școală, atunci trebuie să încep să fac mișcare, nu?
   Să se întoarcă la școală? Cu numai câteva minute înainte, declarase că nu voia să mai meargă la școală. Nedumerită, June își dădu acordul.
   - Sigur. Te rog însă, iubito, ai grijă.
   - Îți promit, făgădui Michelle.
   Porni către ușă, dar deodată se opri în loc, cu ochii la pata de pe podea!
   - Credeam că s-a curățat.
   June clătină din cap.

   - Am tot frecat-o în fel și chip, dar uite că nu iese. Poate dac-aș ști ce fel de pată este...

   - De ce nu-l întrebi pe doctorul Carson? Probabil că el știe.
   - E o idee, rosti June. Cât timp lipsești de acasă?
   - Atât cât va fi nevoie, răspunse Michelle.
   Și, sprijinindu-se în baston, păși greoi afară, în lumina soarelui.

       Josiah Carson ridică ochii în tavan, apoi își trecu degetele prin coama de păr aproape alb, în timp ce cu cealaltă mână bătea darabana pe biroul din fața sa.

   Ca de fiecare dată când rămânea singur, și acum se gândea tot la Alan Hanley. Totul mersese strună până în ziua când Alan căzuse de pe acoperiș. Oare chiar căzuse?

   Josiah era convins că nu. În decursul anilor, în casa lui se petrecuseră prea multe tragedii. Muriseră prea mulți oameni.
   Își aminti de soția sa, Sarah, și de vremea când viața îi părea perfectă. El și Sarah urmau să aibă o familie - una numeroasă - numai că lucrurile luaseră cu totul altă întorsătură. Sarah murise aducând pe lume o fetiță. N-ar fi trebuit să moară – nu existase niciun motiv pentru asta: fusese o femeie sănătoasă și avusese o sarcină fără complicații. Cu toate acestea, la nașterea fetiței, Sarah murise. Josiah supraviețuise cumplitei pierderi, revărsându-și întreaga afecțiune asupra fiicei sale, micuța Sarah.
   Pe urmă, când Sarah abia împlinise doisprezece ani, nenorocirea se abătuse din nou asupra casei lui.
   Nici acum nu-și putea explica ce se întâmplase.
   Într-o dimineață, coborâse la parter și deschisese ușa uriașului frigider din peretele bucătăriei.
   Aici își găsise fiica, zăcând fără suflare pe podeaua frigiderului, alături de o păpușă pe care Josiah n-o văzuse în viața lui.
   Ce căutase fetița înăuntru? Josiah nu avea să afle niciodată.
   O înmormântase pe micuța Sarah, punându-i păpușa lângă ea.
   Pe urmă, continuase să trăiască singur. O dată cu trecerea anilor - peste 40 la număr - ajunsese să creadă că nu i se va mai întâmpla nimic.
   Dar, într-o bună zi, avusese loc accidentul lui Alan Hanley.
   În sinea sa, era ferm convins că Alan nu alunecase de pe acoperiș. Nu, nu. Moartea lui nu fusese o simplă întâmplare - dovadă păpușa.

   Aceeași păpușă pe care o îngropase o dată cu fetița sa.
   Păpușa pe care o găsise sub trupul sfărâmat al lui Alan.
   Păpușa pe care i-o arătase Michelle Pendleton.

   Josiah încercase să-l întrebe pe Alan despre păpușă, dar băiatul nu-și mai recăpătase cunoștința. Cal Pendleton îl lăsase să moară.
   De fapt, îl ucisese.
   Dacă Pendleton nu l-ar fi omorât pe Alan, poate că Josiah ar fi reușit să afle ce se petrecuse în ziua aceea pe acoperiș: pe cine văzuse Alan. Pe cine simțise. Pe cine auzise. Ar fi aflat ce se întâmpla la el în casă și ce se întâmplase cu familia lui. Acum însă nu avea să mai descopere niciodată. Cal Pendleton stricase tot.
   Dar își va lua revanșa.
   Deja începuse să-și plătească polițele.
   Nici nu-i fusese greu, din clipa când ghicise mustrările de conștiință ale lui Cal în privința lui Alan. Totul mersese ca pe roate. Îi propusese lui Cal să-i vândă cabinetul. Apoi casa. Și Cal acceptase.

   Îl adusese pe Cal în casă, dar păpușa se întorsese și ea.

   Acum îi aparținea fetiței lui Cal.

   Indiferent ce se întâmpla în prezent, nu mai avea nicio legătură cu familia Carson. Totul trecuse asupra Pendletonilor.

   Un zvon de glasuri provenind din sala de consultații aflată lângă cabinet îi întrerupse șirul gândurilor. În încăperea alăturată, Cal o examina pe Lisa Hartwick.
   Doctorul Pendleton îl rugase cu cerul și pământul să n-o vadă el pe Lisa, dar Josiah nu acceptase! De acum știa cât îl înspăimântau pe Cal copiii. Îi cunoștea convingerea - întemeiată sau nu - că orice tratament ar fi aplicat unui copil, leacul ales avea cu siguranță să dea greș, pricinuind un rău micului pacient.

   Josiah Carson înțelegea aceste sentimente.

   În sala de consultații, Lisa Hartwick se uita țintă la Cal, ascunzându-și privirea bănuitoare sub bretonul castaniu-deschis și mult prea lung. Când doctorul îi ceru să deschidă gura, fetița își strânse buzele.

   - De ce?

   - Ca să-ți pot vedea gâtul, o lămuri Cal. Dacă nu văd ce ai în gât, cum pot să-ți spun ce te doare?

   - Nu mă doare. Asta i-am spus tatei, ca să nu mă duc la școală.
   Cal puse jos apăsătorul de limbă, răsuflând ușurat. Măcar în cazul de față nu risca nimic. Cu toate acestea, Lisa nu era chiar cel mai drăgălaș copil pe care-l întâlnise în viața lui. De fapt, îi era profund antipatică.

   - Înțeleg, răspunse el. Nu-ți place la școală?

   Lisa înălță din umeri.

   - Merge. Atâta doar că nu pot să-i sufăr pe mucoșii de acolo. Dacă nu te-ai născut prin partea locului, nu acceptă în vecii vecilor să-ți fie prieteni.

   - Știu eu? se miră Cal. Michelle s-a împrietenit cu câțiva dintre ei.

   - Așa crede ea, replică Lisa. Așteptați să se întoarcă la școală.
   Aplecându-și capul într-o parte, îl măsură pe doctor cu o privire îndrăzneață.
   - E adevărat că nu poate să umble?
   Cal își dădu seama că roșește.
   - Ba poate foarte bine, răspunse el cu un glas arțăgos. Michelle este perfect normală și în curând își va reveni pe deplin. E puțin zdruncinată de căzătură, dar atâta tot.
   Era conștient că minte, însă altfel nu se putea. Îi venea mai ușor să pretindă că Michelle se va face bine. Și poate - cine știe, poate că totuși - se va vindeca.

   - Eu altceva am auzit vorbindu-se, îl contrazise Lisa, sărind jos de pe masa de consultații.

