Setea, Carrie Jones

 .................................................................

4-5

            Nu sunt sigură ce mă înspăimântă mai mult: faptul că-mi mărturisise că e vârcolac sau apropierea buzelor sale.

   - Nu știai că salvez oameni care se cred vârcolaci în fiecare zi?

   - Nu. Nu știam asta, răspunde el aplecându-se spre mine.
   Are ochi frumoși și întunecați și, privindu-i îndeaproape, chiar aduc cu cei ai câinelui. Mă rog, ai lupului. Sunt blânzi și totuși puternici. Îmi plac. Îmi plac mult, chiar prea mult. Ceva în mine se încălzește, tânjind după apropierea lui.
   Focul trosnește și sar ca apucată, pradă emoțiilor, nervoasă, dar nu mă desprind din brațele lui Nick. Sar spre el. Indiferent cât de ciudat ar fi el, e cam greu să rezist așa cum e acum, la lumina focului și doar într-o pătură. E perfect. Și frumos. O frumusețe bărbătească, lipsită de urmă de monstru, de lup.
   - Ai de gând să mă săruți?
   Cuvintele îmi tremură în aer. El zâmbește, dar nu răspunde.
   - Nu am mai sărutat un vârcolac. Săruturile voastre sunt ca și cele ale spiridușilor? Au vreun efect ascuns? De aceea n-ai mai sărutat pe cineva?
   Nick schițează un zâmbet.
   - Nu. Doar că m-am gândit că nu voi putea fi sincer în privința mea. Și nu am vrut să se atașeze cineva de mine, pentru că....
   - Pentru că ești vârcolac.
   - Pentru că sunt vârcolac, repetă el încetișor.
   Priveliștea buzelor sale în mișcare mă face să mă cutremur, dar nu de teamă, cât dintr-o incontrolabilă atracție.
   Îmi odihnesc mâna pe pielea lui. E caldă. Nick miroase atât de bine, mirosul pădurilor care mă învăluie ca o mantie ocrotitoare. Îmi înfrâng teama și mă întind spre el, buzele noastre întâlnindu-se într-o micuță promisiune.
   Buzele îi freamătă sub ale mele. Își aduce mâinile pe umerii mei, iar gura aproape că-mi explodează de fericire, trimițându-mi unde în întregul trup.
   - Uau, spun eu.
   - Da, mă aprobă el. Uau.

   Gurile noastre se întâlnesc din nou. E de parcă buzele mele își găsiseră menirea și odată cu ele o părticică din mine și-a descoperit căminul. Zăbovim un pic să tragem aer.

   - Sunteți mai mulți? Fiindcă săruturile de vârcolac ar fi la mare căutare.

   Nick râde.

   - Suntem câțiva.

   Mă desprind de el și-mi aranjez tricoul și căutând să-mi pun ordine în gânduri.

   - Mai sunt și alții în Bedford?

   - Da. De fapt, în Bedford sunt mai mulți decât în alte locuri. Deși unii s-au mutat de aici.

   - De ce sunt mai mulți aici?

   - Ereditatea.Endogamie prin anii 1800, nu știu exact. Dar nu e ca și cum acesta e singurul loc în care se găsesc metamorfi.

   - Cunosc și eu vreunul?

   Mă țintuiește cu privirea.

   - Betty.

   - Betty?

   - Ea e tigru.

   Pe aici sunt tigri.

   Trece o secundă. Trec două. Îmi împing palmele în pieptul lui, repezindu-l la o parte.

   - Ieși!

   Își ridică mâinile în aer.

   - Ce-i? mă întreabă el.

   - Nu-mi spune că bunică-mea e de fapt o tigroaică, bine? Ieși acum, și gata!

   - Zara....

   - E prea mult, îi spun, târându-mi picioarele până la canapea și aruncându-mă pe ea. E pur și simplu prea mult.

   Algofobia

   Teama de durere

         Ha să spunem că sunt nevolnică. Bine?

   Poftim: Sunt o nevolnică.

   Mă dau jos de pe canapea și încep să mă plimb înfrigurată înainte și-napoi, repetând ca o mantră:

   - Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule!

   Mă reped la foc întinzând mâinile spre el să văd dacă îi simt căldura, dacă nu cumva am luat-o razna. Focul e real. Nebunii pierd adeseori contactul cu realitatea.

   - Asta nu se poate întâmpla.

   Dar se întâmplă. Un râs isteric mi se prăvălește printre buze. Duc mâinile la gură.

   - Nu-i nimic, murmur eu. Totul e în regulă. Hai că te poți descurca cu asta, Zara. Bunica mea nu e om. Nick nu e om. Există unii oameni care nu sunt oameni.

