Lady, Carole Mortimer

 1-3

CAPITOLUL I

        - Cum îndrăznești? strigase Sophie cu îndreptăţită indignare. Opreşte imediat maşina şi lasă-mă să cobor!

   Iar porcul acela lipsit de suflet ce făcuse?
   Oprise maşina şi aproape că o împinsese spre iarba de pe marginea drumului.
   Din acest motiv bine întemeiat, Sophie mergea acum pe marginea aceluiaşi drum, la aproape unu noaptea, înjurându-i pe toţi bărbaţii în general şi pe Brian Burnett în special. Ce păduche, ce porc nenorocit, să o lase în această pustietate - chiar dacă asta fusese exact ceea ce-i ceruse ea. Niciunul din bărbaţii pe care-i cunoscuse până atunci nu făcea niciodată ceea ce i se spunea. Evident, cu excepţia lui Brian Burnett!

   Totuşi, ea îşi dădu seama că el o ascultase nu pentru a-i face plăcere, ci ca să se răzbune; ea nu fusese dispusă să-i dea ceea ce dorea şi în consecinţă, el fusese chiar bucuros să oprească, s-o dea jos din maşină şi să pornească în mare viteză, lăsând-o singură pe drum.
   Şi nici măcar nu se mai întorsese, nemernicul! Orice bărbat ar fi realizat în cele din urmă că era o mare măgărie să o lase acolo, într-un loc pustiu.
   Iar Sophie mergea deja de aproape cincisprezece minute şi nu apăruse încă nicio maşină care să se îndrepte spre ea.
   - Nenorocitul! Porcul! Nenorocitul! Porcul! mârâia fata în ritmul în care păşea.

   Nu putea decât să spere că mătuşa Millie lăsase, uşa din spate descuiată, pentru că altfel avea să ajungă de pomină, întorcându-se la ora unu şi jumătate noaptea şi trezind-o pe mătuşa ei ca să-i deschidă uşa.
   Poate că nici n-ar fi trebuit să iasă noaptea, dar o rugase prietena ei, Ally, pe care n-o mai văzuse de atâta timp. Şi, Doamne, cât de tare o dureau picioarele din cauza pantofilor cu toc înalt, cu care nu era obişnuită. Nici nu-şi mai amintea când îi purtase ultima oară, iar asta era valabil şi pentru fustă. îmbrăcămintea ei obişnuită era compusă din blugi şi tricouri. Dar de data aceasta, Ally îi spusese că vor merge să bea ceva într-un local, aşa că ea făcuse efortul de a-şi pune o bluză verde şi o fustă maro.
   Dar era deja prea târziu. în timp ce ea se gândea la ce ar fi fost mai bine să facă, maşina ajunse lângă ea. Şoferul frână zgomotos, după care se uită la ea. Oh, Doamne, fă să fie un om prietenos!

   - Intenţionezi să te laşi violată?

   Dar nu chiar atât de prietenos, se gândi Sophie. Nicio femeie nu dorea să fie violată. Dar acest bărbat, cu chipul aspru, parţial umbrit de verdele maşinii, cu vocea dură, rece şi acuzatoare, credea în mod evident că ea dorea asta, pentru că se plimba noaptea pe drumuri de ţară.
   - Sau poate chiar mai rău! continuă el nemilos, cu ochii strălucindu-i straniu în întuneric.
   Probabil încerca s-o sperie, nu? Ei bine, nu mai era cazul să se deranjeze, pentru că ea era deja înspăimântată.
   - Urcă în maşină! îi ordonă el, pe un ton ce nu admitea replică.
   Să se urce în... ! Poate că era ea puţin prostuţă, dar nu-şi pierduse complet minţile. Dacă se urca în maşină, avea să fie complet, la cheremul lui.
   - Cred că ar trebui să vă avertizez, spuse ea înălţându-şi bărbia cu un aer ofensiv şi îndreptându-se ca să pară mai impunătoare, că am făcut karate.
   Oare nu văzuse toată lumea ultimele filme la modă? Sophie spera să nu fie supusă testului de a demonstra cât de bine ştia karate, pentru că de fapt nici nu avea ce demonstra.
   - Mă bucur pentru tine, acum urcă-te în maşină!
   Comanda aceasta fusese repetată pe un ten dur şi nerăbdător, care îl anulă pe cel iniţial, care fusese destul de blând.

   Sophie înghiţi în sec, încercând cu frenezie să estimeze cât de departe ar putea ajunge dacă ar fugi cu pantofii cu toc, care cu siguranţă că îi făcuseră deja băşici, până când maşina ar reuşi să pornească şi să o prindă din urmă. Alternativa de a încerca s-o ia spre câmp într-o asemenea noapte fără lună o eliminase imediat ce îi trecuse prin cap. Ar fi fost oricum curată nebunie să încerce să fuga în felul acesta de un asemenea bărbat. Dar nici alergând pe drum nu putea ajunge prea departe; motorul maşinii părea destul de puternic, iar ea nu ar fi reuşit decât să-l întărâte şi mai tare pe şofer, făcându-l să se deranjeze ca s-o urmărească. Oh, Doamne, nu ştia ce să facă şi pe deasupra simţea cum enervarea lui sporeşte cu fiecare secundă.

   - Ori te urci în maşină şi mă laşi să te duc până în sat, ori chem poliţia ca să vină să te ridice, o avertiză el cu o voce periculos de suavă.
   - Oh, da!
   Sophie aprecie din tot sufletul cea de-a doua variantă sugerată. Nu pentru că ar fi intenţionat cu adevărat să rămână acolo şi să fie culeasă de poliţie; mătuşa Millie ar fi făcut o adevărată criză de nervi dacă nepoata ei s-ar fi întors acasă într-o maşină a poliţiei! Dar dacă reuşea să-1 facă să plece pe acest individ, ea putea să dispară până la sosirea poliţiei. Pare o idee foarte bună, spuse ea foarte  entuziasmată.
    - Este un telefon în sat...
   - Am telefon în maşină, o întrerupse el batjocoritor.

  Telefon mobil! De ce oare nu se gândise la asta? La naiba cu tehnologia modernă! Numai cu câţiva ani în urmă, n-ar fi fost posibil să telefonezi cuiva din propria maşină, iar acum părea că oricine putea să aibă telefon în maşină. Era numai ghinionul ei că bărbatul acesta avea şi el unul... Dar poate că, de fapt, era un noroc... Fata se gândi că s-ar putea preface că doreşte să folosească telefonul, pentru a afla astfel dacă el chiar voia s-o ducă până în sat sau se servea numai de această idee ca s-o determine să se urce în maşină.
   - Atunci poate că l-aş putea folosi ca s-o sun pe mătuşa mea? sugeră ea uşor ca să nu-l enerveze, mai ales că afirmaţia ei că se pricepe la karate fusese o pură invenţie!
   Sophie blestemă faptul că întunericul o împiedica să-l vadă mai .bine, dar chiar şi aşa era evident că, este un bărbat solid, după spaţiul pe care-l ocupa în maşină şi după vocea puternică şi autoritară, de parcă ar fi fost obişnuită să dea numai ordine care să nu fie comentate, ci executate întocmai! Probabil că ea reuşise deja să-l enerveze destul de tare, pentru că nu respectase acest obicei.

   - Am întârziat puţin peste ora la care i-am spus mătuşii mele că voi fi acasă, explică ea amărâtă. Şi probabil că este îngrijorată din cauza mea.
   Adevărul era că precis mătuşa ei nu-şi făcea griji pentru ea, deoarece mai mult ca sigur credea că ea ajunsese acasă şi se culcase de mult. Era limpede că urma să se supere teribil când avea să realizeze că realitatea era cu totul alta. Totuşi furia mătuşii Millie părea răul cel mai mic în acel moment!

   - Şi eu aş fi îngrijorat din cauza ta dacă mi-ai fi nepoată, spuse necunoscutul agasat. Poftim. Telefonul mobil apăru în faţa ochilor ei. Formează numărul şi aşteaptă să primeşti legătura, o instrui el plictisit, văzând că fata ezită.
   ,,A aştepta" părea să fie cuvântul cel mai nimerit. Presupunerea lui Sophie conform căreia mătuşa ei se dusese la culcare părea să fie corectă, din moment ce telefonul sună mult şi bine la capătul celălalt al firului.
   - Probabil că a adormit aşteptându-mă, spuse ea grăbită bărbatului, dându-şi seama că nerăbdarea lui crescuse mult.

   - Asta nu m-ar surprinde deloc, murmură el pe un ton critic, acuzator.
   Sophie nu ştia ce anume îi dădea dreptul să fie atât de critic cu ea ; dacă el n-ar fi trecut pe acolo la acea oră din noapte, conversaţia lor nici n-ar fi avut loc. Exista un număr foarte limitat de motive pentru care cineva se putea afla atât de târziu în acea zonă, ceea ce în mod evident îi dădea acestui om fericita ocazie să facă tot felul de presupuneri în legătură cu Sophie.

  - Sunt sigură că o să audă totuşi telefonul... Oh, mătuşă Millie! ţipă ea recunoscătoare în telefon, auzind sunetul familiar al vocii mătuşii ei la celălalt capăt al firului; asta în ciuda faptului că reacţia femeii în clipa când recunoscu vocea lui Sophie nu era deloc liniştitoare.
   Şi exact de asta se temuse ea.

   - Ce Dumnezeu... ? Ai idee cât este ceasul? întrebă mătuşa indignată, pe măsură ce probabil se trezea de-a binelea din somn. Unde eşti? Credeam că te-ai culcat de mult. Sophie, asta este deja prea de tot...

   - Îmi dau seama cât de îngrijorată eşti, mătuşă Millie, o întrerupse Sophie, cu vocea puţin prefăcută, spre beneficiul bărbatului care asculta în mod evident discuţia.
   Ceea ce urmă fu spus tot pentru urechile lui; de fapt, în clipa aceea mătuşa era mai mult furioasă decât îngrijorată, fapt care nu era chiar de condamnat odată ce biata femeie fusese trezită din somn cu brutalitate în toiul nopţii.
   - Voiam să-ţi spun că am să ajung foarte curând acasă, şi că...

   - M-ai scos din pat la ora asta numai ca să-mi spui că vei ajunge curând? întrebă mătuşa, nevenindu-i să creadă. Sophie...

   - Da, aşa este, continuă ea să joace teatru. Ally a fost reţinută în oraş, aşa că mă întorc cu maşina cu un prieten.

   Această conversaţie era cel puţin neplăcută. Sophie voia să-şi liniştească mătura fără s-o alarmeze, dar în acelaşi timp încerca să-i dea de înţeles bărbatului din maşină că exista cineva care o aştepta acasă, în următoarea jumătate de oră, care reprezenta maximum necesar parcurgerii drumului din oraş până în sat.
   - Ce prieten? şuieră femeia. Sophie, eşti aici abia de o zi, continuă mătuşa exasperată şi deja ai început să provoci haos?

   - Ce prieten?... repetă ea încet, gândindu-se repede şi ştiind că nu făcea decât să înrăutăţească situaţia prin asemenea răspunsuri evazive sau parţiale. Numele lui este...

   - Maximilian Grant, o informă calm bărbatul din maşină.

   - Mă... Brian Burnett se corectă înnebunită Sophie, privind fascinată şi speriată în interiorul maşinii.
   Doamne-Dumnezeule, Maximilian Grant. Dintre toţi oamenii care ar fi putut opri maşina, fusese neapărat nevoie să fie el! Slavă Domnului că nu-i comunicase numele lui mătuşii Millie aşa cum fusese gata, gata să facă ; asta ar fi provocat o mare încurcătură.
   - Aăă... Brian Burnett, repetă fata cu o voce ceva mai calmă, întorcându-se cu spatele spre maşină. Sigur îţi aminteşti de el, spuse ea repede, încercând cu disperare să găsească o ieşire din această situaţie.
   Dar această ieşire nu exista. Simţea cum i se contractă stomacul de nervi; cu câteva ore înainte nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate întâmpla aşa ceva.
   - Fratele lui Ally, adăugă ea vag.
   Maximilian Grant! Nu-i venea să creadă că avea atâta ghinion. Dacă ar fi fost oricine altcineva, n-ar fi contat; dar el? Oh, Doamne!

   - Desigur că-mi amintesc de el, răspunse mătuşa ei enervată. A fost...

   - Uite, acum trebuie să plec, mătuşă Millie, o întrerupse repede Sophie. Am să mă întorc imediat şi vom putea vorbi atunci.
   - Eu mă duc la culcare, Sophie, îi spuse mătuşa, foarte hotărâtă. Vorbim mâine dimineaţă.
   Sophie o cunoştea destul de bine pe mătuşa ei ca să înţeleagă faptul că „vor vorbi" însemna de fapt că ea va vorbi iar Sophie va asculta. Şi va trage învăţăminte.
   Pentru că altfel... Era ridicol ca la douăzeci şi doi de ani să se mai teamă de mătuşa Millie şi de limba ei ascuţită, dar această lecţie o învăţase în timpul lungilor vacanţe de vară petrecute în copilărie împreună cu familia mătuşii ei. în orice caz, femeia nu se înmuiase deloc odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, devenise şi mai arţăgoasă. Iar acum Sophie nu o avea nici pe verişoara ei Arlette, care înainte acţiona ca un tampon interpus între ea şi mătuşa ei, pentru că Arlette era plecată în Germania.

   - Aăă... eu... n-am cheie, murmură Sophie cu greu spre receptorul telefonului, întrebându-se disperată cum se va descurca în privinţa bărbatului din maşină, a cărui enervare ajunsese în mod evident la paroxism, din cauza timpului pierdut.
   Panica ei era de altă natură, pentru că nu o mai îngrijorau motivele pentru care el oprise maşina cu siguranţă că acest om nu avea de gând să violeze sau să ucidă.
   Oricum, individul avea o asemenea putere asupra vieţii ei, încât...
   - Ei, nu zău ! spuse mătuşa stupefiată. Acum chiar că ai depăşit orice limită, Sophie. Credeam că te-ai mai maturizat în câţiva ani, având în vedere ceea ce ţi s-a întâmplat, dar după comportarea ta în seara asta îmi dau seama că eşti la fel de iresponsabilă ca înainte! Niciodată n-ar fi trebuit să...
   - Deci ai să mă aştepţi, simulă ea recunoştinţa în faţa unei oferte inexistente, întrebându-se în acelaşi timp de ce toate astea i se întâmplaseră tocmai ei.