   Brusc, își schimbă expresia, căpătând un aer de vulnerabilitate pe care Cal i-l remarcă pentru prima oară de când pășise în cabinet.

   - Nici eu n-am mamă, murmură ea.
   O fracțiune de secundă, Cal nu înțelese la ce se referea, apoi în mintea lui se făcu lumină.
   - Cum, dar Michelle are mamă, protestă el. Am înfiat-o pe când era încă un bebeluș.
   - Oh! exclamă Lisa și lui Cal i se păru că-i citește în ochi dezaprobarea.

   - Și totuși, urmă cu blândețe doctorul, am impresia că voi două aveți multe lucruri în comun. Nici tu, nici Michelle nu v-ați născut aici. Fetița mea e orfană de ambii părinți, iar tu de mamă, nu-i așa? Poate c-ar trebui să treci într-o zi s-o vezi pe Michelle...
   Intenționat nu-și dusese fraza la bun sfârșit, sperând că Lisa o să-i ia vorba din gură. Dar fetița nu se grăbi să accepte invitația
   - ...sau cel puțin nu făgădui nimic.
   - Poate că da, zise ea, fără prea mult entuziasm. Sau poate că nu...
   Și, înainte ca doctorul să reacționeze la lipsa ei de bună-cuviință, Lisa se făcu nevăzută.

         Când Cal intră în cabinetul unde lucrau împreună, Josiah Carson se prefăcu adâncit în lectura unei reviste medicale. De-abia când Pendleton se așeză la biroul său improvizat, se hotărî și el să ridice privirea.
   - A mers bine? întrebă bătrânul Cal înălță din umeri.
   - E un copil dificil.
   - Un plod fără minte, declară Carson.
   - Se pare că în cazul ei viața nu-i chiar așa ușoară.

   - Viața nu-i ușoară pentru niciunul dintre noi, zise apăsat Josiah.
   Cal se crispă vizibil, apoi se uită în ochii lui Carson.
   - Ce vrei să spui?
   Bătrânul doctor dădu din umeri cu un gest de neputință studiată.
   - Poți s-o iei cum dorești.
   Replica sa avu un efect similar dopului tras dintr-o jucărie de cauciuc. Cal se scufundă în fotoliu, cu trupul inert și ochii goi, uitându-se spre Carson cu o privire lipsită de viață.
   - Josiah, ce să mă fac? Nu pot să dau ochii cu Michelle, nu pot vorbi cu ea. N-am nici măcar curajul s-o ating. Mă tot gândesc la Alan Hanley și mă întreb unde am greșit. Unde am greșit cu Michelle.
   - Cu toții greșim, Cal, zise Josiah. Nimeni nu ne poate acuza de judecăți pripite în situații extreme. Pur și simplu trebuie să ne acceptăm limitele și să ne străduim să trăim cu ele.
   Se opri, încercând să ghicească reacția lui Cal. Poate că împinsese lucrurile prea departe. Dar Cal îl urmărea din ochi, atent la ceea ce-i spunea. Josiah zâmbi și schimbă tactica.
   - E posibil să fie numai vina mea. Cu siguranță că eu sunt vinovat pentru nenorocirea lui Michelle. Dacă nu ți-aș fi vândut casa aia blestemată...
   Cal îi aruncă o privire pătrunzătoare.
   - Casă blestemată? Ce te face să spui asta?
   Josiah se foi pe scaun.
   - M-am exprimat greșit. Trebuia să caut alt cuvânt.
   Dar Cal nu se lăsă dus cu vorba.
   - Există ceva în legătură cu casa - ceva ce-ar fi cazul să cunosc și eu?

   - Nu chiar, răspunse precaut Carson. Pur și simplu mă gândeam că nu-i o casă cu noroc. Mai întâi Alan Hanley, iar acum Michelle...
   Se opri, renunțând să-și ducă fraza până la capăt.
   Cal îl privi fix, simțindu-se tras pe sfoară. Casa îi devenea tot mai dragă de la zi la zi și nu voia să audă nimic rău despre ea.

   - Regret că gândești astfel, zise el. Eu o consider o casă norocoasă.
   Își scoase bluza de medic, pregătindu-se să plece acasă, la prânz. Ajuns în prag, se întoarse brusc spre Carson.
   - Josiah...
   Bătrânul doctor se uită la el cu un aer întrebător.
   - Josiah, voiam să știi... că apreciez tot ce-ai făcut pentru mine. Nu pot să-mi închipui cum aș fi trecut cu bine prin atâtea necazuri dacă n-ai fi fost dumneata. Mă consider fericit să te am prieten.

   Stânjenit de propriile-i vorbe, se grăbi să iasă din birou.

   Rămas din nou singur, doctorul Carson se duse din nou cu gândul la cuvintele care-i atrăseseră atenția lui Cal.
   Casă blestemată.
   Așa și este, își zise el.
   Îi veni în minte o imagine - cea a unei pete întinse într-un strat gros pe pardoseala magaziei grădinarului.

   O pată pe care nimeni nu reușise vreodată s-o curețe.

   O pată care-l obsedase toată viața. Împotriva oricărei logici, Josiah nutrea convingerea că între pata aceea și păpușa lui
   Michelle Pendleton exista o legătură.
   De acum încolo, nu se îndoia că blestemul va trece asupra Pendletonilor.
   De altfel, se arătau deja primele semne.
   Josiah Carson nu pretindea că știe cu exactitate motivul pentru care toți cei ce locuiau în casă erau urmăriți de forțe ale răului, însă își avea bănuielile sale. După toate probabilitățile, intuise corect. Pentru Michelle, obsesia începuse, și avea să se continue la nesfârșit...

      Michelle stătea în cimitir, cu ochii pironiți la mica lespede de mormânt pe care era scris un singur cuvânt:
   AMANDA
   Se strădui să-și alunge din minte alt gând, ca și cum astfel ar fi putut auzi mai limpede glasul.
   Nu se înșela.
   Deslușea vocea, undeva departe, dar venind din ce în ce mai aproape.

   Pe măsură ce glasul se îndrepta spre ea, lumina strălucitoare a soarelui pălea, făcând loc cețurilor adunate de pe mare. Curând, Michelle avu sentimentul că se găsea singură pe lume.
   Deodată, ca și cum ar fi simțit o atingere, înțelese că nu era singură.
   Când întoarse capul, în spatele ei se afla fata.
   Rochia ei neagră ajungea până în pământ, iar pe cap purta o bonetă. Ochii lăptoși și lipsiți de viață erau ațintiți asupra lui Michelle. Fata surâdea.
   - Tu ești Amanda... șopti Michelle.
   Vorbele ei plutiră în ceață, abia auzit. Atunci fata încuviință din cap.
   - Te așteptam.
   Glasul arătării era blând, muzical și învăluitor.

   - Te aștept de multă vreme. Eu voi fi prietena ta.

   - Eu... eu n-am prieteni, murmură Michelle.

