Se arată furia oarbă, John Saul

 .................................................................

2-6

              - Într-o oarecare măsură, da. Dar cel mai surprinzător e faptul că până acum n-a reacționat în niciun fel. Din câte spun foștii ei profesori, întotdeauna a acceptat situația așa cum este.

   - Bravo ei, zise Corinne pe un ton agasat.
   Ce naiba era în capul lui Tim?
   Răspunsul nu întârzie să sosească.
   - Cred c-ar trebui să fii cu ochii pe ea, o sfătui psihologul.

   Corinne nici nu apucă să protesteze, că Tim își urmă gândul.

   - Nu vreau să spun că s-ar putea întâmpla ceva. Însă există o mare diferență între Paradise Point și Boston. Din câte știu eu, Michelle e singurul copil înfiat de prin partea locului.
   - Înțeleg, încuviință încet Corinne.
   Totul îi devenise dintr-o dată foarte limpede.
   - Te referi la atitudinea celorlalți copii?
   - Întocmai, confirmă Tim. Știi și tu de ce sunt în stare atunci când unul dintre ei se deosebește de rest. Dacă țin cu tot dinadinsul, vor reuși să-i facă lui Michelle viața de-a dreptul imposibilă.

   - Îmi place să cred că nu se va ajunge la așa ceva, murmură Corinne.

   Pricepuse ce era în mintea lui Tim. Psihologul se gândea la fiica sa, Lisa, în vârstă de 11 ani, dar atât de diferită de Michelle Pendleton, încât nu-și avea rostul nicio comparație.
   Tim înclina să considere că problemele Lisei se datorau faptului că fetița lui „se deosebea” de colegii ei de școală: în urmă cu cinci ani rămăsese orfană de mamă. Corinne trebuia să admită că în parte era adevărat. Lisa fusese extrem de afectată de moartea mamei sale - poate chiar mai mult decât Tim.

   La vârsta de 6 ani, fusese prea mică pentru a înțelege ce se întâmplase. Până în ultima clipă, refuzase să creadă că mama ei va muri, iar când inevitabilul se produsese, șocul fusese mult prea mare pentru ea.

   Își învinuise tatăl, iar Tim, disperat, începuse s-o răsfețe peste poate. Dintr-un copil neastâmpărat, la 11 ani Lisa ajunsese o fire singuratică, posomorâtă și îndărătnică.

   - Trebuie să pleci acasă în după-amiaza asta? se interesă precaută Corinne, sperând că Tim nu ghicise gândul care-o făcea să-i pună această întrebare, aparent întâmplătoare.

   În aceeași clipă, în clasă dădu buzna Lisa, ca și cum Corinne ar fi chemat-o prin telepatie. Fetița aruncă o privire rapidă înspre profesoară. Trăsăturile ei, altfel destul de drăguțe, erau crispate într-o expresie bănuitoare și ostilă. Corinne se strădui să-i zâmbească, însă ochii negri ai Lisei, aproape ascunși sub bretonul puțin prea lung, erau departe de-a fi prietenoși, iar vorbele ei sunau mai curând a ultimatum decât a rugăminte.
   - Mă duc acasă la Alison Adams și rămân să mănânc la ea. Ai ceva împotrivă?
   Tim se încruntă, însă își dădu acordul. Cu un surâs de satisfacție, Lisa părăsi clasa, la fel de grăbită precum venise.
   Rămas singur cu Corinne, Tim furișă spre ea o privire îndurerată.
   - După cum vezi, acum sunt disponibil până diseară, zise el.
   Deși dorise să-și petreacă după-amiaza împreună cu fiica sa, totuși glasul lui nu trăda amărăciune, ci mai curând tristețea înfrângerii. Remarcând dezaprobarea din ochii Corinnei, se sili să facă haz de necaz.

   - Tot e bine că mi-a spus ce planuri are, zise el cu o veselie forțată.

   Apoi, clătinând din cap, adăugă:

   - Ca psiholog, mă pot lăuda că sunt destul de priceput, în schimb ca tată nu fac doi bani. Așa-i?

   Corinne preferă să nu-i ia în seamă întrebarea. De n-ar fi fost la mijloc Lisa și vădita ei antipatie față de profesoară, Tim și domnișoara Hatcher s-ar fi căsătorit încă de acum doi ani. Dar Lisa - care-și domina tatăl - reușise, spre marea ei satisfacție, să devină un punct nevralgic în relația dintre el și Corinne.
   - Am cumpărat câteva fripturi, zise cu însuflețire domnișoara Hatcher, strecurându-și brațul pe sub cel al lui Tim și conducându-l spre ușă. În caz c-ai fi venit să mănânci la mine astă-seară. Hai să mergem!

  Ieșiră împreună din clădirea școlii și Corinne respiră adânc aerul cald și înmiresmat al după-amiezei de vară, rotindu-și veselă privirea asupra stejarilor și arțarilor din jur, cu frunzișul lor încă verde și strălucitor.
   - Tare mult îmi place aici! exclamă ea. Zău că da!

     - Tare mult îmi place aici! Zău că da! se entuziasmă și Michelle, repetând fără știrea ei cuvintele abia rostite de profesoară.
   Sally Carstairs și Jeff Benson, care-i țineau companie, schimbară o privire între ei, apoi ridicară ochii spre cer, cu un aer dezgustat.
   - E un loc izolat de restul lumii, se plânse Jeff. În satul nostru nu se întâmplă niciodată nimic.
   - Și unde-ai vrea să locuiești? îl provocă Michelle.
   - În Wood’s Hole, răspunse fără ezitare Jeff.
   - Wood’s Hole? repetă Sally. Asta ce mai e?
   - Vreau să merg să studiez acolo, îi explică Jeff pe un ton placid. La Institutul de Oceanografie.
   - Ce plicticos! pufni nepăsătoare Sally. Cu siguranță că nu se deosebește prin nimic de Point. Eu, una, abia aștept să plec de aici.

   - Probabil că nu vei avea ocazia. Fără îndoială că tot aici vei închide ochii, la fel ca toți ceilalți.
   - Ba nu, se înverșună Sally! Ai puțină răbdare și-o să te convingi.
   Mergeau toți trei pe marginea falezei. În apreciere de locuința familiei Benson, Michelle îl întrebă pe Jeff dacă nu voia să vină până la ea acasă.
   Jeff aruncă o ocheadă peste umăr și-o zări pe maică-sa stând în prag, cu ochii la el. Privirea îi lunecă spre vechiul cimitir, apoi spre acoperișul casei Pendletonilor, care abia se deslușea printre copaci. Își aminti tot ce-i spusese mama lui despre casa aceea și se hotărî să refuze invitația.

   - Nu cred. I-am promis mamei că în după-amiaza asta am să tund iarba.

   - Hai, te rog, insistă Michelle. Niciodată nu vrei să vii la noi.
   - Am să trec într-o zi. Dar nu azi. Nu... nu am timp.
   În ochii lui Sally se aprinse o luminiță răutăcioasă. O înghionti cu cotul pe Michelle și-l întrebă pe Jeff cu prefăcută nevinovăție:
   - Da’ ce, ți-e teamă să mergi prin cimitir?
   - Nu mi-e teamă de cimitir! se răsti Jeff.
   Cum ajunseseră în dreptul casei lui, se grăbi s-o pornească pe alee. Dar cuvintele lui Sally îl țintuiră pe loc - deși îi fuseseră adresate lui Michelle.

   - Se zice că prin cimitir bântuie un strigoi. Probabil că lui Jeff îi e frică de el.
   - Un strigoi? se miră Michelle. N-am auzit vorbindu-se despre așa ceva.

   - Nu poate fi adevărat, o lămuri Jeff. Eu locuiesc aici de când mă știu. De-ar fi existat vreun strigoi, cu siguranță că l-aș fi văzut. Dacă mie nu mi-a ieșit în cale niciodată, atunci află că-i scorneală!
   - Faptul că tu nu crezi nu înseamnă că nu există, îl contrazise Sally.
   - Nici faptul că tu crezi nu înseamnă că există! replică prompt Jeff. Pe mâine.
   Se despărți de ele și o luă pe alee, întorcându-se să-și fluture mâna spre Michelle, care-i strigase un cuvânt de rămas-bun.
   După ce el intră în casă, cele două fete porniră mai departe. La propunerea lui Sally, se abătură din drum, apucând pe cărarea ce șerpuia pe muchia falezei. Deodată, Sally se opri în loc și, strângând-o de braț pe Michelle cu o mână, îi arătă cu cealaltă:

   - Uite cimitirul! Hai să intrăm!

   Michelle se uită spre micul cimitir năpădit de buruieni. Până atunci nu-l văzuse decât din mașină.

   - Știu eu? se codi ea, furișând o privire spre mormintele acoperite de ierburi.
   - Hai! o îndemnă Sally. Hai până acolo!
   Porni către locul unde gardul de țăruși din jurul cimitirului se năruise la pământ.
   Michelle o luă pe urmele ei, apoi se opri.
   - Cred că n-ar trebui să mergem.
   - De ce nu? Poate vom zări strigoiul!
   - Nu există strigoi, declară Michelle. Cu toate astea, cu zic să renunțăm. De fapt, cine-i îngropat acolo?

   - O groază de lume, cei mai mulți fiind din familia unchiului Joe. Toți Carsonii au fost înmormântați aici. Afară de ultimii, care-s îngropați la oraș. Hai, vino. Să vezi ce interesante sunt pietrele de mormânt.

   - Nu acum, se împotrivi Michelle, muncindu-și creierii să găsească o cale de a-i distrage atenția lui Sally.

   Nici ea nu știa de ce, însă cimitirul îi dădea fiori de spaimă.
   - Mi-e foame. Hai la mine acasă, să mâncăm ceva. Poate ne întoarcem mai târziu.

   Sally n-ar prea fi vrut să renunțe, dar, la insistențele lui Michelle, se învoi și amândouă își continuară drumul în tăcere.
   În cele din urmă, Michelle se hotărî să spargă gheața.
   - Lumea de-aici chiar crede că există un strigoi?
   - N-aș putea să-ți spun, răspunse Sally. Unii zic că da, alții zic că nu.
   - Și a cui ar fi stafia?
   - A unei fete care a trăit în sat cu multă vreme în urmă.
   - Dar ce-a pățit? De ce nu-și găsește liniștea?
   - Habar n-am. Se pare că nimeni nu știe. Nu se cunoaște nici dacă povestea asta e adevărată sau nu.
   - Tu ai văzut-o vreodată?
   - Nu, răspunse Sally.

   Șovăise doar o fracțiune de secundă - atât de puțin, încât Michelle nu putea fi sigură dacă se înșelase sau nu!

   Câteva minute mai târziu, amândouă se năpusteau pe ușa din spate, dând buzna în bucătărie, unde June tocmai frământa niște pâine.

   - Vă e foame? întrebă ea.
   - Îhî!

   - În castron aveți biscuiți, iar laptele e-n frigider. Dar mai întâi spălați-vă amândouă pe mâini.
   June își văzu mai departe de treabă, fără a lua în seamă schimbul de priviri dintre cele două fetițe, exasperate că mai erau tratate ca niște copii, când ele se străduiau să pară domnișoare. Totuși, nici Michelle și nici Sally nu se gândiseră vreo clipă să nesocotească ordinul, în secunda următoare, June auzi curgând apa la chiuveta din bucătărie.
   - Mergem la mine în cameră, anunță Michelle, umplând două pahare cu lapte și stivuind pe o farfurie un morman de biscuiți.
   - Să nu-mi faceți firimituri peste tot, le atrase atenția cu blândețe June, conștientă cu fetițele ridicaseră și de astă-dată privirile spre cer.
   - Așa-i și mama ta? o întrebă Michelle pe Sally, în timp ce urcau împreuna scările.
   - Mai rău, replică prietena ei. Maică-mea mă obligă să mănânc la bucătărie.
   - Mda, parcă ai încotro? oftă Michelle, fără să aștepte vreun răspuns.

   O conduse pe Sally în camera ei și închise ușa. Sally se trânti pe pat.

   - Ador casa voastră! exclamă ea. Și camera asta, și mobila, și...

   Tăcu brusc, cu ochii la păpușa așezată pe pervazul ferestrei.

   - Ce-i aia? șopti ea. E nouă? Cum de n-am văzut-o până acum?

   - Tot acolo a fost și data trecută când ai venit la mine, răspunse Michelle.

   Sally sări din pat și se duse la fereastră.

   - Michelle, dar păpușa asta pare să fie veche de când lumea!

   - Cred că așa și este, încuviință Michelle. Am găsit-o în debara după ce ne-am mutat aici. Era dosită în fundul unui raft.
   Sally luă păpușa, întorcând-o pe toate părțile cu luare-aminte.
   - E frumoasă, murmură ea. Cum o cheamă?
   - Amanda.
   Sally ridică spre Michelle o privire plină de uimire.
   - Amanda? De ce i-ai dat numele ăsta?
   - Nu știu. Am vrut un nume mai de epocă. Și... mi-a venit în minte Amanda.

   - Ciudat, comentă Sally, simțind că i se face pielea de găină. Chiar ăsta-i numele stafiei.

   - Cum? exclamă Michelle, fără să priceapă.

   - Ăsta-i numele stafiei, repetă Sally. Așa scrie pe una dintre pietrele din cimitir. Hai, vino să-ti arăt.

Capitolul 5

         Sally o luă înainte și amândouă părăsiră poteca, îndreptându-se spre gardul pe jumătate prăbușit al cimitirului.

   Acesta ocupa o fâșie de teren având numai 15 metri lungime, iar mormintele arătau uitate și părăsite. Multe pietre funerare căzuseră într-o parte sau se afundaseră în pământ. Majoritatea celor rămase în picioare păreau gata să se prăbușească la prima furtună mai puternică, sfârșindu-și veghea singuratică de la căpătâiul morților. În mijlocul cimitirului se înălța un stejar lovit de trăsnet și crengile lui uscate se întindeau spre cer ca brațele descărnate ale unui schelet. Locul era sinistru și Michelle ezită să intre.

   - Ai grijă, o preveni Sally. În gard sunt cuie ieșite în afară, dar nu se văd din pricina buruienilor.

   - Nu se îngrijește nimeni de morminte? întrebă Michelle. Cele de la Boston arată cu totul altfel.
   - Cred că nimănui nu-i mai pasă de ele, răspunse Sally. Unchiul Joe zice că nu vrea să fie îngropat aici. Cică înmormântările sunt pierdere de timp și, în plus, ocupă un pământ care ar putea fi folosit în alte scopuri. Odată chiar a amenințat că va scoate toate pietrele și că va lăsa să crească în voie buruienile.

   Michelle se opri, rotindu-și privirea de jur-împrejur.

   - Se pare că s-a ținut de cuvânt, remarcă ea. Mie locul ăsta îmi dă fiori.

   Sally înainta prin cimitir, ferindu-se de împletitura de ierburi și mărăcini.

   - Stai numai să vezi ce-am să-ți arăt!

   Michelle se pregătea să-i urmeze, când deodată privirea îi căzu pe una dintre lespezi, înclinată într-un unghi ciudat, ca și cum ar fi fost gata să se prăbușească sub propria-i greutate. Dar ceea ce-i atrase atenția lui Michelle era inscripția de pe mormânt. Fetița o citi încă o dată.