   Nu avea absolut nicio vină că ieşise să se întâlnească cu Ally şi că dorise să-şi revadă prietena din copilărie, iar pentru asta era posibil ca toate planurile ei pentru week-end să fie zădărnicite. La naiba! Era numai vina lui Brian Burnett. Asta îi putea arăta dacă mai avea pentru el aceeaşi pasiune pe care o nutrise la 13 ani.
   Pentru Sophie şi Arlette, care erau cu trei ani mai mari decât Ally, Brian fusese un fel de zeu, în adolescenţă. Totuşi, se dovedise că era şi el om ca toţi oamenii. Sophie se încruntă deodată şi văzu o altă maşină apropiindu-se, de această dată din direcţie opusă, cu farurile aprinse în noapte.
   - Ne vedem curând, mătuşă Millie, adăugă ea repede, încheind conversaţia înainte ca femeia să mai poată protesta.

  Sophie nu avea nicio îndoială că mătuşa ei avea să se înfurie foarte tare, dar acum ea trebuia să rezolve problema legată de Maximilian Grant!

   Dar cum putea ieşi din această situaţie imposibilă, nu ştia. Imediat ce el va realiza cine este ea...

   - Acum urcă-te în maşină, se răsti el când Sophie îi întinse telefonul mobil.
   Bărbatul ambala imediat motorul, pregătindu-se de plecare.
   Pe întuneric, ea nu reuşise să-l vadă prea bine, dacă ar fi fost ziuă l-ar fi recunoscut instantaneu. Frumuseţea lui aspră, părul blond argintiu, ochii cenuşii şi glaciali, apăruseră de multe ori în pozele din ziare. Acum când ştia că necunoscutul era Maximilian Grant se simţea şi mai puţin înclinată să urce în maşina lui. Totuşi, dacă nu-l recunoscuse pe întuneric şi dacă rămânea în compania lui cât mai puţin timp, poate că nici el n-o va recunoaşte atunci când o va revedea. Atunci când... Pentru că sigur urmau sa se reîntâlnească, şi anume în circumstanţe cu totul diferite. Totuşi, dacă...
   Maşina care se apropiase cu viteză din sens opus o orbi deodată cu farurile. Oh, Doamne, se terminase cu întunericul şi cu posibilitatea de a nu fi recunoscută; în lumina puternică a farurilor, părul ei roşcat, mai mult ca sigur, arăta ca o flacără, imensă. Era ceva absolut deosebit şi de neconfundat. Maşina opri în dreptul lor. Deci existau doi „cavaleri galanţi" care doreau s-o salveze în toiul nopţii! Dar nici pe acest de-al doilea şofer nu-l vedea mai bine decât îl văzuse pe Maximilian Grant. Zări numai o siluetă întunecată în dreptul volanului.
   - Sophie, îmi pare rău.
  Ea recunoscu imediat această voce. Brian! Deci până la urmă venise totuşi după ea.

   - M-am purtat ca un imbecil mai devreme. El opri motorul, coborî din maşină şi traversă strada în dreptul ei. Am apucat să ajung până acasă înainte de a putea realiza cât de stupid...
   - N-are nicio importanţă, îl întrerupse ea repede, luându-l de braţ şi împiedicându-l să se apropie de maşina lui Maximilian Grant. Ceea ce contează este că acum eşti aici. Întoarce-te în maşina ta şi am să vin şi eu imediat. Trebuie să-i mulţumesc acestui domn pentru că a oprit, după care vin direct la tine.
   Sophie îl întorsese pe Brian spre automobilul lui şi acum îl împingea într-acolo.
   Totuşi, el nu dorea să fie împins.
   - Dar...

   - Aşteaptă în maşină, Brian! îi ordonă ea brutal, de teamă că cei doi s-ar putea întâlni. Asta ar fi fost deja prea mult pentru ea.
   - Dar... dar... Brian era exact ca un măgar oprit în mijlocul drumului.
   - Am spus să mă aştepţi în maşină, Brian!
   De această dată nervii ei ameninţau să explodeze.

   - Bine, bine!
   El ridică din umeri, de parcă n-ar fi priceput de ce se agita ea atâta.
   - Dumnezeule, eu m-am întors ca să-mi cer scuze, mormăi el, pornind totuşi spre maşină. Ah, femeile! adăugă el dezgustat, în timp ce se instala în dreptul volanului şi trântea portiera în urma lui.
   Sophie se gândi că ar fi fost mai bine pentru Brian să nu dispară din nou, pentru că dacă o făcea, atunci la următoarea întâlnire ea se hotărâse să-l strângă de gât, chiar dacă era fratele lui Ally.
   - Iubitul tău pare să fie în continuare furios; mormăi batjocoritor Maximilian Grant din maşină; Eşti sigură că vrei să pleci cu el?
   Doamne, câtă aroganţă!

   - Brian nu este iubitul meu, îi spuse ea indignată, după care se întrebă de ce se străduia să-i mai explice.
   Nu făcea decât să prelungească conversaţia şi să sporească posibilitatea de a fi recunoscută mai târziu. Ar fi trebuit numai să-i mulţumească politicos pentru că oprise şi apoi să-şi facă o ieşire din scenă cât mai demnă.
   Acum el se uita la ea prin beznă. Aproape că îi simţea privirea pătrunzătoare îndreptată asupra ei. Nu era de mirare că individul avea atâta succes în afaceri, dacă forţa ochilor lui se putea simţi chiar şi în asemenea condiţii. Pentru asociaţii lui era probabil neliniştitor să simtă acei ochi albaştri-cenuşii şi glaciali pironiţi asupra lor.
   - Nu? mârâi el sceptic, ca replică la afirmaţia ei. Am înţeles din conversaţia voastră că plimbarea ta nocturnă pe acest drum de ţară este o consecinţă a certurilor dintre îndrăgostiţi, adăugă el aspru, continuând foarte hotărât când observă că Sophie deschise gura să protesteze în faţa acestei descrieri a rolului lui Brian în viaţa ei.
   Trecuseră ani de zile de când nu-l mai văzuse pe Brian - motiv pentru care o şi enervase atât de tare comportamentul lui de mai devreme!
   - Eu m-aş gândi foarte serios, îi spuse rece Maximilian Grant, dacă este bine să continui o relaţie cu un bărbat care m-a dat jos din maşină în pustietate la ora douăsprezece şi jumătate noaptea!
   Sophie izbucni indignată:

   - Nu m-a dat jos, eu i-am cerut să oprească pentru ca să pot coborî. Şi dacă nu m-aş fi apărat..: se opri oftând când realiză ce era să spună.
   - Oricum, se poate presupune că ţi-a dat un motiv pentru această acţiune, iar rezultatul a fost absolut iresponsabil, din partea amândurora, se pare, spuse Maximilian Grant, critic.
  Ea tresări când auzi cuvântul „iresponsabil",' Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era ca acest bărbat s-o considere iresponsabilă.
   - Ai fi putut să-ţi pierzi mai mult decât „onoarea" plimbându-te noaptea pe drumuri pustii, o avertiză el nervos, demonstrându-i că el trăsese concluziile lui în legătură cu ceea ce încercase ea să spună mai devreme.
   Şi totuşi, nu avea niciun pic de dreptate. Ea n-ar fi avut nici o problemă să-şi „apere onoarea" în faţa lui Brian şi cu siguranţă că n-ar fi ajuns să se întoarcă acasă pe jos din această cauză!
   - Ţi-aş sugera ca în viitor să-ţi alegi prietenii cu mai multă grijă, adăugă el cu asprime.

   Sunase mai mult ca un ordin decât ca o sugestie, dar ei nu-i păsa prea mult pentru că fusese ultima lui acuzaţie înainte de a ambala motorul şi demara lin şi eficient.

   Era bucuroasă că individul plecase în sfârşit. Acum putea răsufla din nou pentru că până atunci, din momentul în care aflase că numele lui era Maximilian Grant, avusese senzaţia că o mână nevăzută o sugrumă.
   „Dintre toate maşinile din lume, tocmai a lui a trebuit să oprească!" gândi ea cu ciudă.
   - Sophie, acum putem pleca? întrebă Brian, deja nerăbdător. Ştiu că mâine nu se lucrează, dar nu este şi cazul meu şi pe deasupra este şi foarte târziu...

   - Ei bine, norocul tău! se răsti ea furioasă, în timp ce se apropia de maşină şi deschidea singură portiera.
   Se aşeză lângă Brian, constatând că el nu binevoise să se dea jos, să o invite în maşină.
   - Din cauza ta... ah, lasă. Porneşte odată!

   Ea se foi pe scaun.
   - Sunt la fel de puţin doritoare ca şi tine să ne mai petrecem oricât de puţin timp împreună !
   - Dar n-am spus că... Oh, bine, oftă Brian amărât, simţind privirea ei furioasă îndreptată asupra lui. Mi se pare însă că faci prea mult caz în jurul acestei poveşti, murmură el ca pentru sine, accelerând în acelaşi timp. Am făcut o greşeală si mi-am cerut scuze. Nu ştiu de ce nu putem să uităm odată întregul incident, spuse el cu o voce nemulţumită.
   Dar tocmai aceasta era problema, el nu ştia că probabil ei nu i se va permite să uite! Nici mătușa Millie care o aştepta acasă nu era de presupus că va uita prea repede. Şi, cel mai important lucru, ea nu-l putea uita pe Maximilian Grant...
   - Ally o să mă ucidă, oftă Brian, nenorocit, pentru că ea nu-i răspunsese la afirmaţia anterioară.

   Amintindu-şi de temperamentul fierbinte al prietenei ei din copilărie, ea n-ar fi fost deloc surprinsă.

   - Exact asta şi meriţi, îi spuse ea, cu toate că starea ei de tensiune începuse să scadă. Chiar ar trebui să te dau pe mâna lui Ally, spuse ea răutăcioasă. Dar n-am s-o fac! continuă ea, zâmbind trist. Asta ar însemna să te arunc în cuşca leilor!
   Sophie clătină din cap.
   - De fapt, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să afle şi Ally.
   Cu cât ştiau mai puţini oameni despre ceea ce s-a întâmplat, cu atât era mai bine; deja ştiau însă prea mulţi, cugetă ea.

   - Mulţumesc! spuse el, evident uşurat.
   Recunoştinţa lui o făcu să se simtă puţin vinovată, deşi senzaţia puternică pe care o avea era că este absolut necesar ca totul să rămână între ei.
   - Sora mea ştie să fie o adevărată pacoste atunci când vrea.
   Brian se întunecă la acest gând.
   Dar în legătură cu pacostea... Sophie reflectă la ceea ce urma să-i spună mătuşii Millie, atunci când va ajunge acasă! Amuţi numai gândindu-se la asta, pierzându-şi în acelaşi timp şi simţul umorului, în clipa în care mătuşa Millie va termina cu ea, probabil că ei nu-i va mai veni deloc să zâmbească.
   Fata nu fu deloc surprinsă atunci când se apropiară de casă şi văzu că toate luminile erau aprinse.

   - Lasă-mă, te rog, aici, îi spuse ea lui Brian când se aflau încă la mare distanţă de casă. Ally n-are nici o putere asupra mătuşii când aceasta se transformă într-un „dragon dezlănţuit", explică ea făcând o grimasă, când îi observă privirea întrebătoare. Şi, după cum poţi să vezi, luminile sunt aprinse, deci mătuşa nu s-a culcat.
   Sophie şi-o putea imagina pe mătuşa ei, aşezată la masa de bucătărie, cu cordonul legat frumos peste halatul de baie roz care o făcea să pară mai voluminoasă, cu faţa complet nemachiată, chiar şi fără pudra şi rujul pe care le folosea de obicei în timpul zilei, probabil cu bigudiuri în păr, fapt care depindea de eventualitatea în care-şi spălase sau nu părul în acea seară.
   Ceea ce era însă sigur era că mătuşa Millie nu citea şi nici nu făcea altceva, în timp ce aştepta.
   Deja ceva mai descurajat, Brian opri maşina şl se întoarse spre ea.
   - Dacă tu vrei să intru cu tine în casă, o voi face, se oferi el curajos.
   Sophie râse uşor.

   - Acum ştiu de ce m-am îndrăgostit de tine când eram mai tânără! Este o ofertă generoasă, Brian, iar eu ştiu s-o apreciez.
   Ea îi strânse cu recunoştinţă braţul.

   - Dar cred că este mai bine să dau singură ochii cu mătuşa.
   Ea credea asta, pentru că probabil Brian ar fi reuşit să agraveze şi mai mult lucrurile.
   Sophie încercă să hotărască ce să-i spună mătuşii ei... asta în eventualitatea în care apuca să spună ceva!

   - Dacă eşti sigură că asta vrei... acceptă el, oarecum uşurat. Am să te sun peste câteva zile, bine?
   El se crispă când văzu că ea clatină hotărât din cap.

   - Acum suntem din nou prieteni, Brian. Hai să lăsăm lucrurile aşa, spuse ea foarte clar. Dar să nu mai încerci cu nimeni ceea ce ai făcut! îl sfătui ea, deschizând portiera şi pregătindu-se să coboare. Nu eşti foarte priceput la asta.

   - Mulţumesc! îi spuse el sec. În mod cert; orgoliul unui bărbat suferă în preajma ta.

   Sophie chicoti uşor înainte de a porni spre casă, fiindu-i recunoscătoare lui Brian pentru că, în mod deliberat, lăsase farurile aprinse până în clipa în care ea ajunse la uşă.
   Era o noapte întunecată, fără lună, iar tufişurile de pe marginea drumului arătau destul de straniu.
   Sophie observă în treacăt că Brian întoarce maşina şi pleacă imediat şi constată că în dreptul ferestrei de la bucătărie era parcată o anumită maşină verde. La vederea ei, nervozitatea fetei reveni. Totuşi, intră în vârful picioarelor în casă.
   Imediat ce ajunse în bucătărie constată că în privinţa mătuşii ei, greşise din toate punctele de vedere. Nu stătea la masă, ci lângă ea, aşezând o ceaşcă pe o tavă, nu era în halat ci purta obişnuita rochie albastră cu guler alb, părea foarte proaspăt machiată şi cu toate că ea observă că mătuşa ei se spălase pe cap, totuşi nu avea bigudiuri în păr ci era foarte frumos pieptănată.
   - Mătuşă Millie ? îndrăzni Sophie.
   Femeia încremeni pentru că nu auzise întoarcerea fetei şi fu gata să scape zaharniţa din mână. Reuşi totuşi să o pună pe tavă, alături de ceaşcă şi farfurioară. Ea o privi neliniştită pe Sophie.
   - Nu te-am auzit când ai intrat, o acuză ea inutil, după care îşi întoarse atenţia asupra tăvii pe care mai puse o cafetieră şi dădu din cap satisfăcută.
   - Chiar acum am ajuns, spuse Sophie amărâtă. M-a adus Brian.