   Nick nu scoate o vorbă. E așezat pe marginea măsuței de cafea și mă urmărește cu privirea. E încordat, ca un soldat pregătit de o ambuscadă, pregătit să primească un glonț dureros în stomac. 

   Într-un târziu, mă opresc din mărșăluit.

   - Îți mulțumesc c-ai avut încredere în mine, îi șoptesc.

   Nick se relaxează. Apoi îmi face semn să aștept și intră în bucătărie. După câteva clipe se întoarce, mai palid decât înainte, cu pătura în jurul brâului și purtând un hanorac albastru de-al bunicii Betty. Trage fermoarul de metal în sus și apoi își încrucișează brațele peste piept, sprijinindu-se de perete.

   - Deci... începe el.

   - Deci.

  - Deci, eu sunt un lup de lună plină, un licantrop și bunica ta e un ailurantrop, adică un tigru de lună plină. Ai priceput?

   Încuviințez ca o fată cuminte, de parcă totul ar fi firesc.

   - Se pare că da. Te mai doare umărul?

   - Sunt bine.

   Îmi duc o mână la frunte. Simt că lumea îmi fuge din nou de sub picioare. Nick își dă seama și mă prinde de braț, conducându-mă la canapea. Ne așezăm împreună.

   - Parcă nu-ți venea să leșini.

   Se încruntă. Nu suport să mă privească încruntat.

   - Nu voi leșina.

   Mă sprijin de brațul canapelei și iau o pernă, strângând-o la piept, ca un fel de barieră între noi. Îmi înțelege gestul, căci ochii i se umplu cu tristețe, așa că așez perna pe reazemul canapelei. După nici măcar o secundă, îi cade pe cap. Încep să râd. Și el izbucnește într-un hohot de râs și-mi dă cu perna în cap. Un pumn de praf țâșnește din pernă, învolburându-se în aer și făcându-mă să strănut.

   - Știi, e doar ciudat, spun eu, trăgându-i perna din mâini. E ciudat să afli că cineva e vârcolac. Nici măcar nu cred în așa ceva. E imposibil. Fizic imposibil.

   - Nu tocmai.

   - Aparent nu.

   Îmi aduc mâna pe care-o întinsesem spre el înapoi în poală.

   - Și Betty e ca tine și dacă e genetic asta înseamnă ca tata - tatăl meu vitreg - era și el unul.

   - O deducție genială. 

   - Mai taci.

   E enervant, zâmbindu-mi de parcă se distrează văzându-mă cum mă frământ. O sumedenie de întrebări se învălmășesc în mintea mea. Aleg una.

  - Așa deci, cum anume ajungi vârcolac?

   - Te naști așa. Sau ești mușcat. 

   Mișcă din sprâncene.

   - Te interesează?

   Scot un țipăt și fac un salt înapoi, lovindu-mă cu șoldul de brațul canapelei și aproape căzând.

   - Nu!

   Mă prinde de mijloc cu mâinile lui mari și mă trage înapoi pe canapea, râzând cu poftă.

   - Glumeam, Zara. N-aș permite să ți se întâmple așa ceva.

   - Sigur?

   Privirile ni se întâlnesc.

   - Sigur. N-aș permite să ți se întâmple nimic rău.

   - Aha. M-am prins. Complexul eroului. Ești un vârcolac cu complexul eroului. Ce chestie haioasă.

   Nu-mi răspunde. Lumina difuză din cameră evocă o atmosferă oarecum romantică, deși focul usucă aerul și-mi dă dureri de gât. 

   Își întinde mâna și o strecoară în părul meu, își plimbă degetele printre fire. Senzația aceea de alean, care se topește în mine, înflorește din nou. Vreau să-mi apropii trupul de al lui, să-i explic lucruri precum nevoia, setea. Pătura pe care-o poartă este unicul obstacol între picioarele lui și ale mele.

   Rostește cu voce înăbușită:

   - Acum te voi săruta, bine?

   Sunt incapabilă să scot o vorbă, așa că încuviințez în tăcere.

   - Bine.

   Buzele lui se lipesc de ale mele. Îl cuprinde de umeri, iar el mă trage spre el. O senzație de căldură, de ocrotire mă învăluie. Simt furnicături în dosul genunchilor și totul vibrează într-o notă total opusă deșertăciunii, ca și cum viața mi-ar izbucni cu deplinătate, cu o stare de bine.

   - Nu-mi vine să cred că mă săruți, murmur în cele din urmă.

   Se dă puțin în spate și își duce mâna sub bărbia mea.

   - Ce-i? Tu nu mă săruți la rândul tău?

