Se arată furia oarbă, John Saul

 ..............................................................................

5-6

                - Pe mine? Cum așa? se miră ea, dând să se ridice.

   - Voiam să vorbesc cu tine.
   Michelle îi aruncă o privire bănuitoare. Nimeni n-o plăcea pe Lisa - toți ziceau că-i o puștoaică răzgâiată. Oare ce voia? Nu cumva avea de gând să-și bată joc de ea? Însă Lisa se apropie, așezându-se pe iarbă. Michelle se lăsă din nou la pământ, răsuflând ușurată.
   - E adevărat c-ai fost înfiată? întrebă ea pe nepusă-masă.

   - Și ce-i cu asta?
   - Nimic deosebit, răspunse Lisa.
   După o clipă adăugă:
   - Mămica mea a murit în urmă cu cinci ani.
   Michelle o privi nedumerită. De ce-i făcuse o asemenea destăinuire? Dorea să-i fie prietenă? De ce?
   - Nu știu ce s-a întâmplat cu părinții mei buni, declară ea cu îndrăzneală. Poate că au murit... sau poate că pur și simplu nu m-au mai vrut.
   - Nici pe mine nu mă vrea tăticul meu, spuse liniștită Lisa.
   - Cum de ești așa de sigură? întrebă Michelle.
   Treptat, începu să se relaxeze: Lisa nu intenționa să râdă de ea.
   - O iubește pe profesoara ta. De când a cunoscut-o, o iubește pe ea mai mult decât pe mine.
   Michelle cugetă o clipă asupra celor aflate. Poate că Lisa avea dreptate. Poate că și viața ei se schimbase dintr-o dată, așa cum se întâmplase cu Michelle după nașterea micuței Jenny.
   - Uneori îmi vine să cred că nimeni nu mă place, zise ea.
   - Înțeleg. Nici pe mine nu mă place nimeni.
   - Am putea deveni prietene, îi propuse Michelle.
   Privirea Lisei se înnegură.
   - Nu știu ce să zic. Am... am auzit unele lucruri despre tine.
   Michelle se încordă ca un arc.
   - Ce fel de lucruri?
   - Păi, cică de când ai căzut de pe stâncă, e ceva în neregulă cu tine.
   - Sunt șchioapă, explică Michelle. Doar știe toată lumea.

   - Nu asta am vrut să spun. Am auzit... adică se zice... c-ai fi văzut strigoiul.
   Michelle se liniști ca prin farmec.
   - Vorbești despre Amanda? Dar ea nu-i un strigoi. E prietena mea.
   - Ce tot îndrugi acolo? se încruntă Lisa. În sat nu există nicio fată cu numele de Amanda.
   - Ba da, întări Michelle. Și e prietena mea.
   Brusc, Lisa sări în picioare și începu să pășească de-a binelea, îndepărtându-se de Michelle.
   - Unde te duci?
   - Trebuie... trebuie să mă întorc acasă, îngăimă tulburată Lisa.
   Michelle se căzni să se ridice, fulgerând-o cu privirea.
   - Mă socotești țicnită, nu-i așa?
   Lisa clătină din cap fără convingere.
   Dintr-o dată, ceața începu să se adune în jurul lui Michelle. De departe îi ajunse la urechi vocea Amandei.
   - Nu-s țicnită! se răsti ea, cu disperare în glas. Amanda e cât se poate de reală și în curând va fi aici. Ai s-o vezi și tu cu ochii tăi!
   Însă Lisa continuă să se îndepărteze, mergând cu spatele. Cu puțin înainte ca cețurile alburii s-o înghită cu totul, Michelle o zări întorcându-se și luând-o la fugă. La fel fugise și Susan Peterson.

Capitolul 21

       Înmormântarea lui Susan Peterson avu loc într-o vineri.
   Estelle Peterson stătea în primul rând de bănci al Bisericii Metodiste, cu capul în piept, frământând în neștire o batistă făcută ghemotoc. La câțiva metri de ea se vedea sicriul lui Susan, acoperit de flori, cu capacul sprijinit alături. Lângă Estelle stătea Henry, privind cu înverșunare drept înainte, într-un punct situat undeva deasupra coșciugului, și străduindu-se să-și păstreze o expresie de nepătruns.
   Deodată, în întreaga congregație se stârni un murmur. Estelle încercă să nu-l ia în seamă, dar, auzind vocea lui Constance Benson, care răzbătea pe deasupra celorlalte șoapte, întoarse capul într-un târziu.

   Pe culoarul dintre bănci se ivise Michelle Pendleton. Îmbrăcată în negru, înainta anevoie, sprijinindu-se în baston. În urma ei veneau părinții, iar June ducea în brațe bebelușul. O fracțiune de secundă, ochii Estellei îi întâlniră pe cei ai lui June, apoi Estelle își mută repede privirea în altă parte. Auzi din nou glasul lui Constance.

   - Ia te uită ce îndrăzneală! N-au ce căuta aici... se indignă doamna Benson, însă Bertha Carstairs, care stătea chiar lângă ea, o înghionti cu cotul și Constance se potoli.

   Pendletonii se așezară pe un rând de bănci, cam la jumătatea distanței dintre altar și intrarea în biserică, și slujba de înmormântare începu.

        Michelle era perfect conștientă de ostilitatea din jurul ei.
   Simțea privirile tuturor ațintite asupra sa, insistente și acuzatoare. Ar fi vrut grozav de mult să plece, însă știa că nu era în stare. Ah, măcar de n-ar fi fost infirmă. Ce n-ar fi dat să se poată ridica de la locul ei, strecurându-se afară neobservată de nimeni. Dar și așa, n-ar fi reușit decât să-și agraveze și mai mult situația. Ciocăniturile bastonului pe podeaua de lemn ar fi stârnit ecouri în toată biserica. Preotul s-ar fi oprit din rugăciune și fiecare și-ar fi întors privirea către ea. Dacă rămânea așezată, cel puțin se prefăceau că n-o iau în seamă, deși tot timpul trăgeau cu coada ochiului.

   Și June făcea mari eforturi să stea liniștită și să-și păstreze o expresie impasibilă pe toată durata slujbei ce părea că nu se mai sfârșește. Făcuse o greșeală venind la înmormântare.

   Acceptase să asiste, numai la insistențele lui Cal. Încercase să se împotrivească, dar fără rezultat. Cal o ținuse una și bună, că Michelle nu avea niciun amestec în moartea lui Susan și că, prin urmare, nu exista niciun motiv să nu participe la înmormântare.

   June ridicase obiecții, străduindu-se să-l convingă că lui Michelle îi va fi foarte greu să stea în biserică și să asculte slujba, înconjurată de toți copiii care-i fuseseră prieteni. Cal chiar nu înțelegea una ca asta? Nu pricepea că nu conta faptul că Michelle era nevinovată, ci ceea ce credeau oamenii?

   Însă Cal rămăsese neclintit, așa că veniseră. June o auzise pe Constance Benson și era convinsă că vorbele ei răutăcioase ajunseseră și la urechea lui Michelle. Prinsese privirea din ochii Estellei Peterson - o privire îndurerată, acuzatoare și... uimită.

   În sfârșit, slujba se încheie. Toți cei de față se ridicară în picioare, în timp ce sicriul era purtat încet printre rândurile de bănci, urmat de Estelle și Henry Peterson. Trecând pe lângă cei trei Pendletoni, Henry îl fulgeră pe Cal cu o privire dură și necruțătoare. Doctorul simți un nod în stomac.
   Poate că, totuși, June a avut dreptate, își zise doctorul. Poate că nu trebuia să venim. Dar când băncile începură să se golească, Bertha Carstairs se opri lângă el și-i strânse mâna.

   - Voiam... voiam să știți... se bâlbâi ea. Eu și familia mea regretăm nespus cele întâmplate. Am impresia că, de când v-ați mutat la Point, viața dumneavoastră a cam... nu știu cum să zic...

   Nu-și duse fraza până la capăt, în schimb ridică din umeri cu un gest sugestiv.
   - Mulțumesc, murmură Cal. Nu-i nimic. Lucrurile vor reveni pe făgașul lor normal. Nimeni nu-i ferit de accidente.

   - Accidente!
   Exclamația îi aparținea lui Constance Benson, care-și ținea strâns fiul de mână.
   - Ceea ce-a pățit Susan Peterson n-a fost un accident!
   Și, întorcându-i spatele lui Cal, care se albise ca varul, ieși ca o vijelie din biserică.

   Dintr-o dată, Pendletonii se treziră singuri. June se uită neajutorată în jur, în căutarea unui chip prietenos, dar nu zări pe nimeni. Până și soții Carstairs se pierduseră în mulțimea care-i înconjura pe cei doi Petersoni...
   - Hai să plecăm, murmură femeia. Te rog. Am intrat în biserică, am asistat la slujbă. Acum n-am putea să ne întoarcem acasă?

   Lângă ea, Michelle tăcea, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraz.

        Corinne Hatcher se strecurase afară din biserică, împreună cu Tim și Lisa Hartwick, chiar înainte de sfârșitul slujbei. Nicio clipă nu se gândise să nu asiste la înmormântare, în schimb o fulgerase bănuiala că, dacă rămânea și după slujbă, risca să fie pusă într-o situație penibilă.
   Lumea s-ar fi așteptat - dacă nu cumva chiar ar fi silit-o - să admită că mulți săteni din Paradise Point erau convinși că Michelle îi „făcuse” ceva lui Susan. Mai mult decât atât, ar fi trebuit să treacă ori de partea Petersonilor, ori de cea a Pendletonilor. Acum însă, răsuflă ușurată.

   - Mă întreb dacă Michelle a omorât-o pe Susan, zise deodată Lisa, care stătea pe bancheta din spate a mașinii lui Tim.
   - Nu vorbi prostii, o dojeni Corinne, dar Lisa n-o lăsă să-și ducă vorba până la capăt.
   - Ei bine, eu asta cred. Și mai cred că au dreptate copiii când spun că e țicnită.

   - Lisa, ți-am mai spus de atâtea ori să nu vorbești despre lucruri pe care nu le știi, se auzi glasul calm al tatălui ei.

   - Dar știu destule despre ea, protestă Lisa, pe acel ton plângăreț și alintat care-o scotea din sărite pe Corinne.

   Profesoara întoarse capul, privind-o drept în ochi.

   - Nici măcar n-o cunoști.
   - Ba da! Am stat de vorbă amândouă zilele trecute, în cimitirul părăsit de lângă casa ei.

   - Parcă ți-am mai spus că n-ai ce căuta acolo.
   Deși Tim nu ridicase glasul, Lisa pricepu dojana.
   - Dar nu m-am dus la ea acasă, obiectă fetița. Am mers numai până în cimitir. Ce vină am eu că ea era acolo?
   - Și, mă rog, ce te face să crezi că-i țicnită? întrebă Tim.
   - Păi... felul cum vorbea. Cică strigoiul ăla care bântuie prin cimitir e prietena ei. Zicea că, dacă vrea, poate s-o întâlnească oricând.
   - S-o întâlnească? se încruntă Corinne. Adică Michelle părea convinsă că stafia e acolo?
   Lisa ridică din umeri.
   - Habar n-am. Eu n-am văzut nimic. Dar când i-am spus lui Michelle că Amanda-i un strigoi, s-a înfuriat cumplit, chicoti Lisa. E țicnită rău, ce mai.
   Începu să repete cuvântul cu glas cântat, ca pe o melodie stranie.
   - ȚICNIIITĂ... ȚICNIITĂ... ȚICNIIITĂ!...
   Corinne ajunsese la limita răbdării.
   - Termină, Lisa! se răsti ea.
   Lisa tăcu brusc, de parcă ar fi primit o palmă. Tim îi aruncă domnișoarei Hatcher o privire plină de reproș, însă nu scoase o vorbă până când nu se văzură la el acasă și până când Lisa nu se duse în camera ei.