   De data aceasta nu minţea.
   - Mătuşă Millie, vreau să-ţi explic...
   - Nu acum, Sophie, o concedie femeia iritată şi apoi luă tava. Nu vezi că sunt ocupată ?
   Desigur că vedea, dar era absolut necesar să-i explice...
   Mătuşa ei se încruntă.
   - Dacă vrei să faci ceva folositor, Sophie, atunci mai bine deschide-mi uşa ca să pot să...
   - Doamnă Craine, m-am hotărât ca până la urmă să mănânc sandvişul acela pe care mi l-aţi propus.
   Uşa care ducea spre cealaltă aripă a casei se deschise singură înainte ca Sophie să ajungă la ea. în cadrul uşii apăru un anumit bărbat.
   Era un bărbat frumos şi aspru, cu părul blond-cenuşiu şi ochii albaştri şi glaciali...

CAPITOLUL II

      Maximilian Grant.
   Proprietarul casei şi al terenului care o înconjura şi în acelaşi timp cel pentru care lucra mătuşa ei. Individul sosise pe neaşteptate, în toiul nopţii.
   Sophie îi recunoscu vocea imediat ce uşa se deschise şi îngheţase în locul unde se afla, motiv pentru care el nu o văzuse încă.
   Oare o va recunoaşte când o va revedea ?
   Să o recunoască în calitate de ce? se întrebă ea, făcând o grimasă. În calitatea ei de tânără femeie pe care o întâlnise mergând singură, noaptea, pe un drum de ţară şi care după toate aparenţele aştepta „să fie violată, sau mai rău" ?

   Şi ce îi mai spusese ? O făcuse „iresponsabilă" şi o sfătuise ca pe viitor să-şi aleagă prietenii cu mai multă grijă. Iar ea se afla acolo pentru că dorea să se angajeze ca însoţitoare a tinerei lui fiice! Dar după ce o găsise vinovată de atâtea lucruri, ea se gândi că era puţin probabil ca această angajare să mai aibă loc.
   Oftă amărâtă cugetând că va trebui să-şi strângă lucrurile şi să plece, după ce abia ajunsese. De fapt, sosise chiar în acea după-amiază. Sophie îşi pierduse orice speranţă că Maximilian Grant ar fi putut să n-o recunoască. Dacă ea îi recunoscuse imediat vocea, atunci era logic ca şi el să i-o recunoască. Oricum, Sophie îşi imagină că Maximilian Grant nu se oprea în fiecare noapte pe drumuri de ţară ca să ajute diverse domnişoare rafinase singure! Nu-i făcu deloc impresia că ar fi un „cavaler în armură strălucitoare". În definitiv, chiar dacă ar fi fost, totuşi era greu de crezut că o salva întotdeauna pe viitoarea însoţitoare a fiicei lui.

   Ea nu se putu stăpâni să nu zâmbească pentru că îi veni o idee complet absurdă.

   Probabil din cauză că se afla aproape în pragul isteriei, avu deodată în faţa ochilor imaginea domnului Rochester cu telefon mobil în maşina sa! Da, avea o viziune poetică asupra întregii poveşti, dar era totuşi adevărat că se întâlniseră în toiul nopţii, că Maximilian Grant era în drum spre casa lui de la ţară, ce-i drept în maşină şi nu călare, şi că ea urma să devină însoţitoarea fiicei lui, reprezentată în roman de pupila eroului.

   De această dată într-adevăr, viziunea lui Sophie era mai mult decât poetică.
   Jennifer, fiica lui Maximilian Grant, urma să vină acasă pentru o săptămână de vacanţă, urma să vină a doua zi, iar ea nu primise încă slujba. O altă diferenţă semnificativă era faptul că Sophie fusese cea care-l recunoscuse prima şi nu invers, cum se întâmplase cu Rochester şi Jane. Şi bineînţeles, domnul Rochester nu avea telefon mobil...

   Sophie încercase să se bine dispună cu aceste comparaţii stupide, dar acum realiză că nu prea reuşise. Nu că ar fi fost deprimată. Trecuse multă vreme de când nu mai lăsase nici o emoţie să-i coloreze viaţa, fapt care era valabil şi pentru plictiseală, întotdeauna era ceva de văzut sau de făcut. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ea îşi dădu seama că era totuşi aproape în pragul disperării.
   - Cu pui prăjit ?

   Sophiei îi luă câteva secunde ca să realizeze că mătuşa ei se referea la sandvişul solicitat de stăpânul ei. Mătuşa îl aşteptase pe Maximilian Grant în cursul dimineţii, preparase o mulţime din mâncărurile lui favorite, deşi acesta îşi petrecea majoritatea week-end-urilor în apartamentul lui de la Londra, fapt care o supăra oarecum pe onorabila mătuşă Millie, căreia nu-i plăcea nimic mai mult decât să aibă grijă şi să hrănească pe cineva.
   Ea i se plânsese lui Sophie chiar în acea după-amiază, în timp ce pregătea numeroase plăcinte şi prăjituri, că era sigură că Maximilian Grant nu se îngrijea suficient la Londra şi că nu înţelegea de ce nu-şi petrece mai mult timp aici, la ţară. Da, situaţia se schimbase de când familia Gray, care avea doi copii, nu mai avea în proprietate Henley Hali şi de când nu-şi mai avea reşedinţa permanentă acolo. Această familie vânduse domeniul lui Maximilian Grant cu un an în urmă şi cu toate că mătuşa Millie fusese rugată să rămână pe postul de menajeră şi bucătăreasă, ea nu mai era la fel de mulţumită ca pe vremea când soţii Gray şi copiii lor locuiau la Henley Hali.
   Poate că acum, când Maximilian Grant şi fiica lui urmau să stea mai mult...
   - Da, ar fi foarte bine, acceptă el scurt şi deodată o fixă cu privirea lui albastră şi rece pe Sophie, după care făcu o grimasă. N-am ştiut că mai este cineva aici, spuse el întorcându-se aproape acuzator spre mătuşa Millie.
   Sophie zâmbi şi, fiind detectată în cele din urmă, avu impresia că i se va face rău din cauza ostilităţii din vocea lui. Patronul politicos care discutase până atunci cu mătuşa ei dispăruse, iar în locul lui apăruse... Sophie nu era prea sigură ce anume...

   Maximilian Grant ştiuse probabil că persoana pe care urma s-o angajeze drept însoţitoarea fiicei lui se afla în casă, pentru că el însuşi ceruse ca ea să se afle acolo pentru interviu sâmbătă dimineaţa, înainte ca fiica lui să vină acasă de la şcoala cu internat, abia la ora prânzului. De asemenea, el mai ştia că persoana respectivă era nepoata menajerei.
   Totuşi el reacţiona la prezenţa ei ca şi cum ea ar fi fost o intrusă, ceea ce era lipsit de sens. Sophie încă nu scosese nici un cuvânt, aşa că...
   - Mă numesc Sophie Gordon, se decise ea să ia iniţiativa şi întinse mâna politicoasă, observând în acelaşi timp că mătuşa Millie părea foarte surprinsă de atitudinea lui faţă de ea. Sunt nepoata mătuşii Mii... ăăă... nepoata doamnei Craine, se corectă ea grăbită când surprinse încruntarea mătuşii ei.

   Începu să roşească, când văzu ochii lui Maximilian Grant că se îngustează mai tare, de această dată de uluire.
   Vocea! Îi recunoscuse vocea, iar acum o privea foarte critic.
   Sophie ştia foarte bine ce vedea domnul Grant: o claie de păr roşcat care refuza să se lase îmblânzit, nişte ochi căprui imenşi care puteau fi consideraţi şi verzi, în funcţie de dispoziţia ei, un nas mic şi cârn, o gură destul de mare şi o bărbie îndrăzneaţă, un trup feciorelnic, îmbrăcat în mod excepţional de această dată în fustă şi bluză. Tocmai culoarea verde şi strălucitoare a acestei bluze fusese foarte vizibilă atunci când farurile maşinii lui fuseseră îndreptate asupra ei.
   Ei bine, Sophie făcuse măcar o alegere bună în acea seară, chiar dacă atunci o făcuse neintenţionat, dar acum avea îndoieli asupra calităţii alegerii. Era limpede ce gândea acum Maximilian Grant despre ea. Dar mătuşa Millie...
   - Ah, da, răspunse el încet, tonul ostil fiind înlocuit de unul batjocoritor. Te afli aici pentru slujbă, spuse el într-o doară.

   Sophie putea să-şi ia adio de la această slujbă, deduse ea din privirea lui sardonică şi din faptul că el nu binevoi să dea mâna cu ea, ceea ce însemna că putea să-şi ia adio şi de la salariul sperat. Iar ea avea mare nevoie de bani. Credea că în situaţia creată, domnul Grant se mai putea gândi să-i ramburseze banii cheltuiţi pentru deplasarea până acolo, aşa că totul era un dublu dezastru. Ei bine, despre banii de tren putea totuşi să-l întrebe. În acest caz, nu-şi putea permite să fie mândră.
   - Exact, confirmă ea. Am sosit azi după-amiază cu trenul ca să nu întârzii la interviul de mâine dimineaţă.

   Sprâncenele lui blonde se ridicară ironic.

   - Foarte lăudabil, desigur, mârâi el calm. Cu toate că aceasta s-ar putea numi punctualitate dusă la extrem!

   Sophie simţi că obrajii îi iau foc din cauza sarcasmului la adresa ei.

   - M-am gândit că este plăcut să petrec ceva timp la mătuşa mea înainte de a mă ocupa, eventual, de Jennifer săptămâna viitoare, se apără ea ridicând din umeri, după care îşi dori să nu se fi deranjat, pentru că expresia sardonică de pe chipul lui se accentua în timp ce gura lui se strâmbă cu o teribilă cruzime.

   - Serios? murmură Maximilian Grant provocator.
   Stătea cu picioarele uşor depărtate, cu pantalonii lui negri care păreau că reprezintă o parte a unui costum elegant şi cu cămaşa albă ca zăpada descheiată la gât, deşi probabil că mai devreme avusese şi cravată. Nu era deloc genul de om care să poarte îmbrăcăminte sport şi cu atât mai puţin în acea zi, care fusese una lucrătoare. Sophie îşi imagină că şi cravata fusese una de mătase. Afacerile îi făcuseră pe Maximilian Grant multimilionar.
   - Şi v-aţi simţit bine împreună, discutând despre familie şi despre vechi amintiri comune? întrebă el pe un ton foarte amabil.

   Prea amabil! Blestematul! Ştia desigur că ea nu-şi petrecuse seara cu mătuşa ei, credea că şi-o petrecuse în braţele presupusului ei amant, Brian Burnett.
   Totuşi, Sophie se încruntă şi se întrebă de ce oare nu-i spunea adevărul mătuşii ei, din moment ce ei doi se cunoşteau foarte bine. Oricare ar fi fost însă motivul, era sigură că el nu încerca s-o ajute să evite mustrările severe ale mătuşii, în cazul în care ea ar fi aflat că Sophie îl cunoscuse deja pe domnul Grant, în nişte condiţii cel puţin dubioase, în aceste împrejurări, femeia cu siguranţă că ar fi dezaprobat-o vehement pe nepoata ei!

   - Am petrecut după-amiaza dându-ne reciproc veşti legate de familie, răspunse mătuşa Millie complet inocentă şi fără să fi simţit ironia din vocea lui şi evident încântată de felul în care Sophie părea să se înţeleagă cu patronul său.

   În definitiv, ea fusese cea care o recomandase pentru această slujbă şi tot ea ar fi picat într-o lumină nefavorabilă dacă nepoata ei s-ar fi dovedit nepotrivită.
   Sophie ştia însă foarte bine că Maximilian Grant o considera cel puţin nepotrivită.
   Totuşi, ea spera că nu va fi prea sincer cu mătuşa ei când îi va explica de ce are această părere.
   - Sophie şi-a petrecut seara cu o veche prietenă din copilărie, din vremea când îşi petrecea vacanţele la noi, adăugă femeia cu afecţiune în glas.
   - Adevărat?
   Ochii lui, de un albastru atât de deschis încât păreau aproape cenuşii, se îngustară în clipa când se îndreptară spre Sophie.
   - Vrei, te rog, să duci tava în biroul meu ca să stăm de vorbă chiar acum?
   Expresia chipului îşi pierduse orice urmă de umor, iar vocea îi era aspră şi autoritară, făcând ca sugestia să pară un ordin.
    - Doamnă Craine, vă rog să mai aduceţi o ceaşcă.

   Ora unu şi jumătate noaptea nu părea deloc cea mai potrivită pentru un interviu, gândi Sophie, observând că mătuşa ei aşezase o ceaşcă pe tavă. Ea îşi dădu seama că este destul de obosită, după călătoria cu trenul şi după acea seară plină de atâtea evenimente, dar cu toate acestea şi în ciuda orei târzii, ea realiză că nu era deloc în situaţia cea mai bună pentru a refuza şi deci luă cuminte tava şi se pregăti să-l urmeze.

   - Îţi este foame? Sau aceasta este o întrebare stupidă atunci când este adresată unui student? Se pare că studenţii se află permanent în această stare, spuse el, arcuindu-şi sprâncenele blonde.

   Sophie se încruntă la mătuşa Millie. Era adevărat că urma un curs universitar, dar nu se putea numi chiar studentă. Mătuşa Millie îi observă privirea îi clătină uşor din cap.
   Enervarea fetei crescu când realiză că mătuşa nu-i spusese lui Maximilian Grant întregul adevăr despre ea. Nu putea s-a considere foarte vinovată pe mătuşa Millie, dar aceasta o pusese într-o situaţie şi mai neplăcută în faţa lui.

   - Am mâncat mai devreme, mulţumesc, replică ea distrată, întrebându-se ce altceva îi mai spusese mătuşa ei.

   - Atunci rămâne sandvişul cu carne de pui, doamnă Craine, spuse el scurt, înainte de a părăsi hotărât camera.

