Lady, Carole Mortimer

 ...........................................................

2-3

                Acum. Chiar dacă el îi „sugerase”, ea avu senzația că primise un ordin pe care era obligatoriu să-l respecte.

   Ea îl respectă. Fără niciun comentariu şi fără să mai întrebe ceva. Imediat după aceea, uită complet că numai cu câteva minute în urmă fusese extrem de hotărâtă să plece de acolo cât mai repede posibil...

CAPITOLUL V

      Dacă Maximilian Grant nu avea aerul unui învingător, atunci nici Jennie nu-l avea.

   Părea extrem de nervoasă în timp ce-şi încheia ultimul nasture al costumului ei verde de călărie. Apoi trânti uşa dulapului şi se privi în oglinda mare înainte de a se întoarce spre Sophie care stătea în cadrul uşii deschise.
   Sophie se oprise în bucătărie atât cât să-i comunice mătuşii ei că obţinute slujba, după care se grăbise spre dormitorul în care ştia că se află Jennie. Uşa era deschisă şi nu fu nevoie decât de o scurtă privire ca să realizeze că Jennie nu era cea mai ordonată fiinţă de pe pământ. Abia sosise şi reuşise să-şi împrăştie hainele în toată camera. Cu toate acestea, atunci când o fulgeră cu privirea ei rece şi albastră, ea înţelese că tocmai avusese un acces de furie şi poate că nici nu era chiar atât de dezordonată!
   - Ai venit să te bucuri, nu-i aşa? se răsti Jennie scârbită, legându-şi părul cu o fundă neagră, cu mişcări sigure şi abile.
   Sophie nu era prea convinsă de nimic... dar n-ar fi putut răspunde afirmativ. De ce s-ar fi bucurat?
   Cu siguranţă că Jennie fusese cea care îşi urmase drumul ales, nu? Totuşi, dacă i-ar fi spus că nu avea idee despre ce vorbeşte ar fi fost pusă din start în dezavantaj, iar cu o asemenea persoană aveai nevoie de tot calmul şi grija din lume ca să-i faci faţă.
   - Nu tocmai, răspunse ea, zâmbind larg şi prietenos.
   Jennie îi aruncă o privire foarte limpede şi îşi luă pălăria de pe pat.
   - Presupun că trebuie să-ţi câştigi cumva existenţa.
   O insulta în mod deliberat, cu o expresie dispreţuitoare pe chip.
   - Sunt sigură că ai fi reuşit s-o faci mult mai bine, fără să-mi fii temnicer!

   Sophie făcu ochii mari în faţa acestei acuzaţii, înainte de a o cunoaşte mai bine pe Jennie îşi imaginase că ele două ar putea deveni prietene, ar putea să se distreze împreună, ar putea merge la cumpărături, să facă plimbări lungi, să se ducă la cinematograf şi la teatru. Acum înţelese că Jennie nu era fata dornică de companie la care sperase ea, dar îşi închipuise că mai putea salva ceva din săptămâna pe care aveau s-o petreacă împreună. Dar dacă acesta era felul în care Jennie urma să se poarte în continuare...
   - Poate că ar trebui să-i spun tatălui tău că până la urmă n-a avut o idee prea bună, sugeră ea cu regret. Sperasem să putem deveni prietene...
   - Prietene!
   Jennie rosti cuvântul pe tonul unui om căruia nu-i venea să creadă şi cu ochii plini de fulgere de supărare.
   - Ori accept ca tu să rămâi să-mi ţii companie, ori trebuie să mă duc la mătuşa Celia. Poţi numi asta fundamentul unei prietenii?
   Deci, acestea erau condiţiile pe care le pusese Maximilian Grant pentru ca Jennie să poată rămâne acasă! Dar nu se gândise puţin că astfel făcea şederea ei ca însoţitoare aproape imposibilă din start?
   - Jennie...
   - Tu eşti ultima lui amantă, nu-i aşa?
   Ochii lui Jennie se îngustară provocator în clipa în care-i venise această idee.
   - Acesta este motivul pentru care este hotărât să te reţină aici?
   Sophie nu putu să nu se crispeze din cauza tonului jignitor al lui Jennie. Nu avu nicio îndoială că ea o insulta intenţionat. De asemenea, nu o putea condamna pe Jennie pentru că avea aceste resentimente faţă de ea, în situaţia în care primise de la tatăl ei un asemenea ultimatum. Şi poate că Jennie avea şi unele experienţe, anterioare pe care să-şi bazeze acuzaţia...?

   - De fapt, nici tu nu crezi asta, spuse ea scurt. Nu, nu o crezi, insistă ea când fata încercă să protesteze. Îmi pare sincer rău că tatăl tău a pus problema în felul în care a făcut-o. Cred că cel mai bun lucru pentru toată lumea este să-i explic că nu e bine să rămân aici, după care să lăsăm lucrurile aşa. Nu crezi? o încurajă ea fără pic de ranchiună în glas.

   Ochii lui Jennie se îngustară cu suspiciune.

   - Ai face tu asta cu adevărat? întrebă ea încet.

   - Fireşte, confirmă Sophie fără nicio ezitare.

   - Dar ar însemna să-ţi pierzi slujba, îi reaminti Jennie însă circumspectă.

   - Bineînţeles că aş prefera să rămân şi să-mi păstrez slujba, recunoscu ea amărâtă. Dar...

   - Atunci se pare că suntem nevoite să rămânem împreună, mârâi Jennie încheind discuţia. Pentru că eu n-am deloc intenţia să mă duc la mătuşa... Vorbeam de lup...

   Atenţia fetei fu reţinută de ceea ce văzuse pe fereastră. Mai precis de persoana pe care o văzuse; realiză Sophie, apropiindu-se şi ea de fereastră şi oprindu-se lângă Jennie. Amândouă priviră la spaţiul din faţa casei, unde dădea dormitorul lui Jennie.
   Acolo erau parcate trei maşini : BMW-ul verde şi suplu al lui Maximilian, un Rover argintiu al lui Paul Wiseman şi un Mercedes sport, de culoare albă. De la volanul ultimei maşini coborî cea mai frumoasă femeie pe care ea o văzuse vreodată.
   Înaltă, elegantă, într-o rochie roşie, scurtă şi mulată pe corp, Cu un păr negru ca smoala care-i cădea pe umeri. Femeia era suficient de atrăgătoare ca să fie fotomodel sau stea de cinema. Avea pielea frumos bronzată, picioare lungi şi perfect modelate care se potriveau foarte bine cu sandalele cu toc înalt, asortate cu rochia.
   - N-a pierdut deloc timpul, spuse Jennie pe un ton sec şi dispreţuitor, aruncându-i lui Sophie o privire batjocoritoare. Iubita mea mătuşă Celia, explică ea ironică, a venit să ne facă o vizită. Aşa că dacă te interesează cumva persoana tatălui meu, ar fi mai bine să cobor acum ca să-ţi protejez interesele.

   Deci aceasta era „mătuşa Celia"? Sophie n-o mai putea vedea acum pentru că aceasta intrase deja în casă, dar avea încă foarte vie în minte imaginea ei. Celia nu părea să fie mătuşa nimănui; emana magnetism sexual prin toţi porii şi se mişca teribil de graţios.

   Dar în afară de felul în care cealaltă femeie arăta, pe ea o intriga şi faptul că reuşise să ajungă aici atât de repede după ce îl informase pe Maximilian că Jennie nu sosise la ea aşa cum fusese aranjat. Unde putea locui dacă apăruse aici atât de repede?
   Ea ştia bine că trebuia mai întâi să răspundă la ultima înţepătură a lui Jennie înainte de a-şi satisface curiozitatea în legătură cu frumoasa femeie.
   - Trebuie, să mergem să călărim, nu-i aşa? sublinie ea.
   Jennie îi întoarse nervoasă privirea, după care aprobă încet din cap.
   - Aşa este, admise ea, îndreptându-se spre uşă. Hai să dispărem acum, înainte de a fi nevoită să cobor ca să-i cer scuze mătuşii Celia.
   Ea se opri şi privi nerăbdătoare înapoi.
   - Sophie! insistă ea iritată când văzu că ea nici nu se mişcase. Dacă plecăm acum, Celia o să aibă posibilitatea să-l farmece pe tata, iar asta va avea darul de a-i crea o dispoziţie bună.
   Dar Maximilian - el se bucura de farmecele frumoasei femei? Oare de ce îi trecuse aşa ceva prin cap? O urmă încet pe Jennie.
   - Poate va avea o dispoziţie suficient de bună ca să nu mai fie nevoie să te scuzi, spuse ea.
   - Oh, oricum va trebui să-mi cer scuze. Situaţia este abjectă. Dar dacă îşi petrece o oră singură cu tata, s-ar putea chiar să-mi accepte scuzele, mai spuse ea amărâtă.
   Sophie îi zâmbi, găsind-o adorabilă în acea clipă. Urmând-o pe Jennie pe scara de serviciu care ducea la bucătărie, ea clătină din cap.
   - Tu chiar te pricepi să pui totul la cale, nu-i aşa? spuse Sophie cu admiraţie în glas.

   Jennie îi zâmbi şi făcu o figură caraghioasă.

   - Se numeşte „supravieţuire într-o lume adultă".

   - Poate, acceptă Sophie tristă, ştiind bine că probabil folosise subterfugii similare când era copil, în scopul de a obţine o pedeapsă mai uşoară atunci când îşi supăra părinţii. Şi regret că trebuie să te dezamăgesc, adăugă ea, glumind, dar mă tem că în clipa aceasta tatăl tău nu este singur, ci cu Paul.
   Jennie mai aruncă o privire înapoi când se apropiară de bucătărie.
   - Cine este Paul?
   - Cred că îl cunoşti, spuse ea puţin surprinsă. Este...
   - Şşşt! o instrui Jennie nerăbdătoare, oprindu-se brusc în uşa bucătăriei. Tata este înăuntru şi tocmai îi comunică mătuşii tale că Celia va lua împreună cu noi prânzul, la care se pare că în cele din urmă va trebui să participăm. Ştiu că din vina mea s-a întârziat cu masa, recunoscu Jennie privind-o în ochi. Dar sunt leşinată de foame. Oh, Doamne, sper că tata nu m-a văzut prin uşa cu geam în partea de sus care leagă scara de serviciu cu bucătăria.
   Din bucătărie nu apăru Maximilian plin de furie, aşa că îşi imagină că Jennie nu fusese observată furişându-se.
   De fapt, ea uitase de masa de prânz pentru că se trezise târziu şi pentru că trecuse de mult ora potrivită. Prânzul de la acea oră avea să semene mai mult cu ceaiul de la ora cinci! Şi era foarte probabil ca la masă s-o întâlnească şi pe Celia, fapt care nu promitea să fie prea plăcut. în această problemă ea împărtăşea părerea lui Jennie, chiar dacă din motive diferite.
   O scurtă privire asupra Celiei fusese suficientă ca s-o facă să înţeleagă diferenţa imensă dintre ele. Sophie era scundă şi băieţoasă, cu pistrui şi păr roşcat şi creţ şi de obicei îmbrăcată sport. Celia precis avea s-o trateze cu superioritate, aşa cum o trata şi pe Jennie. Exact de asta avea nevoie orgoliul ei deja rănit!

   - Haide, o îndemnă Jennie nerăbdătoare, calea devenind liberă în timp ce ea se gândea la tot felul de lucruri legate de frumoasa Celia. Mmm, sunteţi la fel de încântătoare ca întotdeauna, doamnă Craine, spuse Jennie după ce luă o prăjitură dintr-o tavă pusă pe un bufet la răcit şi după ce muşcă din ea.
   Gura i se umpluse de aluatul călduţ şi pufos.

   - Domnişoară Jennifer!
   Mătuşa Millie se întoarse cu spatele la aragaz, în acelaşi timp cu fata care venea la fiecare sfârşit de săptămână ca să ajute la gospodărie.
   - Sophie!
   Femeia o privi acuzator când văzu că nepoata ei o urma pe Jennifer în bucătărie.

   - Nu mă pot opri, mătuşă Millie! strigă ea, grăbindu-se în urma lui Jennie, care se oprise numai atât cât să mai poată şterpeli o prăjitură înainte de a ieşi afară la soare.

   Sophie nu îndrăznise să ia şi ea o prăjitură, eu toate că numai văzându-le îi lăsase gura apă. Acum Jennie avea un dublu avantaj asupra ei. Ea nu luase nici micul dejun, nici măcar masa de prânz.

   Jennie observă deodată mâinile ei goale.

   - Nu ţi-e foame ? Bineînţeles că-ţi este, răspunse ea propriei întrebări, văzând expresia feţei lui Sophie. Atunci de ce nu ai... ? Ah... „sindromul de frică de mătuşi", continuă ea înţelegătoare. Poftim.

   Fata îi oferi a doua prăjitură, mâncând cu poftă din a ei în timp ce se îndreptau spre grajduri.

   Sophie era convinsă că, dacă Maximilian ar fi cunoscut această întâmplare, s-ar fi aşteptat ca ea să refuze să mănânce o prăjitură furată, pentru că primind-o nu făcea decât să fie de acord cu purtarea scandaloasă a lui Jennie. Dar în clipa aceea ei nu-i păsa ce ar fi gândit Maximilian. Zgomotele pe care le făcea stomacul ei demonstrau foarte limpede că ar fi fost curată nebunie să nu mănânce prăjitura.

   În timp ce o urma grăbită pe Jennie în direcţia grajdurilor, ea reflecta la cine de fapt avea grijă de cine. în mod cert, Jennie nu se lua decât după propriile ei idei, dar acest fapt, combinat cu natura lui Sophie, avea cu siguranţă să creeze o mulţime de probleme în zilele următoare.