   Ridic din umeri.

   - Doar credeam că....

   - Ce credeai?

   - Că poate tu... Of, nu știu. Că nu te săruți cu fete. Nu te supăra. Asta mi-au spus Is și Devyn.

   - Că nu sărut fete?

   - Da. Credeam că e din cauză că poate ești spiriduș. Am văzut praf auriu pe jacheta ta.

   - Ce-ai văzut? întreabă el cu glas schimbat.

   - Nu știam ce să cred. Pur și simplu am făcut o asociere.

   Mă cuibăresc la pieptul lui, căutând să-l liniștesc.

   - Când ai văzut praf pe jacheta mea?

   - După ce m-ai ajutat cu mașina.

   El încuviințează.

   - Asta s-a întâmplat după ce l-am căutat prin pădure. Am aruncat jacheta înainte să mă preschimb. Probabil că atunci s-a întâmplat. Nu-mi vine să cred că te-ai gândit că sunt un spiriduș.

   - Doar puțin.

   Petrecem un întreg minut în tăcere.

   - Cred că ar trebui să-i sunăm pe Issie și Devyn și să le spunem.

   - Că ne-am făcut de cap?

   - Nu. Despre toată tărășenia asta cu spiriduși și vârcolaci, răspund eu, înghiontindu-l.

   Mă ridic de pe canapea și iau telefonul de pe cărămizile în formă de inimă. E cald. Încep să tastez numere.

   - Și apoi, poate ar trebui să-l căutăm pe Jay.

   Telefonul scoate un sunet ciudat. Pe ecran apare no signal.

   - Grozav, bombăn eu.

   Nick se ridică la rându-i și ia celălalt telefon, ascultând.

   - Au căzut liniile de comunicație, confirmă el.

   Deschid celularul.

   - Nu am semnal.

   Tocmai când băgam celularul în buzunar, Nick arată spre fereastră, îndărătul căreia străluceau lumini albastre.

   - A venit poliția.

   Pogonofobia

   Teama de păr facial, mai ales de bărbi

       Doi polițiști, amândoi adjuncți ai șerifului, se îndreaptă spre ușă. Țin mâinile pe tocul pistoalelor, de parcă sunt gata de acțiune.

   - Tu ești Zara? întreabă cel mai înalt, cu barbă.

   E roșcat și tuns scurt. Încuviințez.

   - Eu sunt sergentul Fahey, se prezintă el, luând mâna de pe armă și întinzându-mi-o.

   Îl observă pe Nick înapoia mea și-i scapă un zâmbet.

   - Salut, Nick!

   Nick îl salută fără o vorbă și zâmbește la rându-i.

   - Văd că ați găsit drumul înapoi, rostește agentul Fahey.

   Aruncă un ochi spre pătura din jurul brâului lui Nick. Îi face un semn celuilalt polițist, tinerel și proaspăt ras.

   - Teferi și nevătămați. Așa că... adjunctul Clark și cu mine nu mai trebuie să vă căutăm.

   - Nu. Scuze de deranj, răspunde Nick.

   - Nu te scuza pentru o veste bună, glăsuiește Clark, care tremură de frig.

   - Nu vreți să intrați? întreb eu.

   - Nu, mulțumesc, refuză sergentul Fahey pe un ton oficial, spre nemulțumirea ce se citește pe chipul ofițerului Clark. Dar bunica ta ne-a spus că ai auzit un om vorbind în pădure, care te-a strigat pe nume.

   Încuviințez.

   - Și l-a atacat pe Nick.

   - Chiar așa?

   Nick îmi aruncă o privire tăioasă și abia atunci îmi dau seama că nu aveam vreo dovadă. Rana deja i se vindecase.

   - Nu a fost mare lucru. Am luat-o la fugă.

   Un zvâcnet involuntar îi răsare pe buze. Nu-i stă deloc în caracter să fugă din calea primejdiei. Minciuna aia îi rănește orgoliul.

   - Poți să-l descrii? întreabă adjunctul Clark, deschizându-și carnetul de notițe.

   Nick începe să-l descrie. Cei doi intră în casă, se așază pe canapea și dau drumul interogatoriului.

   Adjunctul Clark pune o sumedenie de întrebări, probabil încercând să întârzie momentul când va fi nevoit să iasă din nou în ger. Apoi se ridică, ies din casă și se îndreaptă spre pădure cu lanternele aprinse, căutându-l pe suspect.

   Noi stăm la fereastră, urmărind cele două lumini ce se pierd în întuneric.

   - Nu-l vor găsi niciodată, grăiește Nick.

   - N-ai de unde să știi asta.