    LOUISE CARSON - Născută în 1850
   MOARTĂ ÎN PĂCAT -1880

   - Sally?

   Sally Carstairs, care ajunsese ceva mai departe, se opri și întoarse capul, să vadă ce se întâmplase.

   - Tu ai citit vreodată ce scrie aici? întrebă Michelle, arătând spre una dintre pietre.

   Dar Sally ghicise despre ce era vorba, încă înainte de-a se înapoia lângă Michelle. Câteva clipe mai târziu, se găsea lângă prietena ei, privind țintă strania inscripție.
   - Ce vrea să spună? întrebă Michelle.
   - De unde să știu eu?
   - Dar are careva idee?
   - Habar n-am, răspunse Sally. Odată am încercat să aflu de la mama, dar nici ea nu cunoaște înțelesul. Orice-ar fi fost, s-a petrecut acum o sută de ani.

   - Dar e cumplit, se înfioră Michelle. Auzi tu, „Moartă în păcat”! Ca pe vremea puritanilor.

   - La ce te-aștepți? Doar ne aflăm în Noua Anglie.
   - Cine era femeia?
   - Îmi închipui că cineva din familia unchiului Joe. Toți Carsonii îngropați aici au fost rude cu el.
   O apucă de braț pe Michelle, trăgând-o după ea.
   - Hai, vino. Ce vreau eu să-ți arăt e acolo, în colț.

   Fără prea mult entuziasm, Michelle se lăsă dusă de lângă ciudatul mormânt, răsucind în minte iar și iar inscripția neobișnuită. Oare ce putea să însemne? Chiar însemna ceva anume?

   Deodată, Sally se opri și întinse degetul în față.

   - Acolo, îi șopti ea la ureche lui Michelle. Uită-te și tu.

   Michelle cercetă cu privirea locul indicat de Sally. La început nu zări nimic. Apoi desluși o lespede micuță, aproape acoperită de ierburi și mărăcini. Îngenunche și dădu deoparte cu o mână crengile pline de spini, în timp ce cu cealaltă ștergea țărâna adunată cu trecerea anilor.

   Era o piatră dreptunghiulară de granit, simplă, fără niciun ornament și roasă de vreme. Pe ea fusese înscris un singur nume:

   AMANDA

   Michelle își ținu respirația. Cercetă lespedea mai îndeaproape, convinsă că trebuia să mai existe și altceva pe lângă nume, dar nu găsi nimic.

   - Nu înțeleg, șopti ea. Nu zice nici când s-a născut, nici când a murit, nici care-i era numele de familie. Nimic. Cine a fost?
   O fixă pe Sally cu o privire întrebătoare. Prietena ei îngenunche imediat alături.
   - O fetiță oarbă, răspunse ea cu glas coborât. Probabil că tot din familia Carson. Trebuie să fi trăit cu multă vreme în urmă. Din câte zice mama, a căzut de pe stâncile falezei.
   - Dar de ce nu scrie numele de familie, nici data nașterii sau a morții? insistă Michelle, uitându-se fascinată la lespedea străveche de granit.
   - Pentru că nu-i îngropată aici, șopti Sally. Nu i-au mai găsit trupul. Probabil că a fost luat de valuri. Oricum, mama mi-a povestit că piatra a fost pusă provizoriu, dar, cum nu i-au descoperit cadavrul, n-au mai așezat altă lespede, cu inscripția completă.

   Michelle se simți străbătută de un fior de gheață.

   - Nici n-o să-l mai găsească vreodată, murmură ea.
   - Bineînțeles. De-aia se zice că strigoiul ei bântuie și-acum. Copiii spun că n-o să aibă liniște până nu i se va găsi trupul, dar cum asta n-o să se întâmple niciodată...
   Își lăsă fraza neterminată, în timp ce Michelle se străduia să-și întipărească în memorie cele aflate de la Sally. Fără voie, întinse mâna, odihnindu-și o clipă palma pe piatra de mormânt, apoi și-o retrase brusc, ridicându-se în picioare.

   - Nu există strigoi, declară ea. Hai să mergem acasă.
   Porni hotărâtă către gardul cimitirului. Dându-și seama că Sally n-o urmează, se opri și întoarse capul. Sally rămăsese îngenuncheată lângă strania piatră de mormânt. Când Michelle o strigă pe nume, sări repede în picioare și se grăbi să ajungă lângă ea.

   Niciuna dintre fete nu scoase o vorbă până ce ieșiră din cimitir, continuându-și drumul spre casa Pendletonilor.

   - Trebuie să recunoști și tu că-i tare ciudat, deschise discuția Sally.

   - Ce anume? întrebă evaziv Michelle.
   - Faptul că i-ai dat păpușii tocmai acest nume. Vreau să spun că ar putea fi chiar păpușa ei, care a zăcut pe raft de ani de zile, până când ai descoperit-o tu.

   - Ce prostie! exclamă sec Michelle, refuzând să admită că și ea se gândise exact la același lucru. Aș fi putut să-i dau orice alt nume.
   - Dar nu i-ai dat, replică Sally. I-ai spus Amanda. Trebuie să existe o explicație.
   - A fost o simplă coincidență. Și pe urmă, Jeff locuiește aici de când s-a născut. Dac-ar fi bântuit vreun strigoi, cu siguranță că l-ar fi văzut...
   - De unde știi că nu? întrebă Sally. Poate că tocmai de asta nu vrea să vină la tine acasă.
   - Nu vine fiindcă are treabă, se grăbi să răspundă Michelle. O ajută pe maică-sa.
   Fără voie, ridicase glasul, simțind că era pe cale să se înfurie.
   Ce-o făcea pe Sally să afirme astfel de lucruri?
   - Nu vrei să discutăm și despre altceva? întrebă ea.
   Sally o privi nedumerită, apoi îi zâmbi larg.
   - O.K. Și mie începuse să-mi cam fie frică.
   Drept recunoștință pentru înțelegerea arătată de prietena ei, Michelle întinse mâna și-o strânse amical de braț.

   - Au! țipă fetița, chircindu-se de durere și smulgându-se din mâna ei.

   Brațul! își zise Michelle. Iarăși o doare, la fel ca săptămâna trecută. Dar nu i s-a întâmplat nimic - cel puțin, nu azi.

  Un tremur îi străbătu tot trupul, dar se sili să-și ascundă tulburarea.
   - Iartă-mă, murmură ea, atingând ușor brațul lui Sally. Credeam că ți-a trecut durerea.
   - Așa credeam și eu, replică Sally, aruncând o privire înapoi, spre cimitir. Se pare însă că m-am înșelat.
   Brusc, o cuprinse o dorință imperioasă de-a pleca de acolo.
   - Hai să mergem la tine acasă. Locul ăsta mă umple de spaimă.
   Cele două ființe se îndreptară spre vechea casă de pe faleză.
   Ajunsă la ușă, Michelle se opri o clipă în prag, urmărind înfrigurată cum cețurile după-amiezei începeau să se adune peste mare. Apoi împinse ușa și intră împreună cu Sally.

     - Tati?

   Cei trei Pendletoni se aflau în salonașul din față - încăpere pe care o decretaseră imediat drept „camera familiei”, livingul fiind cu mult prea mare ca să se poată simți în largul lor. Cal stătea în fotoliul lui uriaș, cu picioarele cocoțate comod pe canapea, iar Michelle se lungise lângă el, pe covor, cu o carte în mână. Se sprijinise în coate, cu bărbia proptită în palme, iar Cal se întrebă cum de n-o durea gâtul.

   „Elasticitatea tinereții”, își zise el.

   June se instalase într-un jilț străvechi, după toate aparențele îngrozitor de tare, și tricota cu sârg un mic pieptar pentru bebeluș - în dungi roz cu bleu, ca să nu riște nimic.

   - Mm? întrebă Cal, fără să-și ia ochii de la revista de pe genunchi.

   - Tu crezi în strigoi?

   Cal își ridică privirea de pe pagina pe care o citea. Trăgând cu coada ochiului către soție, văzu că și ea lăsase andrelele deoparte. Se întoarse spre fiica lui, cu un surâs nedumerit.
   - Cum ai zis? întrebă el.
   - Voiam să știu dacă tu crezi în strigoi.
   Cal înțelese că fetița nu glumea și zâmbetul i se topi. Închise revista, mirându-se de unde-i venise lui Michelle o asemenea idee.

   - Parc-am mai discutat despre asta, cu vreo cinci ani în urmă, zise doctorul. Cam tot pe-atunci când am vorbit și despre Moș Crăciun, și despre iepurașul de Paști.

   - Bun, să zicem că nu în strigoi, dar oricum, în duhuri, rectifică Michelle cu glas șovăielnic.
  - Ce tot spui acolo? o întrebă June.
   Michelle se simți rușinată. În căldura și confortul căminului, gândurile care nu-i dăduseră pace toată după-amiaza păreau de-a dreptul ridicole. Poate că nici n-ar fi trebuit să deschidă subiectul. Chibzui o clipă, apoi se decise să le povestească despre cele aflate în aceeași zi în cimitir.
   - Știți cimitirul acela părăsit dintre casa noastră și cea a Bensonilor? întrebă ea. Azi Sally mi l-a arătat și mie.
   - Să nu zici c-ai văzut un strigoi în cimitir! exclamă Cal.
  - Nu, n-am văzut, repetă Michelle pe un ton disprețuitor. Numai că acolo există o inscripție ciudată. Pe o piatră e scris numele păpușii mele.
   - Amanda? se miră June. Zău că-i ciudat.
   Michelle încuviință din cap.
   - Sally mi-a spus că în mormântul acela nu-i îngropat nimeni. Cică Amanda a fost o fetiță oarbă, care a căzut de pe faleză cu multă vreme în urmă.

   Ezită câteva secunde, neștiind dacă era bine să continue.

   Văzând-o că ezită, Cal o îndemnă să povestească mai departe.

   - Ce altceva ți-a mai spus?

   - Că o parte din copii sunt convinși că strigoiul Amandei mai bântuie și acum, urmă liniștită Michelle.

   - Sper că n-ai crezut-o, nu? interveni Cal.

   - Nu, răspunse Michelle, deși din tonul ei se ghicea că nu era chiar atât de sigură.

   - Ei bine, prințeso, pe mine poți să mă crezi, declară Cal. Nu există nici strigoi, nici spirite, nici căpcăuni, nici stafii, nici duhuri, nici alte prostii de soiul ăsta și te sfătuiesc să nu dai crezare celor ce-ar afirma contrariul.

   - Totuși, e ciudat c-am numit-o Amanda, protestă Michelle. Sally e de părere că se prea poate ca păpușa să fi fost chiar a fetiței care a murit.

   - E o simplă coincidență, draga mea, o liniști June.

   Luându-și iarăși andrelele, numără repede ochiurile și reîncepu să tricoteze.

  - Astfel de lucruri se întâlnesc la tot pasul. Așa se nasc poveștile cu strigoi. Se petrece ceva ciudat - cum spuneam, o simplă coincidență - dar oamenii refuză să accepte că-i vorba de o întâmplare și insistă că ar fi altceva la mijloc: norocul, fantomele, destinul și mai știu eu câte.
   Cum Michelle tot nu părea prea convinsă, June își puse iar lucrul deoparte.
   - Ia să vedem, zise ea. Cum de-ai ajuns să-i dai păpușii tocmai acest nume?
   - Păi, căutam ceva care să sune ca din alte vremuri... începu Michelle.

   - Bun, deci din capul locului ai scos din discuție o mulțime de alte nume, care nu-s de modă veche - de pildă, al tău sau al meu. Nume vechi ca Agatha, sau Sophie, sau Prudence...

   - Toate astea-s urâte, se împotrivi Michelle.

   - Prin urmare, lista se scurtează și mai mult, declară June. Dacă vrei un nume „din alte vremuri”, dar care să nu fie „urât”, și dacă te gândești întâi la cele începând cu A - așa cum e și firesc - primul la care te oprești e...

   - Amanda! îi luă vorba din gură Michelle, râzând fericită. Și eu care credeam că pur și simplu mi-a venit în minte... murmură fetița.

   - Într-un fel, așa s-a și întâmplat, îi explică June. Mintea lucrează atât de repede, încât nici nu-ți dai seama când ai parcurs toate etapele unui raționament. Iată, deci, cum se nasc poveștile cu strigoi, draga mea. Din pură coincidență. Și-acum, fuga la culcare, altfel mâine ai să dormi cu capul pe bancă.
   Michelle se ridică în picioare, apropiindu-se de tatăl ei. Înlănțuindu-i gâtul cu brațele, se lipi strâns de pieptul lui.

   - Tare-s prostuță câteodată, nu-i așa? întrebă ea.

   - Nu mai mult decât noi, ceilalți, prințeso.

   O sărută cu tandrețe, după care o plesni în glumă peste fund.

   - În pat cu tine!

   Ascultă pașii lui Michelle suind pe scări, apoi își privi soția plin de afecțiune.

   - Cum reușești? exclamă el, cuprins de admirație.
   - Ce să reușesc? întrebă June, cu gândul dus în altă parte.
   - Să găsești explicații raționale la lucruri ce par să n-aibă nimic de-a face cu logica.

   - Aici e vorba de talent, răspunse June. Talent si-atâta tot. Pe urmă, dacă te-aș fi lăsat pe tine să cauți o explicație, am fi stat treji până dimineață, sfârșind cu toții prin a crede în stafii.
   Se ridică și ea, împrăștiind jăraticul cu vătraiul, în timp ce Cal stingea lumina. Apoi urcară scara amândoi, mână în mână.

         Michelle stătea culcată în pat, ascultând zgomotele nopții: valurile izbindu-se de țărmul de dedesubt, țârâitul fericit al ultimilor greieri de vară în întuneric, suflul ușor al brizei, făcând să foșnească frunzișul copacilor din jurul casei. Se gândea la cele spuse de mama ei. Michelle înclina să-i dea dreptate. Și totuși... explicația nu avusese darul s-o satisfacă pe deplin.
   Motivul trebuie să fi fost cu totul altul.
   „Ce prostie!” se mustră singură. „Ce alt motiv să fi existat?”
   Dar, chiar când era pe cale să adoarmă, îmbiată la somn de sunetele nopții, avu sentimentul că, într-adevăr, mai era și altceva.
   Ceva de rău augur.
   Poate că, totuși, n-ar fi trebuit să-i dea păpușii numele de Amanda.

      În clipa când se trezi, zgomotele nopții încetaseră. Rămase nemișcată în pat, încordându-și auzul. În jurul ei, tăcerea era aproape palpabilă.
   Deodată, simți o prezență.
   O prezență care-i supraveghea orice mișcare.
   O prezență în camera ei.
   Vru să-și tragă pătura peste cap și să se ascundă de acel „ceva” care venise lângă ea, însă știa că nu poate.
   Oricine ar fi fost acea prezență, trebuia să aibă curajul de a se uita la ea.
   Se ridică încet în capul oaselor, cu ochii măriți de spaimă, scormonind cu privirea prin cele mai întunecate unghere ale camerei.
   Lângă fereastră.
   Era acolo, într-un colț, lângă fereastră: o siluetă neagră, stând neclintită, cu ochii la ea.
   În următorul moment, arătarea se îndreptă încet spre pat.
   Străbătu încăperea, sub razele argintii de lună ce pătrundeau prin fereastră.
   Era o fetiță, de aceeași vârstă cu Michelle.