   Jennie deschisese deja una din porţile grajdului şi puse şaua pe spatele unei superbe iepe negre. Strângea cu grijă chingile când ea o ajunse din urmă.

   - Până când văd cât de bine călăreşti, ar fi mai bine s-o iei pe Becky, o sfătui Jennie calmă. Este docilă şi liniştită şi se află în grajdul alăturat, adăugă ea.

   Motivul pentru care atunci când Maximilian se întâlnea cu fiica lui ieşeau scântei era foarte uşor de înţeles, gândi Sophie îndreptându-se spre grajdul următor. Amândoi erau atât de incredibil de... Doamne-Dumnezule, Jennie considera că acest cai era „docil şi liniştit", gemu Sophie când se trezi faţă în faţă cu o iapă roibă şi aparent foarte agitată. Fără îndoială, era un animal superb, dar în nici un caz nu era „docilă şi liniştită"!

   Totuşi ea nu se considera o călăreaţă proastă. De fapt, când era mică de tot, călărise de multe ori pe această proprietate. Dar acum trecuseră deja câţiva ani buni de când nu se mai urcase în şa şi deci simţea cum i se încordează muşchii numai la gândul că ar trebui să strunească această splendidă iapă.

   - Grăbeşte-te, Sophie, nu avem toată ziua... Doamne-Dumnezeule!
   Jennie terminase de înşeuat calul ei şi venise să vadă cum se descurcă ea. Rămase uluită când văzu iapa care pe Sophie o făcuse să aibă negre presimţiri.

   - Ce Dumnezeu... ?
   Fata dădu drumul hăţurilor propriului ei cal şi se apropie sa vadă mai bine iapa roibă. şoptindu-i în același timp cuvinte blânde, mângâietoare.
   - Ce faci tu aici, Lady? murmură ea. Eşti puţin cam departe de... Jenkins, ce caută Lady aici?
   Jennie se încruntă la grăjdarul care apăruse ca din pământ în spatele lor.
   În clipa aceea, Sophie nu se gândea deloc că iapa aceea nu era Becky şi se simţea teribil de uşurată că nu trebuia neapărat s-o călărească. Iapa tocmai fremăta, nechezând prietenoasă spre Jennie.
   - Dacă intenţionezi să călăreşti, Jennifer, atunci îţi sugerez s-o faci numaidecât, se auzi brusc vocea aspră şi familiară a lui Maximilian Grant. Şi te rog să-l laşi pe Jenkins să-şi vadă de treburile lui.
   Obrajii lui Jennie se roşiră de indignare la această critică nemeritată venită din partea tatălui ei. Ea nu-l împiedicase pe Jenkins să-şi vadă de treabă!
   - Voiam numai să...
   - Ştiu foarte bine ce „voiai să"... spuse Maximilian pe un ton muşcător, făcându-i un semn scurt din cap angajatului lui de vârstă mijlocie.
   Jenkins închise imediat grajdul unde se afla Lady.
   - Nu crezi că ai provocat deja prea multe necazuri într-o singură zi?
   Maximilian îşi întoarse privirea spre fiica lui, care, împreună cu Sophie, se uitau la procedura aplicată lui Lady.

   - Se pare că provoc numai necazuri prin faptul că exist, izbucni Jennie înainte de a încăleca iapa neagră.
   Apoi îşi lăsă rebelă capul pe spate, după care înfipse pintenii în burta animalului. Curând nu se mai auzi decât zgomotul sacadat al copitelor care se îndepărtau rapid.
   - Ei bine? se adresă el lui Sophie pe un ton glacial în timp ce ea privea neajutorată în jurul ei. Credeam că te-ai hotărât să accepţi slujba.
   - Ce cal doriţi să călăresc? întrebă ea exasperată.
   Fără cal nu o putea urma pe Jennie.
   - Jenkins o s-o pregătească pe Becky pentru tine. Repede, îi ordonă el grăjdarului. Masa de prânz va fi servită exact peste patruzeci de minute, mai spuse el întorcându-i spatele lui Sophie.

   Ele nu aveau voie să întârzie nici măcar o singură secundă, înţelese ea din tonul lui, pentru că altfel Jennie avea să fie din nou certată. Masa de prânz promitea să fie un eveniment foarte interesant!

   Exact peste patruzeci de minute, Sophie şi Jennie coborâră în camera de zi pentru a-i întâlni pe Maximilian şi Celia înainte de prânz. Sophie ştia că trecuseră exact patruzeci de minute pentru că Jennie trăsese de timp până în ultima clipă, zăbovind în mod intenţionat sub duş şi apoi cu îmbrăcatul, făcând abstracţie de rugămintea tatălui ei.

   Rugăminte? Ea ştia la fel de bine ca şi Jennie că fusese de fapt un ordin. Maximilian nu ceruse sigur nimic, nimănui, niciodată şi precis că nu avea s-o facă nici de acum înainte.

   Dar, aşa cum îşi imaginase ea, o tânără variantă de sex feminin a lui Maximilian Grafit era la fel de greu de suportat ca şi el. Cu cât încerca s-o grăbească mai tare pe Jennie pentru a nu întârzia şi a nu face iar o greşeală, cu atât fata părea să piardă vremea, petrecându-şi o veşnicie alegând ceva cu care să se îmbrace şi apoi stând enorm de mult sub duş. Sophie nu mai insistase. Nu prea ştia care o înfuria mai tare - tatăl sau fiica sau care era mai încăpăţânat. Nici unul dintre ei nu era dispus să cedeze vreun pas, iar asta putea fi foarte neplăcut pentru cei care intrau în contact cu ei şi mai ales pentru ea.

   Îi fuseseră necesare zece minute ca s-o găsească pe Jennie. O călărise pe Becky, care într-adevăr era foarte docilă şi liniştită.

   Pe Jennie o zărise din întâmplare, lângă pârâul care curgea la aproximativ o jumătate de milă de casă. Iapa tocmai îşi stingea setea, evident după o cursă sălbatică. Când Sophie observase privirea disperată şi albastră a fetei, înţelese că era mai bine să se abţină să pună vreo întrebare. După aceea călăriseră împreună, dar Sophie continuase să respecte tăcerea fetei. Fără îndoială că atunci când Jennie va dori să vorbească, atunci o va face. Dificultăţi de exprimare nu părea să aibă.

   Dezbrăcându-se ca să facă şi ea un duş, constată că blugii şi tricoul miroseau puternic a cal. Îşi luase puţine lucruri cu ea şi acelea erau potrivite pentru a însoţi o adolescentă, în nici un caz adecvate pentru o paradă a modei.

   O simplă privire aruncată mai devreme asupra rochiei pe care o purta Celia fusese suficientă pentru ca ea să înţeleagă că fusese realizată de vreun mare creator de modă. Având în vedere şi felul impecabil în care se îmbrăca întotdeauna Maximilian, ea se gândi că n-ar fi cazul să coboare la masa în cealaltă pereche de blugi pe care o mai avea la ea. Dar numărul hainelor ei era într-adevăr limitat, iar ea nu era prea sigură că Maximilian va găsi acceptabile pulovărul subţire din lână verde ca ochii ei şi colanţii negri.

   Jennie se afla încă în baie când ea se duse s-o ia, aşa că se întoarse în camera ei, luă lucrurile pe care le purtase la călărie şi le puse în maşina de spălat, înainte de a o căuta din nou pe Jennie. Peste un singur minut, cele patruzeci de minute care le fuseseră acordate aveau să expire.

   Din fericire, Jennie tocmai cobora scările când ea ajunse în hol. Ochii fetei se îngustară când o văzu.

   - Mătuşa Celia o să te urască! spuse ea încântată.

   Dumnezeule, Sophie exact asta nu şi-ar fi dorit să audă!

   - De ce?

   - Pentru că ai picioare superbe şi eşti destul de tânără ca să porţi colanţi, explică ea satisfăcută.

   Din câte văzuse Sophie în legătură cu picioarele Celiei, cu siguranţă că nu era nimic în neregulă cu ele.

   - Si pe deasupra arăţi teribil de sexy în ei, adăugă Jennie bucurându-se dinainte de întâlnirea dintre mătuşa ei şi Sophie.
   Totuşi era clar că Jennie nu se bucura pentru necazul ei, ci pentru al mătuşii.

   - Jennie! o întrerupse Sophie absentă, întrebându-se dacă mai avea vreme să se ducă să se schimbe, ştiind în acelaşi timp că nu o va face.
   - Dar acesta-i adevărul, spuse Jennie. Eşti sigură că totuşi nu eşti ultima amantă a tatei?
   Fata ridică întrebător din sprâncene.

   - Foarte caraghios! oftă Sophie enervată. Hai să dăm ochii cu ei odată, pentru că altfel o să avem necazuri că am întârziat.

   Cu toate că fetele ajunseră exact la timp, în urma discuţiei din hol Sophie se simţea jenată, pentru că i se părea că îşi arăta picioarele, fapt care înainte nu-i trecuse niciodată prin minte când se îmbrăca în colanţi.

   Maximilian şi Celia erau singuri în camera de zi. Paul Wiseman era absent, poate pentru că dorise să nu fie în plus. Cei doi se întoarseră cu faţa spre uşă când ele intrară.

   Sophie îl privi pe tatăl lui Jennie cu oarecare panică. Ochii lui se îngustară când se opriră asupra lui Jennie. Totuşi păru satisfăcut că purta pantaloni negri, evazaţi şi o bluză albastră de mătase. Privirea lui zăbovi ceva mai mult asupra ei şi avu o senzaţie extrem de neplăcută în timp ce el o cerceta. Se întoarse repede ca să întâlnească nişte ochi violeţi care o priveau cu ostilitatea la care se aşteptase Jennie.

   Celia se ridică în picioare şi traversă cu graţie încăperea, o sărută scurt pe obraz pe Jennie, după care se întoarse şi se uită la Sophie.
   - Tatăl tău nu mi-a spus că ai adus o colegă de şcoală cu tine, mârâi ea, ridicând provocatoare din sprâncene.
   Jennie avusese dreptate : mătuşa ei nu o plăcea; din clipa în care o văzuse prima oară. Ea ştia că înălţimea ei şi pistruii o făceau să pară tânără, dar chiar şi aşa, nu putea să fie confundată cu una din colegele de şcoală ale lui Jennie. Sigur, n-ar fi deranjat-o să arate la fel ca Jennie, dar categoric nu mai    arăta de şaisprezece ani.
   Maximilian se ridică repede în picioare.
   - Aceasta este tânăra despre care ţi-am vorbit, Celia, spuse el sec. Se află aici ca s-o însoţească pe Jennifer.

   Privirea neplăcută pe care i-o aruncă celeilalte femei demonstra limpede că Celia o considera capabilă de mai mult decât să-i ţină companie lui Jennie. Maximilian ar fi putut să-şi aleagă cuvintele cu mai multă grijă. Sau poate că el chiar asta făcuse, gândi ea observând amuzamentul din adâncul ochilor lui.

   - Celia Taylor - Sophie Gordon, le făcu el cunoştinţă pe un ton batjocoritor.

   - Domnişoară Taylor, Sophie întinse mâna politicoasă.
   Chiar dacă înţelegea că femeii nu-i plăcea deloc de ea, fata nu intenţiona să-i dea vreun motiv lui Maximilian să-i critice comportamentul faţă de Celia Taylor.
   Ce familie ciudată, gândi Sophie pentru a nu .ştiu câta oară. Un tată şi o fiică care erau atât de asemănători şi aroganţi încât nici nu-şi dădeau seama de asta şi nici nu se puteau înţelege din cauza acestei orbiri. Iar acum, sora decedatei soţii a lui Maximilian şi a mamei lui Jennie, care avea impresia că avea drept de proprietate asupra celor doi, motiv pentru care se purta probabil urât cu price femeie care se apropia de el. Evident şi cu ea, ceea ce era desigur ridicol. Sau poate nu?
   Fata roşi, amintindu-şi că în seara precedentă se aflase în braţele lui. Se roşi şi mai tare când realiză că acum îi spunea „Maximilian" în gând...

   - Doamnă Taylor, o corectă tăioasă femeia; uitându-se ciudat la obrajii ei roşii.

   - Celia este o femeie de carieră, spuse Maximilian cu un zâmbet plin de afecţiune, dând explicaţia în locul cumnatei lui. Nu este căsătorită; niciodată n-a simţit nevoia să aibă permanent un bărbat în viaţa ei.

   - Nu-i adevărat, Max.

   Celia se apropie languroasă de el şi îl luă de braţ.

   - Încă nu m-a cerut de soţie bărbatul potrivit, îl corectă ea repede.
   Jennie îi aruncă o privire lui Sophie care însemna „Ţi-am spus eu", iar ea îşi plecă repede privirea pentru a nu fi bănuită de complicitate cu tânăra fată. Dar lui Max nu-i scăpase acest scurt schimb de priviri. Acum o privea nu chiar furios, dar într-un mod neplăcut.

   Fata se răsuci foarte repede pe călcâie, căutând frenetic ceva de spus, care să-i distragă atenţia de la privirea pe care Jennie încercase să o schimbe cu ea.

   - Cu ce vă ocupaţi, doamnă Taylor? întrebă ea pe un ton degajat.
   Dacă va fi nevoită să calce pe gheaţă subţire tot timpul, la sfârşitul săptămânii va fi un pachet de nervi.
   Ochii violeţi se îndreptară scurt spre Sophie, înainte ca cealaltă femeie să răspundă cu o voce plictisită:

   - Sunt redactor şef la o revistă de modă.
   Titlul pe care ea îl menţionase era unul pe care cu siguranţă îl cunoştea toată lumea.