   - Individul ăsta nu lasă nicio urmă.

   Nick se întoarce și se așază pe canapea. Rămân la fereastră, continuând să privesc în noapte. Vocea mea tremurândă sparge tăcerea.

   - Știi, atunci am crezut că te-ai prăpădit.

   - Nu mă prăpădesc eu dintr-atâta.

   - Din cauza a ce ești?

   Trag perdelele.

   - Da.

   - Ai fost rănit, chiar dacă ești vârcolac.

   Mă întorc și-l cercetez din cap până-n picioare. E atât de robust și sănătos, acolo pe canapea, arătând atât de firesc, atât de chipeș.

   - Ai văzut ce scria pe site-ul ăla: suntem dușmanii naturali ai spiridușilor.

   - Știai măcar de existența lor până săptămâna trecută?

   Tresare și-și atinge umărul.

   - Nu. Dar încă de luna trecută Devyn și cu mine știam că e ceva în jur, ceva rău. A aflat și Issie. I-am spus noi.

   - Și părinții tăi sunt vârcolaci, nu-i așa? Am lămurit asta. Dar sunt plecați undeva pentru niște ședințe foto.

   - Fac un documentar.

   - Și te-au lăsat aici de capul tău. Credeam că lupii sunt animale de haită, că stau împreună.

   - De obicei, dar părinții mei... Hai să spunem că avem o dinamică familială mai aparte.

   - Ce vrei să spui cu asta?

   - Când fiul unui mascul alfa - liderul haitei - crește, devine el însuși un mascul alfa și asta creează tensiuni din cauza nevoii genetice de a fi alfa.

   - Nevoia de a fi cel care conduce. Eroul.

   - În principiu. Dar nu poate fi decât un alfa în grup, așa că părinții mei și-au plănuit un voiaj prelungit anul ăsta și cel viitor, până plec la facultate. Așa încât eu și tatăl meu nu ajungem să ne sfâșiem.

   - Pentru că amândoi sunteți alfa?

   Nick încuviințează tăcut.

   - Uau. Ciudat.

   Afară se aude huruitul unei camionete. Urmărim cum cei doi polițiști ies din pădure și se opresc lângă mașină să vorbească cu Betty. După câteva minute, bunica intră în casă, cu o mină serioasă. Întinde degetul spre Nick.

   - Dă-ți jos haina!

   Nick se supune fără să scoată o vorbă.

   - De ce-l faci să-și dea jos... încep eu să întreb.

   - Știe, mă întrerupe Nick. Știe ce sunt.

   Betty aruncă o privire la rana aproape invizibilă.

   - I-ai spus?

   - Că și tu ești la fel?

   - Da, mi-a spus, intervin eu, prăbușindu-mă pe scaunul de piele de lângă ușă.

   - Cum a reacționat? îl întreabă.

   - Nu prea bine.

   Bătrâna râde cu poftă.

   - Rana s-a vindecat frumos. Zara, ai făcut o treabă bună.

   Abia reușesc să dau din cap.

   - Poliția n-a găsit nimic, rostește Betty, punând niște lemne în cuptor. Oricum nu mă așteptam să găsească ceva, dar nu strică să speri.

   - Bunico, credem că e un spiriduș, abia reușesc să îngaim.

   Ea încuviințează.

   - Și pe bună dreptate. Unde-i vătraiul?

   Era lângă intrare.

   - L-am luat eu... ăă, pe post de armă.

   - Bună idee, zâmbește ea luându-mi vătraiul din mâini și îndesând buștenii.

   Câțiva tăciuni zboară în încăpere, topindu-se cu un sfârâit.

   - Am sunat-o pe mama ta. Vrea să te întorci acasă. Crede că a greșit trimițându-te aici.

   Mi se pune un nod în gât; îmi îndoi picioarele sub mine studiindu-i chipul în lumina difuză a focului.

   - Tu ce crezi? o întreb eu.

   - Poate ai fi mai în siguranță dacă ai pleca, răspunde Nick în locul ei.

   - N-am de gând să fug, spun. Mă va găsi oricum, nu-i așa? M-a găsit în Charleston. Și nu m-a atacat nici măcar când eram în pădure. Nu e ca și cum aș fi băiat și aș fi în pericol.

   - Nu știi asta, Zara, rosti Betty.

   - Dar m-a trimis aici pentru că a crezut că voi fi mai în siguranță cu tine, îi spun lui Betty. Pentru că ești metamorf. Și Nick e la fel, așa că ar trebui să fiu și mai în siguranță, nu-i așa?

   - Să sperăm, murmură bunica.

   - Nu plec.