   În mod inexplicabil, teama i se risipi încet-încet, făcând loc curiozității. Cine să fi fost fetița? Și ce voia?
   Copila se apropie de ea și Michelle văzu că purta veșminte ciudate: o rochie neagră, lungă aproape până în pământ, cu mâneci largi și bufante, strânse la încheieturi. Pe cap purta o bonetă, tot neagră, care-i ascundea obrazul.
   Michelle o privi încremenită cum pășește înspre ea. Pe urmă, fetița întoarse capul spre lumina lunii și Michelle putu să-i vadă fața.
   Avea un chip blajin, cu buze pline, cu un nas mic și cârn.
   Apoi Michelle îi zări ochii.
   De un alb lăptos, sclipind în razele de lună, ochii fetei o fixau fără s-o vadă, după care copila ridică un braț, arătând către Michelle.
   Simțind cum o cuprinde iarăși spaima, Michelle începu să țipe.

      O treziră propriile țipete.
   Înspăimântată, își roti privirea prin dormitor, încercând să descopere ciudata creatură care fusese acolo cu numai câteva secunde mai înainte.
   În cameră nu mai era nimeni.
   În jur se auzeau aceleași sunete ale nopții: foșnetul sacadat al valurilor și suflul brizei printre crengile de pin.
   Ușa dormitorului se deschise și în prag se ivi tatăl ei.
   - Prințeso! Prințeso, s-a întâmplat ceva?
   Se așeză repede pe marginea patului, luând-o în brațe și șoptindu-i cuvinte mângâietoare.

   - Am avut un coșmar, tati, șopti Michelle. Ceva îngrozitor - și-atât de real. Se făcea că venise cineva la mine. Chiar aici, în cameră...
   - Nu, iubito, nu... o liniști Cal. Nu-i nimeni în afară de mine. În toată casa nu suntem decât tu, eu și mami. Ai visat, scumpa mea.

   Rămase multă vreme lângă ea, vorbindu-i și încercând s-o calmeze. Târziu spre dimineață, o sărută blând, îndemnând-o să se culce din nou.

   Apoi ieși, lăsând ușa deschisă.

   Michelle așteptă nemișcată câtva timp, silindu-se să-și alunge din minte îngrozitorul vis. Neputând să adoarmă, se dădu jos din pat și se duse la fereastră. Luând în brațe păpușa, se sprijini de pervaz, cercetând cu ochii ultimele umbre ale nopții. Pe măsură ce ceața începea să se ridice, i se păru deodată că zărește ceva - o siluetă pe marginea falezei, undeva spre nord, în apropiere de vechiul cimitir.
   Se uită din nou, încordându-și privirea, dar cețurile se învolburau în bătaia vântului și nu mai putu desluși nimic.
   Strângând în brațe păpușa cea veche, se întoarse în pat. Când pe cer se ivi prima geană cenușie a zorilor, o fură din nou somnul.
   Lângă ea, pe pernă, păpușa își ațintea privirea sticloasă înspre tavan.

        Ieșind din camera lui Michelle, Cal nu se înapoie imediat în patul său. Înfășurându-se într-un halat, își scoase din dulap pipa și tutunul, apoi coborî la parter.
   Un timp se plimbă de colo-colo prin casă, fără niciun rost, iar într-un târziu se instală în salonul de oaspeți de la etajul întâi.
   Apoi își aprinse pipa și-și sui picioarele pe un scaun, dând frâu liber gândurilor.
   Îi veni în minte noaptea când se afla încă la Boston... Noaptea în care murise băiatul... Noaptea care-i schimbase cursul întregii vieți...
   Nici nu-și mai amintea numele lui.
   Uitase - sau refuza să-și amintească.

   Aici era necazul său: existau prea mulți care muriseră și ale căror nume nu le reținuse.
   Oare câți dintre aceștia muriseră din cauza lui?
   De ultimul - băiatul din Paradise Point - era sigur. Dar se prea poate să fi fost și alții. Câți? Oricum, pe viitor nu va mai muri nimeni.

   Gândul i se întorcea fără încetare la băiat.

   Alan Hanley. Așa îl chemase. Cal își amintea cu precizie ziua când Alan Hanley fusese adus la Boston General.
   Ambulanța sosise târziu, către seară, cu Alan Hanley în stare de inconștiență. La căpătâiul lui se afla Josiah Carson, care-i acorda îngrijirile necesare. Băiatul căzuse de pe acoperiș. Acum știa și de pe care anume, însă la vremea respectivă amănuntul nu-l interesase în mod deosebit.

   Josiah Carson făcuse tot ce-i stătuse în putință ca să-l salveze, dar, înțelegând că leziunile puștiului erau prea grave pentru a fi îngrijite la dispensarul din Paradise Point, îl transportase la Boston.

   Aici îl preluase doctorul Calvin Pendleton.

   La început, cazul păruse foarte simplu: câteva oase rupte și un posibil traumatism cranian. Cal își dăduse toată silința, prinzând la loc oasele rupte și căutând să depisteze leziunile interne. Apoi descoperise la capul pacientului ceea ce presupusese a fi un cheag de sânge. Doctorul Pendleton apreciase că era vorba de o urgență, așa că-l operase pe băiat, asistat de Josiah Carson.

   Alan Hanley murise pe masa de operație.
   Nu avusese niciun fel de cheag. Nu existase niciun motiv pentru operație.
   Pe Cal incidentul îl zguduise puternic - mai puternic decât oricare alt eveniment din viața lui.

   Știa că nu era pentru prima dată când punea un diagnostic greșit. Oricărui doctor i se întâmpla să se înșele din când în când. Dar pentru Cal moartea lui Alan Hanley reprezentase cea mai mare răscruce din viața sa.

   Începând din acel moment, se frământase tot timpul, întrebându-se dacă va mai face și alte greșeli, dacă și altor copii le era sortit să moară din pricina lui.
   Colegii de la spital îi repetau că prea punea totul la inimă, însă moartea băiatului continuase să-l obsedeze.
   În cele din urmă, își luase o zi liberă, plecând cu mașina la Paradise Point, ca să stea de vorbă cu Josiah Carson despre Alan Hanley.
   Josiah Carson îl primise cu răceală. La început, Cal îți închipuise că-și irosea timpul de pomană. Carson îl învinovățea de moartea lui Alan Hanley. Cal citea limpede acuzația în ochii albaștri și pătrunzători ai colegului său mai vârstnic. Dar, pe parcursul discuției, Carson ajunsese să-și schimbe atitudinea.
   Cal era convins că bătrânul îi povestea lucruri pe care nu le mai destăinuise nimănui.
   - Ai trăit vreodată de unul singur? îl întrebase din senin Josiah.
   Și, înainte ca Pendleton să-i dea răspuns, Carson continuase:

   - Eu trăiesc așa de ani de zile, îngrijindu-mă de oamenii de aici și făcându-mi singur menajul. Cred că ar fi trebuit să mă descurc tot singur și când a fost vorba de acoperiș: să fi reparat casa cu mâna mea. Dar, cum îmbătrânesc, m-am gândit... Oricum, nu mai are nicio importanță...
   Cal se foise stânjenit pe scaun, întrebându-se ce tot încerca să-i spună bătrânul.
   - Ce s-a petrecut în ziua aceea? intervenise el. Înainte de a-l aduce pe Alan Hanley la Boston.

   - Greu de zis, răspunsese Carson cu glas coborât. Aveam necazuri cu acoperișul. Erau câteva țigle care trebuiau înlocuite.

  Întâi am vrut să fac eu însumi treaba asta, pe urmă m-am răzgândit. Am socotit că era bine să angajez pe cineva mai tânăr.
   Glasul i se stinsese, ajungând o șoaptă.
   - Dar Alan era mult prea tânăr. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Poate chiar mi-am dat seama... Avea doar doisprezece... Cum-necum, l-am lăsat să se suie pe acoperiș...
   - Și ce s-a întâmplat?
   Carson îl privise țintă, cu ochii goi, cu chipul marcat de oboseală.
   - Ce s-a întâmplat în sala de operație?
   Cal șovăise, tulburat.
   - Nu știu. Totul părea să meargă foarte bine. Și, dintr-o dată a murit. Nu pot să înțeleg de ce.
   Carson încuviințase din cap.
   - Exact așa a fost și când s-a prăbușit de pe casă. Mă uitam la el cum lucrează. Totul mergea bine. Și, pe neașteptate, a căzut.
   Se așternuse o tăcere adâncă, apoi Carson începuse din nou să vorbească.

   - Păcat că nu l-ai putut salva.
  Cal se foise din nou, dar chipul lui Carson se luminase de un zâmbet.
   - Nu-i vina dumitale, declarase el. Nici a dumitale, nici a mea. Totuși, s-ar putea spune că împreună avem o răspundere. Acum există o legătură între noi, doctore Pendleton. După părerea dumitale, ce-ar trebui să facem?
   Cal nu găsea niciun răspuns. Cuvintele lui Josiah îl lăsaseră fără replică.
   Apoi, ca și cum ar fi înțeles frământările lui Cal, începând din ziua când murise Alan Hanley, Josiah venise cu o propunere.
   Poate n-ar fi fost rău ca tânărul său confrate să se gândească la eventualitatea de-a renunța să mai practice la Boston.
   - Și pe urmă? întrebase Cal, cu glas gâtuit.

   - Și pe urmă să vii aici, preluând clientela modestă și lipsită de pretenții a unui doctor bătrân și obosit. Ar trebui să te eliberezi de stresul de la Boston General. Acum ești speriat, doctore Pendleton...

   - Puteți să-mi spuneți Cal.

   - O.K., Cal. Deci, ești speriat. Ai făcut o greșeală, iar acum te temi să nu mai urmeze și altele. Dacă rămâi la Boston General, așa se va și întâmpla - din pricina fricii. Dar dacă vii aici, te-aș putea ajuta. Și dumneata pe mine. Vreau să mă retrag, Cal. Vreau să renunț la practicarea meseriei și să mă mut din casa mea. Intenționez să ți-o vând ție. Crede-mă că nu vei regreta.

   Cal se simțise atras de propunerea de-a practica medicina liniștit, într-un loc unde nu se întâmpla mai nimic. Unde nu se puteau petrece lucruri prea grave. Unde nu avea cum să săvârșească vreo greșeală.

   Aici va avea timp să se gândească la fiecare caz și să se asigure să ia măsurile cuvenite.

   Nimeni din sat nu-și va da seama că Pendleton era conștient de incompetența sa profesională. Nimeni - cu excepția lui Josiah Carson, care-l înțelegea și-l compătimea.

   Așadar, se stabilise în Paradise Point, deși inițial June se declarase împotrivă. Cal își amintea clar vorbele ei atunci când îi dezvăluise planurile sale.

   - De ce să cumpărăm și casa? Înțeleg că vrea să-și cedeze clientela, dar de ce insistă să ne vândă și casa? E prea mare pentru noi, n-avem nevoie de atâtea camere.

   - Nu știu, răspunsese Cal. Însă o lasă ieftin - un adevărat chilipir. Cred c-ar trebui să ne socotim norocoși.

   - Bine, dar nu pricep, se lamentase June. Ba chiar mi se pare de-a dreptul morbid. Sunt convinsă că vrea să se mute din cauza accidentului suferit de Alan Hanley. De ce-i așa nerăbdător să ne vadă instalați acolo? Casa aia nu va face decât să-ți amintească la nesfârșit de băiat. E o nebunie, Cal. Omul acesta vrea ceva de la tine. Nu-mi dau seama ce anume, dar ține minte de la mine: cu siguranță că se va întâmpla ceva.
   Dar până în prezent nu se întâmplase nimic.
   Trecuse printr-un moment de cumpănă cu Sally Carstairs, însă totul se sfârșise cu bine.
   Numai că acum fiica lui începuse să aibă coșmaruri.

Capitolul 6

          June stătea așezată în fața șevaletului, încercând să se concentreze asupra a ceea ce făcea. Numai că nu prea reușea.
   Nu pentru că ar fi fost nemulțumită de rezultat - dimpotrivă, era încântată de ceea ce realizase: un peisaj marin, oarecum abstract, totuși foarte asemănător cu priveliștea oferită de la fereastra studioului. Nu, nu munca o îngrijora.

   Problema era Michelle, deși încă nu izbutise să descopere ce anume o neliniștea la fiica ei. Coșmarul din noaptea precedentă nu fusese primul de acest fel. Michelle avusese și ea - ca toată lumea - vise urâte. Dar, când Cal se întorsese în pat, târziu spre dimineață, și-i povestise coșmarul fetiței, pe June o cuprinsese un sentiment ciudat, care n-o părăsise nici după ce adormise din nou și care continua s-o obsedeze chiar și în clipa de față.

   Oftând exasperată, puse penelul deoparte și se așeză pe taburet, unde era locul ei preferat.

   Aruncă o privire cercetătoare de jur-împrejurul studioului. Era mulțumită de ceea ce înfăptuise aici într-un timp atât de scurt: se descotorosise de toate vechiturile, spălase și zugrăvise din nou pereții, redând culorii verzi strălucirea ei dintru început. Își aranjase frumos lucrurile în sertarele mesei, iar în debara își pusese un rastel, astfel încât pânzele să poată sta în picioare și depărtate unele de altele. Tot ce mai trebuia acum era să înceteze să-și mai facă griji, dedicându-se picturii.

   Tocmai se pregătea să aplice o nouă tușă cu penelul, când zări o mișcare în spatele unicei ferestre care nu dădea spre mare. În clipa următoare, auzi o bătaie discretă în ușă.

   - Se poate? răsună un glas de femeie nesigur, aproape timid, ca și cum vizitatoarea ar fi fost gata să se retragă încă înainte de a-și face apariția.
   June se ridică, vrând să se ducă până la ușă, apoi se răzgândi și zise tare:
   - Intră! E descuiat!
   După câteva secunde, ușa se deschise și în atelier păși o femeie mărunțică, purtând un șorț înflorat peste rochie și având părul strâns în coc.
   - Lucrați? întrebă ea, dând să iasă. Regret din suflet, n-am vrut să vă deranjez.

   - Nu, nu! protestă June, sculându-se de pe scaun. Vă rog să poftiți. Nu făceam decât să visez cu ochii deschiși.

   Pe chipul femeii se așternu o expresie ciudată - poate de dezaprobare? - însă numai pentru o clipă, după care vizitatoarea mai înaintă un pas sau doi.