   - Corinne, începu psihologul când rămaseră singuri. Te-aș ruga să lași educația Lisei în seama mea.
   - E o răsfățată, replică profesoara. Iar tu știi asta foarte bine. Dacă nu te grăbești să iei măsuri, o să dea de bucluc.
   Văzând tristețea din ochii lui, se calmă ca prin farmec.
   Subiectul Lisa era mult prea dureros pentru Tim. Pe de altă parte, avea de abordat o problemă mai urgentă.
   - Vreau să stai de vorbă cu Michelle Pendleton despre prietena asta a ei imaginară, îi ceru Corinne.

   Tim căzu pe gânduri câteva clipe, apoi încuviință din cap.

   - Pentru o fetiță de vârsta ei, e categoric anormal să aibă o prietenă imaginară - indiferent cine-ar fi aceasta. Nu-mi place să repet cuvintele Lisei, însă e posibil ca Michelle să sufere de vreo boală psihică.

   - Tim, zise apăsat Corinne. Dar dacă, prin absurd Michelle nu are nicio „boală psihică” - după cum te-ai exprimat tu - și dacă prietena asta nu-i chiar o plăsmuire a imaginației? Dacă Amanda e, totuși, un strigoi?

    Tim se holbă la ea ca la o arătare de pe altă lume.
   - Așa ceva e cu neputință.
   Tonul lui făcu inutil orice argument.

            Michelle închise cartea și o puse deoparte. Oricât se străduia, nu-și putea lua gândul de la înmormântare. Felul în care se uitaseră oamenii la ea. Se simțise o neajutorată și o infirmă... Se săturase să se tot simtă o infirmă.
   Se sculă cu greu de pe scaun, se întinse, iar apoi se apropie șchiopătând de fereastră. Amurgul de toarnă, ajuns repede din urmă de umbrele înserării, dădea mării nuanțe oțelii, iar cerul sângeriu, trecând treptat înspre albastrul închis al nopții, părea mai jos și mai apăsător ca oricând. La picioarele ei se zărea studioul de pictură al mamei, înghițit încet-încet de întuneric.
   Michelle își pironi privirea asupra clădirii, parcă așteptând să se întâmple ceva. Dar ce-ar fi putut să se întâmple? Atelierul de pictură era pustiu. Michelle îi auzea pe părinții ei undeva la parter, discutând cu glas coborât, iar conversația lor fiind întreruptă din când în când de chiotele fericite ale bebelușului.
   Jennifer.
   Michelle își repetă în gând numele surioarei, mirându-se cum de-i plăcuse cândva. Îl rosti din nou, cu voce tare, ascultând cu atenție fiecare silabă, și ajunse la concluzia că nu-i plăcea câtuși de puțin. Deodată, ca și cum i-ar fi simțit ostilitatea, copilașul începu să plângă.

    Michelle își încordă auzul un moment. Când scâncetele se potoliră, își luă din nou cartea și, întinzându-se în pat, o deschise la pasajul unde se oprise cu puțin în urmă și-și reluă lectura.
   O auzi din nou plângând pe Jennifer.
   Lăsând cartea pe noptieră, se sculă încet din pat și, apucând bastonul, ieși din cameră, îndreptându-se spre scări.

      June își ridică ochii de pe lucrul de mână, ascultând bocănitul bastonului în care se sprijinea Michelle.
   - Coboară la noi, îi zise ea încet lui Cal.
   Cal nu-i dădu niciun răspuns. O ținea în brațe pe Jennifer, jucându-se cu piciorușele ei.
   Bocănitul răsuna tot mai aproape. June își luă din nou andrelele. Când Michelle își făcu apariția în arcada dintre salon și holul de la intrare, se strădui să afișeze o expresie surprinsă.
   - Ți-ai și terminat temele? întrebă ea.
   Michelle încuviință din cap.

   - Am încercat să citesc, dar nu m-am putut concentra. M-am gândit că poate tati e dispus să jucăm ceva.
   Cal își încleștă fălcile. Nu uitase ultima experiență de acest fel, când își dăduse silința să-i facă pe plac.
   - Nu acum. O învăț pe surioara ta câte degete are la picioare.

   Se prefăcu că nu observă privirea plină de reproș din ochii lui Michelle. Însă June nu se putu abține să nu intervină.
   - Nu crezi că s-a cam făcut vremea ca Jenny să meargă la culcare? sugeră ea.
   Cal se uită spre ceasul de pe consola șemineului.
   - La șapte și jumătate? O să se trezească în toiul nopții și-o să te scoale și pe tine.
   - Oricum mă scoală, replică June. Cal, ar trebui s-o duci sus, în pătuțul ei.
   Era limpede că nu avea intenția să cedeze. Cal se ridică în picioare și săltă bebelușul deasupra capului. Se uită la fețișoara lui zâmbitoare și-i făcu cu ochiul.
   - Hai, prințeso, regina-mamă zice că-i ora de culcare.
   Dădu să iasă din salon, însă Michelle îl opri.
   - Vrei să jucăm ceva când vii înapoi?
   Cal își continuă drumul spre scări, fără să-i arunce nici măcar o privire.
   - Nu știu, îi răspunse el peste umăr. Astă-seară sunt cam obosit. Poate altă dată.
   Fiind întors cu spatele, nu avea cum să vadă că ochii lui Michelle se umpluseră de lacrimi.
   Lui June însă nu-i scăpă amănuntul, așa că puse repede andrelele deoparte.
   - Ei, iubito, ce-ar fi să coacem împreună niște fursecuri?
   Era prea târziu. Michelle pornise deja spre camera ei.
   - Nu mi-e foame, zise fetița pe un ton indiferent. Mă duc în dormitorul meu, să mai citesc ceva. Noapte bună.
   Fără chef, Michelle se apropie de mama ei și o sărută pe obraz. June o înlănțui cu brațele, încercând s-o strângă la piept, dar o simți cum se crispează.
   - Îmi pare rău, murmură femeia. Într-adevăr, astă-seară e cam obosit.
   - Știu, răspunse Michelle, desprinzându-se din îmbrățișarea mamei.
   Deznădăjduită, June o lăsă să plece. Niciun cuvânt de-al ei n-ar fi reușit s-o consoleze pe Michelle. Numai Cal ar fi avut puterea de a-i alunga neliniștea, dar June nu era deloc convinsă că acest lucru se va întâmpla vreodată. Afară de cazul când l-ar fi forțat să se comporte astfel.

        Văzând că trecuse jumătate de oră și soțul ei tot nu coborâse în salon, June trecu repede prin toate încăperile de la parter, încuind ușile și stingând luminile. Pe urmă sui scările, vârând capul prin deschizătura ușii ca să-i ureze lui Michelle noapte bună, și se duse în celălalt capăt al coridorului, unde se afla dormitorul mare.
   Aici îl găsi pe Cal în pat, proptit între perne, cu o carte în mână. Alături, Jennifer dormea liniștită în pătuțul ei. O fracțiune de secundă se simți înduioșată, dar înțelese imediat stratagema soțului.
   - Văd că nu ești chiar atât de obosit, îl înfruntă ea.
   Cal o privi cu ochii goliți de orice expresie.
   - Cum?
   - Ziceam că nu ești chiar atât de obosit. Și, te rog, nu te preface că nu m-ai auzit.
   Glasul îi tremura de mânie, însă Cal continuă s-o privească nedumerit.
   - Te-am auzit, însă nu știu ce vrei să spui.
   - Atunci să-ți explic, răspunse June cu răceală. Acum o jumătate de oră, te-am rugat s-o duci pe Jennifer în pătuțul ei, ca să te joci puțin cu Michelle, iar ție ți s-a părut c-ar fi mult prea devreme. Și-acum te găsesc bine-mersi în pat.
   - June... începu Cal, dar ea îi retează vorba.
   - Haide, încetează odată! Chiar îți închipui că nu-mi dau seama ce-i în capul tău? Ai venit aici ca să te ascunzi. Să te ascunzi de propria ta fiică! Pentru numele lui Dumnezeu, Cal, chiar nu înțelegi cât de mult rău îi faci?
   - Nu-i fac niciun rău! exclamă el aproape cu disperare. Pur și simplu nu... nu...

   - Nu poți da ochii cu ea. Ei bine, Cal află că va trebui. Felul cum te-ai purtat cu ea jos în salon a fost o cruzime. Nu voia decât să joace o partidă cu tine. Un joc - atât și nimic mai mult. Doamne Dumnezeule, îmi închipuiam că, dacă ai asemenea mustrări de conștiință, atunci abia aștepți să joci ceva cu ea, ca s-o lași să câștige. Pe urmă, faptul că i-ai zis lui Jenny „prințeso”. Nu pricepi cât a durut-o pe Michelle? Știi bine că dintotdeauna acesta a fost numele ei de alint.
   - Te asigur că nici măcar n-a observat, mormăi Cal.
   - Da unde ești așa de sigur? Tocmai tu, care nici nu te mai uiți la ea. Află de la mine, Cal, c-a observat. Puțin a lipsit să nu izbucnească în plâns. După părerea mea, dacă și-a reținut lacrimile, asta a fost pentru că și-a închipuit că oricum nu-i pasă nimănui. Doamne, Cal, chiar nu pricepi cât rău îi faci?
   Mânia i se preschimbă brusc în disperare și June se prăbuși pe pat, plângând în hohote. Cal o luă în brațe, legănând-o ușor și răsucind în minte acuzațiile adus de ea.
   - Nu plânge, draga mea... șopti el. Te rog, nu plânge.
   June se strădui să se destindă în îmbrățișarea lui. Era soțul ei și-l iubea. Cele se ce petreceau nu erau nici din vina lui, nici a lui Michelle. Asupra lor se abătuse o nenorocire și atâta tot. Un necaz din care trebuiau să iasă cu bine.
   Împreună.
   Se ridică în capul oaselor, ștergându-și ochii cu un șervețel scos din sertarul noptierei.
   - Azi am făcut ceva, zise ea. N-o să-ți placă atunci când ai s-auzi despre ce-i vorba, dar era de datoria noastră.

   - Ai făcut ceva? Ce anume?
   - Corinne Hatcher e prietenă cu psihologul școlii. Am rugat-o să ne aranjeze o întâlnire cu el.
   - Să ne aranjeze? Adică pentru toți trei?
   June încuviință din cap.
   - Înțeleg.
   Îngrijorarea de o clipă, pe care June o citise în ochii lui, se topi brusc, de parcă peste privire i s-ar fi lăsat o cortină. Când i se adresă din nou soției, glasul lui Cal devenise ca de gheață.
   - Ești convinsă că trebuie să mergem toți trei? murmură el, potrivindu-și cuvertura în jurul trupului.
   - Ce vrei să spui? întrebă June, circumspectă.
   Presimțea ceva, dar nu-și dădea seama ce anume.
   - Păcat că nu te-ai auzit vorbind acum câteva minute, zise încet Cal. Nu te-ai arătat deloc... rațională. Da, cred că acesta e cuvântul.
   June rămase cu gura căscată de uimire. Vreme de câteva secunde, nu reuși decât să-l privească în tăcere. Chiar voise să spună ceea ce înțelesese ea? Cu neputință.
   - Cal, nu poți face așa ceva.
   Simți cum începe să-și piardă controlul. Ochii i se umpluseră din nou de lacrimi, furia pe care o crezuse stinsă îi încolți iarăși în suflet.

   - N-am făcut nimic, June, declară împăciuitor Cal. Atâta doar că am adus-o sus pe Jennifer, culcând-o în coșulețul ei, după care m-am vârât și eu în pat. Și din senin, mă trezesc cu tine, țipând ca o nebună și repetându-mi că sunt un monstru și că trebuie să consult un psihiatru. Ție ți se pare normal?
   June se ridică de pe pat, cu ochii scăpărând de mânie.
   - Cum îndrăznești? strigă ea. Ți-ai pierdut mințile de tot? Chiar vrei să faci una ca asta? Insiști să te aperi astfel, pretinzând că nu s-a întâmplat nimic? Atunci ascultă bine ce-ți spun, Calvin Pendleton. N-am de gând să tolerez așa ceva. Îți convine sau nu, ai să mergi cu mine la Tim Hartwick, altfel îți jur că le iau pe Michelle și pe Jennifer și te părăsesc. Chiar acum. În seara asta!
   Rămase în picioare în mijlocul camerei, așteptând un răspuns.
   Se priviră multă vreme ochi în ochi, fulgerându-se unul pe altul, cu o căutătură plină de furie. Până la urmă, unul din ei tot trebui să cedeze și acela fu Cal.
   În ochi i se aprinse o luminiță, după care își plecă fruntea. O clipă păru că se scufundă în pat, apoi dintr-o dată tot trupul i se destinse.
   - Bine, murmură el. Nu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe Jennifer. Am să merg.