   Mă ridic în picioare și mă apropii de ea, privind-o drept în ochi.

   - Nu mă vei obliga să mă întorc.

   - Nu, spune ea. Nu o voi face. Dar e periculos aici. Nu știm cum să-l oprim.

   Nick se ridică și își pune brațul pe umărul meu.

   - Găsim noi o cale.

          Nick rămâne peste noapte la noi.

   Nu aveam școală în dimineața următoare și când mă trezesc este deja ziuă și lumina albă a zăpezii inundă camera. Totul pare mai sigur, mai puțin înspăimântător.

   Nick trece pe coridor, aruncă o privire și-și dă cumva seama că sunt trează.

   - Ai dormit dusă, zâmbește el.

   - Eram obosită, răspund, întinzându-mă.

   Mă întreb în sinea mea cum îmi stă părul, dacă nu cumva îmi miroase respirația sau dacă am udori. Apoi observ ceva.

   - Porți pantaloni.

   - Am tot timpul o pereche de rezervă în mașină.

   Se așază pe marginea patului.

   - Ești dezamăgită?

   - Puțin.

   Mă ridic în capul oaselor și mă sprijin de căpătâiul patului, frecându-mă la ochi.

   - Tu ce-ai făcut în dimineața asta?

   - I-am sunat pe Devyn și Is. Caută un mod în care să ajungă până aici. Părinții lui Devyn au un snowmobile, dar nu-l lasă să-l ia din cauza accidentului. Betty s-a dus la lucru în camioneta aia bestială a ei.

   - Bestială?

  - Așa e. Te-ai uitat la cauciucurile ei?

   - Tu conduci un Mini Cooper.

   - Asta nu înseamnă că nu pot să apreciez o camionetă bună.

   Zâmbește și-mi ciufulește părul de parcă ar fi fost un frate mai mare, ceea ce nu-mi convine.

   - Mă rog, am făcut clătite, mai sunt câteva în cuptor și am citit câteva cărți mai vechi de Stephen King.

   - Bună idee, să te sperii și mai și...

   - Nu-s ușor de speriat.

   - Durule.

   Amândoi izbucnim în râs.

   - Chiar ai făcut clătite?

   - Hai.

   Mă apucă de mână și mă trage din pat.

        - Uau, chiar ai apetitul unui lup, zâmbesc eu.

   Furculița i se oprește în aer.

   - Originală observație.

   Încep să chicotesc.

   - Mă gândeam eu.

   - Păi, tu ai spus-o, rostește el, lăsând să i se vadă gropițele.

   - Faci clătite bune.

   - Mulțumesc.

   - Cred că ar trebui să te muți cu noi și să faci clătite tot timpul.

   - Să înțeleg că Betty gătește chiar atât de rău?

   - Da. Și nici eu nu mă pricep prea bine.

   - Poate că ar trebui să stau aici până, știi tu... până se mai liniștesc lucrurile, sau.....

   Îmi ghiorăie mațele, așa că tai clătita fără să mă uit la el.

   - Nu mă întorc în Charleston.

   - Ar fi mai sigur.

   - Doar pentru mine. S-ar descotorosi de tipi până când și-ar găsi o regină. Nu pot să las să se întâmple asta.

   - Nu e lupta ta.

   - Sigur.

   Duc furculița la gură și o țin în aer, uitându-mă cu atenție la el. E atât de hotărât, atât de puternic, dar până la urmă e făcut tot din carne și oase. Până și el poate fi rănit.

   - Atunci a cui luptă e? Doar a ta? Pentru că nu voi lăsa asta să se întâmple. Nu ești domnul salvez lumea de unul singur, ai înțeles?

   Își toarnă sirop pe una din clătite. Pe chip îi apare o grimasă, de parcă l-ar fi durut să vorbească.

   - Bine. Fie, e lupta noastră. Doar a noastră.

   - Îți cade sirop pe carte.

   Mut siropul și atunci observ titlul de pe copertă.

   - Skeleton Crew?

   - Stephen King.

   Inima aproape că mi se oprește și creierul face o conexiune pe care orice creier mai acătării ar fi făcut-o de mult.

   - Știu că e Stephen King. Doar că.... E o poveste în ea.

   Săturându-mă să mă holbez la titlu, o întorc spre mine.

   - Ce?

   - Pe aici sunt tigri.

   Nick își trage scaunul mai aproape de masă și de mine și se apleacă, așteptând.

   - Tatăl meu a scris asta în cartea de la bibliotecă: „Nu te teme. Pe aici sunt tigri, 157”.

   - Îmi aduc aminte. Cred că Devyn sau Betty sau altcineva a spus că e povestirea unui scriitor de S.F. Nu era vorba de Stephen King, nu-i așa?