   Sophie ar fi trebuit să-şi imagineze! Din cap şi până-n picioare, Celia emana stil şi eleganţă.

   - Ce drăguţ, replică Sophie aparent calmă; fără să mai poată găsi altceva de spus, ea, care nu se afla în criză de cuvinte.

   - Şi eu consider la fel. Mi-ar face plăcere să-ţi dau o dată câteva sfaturi, dacă vei dori.
   Altă lovitură sub centură. Era ciudat; niciodată nu-şi făcuse un duşman aşa de repede şi fără să apuce să scoată vreun cuvânt. Atât cât îşi putea ea da seama, de obicei nici nu-şi făcea duşmani, cu toate că acum era evident că singura ei vină era aceea de a fi de sex feminin şi că locuia In aceeaşi casă cu Maximilian Grant.

   Văzând familiaritatea dintre Maximilian şi Celia, nu-şi putea da seama dacă el era totuşi îndrăgostit de cumnata lui. Însă era limpede că aceasta vedea în orice femeie o rivală.

   - Mulţumesc, răspunse Sophie pe un ton egal. Cred că mătuşa mea a terminat de pregătit masa de prânz, spuse ea, observând uşurată că mătuşa Millie făcea sugestiv semne din mână.

   - Pe care cu toţii abia o aşteptăm, continuă Maximilian, eliberându-se de braţul posesiv al Celiei. Mulţumesc, doamnă Craine.
   El zâmbi cu căldură menajerei.
   - Îmi pare rău că v-aţi deranjat atât!
   - Cu toţii am fost puţin deranjaţi azi, din cauza comportamentului unei anumite domnişoare.
   Celia o privi cu reproş pe Jennie.
   Deşi Jennie nu avea să scape atât de uşor până la urmă, realiză Sophie cu milă, văzând că fata se roşise şi o privise cu ură pe mătuşa ei, pentru că adusese în discuţie acest subiect. Faptul că fata se i încruntă, categoric că nu avea să facă să scadă mânia lui Maximilian.
   - Mi se pare că datorezi nişte scuze mătuşii tale, Jennifer, spuse el pe un ton foarte autoritar. Bunt convins că Celia avea altceva mai bun de făcut în această după-amiază decât să vină aici pentru că tu ai dispărut, adăugă el dezaprobator.
   - Nu trebuia deloc să vină până aici, se răsti Jennie pe un ton rebel. Cu toate că, Dumnezeu îmi este martor, locuieşte doar la zece mile distanţă, si nu a venit de la capătul pământului!
   - Jennifer!
   Maximilian nu ridicase vocea, dar tonul lui conţinea un avertisment clar.
   Jennie nu ţinu cont de acest avertisment.
   - Ei bine, aşa este cum spun eu şi aş fi putut să-i telefonez mai târziu şi ea...
   - Numele ei este „mătuşa Celia", o întrerupse Maximilian pe un ton glacial şi cu tot trupul încordat de mânie. Credeam că dacă îţi dau voie să călăreşti înainte de prânz ai să te potoleşti, continuă el rece. Dar se pare că eşti încă şi mai nepoliticoasă decât înainte. Poate că dacă ai să te duci în camera ta fără să mănânci la prânz...
   - Nu e drept! protestă fierbinte Jennie, cu ochii scăpărându-i de furie.
   Maximilian făcu o grimasă.
   - O bună parte din viaţă este nedreaptă, Jennifer, spuse el batjocoritor.
   - Ah, scuteşte-mă cu predica asta. Aici vorbim despre viaţa mea, nu de a ta şi a mătuşii Celia.

   Fata ridicase tonul şi avea un aer frustrat.

   - Acum sunt pedepsită numai pentru că n-am vrut să-mi petrec vacanţa la mătuşa Celia...

   - Nu numai pentru asta, o corectă tatăl ei cu asprime.

   - Oh, nu, desigur că nu, replică Jennie trecând peste orice limită, cu faţa roşie de furie. Sunt pedepsită pentru că mă aflu aici, nu-i aşa?

   Fata îl săgeta cu privirea pe tatăl ei.

   - Viaţa a fost nedreaptă cu tine pentru că ai o asemenea pacoste de fiică! Pentru că ştim amândoi că dacă mama ar fi trăit, eu n-aş fi fost deloc aşa; niciunul dintre noi nu s-ar fi găsit într-o asemenea situaţie...

   - Jennifer!
   De data aceasta, tonul lui Maximilian nu mai admitea replică. Absolut nici una. De la nimeni.
   Privindu-i pe amândoi, atât de asemănători şi fioroşi, ochii plini de lacrimi ai lui Jennie, o venă de pe tâmpla lui Maximilian pulsând puternic, ochii lui ca nişte ţurţuri albaştri de gheaţă, Sophie se necăji şi îşi dori să poată spune sau face ceva pentru a uşura situaţia. Dar deocamdată ştia atât de puţine despre ei şi nu cunoştea deloc sentimentele profunde care se ascundeau în spatele acuzaţiilor evident sincere ale lui Jennie.
   Puţinele lucruri pe care le cunoştea însă, îl puneau pe Maximilian într-o lumină foarte proastă, din punctul ei de vedere. Dacă Celia Taylor locuia la numai zece mile distanţă iar el locuia oricum aici, atunci de ce Dumnezeu dorise el ca Jennie să se ducă la mătuşa ei, când planul iniţial fusese ca fata să stea aici pe perioada vacanţei? Oare el îşi schimbase hotărârea pentru că locuia aici şi pentru că nu dorea ca fata să fie în aceeaşi casă cu el? Şi ce însemnase comentariul lui Jennie despre mama ei? Pentru moment totul era prea complicat pentru ca ea să ştie cum e mai bine să procedeze.

   Dar, deşi se afla într-un dezavantaj limpede în privinţa relaţiilor dintre tată şi fiică, Sophie simţi , că cel puţin ar trebui să încerce să spună ceva care să mai detensioneze situaţia - mai ales că Celia nu dorea să ajute în acest sens. Acum aceasta o privea pe Jennie cu ochii îngustaţi. Sophie zâmbi larg.

   - Poate dacă mâncăm mai întâi şi după aceea stăm de vorbă...

   - N-ai auzit ce a spus tata, Sophie? spuse Jennie dispreţuitoare, privindu-şi în continuare tatăl. Ca unui copil mic, mi s-a ordonat să mă duc în camera mea...
   - Poate că dacă ai înceta să te comporţi ca un copil mic şi mi-ai demonstra că eşti un adult responsabil, nu te-aş mai trata aşa, spuse el pe un ton sever, evident fără să renunţe la decizia lui, conform căreia Jennie era obligată să se ducă în camera ei.
   Sophie privi speriată cum Jennie se întoarce pe călcâie şi iese ca o furtună din încăpere, trântind uşa în urma ei. Oare el nu înţelegea că Jennie se comporta aşa numai pentru că era singurul mod de a-i atrage atenţia, chiar şi în sensul acesta rău?
   Era foarte clar că până când el nu avea să realizeze asta, comportamentul lui Jennie nu se va schimba în bine.
   Sophie îl privi pe Maximilian cu ochii îndureraţi.
   - Poate că ar trebui să mă duc după ea şi...
   - Nu! se răsti el rece, gata să-şi dea drumul nervilor. După câte ştiu eu, n-ai mâncat de aseară. Iar lui Jennifer îi va face mai bine să se gândească la acţiunile ei, decât să se năpustească mereu dintr-o situaţie dezastruoasă în alta, decretă el foarte ferm.
   - Sunt perfect de acord cu tine, dragă Max.
   Celia Taylor se agăţă din nou de braţul lui şi îl privi cu căldură.
   - Este evident că Josephine a răsfăţat copilul iar tu eşti nevoit acum să rezolvi a-ceastă problemă, oftă ea înţelegătoare.
   Dacă acesta era felul în care el intenţiona să „rezolve problema", atunci Sophie se bucura că nu va avea prea mult succes. Jennie avea nevoie de dragostea, timpul şi atenţia tatălui ei, chiar dacă nu şi de aprobarea lui, în nici un caz de această veşnică ciocnire de idei şi temperamente.

   Iar asta nu prea părea să se întrevadă. În schimb, după plecarea lui Jennie, Sophie se trezi nevoită să dejuneze singură cu Celia Taylor şi Maximilian: iar asta era suficient ca să-i taie pofta de mâncare!

CAPITOLUL VI

      - Ai putea să renunţi la expresia de pe chipul tău care înseamnă : „Ţi-am spus eu"! îi spuse Sophie lui Jennie, în dormitorul acesteia. Pentru că altfel am să duc înapoi sandvişurile astea!

   - Nici să nu te gândeşti!
   Jennie puse o mână protectoare peste sandvişurile din care începuse deja să mănânce, stând cu picioarele încrucişate în vârful patului.
   - Sunt lihnită de foame, gemu ea.
   - Aşa şi meriţi, spuse Sophie, fiindu-i greu s-o ierte pe Jennie pentru faptul că o lăsase pradă unei asemenea situaţii.
   Masa de prânz fusese pentru ea atât de cumplită cum îşi imaginase. Iar asta nu avusese nimic de-a face cu mâncarea, pe care mătuşa Millie o gătise la fel de bine ca de obicei. Compania fusese cea care o supărase. Ei bine... Celia Taylor o supărase. Ei bine... de fapt, felul în care această femeie simţise nevoia ca în mod constant să-l atingă şi să flirteze cu Maximilian o supărase, dacă ea voia să fie sinceră cu sine însăşi.
   Fusese geloasă pe familiaritatea pe care cealaltă femeie o manifestase faţă de el.
   Asta nu pentru că el ar fi părut să observe felul în care Celia îi atingea mereu mâna sau braţul în timp ce-i vorbea. De fapt, părea prea atent la conversaţie şi cu toate că răspundea destul de politicos la întrebările pe care le punea Celia, gândurile lui păreau să fie în altă parte. Poate la Jennie, spera Sophie, şi la felul în care putea să arunce un pod peste prăpastia care se săpase între el şi fiica lui. Pentru că dacă nu făcea asta cât de curând, în câţiva ani avea să fie prea târziu, iar prăpastia dintre ei ireversibilă.
   Deşi Sophie refuzase desertul şi cafeaua, masa durase mult prea mult din punctul ei de vedere. Celia răspunsese la acest refuz printr-un comentariu ironic despre faptul că ea trebuia să-şi supravegheze silueta - aspect cu care Celia nu părea să se deranjeze prea mult, pentru că acceptase cu plăcere o bucată imensă de plăcintă. Dar Sophie nu avusese niciodată vreo tendinţă de îngrăşare. Nu, refuzase pur şi simplu pentru că dorise să scape de spectacolul enervant pe care Celia îl dăduse pentru Maximilian!

   El încuviinţase scurt cererea lui Sophie de a fi scuzată, iar ea dispăruse din sufragerie rapid, înainte ca el să găsească vreun motiv să se răzgândească. Sophie se dusese direct la bucătărie ca să facă nişte sandvişuri pentru Jennie şi să ia câte o cutie de Coca-Cola pentru fiecare dintre ele, toate acestea spre disperarea mătuşii ei.

   Nu putea suporta gândul că Jennie este moartă de foame, mai ales ştiind bine că de fapt Celia o făcuse pe fată să-şi piardă cumpătul într-un asemenea hal. Frumoasa femeie cu părul ca pana corbului o făcuse să-şi muşte buzele numai după o jumătate de oră de când se cunoscuseră, aşa că numai Dumnezeu putea şti ce simţea Jennie care o cunoştea de o viaţă.

   Ea duse tava pe scara de serviciu, evitând cu grijă să fie văzută de Maximilian sau de Celia.
   Jennie zăcea pe pat, culcată pe spate, dar ea se mai înveselise la vederea sandvişurilor şi a băuturii răcoritoare.
   - Mătuşa Celia a fost fermecătoare ca de obicei, nu-i aşa? întrebă Jennie cu un aer atotştiutor. Acum că ai cunoscut-o, poţi să mă condamni pentru că n-am vrut să-mi petrec vacanţa la ea acasă?
   Sophie nu se lămurise de ce Jennie ar fi trebuit să se ducă acolo când Celia locuia oricum atât de aproape. Dar pentru moment era mai bine să nu intre în acest subiect cu Jennie. Cel mai indicat era ca ea să evite să mai fie nervoasă şi răutăcioasă, si fără îndoială că Maximilian avea motivul lui să aranjeze lucrurile în felul acesta.
   Cu toate acestea, ea nu înţelegea aceste motive şi nici nu credea că ele ar putea fi acceptabile!
   În acelaşi timp, Sophie ştia foarte bine că nu putea încuraja comportamentul lipsit de respect al fetei faţă de mătuşa ei.
   - Ar putea să te înveţe o mulţime de lucruri despre modă, sugeră ea, pentru că în clipa aceea avea atât de proaspăt în minte stilul acid al Celiei, încât nu putu găsi altceva în favoarea ei.
   Jennie o privi cu milă, fără să se lase vreo clipă păcălită.
   - Argumente mai bune nu ai?
   Adevărul era că avea. Cum putea oare să stea acolo debitând platitudini despre o femeie care nu făcea niciun secret din faptul că nu-i plăcea nici de ea, nici de felul în care Sophie se îmbrăca. Mai mult de atât, această femeie demonstrase că nu suporta să stea la masă cu „personalul plătit" prin faptul că o exclusese aproape total pe Sophie din conversaţie.