   Sophie mai aruncă o privire disperată mătuşii ei înainte de a se grăbi să-l urmeze, încercând totuşi să mai încetinească pasul, pentru că altfel ar fi riscat să verse cafeaua pe superba mochetă din hol.
   În copilărie, când ea îşi petrecea vacanţele la mătuşa ei, casa era confortabilă dar destul de neglijată. Familia Gray nu o cumpărase ci o moştenise şi cheltuise pentru această casă o imensă sumă do bani care depăşise posibilităţile financiare ale celor doi soţi.
   Casa deveni o povară pentru tânărul cuplu, povară pe care la un moment dat nu au mai putut-o duce.
   Acum, casa arăta cu totul altfel. Imediat ce Henley Hali devenise proprietatea lui Maximilian Grant, fusese chemat un vestit decorator. După acesta urmă un lung şir de muncitori, iar în următoarele două luni mătuşa Millie nu făcuse altceva decât să ofere ceai şi cafea tuturor şi să strângă după ei. Pe deasupra, gălăgia făcută în acea perioadă fusese pur şi simplu năucitoare. Totuşi, când ajunsese în ajun la Henley Hali, Sophie trăsese concluzia că tot efortul meritase să fie făcut.
   La parter, podeaua fusese acoperită cu o mochetă roşie cu unde aurii, mobila era de epocă, iar la ferestrele imense atârnau draperii de catifea roşie, în tavan fuseseră fixate candelabre strălucitoare. La etaj aranjamentul avea o notă ceva mai specială şi personală. Camera lui Jennifer era în nuanţe de bej şi roz, camera stăpânului era ceva mai austeră şi numai în albastru închis şi deschis, în timp ce toate camerele de oaspeţi, şase la număr, erau decorate fiecare în culori complementare.
   Sophie era cazată provizoriu la parter, într-un dormitor lipit de camera mătuşii ei, până când se va hotărî dacă urma sau nu să fie angajată. Mătuşa Millie o informase că dacă urma să rămână, trebuia să se mute într-una din camerele de oaspeţi de la etaj, cât mai aproape de Jennifer.
   Dar ea nu credea că asta se mai putea întâmpla acum.
   Sophie nu văzuse încă biroul lui Maximilian Grant, deşi mai devreme mătuşa ei îi arătase toată casa şi schimbările survenite după plecarea familiei Gray. încăperea în tonuri austere de maro şi bej şi cu mobilă masivă din stejar nu o surprinse deloc. Peste tot erau exact genul de lucruri despre care ea s-ar fi aşteptat să se afle în jurul lui Maximilian Grant.
   Totuşi, amintindu-şi că el nu-i spusese nimic mătuşii ei despre întâlnirea lor anterioară, se gândi că el nu făcea numai gesturi uşor de anticipat.

   Cu mişcări foarte eficiente, el făcu puţin loc pe birou pentru tava pe care ea o lăsă recunoscătoare din mâini, pentru că până atunci se temuse teribil că ar putea s-o scape din mâini şi să se acopere de ridicol.
   Sophie se întrebă dacă n-ar fi mai bine să spună ce avea de spus şi după aceea să se retragă pur şi simplu. Dar dacă totuşi avea o cât de slabă şansă, să obţină slujba... Avea însă cu adevărat această , şansă, sau bărbatul din faţa ei încerca numai să scape de ea cu blândeţe ? În acest ultim caz, sigur ar fi fost prima dată când şi-ar fi dat osteneala s-o facă.
   Succesul în afaceri al lui Maximilian Grant era legendar. El părea să se ocupe de absolut orice, de la companii de film, studiouri de înregistrare, linii aeriene, ziare, până la cai de curse, cai pe care ea ar fi pariat dacă ar fi avut bani. Ea nu paria deci, dar caii continuau să câştige cursele şi fără modesta ei contribuţie.
   Viaţa lui personală părea să fie la fel de plină de succes. De la decesul soţiei lui, care avusese loc cu trei ani în urmă, el ieşise cu o mulţime de femei frumoase.
   Totuşi nici una din aceste femei frumoase nu reuşise să-şi găsească un loc stabil în zona pe care cei mai mulţi oameni o numeau inima lui. De fapt, o actriţă cam trecută şi nu tocmai frumoasă, care încercase să-l cucerească, declarase că el avea o piatră în loc de inimă! Faptul că femeia nu reuşise să obţină rolul principal într-unul din filmele al căror producător era Maximilian Grant, putea explica oarecum afirmaţia ei plină de venin; dar chiar şi aşa, nu era un secret pentru nimeni că marele Maximilian Grant nu se simţea deloc înclinai să-şi găsească o nouă soţie.
   După părerea lui Sophie, era însă greu de crezut că un om putea să-şi câştige fără absolut niciun motiv reputaţia de a fi rece şi calculat, atât în afaceri cât şi în viaţa lui intimă.

   - Vrei să joci tu rolul soţiei ?
   După ultimele ei .gânduri despre latura intimă a vieţii lui, această sugestie ironică acţiona ca un şoc asupra ei. Dar imediat după aceea, Sophie observă că atenţia lui era fixată asupra cafelei şi înţelese că el nu dorea decât ca ea să toarne în ceşti.
   - Desigur, replică ea aparent liniştită, deşi obrajii îi ardeau şi el îi urmărea mişcările nervoase de parcă i-ar fi citit gândurile.
   Ei bine, ea se gândi ca în acest caz nu era drept să o ironizeze aşa, când ştia că ea se afla într-o situaţie atât de dezavantajoasă.
   - Doriţi zahăr, sau frişca ? întrebă ea cu răceală şi plină de demnitate.
   El se strâmbă la încercarea ei de a readuce lucrurile la normal între ei şi clătină scurt din cap în semn de refuz.
   - Am să beau cafeaua aşa cum este, adică neagră şi tare, spuse el.
   Totuşi nu părea să aibă nevoie de ceva care să-l ţină treaz. Era proaspăt şi cu ochii limpezi ca după un somn bun. Ea însă, se simţea obosită şi departe de a fi în forma ei cea mai bună, fapt care era un dezavantaj pentru ea. Avea senzaţia că pentru oricine era mai bine să fie în cea mai bună formă ca să-i poată ţine piept acestui bărbat.
   Iar în clipa a-ceea,. din pricină că el era atât de enigmatic, ea se gândea cum i-ar putea ţine piept.
   - Deci tânărul acela te-a adus acasă de data aceasta ?

   Sophie inspiră adânc când auzi această întrebare tăioasă, fiind convinsă că până atunci, el venise în mod deliberat în întâmpinarea dorinţei ei de a se comporta ca nişte străini, de parcă incidentul de mai devreme nici nu existase. Acum însă el îi dăduse de înţeles că nu avea deloc intenţia să uite ce se întâmplase, chiar dacă în faţa mătuşii ei se comportase altfel.
   Ea îi întinse cu mâna tremurând cana de cafea. Poate că în definitiv era mai bine că nu avea să mai lucreze pentru el. Ei îi plăcea să fie relaxată, să se. bucure de munca ei, iar prezenţa acestui bărbat ar fi făcut asta imposibil.
   - După cum vedeţi, da, spuse ea scurt. Vă... vă mulţumesc că nu i-aţi spus nimic mătuşii mele, adăugă ea încordată, după care se aşeză pe scaunul de lângă birou, opus celui pe care stătea el.
   El puse ceaşca oferită de ea pe birou fără să bea din cafea, în timp ce cu ochii lui ca oţelul o ţintui pe Sophie.
   - N-am făcut-o, nu ca să te menajez, îi spuse cu asprime, ci pentru că am considerat că mătuşa ta s-ar supăra dacă ar afla despre situaţia ridicolă în care te-ai pus. Ea pare să ţină foarte mult la tine...
   Tonul lui conţinea implicaţia că el nu putea înţelege în ruptul capului de ce stăteau lucrurile aşa, pentru că, din punctul lui de vedere, Sophie nu merita niciun pic de afecţiune.
   Ea avusese dreptate mai devreme când se gândise că el nu încercase s-o protejeze nespunându-i mătuşii ei că se cunoscuseră deja şi în ce condiţii.
   - Trebuie să priviţi partea bună a lucrurilor, spuse Sophie. Dacă mătuşa Millie nu ar fi stat să-l aştepte pentru că nu aveam cheia, atunci n-ar fi rămas trează şi n-ar fi putut să vă pregătească sandvişuri şi cafea.

   Gura lui se îngustă, iar privirea îi deveni glacială.

   - Sunt mai mult decât foarte capabil să-mi pregătesc şi singur cafea şi sandvişuri, se răsti el Inervat,

   Sophie ştia foarte bine că el era „mai mult decât foarte capabil" să facă majoritatea lucrurilor Singur! N-ar fi trebuit să se lase provocată să dea o replică atât de insolentă. Şi nici n-ar fi făcut aşa ceva dacă n-ar fi avut un aer atât de superior şi nu s-ar fi uitat la ea ca la un animal dintr-o specie rară pe care el dorea să-l studieze în felul acela, pentru ca până la urmă să se descotorosească de biata jivină! Sau poate că era ea mult prea sensibilă, în definitiv, el avea acum destul timp să-i judece comportamentul...

   - Sau ai fi putut să mi le pregăteşti tu, evident după ce reuşeai să ajungi acasă, continuă el provocator, înainte ca ea să mai poată da vreo replică.

   Sophie se crispă când îi simţi mânia din voce. Tonul lui era la fel ca cel al unui tată care îşi ceartă copilul încăpăţânat. Cu toate astea, ea nu-şi putea imagina un om mai indulgent decât tatăl ei şi oricum, avea îndoieli că Maximilian ar fi acceptat ideea ca ea să-i fie fiică. Poate că ar fi fost totuşi mai potrivit să-i compare tonul cu cel al unui patron care mustră un candidat la angajare cel puţin necorespunzător. Pe măsură ce discutau mai mult, ea înţelegea foarte bine că era total nepregătită pentru cerinţele lui Maximilian Grant. îşi umezi nervoasă buzele.

   - Dumneavoastră...
   - Îmi pare rău că a durat atât până să vă aduc sandvişul, domnule Grant.
   Mătuşa Millie alesese tocmai acel moment pentru a bate scurt la uşă şi intră zâmbindu-le larg, fără să pară conştientă de tensiunea care exista între nepoata ei şi marele stăpân.
   - V-am pregătit şi nişte maioneză proaspătă, mai spuse ea, strălucind de satisfacţie.

   - N-ar fi trebuit să vă deranjaţi atât, doamnă Craine.

   Maximilian Grant se relaxă suficient ca să-i zâmbească mătuşii Millie, chiar dacă atunci când îşi îndreptă privirea spre Sophie, mânia încă îi mai strălucea în ochi. Ea văzuse odată o fotografie cu un gheţar care avea cea mai palidă nuanţă de albastru. Ochii lui îi aminteau exact de acest gheţar.
   - Acum chiar că trebuie să vă duceţi la culcare, doamnă Craine.
   Zâmbetul lui îndulci puţin asprimea şi tonul tăios al cuvintelor lui, care nu reprezentau decât un ordin pe care se aştepta ca să i-l respecte.
   Cu toate acestea, Sophie ştia că mătuşa ei va trebui să încalce acest ordin. Nu se putea duce acum la culcare, înainte de a afla cum decursese interviul. Ea nu era singura implicată.
   - Sophie şi cu mine vom strânge aici după ce vom termina de vorbit, adăugă el ca şi când ar fi simţit şovăiala menajerei.
   - Prea bine, replică îmbufnată mătuşa şi ieşi in timp ce enervarea şi demnitatea îi emanau prin toţi porii.
   Sophie se crispă, cunoscând foarte bine ce puteau însemna toate acestea, deşi el nu părea deloc deranjat, iar acum o privea pe Sophie cu sprâncenele ridicate. Oricum, de ce să-l deranjeze ceva? Cel mai rău lucru pe care i-l putea face mătuşa Millie era să-i servească o masă îngrozitoare, dar cum femeia era foarte mândră de talentele ei culinare, era greu de crezut că o va face. Sophie spera să scape şi ea la fel de uşor...
   - Ce spuneai ?... întrebă Maximilian sec, de parca ar fi ştiut exact ce gândea ea.
   Dar oare ce spunea ? Oh, da...
   - Voiam numai să vă explic ceea ce s-a întâmplat mai devreme, dar îmi dau seama că nu are nici un rost, nu-i aşa?
   Ea oftă adânc ştiind că era probabil prea târziu ca să se mai reabiliteze în ochii lui.

   Oare ar fi avut vreun rost să-i explice acestui bărbat că ea îi ceruse lui Brian s-o lase să coboare din maşină nu ca să-şi apere propria onoare, ci tocmai pe a lui, adică onoarea lui Maximilian Grant?

CAPITOLUL III

      Ei bine, nu onoarea, ci ceva ce el preţuia cu mult mai mult, şi anume intimitatea.

   Sophie se bucurase la început când îl văzuse pe Brian şi îl considerase la fel de atrăgător, chiar şi privit cu ochi de adult acum. De asemenea se bucurase când se oferise să o ducă înapoi la Henley Hali cu maşina, ofertă pe care tânărul i-o făcuse când aflase că altfel ea trebuia să ia ultimul autobuz. Sophie se gândise chiar să accepte dacă ar mai f i invitat-o în vreo altă seară să iasă cu el, însă fără Ally.
   Din păcate, ea uitase că Brian lucra pentru cel mai important ziar local. Aflase pe drum că Brian avea ambiţia să se mute de la acest ziar provincial la nitul mai răspândit, de pe Fleet Street, iar în acest scop se gândise să folosească un articol despre viaţa privată a lui Maximilian Grant, având-o ca informator pe Sophie.
   Sophie nu ştia în clipa aceea nimic despre Maximilian Grant, decât că avea o fiică de 16 ani care urma să aibă o vacanţă de o săptămână. Dar chiar şi dacă ar fi avut informaţii despre viaţa personală a marelui om de afaceri, cu siguranţă că nu i le-ar fi dat lui Brian pentru ca acesta să scrie cine ştie ce istorie îngrozitoare, plină de remarci veninoase şi neadevărate. Ceea ce o înfuriase pe Sophie fusese faptul că Brian o crezuse în stare să facă aşa ceva!

   - A avut loc o bruscă modificare de planuri, spuse deodată Maximilian Grant, înclinându-şi uşor capul.
   Părul lui blond căpătă nuanţe argintii, iar trăsăturile lui aspre intrară într-un con de umbră.
   Sophie făcu o figură mirată.
   - Aşa credeam şi eu, spuse ea, făcând o grimasă. Aţi putea să-mi faceţi măcar favoarea de a nu fi prea dur cu mine când îi veţi explica mătuşii Millie motivele pentru care nu m-aţi angajat? Ştiu că este menajera dumneavoastră, dar este în acelaşi timp şi sora mamei mele, şi...
   - Nu cred că ai înţeles. El se ridică şi se opri lângă birou. Modificarea despre care ţi-am vorbit eu n-are nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în seara asta...
   - Nu?
   Ea îl privi nevenindu-i să creadă; pe cine încerca el să păcălească? Şi, în plus, oare de ce se mai deranja să o facă?