        Michelle porni înapoi spre camera ei, cu șoldul zvâcnind de durere și de-abia reușind să-și miște piciorul beteag.
   Auzise cearta dintre părinți, își auzise mama țipând la tatăl ei.
   La început încercase să nu asculte ce-și spuneau, apoi, când maică-sa tăcuse, fetița se ridicase din pat, strecurându-se pe coridor. Cum tot nu-i ajungea la ureche niciun sunet, se furișase de-a lungul coridorului, cu prețul unui efort supraomenesc, oprindu-se în dreptul ușii părinților.
   Aici rămăsese să asculte.
   Mai întâi nu prinsese decât un murmur de voci, fără a desluși vreun cuvânt.

   Apoi maică-sa începuse să țipe, amenințându-l pe tatăl ei că-l va părăsi, luând fetițele cu ea.

   Singură pe coridor, Michelle nu mai era conștientă decât de durerea ucigătoare din șold și de zvâcnetul propriei inimi. Într-un târziu, deslușise glasul tatălui. Vorbele lui îi răsunau și acum în urechi: Nu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe Jennifer.
   Niciun cuvânt despre Michelle.
   Se târî înapoi în cameră, lungindu-se pe pat. Își trase cuvertura până sub bărbie și rămase așa, tremurând din tot trupul, cu mintea bântuită de un vălmășag de gânduri.
   Deci, nu se înșelase. Tatăl ei n-o mai iubea. N-o mai iubea din ziua în care căzuse de pe stânci.
   Acela fusese momentul când toate lucrurile bune din viața ei luaseră sfârșit. Momentul când se declanșase tot răul abătut asupra sa.
   Singura făptură care-i rămânea era Amanda. Dintr-o lume întreagă, numai Amanda.
   Își dori din suflet ca Amanda să vină la ea, să-i vorbească, s-o asigure că totul va fi bine.
   Și Amanda veni.
   Silueta ei întunecată, ca o umbră ivită din noapte, se desprinse dintr-un colț al încăperii, plutind înspre Michelle, apoi întinse mâna către ea și o atinse.
   Atingerea îi făcu bine. Michelle își simți prietena pășind și mai aproape.
   - S-au certat, Mandy, șopti fetița. S-au certat din cauza mea.

   - Ba nu, o contrazise Amanda. Nu s-au certat din cauza ta. Nici nu le pasă de tine. Acum n-o mai iubesc decât pe Jennifer.

   - Nu-i adevărat, protestă Michelle.
   - Ba este, îi șopti Amanda cu un glas blând, dar ferm. Totul se întâmplă din pricina lui Jennifer. Dacă n-ar fi ea, te-ar mai iubi și acum. De n-ar fi fost ea, n-ai fi căzut de pe faleză. Ți-aduci aminte de ce râdeau de tine copiii? Din cauza lui Jennifer. E vina ei. Numai a ei.
   - Vina surioarei mele? Păi... e așa de mică...
   - N-are importanță, murmură Amanda. Îți va fi mai ușor, Michelle. Îți va fi atât de ușor fără ea. Când Jennifer nu va mai fi, totul va reveni la normal. Nu înțelegi?
   Michelle cugetă la cele auzite, ascultând mai departe glasul învăluitor al Amandei, care-i șoptea cuvinte calde și liniștitoare.
   Și, dintr-o dată, totul deveni limpede ca lumina zilei. Într-adevăr, Jennifer era de vină. Dacă n-ar mai exista Jennifer...
   Michelle se lăsă furată de somn, cu Amanda lângă ea, șușotindu-i la ureche vorbe mângâitoare.
   După ce adormi, Amanda îi spuse ce avea de făcut. Acum Michelle înțelese, înțelese tot...

Capitolul 22

       Pe măsură ce se apropia sfârșitul săptămânii, June devenea tot mai neliniștită. De câteva ori se simțise ispitită să-l roage pe Tim Hartwick să schimbe programarea, acceptând să-i primească mai devreme. Totuși, rezistă tentației, repetându-și că era pe cale să devină isterică.
   Când sosi ziua de vineri, se întrebă dacă nu cumva era prea târziu. Pendletonii cu greu mai puteau fi numiți o familie.
   Michelle se izolase și mai tare. Zilnic pleca la școală în tăcere și, de cum se întorcea acasă, se închidea în camera ei.
   June ajunsese să se oprească tot mai des pe coridorul de la etaj, în dreptul ușii lui Michelle, cu urechea la pândă.
   Distingea glasul fiicei sale - șoptit, de-abia auzit - însă nu deslușea niciun cuvânt. Când și când, Michelle tăcea, ca și cum ar fi ascultat răspunsul cuiva, deși June știa că fetița era singură în cameră.
   Singură, cu excepția Amandei.

   În cursul săptămânii, June încercase de mai multe ori să micșoreze prăpastia pe care o simțea căscându-se între ea și Cal, dar acesta rămăsese indiferent la tentativele de împăcare ale soției. În fiecare dimineață pleca la dispensar, unde rămânea până seara târziu, întorcându-se acasă numai cât să se joace câteva minute cu Jennifer, după care se ducea la culcare. Iar Jennifer...
   Jennifer părea să simtă tensiunea din casă. Râsul și gânguririle fericite cu care se obișnuise mama dispăruseră cu totul. Acum abia dacă mai scâncea, de parcă s-ar fi temut să nu-i supere pe cei din jur.
   June își petrecea din ce în ce mai mult timp în atelier, încercând să picteze – dar de cele mai multe ori doar uitându-se la pânza albă, fără s-o vadă cu adevărat. În câteva rânduri, fusese cât pe ce să scotocească în debara după straniul desen pe care era convinsă că nu ea îl făcuse, dar de fiecare dată o oprise ceva: spaima.
   Se temea că, dacă îl va privi mai mult sau dacă se va gândi intens la el, își va da seama de unde apăruse acolo. Iar ea tocmai de asta se ferea.
   Când în cele din urmă sosi și dimineața de vineri, June trăi un profund sentiment de ușurare, în sfârșit, avea să meargă să discute cu Tim Hartwick. Poate că de astăzi lucrurile vor începe să se schimbe în bine.
   Pentru prima oară în acea săptămână, June rupse tăcerea apăsătoare ce plutea deasupra mesei așternute pentru micul dejun.
   - Azi vin să te iau de la școală, îi spuse ea lui Michelle.
   Fetița îi aruncă o privire întrebătoare. June se sili să-i zâmbească liniștitor.

   - După ore ne întâlnim cu tăticu’ și mergem cu toții să stăm de vorbă cu domnul Hartwick.
   - Cu domnul Hartwick? Psihologul școlii? De ce?
   - Pentru că așa socotesc eu că e bine, încheie June.

        În clipa când Michelle se ivi în pragul biroului său, Tim Hartwick îi surâse, făcându-i semn să ia loc pe un scaun.
   Michelle se așeză, rotindu-și ochii prin încăpere. Tim așteptă răbdător până ce privirea fetiței se opri, în sfârșit, asupra lui.
   - Credeam că vor veni și părinții mei cu mine.

   - Voi discuta și cu ei, ceva mai târziu. Mai întâi m-am gândit să ne cunoaștem noi doi.

   - Nu-s nebună, declară Michelle. Indiferent ce v-au spus alții despre mine.

   - Nimeni nu mi-a spus nimic, o liniști Tim. Însă bănuiesc că știi cu ce mă ocup eu aici.
   Michelle încuviință din cap.
   - Credeți că i-am făcut ceva lui Susan Peterson?
   Întrebarea ei îl luă pe Tim prin surprindere.
   - Chiar i-ai făcut?
   - Nu.
   - Atunci de ce-aș crede contrariul?
   - Pentru că așa se întâmplă cu toți ceilalți.
   Tăcu o clipă, apoi adăugă:
   - În afară de Amanda.
   - Amanda? întrebă Tim. Cine-i Amanda?
   - Prietena mea.
   - Și eu care-mi închipuiam că-i știu pe toți copiii din școala asta, zise Tim, alegându-și cu grijă cuvintele. Află cu un cunosc nicio fetiță cu numele de Amanda.
   - Nu merge la școală, îi explică Michelle.

   Tim o privi atent, încercând să citească ceva pe chipul ei - numai că nu avu ce. Din câte își putea da seama, Michelle se simțea perfect relaxată.
   - De ce nu merge la școală? întrebă el.
   - Nu are cum. E oarbă.
   - Oarbă?
   Michelle încuviință din cap.
   - Nu vede nimic, decât atunci când e cu mine. Are niște ochi ciudați, de un alb lăptos.
   - Și unde-ai întâlnit-o pe Amanda?
   Michele chibzui vreme îndelungată înainte de a-i răspunde. Într-un târziu, ridică din umeri.
   - Nici eu nu știu prea bine. Cred că în preajma casei noastre. Acolo locuiește.
   Tim decise ca pentru moment să abandoneze subiectul.
   - Ce-ți mai face piciorul? Te doare tot așa de rău?
   - Nu.
   După o scurtă pauză, se răzgândi și zise:
   - Mă rog... uneori mă doare mai rău, alteori nu mă mai doare deloc.

   - Și când se întâmplă asta?

   - Când sunt cu Amanda. Cred că... cred că pur și simplu nu mă mai gândesc la el. Poate că de asta și suntem așa bune prietene: ea e oarbă, iar eu șchioapă.

   - N-ați fost prietene și înainte să cazi de pe faleză? o întrebă Tim, intuind că se afla în pragul unor revelații importante.
   - Nu. Am văzut-o de vreo câteva ori, însă abia după accidentul meu ne-am cunoscut mai bine. Atunci a început să mă viziteze.
   - Dar nu aveai și o păpușă cu numele Amanda? se interesă pe neașteptate Tim.
   Michelle se mulțumi să dea din cap.
   - O mai am și acum. Numai că nu-i chiar a mea. De fapt, a fost a lui Mandy, însă în prezent pot spune că-i a noastră.
   - Înțeleg.
   - Mă bucur că în sfârșit cineva înțelege, zise Michelle.
   - Vrei să spui că alții nu înțeleg?
   - De pildă, mămica mea nu mă crede. E convinsă că Amanda e o scorneală de-a mea. Probabil pentru că și prietena mea și păpușa au același nume.
   - Mda, asta poate duce la confuzii.
   - Așa e, încuviință Michelle. De fapt, la început și eu am crezut că-i vorba de una și aceeași persoană. Dar m-am înșelat. Amanda e vie, iar păpușa nu.
   - Și cum vă petreceți timpul atunci când sunteți împreună, tu și Amanda?

   - De cel mai multe ori stăm de vorbă. Uneori mergem împreună la plimbare.
   - Și despre ce vorbiți?
   - Despre tot felul de lucruri.
   Tim decise să-și încerce norocul.
   - În ziua când Susan Peterson a căzut de pe stânci, Amanda era cu tine?
   Michelle dădu din cap.
   - Erai în cimitir?
   - Da. Susan îmi striga tot soiul de cuvinte urâte, dar Mandy a oprit-o.

   - Cum anume?

   - A alungat-o de acolo.
   - Vrei să spui că a fugărit-o până la marginea falezei?
   - Nu știu, răspunse încet Michelle.
   Era pentru prima oară când se gândea la acest lucru.
   - Poate. N-am văzut nimic. Era o zi cu ceață... mami zice că nu, dar era ceață.
   Tim se aplecă spre ea, luându-și o expresie gravă.
   - Michelle, de fiecare dată când Amanda e cu tine se lasă ceața?
    Michelle se gândi o clipă, apoi clătină din cap.