   - Nu cred că ar trebui să...
   Se întrerupse cu un aer vinovat când auzi un ciocănit în uşa dormitorului. Jennie ascunse repede sub pat sandvişurile rămase şi cutia de Coca-Cola, înghiţi repede ce avea în gură şi făcu o grimasă către Sophie înainte de a se duce să deschidă uşa.
   Spre imensa uşurare a ambelor fete, la uşă nu era decât mătuşa Millie. Decât?
   După expresia furioasă de pe chipul femeii, aceasta nu era deloc o vizită de curtoazie.
   - Tânără domnişoară, din cauza ta o să fim omorâţi cu toţii, dacă tatăl tău află că ai mâncat aici, când ţi s-a interzis să participi la masa de prânz.
    Mătuşa Millie se încruntă la Sophie cu un aer dezaprobator, în timp ce fata scotea de sub pat sandvişurile şi începu să mănânce din ele.
   -N-ai adus tu mâncarea mătuşă, eu am adus-o, o linişti Sophie, încă nedumerită de starea mătuşii ei.
   Nu putea fi atât de supărată numai din cauza sandvişurilor şi a cutiei de Coca-Cola. Pentru asta o certase deja mai devreme, în bucătărie. Ce s-a mai întâmplat acum? se întrebă ea amărâtă.

   - Cât despre tine, Sophie, ce-ai mai făcut?

   - În afară de sandvişurile pentru Jennie?

   - Da, aşa se pare! se răsti mătuşa ei foarte agitată. Sunt sigură că domnul Grant mi-ar fi spus mie dacă ar fi fost vorba numai de asta... murmură ea nervoasă.
   - Atunci, din câte ştiu eu, nimic, răspunse ea, ridicând din umeri.
   - Ei bine, domnul Grant doreşte să discute cu tine, în biroul lui! Aşa că trebuie să fi făcut tu ceva.

   Din nou în birou, realiză ea îngrozită. Totuşi, Sophie nu ştia să mai fi făcut ceva care să-l poată supăra iarăşi. Cu siguranţă nu putea fi ceva ce spusese în timpul mesei de prânz. De fapt, abia spusese câte ceva, iar manierele ei fuseseră impecabile, în ciuda remarcilor acre şi provocatoare făcute tot timpul de Celia Taylor.

   - Poate că nu, mătuşă Millie.
   Ea se ridică încet, încercând să vadă partea bună a lucrurilor.
   - Poate că domnul Grant doreşte numai să discute cu mine programul de săptămâna viitoare. Până acum nu prea a fost timp pentru asta.

   Mătuşa Millie se mai relaxă puţin, deşi încă mai era încruntată.

   - Crezi că ar putea fi vorba despre asta? întrebă ea nesigură.

   Sophie aşa spera! Cu toate că şi ea era departe de a fi sigură.

   - Ei bine... Atunci, du-te imediat, Sophie, îi reaminti mătuşa înainte de a pleca.
   Jennie nu părea atât de uşor de convins.
   - Crezi sincer că despre asta este vorba? întreabă ea, cu o privire întunecată.
   Sophie făcu o grimasă.
   - Aşa sper.
   Cu toate că de fapt spera să aibă dreptate, oare ce mai făcuse de data aceasta?
   - Vin cu tine.
   Jennie se ridică hotărâtă în picioare, lăsând sandvişurile la o parte.
   - Dacă mătuşa Celia... nu...
   Fata se încruntă după ce se uită pe fereastră.
   - Se pare că a plecat. Aş fi crezut că va mai rămâne aici, să vadă ce s-a mai întâmplat.
   Jennie făcu o grimasă.
   Era evident că Jennie o cunoştea foarte bine pe mătuşa ei, indiferent ce spunea Maximilian despre lipsa ei de maturitate.
   - Nu cred că este o idee bună să mergi cu mine, refuză ea cu regret. Totuşi apreciez oferta ta.
   - Dar...

   - Dacă am nevoie de cavalerie, te chem, bine? spuse ea autoironizându-se, zâmbind mult mai încrezătoare decât se simţea de fapt.

   Dar zâmbetul ei păli când ajunse în hol. înţelese că avusese dreptate să aibă presimţiri negre pentru că lângă fereastră, cu un aer modest, se afla Paul Wiseman.
   Maximilian îşi adusese deja cavaleria, cu toate că era greu de presupus că avea să aibă nevoie de ea. Oare ce se petrece aici?
   Când o văzu apărând în cadrul uşii, expresia chipului lui Maximilian se întunecă.
   - Intră şi închide uşa, domnişoară Gordon, spuse el cu răceală în glas. Cu toate că nu eşti domnişoara Gordon ci doamna Ames, nu-i aşa? adăugă el, după ce ea se execută.
   Sophie se răsuci pe călcâie şi păli, astfel încât pistruii îi ieşiră şi mai tare în evidenţă, iar ochii îi deveniră parcă mai adânci şi mai verzi din cauza acestui atac neaşteptat.
   Maximilian o privi cu asprime, deloc mişcat de şocul pe care i-l provocase.
   - Lasă-ne singuri, Paul, îi ordonă el celuilalt bărbat, privind în continuare chipul chinuit al lui Sophie.
   Paul ieşi din conul de umbră.
   - Nu cred că în aceste circumstanţe ar fi indicat, domnule Grant...
   Se întrerupse brusc, observând ochii acestuia îndreptaţi ca un avertisment asupra lui şi obrajii crispaţi ai lui Maximilian.
   - Am să mă duc să vorbesc cu Jenkins, spuse el în cele din urmă, înainte de a părăsi repede încăperea.
   Sophie nu ascultase cu atenţie schimbul de cuvinte dintre cei doi bărbaţi, pentru că tot timpul se întrebase frenetic cum reuşise Maximilian să afle exact acea informaţie despre ea. Deja de doi ani nu mai era în mod oficial „doamnă" şi numele de Ames nu-l mai folosise de foarte mult timp.
   Greşeala pe care o făcuse la optsprezece ani o mai urmărea şi acum, când povestea era de mult încheiată şi se părea că avea s-o mai urmărească încă multă vreme.

   - Stai jos, spuse Maximilian pe un ton parcă ceva mai blând de această dată. Înainte să te prăbuşeşti, adăugă el nerăbdător, văzând că ea nu are intenţia să se mişte.

   Se aşeză, prea copleşită ca să poată face altceva. Nu pentru că vreodată încercase să ascundă cuiva existenţa căsniciei ei; totuşi, nici nu-i făcuse multă publicitate. Dar evident că lui nu-i plăcea că nu fusese informat.

   Cavalerie... Sophie avea nevoie de un adevărat miracol ca să iasă basma curată din această poveste.

   - Ei bine? întrebă el, când culoarea începu să mai revină în obrajii ei.

   Ce se aştepta el să spună?

   - Am revenit la numele meu de fată... după ce soţul meu... a decedat, îi spuse ea, cu greu.
   - Este vorba de mai mult decât atât, Sophie, spuse el privind fix o hârtie care se afla pe birou. Aici scrie...
   - Ce este aceea? ceru ea explicaţii, nevenindu-i să creadă şi aplecându-se să poată smulge hârtia.
   Citi repede rândurile dactilografiate şi apoi îl privi cu ochii întunecaţi şi acuzatori. Maximilian nu se mişcase, nu încercase s-o oprească şi se uita la ea cu răceală.
   - Nu aveţi niciun drept, spuse ea înăbuşindu-se de mânie. Absolut nici un drept!
   Pe acea hârtie era tot, negru pe alb; toate detaliile vieţi ei enumerate foarte clar.
   - De unde aţi obţinut asta?
   Mâna îi era încă încleştată pe bucata de hârtie.
   El ridică degajat din umeri.
   - Paul... .
   - Aşa-zisul dumneavoastră asistent. Ar fi trebuit să-mi imaginez, comentă ea dispreţuitoare. Nu este de mirare că nu a luat masa de prânz împreună cu noi. Era prea ocupat să adune aceste date!
   Ea aruncă foaia de hârtie înapoi pe birou.
   - Ar trebui să-i măriţi salariul, domnule Grant. Este limpede că ştie să-şi facă foarte bine meseria.
   - Sophie, vrei să te calmezi? se răsti el nerăbdător. Dacă ai să te linişteşti, s-ar putea să reuşim să rezolvăm această problemă.

   - Ce este de rezolvat?
   Ea îl ţintui cu o privire batjocoritoare.
   - Este clar că m-aţi verificat pentru că doreaţi să ştiţi cui i-aţi permis să se apropie de familia dumneavoastră. La fel de clar este că sunt total nepotrivită...

   - N-am spus asta, o întrerupse el iritat, nefiind obişnuit să piardă situaţia de sub control în acest fel.
   Nu-i păsa cum se simţea el în clipa aceea, fiind mult prea îngrijorată de propriile ei sentimente.

   - Nici nu era nevoie. Nu vă faceţi probleme, domnule Grant, am să vă scutesc de neplăcerea de a mă concedia şi am să plec în linişte. Tot ce vă cer este să n-o condamnaţi pe mătuşa Millie pentru toate astea. Ca şi restul familiei, şi ea a fost încă de la început împotriva acestei căsătorii, îşi reaminti ea amărâtă.

   Fusese însă mult prea târziu ca să mai asculte de vreun membru al familiei. Cu obişnuita inconştienţă proprie tinereţii, crezuse că numai ea are dreptate. Apoi, pe calea cea mai grea, aflase că uneori oamenii mai în vârstă cunosc oamenii mai bine şi că uneori este bine să-i asculţi.

   Gura lui se crispă.
   - Nu am intenţia să te „condamn" nici pe tine pentru ceva, negă el enervat. Numai că...
   - Mulţumesc foarte mult. Dacă doriţi am să-i spun lui Jennie că mi-am schimbat brusc planurile, nu vreau să fiu cauza vreunei fricţiuni între dumneavoastră şi ea.
   Ea o cunoştea de puţină vreme pe Jennie, dar era sigură că fata o place la fel de mult cum o aprecia ea. Maximilian se încordă.
   - Ştiu să mă ocup şi singur de fiica mea mulţumesc.
   Totuşi, din câte avusese timp să-şi dea seama, oricât de capabil ar fi fost în rest, când era vorba de fiica lui nu prea reuşea să se descurce.
   - Oricum, am să vorbesc eu ea, spuse Sophie, ridicând din umeri. Acum am să mă duc să-mi fac bagajele şi...
   - Nu am spus că vreau să pleci! izbucni el exasperat, ridicându-se nerăbdător.

   Părul blond îi căzuse pe frunte în timp ce pumnii i se încleştară vizibil.

   - V-am scutit eu de osteneală, spuse ea amărâtă. Dar orice aţi spune, doresc să vă dau un singur sfat, adăugă ea, hotărâtă să nu iasă din scenă înainte de a încerca măcar să îndrepte puţin lucrurile, dacă nu pentru ea, atunci măcar pentru Jennie.

   El încremeni parcă, iar ochii i se îngustară.

   - Sfat? rosti el cu o voce periculos de dulce.

   - Hmm... mormăi ea. Dacă veţi continua s-o trataţi pe Jennie - de fapt, nu poate să sufere numele de Jennifer - ca pe un copil, atunci ea va continua să se comporte tot ca un copil. Va fi o femeie-copil, aşa cum numai o fată rebelă de şaisprezece ani poate fi. Eu m-am măritat la optsprezece ani; nu uitaţi asta, adăugă ea.

   El se încruntă teribil.
   - Vrei să spui că Jennif... fiica mea ar putea să facă acelaşi lucru? întrebă el nervos.

   - N-am cum să ştiu, răspunse ea, ridicând din umeri. Ceea ce ştiu însă este că are o minte a ei proprie şi că nu trebuie subestimată. încercaţi să vă amintiţi cum eraţi la vârsta ei, adăugă ea cu regret, sigură că şi el fusese un copil plin de personalitate, aşa cum era un bărbat arogant acum.

   - O cunoşti pe fiica mea exact de... trei ore, spuse el batjocoritor, după ce îşi privi ceasul de la mână. Cred că după şaisprezece ani o cunosc puţin mai bine decât tine.
   El ignoră următoarea ei remarcă, conform căreia Jennie semăna cu el.
   Privirea pe care i-o aruncă ea era foarte tristă.
   - Credeţi? întrebă ea încet, ridicând resemnată din umeri. Atunci nu mai am nimic de spus.
   Ea încercase; acum nu mai era nimic de făcut.
   - Sophie! strigă el nerăbdător, când ea se întoarse să plece.

   - Îmi pare rău, spuse ea, cu lacrimile curgându-i acum în voie pe obraji. Trebuie... trebuie să plec!

   - Pentru numele lui Dumnezeu!