   - Știu. Nici eu n-am, dar de acum încolo ne avem una pe alta și totul va fi bine.
   Michelle rămase nemișcată, privind fix ciudata apariție din ceață. Îi era puțin frică, dar vorbele Amandei o linișteau și o alinau. Își dorea nespus o prietenă.
   În tăcere, o acceptă pe Amanda.

Capitolul 13

         - Ești sigură c-ai să te descurci?
   - Dacă voi avea nevoie de ajutor, am să te chem. Sau o să te cheme domnișoara Hatcher... ori altcineva, răspunse Michelle.

   Deschise portiera mașinii, puse piciorul drept pe trotuar, se sprijini în baston și se trase afară, îndreptându-și spatele. June o văzu cu îngrijorare cum se clatină, dar Michelle își recăpătă repede echilibrul și trânti portiera. Fără să-i facă semn cu mâna și fără să-și ia rămas-bun, porni șchiopătând pe aleea ce ducea către clădirea școlii. June rămase pe loc, cu ochii la fiica ei cea mare. Nu se îndura să plece până când Michelle nu va fi ajuns înăuntru.

   Michelle urcă scările cu mare atenție, ținându-se cu mâna stângă de balustradă și sprijinindu-se cu dreapta în baston. Pășea mai întâi cu dreptul, trăgându-l pe stângul după ea.

   Înainta încet, dar fără oprire. De abia când se văzu în capul celor șapte trepte se întoarse și-și flutură mâna înspre mama ei, după care intră în clădire.
   Oftând, June ambală motorul și demară, desprinzându-se de lângă bordură. Tot drumul spre casă se rugă la Dumnezeu ca totul să fie bine. Deși cu un sentiment de vinovăție, se bucura totuși de perspectiva unei zile întregi în compania bebelușului și a picturii.

     Corinne Hatcher își începuse deja ora când ușa se deschise și în prag se ivi Michelle, sprijinită în baston, cu un aer de nesiguranță, ca și cum ar fi greșit clasa. Se așternu o liniște mormântală. Toți elevii se răsuciră în bănci, întorcându-se spre ea.

   Michelle se strădui să nu-i ia în seamă și porni șchiopătând printre bănci, cu ochii la locul gol din rândul întâi, între Sally și Jeff, care se părea că-i fusese păstrat. Ajungând aici, se așeză cu grijă și abia pe urmă ridică privirea, zâmbind spre domnișoara Hatcher.

   - Iertați-mă c-am întârziat, murmură fetița cu timiditate.
   - Nu face nimic, o liniști Corinne. Nici n-am început ora. Mă bucur mult că ai revenit printre noi. Nu vrea nimeni s-o salute pe Michelle?
   Își aținti ochii asupra clasei, în așteptarea unui răspuns, după o clipă, se stârni un murmur. Neînțelegând prea bine ce li se cerea, copiii murmurară pe rând câteva cuvinte de salut. Sally Carstairs se întinse din banca alăturată și o strânse de mână, dar Michelle se feri instinctiv de atingerea ei. Din celălalt capăt al băncii, îl auzi pe Jeff spunând ceva, dar când se răsuci spre el, o zări pe Susan Peterson înghiontindu-l cu cotul. Jeff se uită repede în altă parte. Michelle simți cum roșește stânjenită.
   Nu se putea concentra asupra lecțiilor. Era dureros de conștientă de prezența celorlalți copii. Le simțea privirile frigându-i ceafa, îi auzea șoptind, atât de încet, încât nu reușea să deslușească niciun cuvânt.
   Câteva minute, Corinne Hatcher chibzui dacă nu era mai bine să întrerupă lecția și să se ocupe în primul rând de povestirea cu accidentul lui Michelle. Totuși, renunță la idee. Ar fi pus-o pe Michelle într-o situație mult prea penibilă. Așadar, își continuă predarea, încercând să abată atenția copiilor de la colega lor spre ceea ce aveau de făcut în clasă. Când sună clopoțelul pentru prima recreație, răsuflă ușurată și dădu drumul elevilor în pauză. Cu excepția lui Michelle.
   După ce rămaseră singure în încăpere, profesoara își trase scaunul lângă banca unde stătea Michelle.
   - N-a fost chiar atât de rea, nu-i așa? începu ea, străduindu- se să se arate cât mai dezinvoltă.
   Michelle o privi fix, ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea.
   - Ce anume n-a fost rea?
   - Cum ce? Prima zi când te-ai întors la școală.

   - A mers bine, răspunse Michelle. Și de ce nu? adăugă ea pe un ton sfidător, care o dezarmă pe Corinne, ca și cum fetița ar fi provocat-o să deschidă discuția despre șoaptele ce plutiseră în clasă în ultimele două ore.
   - Poate că ar trebui să reluăm împreună o parte din lecțiile la care ai lipsit, se oferi profesoara, ghidându-se după reacția lui Michelle.
   Dacă fetița nu dorea să vorbească despre primirea pe care i-o făcuseră colegii, atunci vor ocoli subiectul și cu asta basta.
   - Am să mă descurc de una singură și am să ajung cu temele la zi, spuse Michelle. Îmi dați voie să merg în vestiarul fetelor?
   Corinne nu-și lua ochii de la ea: fetița se arăta nespus de calmă și de stăpână pe sine. Dar era de-a dreptul nefiresc! În mod normal, ar fi trebuit să trăiască un sentiment de neliniște, de nesiguranță, ba chiar să și plângă. În orice caz, nu să întrebe cu detașare dacă putea merge în vestiar. Totuși, Corinne își reținu întrebările care-i veneau pe buze, regretând că Tim Hartwick nu se afla la școală în ziua aceea. O urmări cu privirea pe Michelle, care pornise către ușă.
   Corinne Hatcher era foarte îngrijorată.

      Michelle constată cu bucurie că pe coridor nu era nici țipenie de om: cel puțin, nu va fi nimeni cu ochii pe ea cât timp va șontâcăi către vestiarul fetelor, stârnind ecouri cu bastonul pe podeaua de lemn.

   Ar fi vrut să se poată face nevăzută.
   Copiii râdeau de ea, exact așa cum se așteptase.
   Sally abia dacă-i adresase un cuvânt, iar ceilalți nu știuseră ce să-i spună.
   Ei bine, nu va ceda în fața lor.
   Deschise ușa și intră în vestiarul fetelor, unde se opri în dreptul oglinzii, întrebându-se dacă i se citea pe chip durerea. Era foarte important să nu se trădeze prin nimic, astfel încât nimeni să nu bănuiască ce simțea și cât suferea.
   Nici cât era de pornită împotriva lor.
   Mai ales împotriva lui Susan Peterson.
   Susan îi șoptise ceva lui Jeff. Ceva care-l făcuse pe băiat să nu mai stea de vorbă cu Michelle.
   Amanda avea dreptate. Copiii nu erau prietenii ei. Adică nu mai erau. Michelle se spălă pe față, apoi se uită din nou în oglindă.
   - Nu contează, zise ea cu glas tare. N-am nevoie de ei. Amanda e prietena mea. Pe ceilalți să-i ia dracu’!
   Surprinsă de propria-i înjurătură, se trase un pas înapoi, cât pe ce să cadă. Se prinse de marginea chiuvetei, ca să-și regăsească echilibrul. O copleși un sentiment de neputință. Simțea nevoia să plângă, dar decise să se țină tare.
   Am să le arăt eu lor! își jură ea în gând. Am să le arăt eu tuturor!
   Și pe urmă, torturată de dureri, porni înapoi spre clasă.