   - Nu. Uneori da, însă nu întotdeauna.
   Tim schiță un gest aprobator.

   - Dar ceilalți prieteni ai tăi o cunosc pe Amanda?
   - Eu nu am alți prieteni.
   - Niciunul?

   Fetița coborî glasul și privirea i se înnegură:
   - Din ziua când am căzut de pe faleză, nimeni n-a mai vrut să fie prieten cu mine.
   - Dar surioara ta? întrebă Tim. Ea nu ți-e prietenă?
   - Surioara mea nu-i decât un bebeluș.
   Se lăsă o tăcere adâncă. Tim se abținu să deschidă vorba, convins că Michelle era pe punctul de-a spune ceva. Și nu se înșelă.
   - Și pe urmă, adăugă fetița cu glas abia șoptit, ea nici nu e sora mea cu adevărat.
   - Cum adică nu e?
   - Eu sunt înfiată, Jenny nu.
   - Te supără faptul acesta?
   Michelle ocoli răspunsul.
   - Nu știu. Amanda zice...
   - Ce zice Amanda? o îmboldi Tim.
   - Zice că, de când s-a născut Jenny, mami și tati nu mă mai iubesc.
   - Și tu o crezi?
   Pe chipul lui Michelle se ivi o expresie arțăgoasă.
   - De ce n-aș crede-o? Tati aproape că nu-mi mai vorbește, mami se ocupă tot timpul de Jenny și... și...
   Glasul i se frânse și o lacrimă i se prelinse pe obraz.
   - Michelle, murmură cu blândețe Tim. Ai fi dorit ca Jenny să nu se fi născut vreodată?
   - Nu știu...

   - Nu-i de mirare că gândești așa, urmă Tim. Mi-aduc aminte cât de furios am fost când s-a născut surioara mea cea mică. Pur și simplu mi s-a părut nedrept. Atâta vreme părinții mei se ocupaseră numai de mine și, dintr-odată, în viața mea apăruse un intrus. Mai târziu am înțeles că părinții mei continuaseră să mă iubească la fel de mult ca și până atunci.
   - Dar dumneavoastră n-ați fost înfiat, replică Michelle. Nu-i deloc același lucru.
   Se ridică în picioare.
   - Acum pot să plec?
   - Nu mai vrei să stai de vorbă cu mine?
   - Nu. Cel puțin, nu acum. Și nu despre Jenny. O urăsc pe Jenny!
   - Bine, încuviință Tim pe un ton împăciuitor. N-o să mai discutăm despre Jenny.
   - Dar eu nu vreau să mai discut despre nimic! declară cu încăpățânare Michelle, privindu-l cu ochii scăpărând de mânie.
   - Atunci ce vrei să faci?
   - Vreau să merg acasă, răspunse Michelle. Vreau să mă întorc acasă și s-o întâlnesc pe Amanda!
   - Bine, acceptă Tim. Uite ce zic eu: trebuie să vorbesc câteva minute cu părinții tăi. Îți ofer o Coca-Cola și, până o bei, isprăvim și noi discuția, ce părere ai?
   Michelle se pregăti să protesteze, apoi, ca prin farmec, mânia i se risipi. Ridică din umeri și răspunse:
   - Bine.
   Tim deschise ușa, făcându-i loc să iasă, după care zâmbi încurajator spre June și Cal.

   - Mă duc să-i iau lui Michelle o Coca-Cola, îi anunță psihologul. Puteți intra. Mă întorc imediat.
   - Mulțumim, murmură June.

   Însă Cal se încăpățână să tacă.

       Când intră în birou, Tim îi găsi pe amândoi așteptându-l. June se foia nervoasă pe scaunul unde cu câteva minute în urmă șezuse Michelle, iar Cal stătea în picioare la fereastră, cu spinarea încordată. Deși era întors cu spatele, Tim îl ghici că abia își stăpânea mânia. Psihologul se instală în fotoliul său, începând să frunzărească dosarul lui Michelle.

   - Cum a mers? întrebă June.

   - Am stat de vorbă.
   - Și sunteți de părere că soția mea are dreptate? Credeți că Michelle e nebună?
   - Cal, eu n-am afirmat niciodată așa ceva, protestă June.
   - Dar asta e în mintea ta.
   Se întoarse cu fața către Tim.
   - Soția mea e convinsă că atât eu, cât și Michelle suntem bolnavi la cap.
   Amestecul de durere și exasperare de pe chipul lui June îi dădu lui Tim toate lămuririle necesare.

   - Domnule Hartwick... începu ea.
   Glasul începu să-i tremure și se opri.
   Tim îi veni în ajutor.
   - De ce nu-mi spuneți Tim? Vă va fi mai ușor să-mi vorbiți deschis. Domnule doctor Pendleton, vă rog să luați loc.
   - Rămân în picioare, declară scurt Cal, fără să se miște de lângă fereastră.
   June înălță din umeri, cu ochii în ochii psihologului, iar el îi înțelese imediat semnificația gustului. Decise ca pentru moment să-i facă pe plac lui Cal.
   - Am discutat despre prietena ei... despre Amanda, îi spuse el lui June.
   - Și?
   - Din câte-mi dau seama, Michelle pare convinsă că Amanda e o ființă reală - ceea ce nu înseamnă neapărat o făptură în carne și oase, dar oricum o altă persoană decât ea însăși. Cineva care există independent de ea.

   - Și... și asta-i ceva normal?

   - La un copil de - să zicem - trei ani, nu-i un lucru atât de neobișnuit.
   - Înțeleg, murmură June. Dar nu și în cazul lui Michelle. Așa e?

   - S-ar putea să nu fie chiar atât de grav... începu Tim, dar Cal plecă de la fereastră, întrerupându-i în mijlocul frazei.
   - Nu-i deloc grav! zise el cu asprime. Tot ce-a făcut Michelle a fost să-și creeze o prietenă imaginară, care s-o ajute să traverseze o perioadă dificilă. Sincer să fiu, nu pricep de ce se face atâta tevatură.
   - Regret din suflet, însă nu pot fi de acord cu dumneavoastră, domnule doctor Pendleton, vorbi liniștit Tim. N-am cum să vă împărtășesc părerea. Fiica dumneavoastră se confruntă cu niște probleme foarte serioase și, dacă refuzați să priviți adevărul în față, nu prea văd cum veți reuși s-o ajutați.

   - Probleme? repetă June. Ați spus „probleme”?... Adică există și altceva în afară de adaptarea la... la condiția ei de acum?
   Tim încuviință din cap.
   - Nici nu pot afirma cu certitudine că marea ei problemă ar fi beteșugul de la picior. De fapt, sunt aproape convins că nu. E vorba mai curând de surioara ei.
   - Jenny? întrebă Cal.
   - O, Doamne! Tocmai de asta m-am temut! gemu June.
   Apoi, întorcându-se spre Cal:
   - Doar ti-am spus de atâtea ori. De săptămâni întregi îți tot repet, dar n-ai vrut să mă crezi.
   - Domnule doctor Pendleton, Michelle consideră că nu o mai iubiți. Își închipuie că, deoarece a fost înfiată, amândoi ați încetat s-o mai iubiți din clipa când ați avut un copil al dumneavoastră.
   - Asta-i o prostie! exclamă Cal.
   - Oare? întrebă June, cu glas gâtuit. Chiar așa să fie?
   - Se pare că așa i-a spus prietena ei, Amanda, urmă Tim.
   June îl privi fix, fără să priceapă.
   - Nu... nu vă înțeleg.
   Tim se sprijini de spătarul scaunului.
   - Păi... nu-i chiar atât de greu să reconstituiți întreg tabloul. La ora actuală, Michelle e chinuită de gânduri și sentimente total străine de ea și care nu-i fac deloc plăcere. De fapt, îi frâng inima. Atunci a născocit-o pe Amanda. În principiu, Amanda reprezintă partea întunecată a personalității fiicei dumneavoastră. Michelle pur și simplu își transferă asupra Amandei cele mai... - cum să le numesc? Urâte? Da, cred că e cuvântul cel mai potrivit - deci, cele mai urâte gânduri și intenții, pentru care n-ar suporta să-și asume răspunderea.

   - Vă referiți cumva la fenomenul de proiecție? întrebă Cal, pe un ton a cărui ostilitate Tim decise să n-o ia în seamă.

   - Da, chiar despre asta este vorba. Numai că, în cazul nostru, avem de-a face cu o manifestare extrem de neobișnuită. Termenul proiecție semnifică transferul propriilor probleme asupra unei alte persoane, de regulă cât se poate de reală. De pildă, soțul infidel care bănuiește tot timpul că soția îl înșală.
   - Cunosc și eu definiția, îl întrerupse Cal cu răceală.
   Tim se hotărî să pună lucrurile la punct.
   - Domnule doctor Pendleton, am impresia că ați prefera să nu auziți nimic din ce vă spun. Am sau nu dreptate?
   - Mă aflu aici pentru că așa mi-a cerut soția mea. Cred însă că ne pierdem vremea de pomană.

   - Poate că da, îl aprobă Tim.
   Își încrucișă liniștit brațele la piept și așteptă. Nu pentru multă vreme.
   - Vezi? zise Cal, adresându-i-se lui June. Chiar și domnul Hartwick zice că ne irosim timpul zadarnic. Dacă ai de gând s-o ții tot așa, atunci n-ai decât. Eu, unul, m-am săturat până în gât.
   Porni către ușă, apoi întoarse capul și întrebă:
   - Vii?
   June îi întâlni privirea. Când începu să vorbească, glasul ei devenise de un calm înfricoșător.
   - Nu, Cal, nu vin. Știu că nu te pot sili să mă asculți, totuși am să încerc. Dacă vrei, așteaptă-mă. Dacă nu, du-o pe Michelle acasă cu mașina, iar eu am să mă întorc pe jos.
   Tim, care nu-și luase ochii de la Cal, îl văzu crispându-se ușor la auzul numelui lui Michelle. Cu toate acestea, nu interveni, așteptând reacția doctorului.
   - Am să te aștept, răspunse Cal și ieși din birou, închizând ușa în urma sa.
   - Vă rog să mă iertați, murmură femeia. Soțul meu... pur și simplu nu reușește să facă față necazurilor prin care trecem. Pentru el a fost ceva îngrozitor.
   Tim continuă să tacă pentru câteva momente, îngăduindu-i lui June să-și descarce sufletul, apoi zise cu multă blândețe:

   - Cred c-o pot ajuta pe Michelle. Fetița dumneavoastră traversează o perioadă foarte grea. În primul rând, datorită suferinței sale fizice. Pentru un copil nu-i puțin lucru să se trezească dintr-o dată infirm. La asta se adaugă povestea cu Jennifer - picătura care a făcut să se reverse paharul fiind, desigur, atitudinea tatălui ei. Faptele enumerate mai sus au supus-o unor presiuni psihice atât de mari, încât a început să-și piardă controlul.

   - Atunci înseamnă c-am avut dreptate, șopti June, simțind că i se ia o piatră de pe inimă. Oare de ce vorbele dumneavoastră reușesc să-mi redea încrederea?
   - Întotdeauna e mai bine dacă te străduiești să înțelegi o problemă, îi explică Tim. Abia când nu-ți dai seama ce se întâmplă trăiești un sentiment de derută. În cazul lui Michelle, măcar știm ce se petrece cu ea.

       Michelle rămase câteva minute în cancelarie, bând o Coca-Cola.
   Îi plăcuse de domnul Hartwick - psihologul o ascultase cu răbdare și-o crezuse atunci când îi istorisise povestea cu Amanda. Nu se apucase să-i spună că Amanda e un strigoi, ori că nu-i o ființă reală și altele de soiul ăsta. Se întrebă în treacăt cam despre ce vorbea acum cu părinții ei. Nu că ar fi interesat-o în mod deosebit. Orice le-ar fi zis psihologul, tot nu vor reîncepe s-o iubească la fel de mult ca înainte.