   - Vă rog!
   Acum era disperată şi voia să scape de el, înainte de a ceda complet. Îşi retrase brusc braţul dintre degetele lui.
   - Sophie, pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă. Dacă nu mă asculţi...! o ameninţă el frustrat, trăgând-o şi mai aproape de sine.
  Ea nu putea vedea, era complet orbită de lacrimi, conştientă numai de buzele lui sălbatice lipite de ale ei, de trupul lui dur, mulat peste al ei, solicitând o reacţie, o reacţie pe care ea nu îndrăznea s-o aibă. Reuşi să se smulgă din braţele lui şi să fugă din încăpere înainte de a-şi pierde minţile.
   De obicei nu era atât de emotivă, se învăţase să nu fie şi nici nu şi-ar fi putut permite să fie emotivă. Ştia foarte bine că menţionarea căsătoriei ei timpurii, pe care o regretase atât, o făcuse să-şi piardă cumpătul. Căsătorită la optsprezece ani, în proces de divorţ nici la şase luni mai târziu şi văduvă la douăzeci de ani, înainte ca divorţul să se fi pronunţat.
   Îi păruse rău că Malcolm murise, îi părea rău ca după orice pierdere de viaţă omenească. Dar şi mai rău îi păruse că murise atunci, dacă tot trebuia să moară.
   Pentru că în momentul acela ea încă mai era din punct de vedere legal şi oficial, doamna Malcolm Ames. Iar datoriile lui deveniseră datoriile ei...
   Când Malcolm murise, ea participa de aproape un an la cursurile de la universitate, iar decesul lui reprezenta o dublă lovitură pentru ea: o dată pentru că murise fostul ei soţ şi a doua pentru că viaţa ei reintrase pe un anumit făgaş şi acum putea fi distrusă din nou. Fusese nevoie de multe sacrificii din partea ei ca să reuşească să plătească o parte din acele datorii şi în acelaşi timp să-şi poată continua cursurile la fără frecvenţă.

   Vreme de aproape doi ani îşi dusese viaţa de pe o zi pe alta, lucrând pe unde se putea - ca acum, de exemplu - şi chinuindu-se teribil când nu avea unde să muncească. Şi tocmai acum, din senin, acea greşeală din tinereţe - deoarece căsătoria cu Malcolm fusese într-adevăr o greşeală - revenea în viaţa ei tocmai când se aştepta mai puţin, exact acum când credea că trecutul se afla demult şi departe în urma ei.

   Cum îndrăznise Maximilian să facă asemenea investigaţii despre ea? Cine se credea el şi familia lui ca să se informeze cu atâta indiscreţie despre vieţile oamenilor"?

   Ei bine, oricine s-ar fi crezut, ea nu dorea să mai aibă de-a face cu ei. Până atunci, oamenii o judecaseră după meritele ei şi nu după cele ale soţului ei decedat, dar Maximilian nu putea face asta...
   - Ce s-a întâmplat?

   Sophie nu observase că Jennie o aştepta pe hol pentru că fusese prea adâncită in gânduri. Dar când fata o prinse de braţ, ea nu putu să mai facă abstracţie de prezenţa ei.
   Jennie o privea cercetător, şi categoric nu-i plăcea ce vedea.
   - Sophie, spune-mi, ce s-a întâmplat?
   În clipa aceea asemănarea dintre tată şi fiică fu teribilă, amândoi la fel de aroganţi.
   Ea îşi smulse braţul şi o fulgeră cu privirea pe Jennie, dar trebui să se uite în sus. Chiar şi faptul că fusese forţată să facă asta din cauza înălţimii superioare a fetei, o enerva îngrozitor în clipa aceea.
   - Întreabă-l pe tatăl tău, Jennie, se răsti ea, uitând complet din cauza mâniei că spusese mai devreme că va aranja lucrurile cu Jennie. El pare să fie cel care cunoaşte toate răspunsurile.. Sau mai degrabă Paul, adăugă ea amar.
   Jennie clătină din cap, zăpăcită complet.
   - Este a doua oară când menţionezi pe cineva cu numele de Paul, dar eu nu cunosc nici o persoană cu numele acesta. Eşti sigură că...
   - Uite, nu-mi pasă de fapt care este numele lui.
   Sophie deveni aproape isterică.
   - Te rog, vorbeşte cu tatăl tău, Jennie, dacă vrei să mai afli ceva în plus! ţipă ea. Eu trebuie să mă duc să-mi fac bagajele.
   - Bagajele?
   Această afirmaţie o ului teribil pe Jennie.
   - Dar... Am să mă duc să vorbesc cu tata.
   Fata clătină amărâtă din cap văzând expresia de pe chipul lui Sophie.
   - Mi-ar părea bine să o faci, aprobă Sophie, pornind spre partea din faţă a casei unde se aflau locuinţele servitorilor şi evitând eu grijă bucătăria, unde ştia că se află mătuşa ei şi May, fata care venea în week-end-uri s-o ajute la treabă.
   Avea să-i fie foarte dificil să explice că „pleacă... ba, nu... rămâne... ba. nu, pleacă...". Nu se prea simţea în stare să dea ochii cu mătuşa ei.

   Imediat ce ajunse în liniştea dormitorului ei, se prăbuşi pe pat, simţind nevoia să stea puţin ca să-şi tragă sufletul înainte de a-şi împacheta puţinele lucruri.
   Era disperată, se simţea vulnerabilă şi se gândea că dezastrul căsniciei ei era acum discutat de întregul personal. Era convinsă că Maximilian, odată ce va fi întrebat, îi va spune lui Jennie exact de ce ea se dovedise a fi atât de nepotrivită, îi va explica faptul că fostul ei soţ fusese un mare amator de jocuri de noroc şi că atunci când murise distrusese ultima proprietate care îi mai rămăsese, adică o maşină sport, de culoare roşie şi destul de ţipătoare. Ceea ce oamenii nu realizau, la fel cum păţise şi ea când îl cunoscuse pe Malcolm, era faptul că maşina era veche, aspect mascat de plăcuţa nichelată cu numărul şi de condiţia impecabilă în care el avea grijă s-o păstreze întotdeauna.

   Oh, Malcolm avea aparent toate semnele bogăţiei şi în tot ce făcea era deosebit de extravagant. Chiar şi nunta lor fusese un exemplu de extravaganţă.

   Absolut toţi aşa-zişii lui prieteni fuseseră invitaţi la recepţia dată la unul dintre cele mai prestigioase hoteluri din Londra. În următoarele câteva săptămâni după nuntă, ea se luptase de una singură să achite notele de plată care curgeau întruna. Ori de câte ori ridica această problemă în faţa lui, răspunsul era că atunci când va câştiga mai mult la cazinou le va achita pe toate, într-un gest grandios.
   Cazinoul fusese o altă surpriză pentru ea, pentru că el îşi petrecea acolo cinci din cele şapte nopţi pe săptămână. Ulterior Sophie aflase că el avusese acest obicei încă înainte de căsătorie, când ieşeau împreună, ocazii în care, după ce o conducea acasă, el îşi continua serile la cazinou.
   Numai că în timpul scurtei lor căsnicii, el nu câştigase niciodată mult. Pe măsură ce săptămânile se scurgeau, Malcolm devenise din ce în ce mai morocănos şi mai agitat, în cele din urmă dând vina pe căsnicie şi pe ea pentru ghinionul lui la joc.
   După această acuzaţie, lucrurile evoluaseră si mai rău, pentru că acum el avea un motiv şi un ţap ispăşitor pentru frustrarea lui. El nu pierdea nicio ocazie ca s-o terorizeze verbal, iar când ea încerca să-i dea o replică, el trecea la teroare fizică.
   Sophie suportase săptămâni în şir abuzul verbal, dar violenţa fizică era ceva ce nu putea suporta, aşa că înţelesese că a venit timpul să plece. Dragostea, pe care la începutul căsniciei fusese sigură că o simţise, se făcuse praf şi pulbere în clipa în care frica devenise principalul ei sentiment ori de câte ori el se apropia de ea. Astfel, din aceste motive, se hotărâse să-l părăsească. Nici măcar privirile  insinuante ale celor care încercaseră s-o convingă să se gândească bine înainte de a se căsători cu acest om, nu reuşiseră s-o facă să-şi plece capul şi să-şi ia căsnicia de la capăt, pentru că această căsnicie a ei devenise un chin sufletesc pe câre nu-l mai putea suporta.

   Câteva luni mai târziu, aflase că acest comportament al lui Malcolm - dulce şi iubitor cu toată lumea când câştiga şi acuzându-i pe toţi pentru ghinionul lui atunci când pierdea - era tipic pentru un jucător obsedat care suferea de această boală ce ar fi putut fi tratată dacă el ar fi cooperat, ceea ce era de neimaginat!
   Puţin după ce ea părăsise apartamentul în care locuiseră împreună, Malcolm începuse să câştige din nou! Nu mult, nici pe departe cât să poată plăti datoriile imense, dar suficient ca să-l convingă că avusese dreptate s-o condamne pentru ghinionul lui.
   În acel moment însă, ei nu-i mai păsa de ceea ce credea el. Era târziu ca să mai poată salva ceva din căsnicia ei. Totuşi, ea încă mai încerca să plătească datoriile, considerând că măcar unul dintre ei trebuia să se ocupe de asta.
   Acceptase orice slujbă ca să se poată întreţine şi să înceapă să achite o parte din notele de plată, ştiind foarte bine că părinţii ei n-o puteau ajuta şi că depindea numai de ea ca să iasă din această nebunie.
   Reuşise în mare parte. Îşi organizase viaţa astfel încât să plătească încet, încet enormele datorii şi în acelaşi timp să-şi continue studiile la fără frecvenţă.
   Nu era o situaţie ideală, dar se descurca mai bine decât alţii care trăiau în asemenea condiţii şi, oricum, fusese tot ce putuse să facă.
   Iar acum, din motive pe care le cunoştea numai el, Maximilian Grant readusese toată această afacere la lumină, ca pe un spectru ameninţător.
   Ei bine, ea nu intenţiona să stea pe loc şi să-şi plângă de milă. Trebuia să-şi facă bagajele şi să prindă trenul, aşa că se ridică foarte hotărâtă în picioare.

   Cu cât se mişca mai repede, cu atât era mai bine.

   Singura ei problemă era că tricoul şi blugii pe care le purtase când călărise se aflau jos în maşina de spălat şi probabil destul de ude încă. Asta nu era prea bine, pentru că garderoba ei nu era destul de vastă ca să-şi poată permite să-şi abandoneze vreun articol de îmbrăcăminte. Trebuia deci să ia lucrurile ude, să le pună într-o pungă de plastic şi să le ia cu ea.

   Lovitura finală a acelei zile traumatizante fu faptul că în afară de lucrurile ei, în maşina de spălat se aflau şi două din cămăşile albe ale lui. Maximilian Grant. Sau, cel puţin, albe fuseseră odată, dar cu siguranţă acum nu mai erau aşa.
   Culoarea roşie din tricoul ei ieftin ieşise, iar cele două cămăşi albe aveau acum o încântătoare culoare roz!

CAPITOLUL VII

      Sophie intră imediat în panică! Oare seria de dezastre care o urmăriseră de când ajunsese acolo nu avea să se termine niciodată?

   Încercă să se autoconvingă că poate de fapt nu pătase cămăşile, că poate fuseseră roz încă de la început. Maximilian în cămaşă roz? Şi nu una, ci două, de aceeaşi nuanţ? Asta nu părea deloc probabil. Dar Paul Wiseman? Nu, asta era şi mai puţin probabil. Stilul conservator de a se îmbrăca al „asistentului" era încă şi mai conservator decât al lui Maximilian. Şi în plus, Paul Wiseman sosise abia în acea dimineaţă. Era greu de crezut că primul lucru pe care-l făcuse fusese să arunce aceste cămăşi în maşina de spălat.

   Nu, realiză ea în cele din urmă, trebuia să accepte pur şi simplu faptul că cele două cămăşi pe care le pătase erau ale lui Maximilian Grant. Frumoasele cămăşi albe, de mătase, aveau acum o superbă culoare roz.
   De fapt, înţelese ea într-o stare frizând isteria, nu făcuse o treabă prea rea! Cămaşa nu se pătase deloc, ci căpătase o nuanţă de roz viu, de parcă ar fi fost vopsită de un profesionist. Asta nu pentru că ea ar fi crezut că Miximilian ar putea aprecia acest fapt, sau măcar faptul că un profesionist îi vopsise cămăşile în mod impecabil.
   Sophie auzi nişte zgomote în bucătărie, legă repede cămăşile în tricoul ei roşu, luă acest balot sub braţ şi, forţându-se să zâmbească degajat, trecu plină de curaj prin bucătărie, unde se mai potoli puţin când observă că acolo nu se afla decât May. Nu-i venea să creadă că în sfârşit ceva îi ieşise bine şi că nu urma să fie admonestată de mătuşa ei. Oricum, acest biet noroc era mai mult decât nimic.
   May îi aruncă o privire uluită când văzu zâmbetul ciudat de luminos pe care îl afişa ea. Apoi, biata servitoare îşi făcu de lucru cu plăcinta pe care se pregătea s-o pună la cuptor.
   Norocul ei părea să fie unul de lungă durată pentru că reuşi să ajungă în camera ei fără să întâlnească pe nimeni.
   Aproape că i se făcu rău din cauza şocului pe care-l simţi când se întoarse după ce închise uşa şi îl văzu pe Maximilian care şedea foarte calm pe marginea patului ei!
   Legătura de haine pe care o avea sub braţ căzu pe podea, în timp ce ea icni de surpriza provocată de prezenţa lui acolo.
   - Îmi pare rău.
   Maximilian se ridică în picioare şi observă paloarea de pe chipul ei.
   - N-am vrut să te sperii.

   Ea îşi reveni repede. În definitiv, aceasta era casa lui, şi el avea libertatea să intre în orice încăpere dorea. Totul era că ea nu se aşteptase ca el să dorească să vină în camera care-i fusese destinată ei. Numai dacă nu cumva reuşise să se asigure că ea plecase.