   - Nu, se răsti el nerăbdător. Realitatea este că Jennifer nu mai vine acasă să-şi petreacă vacanţa, şi...
   - Cred că spuneţi asta ca să-mi menajaţi sentimentele, spuse ea clătinând cu amărăciune din cap. Dar...
   - Domnişoară Gordon, ce motiv aş avea ca să-ţi menajez sentimentele? întrebă el, privind-o batjocoritor cu ochii lui albaştri.
   Într-adevăr. În definitiv, ea şi sentimentele ei nu însemnau nimic pentru el. Iar el nu dădea deloc impresia unui om care să-şi facă scrupule atunci când trata cu cineva.
   Sophie simţi că obrajii încep să-i ardă din ce în ce mai tare pentru că el continua s-o privească amuzat şi oarecum cu milă, fapt care o făcea să aibă impresia că o consideră de aceeaşi vârstă cu fiica lui.
   - Mai ales dacă sunt nevoit să mint în acest scop? continuă el batjocoritor. Eu lucrez cu fapte, domnişoară Gordon...

   - Sophie, spuse ea încet. Aş prefera să-mi spuneţi Sophie.

   El înclină din cap în semn de înţelegere.

   - Ei bine, adevărul este, Sophie, că Jennifer va petrece săptămâna aceasta la mătuşa ei. Regret că te-ai deranjat să vii până aici, dar, aşa cum ţi-am spus mai devreme, asta ţi-a dat posibilitatea să o revezi pe mătuşa ta. Şi, desigur, pe Brian... nu-i aşa? mormăi el ironic.
   - Da, Brian este numele lui, confirmă ea.
   Dar amândoi ştim foarte bine că ar fi fost mai bine să nu ne fi întâlnit.
   - Poftim? întrebă el batjocoritor, iar vocea lui fusese aproape de neauzit.
   - Trebuie să vă spun... se sili ea să vorbească normal, deşi îi era foarte greu.

   Cu timpul - dar cine ştie cât timp? - ea avea probabil să se obişnuiască cu ideea că pierduse slujba, dar în momentul acela se simţea foarte deprimată şi nu ştia încotro s-o apuce. Dar îşi va reveni ea; întotdeauna o făcuse. Niciodată n-a mai fost concediată înainte de a fi angajată! Şi oricum, Sophie ar fi preferat să nu existe nici această primă dată...

   Maximilian Grant făcu o grimasă.

   - În general, patronii aşteaptă puţin mai mult până să se dispenseze de serviciile tale, nu? întrebă el sec. Tu ai sugerat asta, nu eu, se apără el.
   Cu timpul poate că ea ar fi ajuns să considere amuzant umorul sec al acestui individ, deşi avea îndoieli serioase în privinţa asta.
   - Şi în plus, o necăji el, mătuşa ta mi-a dat impresia că nu prea ţi-ai găsit vocaţia în viaţă... Spunea ceva despre o slujbă de telefonistă, alta de vânzătoare...
   - Da, bine, îl întrerupse ea repede, pentru că ştia că lista era lungă, deşi cu siguranţă că femeia emisese să menţioneze slujbele de curier pe motocicletă la Londra şi încă şase-şapte slujbe pe care mătuşa ei nu le considerase potrivite ca referinţe pentru o viitoare însoţitoare a fiicei acestui bărbat.
   Ea îşi plecă privirea pentru ca Maximilian Grant să nu se uite în ochii ei căprui şi candizi, pentru că de când se întâlniseră ea era sigură că el este suficient de inteligent ca să-şi imagineze cam ce fel de lucruri omisese mătuşa ei.
   El greşea total în legătură cu ceea ce voia ea să facă cu viaţa ei. Ştia exact ce carieră îşi dorea, numai că îi lua ceva mai mult timp decât altora ca să şi-o construiască.
   Dar până la urmă avea să reuşească, chiar dacă trebuia să-şi mai găsească o sută de slujbe oribile pentru asta.
   - Cheltuielile pentru drum îţi vor fi desigur rambursate.
   El se ridică în picioare ca să arate că discuţia se încheiase şi apoi luă un sandviş din care muşcă cu poftă.

  - Sunt  foarte bune, spuse el după prima înghiţitură. Ia şi tu unul, o invită, continuând să mănânce.

   Dezamăgirea ei era atât de acută, încât probabil că mâncarea i-ar fi făcut rău.

   - Nu, mulţumesc.
   Se ridică în picioare.
  - Cred că ar fi mai bine să mă duc la culcare. Nu vă deranjează dacă plec chiar mâine dimineaţă?
   Ea se încruntă când acest gând îi trecu prin cap.
   În ochii lui albaştri şi reci apăru din nou iritarea.
   - Nu fi proastă! se răsti el, supărat. Dacă mătuşa ta vrea să mai rămâi cu ea câteva zile, nu am nimic de obiectat.
   Oh, Doamne... trebuia să mai dea ochii cu mătuşa Millie! Şi indiferent ce i-ar fi spus, mătuşa ei va fi convinsă că fusese ceva care îl făcuse pe Maximilian Grant să n-o mai angajeze şi că aceasta urma să aibă repercusiuni şi asupra ei, pentru că ea fusese cea care o recomandase! Totuşi, nu numai mătuşa Millie era răspunzătoare că o recomandase. Mama ei o convinsese pe sora sa s-o facă, atunci când mătuşa îi povestise în treacăt că Jennifer urma să vină acasă pentru o săptămână. De fapt, ea nu era totuşi prea sigură că incidentul anterior influenţase totuşi decizia lui Maximilian în legătură cu angajarea ei.
   - Cred că ar fi mai bine să plec mâine, îl asigură ea.

   Nu voia să suporte privirile pline de reproşuri mai mult decât era absolut necesar.

   - Cum doreşti, spuse el absent, studiind nişte hârtii care se aflau pe birou.

   Ea se întreba dacă el avea idee spre ce situaţie financiară gravă o împinsese, chiar şi rambursându-i cheltuielile de drum. Probabil că nu avea idee. Suma de bani pe care ea ar fi câştigat-o în această săptămână ar fi reprezentat o picătură într-un ocean pentru el, dar pentru ea...
   Uită tot, Sophie, îşi spuse ea ferm. Mergi mai departe şi nu privi înapoi. Niciodată să nu te uiţi înapoi. Asta este unica posibilitate şi singura şansă.
   Maximilian Grant nu păru să observe ieşirea ei din cameră, atât de adâncit era în citirea hârtiilor. Probabil că deja şi-o scosese din minte pe Sophie Gordon.
   Mătuşa Millie nu făcuse acelaşi lucru; ea o aştepta în bucătărie, aşa cum se aşteptase Sophie.
   Spre marea ei uşurare, când îi spuse că Jennifer îşi va petrece vacanţa la o rudă a ei în loc să vină aici aşa cum fusese stabilit iniţial, mătuşa ei se enervă, atât de tare din cauza lipsei lui de consideraţie faţă de Sophie, încât uită de reproşuri.
   - Extraordinar! exclamă mătuşa, ridicându-se în picioare să spele ceştile de cafea. Dar în definitiv, şi mătuşa fetei are ceva de-a face cu aceasta schimbare de planuri, spuse ea pe un ton dezaprobator. Este o femeie foarte prost-crescută. N-o să-i facă deloc bine lui Jennifer să-şi petreacă atâta timp la Celia.
   Clătină din cap, supărată.
   Sophie nu mai ceru alte amănunte pentru că era foarte uşurată că scăpase atât de uşor şi nu voia să mai răscolească lucrurile. Ea spuse repede că vrea să se ducă la culcare, pentru că a doua zi urma să se întoarcă în oraş.
   - Desigur că aşa trebuie să faci.
   Mătuşa se simţea acum vinovată, pentru că n-o lăsase să se ducă mai devreme la culcare.
   - Şi să ştii că îmi pare rău cu adevărat că te-ai deranjat numai ca să fii dezamăgită.
   Ea ridică din umeri.
   - Domnul Grant a spus că-mi va rambursa cheltuielile...
   - Măcar atât trebuie să facă, în aceste circumstanţe.
   Mătuşa ei era sincer dezamăgită de felul cum fusese ea tratată.

   - Da, spuse Sophie, făcând o grimasă. Ei bine, cred că acum chiar mă retrag.

   Mătuşa Millie aprobă din cap, cu o expresie indulgentă pe chip.

   - Dacă vrei, poţi să dormi până mai târziu mâine dimineaţă. Nu este nicio grabă cu plecarea, adăugă ea, foarte indignată de felul neplăcut în care domnul Grant se purtase cu Sophie.
   Faptul că mătuşa Millie era atât de blândă - mai ales că Sophie nu o merita chiar în totalitate - era aproape mai enervant ca atunci când o certa, decise fata, retrăgându-se în grabă.
   Imediat ce ajunse în dormitor, constată că nu-i era destul de somn ca să se bage în pat pentru că prin cap îi treceau tot felul de gânduri legate de săptămâna care urma.
   Sărăcia rafinată putea fi ceva romantic, aproape nobil, dar aceasta nu achita notele de plată şi nici nu te hrănea. Oh, va găsi ea o slujbă, era sigură de asta şi niciodată nu greşise. Dar până atunci...
   Poate că dacă citea puţin, somnul avea să-i revină. De mii de ori adormise cu o carte în mână, aşa că sistemul trebuia să funcţioneze şi acum! Dar cărţile pe care le adusese cu ea nu erau uşor de citit şi cu cât încerca să se gândească mai puţin ia asta, cu atât biblioteca imensă pe care o văzuse în acea dimineaţă în aripa centrală a casei o atrăgea mai mult. De fapt, îşi propusese ca, dacă ar fi fost angajată, să-i ceară lui Maximilian Grant permisiunea de a arunca o privire prin bibliotecă. Dacă i s-ar fi dat voie să citească vreo carte atât de frumos legată în piele atunci ea ar fi garantat că va fi cât se poate de atentă să nu o deterioreze.
   Poate că totuşi Maximilian Grant nu se va supăra dacă ea se va duce chiar acum acolo? În definitiv, altă şansă nu mai avea...

   Când părăsi dormitorul, casa era cufundată în întuneric, iar ea presupuse că atât mătuşa ei cât şi Maximilian Grant se culcaseră. Frumuseţea elegantă a holului înalt lua proporţii înfricoşătoare în umbra nopţii, făcând-o să se întrebe dacă voia într-adevăr atât de mult să vadă biblioteca.

   Imediat ce deschise uşa şi simţi mirosul cărţilor, înţelese că trebuia imediat să le şi vadă. Apăsă un întrerupător şi imediat se aprinse un lampadar care se afla lângă imensul fotoliu de piele plasat în faţa căminului. încălzirea centrală era mai mult decât adecvată pentru o seară rece de mai.
   Erau acolo toate cărţile clasicilor, frumos legate; era o plăcere dacă puteai doar să le atingi.

   Lui Sophie nu-i venea să creadă; prima carte pe care o scoase din raft fu „Jane Eyre"! După gândurile care-i trecuseră prin cap mai devreme, realiză că aceasta era singura carte care ar putea s-o ajute să adoarmă în acea seară. Degetele ei se strânseră înfrigurate peste coperţile de piele ale cărţii pe care o luase în mână.
   Dar cartea căzu cu zgomot pe carpeta de pe podea. Sophie fu cuprinsă brusc din spate. Ea ţipă când braţul îi fu răsucit. Fu întoarsă cu faţa spre agresor, cu nişte mişcări atât de abil executate încât abia putu să respire după primul strigăt de spaimă.
   Se trezi lipită de pieptul de oţel al lui Maximilian Grant, care o privea furios în ochii înspăimântaţi. Ea se întrebă dacă va mai fi vreodată în stare să-şi recapete respiraţia normală.
   - Tu! o acuză el dezgustat, cu toate că nu făcu niciun efort să-i dea drumul.

   Ea era din ce în ce mai disperată din cauza acestei ultime acuzaţii. Nu era deloc sigură cât timp va mai putea rezista aşa, în picioare şi fără să respire.

   Era atât de aproape de el încât trupurile lor erau lipite complet, de la umeri până la şolduri. Sophie simţea fiecare por al pielii lui şi fiecare muşchi şi îi vedea foarte clar trăsăturile aspre ale chipului şi răceala din ochi, care aproape îi îngheţase sângele în vine. Nu era nici urmă de umor în acei ochi. Dimpotrivă privirea lui era ostilă.
   În timp ce ea înregistra toate acestea, îşi dădea seama că niciodată până atunci nu mai fusese atât de deplin conştientă de apropierea unui bărbat. Oasele parcă i se topiseră, pulsul i se accelerase, obrajii îi ardeau şi toate simţurile îi erau tulburate din cap şi până în vârful degetelor de la picioare. Dacă nu începea imediat să respire, curând avea să cadă moartă la picioarele lui!
   Maximilian rezolvă această problemă, îndepărtând-o de el cu ochii îngustaţi îndreptaţi în direcţia ei. Sophie îşi masă încheieturile mâinilor în locul unde el o ţinuse atât de strâns, inspirând în acelaşi timp cantităţi imense de aer. Nu putea spune nimic, pentru că era mult prea surprinsă de violenţa agresiunii lui..
   Trecuse aproximativ o jumătate de oră de când îi părăsise biroul. În timp ce ea îşi scosese pantofii în dormitor, Maximilian arăta exact ca mai înainte, complet îmbrăcat şi...
   - Ce cauţi aici? o întrebă el brutal, cu tot trupul încordat în chip provocator.
   Arăta foarte ameninţător, barându-i drumul spre uşa care era încă întredeschisă, fapt care-i aminti că ea fusese cea care o lăsase aşa, motiv pentru care nici nu auzise intrarea lui cu câteva minute mai devreme.
   - Căutam o carte să citesc... spuse ea amărâtă, ridicând din umeri cu speranţă, întrebându-se de ce oare era atât de convinsă că el n-o va crede, în definitiv, aceasta nu era decât biblioteca.
   Ce-şi imagina el că făcuse ea aici?
   Ochii lui albaştri de gheaţă nici nu clipeau.

   - La ora asta? Deci nu o credea!