   Ieși din cancelarie și se opri în capul scărilor de la intrarea elevilor. Billy Evans stătea cocoțat pe un leagăn, străduindu-se să-și proptească picioarele în pământ, ca să-și facă vânt. Era singur și, când o văzu pe Michelle, îi făcu semn cu mâna să se apropie. Fetița azvârli cutia de Coca-Cola și începu să coboare treptele, sprijinindu-se în baston.
   - Bună, o salută Billy. Nu vrei să mă dai în leagăn?
   - Ba da.
   Începu să împingă încet leagănul. Puștiul râdea fericit, îndemnând-o să-i facă vânt și mai tare.
   - Leagănul e prea înalt, îi explică Michelle. Nici n-ar trebui să te sui în ăsta. De ce nu te dai în cele mici?
   - Dar sunt destul de mare, se umflă în pene Billy. Pot să mă țin în picioare și pe gardul de sârmă.
   Michelle aruncă o privire spre terenul de baseball, în jurul căruia fusese ridicat un gard din stâlpi și împletitură de sârmă, înalt de vreo doi metri jumătate și lung de vreo șase metri.
   Michelle văzuse câțiva băieți mai mari - de vârsta ei - cățărându-se pe gard și mergând în echilibru pe toată lungimea lui. Dar puștii de seama lui Billy n-ar fi îndrăznit cu niciun chip.

   - Nu te-am văzut niciodată, zise Michelle.

   - Pentru că nu te-ai uitat. Oprește leagănul și-am să-ți arăt.

   Michelle încetă să-l împingă și Billy se mai avântă o dată spre înalturi, apoi, înainte ca leagănul să se fi oprit, sări jos, aterizând în picioare, și o luă la fugă spre terenul de baseball.
   - Vino și tu! strigă el peste umăr spre Michelle.
   Fetița porni după Billy, silindu-se să meargă cât mai repede, dar, până să-l ajungă din urmă, el începuse deja să se cațăre pe plasa de sârmă.
   - Ai grijă, îl preveni Michelle.

   - Nu-i mare scofală, se grozăvi Billy.

   Când se văzu sus, încălecă pe bârna dintre primii doi stâlpi, zâmbind mândru, cu gura până la urechi.

   - Suie și tu, o îndemnă el.

   - Nu pot, răspunse Michelle. Știi asta foarte bine.

   Billy își ridică întâi un picior, apoi pe celălalt. Încet-încet și dând din mâini ca să-și țină echilibrul, reuși să stea pe vine, după care, clătinându-se când într-o parte, când în cealaltă, începu să se ridice cu băgare de seamă, până ce rămase în picioare, cu brațele întinse în lături.
   - Ei, ce zici?
   Michelle îl văzu pierzându-și echilibrul. Era convinsă că puștiul o să cadă.
   - Billy, dă-te jos de acolo. Ai să cazi și-ai să te lovești, iar eu n-am cum să te ajut.
   - N-am să cad! Fii atentă la mine!

   Puse un picior înaintea celuilalt, gata-gata să calce în gol, apoi se echilibră din nou, pregătindu-se să facă un al doilea pas.

   - Billy, te rog, dă-te jos, insistă Michelle.
   Dar Billy se îndepărtă încet de ea, înaintând cu băgare de seamă de-a lungul bârnei, din ce în ce mai sigur pe el.
   - N-am să cad, o asigură puștiul.
   Văzând că Michelle insistă să-l cheme jos, începu s-o necăjească.
   - Ești supărată pentru că nu poți să faci ca mine. Dacă n-ai fi șchioapă, ai putea. Dar așa nu! Sâc!
   Și izbucni în hohote de râs.
   Michelle îl privi țintă câteva clipe, cu râsul lui răsunându-i dureros în urechi. Râdea la fel ca Susan Peterson și ca toți ceilalți.
   În jurul ei porni să se adune ceața - aburul acela rece și cenușiu din care avea să se ivească și Amanda. Mutrișoara zâmbăreață a lui Billy îi dispăru din fața ochilor, dar glasul lui, râzând și batjocorind-o, ajungea până la ea, străbătând chiar și prin cețuri, ca o lamă de cuțit.
   Atunci își făcu apariția Amanda - în spatele ei, șoptindu-i la ureche:

   - Nu-l lăsa să râdă de tine, Michelle, murmură silueta înveșmântată în negru. Nu vezi că-și bate joc de tine? Nu-i da voie. Să nu mai îngădui nimănui să-și bată joc de tine.
   Michelle șovăia. Din nou răsunară hohotele batjocoritoare ale lui Billy și vorbele lui provocatoare:
   - Ai putea și tu, dacă n-ai fi șchioapă!
   - Oprește-l, îi șuieră la ureche Amanda.
   - Nu știu cum, se plânse Michelle.
   Privi în jur cu disperare, căutând-o pe Amanda.
   - Am să-ți arăt eu, șopti Mandy. Uită-te la mine...
   Râsul batjocoritor al lui Billy încetă brusc. La urechile lui Michelle ajunse un urlet de spaimă.

       Billy încercă să sară, dar era prea târziu. Gardul de sârmă începuse să se clatine sub tălpile lui.
   Își pierdu echilibrul, încercă să se țină pe picioare, dar nu reuși. Brațele îi fâlfâiră neputincioase prin aer și băiatul se prăvăli la pământ.
    În curtea școlii se așternu o tăcere mormântală, destrămată de șoapta Amandei.
   - Ai văzut? Ai văzut cât de ușor a fost? Acum îi poți opri pe toți cei care râd de tine...

   Vocea se stinse și Amanda se făcu nevăzută. Ceața începu să se risipească. Michelle așteptă câteva clipe, apoi privi în jurul ei.
   Câțiva pași mai încolo zăcea Billy Evans, cu capul răsucit spre ea, fixând-o cu ochii încremeniți.
   Și Michelle înțelese că Billy nu va mai râde de ea niciodată.

Capitolul 23

        Continuă să-l privească țintă pe Billy Evans, trupul lui micuț, zăcând fără suflare la pământ, chipul palid și lipsit de viață.
   Șovăi, apoi făcu un pas temător spre el.
   - Billy, murmură ea cu un glas nesigur și întrebător. Billy, ai pățit ceva?

   Dar, exact în clipa când puse întrebarea, înțelese că puștiul murise. Se mai apropie puțin, apoi se răzgândi.

   Ajutor. Trebuia să se ducă după ajutor.
  Se rezemă de gard, aplecându-se cu grijă ca să-și ia bastonul.
   După ce mai aruncă o privire rapidă înspre Billy, se îndreptă către clădirea școlii. În curte nu mai era nimeni. Nimeni care să vină în ajutorul ei, nimeni care să mai poată face ceva pentru Billy. Nimeni care să-i povestească ce se întâmplase.
   Și asta fiindcă Michelle nu-și mai amintea nimic.
   Nu mai știa decât că Billy se cățărase pe împletitura de sârmă, începând să meargă în echilibru pe bârna de deasupra. Și-l amintea cum făcuse primul pas și cum ea îl preveniseră fie cu băgare de seamă.
   Atunci el începuse să râdă.
   Pe urmă pe Michelle o învăluise ceața, iar o dată cu ceața apăruse și Amanda.
   Dar ce se petrecuse după aceea?
   În mintea ei era un gol imens.
   Michelle începu să suie treptele către intrarea elevilor.

   - Ajutor! strigă ea. Chiar nu m-aude nimeni?

   Când era gata să pună piciorul pe ultima treaptă, văzu cum ușa se deschise și în prag apare tatăl ei.
   - Michelle? Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
   - Nu eu, Billy! țipă Michelle. Billy Evans! A căzut, tăticule! Încerca să meargă în echilibru pe gardul de colo și deodată a căzut!
   - Dumnezeule, gemu Cal abia șoptit și cuvântul i se opri în gâtlej, aproape sufocându-l.
   În minte îi năvăliră aceleași vedenii - chipuri de copii țintuindu-l cu priviri acuzatoare. Simți că-l apucă amețeala. Totuși, se sili să se uite spre terenul de joacă. Încă de departe îl zări pe băiețașul care zăcea nemișcat la picioarele gardului - o grămadă de carne neînsuflețită.

   Michelle reușise să ajungă pe ultima treaptă și acum se agățase de el, cu ochii scăldați în lacrimi.

   - A căzut, tati. Mă tem că... mă tem că a murit.

   Cal trebuia să ia o hotărâre. Trebuia să acționeze. Dar îi era peste putință.

   - Hai înăuntru, bâigui el. Hai înăuntru... Mami o să aibă grijă de tine.

   Se deprinse din mâna lui Michelle și-o conduse în biroul unde June continua să stea de vorbă cu Tim Hartwick. Amândoi își ridicară privirea, surprinși și, văzând expresia de pe chipul doctorului, ghiciră imediat că se întâmplase ceva.
   - Chemați o ambulanță, zise el. A avut loc un accident. Un băiețel a căzut de pe gradul terenului de baseball. Trebuie... trebuie să mă duc să văd ce-i cu el...
   Glasul i se stinse.
   - Trebuie...
   Se întoarse și ieși din birou, clătinându-se pe picioare.
   Tim ridică receptorul și începu să formeze un număr de telefon.
   - Mami? se auzi deodată vocea lui Michelle.
   Vorbea ca prin vis, iar June se grăbi s-o strângă în brațe.
   - Liniștește-te, iubito, îi șopti June. Tăticul îi acordă primul ajutor! Îndată va veni și ambulanța. Ce s-a întâmplat?
   Michelle își îngropă obrazul la pieptul mamei, plângând cu sughițuri. June încercă s-o calmeze, cu o ureche la conversația telefonică a lui Tim. Treptat, Michelle își veni în fire. Tim Hartwick puse receptorul în furcă exact în momentul când Michelle începu să istorisească cele petrecute. Psihologul o ascultă cu atenție, silindu-se să-i citească pe chip dacă spunea adevărul. Când Michelle tăcu, June o luă din nou în brațe.
   - Îngrozitor, murmură ea. Totuși, nu-ți face griji. Cu siguranță că se va pune pe picioare.
   - Ba nu, o contrazise Michelle cu glas înăbușit. Billy e mort. Știu c-a murit.

      Coșmarul se repeta.
   Cal străbătu curtea ca prin vis. Avea senzația că, dacă ar fi încercat să alerge, picioarele l-ar fi tras tot înapoi. Cele câteva secunde până când ajunse lângă Billy îi părură lungi ca niște veacuri. În sinea lui, nu avea nicio îndoială în ce stare va găsi copilul.
   Într-un târziu, se opri în fața lui Billy, îngenunchind lângă trupul chircit la pământ. Aruncă o privire spre chipul băiețașului, observând că avea gâtul frânt, apoi, cu un gest reflex, îl apucă de încheietura mâinii.

   Deodată, degetele sale prinseră un puls slab.

   În prima clipă, Cal își închipui că imaginația îi juca o festă, dar, în secunda următoare, bănuiala i se preschimbă în certitudine. Billy Evans trăia.
   De ce n-a murit? se întrebă în sinea sa Cal. De ce viața lui trebuie să depindă de mine?
   Fără prea mare tragere de inimă, se aplecă deasupra copilului, silindu-se să-l examineze.
   Trebuia să-l miște din loc.
   Avu o scurtă ezitare. Cu numai câteva săptămâni în urmă, își luase în brațe propriul copil. Acum Michelle era infirmă! Îl cuprinse panica și, timp de o fracțiune de secundă, se simți ca paralizat. Apoi, încet-încet, mintea sa începu să lucreze.
   Când va sosi ambulanța, brancardierii îl vor muta din loc pe Billy. Poate că, totuși, era mai bine să aștepte.
   Dar era medic! Trebuia să facă ceva!
   Dacă nu lua nicio măsură, era convins că Billy va muri înainte de sosirea ambulanței. După poziția gâtului, se vedea limpede că băiatul se sufoca. Dacă voia ca Billy să trăiască, trebuia neapărat să-i îndrepte gâtul.
   Cu infinite precauții, începu să-i miște capul.
   În momentul când în plămânii copilului pătrunse un val de aer proaspăt, obrazul său prinse să-și schimbe culoarea, pierzându-și nuanța albăstruie. Sub ochii lui Cal, băiețașul începu să respire mai liber.
   Cal simți că se destinde puțin câte puțin.
   Billy Evans avea să trăiască.
   În depărtare, se auzi sirena ambulanței. Pentru Cal, sunetul acesta era ca o simfonie a speranței.