   - Ei bine, aţi făcut-o totuşi, spuse ea acuzatoare, luând hainele de jos şi aruncându-le în pat.
   Din fericire, legătura nu se desfăcuse, iar cămăşile roz se aflau în continuare în interiorul tricoului ei roşu.
   El făcu o grimasă, simţind nervozitatea tonului ei.
   - Mi-am cerut scuze, spuse el tăios.
   - Aşa este, şi presupun că ar trebui să vă fiu foarte recunoscătoare pentru asta...
   - Realizez că ai dreptul să te porţi aşa, oftă el. Dar...

   - Realizaţi?
   Ochii ei aruncau fulgere.
   - Credeţi-mă, domnule Grant, nu aveţi cum! Este o experienţă teribilă să afli că viaţa ta a fost pusă sub microscop şi că s-a constatat că ea lasă de dorit!

   - A existat un motiv foarte bine întemeiat pentru asta! se apără el.
   Pe tâmplă i se zbătea puternic o venă.
   - Sunt sigură că a existat, spuse ea pe un ton batjocoritor. Mă întreb cât de bine ar rezista viaţa dumneavoastră dacă ar fi cercetată aşa de...

   - Nu despre mine discutăm acum, spuse el încordat.

   - Acesta este exact genul de argument care mă dezgustă!

   Nările lui fremătară de mânie, iar ochii lui erau glaciali.
   - Habar nu ai ce spui!

   - Eu ştiu să judec omul după ceea ce este, nu după ce îmi spune despre el un raport întocmit cu sânge rece, îl provocă ea.
   Maximilian o privea cu ochii îngustaţi, în timp ce fiecare muşchi şi tendon de pe trupul lui părea încordat la maximum.
   - Sânge rece, repetă el cu o voce stranie. Asta este ceea ce crezi tu despre mine?
  Sophie sesiză schimbarea bruscă de ton, iar mânia ei începu să mai scadă. Era ceva...
   - Oh! gemu ea deodată când el o lipi complet de trupul lui.
   Simţi căldura mâinilor lui pe şira spinării. În clipa aceea el putea fi considerat oricum, numai rece nu!
   - Domnule Grant...
   - Max sau Maximilian, îi spuse el răguşit, Nu încerca să fii formală ca să creezi distanţă între noi.
   - Distanţă între noi?
   Nici măcar aerul nu mai putea trece printre ei, atât erau de strâns lipiţi în clipa aceea. El trebuia să se oprească...
   - Încă de la masa de prânz când te-am văzut îmbrăcată aşa, m-am abţinut cu greu să nu fac asta!
   Mâinile lui se plimbau pe coapsele ei îmbrăcate în colanţii negri.
   - Ai nişte picioare pur şi simplu fantastice... Şi eşti teribil de sexy îmbrăcată aşa, gemu el.
   Folosea exact vocabularul lui Jennie, fapt care-i arăta de unde învăţase fata un asemenea limbaj.
   Dar dacă era să fie sinceră cu sine, Jennie era ultimul lucru pe care-l avea în minte în clipa aceea. Fiecare terminaţie nervoasă a trupului ei era încordată şi ancorată la senzualitatea acestui bărbat. Respiraţia ei se transformase în nişte gemete răguşite, iar ochii ei de un verde adânc priveau acum fascinaţi spre el.

   - Am nevoie de asta, gemu deodată Maximilian, strivindu-i coapsele de ale lui.
   Ea scoase un sunet excitant.
   Gura lui sorbea, muşca şi mângâia buzele ei dulci, iar braţele lui o cuprinseră şi mai strâns, în timp ce limba lui intră şi mai adânc în gura ei. Până şi dinţii ei păreau sensibili la dezmierdările lui care-i provocau atâta plăcere.
   Când degetele ei se înfipseră în spatele lui, ea simţi cum muşchii lui se tensionează. Braţele lui se strânseră în jurul taliei ei, iar ea îl simţi înfiorându-se sub dezmierdarea ei de-a lungul spatelui. O pasiune fierbinte îi cuprinse pe amândoi. Gura lui o sărută pe a ei din nou, până când ea nu mai fu sigură dacă mai respiră şi dacă mai gândeşte. Nu mai putea face nimic altceva .decât să răspundă la gesturile lui.
   Dar ea simţea nevoia să respire, aşa că trase adânc aer în piept. Faţa ei era fierbinte şi roşie, ochii îi ardeau de parcă ar fi avut febră, dar nu-i venea să se dezlipească de el.
   - Ai un gust minunat, murmură el cu buzele lipite de gâtul ei, limba lui trimiţându-i fiori de plăcere în tot corpul. Lapte şi miere; nectar veritabil.
   Toate simţurile ei erau îmbătate de prezenţa lui, gustul, simţul tactil, văzul, mirosul şi auzul, în clipa aceea ei erau singurii oameni din lume, dorindu-se unul pe altul, mânaţi de o pasiune care ameninţa să explodeze şi să-i facă să-şi piardă complet autocontrolul.
   - Dumnezeule!
   Fruntea lui era puţin umedă şi se sprijinea de a ei.

   Respiraţia lui se accelerase, braţele îi strângeau talia ei, făcând-o să fie conştientă de dorinţa lui imensă.
   - Te doresc, Sophie, îi spuse el. Te doresc enorm!

   Prima dată se văzuseră abia ieri, chiar dacă atunci avuseseră loc o mulţime de evenimente. Cu toate că şi ea îl dorea, ştia foarte bine că era prea devreme ca să-şi dea seama ce face. După ce căsnicia ei cu Malcolm eşuase, în viaţa ei nu mai existase niciun bărbat, iar cel care fusese soţul al ei, fusese primul iubit.

   Acum se cunoştea pe sine suficient de bine ca să realizeze că nu putea să se bage imediat în pat cu un bărbat, numai pentru că-l dorea. Odată, demult, probabil că îl dorise pe Malcolm şi iată ce dezastru ieşise! Avea nevoie de timp ca să. se asigure că acum, cu Maximilian, nu făcea aceeaşi greşeală.
   Şi din moment ce urma să plece peste câteva momente, nu mai avea timp la dispoziţie...
   Maximilian o privea cu ochii întunecaţi.
   - Nici eu nu mă aşteptam să se întâmple aşa ceva între noi, Sophie, îi spuse el încă răguşit, limtind-o că se îndepărtează. Venisem aici numai ca să-ţi spun să rămâi...
   - Din nou?
   Ea gemu şi făcu un pas înapoi, privindu-l neîncrezătoare.
   - Nu vă cred. De data aceasta ce anume v-a făcut să vă răzgândiţi? Jennie? Sau poate ceea ce s-a întâmplat acum intre noi...
   - Ţi-am spus doar că am, venit aici ca să te rog să rămâi, iar asta se întâmpla înainte de a te săruta, spuse el încordat, cu ochii sclipindu-i periculos.
   Ea îşi muşcă buzele.

   - Deci, iar este vorba despre Jennie, spuse ea dezgustată. De data asta ce a mai făcut, a venit în biroul dumneavoastră, a bătut din picior și ...
   - Dacă îţi mai aminteşti discuţia pe care am avut-o mai devreme, atunci ştii bine că nu ţi-am cerut să pleci, îi reaminti el cu răceală în glas.
   Iar după acea sărutare...
   - Dar nici n-aţi încercat să mă opriţi să plec, îl acuză ea.
   - Pentru că n-am realizat că ai să părăseşti imediat camera, ai să vii aici şi după aceea ai să-ţi faci bagajele ca să pleci! replică el glacial.

   Cu câteva minute, în urmă fuseseră pe punctul de a deveni amanţi, iar acum erau aproape duşmani, amândoi vibrând agitat, cu trupurile încă încordate, dar de această dată de furie. Mâinile lui se strânseră în pumni, de o parte şi de alta a trupului. Era o situaţie de-a dreptul ridicolă.
   Ea se sili să respire adânc şi calm, pentru ca încordarea s-o părăsească.
   - Ce altceva aţi crezut că aş putea face? oftă ea. Dumneavoastră şi acel raport despre viaţa mea...
   - Îmi dau seama de asta, gemu el. De aceea am vrut să te las puţin să te linişteşti, înainte de a-ţi explica faptul că acel raport nu mi-a schimbat opinia pe care mi-o formasem deja despre tine. Dumnezeule, având în vedere cum a decurs căsnicia ta şi decesul soţului tău, era absolut de înţeles că ai dorit să te întorci la numele tău de fată. Cu toate că... nici în privinţa asta nu ai fost complet sinceră, nu-i aşa ?
   Sophie înghiţi în sec, umezindu-şi buzele uscate. Aşa cum deja spusese, acel raport reflecta întreaga ei viaţă.
   Uşa se deschise fără nici un avertisment, iar Jennie năvăli în cameră. Slavă Domnului că nu nimerise cu câteva minute mai devreme.
   - Ei bine...
   Jennie îşi privi nerăbdătoare tatăl.
   - Rămâne?

   - Jennifer...

   - Lady Sophie Gordon! spuse Jennie, ignorându-şi tatăl şi privind-o admirativ pe Sophie. Absolut extraordinar!
   Fata era teribil de încântată de această revelaţie.
   - De ce nu mi-ai spus că părinţii tăi sunt nobili: conte şi contesă  adăugă ea strâmbându-se. Chiar, Sophie, ar trebui Să-ţi spun Lady Sophie de acum...? Cred că....

   - Sunt convins că dacă lui Sophie i s-ar permite să spună un cuvânt, atunci poate că ar reuşi să răspundă, măcar la una din întrebările impertinente pe care le-ai pus.
   Jennie îl privea ca şi când ar fi fost gata să se lege de validitatea acuzaţiilor lui, dar, observând semne de pericol pe faţa tatălui ei, se răzgândi şi îşi muşcă buzele, hotărându-se în cele din urmă să tacă.
   Sophie se bucură de cele câteva momente de respire, simţindu-se de parcă până atunci ar fi fost bombardată cu mii de proiectile, toate atingându-şi ţinta.
   Lady Sophie Gordon. Da, ea era această persoană. Dar acest titlu, fără averea care să-l susţină, nu avea niciun sens. Când se certase ultima oară cu Malcolm, el îi spusese cu cruzime că acest titlu de nobleţe fusese unul din motivele principale pentru care se însurase cu ea. Acest titlu îi dădea posibilitatea să intre în locuri în care înainte nu avea acces. Credibilitatea oferită de cuvintele „conte şi contesă" păcălise o mulţime de oameni.
   Evident că aceşti oameni nu aveau habar că tatăl ei, „contele", îşi ajuta familia să supravieţuiască numai prin sumele anemice de bani pe care le obţinea atunci când reuşea să mai publice câte o carte despre arheologie.
   Cele două surori, Millie şi Mary, începuseră să lucreze încă de tinere pentru foştii nobili, contele şi contesa, bunicii Sophiei. încă din acea vreme avuseseră foarte puţini bani, iar contele şi contesa fuseseră pur şi simplu îngroziţi când unicul lor fiu se îndrăgostise de servitoarea casei şi îşi anunţase intenţia de a se căsători cu ea. Dar, altceva în afară de titlu, Humphrey nu prea ar ii avut ce oferi unei femei din aceeaşi clasă socială cu el. Şi oricum, el se hotărâse : intenţiona să se însoare cu Mary, cu sau fără aprobarea părinţilor.
   De fapt, familia lui Mary, inclusiv sora ei Millie, fuseseră şi mai puţin încântate de această căsătorie pentru că în definitiv, Mary era doar o servitoare.
   Era vorba de un caz de snobism în sens invers!

   Tinerii se căsătoriseră şi în ciuda tuturor pronosticurilor defavorabile, căsnicia a fost una fericită, cu toate că Sophie, care se născuse doi ani mai târziu, fusese singurul lor copil. Totuşi, deşi fericiţi, anii trecuseră în sărăcie, aşa cum se şi aşteptaseră bunicii lui Sophie. Copilăria fetei fusese una spartană ; bani pentru educaţie privată si servitori nu existaseră.

   Dar lui Malcolm nu-i păsase de asta. El se însurase numai şi numai pentru titlu, dorindu-şi prestigiul pe care-l obţinea făcând parte, dinte-o familie de nobili.

   Era o ironie faptul că el gândise aşa, pentru că după ce ea se maturizase, realizase că jumătate din atracţia pe care Malcolm o exercitase asupra ei, era legată de banii pe care el păruse să-i aibă, şi care din viaţa ei lipsiseră cu desăvârşire. Fusese tânără şi proastă şi îşi învăţase dureros lecţia.

   De fapt, cu toată această lecţie, acum se simţea atrasă de Maximilian, în ciuda banilor lui!
   Privirea lui Maximilian devenise cercetătoare, de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. În cele din urmă, el ridică din umeri pentru că acum ea îl privea foarte calm.

   - Aceasta este camera lui Sophie pe toată durata şederii ei aici, spuse el cu asprime. Puteai cel puţin să baţi înainte la uşă, fără să dai buzna.
   Deodată Sophie se roşi toată, realizând ceea ce nici el nu auzise.
   - Am bătut, protestă Jennie, strâmbându-se indignată.
   - Atunci poate că ar fi fost politicos să rămâi afară până când primeai permisiunea să intri.
   Sophie fusese mai tăioasă decât intenţionase. Acum se simţea vinovată pentru că Jennie părea rănită de această admonestare.
   - Aşa ar fi fost politicos, Jennie, adăugă ea pe un ton ceva mai blând.
   - Iartă-mă, murmură Jennie.
   Maximilian făcu ochii mari când auzi asta şi o privi insinuant pe Sophie, după care se întoarse spre Jennie.
   - Poate că vom avea mai mult noroc dacă-o rogi tu pe Sophie să rămână, sugeră el.
   Sophie îl fulgeră cu privirea în semn de protest. Ghicise că ea avea o anumită afinitate cu Jennie. Tânăra fată, privilegiată datorită averii ei fabuloase şi Sophie, produsul unei familii nobile, dar sărăcite, amândouă însă dezavantajate în felul lor.
   - Sophie ştie foarte bine că eu vreau să rămână, murmură ea, fără chef, cu o expresie rebelă întipărită pe chip.
   Sophie era conştientă că lui Jennie nu-i venea deloc uşor să roage pe cineva.