   - Sunt Constance Benson, zise ea. Mama lui Jeff. Vecina dumneavoastră.
   - Ah! exclamă bucuroasă June. Ar fi trebuit să trec pe la dumneavoastră mai demult, dar mă tem că...
   Se întrerupse, privindu-și cu autocompătimire pântecele țuguiat.
   - Totuși, asta nu-i o scuză, așa-i? De fapt, ar fi trebuit să merg pe jos în fiecare zi câteva mile, în loc să stau aici, gândindu-mă la cai verzi pe pereți. Sorocul e peste vreo trei săptămâni. Nu vreți să v-așezați un moment?
   Făcu semn spre balansoarul pe care-l adusese din mansarda casei, însă doamna Benson nu schiță nicio mișcare, mărginindu-se să se uite de jur-împrejur, fără a-și ascunde curiozitatea.
   - E uimitor ce-ați realizat în încăperea asta, zău așa, remarcă ea.
   - Doar am dereticat puțin și am zugrăvit pe ici-pe colo, răspunse June.
   Văzând că doamna Benson rămăsese cu ochii la pata de pe podea, adăugă în chip de scuză:
   - Bineînțeles, mai am de curățat și pata de pe jos.
   - Luați-vă gândul, zise scurt Constance Benson. Nu sunteți prima care încearcă și vă asigur că nici dumneavoastră nu veți reuși.
   - Poftim? bâigui June, cu un glas lipsit de orice intonație.

   - Câtă vreme va fi în picioare casa asta, pata va rămâne acolo, declară doamna Benson pe un ton ce nu admitea replică.

   - Bine, dar a dispărut aproape cu totul, protestă June. Soțul meu a răzuit-o cu șpaclul. Mie mi se pare că se curăță foarte ușor.

   Constance Benson clătină din cap cu un aer îndoielnic.
   - Nu știu, spuse ea. Poate că da - acum că familia Carson nu mai locuiește aici...

Tăcu, fără să-și descrețească fruntea.

   - Nu pricep... murmură fără vlagă June. Ce fel de pată este? Cumva sânge?

   - Posibil, răspunse Constance Benson. Nimeni nu mai știe exact, după atâta amar de ani. Dar, dacă există cineva care cunoaște povestea, atunci acela e doctorul Carson.

   - Înțeleg... șopti June, deși în realitate nu înțelegea nimic. Presupun, deci, c-ar trebui să-l întreb?

   - De fapt, am venit să stăm de vorbă despre fete, o anunță doamna Benson.

   Ochii ei o țintuiau pe June cu o privire acuzatoare și soția doctorului Pendleton începu să se teamă că Michelle și Sally o supăraseră pe Constance Benson.

   - Vă referiți la Michelle și la Sally Carstairs?

   Remarcând îngrijorarea așternută pe chipul lui June, doamna Benson schiță o umbră de surâs - primul semn de simpatie de când pusese piciorul în atelier.

   Dintr-o dată, figura ei deveni aproape frumoasă.

   - Oh, nu vă speriați, se grăbi ea s-o liniștească pe June. N-au făcut nimic rău. Voiam doar să vă previn.

   - Să mă preveniți? repetă June, complet derutată.

   - În legătură cu cimitirul, continuă Constance. Știți vechiul cimitir al familiei Carson, dintre casa mea și locuința dumneavoastră...
   June încuviință din cap.
   - Ieri după-amiază le-am văzut pe fetițe jucându-se acolo. Sunt tare drăguțe amândouă.

   - Mulțumesc.

   - Tocmai mă pregăteam să mă duc și să vorbesc cu ele, dar chiar atunci au plecat, așa că mi-am zis să nu vă alarmez aseară, ci să vin mai degrabă în cursul dimineții.

   - De ce să mă alarmați? insistă June, agasată că femeia ezita să spună lucrurilor pe nume.
   - Nu-i bine să lăsați copiii să se joace acolo, o sfătui Constance Benson. Nu-i bine deloc.

   June își aținti privirea asupra vizitatoarei. Asta le întrecea pe toate. Din câte-și putea da seama, Constance Benson era un fel de „gura-târgului”. Probabil că și lui Jeff îi făcea zile fripte. Și-o imagină ridicând obiecții la orice dorință a fiului ei. Pe loc se hotărî să n-o ia în seamă.
   - Trebuie să recunosc că cimitirul nu-i cel mai vesel loc de joacă din lume, zise June. Totuși, nu cred să fie chiar atât de periculos...

   - Nu cimitirul în sine, se grăbi să-i explice Constance. Mă refer la terenul pe care se află și care-i cam șubred...

   - Nu-i tot granit? replică June cu un glas suav, prefăcându-se că nu înțelege temerile vecinei.

   - Presupun că da, răspunse gânditoare Constance. Nu mă prea pricep la chestii de-astea. Dar partea de faleză unde-i cimitirul riscă să se prăbușească în mare în orice clipă. Ferească Dumnezeu să se întâmple așa ceva când sunt copii acolo.

   - Înțeleg, zise June cu răceală. Am să le cer fetițelor să nu se mai joace în cimitir. Doriți o ceașcă de cafea? Mai este puțină pe plită.

   - Nu, mulțumesc, refuză Constance, aruncând o privire spre ceasul de la încheietura mâinii stângi. Am treabă la bucătărie. Știți, m-am apucat să pun murături.

   Tonul pe care vorbise doamna Benson trăda convingerea că June nu știa să facă anumite lucruri la care ar fi fost cazul să se priceapă.
   - Vă aștept să treceți pe la mine ori de câte ori aveți o clipă de răgaz, o invită doamna Pendleton, fără prea mare tragere de inimă. Sau poate c-am să dau eu o fugă până la dumneavoastră.

   - Sunteți binevenită oricând.

   Cele două femei se opriră în cadrul ușii și Constance măsură din ochi locuința familiei Pendleton.

   - Frumoasă casă, nu-i așa?
   Și, înainte ca June să apuce să răspundă, adăugă:
   - Însă mie nu mi-a plăcut niciodată. Nu, nu, nu mi-a plăcut.
   Fără să-și mai ia rămas-bun, porni cu pași grăbiți și apăsați pe cărarea ce ducea spre propria ei casă.
   June rămase o clipă în prag, urmărind-o cu privirea, apoi închise încet ușa. În sinea ei știa că pentru ziua aceea terminase cu pictura.

        Soarele de amiază își trimitea razele fierbinți. Michelle stătea jos, la umbra unui uriaș arțar, luându-și gustarea alături de Sally, Jeff, Susan și alți câțiva colegi.
   Deși se străduia din răsputeri să dreagă relațiile cu Susan, aceasta nici nu voia să audă de ea. O ignora cu desăvârșire pe Michelle, iar atunci când i se adresa lui Sally, n-o făcea decât ca s-o critice pe noua lor colegă. Însă Sally, cu firea ei prietenoasă și îngăduitoare, nu părea deloc impresionată de supărarea lui Susan.
   - Ar trebui să mergem la un picnic, propuse Sally. Mâine-poimâine trece vara. Peste o lună va fi prea târziu.
   - Și-acum e târziu, replică Susan Peterson pe un ton arogant, care o scotea din sărite pe Michelle, deși ceilalți nici nu-l luau în seamă. Mama zice că după Ziua Muncii nu mai e cazul să te duci la picnic.

   - Dar vremea e încă frumoasă, insistă Sally. De ce să nu organizăm o ieșire în aer liber chiar la sfârșitul acestei săptămâni?
   - Unde anume? întrebă Jeff.

   Dacă era vorba de plajă, el unul accepta cu dragă inimă.

   Michelle păru să-i ghicească gândul.

   - Ce-ați zice de golful dintre casa mea și cea a lui Jeff? sugeră ea. E cam plin de bolovani, dar acolo nu calcă nici țipenie de om, iar priveliștea e minunată. Pe urmă, dacă plouă, suntem aproape de locuința mea sau a lui și avem unde să ne adăpostim.
   - Adică plaja de la poalele stâncii unde se află cimitirul? întrebă Sally. Ar fi o chestie interesantă. Mai ales că acolo bântuie strigoiul.
   - Nu există niciun strigoi, protestă Jeff.
   - Ba poate că există, interveni Michelle.
   Dintr-o dată, deveni centrul atenției tuturor. Până și Susan Peterson întoarse capul, privind-o plină de curiozitate.
   - Azi-noapte am visat o stafie, continuă Michelle, lansându-se într-o descriere amănunțită a ciudatei vedenii pe care o avusese.

   La lumina zilei, nu mai simțea teroarea din noaptea precedentă și ținea mult să le povestească noilor săi prieteni visul. Prinsă de firul istorisirii, nu remarcă privirile pe care le schimbau între ei copiii. Când își sfârși relatarea, nimeni nu scoase o vorbă. Jeff părea preocupat de sandvișul pe care-l mânca, iar ceilalți nu-și luau ochii de la Michelle. Deodată, o cuprinse neliniștea și începu să se întrebe dacă făcuse bine destăinuindu-le coșmarul.
   - La urma urmei, n-a fost decât un vis, zise ea, văzând că tăcerea din jur se prelungește.
   - Ești sigură? se auzi glasul lui Sally. Ești sigură că n-ai fost trează tot timpul?
   - Bineînțeles că dormeam, replică Michelle. Am visat și-atât. Ce-i rău în asta? adăugă ea, observând ocheadele neîncrezătoare pe care și le aruncau o parte din colegi.

   - Nimic, răspunse dezinvoltă Susan Peterson. Numai că, atunci când s-a prăbușit de pe stâncă, Amanda Carson purta o rochie și o bonetă neagră, întocmai ca fata pe care ai visat-o tu azi-noapte.

   - De unde știi? se încăpățână Michelle.

   - Toată lumea știe, o lămuri Susan, cu aerul de superioritate care o caracteriza. Câte zile a avut, Amanda nu s-a îmbrăcat niciodată altfel decât în negru. Așa mi-a zis bunica mea, care aflase de la mama ei. Străbunica a cunoscut-o personal pe Amanda Carson, declară triumfătoare Susan, săgetând-o pe Michelle cu o căutătură sfidătoare.
   Din nou se așternu tăcerea. Oare Susan chiar spunea adevărul? Nu cumva copiii voiau să râdă pe socoteala ei?
   Michelle se uită de la unul la altul, încercând să ghicească gândul fiecăruia. Numai Sally îi susținu privirea, mărginindu-se însă să ridice din umeri, în clipa când Michelle o imploră din ochi să-i vină în ajutor. Jeff Benson continua să-și mănânce sandvișul, ferindu-se să înalțe capul spre Michelle.

  - Dar a fost un vis! se înfurie fetița, adunându-și lucrurile și sărind în picioare. Un vis și nimic mai mult! Dacă știam c-o să faceți atâta caz, nici nu vi-l povesteam!
   Și, înainte ca vreunul din ei să-i răspundă, se îndepărtă cu pași grăbiți. În celălalt capăt al curții, zări un grup jucând coarda. O clipă mai târziu, li se alătură și ea.

     - Mă întreb ce-i cu fata asta? zise Susan Peterson, după ce se asigură că Michelle ajunsese suficient de departe ca să n-o mai audă.
   Toți întoarseră capul către ea.
   - Cum adică „ce-i cu fata asta”? se stropși Sally Carstairs. Nimic deosebit. E un copil la fel ca noi.
   - Oare? insistă Susan, agasată de întrerupere. Știai că ieri te-a pârât profesoarei? De ce crezi că domnișoara Hatcher ne-a schimbat pe toți din bănci? Pentru că Michelle i-a povestit tot ce-ați pus la cale amândouă ieri de dimineață.
   - Și ce dacă? o înfruntă Sally. N-a vrut să te superi pe ea, de-aia i-a spus.

   - Eu cred că-i cam cu două fețe, declară Susan. Și mai cred că n-ar trebui să vorbim cu ea.
   - Ar fi foarte urât din partea noastră.
   - Ba nu. Fata asta are ceva ciudat.
   - Ce?

   Susan își coborî glasul, șoptind pe un ton conspirativ.

  - Ei bine, zilele trecute am văzut-o împreună cu părinții ei. Amândoi sunt blonzi. Orice-ați spune voi, din părinți blonzi nu se nasc copii cu părul negru.
   - Mare brânză, se strâmbă Sally. Dacă vrei să știi, e înfiată. Mi-a povestit chiar ea. Ce ți se pare așa ciudat?

   Susan își îngustă pleoapele.
   - Ei, bine, atunci se explică.
   - Ce anume se explică? insistă Sally.
   - De ce e așa cum e. Nimeni n-are habar de unde vine. Mama zice că, dacă nu cunoști nimic despre familia cuiva, atunci nu cunoști nici persoana cu pricina.

   - Eu îi cunosc familia, se îmbățoșă Sally. Mămica ei e tare drăguță, iar tăticul ei mi-a îngrijit brațul, împreună cu unchiul Joe.

   - Vorbeam despre familia ei adevărată, sublinie Susan, copleșind-o pe Sally cu o privire disprețuitoare. Doctorul Pendleton nu-i tatăl ei bun. Ar putea fi copilul oricui.
   - Puțin îmi pasă. Mie-mi place de ea, declară Sally.
   Susan o fulgeră din ochi.
   - Cred și eu, taică-tău nu-i decât un simplu portar!
   Tatăl lui Susan era proprietarul băncii din Paradise Point, fapt pe care fetița nu înceta niciodată să-l amintească prietenilor ei.
   Jignită de vorbele răutăcioase ale lui Susan, Sally se închise în tăcere. Nu i se părea cinstit ca Susan s-o disprețuiască pe Michelle numai pentru că era înfiată, însă nu prea știa ce să spună. În definitiv, pe Susan Peterson o cunoștea de când lumea, în timp ce pe Michelle Pendleton de-abia o întâlnise.
   Foarte bine! își zise Sally. N-am să mai scot un cuvânt, dar am să rămân în continuare prietena lui Michelle.

     June termină de mâncat și puse vasele în chiuvetă. Se hotărî să se întoarcă în studio, unde să încerce să termine de pictat peisajul marin.
   Ieși din casă și, pășind pe cărarea ce ducea spre atelier, se trezi că privește către nord, amintindu-și cele spuse de Constance Benson în aceeași dimineață.
   Deodată, o săgetă un gând.

   Dacă doamna Benson se temea ca nu cumva stâncile falezei să se prăbușească în mare, atunci de ce n-o sfătuise să n-o lase pe Michelle nici pe plajă? Și de ce continua să-i îngăduie lui Jeff să se joace pe țărm? În cazul unei prăbușiri, era de preferat să te găsești pe stâncă decât sub ea.
   Brusc, se hotărî și porni spre cimitir. În timp ce mergea pe cărare, îi veni în minte altceva. Dacă poteca era riscantă, de ce-o folosise însăși doamna Benson?
   June iuți pașii.
   Se opri în loc, cu ochii la cimitirul părăsit. Ce tablou grozav ar fi putut picta aici! În culori palide și triste: nuanțe de albastru și cenușiu. Un cer plumburiu, un gard părăginit, copacul cel uscat, vița-de-vie crescută peste morminte. Lucrată cu atenție, pânza ar fi ieșit de-a dreptul înfricoșătoare. June nu reușea să priceapă cum de Michelle și Sally își găsiseră de joacă tocmai aici.
   „Din curiozitate”, își zise ea. „Din pură curiozitate.”

   Aceeași curiozitate care o adusese și pe ea în același loc. Se abătu de la potecă și păși cu grijă peste gardul căzut la pământ.

   Vechile lespezi, cu numele lor bizare și cu inscripțiile venind din negura vremii, o fascinară imediat. Toate la un loc alcătuiau o poveste. Începu să reconstituie istoria familiei Carson, care trăise și închisese ochii în casa de pe faleză. Curând uită cu desăvârșire că terenul era periculos și se concentră numai asupra pietrelor.
   În sfârșit, ajunse la mormântul lui Louise Carson.
 