   - N-am putut să adorm după discuţia avută, spuse ea. Adică... ştiam că n-am să pot să dorm, chiar dacă m-aş fi băgat în pat, spuse ea grăbită, în timp ce el privea cu înţeles bluza şi fusta pe care ea încă le mai purta şi care arătau limpede că ea nici măcar nu încercase să se culce. Aveam prea multe pe suflet, mai spuse ea, făcând o grimasă.
   - El îşi încrucişa braţele pe piept.
   - O eventuală conştiinţă vinovată te poate face să te simţi aşa.
   - Vinovată? Ei bine, acum ascultaţi-mă! izbucni ea indignată. Nu am de ce să mă simt vinovată.
   Doamne - Dumnezeule, dacă el încă se mai gândea la incidentul de pe drum, atunci era numai vina lui. Şi dacă nu înceta să-i arunce mereu asta în faţă, atunci ea avea să i-o spună.
   El ridică sprâncenele blonde, iar privirea albastră îi deveni şi mai glacială.
   - Vrei să sugerezi că eu aş avea?
   Întrebarea fusese pusă pe un ton neliniştitor de blând.
   Sophie îşi plecă privirea.
   - Ei bine, eu cu siguranţă nu am de ce să mă simt vinovată! insistă ea încăpăţânată.
   Doamne, doar ea nu intenţionase să fure vreo carte din valoroasa lui bibliotecă, dacă asta crezuse el. Oare nu era în stare să creadă nimic bun când avea legătură cu ea?
   - Îmi dau seama că ar fi trebuit să cer voie înainte de a împrumuta cartea.
   Îl privi din nou cu îndrăzneală în ochi.
   - Dar având în vedere ora târzie şi faptul că aş fi pus-o la loc mâine dimineaţă înainte de a pleca, fără ca cineva să mai fie deranjat, m-am gândit că nu mai este necesar să vă mai cer voie.

   El se aplecă să ridice cartea de jos.
   - Evident, am greşit, adăugă ea încordată.
   El întoarse cartea cu degetele lui lungi şi fine, care însă dădeau impresia de o forţă de fier. Ştia exact cât de puternice erau degetele lui pentru că încă mai simţea urma lor imprimată pe încheietura mâinii. Încercă să uite ce simţise atunci când stătuse lipită de el într-un mod atât de puţin ceremonios. Din fericire, atitudinea lui jignitoare o făcea să-i fie mai uşor să uite.
   - „Jane Eyre".
   Gura Iui făcu o grimasă batjocoritoare când citi titlul cu litere aurii de pe coperta cărţii.
   - Dă-mi voie să ghicesc, spuse el brutal. Arogantul şi bogatul Rochester este eroul tău favorit?

   Ea ar fi vrut să-l lovească în clipa aceea pentru jignirea lui plină de cinism. De fapt, se văzu nevoită să-şi ducă mâinile la spate ca să nu facă asta. în momentul acela se gândi că de fapt îl preferă pe Maximilian Grant mai degrabă cinic şi suspicios, decât cinic şi batjocoritor!

   - Din fericire! izbucni ea. Jane l-a iubit pe Rochester datorită unei calităţi pe care acesta o avea, în afară de bogăţie, şi anume simţul umorului!
   Maximilian făcu o grimasă, pentru că înţelesese insinuarea.

   - Şi tu crezi ca eu nu am simţul umorului?
   Ea îşi lăsă provocatoare capul pe spate iar şuviţele roşcate străluceau ca o flacără.
   - Din clipa în care v-am cunoscut şi până a-cum, n-am putut să-mi dau seama.
   El râse la această replică tăioasă. Râse din tot sufletul, după care puse cartea pe măsuţa din dreptul fotoliului de piele.
   - Poate că de fapt este păcat că nu vei rămâne aici o vreme, Sophie Gordon, murmură el blând şi încă zâmbind. Se pare că uneori este nevoie să mi se reamintească să râd, în anumite situaţii.
   Sophie era teribil de uluită de transformarea pe care râsul o realizase asupra trăsăturilor lui aspre. Ochii i se închiseseră parcă la culoare, în jurul nasului şi gurii îi apăruseră semne de veselie şi dinţii îi străluciră albi în comparaţie cu pielea lui bronzată.
   Iniţial ea nici nu înţelesese ceea ce spusese el. Când totuşi o făcu, se gândi că este foarte trist să ţi se reamintească să râzi.
   Ce fel de viaţă ducea omul acesta, dacă avea nevoie de asta? Ea ştia că este văduv, dar soţia lui murise cu trei ani în urmă, aşa că mai mult ca sigur avea o nouă iubită, o femeie cu care să împartă momentele vesele ale vieţii. Ea era convinsă că un bărbat întreg de treizeci şi nouă de arii nu va rămâne singur trei ani de zile, mai ales dacă avea avantajul să arate ca Maximilian Grant.
   Dar ea nu trebuia să se gândească acum la cât de atrăgător era el şi nici nu trebuia să-şi reamintească toate senzaţiile tulburătoare, pe care e avusese atunci când trupul ei fusese atât de intim lipit de al lui, cu doar foarte puţin timp în urmă!

   Mai exista şi fiica lui, Jennifer, de 16 ani. Oare ea nu-i făcea viaţa fericită? Sophie era foarte ataşată de părinţii ei şi nu putea înţelege cum se putea ca un tată şi o fiică să nu se apropie şi mai mult unul de celălalt, tocmai datorită pierderii suferite. Dar poate că bogăţia lui Maximilian Grant reprezenta o barieră între ei. Era greu de crezut că, în asemenea împrejurări şi dată fiind bogăţia lui Maximilian, fiica lui nu ajunsese o răsfăţată din punct de vedere financiar, mai ales după decesul mamei ei. Deci poate că existau şi avantaje în a fi sărac...

   - Acum se pare că te-am dezvăţat şi pe tine de râs, spuse el cu regret în glas, în timp ce ochii lui albaştri urmăreau diversele emoţii care traversau chipul ei.

   - Oh, nu, se grăbi ea să îl liniştească. Mă gândeam numai, îi spuse ea blând, sperând ca el să n-o întrebe la ce.
   Se îndoia că oamenilor le era uneori milă de omul acela, sau că le-ar fi mulţumit pentru asta.
   - După câte mi-am dat seama, este o distracţie periculoasă, mormăi el pe un ton care arăta că discuţia se încheiase. Cred că ar fi timpul să mergem la culcare acum, nu-i aşa?
   Ea se înroşi toată.
   - Vai, „Jane", doar nu credeai că am sugerat că am putea merge împreună ?
   Bărbatul acesta avea totuşi simţul umorului, chiar dacă era crud.
   - Desigur că nu, se răsti ea. Domnul Rochester n-ar fi putut niciodată să sugereze aşa ceva, îl ironiza ea.
   - Dar domnul Rochester din secolul douăzeci ar putea, spuse el calm. Aminteşte-ţi că nici originalul nu s-a dat în lături de la a încerca să se însoare eu Jane, deşi era deja căsătorit.
   Sophie se gândi puţin la asta. Domnul Rochester încercase să ia ceea ce dorea, şi anume s-o ia pe Jane de soţie, dar numai pentru că voia să o aibă pe Jane. Un Rochester modern, probabil că ar folosi numai armele seducţiei ca să obţină acelaşi lucru.

   - În cazul acesta, ce noroc pentru noi că dumneavoastră nu sunteţi domnul Rochester şi eu nu sunt Jane, spuse ea degajată.

   El o privi câteva secunde în ochi, după care înclină capul. Părul lui era argintiu în lumina lămpii.
   - Ce noroc pentru noi, repetă el blând. Sophie, ia-ţi acum cartea şi du-te.

   La acestea ea nici măcar nu se ridică indignată, aşa cum ar fi trebuit să facă. Luă grăbită cartea de pe masă - deşi nu mai era deloc atât de sigură că vrea s-o citească - şi se îndreptă repede spre uşă, unde ezită puţin, întorcându-se să se uite la el. El rămăsese complet nemişcat, uitându-se spre cămin. Arăta atât de singur... ciudat de singur...

   Nu! Dacă Maximilian Grant era singur, era aşa pentru că el voia să fie şi nu pentru alt motiv. Ea se grăbi să iasă din bibliotecă, înainte ca alte asemenea gânduri să-i tulbure minţea.

   Ce seară bizară... Nu-şi putea aminti alta asemănătoare. Reacţia ei la apropierea lui Maximilian fusese un adevărat şoc pentru ea. Oh, da, era un bărbat de o frumuseţe aspră, dar cu siguranţă nu era genul ei. Când fusese însă lipită de pieptul lui puternic, diferenţele de vârstă şi experienţa nu mai contaseră... de fapt, Sophie nici nu se mai gândea la ele. în clipa aceea, cu chipul lui Maximilian Grant atât de aproape de al ei, cu privirea străpunsă de a lui, ea nu-şi mai dorise decât ca el s-o sărute!

   Ceva mai târziu, la foarte puţin timp după toate astea, când era pe punctul de a adormi, avu senzaţia ciudată că cineva se învârtea pe lângă dormitorul ei.

CAPITOLUL IV

      Sophie avu nişte vise îngrozitoare şi bizare în acelaşi timp, vise despre femei sechestrate în poduri şi telefoane care sunau continuu. Îi fură necesare câteva secunde ca să realizeze că nu este singură în dormitor, şi asta numai după ce se trezi de-a binelea.

   Îi fu foarte greu să-şi dea seama cine este, aşa, cu draperiile trase, dar când ochii începură să se obişnuiască cu întunericul, ea reuşi să distingă o siluetă care se afla în dreptul toaletei şi care - Dumnezeule! - zăngănea nişte monezi. Banii ei. Banii pe care înainte să se culce îi pusese pe măsuţa de toaletă. Aceşti bani erau toată averea ei.

   Cu o seară în urmă, Maximilian Grant crezuse pentru o clipă, atunci când o descoperise în bibliotecă, că ea ar fi un spărgător, dar se, părea că acum - incredibil - apăruse un spărgător adevărat. Iar ea nu ştia ce să facă, ce anume...

   - Oh, te-ai trezit, nu-i aşa? murmură o voce feminină. Credeam că ai să dormi toată ziua!

   Sophie nu ştia cum anume se trădase, poate vreo mişcare involuntară sau modificarea respiraţiei.

   Când încercă să se ridice în capul oaselor, silueta din celălalt capăt al încăperii se apropie de fereastră şi trase draperiile.

   În clipa aceea, lumina orbitoare a soarelui pătrunse în cameră, iar ea nu reuşi să vadă nimic. Apoi ochii ei începură să se obişnuiască cu lumina şi în cele din urmă reuşi să vadă cine era intrusul.
   Dar persoana nu arăta deloc ca un intrus, ci mai curând ca Alice în Ţara Minunilor, cu cascada ei de păr blond prins la spate cu o panglică neagră, cu faţa ca cea a unui înger cu ochii albaştri şi pe deasupra - fiinţa era îmbrăcată într-o rochiţă albastru cu alb, strânsă cu o curea peste talia îngustă. De fapt, fata era puţin cam prea înaltă pentru vârsta pe care părea s-o aibă. Fiind chiar puţin mai înaltă decât Sophie, în ciuda aparenţei ei copilăreşti.
   Fata stătea acum lângă pat şi o privea cu un aer uşor dispreţuitor.
   - Am vrut neapărat să vin să văd cumpărată în realitate o însoţitoare plătită! spuse ea pe un ton evident batjocoritor.
   La fel de evident era şi faptul că în ciuda felului cum arăta, fata nu era deloc un înger.
   La o privire mai atentă, se putea observa că ochii îi erau albaştri şi reci, iar bărbia foarte ascuţită şi îndrăzneaţă. Semnele exterioare ale forţei de caracter a lui Maximilian Grant erau departe de a fi atrăgătoare la fiica lui în vârstă de 16 ani. Sophie nu mai avea nici o îndoială cu privire la identitatea „intrusului".

   - N-ar fi trebuit să te afli aici.
   Sophie se încruntă şi coborî din pat, conştientă că Jennifer îi urmărea fiecare mişcare şi îi cerceta cu un ochi critic cămaşa de noapte comună, evaluând în acelaşi timp şi preţul ei.
   Era neplăcut să fii privit în felul acesta de cineva mai tânăr decât tine. Acum nu mai era de mirare că Maximilian nu putea râde împreună cu fiica lui. Tânăra domnişoară era mult prea serioasă pentru asta.
   - Sunt toţi la locul lor, spuse Jennifer. Banii tăi, adică, explică ea batjocoritor, pentru că Sophie o privise întrebător. I-am numărat numai, fără să încerc să-ţi iau din ei.
   Fata se trânti obraznic pe pat şi o privi provocator.
   - Aceştia sunt toţi banii pe care-i ai la tine?
   Jennifer îşi ridică sprâncenele blonde într-un mod foarte asemănător cu felul în care o făcea tatăl ei.
   Sophie se uită la cele două hârtii mototolite de o liră şi la teancul de mărunţiş care însemna exact 15 pence. Ea ştia precis pentru că îi numărase cu o seară înainte. Aceştia erau toţi banii pe care-i avea în general, nu numai la ea.
   - Da, spuse Sophie, ridicând nepăsătoare din umeri.

   Jennifer se strâmbă dezgustată.

   - Atunci nu este de mirare că vrei să fii însoţitoarea plătită a unei persoane pe care nu o cunoşti. Tata îmi dă mai mult numai ca bani de buzunar pe o săptămână.
   Asta chiar că nu era greu de crezut, dar această domnişoară avea de fapt nevoie de o bătaie bună!
   - Poate că acesta este unul din motivele pentru care tatăl tău trebuie să plătească pe cineva ca să-ţi ţină companie, spuse Sophie calmă.
   O clipă păru că această insultă trecuse pe lângă Jennifer, dar imediat după aceea, ochii ei se măriră de indignare.
   - Poftim?
   - Nimic.
   Sophie îi zâmbi dezarmant, prefăcându-se că a înţeles greşit.
   - Sunt sigură că n-ai vrut să fii nepoliticoasă.
   Tânăra se înroşi, se ridică în picioare şi îşi puse mâinile în şolduri.
   - Ei bine, te înşeli amarnic, am vrut să fiu foarte nepoliticoasă!
   În clipa următoare, Jennifer precis va bate din picioare de furie, presupuse ea amuzată, întrebându-se de câte ori o asemenea manifestare, pe care Maximilian Grant o ura cu siguranţă, o ajutase pe această fată să facă exact ceea ce dorea.
   - Atunci ai reuşit, nu-i aşa? întrebă Sophie pe un ton plăcut, înainte de a-şi lua peria din geantă şi a-i întoarce spatele tinerei fete pentru a-şi putea privi propria imagine în oglindă.
   Imediat după aceea începu ritualul de fiecare dimineaţă, ritual care însemna îmblânzirea părului ei rebel, care după un periat viguros începea să arate cât de cât decent.
   Sophie vedea în oglindă reflecţia lui Jennifer şi realiză astfel că fata era puţin deconcertată de felul în care fusese tratată, după ce fusese atât de nepoliticoasă. Ea nu încercă să ghicească de ce Jennifer se comportase aşa, dar îşi aminti cum este să ai 16 ani. Putea deci să înţeleagă frustrarea fetei de a fi tratată ca un copil-femeie, prea matură ca să fie tratată; cu indulgenţa normală faţă de un copilaş, prea tânără ca să fie tratată ca un adult. Era evident că biata fată era nervoasă de faptul că tatăl ei considerase necesar să-i angajeze o însoţitoare pentru o vacanţă de numai o săptămână.