   Dar nu aceasta era problema acum. Dacă numai de Jennie ar fi trebuit să ţină cont...

   Adevărul era însă că după ce se aflase, această ultimă dată, în braţele lui Maximilian, nu mai era deloc sigură că cea mai bună idee era să rămână. Dacă o făcea, obţinea timp preţios, timp în care să ajungă să-l cunoască...
   - Te rog, adăugă Jennie deodată, văzând că Sophie era gata să refuze.
   Niciunul din membrii acestei familii nu juca cinstit, realiză ea. Cum o putea refuza pe această tânără fată când ştia foarte bine cât o costase s-o roage în felul acesta?

   Sophie era gata s-o facă văzând aerul triumfător din ochii lui Maximilian, care sesizase capitularea ei în faţa rugăminţilor lui Jennie. Totuşi, ea ştia că n-o putea dezamăgi pe Jennie numai pentru că se simţise atrasă de Maximilian. Sau pentru că el era atras de ea...

   - Mai este ceva ce ar trebui să-i spun tatălui tău înainte de a accepta...

   - Accepţi! jubilă Jennie. Asta este...

   - Ai răbdare, Jennie, dună ce am să spun ceea ce am de spus, tatăl tău s-ar putea să nu mai dorească să rămân.
   Sophie îşi păstră aerul îngrijorat, deşi în ochii ei licărea amuzamentul. Dacă Maximilian nu voia să joace cinstit, atunci nici ea nu avea de gând să o facă.
   Maximilian o privea prudent, simţind că este vorba de o capcană.
   - Da? întrebă el cu suspiciune.
   Ea se foi pe pat, continuând să aibă un aer ironic când se aplecă să ridice tricoul ud din care scoase triumfătoare cele două cămăşi roz.
   - Ale dumneavoastră sunt, cred.
   Fata le expuse astfel încât frumoasa nuanţă roz să se poată vedea în toată măreţia ei.
   El se încruntă, clătinând din cap.
   - Eu nu am cămăşi roz.
   Jennie arăta spre tricoul roşu şi spre cele două cămăşi.

   - Acum ai! spuse ea. Gratis! chicoti fata. Sophie ţi-a spălat cămăşile cu tricoul ei roşu şi evident, culoarea a ieşit. Sophie este de nepreţuit.
   Timp de câteva secunde, Maximilian îşi păstră aerul uluit, după care izbucni în râs. Râdea din tot sufletul şi clătina amuzat din cap.
   - Jennie are dreptate. Chiar eşti de nepreţuit!
   Oricine s-ar fi uitat la ei în acea clipă, putea fi iertat dacă ar fi considerat că cei trei sunt puţin nebuni. Sophie zâmbea, iar Jennie şi Maximilian râdeau în hohote, el fiind proaspătul proprietar al celor două cămăşi roz pe care nu avea să le poarte niciodată. Astfel, tensiunea dintre ei scăzu simţitor, aia încât lucrurile se mai îndreptaseră iar boacăna făcută de Sophie nu mai părea atât de mare..
   - Ei bine, întrucât eu n-am intenţia să port cămăşi roz, putem să le aruncăm!

   - Categoric nu! sări Sophie, scandalizată de această risipă de obiecte atât de scumpe. Aş putea să le port eu pe post de cămăşi de noapte...
   Ea se întrerupse imediat, roşie în obraji, citind dorinţa care apăruse în ochii lui Maximilian.
   - Aăs... poate că domnul Wiseman va dori să le poarte? se grăbi ea să sugereze, total zăpăcită de reacţia lui Maximilian la ideea ei de a dormi îmbrăcată în cămăşile lui.
   - Paul?
   Maximilian părea mai amuzat ca niciodată.
   - Arată el ca uri bărbat care ar purta cămăşi roz? întrebă el batjocoritor.
   -Acum că spuneţi dumneavoastră, nu! Îmi pare sincer rău..,
   - Paul... repetă Jennie mirată. Sophie tot aminteşte de acest nume, dar... cine Dumnezeu este Paul, tată? Vreun om de afaceri tânăr şi frumos pe care l-ai invitat aici pentru week-end? întrebă Jennie nerăbdătoare.

   Sprâncenele blonde ale lui Maximilian se ridicară deasupra ochilor lui albaştri.

   - Ai început să te maturizezi, nu-i aşa? întrebă el. Înainte vorbeai despre aceşti indivizi ca despre nişte „oameni de afaceri bătrâni şi plictisitori" care îmi răpeau prea mult timp. Ei bine, îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc. Paul lucrează pentru mine. Dacă arată bine... poate că Sophie te-ar putea lămuri în această problemă mai bine decât mine, spuse el insinuant.

   Jennie părea mirată de ultima explicaţie şi o scuti pe Sophie de răspunsul la ultima întrebare,
   - Lucrează pentru tine? repetă fata pe un ton tăios. Dar ce s-a întâmplat cu unchiul Sean? Este alături de noi de atâţia ani, şi...
   - Linişteşte-te, draga mea, o calmă tatăl ei. Sean lucrează în continuare pentru mine. Probabil va veni luni să ni se alăture. Acum se află la Londra, unde se ocupă de nişte probleme care nu puteau fi lăsate nerezolvate. Paul... mă ajută numai, spuse el ridicând din umăr.
   - Dar...
   - Jennie, nu vrei să mă ajuţi să despachetez? spuse Sophie încercând să-i distragă atenţia de la întrebările pe care le tot punea tatălui ei.
   Maximilian era evident plictisit. Răbdarea lui părea pe sfârşite iar răspunsurile deveniseră mai laconice. De fapt, ea nu prea credea că cineva îndrăznea să-i pună la îndoială hotărârea.
   - Apoi putem să mergem la terenul de joc pe care l-am văzut mai devreme în apropierea grajdurilor, sugeră ea uşor, cu toate că făcuse febră musculara de la călărit şi exact un meci de tenis îi lipsea.
   Dar ea se afla aici ca s-o distreze pe Jennie şi era evident că aceasta abia aştepta să joace tenis.
   - Trebuie să te avertizez, se grăbi Sophie să adauge, sunt câţiva ani de când n-am mai ţinut o rachetă în mână.
   Jennie se încruntă.
   - Dar pe când erai Lady Sophie...

   - Te rog nu te mai amesteca în viaţa ei personală, Jennifer, se răsti tatăl ei. Sunt sigur că dacă vrea să-ţi povestească, atunci o va face.

   Sophie îl privi recunoscătoare, conştientă că el ştia aproape tot despre viaţa ei personală, în afară de ceea ce scria în blestematul acela de raport. Totuşi, dacă avea să-i povestească lui Jennie ceva despre cum era să fii „Lady Sophie", cu siguranţă că nu i se va mai părea atât de romantic.

   Maximilian se îndreptă spre uşă, unde se opri puţin.

   - Şi încă ceva... Paul nu este singurul nou angajat pe care-l vei vedea aici. Poate că vreunul dintre ei ţi se va părea frumos, adăugă el sec. Dar dacă părăsiţi casa pentru a merge la grajduri, sau la tenis, aş vrea să anunţaţi pe cineva unde sunteţi.

   - Dar pentru ce Dumnezeu? se plânse Jennie. Zău, tată, nu crezi că iei toate astea prea...
   - Toate astea care ? întrebă el încordat..
   - Mă gândeam numai la colaboratorii cei frumoşi.
   Chipul lui Jennie se roşise de furie.
   - Nu cred că trebuie să te asiguri că sunt păzită în permanenţă, spuse ea nervoasă. Nu intenţionez să fug în lume cu primul bărbat prezentabil pe care-l întâlnesc, spuse ea dezgustată.
   Maximilian era un pachet de nervi.
   - Aveţi grijă numai, să nu părăsiţi casa fără să anunţaţi pe cineva unde vă duceţi! repetă el cu răceală înainte de a părăsi camera.

   Sophie privi disperată în urma lui. Pentru scurt timp, pentru foarte puţin timp, se întâmplase ceva. Existase o relaţie anume între tată şi fiică, relaţie distrusă de modul dictatorial în care el înţelegea să-şi protejeze fiica, indiferent dacă ea dorea sau nu atest lucru.

   Probabil că el avusese un motiv special pentru care se purtase aşa, dar înainte de a cunoaşte mai bine amănunte din trecut şi poate şi despre mama lui Jennie, ea nu putea spera să înţeleagă mare lucru. Ceea ce înţelegea foarte bine era că n-ar fi fost deloc înţelept să încerci să închizi într-o colivie o fată cu personalitatea lui Jennie, pentru că asta sigur ducea la necazuri...

CAPITOLUL VIII

     - Unde naiba este?
   Maximilian era livid de furie şi o fulgera cu privirea pe Sophie.
   Nimic din ceea ce putea spune ea, nu-l putea face să arate sau să se simtă altfel. Cu toate că... cine ştie...
   În ciuda negrelor ei presimţiri, după „sfaturile" arogante pe care le dăduse Maximilian sâmbătă şi după reacţia rebelă a lui Jennie faţă de comportamentul lui dictatorial, restul zilei şi duminica trecură oarecum în linişte. Prea liniştit, după cum arătau acum lucrurile, pentru că nu era decât ora unu în această frumoasă însorită zi de luni, iar Jennie nu era de găsit nicăieri.
   Maximilian era pur şi simplu furios din această cauză, realiză ea, chiar dacă trebuia să recunoască faptul că deşi el o rugase să-i spună în orice clipă unde se află fiica lui, ea nici nu era şi - nici nu dorea să fie temnicerul lui Jennie. Dar, adevărul era că Maximilian nu instituise decât două reguli stricte de comportament pentru acea săptămână : una era să anunţe pe cineva dacă părăseau casa, iar a doua să nu întârzie la masă. Şi, după cum ştia absolut toată lumea, masa de prânz se servea la ora douăsprezece şi jumătate şi cum deja toţi o căutaseră pe Jennie timp ele o jumătate de oră, fata reuşise deci să încalce ambele reguli deodată.
   Era foarte clar pentru toată lumea că Jennie nu se afla în casă!
   În acea dimineaţă sosise şi Sean McKay, iar Jennie îl primise cu foarte mare bucurie pe cel pe care-l numea unchiul Sean.
   Sophie trebui să admită că omul acela era un bărbat plăcut, de aproximativ cincizeci de ani, înalt, cu părul argintiu tuns scurt şi cu ochii cenuşii şi calzi pe chipul lui aspru şi frumos. Nu fusese niciodată însurat, o informase Jennie, lucrase toată viaţa pentru Maximilian, iar familia acestuia devenise familia lui. Asta făcea ca teama lui Jennie de a nu fi înlocuit să fie de înţeles. Fata părea foarte apropiată de acest bărbat care se purta cu ea mai mult ca un bunic decât ca un unchi.
   Din acest motiv, lui Sophie nu i se păruse ciudat atunci când fata îi spusese în acea dimineaţă că se duce în birou să vorbească cu unchiul Sean. Evident că Jennie nu făcuse acest lucru şi după calculele ei, Jennie lipsea de peste două ore.
   - Trebuia să fii cu ea absolut tot timpul, continuă Maximilian pe un ton acuzator. De ce nu ai...?
   - Calmează-te, Max, interveni Sean pe un ton blând şi împăciuitor. Sunt sigur că nimic din toate astea nu s-a întâmplat din cauza lui Sophie...

   - Eşti sigur? întrebă el batjocoritor. De când a venit ea, totul merge prost pe aici! Eu...

   - Sosirea lui Sophie a coincis cu cea a lui Jennie, sublinie Sean pe un ton rezonabil, zâmbindu-i înţelegător lui Sophie, evident fără să aibă habar de circumstanţele în care ea şi Maximilian se cunoscuseră. Amândoi ştim foarte bine cât de hotărâtă şi încăpăţânată poate fi tânăra domnişoară. Sunt convins că Sophie a făcut tot ce a putut să...

   - Este evident că nu a fost suficient! se răsti Maximilian acuzator, încordându-şi pumnii şi întorcându-le supărat spatele.

   Sophiei îi părea tare rău de starea evidentă de disperare în care se afla el, mai ales că ştia foarte bine că ea era responsabilă de toate astea, încă de când între ea şi Jennie începuse să se înfiripe o anumită prietenie, tânăra fată fiind fascinată de „biata Lady Sophie", ea se temuse că ceva de genul acesta avea să se întâmple tocmai din cauza ordinului arogant dat de Maximilian. Comportarea exemplară de care Jennie dăduse dovadă în ziua precedentă o păcălise cu succes, iar sosirea lui Sean fusese tot ce mai lipsise pentru ca Jennie să-şi poată aranja în linişte evadarea.
   - Eu cred, începu ea timid, că Jennie s-ar fi putut duce în oraş, la cumpărături...
   - Cumpărături! repetă Maximilian nevenindu-i să creadă, renunţând să mai privească fix pe fereastra camerei de zi în care se adunaseră cu toţii, de când constataseră că Jennie nu se prezentase la masa de prânz.
   Sophie se cutremură şi îngheţă când văzu licărul glacial din privirea lui, care o ţintuia fără milă.
   - Azi, în cursul dimineţii, mi-a propus să mergem în oraş, explică ea, ridicând jenată din umeri. Dar eu m-am gândit că după-amiaza ar fi mai potrivită, aşa că...