      După recreație, atmosfera din clasă se schimbase. Șușotelile încetaseră, iar copiii păreau să se concentreze asupra muncii lor.

   Din când în când, câte unul arunca o privire furișă spre Michelle, apoi spre Susan Peterson. Chiar dacă cele două fete își dădeau seama de ce se întâmpla în jurul lor, totuși niciuna nu-și ridică ochii din caiet.
   Sally Carstairs era pradă unei frământări neobișnuite. La fiecare câteva minute, lăsa deoparte tema ca să se uite la Michelle, apoi peste creștetul ei și al lui Jeff Benson la Susan Peterson. Când privirile li se întâlniră, Susan își țuguie buzele, clătinând din cap aproape imperceptibil. Sally se îmbujoră și, cu un aer vinovat, se întoarse din nou la tema ei.
   Când sună clopoțelul pentru gustarea de prânz, nici chiar Sally n-o mai așteptă pe Michelle. Cât ai clipi, clasa rămase pustie, cu excepția lui Michelle și a profesoarei. Michelle se aplecă și-și luă ghiozdanul de sub bancă, scoțând din el pachețelul cu mâncare, iar apoi se ridică, pornind spre ușă.
   - De ce nu rămâi să mănânci cu mine? o invită Corinne.
   Michelle șovăi câteva secunde, apoi clătină din cap.
   - Mă duc afară, zise ea.
   - Ești sigură? insistă Corinne.
   Michelle încuviință.
   - Am să mă așez pe ultima treaptă, de unde am sub ochi întreaga curte.
   Chiar când să închidă ușa în urma ei, se opri brusc și se răsuci cu fața spre Corinne!
   - Pentru mine e important să pot vedea. Înțelegeți, domnișoară Hatcher?
   După care, fără a mai aștepta vreun răspuns, ieși din clasă.

        Se așeză pe ultima treaptă, cu piciorul stâng întins țeapăn în față și cu dreptul la piept. Sprijinindu-și bărbia de genunchiul drept, începu să se uite la copiii din curtea școlii.

   Sub arțarul cel uriaș își zări colegii de clasă - printre care Susan, Jeff și Sally - adunați cu toții într-un singur grup. Vorbeau despre ea, Michelle nu avea nicio îndoială.
   Mai ales Susan Peterson. Michelle o văzu aplecându-se să șoptească ceva la urechea unuia dintre colegi, după care amândoi - Susan și celălalt copil - priviră spre Michelle, chicotind pe înfundate.
   La un moment dat, Susan vru să-i șoptească ceva și lui Sally, dar aceasta clătină din cap, începând imediat să discute cu altcineva.
   Michelle își impuse să nu se mai uite la ei și-și mută privirea asupra terenului de joacă. Lângă gardul din spate, cei dintr-a patra jucau softball. Simți în suflet un ghimpe de invidie, văzându-i cum aleargă. Cândva jucase și ea softball. Fusese una dintre cele mai bune alergătoare din școală.
   Dar asta se întâmplase înainte.
   În celălalt capăt al curții, lângă poartă, o descoperi pe Lisa Hartwick, stând de una singură. O fracțiune de secundă, își dori ca Lisa să se apropie și să se așeze pe trepte lângă ea. Pe urmă își aduse aminte că ceilalți copii n-o plăceau pe Lisa. Chiar dacă nu-i adresau cuvântul nici lui Michelle, totuși fetița nu voia să-și înrăutățească situația împrietenindu-se cu fiica psihologului.
   Doi pași mai încolo, la picioarele scării, se găseau trei fetițe de vreo opt ani. Adâncite în jocul lor de cărți, nu-i acordau nicio atenție lui Michelle, aflată cu câteva trepte deasupra lor.
   Michelle le urmări un timp, amintindu-și cum fusese și ea la vârsta lor. Niciodată nu se pricepuse să joace cărți. De fiecare dată le scăpa din mână. Și totuși, jocul nu necesita nici alergări, nici sărituri - nimic din ceea ce Michelle nu mai era în stare să facă. Poate că ar fi trebuit să le roage...

   În clipa aceea, sună clopoțelul. Recreația se sfârșise.
   Michelle se ridică și intră din nou în clădirea școlii, asigurându-se că era prima care va ajunge în clasă. De cum se văzu în sala de cursuri, se așeză într-o bancă din ultimul rând.
   O bancă unde niciunul din colegi n-o mai putea vedea decât dacă întorcea capul și se uita fix la ea.
   Dar atunci va ști și ea cine o privește.
   Va fi cu ochii pe colegi.
   Va ști cine râde de ea.

       Când sună clopoțelul la ora trei și zece, Corinne Hatcher o rugă pe Michelle să aștepte, apoi îi făcu semn să se apropie de catedră, în fața băncilor pustii.
   - Vreau să-ți cer scuze în numele clasei.

   Michelle stătea înaintea ei, cu o figură placidă și inexpresivă. Pe chipul său se așternuse masca indiferenței.

   - Să vă cereți scuze? Pentru ce?
   - Pentru felul în care s-au purtat cu tine azi. A fost urât din partea lor.
   - Da? Eu n-am observat, replică Michelle cu un glas lipsit de orice intonație.
   Corinne se sprijini de spătarul scaunului, începând să bată încetișor cu creionul în masă.
   - Am văzut că nu ți-ai luat gustarea împreună cu prietenii tăi.
   - V-am mai spus... Mi-ar fi fost prea greu să cobor scările în curte. Acum pot să plec? Am mult de mers până acasă.
   - Te duci pe jos? întrebă consternată Corinne.
   Cu neputință! Locuința ei era prea departe. Dar Michelle încuviință din cap cu un aer imperturbabil.
   - Îmi prinde bine mișcarea, explică ea cu dezinvoltură.
   Corinne observă că, de îndată ce discuția se abătuse de la colegi, Michelle părea mult mai relaxată.
   - Și pe urmă, îmi place să merg pe jos. Acum, când nu mai pot păși la fel de repede ca altădată, am ocazia să văd mai multe. Uimitor de multe.
   Corinne își aminti brusc cuvintele lui Michelle. Pentru mine e important să pot vedea.
   - Ce anume vezi? o întrebă profesoara.
   - O groază de lucruri. Flori, copaci, stânci... și așa mai departe.
   Coborî puțin glasul și adăugă:
   - Când ești singur, ajungi să privești mai atent în jurul tău.
   Corinnei i se făcu milă de Michelle. Începu să vorbească, fără să-și poată ascunde un sentiment de compătimire.
   - Așa e, încuviință ea. Sunt convinsă că ai dreptate.
   Se ridică și începu să-și adune hârtiile de pe catedră, apoi ieși din clasă cu pași rari, astfel încât Michelle să se poată ține după ea, și încuie ușa pe dinafară.
   - Chiar nu vrei să te duc cu mașina până acasă? se oferi Corinne când ajunseră în capul scării.
   - Nu, mulțumesc. Fiți liniștită, mă descurc.
   Glasul îi suna absent, iar ochii i se plimbau pe deasupra curții, ca și cum s-ar fi uitat după cineva.