           MOARTĂ ÎN PĂCAT – 1880

   Ce naiba mai însemna și asta? Dacă pe piatră ar fi fost scris anul 1680, June și-ar fi închipuit că femeia fusese arsă pe rug ca vrăjitoare sau cam așa ceva. Dar în 1880? Un lucru însă era cert: Louise Carson nu murise în împrejurări prea fericite.
   Stând în picioare lângă mormânt, June începu s-o compătimească pe femeia îngropată acolo cu atâția ani în urmă.
   Probabil că se născuse prea devreme. MOARTĂ ÎN PĂCAT. Fără îndoială, epitaful unei femei decăzute.

    Zâmbi în sinea ei pentru cuvintele care-i veniseră în minte.
   Sunau atât de desuet și detașat!

   Fără a se mai gândi la ce face, June se lăsă în patru labe, apucându-se să smulgă buruienile de pe mormântul lui Louise Carson. Aveau rădăcini adânci și bine înfipte în pământ. Trebuia să tragă cu nădejde de fiecare până când s-o desprindă din țărână. Aproape că terminase de smuls buruienile de lângă piatra funerară, când simți primele dureri.
   Fusese mai curând un junghi, dar imediat urmă o contracție sfâșietoare.
   Dumnezeule! se înspăimântă ea. Nu se poate să se întâmple una ca asta!
   Se luptă să se ridice în picioare, sprijinindu-se cu toată greutatea de trunchiul stejarului uscat.
   Trebuia să se înapoieze acasă.
   Dar casa era prea departe.
   În clipa aceea, o săgetă cea de-a doua contracție. June se uită disperată, să vadă dacă nu cumva trecea cineva pe drum.
   Poteca era pustie.
   Familia Benson! Poate reușea să ajungă până la locuința lor.
   De cum se va potoli durerea, va porni într-acolo.
   Se lăsă să alunece la pământ, în așteptarea momentului de relaxare. După un timp - care-i păru aproape un secol - simți cum mușchii încep să se destindă și durerea se calmează încet- încet. Încercă din nou să se ridice în picioare.

   - Rămâi pe loc! îi strigă cineva.

   Întoarse capul și o văzu pe Constance Benson, care venea repede pe cărare. Răsuflând ușurată, June se așeză din nou pe iarbă.

   Zăcea neputincioasă pe mormântul lui Louise Carson, rugându-se la Dumnezeu ca bebelușul să nu se grăbească, iar primul lor copil să nu se nască într-un cimitir.

   Constance Benson îngenunche lângă ea, strângând-o de mână. June se culcă pe spate.
   Atunci se cutremură din cauza unei noi contracții, mai puternică decât toate celelalte. Simți pe picioare umezeală și înțelese că i se rupsese punga apelor.
   Isuse Cristoase! se rugă ea deznădăjduită. Nu aici! Nu într-un cimitir.

Capitolul 7

        La ora trei și zece, când sună clopoțelul, Michelle își adună repede cărțile, înghesuindu-le în ghiozdanul verde de pânză, și se îndreptă spre ieșire.
   - Michelle?
   Era glasul lui Sally Carstairs. Deși Michelle nu-i acorda nicio atenție, totuși Sally o luă de braț, silind-o să rămână pe loc.
  - Nu fii supărată, zise ea pe un ton rugător. Nimeni n-a vrut să te jignească.
   Michelle își măsură prietena cu o căutătură bănuitoare.
   Remarcând privirea îngrijorată din ochii lui Sally, se mai îmbună puțin.
   - Nu pricep de ce țineți morțiș să mă convingeți că am văzut ceva inexistent replică ea. Dormeam și am avut un coșmar. Asta-i tot.

   - Hai să ieșim pe coridor, o îndemnă Sally, trăgând cu coada ochiului spre Corinne Hatcher.

   Michelle îi înțelese gândul și o urmă afară din clasă.
   - Ce voiai să-mi spui? o întrebă ea pe Sally, cu aerul că aștepta un răspuns.
   Sally se feri s-o privească în față. Se foi stânjenită de pe un picior pe altul, apoi, cu capul în piept, începu să vorbească atât de încet, încât Michelle abia îi putea desluși cuvintele.
   - E posibil să fi fost un simplu vis. Dar și eu am văzut-o pe Amanda. Mi se pare că și Susan Peterson.
   - Ce? Vrei să zici că ați avut același coșmar ca mine?
   - Nu știu, murmură întristată Sally. Eu am văzut-o și n-a fost un vis. Chiar în ziua când m-am lovit la braț. Ții minte?

   Michelle dădu din cap. Cum ar fi putut să uite? În ziua aceea văzuse și ea ceva. Ceva pe care Sally evitase să-l numească, pretextând că fusese numai „ulmul din grădină”.

   - De ce nu mi-ai spus până acum?

   - Pentru că nu m-ai fi crezut, îi explică Sally, cu aerul că-și cere scuze. Oricum, am văzut-o. Eram în curte și deodată am simțit că mă atinge cineva pe braț. Când am întors capul să văd despre ce e vorba, m-am împiedicat și am căzut.

   - Bine, dar ce anume ai văzut? o îmboldi Michelle, convinsă că răspunsul - oricare ar fi fost el - era din cale-afară de important.

   - Nu... nu sunt sigură, mărturisi Sally. În orice caz, ceva negru. Mi-a fulgerat o clipă prin fața ochilor și a dispărut de îndată ce am căzut la pământ.

   Michelle tăcea, cu ochii țintă la Sally. Își adusese aminte că, în aceeași noapte, plecând cu tatăl ei de la locuința familiei Carstairs, se uitase în urmă și zărise la fereastră ceva întunecat, ca o umbră. Ceva negru.

   Dar nu avu vreme să-i destăinuie lui Sally ce văzuse în noaptea aceea, fiindcă în capătul coridorului se ivi Jeff Benson, făcându-i semn cu mâna.

   - Michelle! Michelle! A venit maică-mea! Vrea să-ți spună ceva important!

   - O clipă, protestă Michelle, dar Jeff nu-i lăsă răgazul să se împotrivească.

   - Repede! E vorba despre mama ta!...

   Michelle nu-l mai așteptă să-și termine fraza. Plecă imediat de lângă Sally, începând să alerge de-a lungul coridorului.
   - Ce e? S-a întâmplat ceva?
   Jeff o conduse grăbit afară din clădirea școlii, până la mașina mamei lui.
   Lângă bordură era parcată o limuzină veche, cu motorul duduind. Constance Benson se foia pe scaunul de la volan, cu un aer neliniștit și preocupat.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Michelle, suind în mașină.
   - Mămica ta... începu Constance cu glas gâtuit, apăsând pedala de ambreiaj. E la spital, gata să nască.
   - Gata să nască? repetă uluită Michelle, știind că sorocul ar fi fost de-abia peste trei săptămâni. Dar ce-a pățit?
   Fără a-i lua în seamă întrebarea, Constance Benson eliberă ambreiajul, apăsă pe accelerație și se desprinse de bordură. Tot drumul până la spital nu scoase o vorbă. Își mușcă fără încetare buza de jos, concentrându-se asupra volanului.

      Michelle stătea pe marginea scaunului, ținând în mână o revistă pe care însă nu avusese curiozitatea s-o deschidă. Nu-și lua ochii de la ușa pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia să apară tatăl ei. Chiar atunci, ca și cum dorința i-ar fi devenit dintr-o dată realitate, ușa se deschise și în prag se ivi Cal.
   - Felicitări, zise el. Ai o surioară.
   Michelle sări în picioare și se aruncă în brațele doctorului Pendleton.
   - Ce face mami? E bine? Ce s-a întâmplat, de fapt?
   - Mami e bine, o liniști Cal. La fel și bebelușul. Se pare că, în cazul lor, timpul n-a mai avut nicio importanță. Doctorul Carson spune că în viața lui n-a asistat la o naștere mai rapidă.
   Deși se străduise să-și păstreze un ton calm și detașat, totuși Cal era îngrijorat. Nașterea fusese prea rapidă. Nefiresc de rapidă. Se întrebă ce anume putuse declanșa contracțiile. Însă întrebările lui Michelle cu privire la bebeluș reușiră să-i abată gândul de la nașterea propriu-zisă.
   - O surioară? Am o surioară?
   Cal încuviință din cap.

   - Pot s-o văd? Chiar acum? Te rog!
   Își privi tatăl cu un aer rugător, iar Cal o lipi strâns de pieptul lui.
   - Peste câteva minute, făgădui el. În clipa de față mă tem că nu-i prea prezentabilă. Vrei să știi ce s-a întâmplat? întrebă apoi, așezând-o pe Michelle pe un scaun și luând loc lângă ea. Surioara ta a fost cât pe ce să se nască în cimitir, urmă doctorul Pendleton.
   Michelle îl privi țintă, fără să înțeleagă. Expresia surâzătoare de pe chipul lui începu să pălească.
   - Mămica s-a gândit să se plimbe puțin, povesti el. În timp ce se afla în cimitir, au apucat-o durerile.
   - În cimitir? murmură fetița cu un glas coborât, în care se citea o undă de neliniște, Dar ce căuta acolo?
   - Cine știe? ridică din umeri Cal, evitând să-i dea un răspuns direct. O cunoști pe maică-ta. Niciodată nu poți ști sigur ce-i va trece prin minte în clipa următoare.
   - Dar unde era când ați găsit-o? insistă Michelle, întorcându-se spre doamna Benson. În care parte a cimitirului?

    Constance Benson șovăi un moment, neștiind dacă să-i spună fetiței unde o descoperise pe June. În definitiv, de ce nu?
   - Pe mormântul lui Louise Carson, răspunse ea cu o voce egală și liniștită.
   - Pe mormânt? repetă ca un ecou Michelle.
   Ce groaznic! se cutremură ea, apucând strâns mâna lui Cal.
   - Surioara mea e sănătoasă? Adică... Mă gândeam că-i semn rău când un copil vine pe lume tocmai pe un mormânt, nu?
   Cal își încleștă degetele peste ale ei, apoi îi petrecu un braț în jurul mijlocului.

   - Ce-i cu bazaconiile astea? o mustră el cu blândețe. Surioara ta nu s-a născut pe mormântul nimănui, ci aici, la spital.
   Se ridică în picioare, trăgând-o după el pe Michelle.
   - Hai să ne uităm la bebeluș! Pe urmă mergem să vedem ce face mami.
   Și, fără a-i mai adresa vreun cuvânt lui Constance Benson, scoase fetița afară din sala de așteptare.

     - Vai, mami, ce dulce e! se entuziasmă Michelle, fără să-și poată lua ochii de la căpșorul cuibărit la pieptul lui June.
   Ca și cum ar fi auzit-o, bebelușul deschise pleoapele, aruncă o privire albă spre Michelle, apoi adormi din nou.
   June surâse spre fiica ei cea mare.
   - Ce zici, o păstrăm?
   Michelle dădu viguros din cap.
   - Și-o să-i spunem Jennifer, așa cum am hotărât.

   - Afară de cazul când vreți s-o botezați Louise, în amintirea locului unde s-a gândit să vină pe lume, interveni Cal.

   - Nu, mulțumesc, i-o tăie June, cu un glas coborât, dar ferm. În familia noastră nu va exista niciun Carson.
   Întâlni ochii soțului, dar el se uită repede în altă parte. Totuși, lui Michelle nu-i scăpă acel ciudat schimb de priviri.

   - Mami, întrebă ea gânditoare, de ce te-ai dus în cimitir?

   - De ce să nu mă fi dus? i-o întoarse June, silindu-se să pară veselă. Doar trebuia să mă plimb în fiecare zi. Am mers în dreptul cimitirului și, ajungând acolo, m-am hotărât să intru. Pe urmă - adăugă ea, dându-și seama că nici pe Cal, nici pe Michelle nu-i mulțumea explicația - Constance Benson mi-a spus că cimitirul e un loc primejdios, așa c-am vrut să-l văd cu ochii mei. Doamna Benson crede că această parte a falezei e pe cale să se prăbușească în mare.

   - Eu, unul, am impresia că vecina noastră născocește fel și fel de aiureli, râse Cal. Ca și gogorița cu cimitirul.

   Se aplecă și-i mângâie fruntea micuței Jennifer. Bebelușul deschise din nou ochii, fixându-l cu o privire lipsită de expresie, apoi brusc izbucni în plâns.
   - Când putem s-o luăm acasă? întrebă Michelle, întinzând temătoare mâna să mângâie copilașul.
   Grozav ar fi vrut s-o țină în brațe, dar nu îndrăznea să ceară acordul părinților.
   - Diseară, răspunse June.
   Michelle făcu ochii mari de surpriză.
   - Zău? Chiar diseară? Credeam... adică...
   - Credeai că va trebui să mai rămân la spital? De ce? Aici nu există decât o singură infirmieră, care se ocupă atât de mine, cât și de Jennifer. În schimb, acasă vă am pe tine și pe tăticu.
  Michelle întoarse capul, căutând să afle părerea lui Cal.
   - Nu văd de ce nu s-ar întoarce acasă.
   - Bine, dar camera bebelușului încă nu e gata!
   June îi surâse, cu ochii sclipind de bucurie.
   - Ia ghici cine-o va aranja până la sosirea noastră.
   Michelle o ascultă cu atenție pe maică-sa, care începu să-i dicteze o listă cu tot ce trebuia făcut în camera copilului până la înapoierea sa acasă împreună cu Jennifer. Văzând că lista se mărește, fetița întoarse capul către tatăl ei, cu prefăcută exasperare.

   - Mă așteptam ca mami să fie slăbită... sau sleită de puteri... sau...

   - Așa-i maică-ta, chicoti Cal. Când își pune ceva în minte, nimic nu-i stă în cale: n-o sperie nici dezordinea, nici oboseala, nici efortul. Mă tem că vom avea de furcă până s-o convingem să rămână în pat încă vreo câteva zile.
   Sfârșind de dictat, June întinse brațele spre Michelle.
   - Hai, dă-mi un pupic și fugi acasă. Doamna Benson te va duce cu mașina. Curând după cină vom sosi și noi. Poți lua masa împreună cu Jeff și mama lui. Am și aranjat cu ei.
   - Bine, dar nici n-ai apucat să discuți cu ea... începu Michelle.
   - Cum să nu! În drum spre spital, răspunse dezinvoltă June. Află de la mine că nașterea nu-i ceva chiar atât de cumplit pe cât îmi închipuiam.
   O îmbrățișă grăbită pe Michelle, după care o trimise acasă.
   Câteva minute mai târziu, începu s-o alăpteze pentru prima oară pe Jennifer, sub privirea tandră a lui Cal.
   Cei doi părinți se uitară fericiți unul la altul.
   - Nu-i așa că parcă-i un înger pogorât din ceruri? întrebă June.
  - E perfecțiunea întruchipată, întări soțul ei.