   Totuşi aceste consideraţii nu arătau motivul pentru care Jennifer se afla acolo, când chiar în seara precedentă tatăl ei spusese că fiica lui nu va veni acasă. Oare el o minţise? Nu, ea nu credea asta. îl crezuse - aşa arogant cum era - când spusese că nu ar încerca să mintă numai ca să-i menajeze sentimentele. Maximilian Grant era cu siguranţă brutal de sincer întotdeauna. Dar...

   - Dumnezeule! icni Sophie, privindu-şi din întâmplare ceasul de la mână şi observând că se făcuse ora unu.

   Ora prânzului! Remarca iniţială a lui Jennifer conform căreia „voia să doarmă toată ziua" nu fusese complet lipsită de sens.
   Sophie nu-şi dăduse seama că era atât de târziu. Desigur, când se culcase era aproape ora trei, dar...

   - Ar fi trebuit să mă trezească cineva.
   Se întreba ce anume putea crede Maximilian Grant văzând că ea doarme atât de mult. Sophie era convinsă că el se trezise deja de câteva ore, în ciuda orei târzii la care se culcase. El nu părea genul de om care să aibă nevoie de mai mult de două ore de somn ca să fie absolut proaspăt a doua zi.
   - Iată că te-a trezit cineva, spuse Jennifer, tărăgănând cuvintele şi ridicând din sprâncene.
   - Te-a trimis tatăl tău? întrebă Sophie luându-şi geanta din dulap, aşezând-o pe pat şi începând să-şi pună lucrurile în ea.
   - Nu, el... ce faci ? întrebă nedumerită Jennifer, urmărindu-i mişcările grăbite.
   - Îmi fac bagajele, desigur, răspunse Sophie în timp ce lăsa pe pat blugii şi un tricou roşu pe care intenţiona să le poarte în acea zi. Nu ţi-a spus tatăl tău că s-a răzgândit în privinţa „însoţitoarei plătite"? întrebă ea absentă, uitându-se prin cameră ca să se asigure că nu uitase ceva. întotdeauna când călătorea îşi lua puţine lucruri, dar toate absolut necesare.
   Jennifer se încruntă.
   - De fapt, eu încă n-am vorbit cu tata.
   - Poftim?
   Sophie, care se îndrepta spre baie, se opri brusc şi se uită la fată, nevenindu-i să creadă.
   Jennifer îşi întoarse privirea.
   - Tata nu ştie că sunt aici, anunţă ea arogantă, cu toate că în ochii ei albaştri şi glaciali se putea citi o undă de nelinişte. Am venit cu un taxi de la şcoală până acasă, adăugă ea provocatoare.
   Probabil că banii de buzunar pe care-i primea fata erau cu adevărat destul de mulţi, dacă îşi putea permite să dea atâţia bani pe taxi. Rochia ei albastru cu alb era evident uniforma şcolară pentru vară. Dar dacă Maximilian nici nu ştia că fata este acasă...
   - Nu crezi că ar fi trebuit măcar să-l saluţi pe tatăl tău după ce ai ajuns acasă? întrebă Sophie, gândindu-se ce va spune Maximilian când va afla că planurile lui fuseseră schimbate de această versiune feminină a lui.

   Probabil că Jennifer nu se întreba acelaşi lucru, pentru că trăgea nervoasă de capătul cordonului de la rochie.

   - Nu mă grăbesc să asist la explozia care va urma cu siguranţă.
   Fata făcu o grimasă de om atotcunoscător.
   - Dar nici n-am de gând să mă las expediată la mătuşa Celia pentru o săptămână întreagă, adăugă ea rebelă.
   Sophie se încruntă teribil. Avea impresia că, ceea ce spunea Jennifer despre „explozie" urma să se adeverească. Nu-şi putea imagina că Maximilian Grant va lua uşor actul de nesupunere al fiicei lui. Iar ea nici măcar nu-l putea condamna pentru asta...
   - Dar nu-ţi dai seama că el s-ar putea să fie îngrijorat din cauza ta? întrebă Sophie cu bun simţ. Probabil că a sunat deja la sora lui ca să vorbească cu tine, sau poate i-a telefonat să-i spună că n-ai ajuns încă la ea. Sau...
   - Mătuşa Celia nu este sora lui tata, interveni Jennifer furioasă. Este sora mai tânără a mamei mele, explică ea dezgustată. Şi voia să mă duc la ea în vacanţă numai pentru că este îndrăgostită de tata...
   - Jennifer! icni Sophie, incapabilă să mai reacţioneze la lipsa de respect a fetei.
   - Nu suport să mi se spună Jennifer! spuse ea furioasă. Jen sau Jennie, niciodată Jennifer.
   - Bine, Jennie, spuse Sophie, ignorând importanţa pe care fata o dădea numelui.
   Totuşi... nu se putu să nu se întrebe dacă Maximilian Grant era şi el îndrăgostit de sora soţiei lui decedate.
   - Faptul că vorbeşti pe un ton jignitor despre mătuşa ta nu schimbă deloc celălalt fapt, şi anume că imediat ce tatăl tău va afla că nu te-ai dus la ea aşa cum fusese aranjat, va fi foarte îngrijorat...
   - Bineînţeles că nu! se auzi deodată o voce aspră.
   Amândouă fetele se întoarseră spre uşă în clipa în care auziră vocea. La început Jennie avu un aer vinovat iar Sophie speriat, pentru că se întreba cât auzise el din discuţia lor şi pentru că realiză că era foarte sumar îmbrăcată.
   Sophie simţi că roşeşte pentru că sfârcurile ei se întăriseră şi împungeau cu obrăznicie cămaşa de noapte.

   Totuşi Maximilian Grant nu părea în clipa aceea în starea potrivită ca să observe dacă ea era complet îmbrăcată sau dimpotrivă, dezbrăcată. Toată atenţia şi toată furia lui erau îndreptate, evident, spre fiica lui!
   Oricum, Sophie îşi strânse hainele în braţe într-o atitudine defensivă.
   - Ai idee câte necazuri a putut provoca inconştienţa ta, tânără domnişoară? atacă sălbatic Maximilian. Am anunţat şi poliţia în legătură cu dispariţia ta...
   - Poliţia? repetă Jennie uluită, cu obrajii palizi şi ochii speriaţi.
   - Evident, se răsti tatăl ei intrând complet în cameră şi arătând aşa cum îşi imaginase şi Sophie - proaspăt şi vioi, în pantalonii negri şi strâmţi şi cu una din acele cămăşi din mătase albă.
   Cu toate acestea, el fusese acela care se culcase mai târziu, pentru că atunci când ea plecase spre dormitorul ei, se afla încă în bibliotecă.
   Jennie oftă şi îşi privi tatăl.
   - Dar...

   - Ce altceva te-ai fi aşteptat să fac atunci când am telefonat la Celia şi am aflat că nu ai ajuns la ea, în timp ce ştiam că de la şcoală ai plecat cu două ore înainte? întrebă el exasperat. Am simţit că înnebunesc când după toate astea ţi-am auzit vocea aici!
   El clătină enervat din cap. Uşurarea că aflase că fiica lui este întreagă era încă destul de umbrită de faptul că până în clipa aceea îşi făcuse griji absolut degeaba.
   Jennie înghiţi în sec şi, cu toate că Sophie ştia că purtarea fetei fusese egoistă şi lipsită de consideraţie, totuşi nu se putu abţine să nu admire felul în care fata refuza să dea înapoi în faţa mâniei tatălui ei. Dacă i s-ar fi dat măcar o şansă cât de mică şi dacă ambiţia ei s-ar fi atenuat puţin, Jennie Grant ar fi putut deveni o fiinţă umană cât de cât uşor de plăcut şi tolerat.
   - Tocmai făceam cunoştinţă cu...
   Jennie se pierdu pentru că realiză că deşi ea o informase pe Sophie în legătură cu numele ei preferat, ea nu avea idee de numele celeilalte.
   - Sophie, îi sări „cealaltă" în ajutor, începând să-i pară rău de tânăra fată.
   Sophie nu şi-ar fi dorit însă ca după conflictul cu Maximilian Grant din seara precedentă să se afle în pielea lui Jennie.
   - După câte observ, tu şi domnişoara Gordon nu v-aţi cunoscut îndeaproape, spuse el batjocoritor. Iar acum, propun ca tu şi cu mine s-o lăsăm singură ca să-şi pună ceva haine pe ea.
   Deci Sophie greşise; individul observase exact ce anume avea, sau nu avea, pe ea.
   Se roşi iar, dându-şi seama că el fusese perfect conştient şi de felul în care propriul ei trup o trădase cu câteva secunde în urmă. Doamne, excela în a se pune în situaţii stânjenitoare în prezenţa acestui bărbat. Dacă biata mătuşă Millie ar fi ştiut, cu siguranţă că s-ar fi îngrozit.
   Jennie, care se dovedise a fi atât de rebelă, cu siguranţă că nu era şi proastă, pentru că îşi urmă imediat tatăl, fără să-i mai arunce lui Sophie vreo privire. Pentru asta, ea n-o putea condamna. Biata fată, se simţea probabil ca şi când ar fi plecat spre eşafod!
   Maximilian Grant nu o urmă imediat pe fiica lui; privirea lui se opri asupra genţii pline de pe pat, după care se îndreptă spre ea.
   - Să nu pleci înainte să mai stăm o dată de vorbă, spuse el cu asprime, plecând imediat după Jennie şi închizând uşa dormitorului după el.

   Sophie se trânti pe patul nefăcut simţindu-se de parcă ieşise dintr-un vârtej al emoţiilor. Nu făcea parte dintre acei oameni care se trezeau din somn veseli şi asta nici măcar când reuşea să doarmă până la prânz. Avea nevoie de timp şi spaţiu ca să se pregătească pentru ziua care începea. Familia Grant însă părea să ia imediat viaţa în piept, indiferent ce oră era.

   Oare ce însemnaseră ultimele cuvinte ale lui Maximilian Grant? Dorea s-o tragă la răspundere pentru că nu-i semnalase imediat prezenţa fiicei lui în casă, sau se referise la cu totul altceva? Oricum, pentru ea era mai prudent să nu plece nicăieri până cei doi nu terminau discuţia despre comportarea iresponsabilă a lui Jennie.

   Când peste puţin timp Sophie coborî în bucătărie, mătuşa ei tocmai pregătea nişte gustări. Fapta lui Jennie părea să fi afectat întreaga gospodărie. Sophie găsi cafea proaspătă şi îşi turnă într-o ceaşcă după care bău, plină de recunoştinţă. Totuşi încă nu se împăcase cu viaţa, cu toate că înainte să coboare făcuse un duş fierbinte şi îşi pusese şuviţele rebele într-o oarecare ordine.

   Mătuşa Millie o privi cu atenţie.

   - N-aş putea spune că sunt tocmai surprinsă că tânăra Jennifer s-a hotărât să-şi facă singură planurile pentru vacanţă, spuse ea amărâtă. Fata asta este la fel de încăpăţânată ca şi tatăl său.

   Femeia clătină din cap.

   - Totuşi, pentru tine este un noroc, nu-i aşa?

   Mătuşa Millie turnă restul de cafea într-o ceaşcă de porţelan pe care o puse lângă cealaltă ceaşcă de pe tavă, apoi o zaharniţă şi un castron cu frişca.

   Sophie se încruntă, fără să înţeleagă deloc semnificaţia celor pregătite, dar în definitiv nu se trezise complet.

   - Aşa este ?
   - Ei bine, sigur că da.
   Mătuşa îi aruncă o privire nerăbdătoare care-i reproşa că este atât de obtuză.
   - Acum că Jennifer s-a întors, ai să-ţi primeşti slujba. Vrei să duci tu asta în bibliotecă, pentru ca eu să mă pot ocupa de masa de prânz? mai întrebă ea, după care se întoarse distrată.

   Sophie nu se mişcă. Poate că nu înţelesese ceva, dar numai pentru că Jennie se afla acum acasă, ea nu vedea nici un motiv pentru care trebuia neapărat să rămână.
   Tatăl şi fiica erau amândoi încăpăţânaţi, dar Sophie ştia foarte bine care era cel mai încăpăţânat.
   - Du tava în bibliotecă, Sophie, îi reaminti mătuşa ei, când descoperi că ea se mai afla acolo cu tava în braţe. Şi asta înainte ca totul să se răcească, sublinie ea.
   Sophie plecă. Oricum, trebuia să se întoarcă în bibliotecă înainte de a pleca şi asta pentru a retur-na cartea pe care o împrumutase în seara precedentă, în plus, era interesată să vadă cum se mai înţelegeau tatăl şi fiica. Comandaseră cafea, aşa că poate nu se mai aflau unul cu mâinile în părul celuilalt.

   Spre mirarea ei, biblioteca părea să fie goală atunci când intră şi puse tava pe măsuţa de cafea, nu fără să se încrunte. Se aşteptase ca măcar să audă voci, dacă nu chiar strigăte. Cu siguranţă că nu-şi imaginase că nu va fi nimeni acolo.

   - Mulţumesc, murmură o voce profundă pe un ton de apreciere.

   Sophie se răsuci pe călcâie uluită, exact la timp ca să observe un bărbat care se ridica din fotoliul de piele din faţa căminului. Când intrase în bibliotecă nu-l observase, pentru că fotoliul era puţin întors cu spatele spre ea, dar când el se ridică complet, ea realiză că nu era cine se aşteptase să fie.
   Bărbatul acesta era mai tânăr decât Maximilian Grant, probabil că avea în jur de treizeci de ani, cu părul, negru tuns foarte scurt, cu ochii căprui şi cu un chip atrăgător care părea acum lipsit de umor şi îmbrăcat într-un costum negru şi auster ca tot restul persoanei lui.
   - Te-am speriat? se scuză el degajat. N-am vrut. Voiam numai să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai adus cafeaua.
   El privi cu înţeles tava pe care ea tocmai o lăsase jos.
   - Cafeaua era pentru dumneavoastră?
   Sophie crezuse că tava fusese pregătită pentru Maximilian Grant şi Jennie, deşi mătuşa ei nu spusese asta explicit.
   Bărbatul făcu o grimasă.