   Cuvintele lui Nick îmi cad pe piele gâtului odată cu răsuflarea lui. Mi-e greu să mă concentrez.

   - Era vorba de Ray Bradbury, parcă. Și nu. Dar poate că doi oameni diferiți au folosit același titlu.

   Ajung la pagina cu pricina.

   - Zara?

   Întorc cartea în așa fel încât amândoi o privim la unghi de 90 de grade.

   - Uită-te.

   - A scris ceva în ea, rostește Nick, privind chiorâș.

   Mirosul de sirop de arțar îmi atinge obrazul.

   - Poți să citești ce scrie?

   - E cam șters.

   - De ce a folosit un creion?

   - Întotdeauna folosea creioane. Era mai excentric, spun eu.

   Ridic cartea mai aproape de față.

   - Scrie: „Apărare: vârcolaci, fier. Problemă: dacă setea devine prea mare, apar și ziua. Christine.” Grozav. Drăguț și criptic, tată. Și a subliniat fraza asta din povestire, despre tigri care arată flămânzi și răi.

   - Cine-i Chirstine?

   - Titlul unei alte cărți de Stephen King. Cea despre mașină, dacă nu mă-nșel.

   Nick își împinge scaunul înapoi.

   - Citește din nou. Am văzut cartea sus.

   Citesc fraza din nou, cât de tare pot, ca să mă audă.

  E rapid, cu o iuțeală de vârcolac, urcând și coborând scările într-o clipită și se întoarce cu o altă carte de Stephen King în mână.

   - Spunea că pot veni și ziua dacă setea devine prea puternică. Ar trebui s-o sunăm pe Betty.

   - Să văd cartea mai întâi.

   Întind mâna. Nick îmi dă cartea. Când o deschid, o foaie cade din ea.

   Nick o ia din aer și mi-o întinde înainte să apuc să reacționez. Mâinile îmi tremură pe măsură ce o despăturesc.

   - S-ar putea să nu fie nimic, poate o fișă școlară sau un bilețel pentru mama....

   - Citește-o, Zara, se aude vocea blândă a lui Nick, revărsându-se în bucătărie.

   Până și aerul așteaptă. Încep să citesc.

   „Dacă ai găsit asta, înseamnă că setea a revenit. El mi-a spus că nu vrea să fie controlat de sete. Mi-a spus că luptă împotriva ei și aș vrea să-l cred, dar oare mai contează? Când setea îl face să-și piardă controlul, își pierde controlul și asupra curții sale și ei cer sânge și suflete să-și satisfacă poftele, pofte pe care le au când regele devine adult și are nevoie de o regină. Mamă, știi de ce am fugit. Nu puteam s-o las să sacrifice atâtea, iar furia lui față de înțelegerea noastră a fost atât de mare. Ne-a fost teamă să avem încredere. Îmi pare rău că nu a fost destul.”

   Ridic ochii spre Nick.

   - Știi cumva ce înseamnă asta?

   - Nu prea. Asta e tot?

   - Nu. Mai sunt câteva rânduri, răspund și continui să citesc: „Trebuie să te previn, când dorința devine prea puternică, noaptea nu-l va mai reține. Va umbla după pradă și la lumina soarelui. Fierul îi slăbește. Sunt rapizi, dar noi suntem mai rapizi și putem să ucidem la rândul nostru. Asta e singura speranță. Alți Strălucitori sunt singura noastră speranță.”

   Împăturesc din nou hârtia și o pun lângă furculiță. Apoi mă gândesc mai bine și o bag în hanorac.

   - Tatăl meu a scris asta.

   Nick încuviințează.

   - Pot veni în timpul zilei.

   - Dacă setea e puternică.

   - Nu-mi asum riscuri în privința asta, rostește el. O sun pe Betty.

   Îl apuc de braț, să-l opresc.

   - Nick?

   Se apleacă spre mine. Mă privește blând și cu îngrijorare.

   - Ce e?

   - Mă simt ciudat.

   - Zara, e în regulă să-ți fie teamă. Dar o voi suna pe Betty și avem noi grijă de tine. Totul este bine.

   - Nu-i asta. Mă simt de parcă am păianjeni.

   Încerc să-i explic și să mă dumiresc și eu în același timp. Fața mi-e năpădită de căldură.

   - E stupid. Doar că am senzația asta, ca și cum niște păianjeni mi-ar mișuna pe sub piele. Nu știu cum s-o explic.

   Mâinile lui mari se înfășoară în jurul brațelor mele și le mângâie cu blândețe.

   - Când se întâmplă asta?