          - Vrei să-ți ținem de urât? întrebă doamna Benson, oprind mașina în dreptul locuinței familiei Pendleton.
   Măsură vechea clădire cu o privire îndoielnică, de parcă i s-ar fi părut de neconceput ca un copil de vârsta lui Michelle să aibă curajul de-a păși înăuntru singură.
   - Nu, mulțumesc. Am o mulțime de treburi până când mami și tati se vor înapoia cu Jenny.
   - Ai nevoie să te ajut? se oferi doamna Benson.
   - Nu vă deranjați, se grăbi să răspundă Michelle. Nu trebuie decât să fac puțină ordine în camera surioarei mele. O îndeletnicire cât se poate de plăcută.
   Și, fără să-i lase răgazul să mai insiste, o întrebă la ce oră o așteptau cu masa.
   - De obicei, cinăm la șase, îi spuse Jeff. Vrei să vin să te iau? Uneori spre seară se lasă ceața.

   - Nu e cazul, replică Michelle, oarecum agasată.

   Dar ce, își închipuiau că-i un nou-născut?

   - Ne vedem la șase sau poate chiar puțin mai devreme.
   Flutură mâna în semn de rămas-bun, apoi urcă în fugă treptele de la intrare și dispăru în casă.

   Michelle închise ușa în urma ei și sui în dormitorul de pe colț, unde-și azvârli ghiozdanul pe pat și jacheta pe un scaun. După aceea se duse la fereastră, luând în brațe păpușa.

   - Avem o surioară, Amanda, șopti fetița.

   În clipa când rosti numele păpușii, o năpădi brusc amintirea visului din noaptea precedentă și a comentariilor făcute de prietenii ei.

   - Poate-ar trebui să-ți dau alt nume, i se adresă ea păpușii, uitându-se gânditoare în ochii de sticlă, lipsiți de expresie. Ba nu! se răzgândi dintr-o dată. Ți-am spus Amanda și-o să te cheme Amanda! Fie ce-o fi! M-ajuți să fac curat în camera copilului?
   Luând păpușa cu ea, porni pe coridor spre încăperea de lângă dormitorul părinților, unde urma să fie instalată Jennifer. Păși înăuntru, întrebându-se de ce anume să se apuce mai întâi.
   Camera fusese deja mobilată cu un pătuț, un coș de nuiele și un mic scrin, a cărui tăblie putea servi drept masă de schimbat scutece. Pereții erau proaspăt zugrăviți, iar la ferestre atârnau perdele cu Pooh și prietenii săi. Proptită în picioare pe singurul scaun de adulți din întreg dormitorul, se afla Kanga - o jucărie reprezentând un cangur –- cu Baby Roo scoțând timid nasul din marsupiu. Michelle își așeză păpușa lângă celelalte jucării și se apucă de treabă.
   Înțelese imediat că nu avea mare lucru de făcut. Găsi o pătură trandafirie (prevăzută cu o margine albastră - pentru orice eventualitate) și o așeză cu grijă în coșulețul de nuiele.
   Luându-și păpușa, trecu în camera părinților, unde schimbă așternutul, astfel încât June să meargă la culcare în cearșafuri curate și apretate.

   După ce parcurse în minte de câteva ori lista întocmită de mama ei, hotărî că nu omisese nimic, așa că-și strânse păpușa la piept și se înapoie în dormitorul de pe colț. Aici își deșertă conținutul ghiozdanului, uitându-se la cărțile de școală cu o privire înciudată. Nu era drept să i se pretindă să-și facă temele tocmai în ziua când i se născuse o surioară. Convinsă că domnișoara Hatcher o va înțelege, se duse să se așeze pe scaunul de la fereastră, cu păpușa în brațe.
   Rămase cu ochii pironiți asupra priveliștii de afară și cu gândul dus departe.

   Se întrebă ce se petrecuse în ziua când se născuse ea. Oare și ea avusese o soră care-i pregătise camera? Se pare că nu. Își zise cu tristețe că probabil nimeni nu venise s-o ia din maternitate, până când se iviseră soții Pendleton.
   Soții Pendleton.
   Niciodată nu-i socotise altfel decât mămica și tăticul ei. Își dădu seama, cu o tresărire, că de fapt nu erau părinții ei adevărați.
   Oare cum arăta mama ei bună? Și de ce n-o dorise pe Michelle? începu să sucească problema pe toate părțile, strângând păpușa la piept și simțindu-se din ce în ce mai singură. Dintr-o dată, îi păru rău că nu acceptase ca Jeff și mama lui să-i țină companie.
   - Prostii, zise ea cu voce tare, impresionată de ecoul propriului glas în tăcerea și pustietatea din casă. Am niște părinți minunați, iar acum mi s-a născut și o surioară. Cui îi pasă cum arăta mama mea adevărată?
   Cu un gest hotărât, părăsi scaunul de la fereastră și luă în mână unul dintre manuale. Decât să-și facă gânduri negre, mai bine se apuca de lecții. Se așeză pe pat, cu Amanda sub braț, și începu să citească despre războiul din 1812.

     La cinci și jumătate, puse cărțile deoparte și porni pe cărarea de la marginea falezei. Încă nu se întunecase, dar atmosfera era rece și umedă. Dinspre mare pluteau nori de ceață.

   Michelle își dădu seama că se va trezi învăluită în ceață cu mult înainte de-a ajunge la locuința familiei Benson. N-o prea trăgea inima să înainteze pe potecă, acum când nu mai vedea la doi pași. Se întoarse până în fața casei, apucând pe cealaltă cărare, care dădea înspre șosea. Copacii începeau să-și piardă frunzele, iar petele roșii și gălbui, răzbătând ici-colo prin frunzișul încă verde, făceau ca cețurile adunate deasupra mării să pară și mai amenințătoare. Ajungând în dreptul vechiului cimitir, aruncă o privire către est. Ceața cotropise faleza, începând s-o împresoare în fuioare subțiri și albe, cu sclipiri aurii acolo unde o străbăteau razele palide ale soarelui coborând spre asfințit.
   Curând însă, norii groși și umezi, sosiți dinspre larg, luară în stăpânire țărmul.
   Michelle se opri în loc, cu ochii la ceața ce-o înconjura ca o perdea de nepătruns, plutind deasupra cimitirului, din care nu se mai deslușea decât trunchiul uscat și noduros al stejarului. În câteva minute dispăru și copacul, înghițit de aburul cenușiu.
   Deodată, Michelle sesiză o mișcare.
   La început vagă - o simplă umbră întunecată, profilată pe vălătucii de ceață.
   Instinctiv, făcu un pas înainte, abătându-se din drum.

   Umbra se apropia, devenind tot mai neagră și începând să capete contururi.
   Era silueta unei fetițe îmbrăcate în negru, cu obrazul ascuns sub o bonetă.
   Aceeași fetiță pe care Michelle o văzuse în vis cu o noapte în urmă.
   Oare chiar fusese un vis?
   Michelle simți un fior de gheață pe spinare și inima i se strânse de frică.
   Strania vedenie înainta spre ea o dată cu norii de ceață.
   Michelle încremeni în loc, privind țintă silueta și nevenindu-i să-și creadă ochilor.
   Ceața se răsuci în jurul trupului plăpând, înveșmântat în negru, făcându-l să dispară pentru o clipă. Apoi vântul își schimbă direcția și aburul cenușiu începu să se împrăștie.

   Arătarea era tot acolo, nemișcată și tăcută, fixând-o pe Michelle cu aceiași ochi încremeniți și lipsiți de viață ca și în noaptea trecută.

   Pe neașteptate, fata în negru ridică brațul, chemând-o să se apropie.
   Involuntar, Michelle făcu un pas înainte.
   În clipa aceea, vedenia se topi.
   Michelle rămase locului, înspăimântată de moarte.
   Ceața începu să se ridice în jurul său, încercând s-o înșface cu degete moi, reci și umede, la fel cum se întâmplase și înainte ca arătarea s-o cheme către ea.

   Michelle se trase încet înapoi, ieșind de sub imperiul ceții.

   În momentul când puse piciorul pe șosea, simțind atingerea fermă a asfaltului de sub tălpi, vraja păru să se risipească. Cu numai câteva secunde în urmă, ceața se preschimbase aproape într-o ființă vie. Acum redevenise o simplă îngrămădire de aburi.
   În lumina difuză a după-amiezii de septembrie, cernută printre fuioarele de ceață, Michelle iuți pasul, grăbindu-se să ajungă la adăpostul casei Bensonilor.

      - Bună, o întâmpină Jeff, deschizând ușa. Tocmai voiam să vin să te iau. Ziceai că ești aici la șase.
   - Nu se poate să fie deja șase, protestă Michelle. Am plecat de acasă la cinci și jumătate și nu mi-au trebuit decât câteva minute ca să ajung la voi.
   - Află că-i șase jumătate, o informă Jeff, arătând spre pendula din vestibul. Ce-ai făcut de-ai întârziat? Te-ai oprit în cimitir?
   Michelle îi aruncă o privire pătrunzătoare, însă ochii lui nu oglindeau decât o simplă curiozitate. Tocmai se pregătea să-i destăinuie cele întâmplate, când își aminti din nou de conversația avută la prânz cu colegii. Se răzgândi și zise:
   - Cred că ceasul tău e înainte. Ce-aveți de mâncare la cină?

  - Friptură înăbușită, răspunse Jeff, schițând o strâmbătură, după care o conduse pe Michelle în sufragerie, unde o aștepta doamna Benson.
   În clipa când Michelle se ivi în prag, Constance o cercetă cu o privire severă.
   - Eram îngrijorați. Cât pe ce să-l trimit pe Jeff după tine.
   - Vă rog să mă iertați, se scuză fetița, așezându-se pe scaunul ei. Probabil că ceasul nostru e în urmă.
   - Dacă nu cumva ai zăbovit pe undeva, interveni cu asprime Constance. Nu-mi place când copiii întârzie pe drum.

   - Din pricina ceții, mărturisi Michelle. Când a început să se adune dinspre mare, m-am oprit în loc să mă uit.
   Întinse mâna să-și pună friptură în farfurie, fără să remarce privirile nedumerite cu care o țintuiau Jeff și mama sa.
   Apoi ochii lui Constance lunecară spre fereastră. Ea, una, nu vedea niciun pic de ceață. Era o seară mai liniștită și mai senină ca oricând.

Capitolul 8

         Cal se întinse și strânse cu tandrețe mâna lui June. Ajunseseră aproape de casă și el conducea cu atenție, cotind când în dreapta, când în stânga, ca să evite gropile de pe drum. În sfârșit, cu un oftat de ușurare, pătrunse pe aleea ce ducea spre locuința lor.
   Trase mașina chiar în fața intrării și luă bebelușul din brațele soției!
   - Mai întâi o instalez pe Jennifer în camera ei, pe urmă vin să te ajut să cobori.

   - Că doar nu-s beteagă, i-o întoarse June, dându-se jos din mașină și pornind spre ușă. E drept că mă simt puțin cam amețită, dar mă pot ține pe picioare. Din ce piesă-i replica asta?
   - Nu cumva Cine se teme de Virginia Woolf? Nu fac nicio aluzie. Personajul cu pricina era beat criță.
   - Mi-ar prinde bine un păhărel, oftă June. Presupun însă că n- am voie.
   - Întocmai, întări Cal, strângând-o pe Jennifer la piept cu un braț și oferindu-l pe celălalt soției sale, care îl acceptă cu recunoștință.
   - Recunosc că nașterea n-a fost chiar atât de ușoară pe cât am pretins eu. Puțină odihnă la orizontală n-are cum să-mi strice.

   Intrară împreună în casa cufundată în întuneric. June așteptă în capul scării, până când Cal duse bebelușul în pătuț. Câteva clipe mai târziu, bărbatul se întoarse. June se sprijini cu toată greutatea de brațul lui și începu să urce încet treptele.
   - Sper că nu mai am nimic de făcut, zise ea cu un glas obosit în momentul când ajunse la etaj. E totul în ordine?
   - Nu-ți rămâne decât să te urci în patul care te așteaptă gata pregătit. Michelle ne-a lăsat un bilețel prin care ne roagă s-o luăm de la Bensoni de îndată ce ne întoarcem acasă.
   - De parcă altfel n-am fi luat-o, râse June. Așa-i Michelle: se gândește la toate.

   Își scoase halatul și cămașa de noapte primite la spital, înainte să-și pună propria pijama din flanelă moale, se privi o clipă în oglindă.

   - Doamne Dumnezeule! Ești sigur c-am născut? Arăt de parc-aș fi și acum însărcinată.

   - Așa ai s-arăți încă vreo două-trei săptămâni, o anunță Cal. Un fenomen cât se poate de firesc. E vorba de țesuturile care trebuie să-și revină la elasticitatea lor normală. Hai, în pat cu tine.

   - Am înțeles, să trăiți! replică June, schițând un salut milităresc.

   Se așeză încet pe pat, rezemându-se de perne.

   - În sfârșit, acasă, suspină, surâzându-i soțului ei. De ce nu mi-o aduci aici pe Jennifer, ca să pleci s-o iei pe Michelle? Cu siguranță că ne-a văzut trecând pe șosea.

   Cal se duse în camera alăturată, de unde se înapoie cu Jennifer în brațe. Imediat după aceea ridică receptorul telefonului.
   - Ia te uită, a notat până și numărul Bensonilor! exclamă el.
   - M-aș fi mirat să n-o facă, rosti June, descheindu-și pijamaua și așezând bebelușul la sân.
   Jennifer începu să sugă cu poftă.
   - Alo, doamna Benson? vorbi Cal în receptor. Michelle e acolo?
   Continuă să-și contemple soția și pruncul nou-născut cu o privire plină de tandrețe. Așteptând să audă glasul lui Michelle, întinse mâna și mângâie bebelușul pe cap.
   - Tati! V-ați întors? Ce face mami?
   - Am ajuns acasă și toată lumea se simte foarte bine. Vino când vrei. Totuși, n-ar fi rău să te grăbești. Surioara ta mănâncă zdravăn și crește văzând cu ochii. Dacă ții s-o mai prinzi atât de mică, nu întârzia mai mult de zece minute.
   La celălalt capăt al firului, Michelle făcu o scurtă pauză. Când reîncepu să vorbească, lui Cal i se păru că glasul fetiței era mai nesigur ca de obicei.
   - Tati? Nu poți veni să mă iei?
   Cal se încruntă. Remarcând schimbarea de expresie de pe chipul soțului, June ridică spre el o privire întrebătoare.
   - Să te iau? Pentru numai câteva sute de metri?
   - Te rog, îl imploră Michelle. Numai de data asta.
   - Așteaptă o secundă, spuse Cal și, acoperind receptorul cu palma, se întoarse spre soția sa.
   - Michelle vrea să mă duc s-o iau cu mașina, zise el, ușor nedumerit.
   June ridică din umeri.

   - Foarte bine. Du-te și ia-o.

   - Nu prea-mi vine să te las singură, se codi Cal.

   - Fii pe pace. N-ai să lipsești decât cinci minute. Ce mi se poate întâmpla? Am să stau în pat și-am s-o alăptez pe Jennifer.

   Cal își dezlipi palma de receptor.

   - S-a făcut, prințeso. Sosesc în câteva momente. Vezi să fii gata.
   - Te aștept la ușă, făgădui Michelle, prinzând puțin curaj.
   Cal își luă rămas-bun și puse receptorul în furcă.