      Când sirena ambulanței se auzi mai deslușit, June se ridică în picioare, mergând către fereastră. Din locul în care se afla nu putea vedea nimic - numai un capăt al gardului, ca un semn de rău-augur, restul rămânând ascuns după colțul clădirii.
   - Nu mai suport, zise ea. Tim, vrei să te duci să vezi ce se întâmplă? Te rog.

   Tim Hartwick încuviință din cap. În clipa când să iasă din birou, se opri în ușă.

   - I-am spus doamnei Evans să vină până aici. Ești sigură că nu vrei să rămân cu dumneata?
   Aruncă o privire pătrunzătoare spre Michelle, care stătea pe un scaun cu spătar, cu ochii în gol, cu trăsăturile împietrite într-o expresie șocată.
   - Dacă ajunge înainte de întoarcerea dumitale, am să încerc să mă descurc, se încăpățână June. Te rog însă... du-te și vezi dacă trăiește.

        Jumătate de oră mai târziu, Michelle, June și Tim rămaseră în curtea școlii. Ambulanța îl ridicase pe Billy, însoțit de Cal, și se îndreptase spre dispensar. În urma ei venea mama lui Billy, care, aflând că fiul ei era în afară de orice pericol, insistase că poate merge cu mașina proprie.

   Grupul de gură-cască din curtea școlii se risipise imediat.

   Oamenii plecaseră câte doi, câte trei, șușotind între ei și uitându-se din când în când în urmă, știind că Michelle se afla în biroul lui Tim Hartwick.
   Tim îi făcu semn lui June să iasă o clipă pe coridor. Acolo, între patru ochi, îi spuse că voia să discute cu Michelle.
   - Chiar acum? se miră June. Dar... e încă sub efectul șocului!

   - Trebuie să descoperim ce s-a întâmplat. Cred că, dacă o determin să vorbească acum, înainte de-a cugeta prea mult asupra incidentului, am șanse mari să mă apropii de adevăr.
   Instinctul matern o îndemnă pe June să sară în apărarea fiicei sale.

   - Adică înainte de-a apuca să-și făurească propria ei versiune?

   - N-am spus asta și nici nu gândesc astfel, se grăbi s-o liniștească Tim. Aș vrea să discut cu Michelle înainte ca mintea ei să confere faptelor o valoare logică. Trebuie să aflu de ce era așa de sigură că Billy a murit.

   - Bine, se învoi în cele din urmă June, deși fără prea mare entuziasm. Dar te rog, ia-o cu binișorul.

   - Departe de mine gândul de-a proceda altfel, răspunse înțelegător Tim.
   Și, lăsând-o pe June singură pe coridor, se întoarse la Michelle.

      - De ce erai atât de sigură că Billy a murit? întrebă Tim cu blândețe.

   Îi trebuiseră 10 minute până s-o convingă pe Michelle că prietenul ei trăia și încă nu știa precis dacă îl credea sau nu.
   - N-a căzut de sus. Gardul n-are decât vreo doi metri.

   - Știam că așa trebuie să se întâmple. Mi-am dat seama imediat.
   - Ți-ai dat seama? Cum?
   - După... După mai multe lucruri. Înțelegeți ce vreau să spun...
   Tim așteptă câteva momente, dar, cum Michelle nu se grăbea să continue, decise să-i ceară să povestească din nou cele petrecute. Fetița îi istorisi iarăși întâmplarea, iar el o ascultă fără s-o întrerupă.

   - Asta-i tot? întrebă psihologul când Michelle își încheie relatarea.
   Fetița încuviință din cap.
   - Acum te-aș ruga să te gândești foarte bine, urmă Tim. După aceea ai să reiei povestirea cu toate amănuntele, să vezi dacă nu cumva ți-a scăpat ceva.
   Michelle reconstitui încă o dată scena accidentului, numai că Tim o opri când și când, cerându-i să-și forțeze memoria în căutarea unor noi detalii.
   - Bun, deci când Billy a început să meargă pe bârnă, tu unde te aflai?
   - În capătul pe unde urcase el.
   - Ai atins cumva plasa de sârmă? Te-ai sprijinit de ea?
    Michelle se încruntă ușor, încercând să-și amintească.
   - Nu. Aveam bastonul în mână. Mă propteam în el.
   - Bine, aprobă Tim. Acum povestește-mi iarăși ce s-a întâmplat în timp ce Billy mergea pe gard.
   Ea îi repetă exact ce-i spusese mai înainte.
   - Mă uitam la el. Îi tot ziceam să fie atent, mi-era teamă să nu cadă. Deodată, s-a împiedicat. Înțelegeți? S-a împiedicat și a căzut. Am vrut să-l prind în brațe, dar n-am putut. Era prea departe de mine, iar eu... eu nu mai sunt în stare să mă mișc la fel de repede ca altădată.
   - Din ce cauză s-a împiedicat? întrebă Tim.
   - Nu știu... N-am văzut.
   - N-ai văzut? Cum așa?
   Brusc, îl săgetă o bănuială.
   - Era cumva ceață? Se lăsase ceața?
   O fracțiune de secundă, în ochii lui Michelle se aprinse o luminiță, după care fetița clătină din cap.
   - Nu. N-am văzut fiindcă nu-s prea înaltă. Cine știe, poate că era vreun cui ieșit în afară.
   - Posibil, încuviință Tim, continuând șirul întrebărilor. Dar Amanda? Era și că acolo?

   Ochii lui Michelle sticliră din nou. În clipa următoare, fetița clătină iar din cap.
   - Nu.
   - Ești convinsă? insistă Tim. Ar putea fi un amănunt extrem de important.
   Michelle își scutură pletele, cu un aer categoric.
   - Nu, repetă ea. N-a fost nici ceață și nici Amanda nu era cu mine. Billy s-a împiedicat. S-a împiedicat și gata! Nu credeți ce vă spun?

   Tim o văzu că era gata să plângă.

   - Bineînțeles că te cred, o liniști el, zâmbindu-i încurajator. Îți place de Billy Evans, nu?

   - Da.
   - Te-a supărat vreodată?
   - Dacă m-a supărat?
   - Ei... așa cum făceau Susan Peterson și alți câțiva copii.
   - Nu.

   Tim observă că și de astă-dată fetița avusese o scurtă ezitare.
   Era limpede că Michelle nu-i povestise chiar tot, însă nu trăgea prea mare nădejde să scoată mai mult de la ea. Simțea la Michelle o oarecare reținere, ca și cum ar fi încercat să ia apărarea cuiva. Iar Tim cam bănuia despre cine era vorba.
   Amanda.
   Amanda - latura întunecată a personalității lui Michelle - făcuse ceva rău, iar Michelle se străduia să păstreze taina. Tim știa că-i va trebui multă vreme până s-o convingă pe fetiță să-și abandoneze „prietena”.

   Tocmai se întreba cum să continue discuția, când Michelle îl privi drept în ochi.
   - Va muri, murmură fetița.

   Tim se uită năuc la ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor.
   Atunci Michelle repetă cu același glas șoptit, dar care trăda o convingere nestrămutată:
   - Știu că Billy va muri.

        June conducea încet mașina. Cal stătea lângă ea, pe scaunul din față, iar Michelle pe bancheta din spate. Fiecare era adâncit în propriile-i gânduri - numai că pe June și pe Cal îi obseda imaginea lui Billy Evans, aflat în comă la dispensar.

   Josiah Carson îl ajutase pe cât îi fusese cu putință, după care îi administrase și lui Cal un sedativ ușor. A doua zi urma să fie chemat un neurolog de la Boston. Însă atât Cal, cât și Josiah se temeau că examenul specialistului nu va face decât să confirme ceea ce ei știau deja: strangularea lui Billy durase prea mult timp și creierul suferise leziuni grave. Cât de grave? Asta aveau să afle abia când Billy va ieși din comă.

   Dacă va ieși din comă.

   Cum tăcerea din mașină devenea tot mai insuportabilă, June se bucură că i se ivi în sfârșit prilejul de-a spune ceva.

   - Trebuie să trec pe la Bensoni, s-o iau pe Jenny.

   Cal dădu din cap o singură dată, fără să scoată un cuvânt. De-abia când June intră cu mașina pe aleea ce ducea spre casa Bensonilor, se hotărî să deschidă gura.

   - Bine-ar fi să n-o mai lași pe Jenny în grija oricui.

   - Doar nu era s-o iau cu mine, nu?

   - M-ai fi putut suna, iar eu aș fi venit și v-aș fi adus cu mașina.

   Amintindu-și de prezența tăcută a lui Michelle pe scaunul din spate, adăugă:
   - Acum asta e. Data viitoare, fie că am să te chem pe tine, fie că am s-o iau și pe Jenny.

   Deschise portiera și se dădu jos din mașină, ținând ușa din spate ca să coboare și Michelle. June și fetița nici nu începuseră să urce treptele că doctorul se și afla în cerdac.

   Probabil că doamna Benson îi aștepta, deoarece le deschise chiar în clipa când Cal se pregătea să bată în ușă. Lui June i se păru că femeia strânsese din buze dând cu ochii de Michelle.

   Cum Constance Benson continua să tacă, June decise să aștepte până vor intra și abia pe urmă să povestească ce se petrecuse. Curând însă, se vădi că doamna Benson era la curent.

   - Tocmai am vorbit cu Estelle Peterson, zise ea. Ce nenorocire! îngrozitor!
   Din nou aruncă o privire spre Michelle. De data asta June văzu limpede ostilitatea din ochii lui Constance.

  - A fost un accident, se grăbi ea să explice. Billy a vrut să meargă pe gardul de sârmă și a căzut. Michelle a încercat să-l prindă în brațe.

    - Nu zău?

   Deși Constance Benson se străduise să păstreze un ton cât mai neutru, June desluși în glasul ei o notă de sarcasm.

   - Mă duc să vă aduc fetița. E sus, la etaj. Doarme.

   - Nici nu știu cum să vă mulțumesc că ați avut grijă de ea, spuse June, într-un elan de recunoștință.

   Constance, care începuse deja să urce scara, întoarse capul, privind-o drept în ochi.
   - Copiii mici nu sunt o problemă, zise femeia. De-abia când cresc încep necazurile.

   Michelle se oprise chiar lângă ușă. Auzind cuvintele doamnei Benson, făcu un pas spre tatăl ei.

   - Crede că eu sunt de vină, nu-i așa? întrebă fetița când Constance dispăru în sus pe trepte.

   Cal clătină din cap, fără să-i răspundă. Michelle se întoarse către mama sa.
   - Nu-i așa? repetă ea.
   - Sigur că nu, protestă June, apropiindu-se de Michelle și înconjurându-i umerii cu brațul, într-un gest protector.
   Câteva clipe mai târziu, Constance coborî din nou, strângând-o la piept pe Jennifer. Se opri în loc, de parcă s-ar fi codit să-i dea lui June bebelușul câtă vreme Michelle era prin preajmă. În încăpere se așternu o liniște adâncă.
   În cele din urmă, Michelle rupse tăcerea.
   - Nu i-am făcut nimic lui Billy, declară ea. A fost un accident.
   - Și ce-a pățit Susan Peterson s-a chemat tot accident, replică doamna Benson. Însă n-aș putea să afirm în fața mamei tale că așa stau lucrurile.
   June simți că-i sare țandăra. Decise că nu mai era cazul să-și ascundă iritarea.
   - Ceea ce spuneți dumneavoastră, doamnă Benson, e nedrept! Ați fost martoră la accidentul lui Susan Peterson și știți foarte bine că Michelle n-a avut niciun amestec. Astăzi a încercat cu adevărat să-l ajute pe Billy Evans. Dacă s-ar fi putut mișca mai repede, chiar ar fi reușit.
   - Convingerea mea e că un accident nu se întâmplă așa, din senin. Fără îndoială că există o cauză, oricât v-ați strădui dumneavoastră să susțineți contrariul.
   I-o dădu lui June pe Jennifer, apoi se uită țintă la Michelle.