   - Nu știu. De când am plecat din Charleston. De fiecare dată când îl văd pe omul pe care l-am întâlnit la aeroport sau când aud vocea aceea.

   - Vocea din pădure?

   Încuviințez fără o vorbă.

   Nick îmi dă drumul și se îndreaptă în grabă către șemineu. Apucă vătraiul pe care Betty îl folosise să împingă buștenii. Mi-l întinde.

   - Ia-l.

   - Ce? De ce?

   - Înseamnă că se apropie, răspunde el, aproape mârâind. Va încerca să te convingă să-i deschizi ușa. Să nu-l lași să intre.

   Deschid gura să protestez, însă Nick ridică arătătorul. Ochii îi sunt atât de încordați, atât de atenți, ca ai unui lup la vânătoare, încât mă mir cum de nu am observat până atunci.

   - Vorbesc serios, Zara. Nu poți să dai nimănui drumul în casă. Promite-mi.

   - Nu pot să intre pur și simplu cu forța în casă? întreb eu, dar în zadar.

   Bat cu piciorul în podea de parcă am 2 ani, dar sunt atât de frustrată că nu-mi pasă. Îmi doresc să nu mă mai sperie.

   Nu-mi răspunde. Doar fuge de colo până colo, trăgând draperiile.

   - Ar trebui să iei cuțitul pe care l-ai lăsat în bucătărie, spune el, privind în sus pe scări. Toate ferestrele sunt închise acolo sus, nu-i așa?

   - Nu știu! țip eu, fluturând vătraiul.

   Teama îmi furnică prin piele. Sau poate e senzația aceea de păianjeni? Nu știu. Nick deja urcă treptele, pășind peste câte 3 deodată.

   - Dacă sparg ușa?

   - Nu pot!

   - De unde știi că nu pot? Tipul acela părea destul de puternic.

   - Spiridușii trebuie invitați, ca vampirii. Am citit asta pe internet, strigă el de sus.

   - Aha, acum m-am dumirit. Atunci trebuie să fie adevărat, mormăi eu.

   Spiridofobia

   Teama de spiriduși

        Asta am inventat-o eu, dar, pe cuvânt, termenul ar trebui să existe pentru că exprimă o teamă cât se poate de reală.

   Mă avânt pe scări după el.

   Mă ignoră, fugind dintr-o cameră în alta, verificând ferestrele, trăgând jaluzelele peste fiecare dintre ele înainte să treacă în următoarea. Se mișcă atât de repede încât îl văd ca prin ceață. Nu-i de mirare că e un alergător atât de bun. Nu e uman.

   Mă înfiorez, dar, până la urmă, e tot Nick pe care-l știam.

   Ultima cameră în care intră era a mea. Închid ușa după mine, nu cumva să o ia la goană și de-aici, dar pare că se mai calmase. Nu i se ridică părul pe cap sau mai știu eu ce.

   - Toate ferestrele sunt închise, rostește el așezându-se pe pat.

   O sun pe Betty. Mă întâmpină cu o voce atentă.

   - Zara?

   - Cred că spiridușul vine încoace.

   - Ce? E ziua-n amiaza mare.

   - Știu! Dar am găsit un bilețel pe care tata ți l-a lăsat. Scria că dacă setea devine de nestăvilit atunci pot să vină și în timpul zilei.

   - Iisuse!

   Betty face o pauză, ca și când s-ar fi luptat cu o veste gravă.

   - A lăsat un bilețel?

   - Aha.

   O las o secundă, căci pur și simplu știu că încearcă să-și adune gândurile. Apoi continui:

   - Și mă simt ciudat, ca atunci când apare el.

   - Bine. Nick e acolo, nu-i așa?

   - Aha. 

   - Dă-mi-l la telefon. Ajung și eu acolo cât pot de repede, ai înțeles? Acum pornesc.

   - Bine.

   Îi dau telefonul lui Nick.

   - Da. Știu. Știu, spune el.

   Apoi își îndepărtează telefonul de la ureche.

   - S-a întrerupt, spune el. 

   - Grozav.

   Se încruntă și se aruncă pe patul meu.

   - Îmi place posterul tău cu Amnesty International.

   Îl agățasem deasupra patului, ca și acasă.

   - Astea sunt cuvintele tale înțelepte în vreme de criză? Că îți place posterul meu? Ai un foarte ciudat simț al umorului. Dă-te mai încolo, zic eu, târându-mi picioarele până la pat și așezându-mă lângă el.

   Îl împing cu o mișcare a șoldurilor mai spre marginea patului.Romantismul e prea înspăimântător. Își întinde brațul și mi-l duce după cap, privind în continuare posterul.