   - Nu înțeleg. De regulă, Michelle e o fată îndrăzneață și foarte sigură pe ea. Și uite că, dintr-o dată, îmi cere s-o aduc cu mașina de la o depărtare de niciun sfert de milă.
   - Mie nu mi se pare așa surprinzător, îl contrazise cu blândețe June. Afară e întuneric, iar drumul trece chiar pe lângă cimitir. Pe urmă, să fim sinceri, azi n-am avut deloc vreme să mă ocup de ea. Poate vrea să-i acordăm puțină atenție. Pentru numele lui Dumnezeu, Cal, nu are decât d12 ani! Uneori tind să cred că scăpăm din vedere acest amănunt.

   - Totuși, nu-i stă în fire să se comporte așa. Doar știe că avem o groază de treburi pe cap.
   - Cele mai multe le-a rezolvat chiar ea, remarcă June. Hai, lasă comentariile și du-te s-o iei. Până acum erai înapoi de o sută de ori.
   Cal își puse haina, apoi își sărută soția și bebelușul și ieși din cameră.

        Cal nici nu apucă să claxoneze, că ușa din față a casei Bensonilor se deschise și, într-o clipă, Michelle sări în mașină lângă el.
   - Mulțumesc c-ai venit să mă iei, zise fetița când tatăl ei apăsă pe ambreiaj.
   Cal îi aruncă o privire curioasă.
   - De când ți-e teamă de întuneric?
   Michelle se ghemui pe scaunul mașinii, cât mai departe de taică-său, și Cal își regretă numaidecât cuvintele.
   - E-n regulă, se grăbi el s-o liniștească. Mami e-n pat și-o alăptează pe Jennifer. Totul e O.K. Dar ce anume te-a speriat așa?
   Îmbunată, Michelle se apropie din nou de tatăl ei.
   - Nu știu... ezită fetița, ferindu-se să-i povestească ce văzuse printre cețuri în aceeași seară. Pur și simplu n-am vrut să trec noaptea pe lângă cimitir.
   - Ti-a spus Jeff vreo istorioară cu fantome? întrebă Cal.
   Michelle clătină din cap.
   - Jeff nu crede în fantome. Cel puțin, așa zice el, adăugă fetița, accentuând ușor ultimele cuvinte. Dar noaptea asta e atât de întunecoasă. N-am vrut să mă întorc acasă singură, pe jos. Iartă-mă.
   - Nicio problemă.
   Restul drumului îl parcurseră în tăcere.

       - Azi după-masă ai fost o fetiță tare harnică.
   Cu Jennifer dormind liniștită la pieptul ei, June zâmbi spre fiica sa cea mare și-i făcu semn să se așeze pe marginea patului.
   - Am găsit totul în perfectă ordine. Se vede treaba c-ai muncit întreaga după-amiază.

   - Nu mi-a luat prea mult, răspunse Michelle, fără să-și poată lua ochii de la bebeluș. Ce mică e!
   - Așa sunt toți copiii nou-născuți. Vrei s-o ții în brațe?
   - Îmi dai voie? întrebă Michelle, cu glasul tremurând de emoție.
   - Poftim. Ia-o.
   Ridicând fetița de lângă ea, June i-o puse în brațe lui Michelle, apoi se rezemă din nou între perne.
   - Apuc-o la fel ca pe o păpușă, o povățui ea. Sprijin-o în îndoitura cotului, cu brațul petrecut pe dedesubt.
   În timp ce Michelle privea cu nesaț fețișoara lipită de pieptul său, Jennifer deschise ochii și sughiță.
   - Ce-i cu ea?
   - Nimic. Dacă începe să plângă, mi-o dai mie. Câtă vreme nu scâncește, totul e în regulă.
   Ca și cum ar fi vrut să confirme spusele mamei ei, Jennifer închise ochii și adormi din nou.
   - Și-acum, povestește-mi totul de la început, îi ceru pe neașteptate Michelle, luându-și ochii de la bebeluș și pironind asupra mamei sale o privire cercetătoare.
   - Nu prea am ce să-ți povestesc. De-abia ieșisem la plimbare, când m-au apucat durerile. Asta-i tot.
   - Dar de ce tocmai în cimitir? întrebă Michelle. Nu ți-a fost frică?

   - De ce să-mi fie frică?
   - Păi... Jenny ar fi trebuit să se nască mai târziu. Ce s-a întâmplat?
   - Nu s-a întâmplat nimic. Jenny a hotărât că sosise vremea să iasă la lumină și cu asta basta.
   Urmă o scurtă tăcere, timp în care Michelle răsuci în minte faptele în fel și chip. Într-un târziu, vorbi din nou, cu glas șovăielnic.
   - De ce erai la mormântul lui Louise Carson?
   - Oricum trebuia să fiu lângă mormântul cuiva, din moment ce mă găseam în cimitir, răspunse June, având grijă să păstreze un ton egal, chiar dezarmant - spre propria ei surprindere.

   - I-ai văzut piatra de mormânt? urmă Michelle.

   - Bineînțeles.

   - Ce crezi că vrea să spună inscripția de acolo?
   - Probabil că nu mare lucru, răspunse June, întinzând mâinile s-o ia pe Jennifer, care se trezise iarăși, începând să plângă.
   Cu părere de rău, Michelle i-o dădu înapoi.
   - Trebuie s-o alăptez, îi explică June. Pe urmă, poți s-o ții din nou.
   Michelle se ridică în picioare, neștiind dacă era cazul să rămână în cameră cât timp mama ei hrănea bebelușul.
   - De ce nu te duci să faci niște ceai? propuse June. După aceea, spune-i lui tati să urce până aici, da?
   O urmări cu privirea pe Michelle, până ce fetița ieși din cameră. Jennifer începuse să sugă cu râvnă. June încercă să se relaxeze, dar descoperi că-i era cu neputință. Se întâmplase ceva cu Michelle. N-ar fi putut spune cu precizie ce anume, însă era convinsă că faptul avea o legătură cu cimitirul. Dar ce se putuse petrece?

       Michelle stătea trează, lungită în pat, ascultând tăcerea din casă. I se părea că liniștea era mult prea adâncă.
   De fapt, de asta nici nu putea să adoarmă.
   Din cauza tăcerii și a faptului că se afla singură în această aripă a casei.
   Într-un capăt al coridorului. Restul familiei se afla tocmai în celălalt capăt.
   Tăticul, mămica și surioara cea mică.
   Toți - în afară de ea.

   Se sculă din pat, își aruncă halatul pe umeri și ieși din cameră.
   Rămase o clipă în fața dormitorului părinților, ciulind urechea, apoi deschise ușa fără zgomot și păși înăuntru.
   - Mami.
   June se răsuci în pat și-și dezlipi pleoapele, surprinsă să-și vadă fiica în picioare la căpătâiul ei.
   - Câte ceasul?
   - Abia 11, răspunse Michelle, ca și cum ar fi vrut să-și ceară scuze.

   June se sili să se ridice în capul oaselor.
   - Ce s-a întâmplat?
   - N-am putut să adorm.

   - N-ai putut să adormi? De ce?
   - Nu știu, murmură Michelle, așezându-se pe marginea patului. Nu cumva am băut prea mult ceai?
   - Aia era cafea, iubito.
   Îl simți pe Cal mișcându-se lângă ea, apoi bebelușul începu să plângă. Cal se trezi brusc și aprinse lumina, dând cu ochii de Michelle.
   - Ce-i cu tine aici? Din cauza ta plânge copilul?
   Văzând că Michelle era gata să izbucnească în lacrimi, June încercă să calmeze situația.
   - Bebelușului i s-a făcut foame. Iar Michelle n-are somn. Te rog, adu-mi-o pe Jennifer și pe urmă du-te să încălzești ceaiul. Michelle va rămâne cu mine cât timp o hrănesc pe flămânda asta a noastră.
   Clipi din ochi complice spre Michelle și fetița simți că-i mai vine inima la loc.
   - O aduc eu pe Jenny, se oferi ea.
   Oftând adânc, Cal își puse halatul și coborî scările. June îl așteptă să se îndepărteze, după care încercă să-l scuze într-un fel.
   - N-a vrut să dea vina pe tine fiindcă plânge Jenny. Pur și simplu dormea. Atât și nimic mai mult.
   - Înțeleg, zise apatică Michelle. Iar mie mi-a fost urât singură.
   - Normal, când casa-i așa mare.
   Deodată, o săgetă un gând și, fără să mai pregete, îl exprimă cu voce tare.
   - Poate că ar trebui să te muți și tu în acest capăt al coridorului, mai aproape de noi, propuse ea.
   - Oh, nu, se grăbi să protesteze Michelle. Îmi place grozav camera unde stau. Acolo mă simt în largul meu. Iar de când am găsit-o pe Mandy...
   - Mandy? Parcă o chema Amanda.
   - Așa e, dar Mandy vine tot de la Amanda, la fel cum unii îmi spun mie pe scurt Mickey. Pfui! Mandy e un nume frumos.
   Cal se întoarse în dormitor, purtând o tavă pe care abureau 3 cești de ceai.

   - Numai de data asta, preciză el. Pe viitor să fie clar: nu ne vom aduna la picnic ori de câte ori îi e foame lui Jennifer. Iar dumneata, domnișoară, ar trebuie să fii în pat. Mâine ai școală.
  - Mă descurc eu. Ce să fac dacă mi-a fost urât?

   Sorbi o înghițitură de ceai, apoi se ridică.

   - Vrei să mă învelești?
   - Nu te-am mai învelit de ani de zile.
   - Numai astă-seară? îl rugă Michelle.
   Cal aruncă o privire spre soția sa, după care încuviință din cap.
   - Bine, se învoi el. Bea-ți ceaiul și hai să mergem.

   Michelle își goli ceașca, apoi se aplecă să-și sărute mama și ieși din cameră. Urmându-și tatăl de-a lungul coridorului, intră în dormitorul ei.
   Se sui în pat și-și trase cuvertura până sub bărbie, întinzând obrazul către Cal. Acesta se aplecă s-o sărute, după care își îndreptă spatele.

   - Acum ai s-adormi cât ai clipi, o asigură el.

   Tocmai se pregătea să stingă lumina, pentru a se înapoia lângă June și Jennifer, când deodată Michelle îi ceru să-i dea păpușa.
   - E pe pervaz. Vrei să mi-o aduci, te rog?
   Cal luă păpușa cea veche, examinând chipul de porțelan.
   - Nu prea seamănă cu o fetiță adevărată, nu crezi? comentă el, întinzând-o fiicei sale.
   Michelle o vârî sub cuvertură cu un gest ocrotitor, sprijinind-o cu capul de umărul ei.
   - Ba seamănă destul de mult, îl contrazise ea.

   El îi zâmbi și stinse lumina. Pe urmă închise ușor ușa în urma sa și porni înapoi pe coridor.
   Michelle rămase din nou singură, ascultând tăcerea din casă. Simțind cum o împresoară întunericul, strânse păpușa la piept, începând să-i vorbească în șoaptă.
   - E cu totul altfel decât mi-am închipuit. Așa mult mi-am dorit s-o am pe Jenny. Dar acum, când e cu noi, nimic nu mai e la fel ca înainte. Ei trei sunt împreună, iar eu stau singură. Mama are de cine să se ocupe. Dar eu cui să-i port de grijă?
   Deodată îi veni un gând.
   - Aș putea să mă îngrijesc de tine, Mandy. Zău că da...
   Îmbrățișă păpușa și mai strâns și o lacrimă i se prelinse pe obraz.
   - Am să mă îngrijesc de tine tot așa cum mami se îngrijește de Jennifer. Vrei? Am să fiu mămica ta, Amanda, și-am să-ți ofer tot ce-ți dorești. Iar tu ai să rămâi cu mine, da? Ca să nu mă mai simt niciodată singură.
   Cu păpușa lipită de pieptul ei, Michelle plânse pe înfundate până când o fură somnul.

Capitolul 9

       Sâmbătă dimineață, Michelle se trezi în ciripitul discret al păsărelelor. Zăbovi în pat, fericită că nu trebuia să se grăbească și că mai putea rămâne culcată câteva minute, bucurându-se de razele soarelui care inundau încăperea, încălzind-o prin pătură și umplându-i sufletul de o senzație binefăcătoare. Sâmbăta asta avea să fie o zi importantă.

   Era ziua hotărâtă pentru picnicul din golf.
   Până în ultimul moment, Michelle nu fusese sigură dacă se va duce.
   După trei zile, durerea pricinuită de zeflemeaua lui Susan Peterson începuse să pălească, la fel ca și amintirea ciudatei vedenii apărute mai întâi în vis, apoi în cimitir, cu patru zile în urmă. De la nașterea surioarei ei, Jennifer, în mintea lui Michelle roiau prea multe gânduri ca s-o mai preocupe arătarea în negru, care părea să vrea ceva de la ea.
   Acum, scăldată în lumina strălucitoare a soarelui, se întrebă de ce-și făcuse atâtea griji și de ce, cu o seară în urmă, când o sunase Sally, îi spusese că nu putea să ia parte la picnic.

   Bineînțeles că se va duce. Iar dacă Susan Peterson va încerca din nou s-o ia peste picior, pur și simplu nu se va lăsa intimidată.
   Sub impulsul acestei hotărâri, Michelle sări jos din pat. Își trase pe ea o pereche de pantaloni uzați și un tricou, apoi își încălță tenișii. Când să iasă din cameră, privirea îi căzu deodată asupra păpușii care încă se odihnea pe pernă, unde o ținuse toată noaptea. Luând-o din pat, Michelle o rezemă cu grijă de pervazul ferestrei.
   - Așa, murmură ea. Acum vei sta la soare o zi întreagă. Vezi să fii cuminte.
   Se aplecă și o sărută cu tandrețe, așa cum observase că făcea mama ei cu micuța Jennifer, după care ieși din cameră, închizând ușa în urma ei.
   - Cineva va trebui să-l ajute pe tăticu, o întâmpină June în clipa când păși în bucătărie.
   Ridică ochii de la omleta pe care o prăjea și, remarcând expresia de pe chipul fetiței, îi zâmbi și-i spuse:
   - Nu te uita așa urât. Cum termin de pregătit micul dejun, mă sui la loc în pat. Oricum, e cazul să mă mai scol și eu din când în când. Am nevoie de mișcare. Nu m-am dat jos din pat de trei zile și încep să-mi pierd răbdarea.
   Ca să stăvilească protestele fetiței, arătă spre frigider, zicând:
   - Sucul de portocale e acolo.

   Michelle deschise frigiderul și scoase cana cu suc.
   - Unde să-l ajut pe tati? întrebă ea.

   - În cămară. Azi ne apucăm de treabă, ca s-o transformăm în salon.