   - Trebuia să te însoțească vreunul din colegi?
   - Nu, nu. Credeam...
   Tăcu și începu să coboare treptele.
   - Pe mâine, domnișoară Hatcher! strigă ea peste umăr.
   Ajungând jos, își azvârli ghiozdanul în spate și porni, șchiopătând, pe alee.
   Corinne Hatcher o urmări cu privirea până când dădu colțul, după care se îndreptă spre mașină.

      M-ar fi putut aștepta! își zise cu amărăciune Michelle.
   Se sili să meargă cât mai repede, dar, la câteva case depărtare de școală, șoldul începu s-o doară, așa că încetini pasul.
    Încercă să nu se mai gândească la Jeff Benson, însă, pe măsură pe înainta, fiece priveliște ce i se deschidea înaintea ochilor îi amintea de ziua când se întorseseră acasă împreună.
   Probabil că acum o conducea pe Susan Peterson, își spuse fetița.
   Ieși din sat și o luă spre casă, evitând să calce pe asfalt. Deși cărarea era denivelată, astfel că i-ar fi fost mai simplu să meargă pe șosea, știa că nu s-ar fi putut feri la timp din calea unei mașini. Prin urmare, poteca era mai sigură.
   Se opri la fiecare câțiva metri, ca să se odihnească, dar și ca să se uite de jur-împrejur, cercetând cu atenție locurile pe unde trecea, ca și cum le-ar fi văzut pentru prima - sau poate ultima - dată. De vreo două ori rămase nemișcată, cu pleoapele strânse până la durere, încercând să-și închipuie cum ar fi fost să fie oarbă. Bâjbâia cu bastonul în jur, ca să-și dea seama dacă putea recunoaște obiectele după pipăit.
   De cele mai multe ori nu reușea.
   „Ar fi îngrozitor”, își zise fetița. „Cea mai cumplită nenorocire de pe lume e să fii orb.”

   Pe la jumătatea drumului spre casă, auzi un glas chemând-o pe nume.
   - Michelle? Hei, Michelle, așteaptă-mă!
   Michelle își adună tot curajul ca să nu-l ia în seamă și-și văzu de drum.
   Un minut mai târziu, Jeff o ajunse din urmă.
   - De ce nu m-ai așteptat? întrebă el. N-ai auzit când te-am strigat?
   - Am auzit.

   - Atunci de ce nu te-ai oprit?
   - De ce nu m-ai așteptat și pe mine după ore? îl înfruntă Michelle.
   - I-am promis lui Susan că o conduc acasă.
   - Erai convins că pe mine ai să m-ajungi ușor din urmă?

   Jeff se înroși până în vârful urechilor.
   - Nu asta am vrut să spun.
   - Nici n-ar fi fost nevoie.
   Amândoi tăcură. Michelle porni mai departe, în timp ce Jeff încerca să țină pasul cu ea.
   - Dacă te grăbești să ajungi acasă, nu trebuie să pierzi vremea lângă mine, zise fata.
   - Nu mă grăbesc.
   Mai înaintară puțin. Michelle își dorea din suflet ca Jeff să plece odată de lângă ea. În cele din urmă, i-o spuse de la obraz.
   - Nu vezi că mă faci să mă simt o infirmă? exclamă fetița. De ce nu te duci acasă și nu mă lași în pace?
   Jeff se opri în loc, privind-o drept în ochi. Deschise gura să vorbească, apoi o închise din nou. Se înroși la față și-și încleștă pumnii.

   - Dac-așa vrei tu, atunci așa să fie, articulă el în cele din urmă.

   - Foarte bine.

   Michelle simți cum ochii i se umplu de lacrimi. O clipă, se temu că va izbucni în plâns. Apoi Jeff îi întoarse spatele și porni pe șosea, săltând când pe un picior, când pe altul. După vreo câțiva metri, privi brusc peste umăr, îi făcu semn cu mâna și o rupse la fugă către casă.
   Michelle avu senzația că primise o palmă în plin obraz.

          Jeff trânti cu zgomot ușa de perete și-și strigă mama, ca s-o anunțe că sosise acasă. Azvârlind cărțile pe masă, se duse în sufragerie, unde se tolăni pe canapea, cu picioarele pe măsuța de cafea. Ah, ce ți-e și cu fetele astea! Ce pacoste!
   Mai întâi Susan Peterson, care-i spusese că nu trebuia să mai stea de vorbă cu Michelle. Iar acum însăși Michelle îi declara că nu dorea să mai aibă de-a face cu el. Două țicnite, ce mai!
   Aruncă o privire pe fereastră. Michelle era tot în locul unde o lăsase și tot singură. O zări trecând de casa lui și apucând pe lângă cimitir. Deodată, fetița se opri și se uită peste morminte, ca și cum i-ar fi atras atenția ceva. Dar nu era nimic de văzut.
   Lui Jeff cimitirul îi apărea așa cum îl știa dintotdeauna: părăsit, cu lespezile afundate în pământ și năpădit de ierburi. Oare la ce se uitase Michelle?

         În clipa când Michelle ajunse în dreptul cimitirului, razele strălucitoare ale soarelui de după-amiază începură să pălească și în jurul ei prinse să se adune ceața. Fetița se obișnuise de-acum cu ciudatul fenomen și nu se mai mira când se trezea învăluită de aburul rece și umed care o izola de tot restul lumii, lăsând-o singură în ceață. Știa că nu va rămâne singură multă vreme. O dată cu ceața apărea și Amanda. Michelle începuse să dorească ceața, pentru că-i vestea apropierea prietenei ei.
   Într-adevăr, iată că venea. Se apropia dinspre cimitir, zâmbind și făcându-i cu mâna.
   - Bună! îi strigă Michelle.

   - Te așteptam, murmură Amanda, strecurându-se prin gardul pe jumătate culcat la pământ. A fost chiar atât de rău pe cât am crezut noi?

   - Da. Au râs de mine și-au șușotit între ei tot timpul.
   - Bine, încuviință Amanda. Acum am să te însoțesc, iar tu ai să-mi arăți lucrurile pe lângă care trecem.
   - Nu le poți vedea și singură?
   Amanda își aținti asupra ei ochii de un alb lăptos.
   - Eu nu pot vedea nimic - decât dacă sunt cu tine.