   - Max. încă mai vorbeşte cu Jennie la el în birou. Iar tu trebuie să fii... ?

   Bărbatul ridică întrebător şi glumeţ din sprâncene.

   În birou. Desigur. Era tocmai locul pe care Maximilian Grant părea să-l aleagă pentru discuţii neplăcute.

   - Sophie Gordon.
   Ea îi întinse politicoasă mâna.
   - Paul Wiseman.
   El îi întoarse gestul cu mâna lui puternică şi fermă.
   - Eu sunt asistentul domnului Grant. Am sosit azi-dimineaţă cu maşina pentru a-l întâlni aici.
   Ah, asta explica multe. Cel puţin... aşa credea Sophie. Dacă Maximilian Grant venise aici să lucreze, atunci de ce aranjase ca Jennie să se ducă la mătuşa ei?
   - Ce drăguţ, spuse ea prosteşte, dându-i drumul la mână.
   El ridică din nou din sprâncene.
   - Da?
   Sophie zâmbi cu tristeţe.
   - Ca să fiu sinceră, de fapt habar n-am! mărturisi ea. Şi eu trebuia să lucrez pentru domnul Grant, dar n-a ieşit, spuse ea ridicând din umeri, realizând că poate dovedea prea multă încredere în acest bărbat, care era mai mult ca sigur şi prietenul lui Maximilian Grant, în afară de faptul că îi era asistent.
   Atenţia lui Paul Wiseman păru să se amplifice.

   - Oh, da ?
   Era oare numai imaginaţia ei? Era prea sensibilă la situaţia dată, sau acest bărbat părea dintr-o dată mult mai precaut?
   - Nu vă faceţi probleme, spuse ea râzând uşor. Nu încercam să obţin postul dumneavoastră. Nimic atât de important.
   Ea făcu o grimasă.
   - Însoţitoare pentru copil, aceasta este limita la care mă opresc pentru moment.
   Făcu o figură tristă, amintindu-şi de tânăra domnişoară hotărâtă, care puţin mai devreme îi invadase dormitorul.
   - Pentru moment? repetă Paul Wiseman curios.
   Sophie se încruntă la modul în care acest individ conducea conversaţia şi încercă să-şi alunge iritarea pe care i-o provoca. În definitiv, ea nici măcar nu-l cunoştea. Era deconcertant felul în care el îi punea întrebări fără a spune despre sine nimic altceva decât că lucra pentru Maximilian Grant, numele şi că sosise mai devreme cu maşina.
   Chiar şi numai atât o supăra pe Sophie. Maximilian Grant avea tot restul timpului ca să lucreze, zi şi noapte dacă voia, aşa că era atât de greu să-şi petreacă ceva vreme cu fiica lui atunci când aceasta era în vacanţă pentru o săptămână? Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci n-o putea condamna pe Jennie că se hotărâse să decidă singură unde-şi va petrece vacanţa.

   Din toate aceste motive, răspunsul pe care-l dădu lui Paul Wiseman fu ceva mai tăios decât ar fi trebuit.
   - Este propriu naturii umane să vrea să evolueze. Nu intenţionez să-mi petrec toată viaţa ca studentă la fără frecvenţă şi între timp să trec prin tot felul de slujbe.
   Paul o privi cercetător.
   - Studentă la fără frecvenţă? La ce?

   Bărbatul acesta nu avea dreptul să aibă aceşti ochi căprui care ar fi putut fi calzi şi prietenoşi, când de fapt el era la fel de tăios ca şi şeful lui. Sophie îi spusese deja mult prea multe despre ea şi nu intenţiona să continue, mai ales că era evident că era puţin prea matură ca să mai fie studentă. Dar luase câteva decizii greşite în viaţa ei, iar acum trebuia să muncească de două ori mai mult ca să câştige ceea ce pierduse.
   - La facultatea vieţii, domnule Wiseman, evită ea răspunsul pe un ton glumeţ.
   - La această facultate suntem cu toţii studenţi, Sophie, murmură el blând, oprindu-şi privirea asupra obrajilor ei uşor înroşiţi şi asupra pistruilor de pe nasul ei cârn. Mi se pare că te refereai la ceva mai precis?
   Ea se încruntă la insistenţa lui. Nu făcuse niciodată un secret din faptul că urma un curs la o universitate populară, dar nici nu plictisea pe toată lumea cu această poveste, mai ales că toţi voiau să ştie de ce anume nu era studentă la zi. Evident, acesta era şi cazul bărbatului din faţa ei. Continua lui curiozitate în privinţa ei o irita puternic!

   - Da? întrebă ea degajată. Este bine ca acum să mă retrag, domnule Wiseman, trebuie să prind un tren spre Londra în această după-amiază.
   Se întoarse să plece, conştientă că el o urmărea cu o insistenţă enervantă. Nu avea nicio îndoială că el

era un asistent foarte bun pentru Maximilian Grant, dar din punctul ei de vedere, era la fel de necioplit şi de dezagreabil ca şi şeful lui! Aproape...

   Dacă continua să-şi spună cât de necioplit şi dezagreabil era Maximilian Grant, poate că reunea să uite atracţia pe care o exercita asupra ei. Totuşi, puţin mai devreme, pe chipul lui nu se putuse citi că-şi amintea de apropierea fizică din seara trecută, cu toate că avea şi o scuză pentru asta, prin faptul că fusese îngrijorat din cauza comportamentului lui Jennie.
   - Voiai să laşi cartea în bibliotecă, Sophie? întrebă Paul pe un ton suav de undeva din apropierea ei.

   De fapt, era atât de aproape în spatele ei, încât atunci când se întoarse, ea făcu un pas înapoi, privindu-l acuzator pentru că o obligase să facă acest gest.

   - M-am gândit, spuse el ironic, că din moment ce ai o carte sub braţ, carte care aparţine bibliotecii, voiai de fapt s-o pui la loc înainte de a pleca.

   Cartea „Jane Eyre". Uitase complet de ea în timpul discuţiei cu acest bărbat.

   Luase cartea sub braţ ca să poată duce şi tava în acelaşi timp. Cu siguranţă însă că nu avusese această pierdere de memorie pentru că îi făcuse plăcere conversaţia. Dimpotrivă, individul acesta o enervase atât de tare încât uitase de carte.
   Oricum, voia să scape de ea cât mai repede. Respectivul obiect nu-i crease altceva decât necazuri, încă din clipa când o luase prima oară în mână. Aproape toată lumea crezuse că vrusese s-o fure!

   - Fireşte, se răsti ea, aşezând cartea la locul ei pe raft. La revedere, domnule Wiseman, adăugă ea cu subînţeles în timp ce se îndrepta spre uşă.
   - Aşa crezi? replică el, pentru prima oară amuzat de când se cunoscuseră.
   Ea se încruntă la această remarcă enigmatică.
   - Domnule Wiseman, a fost o discuţie foarte...
   - Spune-mi Paul, o invită el calm. Relaţiile de serviciu neformale sunt mult mai armonioase.

   Dar, din moment ce nu aveau să lucreze împreună, asta nu avea nicio importanţă. Acum că îl cunoscuse pe acest bărbat, cât şi pe Maximilian Grant, ea încerca să se întrebe de ce oare se amarase pentru că nu obţinuse slujba dorită. Dacă se mai gândea şi la Jennie Grant, această slujbă ar fi fost precis iadul de pe pământ, în cel mai bun caz.
   Ea îi zâmbi larg şi fără sens înainte de a se întoarce a doua oară să plece, întrebându-se dacă el ascultase de fapt vreuna din replicile ei la întrebările lui indiscrete.
   Exact în clipa aceea se izbi de un perete dur şi puternic pe care-l recunoscu cât se poate de repede! Dacă nu şi-ar fi amintit ce simţise lipită de pieptul lui Maximilian Grant, atunci cu siguranţă că n-ar fi putut uita mirosul aspru şi masculin al apei lui de colonie, miros care de altfel îi tulbura toate simţurile.
   - Va trebui să încetăm să ne mai întâlnim aşa, murmură el aspru când ea îi puse mâna pe piept ca să se echilibreze.
   El o privea cu ochii lui albaştri, care imediat observară o mişcare în spatele ei. Maximilian Grant îşi luă imediat braţele de pe talia ei, când îl recunoscu pe Paul Wiseman.
   - Paul, îl salută el sever, cu un aer reţinut. Aţi făcut cunoştinţă? întrebă el aspru, privind de la chipul roşu al lui Sophie la faţa enigmatică a lui Paul Wiseman.
   Roşeaţa din obrajii ei se accentua sub privirea lui atentă. Oare de ce se uita aşa la ea? Doar nu credea că... Doamne-Dumnezeule, bărbatul acesta era angajatul lui şi numai pentru că Maximilian credea că o găsise într-o situaţie compromiţătoare cu Brian, el nu avea nici un drept să creadă că ea avea obiceiul să flirteze cu orice bărbat care îi ieşea în cale!

   Poate chiar şi faptul că în noaptea precedentă se aflase în braţele lui Maximilian...

   Dar asta fusese cu totul altceva, se apără ea indignată în gând şi oricum, nu constituia un motiv pentru ca...

   - Sophie ne-a adus cafeaua, domnule Grant, răspunse Paul Wiseman destul de degajat.

   Şi formal. Şi terminase cu admiraţia pentru relaţiile neformale, în orice caz în privinţa relaţiilor ei cu Maximilian Grant! Paul Wiseman era un şarlatan. Numai dacă nu cumva flirtase cu ea atunci când făcuse acea remarcă?... Dacă într-adevăr asta încercase, ea trebuia să-l dezamăgească - îl găsea la fel de atrăgător ca un frigider.

   Realitatea era, că era ridicol; în ultimii ani, ea evitase cu desăvârşită grijă bărbaţii, iar acum, în decurs de 24 de ore, se trezise în compania a trei bărbaţi mai mult decât prezentabili. Unul încercase s-o seducă pentru ca ea să-i facă mărturisiri la care el nu avea dreptul - drept pe care nici nu avea să-l obţină vreodată - al doilea îşi imaginase tot ce era mai rău despre relaţia ei cu primul şi deci o tratase în consecinţă, iar acum apăruse acest al treilea individ care părea să-i urmărească pe ea şi pe Maximilian Grant cu foarte mare atenţie! Trei bărbaţi; dar ea nu dorea să aibă de-a face cu nici unul dintre ei.
   Maximilian dădu brusc din cap:
   - Mătuşa ta mi-a spus că eşti aici. Voiam să vorbesc cu tine, explică el.
   Din punctul ei de vedere, cu cât se termina mai repede această conversaţie, cu atât era mai bine. Nu dorea decât să se întoarcă mai repede la Londra ca să-şi caute o altă slujbă pentru săptămâna care urma. Şi cu cât pleca mai repede, cu atât era mai bine.
   - M-am gândit că până terminaţi dumneavoastră de vorbit cu Jennie, aş putea s-o ajut pe mătuşa mea, spuse ea calmă.
   El îl privi scurt pe Paul Wiseman.
   - Cred că vom sta de vorbă în biroul meu, îi spuse el cu obişnuita-i aroganţă. Bea-ţi cafeaua, Paul. Eu am să termin repede şi după aceea putem să discutăm totul în linişte.

   Sophie ieşi înaintea lui din încăpere pentru că era evident că el asta dorea. „A termina repede" însemna mai mult ca sigur că-i va plăti cheltuielile de drum, după care se va descotorosi de ea ca de un colet nedorit şi încă unul de valoare mică!

   Când ajunseră în birou, Jennie nu se mai afla acolo iar ea nu se putu stăpâni să n-o compătimească pe tânăra fată, pentru că după expresia întunecată a lui Maximilian se putea deduce că ceea ce se petrecuse acolo nu fusese deloc plăcut, pentru niciunul dintre ei. În acelaşi timp, nu avea nicio îndoială în privinţa învingătorului. Poate că biata Jennie fusese deja făcută pachet şi trimisă la mătuşa îndrăgostită de Maximilian.
   Dar oare el era îndrăgostit de această mătuşă Celia? Oare din cauza asta era atât de hotărât s-o trimită pe Jennie la ea? Privindu-l până acum, văzându-i ochii albaştri, glaciali şi gura subţire şi aspră, ea nu şi-l putea imagina pe acest bărbat îndrăgostit sau iubind vreo femeie, oricare ar fi fost aceea.

   Şi totuşi... noaptea trecută fusese o atracţie între ei.

   - ...am uitat s-o întreb pe mătuşa ta dacă ştii să călăreşti, spunea Maximilian nerăbdător. Eu sper că ştii, pentru că Jennifer este sus şi tocmai îşi pune costumul de călărie şi n-aş vrea s-o dezamăgesc spunându-i că nu poate merge, fapt care de altfel nu se va întâmpla dacă tu o vei însoţi, spuse el în încheiere.
   Ea îl privea fără să înţeleagă nimic. Jennie era sus şi îşi punea costumul de călărie... El dorea ca ea s-o însoţească...?
   - Dar... dar... eu credeam...
   Ea clătină din cap încruntându-se, teribil de mirată.

   - Da? o provocă el cu asprime şi cu ochii lui duri şi albaştri. Exact ce credeai, domnişoară Gordon?

   Orice ar fi fost însă, în starea în care se afla el, ea nu era atât de proastă încât să spună cu glas tare ceea ce credea! Era evident acum că cel care ieşise învingător nu era el. Din dispoziţia lui de acum se putea constata că nu ştia să suporte cu graţie înfrângerea. Ar fi fost curată îndrăzneală din partea ei să spună că Jennie ar fi trebuit să se afle deja în casa mătuşii. Ea observase că Maximilian îşi numea fiica Jennifer, deşi ea spusese foarte clar că nu-şi suportă numele întreg. Sophie nu avea intenţia să mai facă încă o greşeală, fiind convinsă că aparentul lui calm era într-adevăr numai aparent şi că era gata să sugrume pe cineva, iar ea nu voia să fie candidat la aşa ceva.
   - Jennifer, îşi aminti ea să folosească numele întreg, neştiind dacă el o făcuse de nervi sau pentru că nu-i plăcea numele de alint, doreşte să călărească? întrebă ea senină.
   El aprobă din cap.

   - Chiar acum. Aşa că, dacă încă mai doreşti slujba, ţi-aş sugera să te duci să-i ţii companie

..................................................