   - Te-ai gândit? repetă Maximilian pe un ton periculos de dulce. Nu eşti plătită să gândeşti, Lady Sophie...

   - Max, serios, n-are rost să te porţi aşa, interveni Sean auzind că el o insultă în mod deliberat. Anii petrecuţi împreună şi prietenia care-i lega, îi dădea evident acest drept.

   Atât ea cât şi Maximilian ignorară reproşul lui.

   - Încă n-am fost plătită deloc, domnule Grant! se răsti Sophie provocatoare. Şi dacă a nu gândi este una din condiţiile impuse celor care lucrează pentru dumneavoastră, atunci cred că nici n-ar fi trebuit să mă mai deranjez.

   - Nu începe iar!
   Maximilian îşi dădu ochii peste cap într-un mod foarte expresiv.
   - Eşti cea mai ridicolă tânără...

   - Eu sunt ridicolă? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Reacţia dumneavoastră la faptul că Jennie a lipsit două ore depăşeşte orice limită a ridicolului, îl acuză ea înfierbântată. Poate că dacă nu v-aţi fi exprimat deloc ordinul acela stupid, Jennie nici n-ar fi încercat să vă distrugă autoritatea! Doar n-a fugit cu grădinarul sau ceva de genul ăsta. Grădinarul are cu siguranţă mult peste 60 de ani, iar ceilalţi „noi angajaţi" despre care aţi pomenit sunt cu toţii de vârstă mijlocie.

   Ea şi Jennie văzuseră câţiva bărbaţi pe domeniu, dar nu vorbiseră cu ei şi, din câte ştia ea, nici Jennie nu vorbise cu vreunul.
   - Asta însemna că nu mai rămânea decât Paul, spuse ea pe un ton batjocoritor. Poate că a fugit cu el!
   Era adevărat că Paul nu se afla acolo, dar fusese mai devreme, atunci când ei începuseră s-o caute pe Jennie. Dar dacă el putea să se comporte atât de odios şi de puţin rezonabil, atunci şi ea putea . El părea gata să explodeze.
   - Tu...

   - Max, atmosfera devine din ce în ce mai încărcată, interveni Sean liniştit. Poate că dacă i-ai explica totul lui Sophie, ar înţelege...
   - Da... de ce nu-i „explicaţi tot lui Sophie"? În loc să vă comportaţi ca un tată victorian într-o melodramă...
   - Reacţionez ca un om îngrijorat pentru fiica lui, replică el.
   - Poate că dacă Sophie ar cunoaşte toate circumstanţele, începu Sean pe acelaşi ton împăciuitor, în clipa aceea era de înţeles de ce rezistase el atât de mult ca angajat al lui Maximilian.
   Era evident că îl plăcea şi îl respecta pe mai tânărul lui patron. Respectul părea oricum să fie reciproc, altfel Sean ar fi fost de mult admonestat pentru faptul că se amesteca atât de impertinent în problemele lui familiale, chiar dacă reuşea s-o facă cu tact.

   - Nu trebuie să cunoască nimic!
   Maximilian se întoarse spre Sean, privindu-l periculos de glacial.
   - Probabil că nu sunt plătită nici să cunosc ceva, Sean, spuse Sophie oftând.
   I se învârtea capul din cauza tensiunii din atmosferă. Maximilian era acela care provocase această reacţie neplăcută. Era evident din cuvintele schimbate de cei doi bărbaţi că Maximilian îi ascundea ceva, ceva ce nici măcar nu avea intenţia să-i spună.
   - Poate că dacă noi toţi... începu ea, în clipa în care uşa se deschise brusc.
   Persoana care intră nu era Jennie, aşa cum speraseră toţi. Speranţa lor se transformă imediat în dezamăgire când constatară că cel care apăruse nu era decât Paul.
   Paul nu le dădu nicio atenţie lui Sophie şi Sean. El se întoarse cu un aer îngrijorat spre Maximilian.

   - Gracious Lady a dispărut şi ea! izbucni el. Tocmai am fost acolo cu Jenkins, iar grajdul este gol. Nu cred că este cazul să vă amintesc că v-am spus că aşa ceva se va putea întâmpla...

   - Nu cred că „Ţi-am spus eu" ar putea să fie de vreun ajutor acum, Wiseman, spuse Sean cu asprime, privind foarte îngrijorat chipul cenuşiu al lui Maximilian. Max a făcut exact cum a crezut el că este mai bine. Pentru toţi cei implicaţi, sublinie Sean. Faptul că lucrurile nu au ieşit bine nu este vina lui.
   Sophie nu ştiuse de ce se agitau ei atât. Acum când aflase că dispăruse şi calul, lucrurile începuseră să prindă contur. Era evident că Jennie iubea superbul animal, după cum îl privise în ziua precedentă. La fel de evident fusese că şi-ar fi dorit enorm să încalece iapa, dar fusese împiedicată să facă asta probabil pentru că ea aparţinea lui Maximilian. Era clar că fata nu se mai putuse stăpâni şi plecase cu Lady fără să spună nimănui. De fapt nici n-ar fi putut spune cuiva, ştiind bine că nu i se va da voie să facă aşa ceva. Sophie nu ştia de ce niciunul dintre aceşti bărbaţi nu înţelegea asta.

   - Eu îmi dau seama că Jennie n-ar fi trebuit să întârzie la masă, începu ea cu tristeţe în glas. Este evident că i-a plăcut atât de mult să călărească pe Lady încât a pierdut noţiunea timpului. Sunt sigură că asta este! insistă ea.

   Fără îndoială că între timp realizase că încălcase cele două reguli instituite de tatăl său şi după ce trecuse de panica din primul moment, acum îşi pregătea apărarea. Ea ar fi vrut să o poată găsi pe fată şi s-o convingă că nişte scuze obişnuite ar genera din partea tatălui ei o reacţie mai favorabilă decât un comportament rebel. Totuşi, nu putea garanta asta, având în vedere felul în care arăta Maximilian în clipa aceea.
   - Dar eu sunt sigură că în câteva minute Jennie va fi aici şi atunci putem să...

   - Ce tot îndrugi acolo? o atacă sălbatic Maximilian, deşi era evident că încerca să se stăpânească. Încă nu ai priceput că Jennifer nu a plecat la cumpărături?

   - Bineînţeles că am priceput asta, îi răspunse ea ironică. Dar se întâmplă să consider că dacă a împrumutat calul dumneavoastră, nu merită nici să fie linşată! Şi eu, n-am mai văzut pe cineva atât de însetat de sânge!
   Sophie îi privea pe toţi nevenindu-i să creadă.
   - Nu vi se pare că ar trebui să vă mai calmaţi puţin? încercă ea marea cu degetul. Ar trebui ca, atunci când se va întoarce, să-i daţi măcar posibilitatea să se apere...

   - S-ar putea să nu se mai întoarcă!
   Maximilian ridicase vocea, plin de mânie şi frustrare. Ea se încruntă.

   - Bineînţeles că se va întoarce, îl linişti ea. Jennie călăreşte foarte bine. Ştiu că Gracious Lady este un animal cu foarte multă personalitate, dar sunt sigură că Jennie poate s-o stăpânească.

   Fata era o călăreaţă excelentă. Aproape la fel de bună ca şi tatăl ei, realizase ea în acea dimineaţă când se uitase pe fereastră şi îl văzuse pe Maximilian întorcându-se călare de la grajduri. Dar nu pe Gracious Lady, îşi reaminti ea acum... Având în vedere cât de nervos era splendidul animal, era limpede că nu i-ar fi stricat să alerge puţin. Poate că el ar trebui chiar să-i mulţumească lui Jennie pentru, că-l scutise de efort.

   - Ce ştii tu despre toate astea? întrebă Maximilian agresiv.

   Din nou era în mod deliberat jignitor, iar ea sări în sus indignată.

   - Îmi dau, seama că sunteţi supărat din cauza lui Jennie, domnule Grant, începu ea cu răceală în glas. Dar sincer, nu cred că dacă mă insultaţi...

   - Oh, pentru numele lui Dumnezeu, nu începe iar să gândeşti! Habar n-ai despre ce vorbeşti... .

   - De ce ţipaţi aşa?

   De data asta, în cadrul uşii se afla Jennie. Se întoarseră cu toţii şi se uitară în aceeaşi direcţie, numai că de această dată pe feţele lor nu se mai citea neliniştea şi emoţia. Sophie era parcă puţin tristă, Sean şi Paul păreau uşuraţi, iar Maximilian îşi privea fiica furios.

   Din expresia chipului lui Jennie când întâlni privirea lui Maximilian, Sophie înţelese că ceea ce urma nu avea să fie o veselă reuniune de familie. De fapt, scandalul plutea în aer.

   Jennie intră în încăpere îmbrăcată aşa cum se aşteptase Sophie: în haina ei de călărie verde închis, în pantaloni negri vârâţi în cizmele înalte. Avea părul legat cu o panglică de catifea verde.

   - A murit cineva? insistă ea când văzu că nimeni nu se grăbeşte să-i răspundă la prima întrebare.

   - Nu, răspunse tatăl ei, aparent calm. Dar „cineva" este pe cale să moară!
   El făcu un pas ameninţător spre ea, dar Sean îi prinse cu putere braţul.
   Privirea rece şi furioasă pe care i-o aruncă Maximilian fu suficientă ca să-l facă să-şi retragă mâna, dar cele câteva secunde avură efectul scontat. Tatăl nu mai arăta de parcă ar fi vrut să-şi sugrume fiica fără ca mai întâi să audă ce avea ea de spus. Mai întâi el dorea să obţină o explicaţie de la ea şi abia după aceea urma s-o sugrume, realiză Sophie, făcând o grimasă.
   - Unde naiba ai fost, Jennifer?! întrebă el strigând, cu mâinile încordate de o parte şi de alta a corpului.

   - Poate că este mai bine ca noi să plecăm şi să vă lăsăm pe voi doi să... discutaţi, sugeră Sophie, gândindu-se că nu era absolut necesar ca toată lumea să asiste la umilirea lui Jennie.
   Pentru că ea nu se îndoi nicio secundă că exact asta avea să urmeze. De data asta, Maximilian nu arăta de parcă s-ar fi putut lăsa convins de ceva.
   - Nu, spuse el pe un ton care nu admitea replică. Sean şi Paul, care fuseseră gata să plece, se întoarseră încetişor. Cu toţii am fost puşi pe jar de această tânără domnişoară lipsită de orice urmă de respect şi deci, cu toţii merităm o explicaţie şi nişte scuze.
   Ultimele cuvinte fură rostite pe un ton care sugera că asta era minimum pe care-l aştepta de la Jennie. Dacă ea intenţiona sau nu să dea atenţie spuselor lui, era cu totul altă problemă. Dar după roşeaţa care năvăli în obrajii lui Jennie, Sophie se aştepta la tot ce putea fi mai rău.
   Deodată, Sophie gândea iar! De parcă ar fi simţi! faptul că ea se autoironiza, Maximilian se întoarse şi o privi cu ochii îngheţaţi. Oh, Doamne, părea gata să ucidă! Apoi îşi îndreptă privirea spre fiica lui.
   - Ei bine?

   - Da, bine, deci am întârziat puţin la masa de prânz, începu fata.
   - Şi ai luat-o pe Gracious Lady fără să spui nimănui, sublinie tatăl ei, periculos de blând.
   - Ah. Deci ştii asta, spuse ea făcând o grimasă.
   - Desigur că noi... el trase adânc aer în piept, stăpânindu-şi cu greu nervii. Şi indiferent ce ai putea tu să crezi, nu eşti o călăreaţă suficient de experimentată ca să stăpâneşti un animal cum este Gracious Lady, şuieră el. S-ar fi putut întâmpla orice!
   Ochii lui Jennie aruncau scântei.
   - Vrei să spui că ţi-aş fi putut răni preţiosul cal din cauza presupusei mele incapacităţi de a-l stăpâni? întrebă ea batjocoritoare. Ei bine, Lady este absolut întreagă. Daca nu mă crezi, du-te la grajduri şi uită-te singur!
   Ea alergă la uşă cu intenţia evidentă de a părăsi încăperea.
   - Jennie! o strigă Sophie pe un ton încurajator. Sunt sigură că tatăl tău n-a vrut să spună asta...
   - Eşti sigură? întrebă ea cu ironie şi milă. Atunci înseamnă că nu-l cunoşti foarte bine! Întotdeauna am fost la coada listei lui de priorităţi.
   - Jennifer...
   - Ce este, tată?
   În clipa aceea ea îl privea de parcă l-ar fi urât cu adevărat, ceea ce Sophie ştia că nu este aşa. De fapt, Jennie îşi adora tatăl. Faptul că îl provoca tot timpul nu era decât un mecanism de apărare pentru că din cine ştie ce motiv, Jennie credea că dragostea ei nu este împărtăşită.

   - Nu-ţi place să ai public atunci când spun adevărul despre sentimentele tale pentru mine? îl provocă ea. Este publicul tău, tată. Tu ai ordonat să stea aici şi să asculte toate astea. Este numai vina ta dacă nu le place ce aud! Şi adevărul este că pe mine nu dai doi bani. Nu-ţi pasă decât de preţiosul tău cal. In definitiv, din punctul de vedere al afacerilor - singurul punct care contează pentru tine - Lady valorează mai mult decât mine.

   - Jennifer, ai mers prea departe! spuse tatăl ei cu o voce perfect controlată, deşi chipul lui era neobişnuit de palid.

.............................................................