   Michelle o luă de mână și amândouă porniră mai departe pe cărare. Își dădu seama că, dintr-un motiv sau altul, îi era mai ușor să pășească atunci când o avea alături pe Amanda. Nici șoldul n-o mai durea atât de tare. De fapt, nu mai șchiopăta aproape deloc.
   Michelle o conduse pe lângă cimitir, apoi pe cărarea de pe muchia falezei. Curând ajunseră în dreptul locuinței Pendletonilor și, instinctiv, Michelle schiță gestul de-a o apuca spre casă.

   - Nu, se împotrivi Amanda.
   Michelle îi simți degetele prinzând-o ca într-un clește.
   - Magazia. Tot ce vreau să văd e magazia.
   Michelle ezită o clipă, apoi, împinsă de curiozitate, îi îngădui Amandei s-o ducă spre atelierul de pictură al mamei ei. Amanda o trase după sine, dând colțul micii construcții, apoi se opri în dreptul ferestrei.
   Ceața care o împresura părea să fi pătruns și în atelier. Totul înăuntru era învăluit în ceață. Michelle nu putea desluși niciun contur. Și totuși, ceva era în neregulă.
   Șevaletul mamei se găsea la locul știut, dar pânza proptită pe el nu era a lui June.
   Michelle se uită țintă la tablou vreme de câteva secunde, apoi privirea îi fu atrasă de o mișcare din interior. În atelier se aflau niște persoane, pe care însă nu le distingea clar. Ceața plutea în jurul lor, astfel încât chipurile rămâneau invizibile.
   Apoi urechea lui Michelle prinse un sunet. Era glasul Amandei, care stătea chiar lângă ea.

   - E adevărat, șopti Amanda, vorbele ei aducând mai mult a șuierat. E o târfă... O târfă!
   Michelle făcu ochii mari, înspăimântată de tonul mânios al prietenei ei. Încercă să-și elibereze mâna din cea a Amandei, dar aceasta o strânse și mai puternic.
   - Nu, murmură arătarea cu glas rugător. Nu pleca! Lasă-mă să văd! Trebuie să văd!
   Pe chipul Amandei apăru o grimasă de furie și strânsoarea degetelor ei deveni de-a dreptul dureroasă.
   Deodată, Michelle reuși să se smulgă, trăgându-se înapoi din fața vedeniei. Rămasă fără sprijin, Amanda o țintui cu ochii goi.
   - Nu, repetă ea. Te rog. Nu pleca. Lasă-mă să văd. Sunt prietena ta... Am să te ajut. Nu vrei să mă ajuți și tu?
   Dar Michelle îi și întorsese spatele, pornind către casă. În jurul ei, ceața începu să se risipească. În clipa când ajunse în fața ușii, soarele își recăpătase strălucirea.
   Numai că șchiopăta din nou, gata să se oprească în loc la fiecare pas, iar șoldul îi zvâcnea iarăși de durere.

Capitolul 14

      Michelle lăsă ușa de la bucătărie să se trântească în urma ei, apoi își aruncă ghiozdanul pe masă și se duse glonț la frigider.
    Simțea privirea mamei ațintită asupra sa și se străduia din răsputeri să-și stăpânească tremurul mâinilor. June o așteptă să-și toarne un pahar cu lapte și de-abia pe urmă i se adresă
   - Michelle? Ai ajuns cu bine?

   - Da, răspunse fetița.

   Puse laptele la loc în frigider și zâmbi spre mama sa.
   June o privi circumspectă. Ceva era în neregulă. Michelle părea speriată. Dar ce anume s-o fi speriat? June o urmărise venind pe cărare, apoi șovăind o clipă și îndreptându-se spre studio, unde aruncase o privire pe fereastră. Când o pornise din nou către casă, arăta ca și cum ar fi văzut ceva.

   - La ce te uitai?

   - Cum adică la ce mă uitam? repetă fetița.
   June era convinsă că Michelle încerca să tragă de timp.
   - În atelier. Te-am văzut privind pe geamul atelierului.
   - Dar nu puteai... începu Michelle, însă se opri la timp, aruncându-și ochii pe fereastră.
   Soarele strălucea pe cer. Nici urmă de ceață.
   - Nu mă uitam la nimic, răspunse fetița. Voiam numai să știu dacă lucrezi.
   - Mda, încuviință June pe un ton neutru, apoi adăugă: Ei, cum a mers azi la școală?
   - Bine.

   Michelle își termină paharul cu lapte și se căzni să se ridice în picioare, cu șoldul pulsând de durere. Își luă ghiozdanul și se îndreptă spre cămară.
   - Credeam c-o aduci pe Sally cu tine azi după-amiază, îndrăzni June.
   - Avea... avea treabă, minți Michelle. Și, pe urmă, am vrut să merg de una singură.
   - Cum, nici Jeff n-a venit cu tine?
   - Ba da, dar nu tot drumul. A condus-o acasă pe Susan Peterson, după care m-a ajuns din urmă.

   June o cercetă cu o privire pătrunzătoare. Fiica ei îi ascundea ceva. Expresia lui Michelle rămânea senină și nevinovată. Și totuși, June era absolut convinsă că la mijloc exista o taină și că Michelle nu-i spusese totul.

   - Sigur nu s-a întâmplat nimic?
   - A mers bine, mamă.

   Ghicind în tonul fetiței o undă de iritare, June se decise să abandoneze subiectul.

   - Mă ajuți să frământ pâinea?
   Michelle chibzui o clipă, apoi clătină din cap.
   - Am mult de învățat, ca să nu rămân în urmă cu lecțiile. Prefer să mă duc în camera mea.

   June nu mai zise nimic și se întoarse la covata cu aluat. În timp ce frământa pâinea, privirea îi fugi afară, spre atelierul de pictură.
   Oare ce fusese? Ce văzuse fetița înăuntru? Cu siguranță, ceva care o înspăimântase.
   Își scoase mâinile din aluat, ștergându-le de șorț, și ieși din casă. Indiferent ce văzuse, trebuia să se afle încă acolo...

      Michelle închise ușa dormitorului și se așeză pe pat, întrebându-se dacă nu cumva era cazul să-i fi povestit mamei despre persoanele din atelier. Dar ceva o îndemna să-și țină gura. Ceea ce văzuse rămânea un secret. Secretul ei și al Amandei. Dar trecuse prin clipe îngrozitoare! Simplul gând o făcu să se cutremure din cap până în picioare.

   Se ridică de pe pat și se duse la fereastră, luând păpușa de pe pervaz. Ținând-o în dreptul ochilor, privi intens obrazul ei de porțelan.

   - Ce dorești, Amanda? întrebă ea abia auzit. Ce vrei de la mine?