   - Aha!
   - Nu vrei să-l ajuți? se miră June.
   De regulă, Michelle nu se dezlipea de lângă tatăl ei, dar în această dimineață ideea nu părea deloc s-o încânte.
   - Nu-i vorba că nu vreau, explică fetița cu glas șovăielnic. Numai că aranjasem cu câțiva colegi să mergem la un picnic.
   - Un picnic? Dar n-ai pomenit nimic despre asta.
   - Păi... nu știam nici eu dacă să mă duc sau nu. De fapt, m-am hotărât abia azi-dimineață, când m-am trezit, îmi dai voie să merg, nu-i așa?
   - Bineînțeles că da, încuviință June. Ce vrei să iei de mâncare?
   - Mâncare pentru ce? întrebă Cal, ivindu-se în capul treptelor ce coborau la subsol.
   - Azi mergem la un picnic, îl anunță Michelle. Eu, Sally, Jeff și încă vreo câțiva copii. O ultimă zi de plajă, ca să zic așa.
   - Adică nu vii să-mi ajuți în cămară?
   - Tu ai renunța la un picnic? îl întrebă June, împărțind ouăle prăjite în trei farfurii și invitându-și soțul și fetița în sufragerie. Poate că n-ar fi rău s-o iau pe Jenny și să vă însoțesc și eu.
   - Bine, dar e un picnic între noi, copiii, se împotrivi Michelle.
   - Am glumit, se grăbi s-o liniștească June. Ce-ar fi să vă prepar niște ouă picante?
   - Chiar vrei, mami?
   - Sigur că da. La ce oră e picnicul?
   - La zece ne întâlnim cu toții pe plajă.
   - Strașnic, făcu June. Zău, Michelle nu puteai și tu să-mi dai de știre mai din timp? De-abia am vreme să le pregătesc. Când să le mai țin și la rece?
   - N-ai să pregătești nimic, declară Cal. I-am îngăduit mamei tale să se scoale din pat numai cu condiția să se înapoieze în dormitor imediat după micul dejun, explică el, întorcându-se spre Michelle. Dacă vrei ouă picante, n-ai decât să ți le faci tu singură.

   - Dar nu știu cum.
   - Atunci e cazul să înveți. Acum ești fetiță mare, iar mami trebuie să se ocupe de bebeluș.
   Văzând privirea ei abătută, se mai îmbună puțin.
   - Uite ce e, se oferi el. Când terminăm micul dejun, o trimitem pe mami înapoi în pat. După aceea, tu speli vasele, iar eu voi încerca să-ți prepar ouăle. Ne-am înțeles?
   Michelle se lumină la față. Iată că până la urmă lucrurile aveau să se aranjeze.

   „Cu toate astea, nimic nu mai e la fel ca înainte”, își zise fetița, începând să strângă masa. „De când a venit pe lume Jenny, viața noastră s-a schimbat.”
   Iar noua situație nu-i convenea deloc.

      Michelle iuți pasul pe cărare, grăbindu-se să coboare în golf.
   Se făcuse deja zece și jumătate. Avea să ajungă ultima la întâlnire. Într-o mână ținea punga cu ouăle picante. Erau încă fierbinți, așa cum prezisese mama ei, dar poate că totuși copiii nu vor băga de seamă.
   Îi zări la vreo sută de metri mai la nord, cățărându-se pe stânci, în urma valurilor ce se retrăgeau și ținându-se în preajma lui Jeff, care sărea cu ușurință de pe un bolovan de granit pe altul. Pe plajă rămăsese numai un singur copil. Încă de departe, de pe potecă, Michelle recunoscu părul bălai al lui Sally Carstairs. Coborî pe plajă, începând să alerge către ea.
   - Bună, rosti Michelle.
   Sally ridică ochii și-i făcu semn cu mâna.
   - Îmi pare rău c-am întârziat, dar tata de-abia a terminat de pregătit ouăle. Ce zici, se va sinchisi careva că nu sunt reci?
   - Nici pomeneală. Mă temeam că nu mai vii...
   Michelle o privi cu sfială.
   - Era cât pe ce... Dar când am văzut o zi așa frumoasă...
   Își lăsă fraza neterminată. Sally o surprinse furișând o privire spre lespedea de granit unde Susan Peterson îngenunchease lângă Jeff.

   - Nu-ți bate capul cu ea, o sfătui Sally. Dacă iar începe să te necăjească, pur și simplu n-o băga în seamă, îi place să se lege de toată lumea.
   - De unde ai ghicit că mă gândeam la Susan?
   Sally ridică din umeri.
   - Și eu mi-am făcut sânge rău din pricina ei. Se crede grozavă numai fiindcă taică-său e mare mahăr.
   - N-o prea simpatizezi.
   - Nu știu, răspunse gânditoare Sally. Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Vreau să spun că ne cunoaștem de mici și am socotit-o întotdeauna prietena mea.
   - Corect! încuviință Michelle, așezându-se pe pătură lângă Sally și luând o Coca-Cola. Pot să beau și eu o gură?
   - Ia-o pe toată, o îndemnă Sally. Eu mi-am făcut plinul. Ce anume e corect?

   - Faptul că te cunoști cu cineva de-o viață întreagă. Eu nu cunosc pe nimeni de atâta timp.

   Coborând glasul, adăugă în șoaptă:

   - Uneori mă întreb cine sunt de fapt.
   - Ești Michelle Pendleton, cine să fii?
   - Bine, dar sunt înfiată, preciză Michelle, vorbind rar și apăsat.

  - Și ce-i cu asta? Tu ești tu.

   Simțind brusc impulsul de-a schimba subiectul, Michelle sări în picioare.

   - Hai să vedem și noi ce-au descoperit.
   Departe, pe stânci, toți copiii se îngrămădiseră în jurul lui Jeff, care avea ceva în mână.
   Era un pui de caracatiță, măsurând numai câțiva centimetri și care se zvârcolea neputincios în palma lui Jeff. Dând cu ochii de Sally și Michelle, băiatul întinse mâna înspre ele, zâmbind cu gura până la urechi.

   - Vreți s-o țineți și voi?

   Întrebarea lui suna a provocare. Sally se trase înapoi, dar Michelle schiță un gest șovăielnic și atinse pielea lucioasă a caracatiței.
   - Să știi că nu mușcă, o asigură Jeff, copleșind-o pe Sally cu o privire plină de dispreț.
   Michelle ezită o clipă, apoi luă în palmă mica vietate a adâncurilor, întorcând-o pe spate. Caracatița întinse un tentacul, încolăcindu-l de degetul fetiței, și se răsuci din nou pe burtă.
   - Nu moare dacă o scoți din apă? întrebă Michelle.
   - Nu imediat, răspunse Jeff. S-a agățat de tine?
   Michelle apucă unul din tentacule și-l dezlipi cu blândețe. Simți pe piele o furnicătură în clipa când ventuzele se desprinseră de pielea ei.
   - Pfui! Cum poți să faci așa ceva? răsună glasul lui Susan.
   Stătea în spatele lui Michelle, cu mâinile ascunse la spate, în timp ce pe chip i se așternuse o expresie de dezgust. Zâmbind răutăcios, Michelle azvârli puiul de caracatiță înspre Susan, care scoase un țipăt și sări într-o parte. Mica vietate căzu înapoi în mare și dispăru într-o clipă, lăsând în urmă o dâră de apă
înspumată.
   - Cum îndrăznești? o fulgeră cu privirea Susan.
   - Nu era decât un pui, râse Michelle. Cine s-ar teme de un pui de caracatiță?
   - E de-a dreptul scârbos, declară Susan, răsucindu-se pe călcâie și pornind spre plajă.
   Brusc, Michelle își regretă gestul și vru să-și ceară scuze, dar Susan nu-i mai aruncă nicio privire. Copiii se uitară mai întâi la ea, apoi la Michelle, ca și cum le-ar fi fost greu să ia o hotărâre.
   Într-un târziu, o urmară unul câte unul pe Susan, care continua să se cațăre pe stânci. Lângă Michelle rămăsese numai Sally.
   - N-ar trebui să faci chestii din astea, murmură Sally. Vezi și tu că o scot din sărite.
   - Îmi pare rău, îi explică Michelle. N-a fost decât o glumă. Susan chiar nu știe de glumă?
   - Nu, atunci când gluma e la adresa ei. Numai dacă se face haz pe socoteala altora. Probabil că iar va începe să se ia de tine.

   - Și ce dacă? se îmbățoșă Michelle, simțindu-se dintr-o dată foarte curajoasă, nu mă dau eu bătută cu una cu două. Și-acum, hai să ne întoarcem și noi pe plajă.
   Michelle stătea lângă Sally Carstairs, conștientă că, la câțiva pași mai încolo, Susan Peterson se așezase pe aceeași pătură cu Jeff Benson. Susan nu-i adresase nici măcar o dată cuvântul, în schimb nu-și luase ochii de la ea, măsurând-o tot timpul din cap până-n picioare. Deodată, puse alături sticla cu sifon și o fixă pe Michelle cu o expresie răutăcioasă.

   - Ia spune, ai mai văzut vreo stafie? întrebă ea.
   - Nu există stafii, răspunse abia auzit Michelle.
   - Parcă ziceai c-ai zărit una acum câteva nopți, insistă Susan, ridicând glasul.
   - A fost un vis, declară Michelle. Un vis și nimic mai mult.
   - Zău? Ești chiar așa de sigură?
   Michelle îi aruncă o uitătură cruntă, dar Susan îi susținu privirea fără să clipească. Michelle simți cum începe să fiarbă de mânie.
   Oare ce se întâmplă? se miră ea. De ce o stârnesc întotdeauna împotriva mea?
   - Nu vrei să vorbim și despre altceva? o întrebă pe Susan.
   - Eu am chef să vorbesc despre stafii, i-o întoarse aceasta cât se poate de senină.
   - Eu nu, interveni Sally Carstairs. E o prostie să discutăm despre strigoi. Mai bine să ne povestească Michelle despre surioara ei.
   Michelle îi surâse recunoscătoare.
   - E tare dulce, începu ea. Seamănă leit cu mama.
   - De unde știi? se auzi glasul de gheață al lui Susan Peterson, care o pironea cu ochii sclipind de o satisfacție răutăcioasă.
   - Ce vrei să spui? o întrebă Michelle. Jennifer seamănă cu mama ca două picături de apă. Așa zice toată lumea.
   - Dar tu nici n-ai habar cine-i mama ta, o șfichiui Susan. Ești înfiată.
   Michelle simți privirile tuturor copiilor ațintite asupra ei, așteptând să vadă cum va reacționa.
   - Oricum ar fi, sunt tot părinții mei, răspunse ea, alegându-și cu grijă cuvintele.
   - Cine-a zis că nu? replică Susan. Numai că nu-s părinții tăi adevărați, așa-i? Nici măcar nu știi cine-s părinții tăi buni.
   - Părinții mei buni sunt doctorul Pendleton și soția lui, șuieră Michelle, sărind în picioare și postându-se în fața lui Susan. M-au adoptat de mic copil și au fost întotdeauna părinții mei.

   - Asta se întâmpla înainte, nu se lăsă Susan, surâzând tot mai satisfăcută pe măsură ce mânia lui Michelle creștea.
   - Cum adică, înainte?
   - Adică până să li se nască un copil al lor. Singurul motiv pentru care oamenii ajung să înfieze e acela că nu pot avea ei înșiși copii. Așadar, cât crezi că le mai pasă acum de tine?
   - Să nu spui asta, Susan Peterson! țipă Michelle. Nu care cumva să îndrăznești! Părinții mei mă iubesc la fel de mult cât te iubesc ai tăi pe tine!
   - Nu zău? i-o întoarse Susan, cu un glas numai lapte și miere, contrastând puternic cu expresia de pe chipul ei. Chiar așa?
   - Asta ce vrea să însemne?
   Nici nu rosti bine întrebarea că și începu s-o regrete. Ar fi trebuit să n-o ia în seamă pe Susan, ci să-și adune lucrurile și să plece. Acum, însă, era prea târziu. Toți copiii ascultau ce spunea Susan, care nu-și desprindea privirea de la Michelle.
   - Nu-și petrec aproape tot timpul cu bebelușul? N-o iubesc pe surioara ta mai mult decât pe tine? Ce-i de mirare? Doar e fetița lor. Tu nu ești decât o orfană, pe care au înfiat-o crezând că nu vor putea avea un copil al lor.

   - Nu-i adevărat! strigă Michelle, conștientă că nu era atât de convinsă pe cât încerca să pară.
   Viața ei se schimbase de la nașterea lui Jennifer. Dar asta se Întâmpla numai pentru că Jennifer era un bebeluș și avea nevoie de mai multă ocrotire decât ea. Nu însemna că părinții ei încetaseră s-o mai iubească, nu-i așa? Bineînțeles că o iubeau.
   Părinții ei o iubeau!
   Dintr-o dată, își dori să fie acasă. Acasă, lângă mămica și tăticul ei. Acasă, unde să se știe alături de părinți și unde să se simtă o părticică din viața lor. Rămăsese tot fiica lor. Sigur că o iubeau și acum! Sigur că aveau nevoie de ea! Cum altfel? Fără a se mai obosi să-și adune lucrurile, Michelle le întoarse tuturor spatele și străbătu în fugă plaja, îndreptându-se către potecă.
   Sally Carstairs sări în picioare, cu gândul s-o pornească după ea, dar glasul lui Susan Peterson o țintui în loc.
   - Las-o să plece. Dacă nu suportă să glumești pe socoteala ei, atunci ce nevoie avem de-așa o prietenă?
   - Urât din partea ta, Susan! se stropși Sally. Foarte urât.
   - Da? exclamă Susan cu un aer indiferent. Poate a fost mai frumos atunci când a aruncat după mine cu puiul de caracatiță.

   - Nu și-a închipuit c-ai să te sperii.

   - Ba da, o contrazise Susan. Dar chiar dacă nu și-ar fi închipuit, tot n-ar fi trebuit s-o facă. Pur și simplu i-am plătit cu aceeași monedă.

   Sally se trânti la loc pe pătură, întrebându-se ce atitudine să ia. Ar fi vrut să alerge după Michelle și s-o aducă înapoi, însă probabil că gestul ei n-ar fi rezolvat mare lucru. Susan n-ar fi renunțat s-o întărâte. Acum că depistase punctul nevralgic al lui Michelle, va ști oricând să pună degetul pe rană. Iar dacă Sally s-ar fi decis să-i ia apărarea lui Michelle, Susan s-ar fi întors și împotriva ei. Or, Sally era convinsă că nu avea tăria s-o înfrunte.

   - Dar bine mai aleargă, nu?

   Sally îi auzi pe ceilalți copii râzând la remarca lui Susan și ridică privirea. Michelle ajunsese aproape de poalele falezei, acolo unde începea poteca. Chiar dacă restul colegilor aveau de gând să rămână cu brațele încrucișate, își zise Sally, ea nu va accepta așa ceva. Nici nu putea să accepte. Altfel ar fi început să plângă, iar Sally nu voia să plângă. Cel puțin, nu în fața lui Susan.

       Michelle alerga pe plajă, cu vorbele lui Susan răsunându-i în urechi.
   Cât crezi că le mai pasă acum de tine? N-o iubesc pe surioara ta mai mult?
   - Nu-i adevărat, se înverșună ea. Nu-i câtuși de puțin adevărat.
   Dar, în timp ce fugea, cuvintele lui Susan păreau s-o urmărească, purtate de vânt, împungând-o și înțepând-o din toate părțile.
   Ajunse la potecă și începu să urce stâncile falezei.
   Răsufla din ce în ce mai greu, din pricina furiei și a oboselii.
   Curând începu să gâfâie, cu inima bătând să-i spargă pieptul.
   Ar fi vrut să se oprească, să se așeze jos numai pentru o clipă, cât să-și tragă sufletul, dar știa că n-are încotro.

..................................................................