   - În locul dumneavoastră, aș fi cu ochii pe bebeluș, zise ea, continuând s-o fixeze pe Michelle. Un copilaș atât de mic nu trebuie neapărat să cadă de pe gard ca să-și dea sufletul.
   June rămase cu gura căscată. Înțelesese perfect insinuarea lui Constance Benson. Căută un răspuns pe măsură, dar, negăsind cuvintele potrivite, se mulțumi s-o pună pe Jennifer în brațele lui Michelle.
   - Te rog, du-o în mașină, draga mamei.
   Michelle își culcă surioara cu grijă pe un braț, slujindu-se de celălalt ca să se sprijine în baston. June nu-și lua ochii de la Constance Benson, părând că așteaptă să vadă dacă vecina lor mai îndrăznea și acum să facă vreun comentariu. Ținând bebelușul pe brațul stâng, Michelle porni cu pași nesiguri către ușă.
   - Vrei s-o însoțești? îl rugă June pe Cal. Nu știu cum va deschide portiera. Deși, dacă ar fi nevoită să se descurce singură, sunt convinsă că ar găsi o cale.
   Simțind tensiunea dintre cele două femei, Cal se grăbi s-o urmeze pe Michelle afară, în cerdac. Rămasă între patru ochi cu Constance Benson, June se sili să-și păstreze un ton cât mai calm.
   - Vă mulțumesc că v-ați îngrijit de Jennifer, zise ea într-un târziu. Iar acum, că mi-am îndeplinit și obligația de a-mi arăta recunoștința, trebuie să vă spun că sunteți persoana cea mai ignorantă și mai lipsită de suflet pe care am avut neșansa s-o întâlnesc în viața mea. Vă asigur că pe viitor nici eu și nici familia mea n-o să vă mai deranjăm. Voi găsi pe cineva care să stea cu Jenny sau mă voi ocupa de copil eu însămi. Bună ziua.
   Porni către ușă, dar glasul lui Constance o pironi pe loc, strecurându-i fiori de gheață pe șira spinării.

   - N-am să vă port pică, doamnă Pendleton. Dumneavoastră nu aveți habar ce se întâmplă. Pur și simplu nu știți.

      Michelle începu să coboare scara, strângând-o la piept pe Jennifer, în timp ce, cu mâna dreaptă, încerca să se proptească în baston. Se ținea cât mai aproape de balustradă, ca să se poată prinde repede de ea în caz că ar fi alunecat. Ajungând jos, se opri și-și goli încet plămânii de aer, după ce-și ținuse răsuflarea tot timpul cât coborâse treptele.

   - Am reușit, șopti fetița, surâzând și privind chipul surioarei sale.
   Ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele, Jenny începu să gângurească fericită. Din colțul buzelor i se prelinse un firicel de salivă, pe care Michelle i-l șterse cu un colț al scutecului.
   Apoi, din senin, se trezi c-o împresoară ceața. Ridică repede capul și zări cum aburul se grăbește s-o învăluie, aducându-i în urechi primele șoapte ale Amandei. În aceeași clipă, dădu cu ochii de tatăl ei, care stătea lângă mașină, urmărind-o cu privirea.
   - Tati?
   Cal făcu un pas spre fiica sa, însă ceața o înconjura din toate părțile, împiedicând-o să-l mai vadă.
   - Tati, repede! țipă Michelle.
   Fu cât pe ce s-o scape pe Jennifer din brațe.
   O simțea pe Amanda lângă ea, îndemnând-o, șoptindu-i, poruncindu-i să dea drumul bebelușului din brațe, s-o lase să cadă pe Jennifer - Jennifer, care o lipsise de părinții ei. S-o lase să cadă la pământ.
   Pe măsură ce glasul Amandei devenea tot mai insistent, Michelle începu să cedeze îndemnurilor ei, gata să-și asculte prietena. Acum voia și ea să-i facă rău lui Jenny, voia să-o vadă izbindu-se de pământ.
   Încet-încet, brațul stâng își slăbea strânsoarea.
   - E-n regulă, îl auzi spunând pe tatăl ei. Poți să-i dai drumul. O țin eu.

   Simți cum Cal i-o ia pe Jennifer din brațe. Ceața se risipi la fel de repede precum venise. Alături, Cal o lipise pe Jenny de pieptul său, fără să-și desprindă privirea de Michelle.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el.
   - Am... am obosit... se bâlbâi Michelle. Brusc, mi-am dat seama că nu mai aveam putere s-o țin. Mi-a fost teamă să n-o scap, tati!
   - Ți-a fost teamă, dar n-ai scăpat-o, nu? o liniști Cal. Ce-i spuneam eu mamei tale? Ești cât se poate de sănătoasă. Doar n-ai vrut să-i faci niciun rău lui Jenny, așa-i? Nu te-ai gândit s-o trântești dinadins.
   În glasul lui Cal se ghicea disperarea omului care încerca să se convingă de adevărul propriilor cuvinte. Dar Michelle era prea tulburată ca să remarce tonul lui rugător. Deschise gura să-i răspundă, fără a-și putea stăpâni tremurul vocii.
   - N-nu... Am obosit, atâta tot, murmură fetița.
   Dar, de cum se sui pe bancheta din spate a mașinii, i se păru c-o aude din nou pe Amanda, strigând la ea de undeva de departe.
   Peste câteva minute, June se așeză la volan și porniră spre casă. Cât timp dură drumul, în urechile lui Michelle continuă să răsune glasul Amandei.
   Amanda era supărată.
   Michelle își dădea seama foarte bine, după faptul că Amanda striga la ea.
   Nu voia ca Amanda să fie supărată. Amanda era singura ei prietenă.
   Orice s-ar fi întâmplat, Michelle n-o putea lăsa pe Amanda să rămână supărată.

Capitolul 24

       În momentul când Tim își dădu cu părerea că Michelle ar fi trebuit internată - măcar pentru a fi ținută sub observație - Corinne simți că-și iese din fire.

   - Cum poți să spui așa ceva? îl certă profesoara.
   Își strânse picioarele sub ea, cu un gest instinctiv de apărare, apucându-și ceașca de cafea cu amândouă mâinile. Tim ațâță focul cu vătraiul, ridicând din umeri în semn de neputință.
   - I-am citit în ochi, răspunse el.
   De câte ori trebuia să-i mai explice?
   - Nu știu exact ce-a însemnat licărul acela, dar sunt convins că mi-a ascuns ceva. Regret, Corinne, dar nu cred că Billy Evans a căzut de pe gard printr-o pură întâmplare.
   - Vrei să spui că Michelle a încercat să-l omoare, zise cu răceală Corinne. Aș prefera să vorbești pe șleau.
   - Asta am și făcut. Am impresia că ții neapărat să mă auzi afirmând că Michelle Pendleton e o criminală. Ei bine, nu. Eu nu-s deloc sigur că așa stau lucrurile. În schimb, sunt convins că există o legătură între ea și accidentul lui Billy. Ca și în cazul lui Susan Peterson.

   - Nu crezi că-i o criminală, dar crezi c-a ucis-o pe Susan? Asta vrei să spui?
   Fără să mai aștepte vreun răspuns, își urmă gândul.
   - Doamne, Tim, dac-ai fi stat de vorbă cu ea acum câteva săptămâni, ai fi înțeles că așa ceva e cu neputință. Michelle era copilul cel mai dulce și mai blând din lume. Nu se poate să se fi schimbat atât de brusc.

   - Nu? Ajunge să te uiți la ea.

   Tim își trecu degetele prin păr, într-o încercare zadarnică de a-și îndepărta de pe frunte cârlionții castanii.

   - Uite ce e, Corinne. Trebuie să privești adevărul în față. Indiferent ce s-a petrecut cu ea, Michelle nu mai e aceeași ca în luna august, când s-a mutat la Paradise Point. E complet schimbată.

   - Și-atunci, vrei s-o încui într-o celulă? Vrei s-o fereci undeva unde nimeni să n-o mai aibă în fața ochilor? Zău dacă nu vorbești exact ca puștii din clasa mea.
   - Știi foarte bine că nu asta am vrut să spun. Corinne, trebuie să ai curajul de-a înfrunta realitatea. Indiferent de motive, cert e că Susan a murit, iar Billy nu are nici el prea multe șanse de supraviețuire. În ambele cazuri, Michelle a fost de față. Amândoi știm că s-a întâmplat ceva cu ea, încheie Tim cu un glas obosit.
   Începuseră să discute imediat după cină și de ore întregi răsuceau subiectul pe toate părțile, fără să fi ajuns la o concluzie.
   „Măcar dacă Michelle ar fi botezat altfel păpușa aia blestemată,” își zise cu năduf Tim. „Să-i fi dat oricare alt nume.”
   Corinne păru să-i ghicească gândul.
   - Tot nu mi-ai explicat ce-i cu Amanda.
   - Ba ți-am explicat de o mie de ori.

   - Asta-i bună! Îmi tot bați capul că Amanda există numai în închipuirea lui Michelle. Uiți însă un singur lucru: cum se face că de atâția ani toată lumea vorbește despre Amanda? Dacă-i doar prietena imaginară a lui Michelle, cum de-a bântuit pe aici cu multă vreme înainte de sosirea Pendletonilor?
   - Nu chiar toată lumea vorbește despre Amanda, ci numai o mână de școlărițe slabe de înger.
   Corinne îl săgetă cu privirea printre pleoapele îngustate. Nu apucă însă să riposteze. Tim ridică brațul, ca pentru a-i stăvili protestele.
   - Hai să ne oprim aici, bine? Ce-ar fi să renunțăm la discuție, măcar în seara asta?
   - Nu prea văd cum, răspunse Corinne. Cele întâmplate apasă asupra noastră ca niște nori prevestitori de furtună.
   Țârâitul telefonului îi întrerupse tirada. Cu un gest reflex, Corinne se ridică să răspundă, apoi își aduse aminte că nu se afla la ea acasă. Profitând de ocazie, Tim îi zâmbi, încercând să mai înveselească  atmosfera.

   - Dacă te-ai mărita cu mine, ai putea răspunde la telefonul meu ori de câte ori ai vrea.
   Dar, în clipa când întinse mâna după receptor, telefonul încetă să mai sune. Amândoi așteptară ca Lisa să-i cheme la aparat pe unul dintre ei. După câteva minute de tăcere, fetița coborî scările.
   - Era Alison. Mâine mă duc la ea acasă. Pe urmă o să mergem împreună să căutăm strigoiul.
   - O, Dumnezeule, gemu Tim. Ai început și tu?

   Lisa își înălță ochii în tavan cu un aer disprețuitor.
   - De ce nu? Alison zice că Sally Carstairs a văzut și ea o dată stafia. Mie mi se pare foarte amuzant. Niciodată nu am ocazia să fac ceva interesant.
   Tim se uită neajutorat înspre Corinne. Tocmai era pe punctul de a-și da consimțământul, când profesoara îl opri.
   - Tim, nu.
   - De ce nu?
   - Tim, te rog! Fă-mi și mie un hatâr, bine? Pe urmă, chiar dacă tu ai avea dreptate și eu m-aș înșela, știi unde vor căuta Stafia? Lângă casa Pendletonilor, în vechiul cimitir al familiei Carson. Acolo se află mormântul Amandei.