   - Vreau să-mi arăți tot felul de lucruri, îi șopti la ureche un glas. Să-mi arăți și să fii prietena mea.
   - Dar ce anume vrei să vezi? Cum să-ți arăt lucruri, dacă nu știu ce vrei să vezi?
   - Vreau să văd ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Atunci n-am putut vedea cu ochii mei... Te-am așteptat atâta timp... Credeam că n-am să mai pot vedea niciodată. Am încercat să-i fac pe alții să-mi arate, dar n-am reușit. Pe urmă ai venit tu.
   Șoapta fu întreruptă de un scâncet.
   - Ce-i asta? întrebă glasul.
   - E Jenny. Plânge.
   Din celălalt capăt al coridorului, unde se afla camera bebelușului, răzbăteau țipete tot mai puternice. Așteptă o clipă, crezând că îndată vor răsuna pe scări pașii mamei ei. Apoi vocea îi șușoti din nou la ureche.
   - Arată-mi-o și mie.
   - Pe surioara mea?
   - Da. Vreau s-o văd.
   Țipetele lui Jennifer se preschimbaseră într-un plâns cu sughițuri. Michelle se duse până la ușă.
   - Mami?
   Niciun răspuns.
   - Mami! Plânge Jenny!
   Cum nici de astă-dată nu primi vreun răspuns, Michelle porni pe coridor, îndreptându-se spre camera copilului. Era sigură că Amanda o urmează, pășind lângă ea. N-o vedea, dar îi simțea prezența. Își zise că-i plăcea s-o știe alături.
   Deschise ușa camerei lui Jenny și, dintr-o dată, plânsetele bebelușului deveniră și mai insistente. Michelle o luă în brațe, lipind-o de pieptul ei, așa cum o învățase mama.

   - Nu-i așa că-i dulce? șopti către Amanda.
   - Fă-i ceva, o îndemnă Amanda, tot în șoaptă.
   - Să-i fac ceva? De ce?
   - Și ea e la fel ca toți ceilalți... Nu-i prietena ta...
   - E surioara mea, protestă Michelle cu un glas nesigur.
   - Nu, nu este, o contrazise Amanda. E copilul lor, nu sora ta. Părinții tăi o iubesc pe ea, nu pe tine.
   - Nu-i adevărat.

   - Ba da. Știi bine că-i adevărat. Trebuie să faci ceva.
   Șoapta crescu în intensitate, îmboldind-o, poruncindu-i...
   Michelle se uită la fețișoara surioarei ei, cu trăsăturile minuscule crispate de disperare și, dintr-o dată, fără vreun motiv, simți nevoia s-o strângă la piept, ca să pună capăt plânsului sau ca s-o pedepsească.

   Își încordă brațele și-o apăsă pe Jennifer la pieptul ei. Plânsetele bebelușului deveniră țipete de durere.
   Michelle o strânse și mai tare. Glasul copilașului suna tot mai înăbușit, în timp ce acela al Amandei se auzea tot mai puternic.
   - Așa, îi șuieră ea în ureche. Strânge-o și mai mult... Și mai mult...
   Cu ochii ieșiți din orbite, Jennifer începu să dea cu disperare din mânuțe, în căutare de aer. Plânsetele se domoliră, transformându-le în scâncete.
   - Încă puțin... șopti glasul.
   În clipa aceea, se ivi în prag June.
   - Michelle? Michelle, ce s-a întâmplat?

   Ca și cum cineva ar fi răsucit un comutator, vocea din urechile ei se stinse. Fetița se uită mai întâi la mama sa, apoi la Jennifer. Brusc, își dădu seama că o lipise de pieptul ei cu atâta putere, încât aproape că o sufocase. Slăbi strânsoarea și bebelușul încetă să mai plângă, căscând gurița după aer. Tenta albăstruie de pe obrazul ei dispăru și ochii își pierdură privirea sticloasă.
   - Am... Am auzit-o plângând... îngăimă Michelle. Cum tu nu veneai, m-am dus să văd ce voia. N-am făcut altceva decât s-o țin în brațe.
   June întinse mâinile și-o luă la pieptul ei pe Jennifer, care începuse din nou să scâncească.
   - Eram în atelier. N-am auzit nimic. Gata, gata. Acum mami e cu tine, murmură femeia, mângâind-o pe Jennifer și vorbindu-i pe un ton blând. Mă ocup eu de copil, îi zise apoi lui Michelle. Poți să te întorci în camera ta. Bine?
   Michelle ezită o clipă. Nu voia să se înapoieze în dormitor. Dorea să rămână aici, cu mămica și cu surioara ei.
   Își aminti glasul Amandei, care-i spusese că Jennifer nu-i era soră, așa cum nici această femeie nu era mama ei. Nu cea adevărată. În minte i se învălmășiră fel și fel de gânduri și imagini confuze. Ieși șchiopătând din camera copilului, pornind pe coridor spre dormitorul ei.
   Se lungi pe pat, cu păpușa în brațe și cu privirea pironită în tavan.
   Acum începea să înțeleagă.
   Amanda nu se înșelase.
   Michelle era singură.
   N-o avea decât pe Amanda.
   Amanda era prietena ei.
   - Te iubesc, șopti fetița spre păpușă. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.

          În aceeași după-amiază, când Cal se întoarse acasă, o găsi pe June stând pe un scaun în bucătărie, cu Jennifer pe genunchi, privind marea pe fereastră. Se opri în ușă ca să le admire. Lumina piezișă a după-amiezii le învăluia într-o aureolă blândă.
   Câteva secunde, Cal rămase înmărmurit de frumusețea scenei: mama și copilul - soția și fiica lui - profilate în cadrul ferestrei ce dădea spre mare, aproape ca un tablou. Dar, când June întoarse ochii către el, toată buna-dispoziție i se topi într-o clipă.
   - Stai jos, Cal. Trebuie să-ți vorbesc.
   Doctorul pricepu imediat că discuția era în legătură cu Michelle.
   - Ceva nu-i în regulă, declară June. În afară de infirmitatea ei, care oricum e o pacoste, nu știu ce s-a întâmplat astăzi la școală - sau poate după cursuri. Mie n-a vrut să-mi spună, dar era speriată.

   - Păi... a fost prima zi când s-a dus la școală... începu Cal, dar June nu-l lăsă să-și termine fraza.

   - Nu-i asta cauza. Azi după-amiază pictam în atelier. Am auzit-o pe Jennifer țipând și când m-am dus să văd ce se întâmplase, am găsit-o acolo pe Michelle. O strângea la piept pe Jenny și avea o expresie stranie, ca și cum nu și-ar fi dat seama ce face. Pur și simplu o strivea pe Jenny...
   Glasul i se stinse, scena revenindu-i în memorie, cu toate amănuntele.
   Cal rămase tăcut câteva momente. Într-un târziu vorbi, cu o voce gâtuită.
   - Ce vrei să spui? Crezi că-i ceva în neregulă cu Michelle?
   - Știm amândoi că e ceva în neregulă cu ea, replică June, dar Cal o întrerupse la rândul lui.
   - A căzut, s-a umplut de vânătăi și a lipsit de la școală. Dar se înzdrăvenește pe zi ce trece.

   - Nu se înzdrăvenește deloc. Așa ai vrea tu să fie, dar, dacă ți-ai petrece cât de puțin timp cu ea, ai vedea că nu mai e așa cum o știai.

   Involuntar ridică glasul.

   - Se întâmplă ceva cu ea, Cal. A devenit o pustnică, stă mereu singură cu păpușa aia blestemată și aș vrea să aflu de ce. În ce te privește pe tine, va trebui să-i acorzi puțină atenție, Cal. Ai să vii cu mine mâine, când o duc la școală. La fel și după cursuri, când am să merg s-o iau. Iar serile, ai să încetezi să-ți vezi numai de Jenny și de ziarele tale și-ai să te ocupi și de Michelle. E limpede?

   Cal se ridică în picioare, înnegurat la față, cu privirea întunecată.
   - Te rog să mă lași să-mi organizez viața așa cum îmi place, ai înțeles?

   - Nu-i vorba de viața ta, replică înverșunată June. Ci de a mea, de a lui Michelle și chiar de cea a lui Jenny! Îmi pare foarte rău de ce s-a întâmplat și mi-aș dori din suflet să te pot ajuta. Dar pentru numele lui Dumnezeu, Cal, cum rămâne cu Michelle? E un copil și are nevoie de noi. Trebuie să-i stăm alături. Amândoi.
   Dar Cal nu-i mai auzi ultimele cuvinte. Deja plecase din bucătărie, îndreptându-se cu pași mari spre salon. Ajuns aici, închise ușa după el și-și turnă un pahar de băutură, încercând să-și alunge din minte cuvintele soției, care-l acuzau... Îl acuzau de fiecare dată.
   Dar vorbele ei continuau să-l obsedeze.
   Trebuia să-i dovedească lui June că se înșela. Să-i dovedească ei - și sieși - că totul era în regulă și că Michelle nu pățise nimic grav. Că și el era perfect normal.

        În aceeași seară, după cină, Michelle își făcu apariția în salon, ținând sub braț jocul de șah.

   - Tati...

   Cal stătea în fotoliu, citind ziarul, iar June tricota, așezată față în față cu el. Cal se sili să zâmbească.
  - Mm?
   - Vrei să jucăm o partidă? întrebă fetița, scuturând cutia cu piese.
   Cal era cât pe ce să refuze, dar June îl săgetă cu o privire imperioasă.
   - Bine, acceptă el fără entuziasm. Tu așază piesele, eu mă duc să-mi iau ceva de băut.
   Michelle se lăsă cu băgare de seamă pe podea, cu piciorul stâng întins și inert, apoi începu să aranjeze tabla de șah. Când se întoarse tatăl ei, fetița făcuse deja prima mutare. Cal se așeză și el pe covor.
   Michelle așteptă.
   Cal avu aerul că studiază tabla de șah, dar Michelle nu era sigură. În cele din urmă, îndrăzni să deschidă gura.

   - E rândul tău, tati...
   - Ah, iartă-mă.
   Cu un gest automat, întinse mâna și contracară deschiderea lui Michelle. Fetița se încruntă ușor, întrebându-se ce se întâmpla cu taică-său de juca așa ciudat. Ca să-l pună la încercare, începu să construiască o stratagemă pentru a-l face mat.
   Cal continua să se uite țintă la tabla de șah, sorbindu-și în tăcere băutura, până când Michelle îi aminti din nou că era rândul lui. După ce făcu mutarea, fetița îl privi uimită. Taică-său chiar nu observase ce urmărea ea? Altădată n-ar fi lăsat-o să câștige așa ușor. Michelle își împinse regina înainte.
   June puse andrelele deoparte și veni să privească tabla de șah. Remarcând strategia lui Michelle, îi făcu cu ochiul, apoi așteptă ca soțul ei să contracareze gambitul. Dar Cal părea că nici nu-și dă seama ce se petrece.
   - Cal! E rândul tău.
   El nu răspunse.
   - Cred că nici nu-i pasă, zise încet Michelle.
   Cal nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o.

   - Tati, murmură fetița. Dacă n-ai chef, nu trebuie neapărat să joci.
   - Poftim? exclamă doctorul, trezindu-se din reverie și întinzând mâna să facă mutarea.
   Încurajată de neatenția lui, Michelle își pregăti repede capcana, așteptând ca tatăl ei să caute o cale de ieșire. Era convinsă că el doar se prefăcea a fi cu mintea în altă parte, vrând de fapt să-i întinsă o nadă. Cu siguranță că plănuia o mutare inteligentă, cu care va începe adevărata confruntare.
   Era tare curioasă să vadă cum se va desfășura restul partidei.
   Dar Cal își goli paharul, după care, cu aceeași indiferență, făcu o mutare absolut inutilă. În clipa când Michelle îl încolți cu regina, declarând matul, el se mulțumi să ridice din umeri.
   - Așază-le din nou, să mai jucăm o partidă, o îndemnă pe fiica sa.
   - De ce? întrebă Michelle, pironindu-l cu o privire furioasă. N-are niciun haz, dacă nu-ți dai interesul.
   Azvârli repede piesele în cutie și, săltându-se anevoie în picioare, se duse în camera ei.
   - Trebuie să recunosc că măcar ai încercat, zise June, de îndată ce rămase singură cu Cal. Chiar dacă nu i-ai adresat niciun cuvânt, chiar dacă prezența ei nu ți-a trezit nicio reacție, cel puțin ai stat cu ea. Cum ți s-a părut?
   Cal nu răspunse.

Capitolul 15

       Cal rămase în mașină multă vreme după ce Michelle dispăruse în clădirea școlii. Se uita la ceilalți copii care soseau la ore - copii sănătoși și zdraveni, țopăind veseli în lumina dimineții de toamnă și râzând între ei.

   Sau poate că râdeau de el?
   Îi văzu furișând când și când câte o privire înspre mașină.
   Sally Carstairs chiar îi făcu semn cu mâna. Apoi însă îi întoarseră spatele, șușotind și chicotind între ei, de parcă ar fi știut că-i inspirau teamă. Dar nu aveau de unde să știe! Nu erau decât niște copii, în timp ce el era medic. O persoană demnă de încredere și admirație.
   Totul era prefăcătorie. Cal nu simțea nici încredere, nici admirație față de sine însuși. Nu se îndoia că și copiii ghiciseră acest lucru. Le cunoștea bine instinctele și capacitatea de-a sesiza vibrațiile din jurul lor. Chiar și bebelușii - atât de izolați și feriți de realitate - reacționau la tensiunile dintre părinți. Iar acești copii - de a căror sănătate se presupunea că ar fi răspunzător - oare ce gândeau despre el? Bănuiau ce fel de om era cu adevărat?
   Știau că se temea de ei? Își imaginau că teama lui era pe cale să se preschimbe în ură?
   Cal nu se îndoia câtuși de puțin.
   În acel moment, o mașină trase în parcarea de lângă școală și Cal o zări coborând pe Lisa Hartwick. Fetița se uită spre el, ridică brațul în semn de salut, apoi se grăbi să alerge după ultimii întârziați, care suiau în grabă scările. Răsuci cheia în contact și apăsă pe ambreiaj, gata să demareze, când văzu un bărbat fluturând mâna către el. Din câte își putea da seama, era tatăl Lisei. Opri motorul și așteptă.
   - Domnul doctor Pendleton?
..................................................