   - Ăla nici nu-i mormânt, pufni Lisa.
   - Există o piatră funerară, răspunse prompt Corinne.
   Dar Lisa nu-i acordă nicio atenție, întorcându-se spre tatăl ei.
   - Tati, mă lași să mă duc? Te rog.
   Tim înțelese că profesoara avea dreptate. Indiferent ce se petrecea, nu voia să-și știe fiica în preajma Pendletonilor.
   - Nu cred că-i o idee bună, scumpa mea, zise el. Spune-i lui Alison c-o să mergeți altă dată, da?
   - Of, tati, mie nu-mi dai voie niciodată nicăieri. De fiecare dată asculți ce spune ea, care-i la fel de nebună ca Michelle Pendleton!
   Deși i se adresase tatălui său, Lisa continua s-o privească țintă pe Corinne, bosumflată și roșie la față de mânie. Corinne se uită în altă parte, decisă ca, de astădată, să nu-i ia în seamă grosolăniile.
   - Nu te duci nicăieri. E ultimul meu cuvânt, declară Tim. Mergi în camera ta și anunț-o pe Alison că nu mai vii. După aceea îți termini lecțiile și te culci.
   Hotărâtă să facă exact cum o taie capul, Lisa se strâmbă la Corinne, apoi ieși îmbufnată. În salon se lăsă o tăcere apăsătoare, deși nici Tim și nici Corinne nu voiau să arate că seara lor în doi era definitiv compromisă. În cele din urmă, profesoara se ridică.
   - Ei... S-a făcut târziu...
   - Adică vrei să pleci, nu?
   Corinne dădu din cap.
   - Te sun mâine dimineață.
   Se îndreptă spre ușă, cu gând să-și ia pardesiul și poșeta, dar Tim o opri.
   - Nu mă săruți să-mi spui noapte bună?

   Corinne îl atinse în treacăt cu buzele pe obraz, refuzând să se lase îmbrățișată.
   - Nu acum, Tim. Te rog. Nu în seara asta.
   Resemnat, Tim o lăsă să se desprindă din brațele lui și rămase singur în mijlocul salonului, privind-o cum își îmbracă haina. Ea apăru din nou în prag și-i surâse larg.

   - Acum știu de unde a învățat Lisa să-și ia un aer bosumflat: de la taică-său. Haide, Tim, doar nu-i sfârșitul lumii. Te sun mâine sau, dacă vrei, sună-mă tu. Da?
   Tim încuviință în tăcere.

      - Ah, bărbații! exclamă cu voce tare Corinne, în timp ce conducea mașina înapoi spre casă.
   Repetă exclamația, gândindu-se cum puteau bărbații să fie uneori atât de încăpățânați. Nu numai Tim. Nici Cal Pandleton nu era cu mult mai breaz. Hotărât lucru, puteau să se ia de mână! Doctorul o ținea una și bună că totul mergea bine, iar psihologul se crampona de ideea că faptele nu existau decât în mintea lui Michelle.
   Dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Corinne nu avea nicio îndoială, însă nu știa cum să procedeze mai departe. Să discute cu June Pendleton? Da. Chiar fără întârziere. Întoarse mașina în loc, pornind direct spre locuința Pendletonilor. Dar, când ajunse în dreptul casei, o găsi cufundată în întuneric. Rămase câteva minute în mașină, neputând lua o hotărâre. Să-i trezească? La ce bun? Doar ca să le spună o poveste cu stafii?
   Până la urmă se întoarse acasă.
   Dar, înainte de-a adormi, Corinne Hatcher avu brusc certitudinea că evenimentele se precipită și că ceea ce era sortit să se întâmple se va întâmpla în scurt timp.
   Iar atunci când se va petrece acel ceva - orice ar fi însemnat el - vor cunoaște cu toții adevărul.

   Spera numai ca între timp să nu mai moară nimeni...

     Șoldul îi pulsa de o durere sălbatică. Ar fi vrut să se oprească și să se odihnească, dar știa că nu se poate.
   În spatele ei, din ce în ce mai aproape, răsunau strigătele oamenilor - strigătele furioase ale celor care voiau să-i facă rău. Nu-i putea lăsa să-i facă rău... Trebuia să scape, să fugă departe, într-un loc unde ei să n-o mai găsească.
   Amanda avea s-o ajute.
   Dar unde era Amanda?
   Își chemă prietena cu voce tare, implorând-o să-i vină în ajutor, dar nu primi niciun răspuns... Nu se auzeau decât celelalte glasuri, țipând după ea și umplându-i inima de spaimă.
   Încercă să iuțească pasul, silindu-și piciorul stâng s-o asculte și să meargă în ritmul impus de ea, dar în zadar. Nu mai era mult și aveau s-o prindă.

   Se opri și întoarse capul ca să privească în urmă. Nu le putea desluși chipurile - adică nu pe fiecare în parte - în schimb i se părea că recunoaște glasurile.
   Doamna Benson.
   Nici nu se mira prea tare: doamna Benson o urâse întotdeauna.
   Dar mai erau și alții.
   Părinții ei. De fapt, nu părinții, ci acei doi străini care pretinseseră că-i sunt părinți.
   Și încă cineva... Cineva despre care își închipuise c-o simpatizează. Un bărbat, dar cine? Nu mai avea nicio importanță. Oricine ar fi fost, acum dorea și el să-i facă rău.
   Vocile se apropiau, răsunând tot mai tare. Dacă ținea să scape, trebuia să fugă.
   Se uită în jur deznădăjduită, convinsă că Amanda îi va veni în ajutor. Dar Amanda nu se zărea nicăieri. Trebuia să se salveze singură.
   Faleza.
   Dacă ar fi reușit să ajungă la faleză, s-ar fi aflat în siguranță.
   Porni într-acolo, cu inima bătându-i nebunește, icnind din pricina efortului.
   Piciorul stâng îi încetinea mersul. Nu putea să alerge! Dar trebuia cu orice preț!
   Deodată, se trezi în vârful stâncii, undeva între cer și pământ, cu marea tălăzuind la picioare. În urma ei, aceleași glasuri: insistente, neiertătoare, rănindu-i urechile. Mai aruncă o privire peste umăr. Se apropiaseră și mai mult, gata s-o ajungă. Dar nu le va îngădui să pună mâna pe ea.
   Adunându-și ultimele forțe, se aruncă de pe stâncă.
   Ce simplu era să cazi în gol!
   Timpul părea să se fi oprit, iar ea plutea, eliberată de griji, cu ochii ațintiți spre cer, cu aerul vâjâindu-i în urechi.
   Apoi privi în jos și zări stâncile.

   Gheare de piatră ascuțite și flămânde, întinzându-se spre ea, gata s-o sfâșie...
   Simți cum o sufocă spaima și deschise gura să țipe. Era însă prea târziu... înțelese că va muri...

      Se trezi brusc, dârdâind din tot trupul, cu țipătul mut care i se oprise în gât ca un nod dureros.
   - Tati, chemă ea cu un glas subțire și cristalin, rupând liniștea nopții.
   Știa că n-o auzise nimeni. Nimeni în afară de...
   - Eu te-am salvat, îi șopti Amanda. Nu te-am lăsat să mori.
   - Mandy?
   Venise.
   Michelle se săltă în capul oaselor și toată spaima i se risipi ca prin farmec, înțelegând că Amanda era acolo, ca s-o ajute și să aibă grijă de ea.
   - Mandy... Unde ești?
   - Aici, șopti vedenia.

   Se desprinse din umbrele încăperii, rămânând lângă fereastră, cu rochia neagră lucind straniu în lumina lunii, întinse brațul către Michelle și fetița se grăbi să se dea jos din pat.
   Amanda o luă de mână, conducând-o pe scări, apoi afară din casă. De-abia când ajunse în atelierul de pictură, Michelle își dădu seama că-și lăsase bastonul în cameră. Dar nu conta: Amanda era acolo, se putea sprijini de ea.
   Pe lângă toate astea, n-o mai durea deloc șoldul. Absolut deloc!
   Se furișară în atelier și Michelle știu numaidecât ce avea de făcut. Ca și cum Amanda i-ar fi putut vorbi fără cuvinte, ca și cum Amanda ar fi fost cu adevărat înlăuntrul ei.
   Găsi un bloc de desen, pe care-l așeză pe șevaletul mamei sale. Lucra repede, cu mișcări sigure și îndrăznețe. Desenul prindea rapid contur.
   Billy Evans, cu silueta sa plăpândă, cocoțată pe bârna din vârful gardului de sârmă, unde abia reușea să-și țină echilibrul.
   Era schițat dintr-un unghi ciudat: foarte sus, mult deasupra lui Michelle, care stătea lângă gard, cu bastonul căzut alături, privind neputincioasă către băiețel.
   Lângă ea se vedea Amanda, cu mâinile încleștate pe stâlpul gardului, cu chipul zâmbitor, cu ochii lăptoși aproape sticlind de bucurie în clipa când Billy se prăbușea la pământ.
   Michelle studie cu atenție desenul. În întunericul atelierului, simți mâna Amandei într-a ei. Rămaseră astfel câteva secunde, ținându-se de mână în tăcere. Apoi, știind ce avea de făcut, Michelle își eliberă mâna din cea a Amandei, rupse foaia din blocul de desen și o duse în debara. Găsi repede ceea ce căuta, deși nu aprinsese lumina. Scoase din debara o pânză - prima pe care o desenase pentru Amanda - și puse ultima schiță - cea care-l reprezenta pe Billy Evans - lângă desenul cu accidentul lui Susan Peterson.

   Așeză pânza pe șevalet și luă paleta lui June.

   Deși lumina difuză reducea culorile de pe paletă la niște pete cenușii, Michelle știa unde trebuia să moaie vârful penelului pentru a obține nuanțele pe care le dorea.
   Lucra repede, cu chipul lipsit de expresie. Amanda se uita peste umărul lui Michelle, cu palma sprijinită pe cotul ei.
   Michelle o simțea cum privește fascinată, cu ochii de un alb mat ațintiți asupra desenului, arzând de nerăbdare și curiozitate.
   Tabloul îi spunea o poveste. Curând avea să vadă. Michelle îi va arăta tot.
   Fetița continua să deseneze. Deja pierduse noțiunea timpului.
   Când, într-un târziu, puse paleta deoparte, făcând un pas înapoi ca să-și contemple realizarea, se miră și ea că nu simțea niciun pic de oboseală. Știa însă că Amanda o ajutase.
   - E bine? întrebă timidă Michelle.
   Amanda încuviință din cap, cu ochii la desen. După câteva secunde de tăcere, vorbi din nou.
   - Azi după-amiază ai fi putut s-o omori, murmură ea.
   Jennifer. Mandy se referea la Jennifer și era supărată pe Michelle.
   - Știu, răspunse liniștită fetița.
   - Atunci de ce n-ai făcut-o?
   Glasul Amandei, catifelat și totuși neîndurător, răsuna în urechile lui Michelle ca o muzică.
   - N-nu... nu știu, șopti ea.
   - Ai putea s-o faci acum, îi sugeră Amanda.
   - Acum?

   - Ai tăi dorm. Dorm cu toții. Am putea merge în camera bebelușului...
   Amanda o luă de mână pe Michelle, scoțând-o afară din atelierul de pictură.
   În timp ce traversau pajiștea, îndreptându-se spre casă, un nor pluti în dreptul lunii. Razele ei argintii se stinseră și totul se cufundă în beznă. Dar lui Michelle nu-i păsa de întuneric. O călăuzea Amanda.
   Începea să se adune ceața.
   Acele cețuri minunate care-o învăluiau pe Michelle, izolând-o de restul lumii și lăsând-o singură cu Amanda. Iar fetița știa că va îndeplini tot ce-i va cere ea...

        June se trezi brusc, deschizând ochii în întuneric. Instinctul matern - ca un al șaselea simț - îi spunea că ceva nu era în regulă. Își încordă auzul câteva clipe.

   Un țipăt.
   Slab și înăbușit - totuși, un țipăt.
   Se auzea dinspre camera bebelușului. June se dădu jos din pat, își îmbrăcă repede capotul și ieși în grabă din dormitor.
   Ușa de la intrarea copilului era închisă.
   June își amintea perfect că o lăsase deschisă - ca de fiecare dată.
..............................................................................