   - Îmi place Amnesty International, spun eu, cu admirabilele mele aptitudini conversaționale.

   - Ai un complex de genul vreau să salvez lumea? întreabă el apucându-mă de umăr.

   - Aparent.

   - Și eu la fel.

   - Pe bune? Nu observasem.

   - Sarcasmul nu-ți șade bine.

   Se întoarce pe-o rână, țintuindu-mă cu privirea. Totul în mine începe să freamete. Stau în pat cu un băiat drăguț. Scuze.... un vârcolac drăguț. Vântul șuieră la fereastră. Mă apucă oare din nou senzația aceea de bine? Nu, s-a dus.

   - Ar trebui să ne fie teamă? întreb eu.

   - Sincer?

   Încuviințez.

   - Da.

   Îi ating fața, plimbându-mi degetele pe pielea lui netedă. Fălcile i se încleștează sub atingerea mea.

   - Explică-mi ce înseamnă să fii vârcolac.

   Clatină din cap. Mâna mi se mișcă odată cu el. Nu am de gând să dau înapoi, nu de data asta.

   - Vârcolacii au suflete. Suntem parțial oameni. Nu și spiridușii. Nu sunt deloc umani; cel puțin așa mi-a spus Betty. Există o anumită teorie că sunt o rasă care nu are cum să ajungă în rai, dar nu sunt îndeajuns de răi încât să fie trimiși în iad. Așa că au fost lăsați aici, să cutreiere și să sufere pentru totdeauna.

   Ridic din sprâncene. Nick întinde mâna și mi le netezește. Apoi își coboară capul și-mi adulmecă părul. Cuvintele lui îmi mângâie pielea.

   - Nu crezi în teoria asta?

   - E aberantă.

   - Și eu cred la fel, mărturisește el, întorcându-se pe spate și apropiindu-mă de pieptul lui. Spiridușii sunt îndeajuns de rău încât să-i înghită iadul.

   - Dacă iadul măcar există, spun eu.

   - Da, răspunde el, nu prea convins. Mai există o teorie care pretinde că există 5 rase care au venit pe pământ.

   - Ce?

   - Sunt spiridușii, zânele, vârcolacii, elfii și încă una. Nu mai îmi aduc aminte care. Au un consiliu. Li se spune Strălucitorii.

   - Ca în biletul tatălui meu.

   Stau așa câteva secunde, apoi înghit în sec și mă ghemuiesc mai aproape de Nick. Nu-mi pasă ce spunea despre spiriduși sau vârcolaci sau mai știu eu ce. Mă simt în siguranță alături de el.

   - Ai spus că spiridușii nu pot intra decât dacă sunt invitați, ca vampirii din cărțile lui Stephen King.

   - Nu știu cum acționează vampirii. Nici măcar nu sunt sigur că există.

   - Serios?

   - Da.

   - Ei bine, în sfârșit o veste bună, cred.

   Îmi mângâie umărul cu degetul mare. Mirosul lui de pin, de om sau de vârcolac îmi gâdilă nările și încerc să-mi găsesc curajul.

   - Maică-mea m-a trimis aici pe tărâmul frigului și al spiridușilor. Bună treabă, mamă.

   - Din ce mi-a spus Betty, era foarte îngrijorată din cauza ta. Credeau că ceva a murit în tine.

   - Așa a și fost. Eram pustie pe dinăuntru. Acum nu mai sunt, mărturisesc eu, deși nu despre mine voiam să vorbim.

   Stau pe gânduri preț de o clipă și inhalez căldura lui.

   - De ce m-ar trimite aici, când nu am vizitat niciodată locul ăsta?

   - Nu ați fost niciodată aici?

   - Întotdeauna ne vizita Betty. Ultima dată când mama a venit aici a fost când au avut loc disparițiile alea.

   - Da.

   - Asta s-a întâmplat imediat după ce mama a absolvit facultatea. Trebuie să fi fost ciudat să se întoarcă acasă pe când băieți dispăreau în stânga și-n dreapta, apoi să mă aibă pe mine, să se mărite cu tata și să plece în Tulane să facă masteratul. Probabil s-a simțit ca și cum s-ar fi aflat la un nou început. Poate că a vrut să uite totul. Vreau să spun, trebuie să-i fi cunoscut pe unii dintre tipii care au dispărut.

   Senzația de furnicături izbucnește din nou. Zgârietura de pe mână mă arde.

   - Ce nebunie, spun eu, întinzându-mă în pat.

   - Știu, răspunde Nick, strângându-mi mâna.

   Privirea mi-e ațintită pe flacăra lumânării de pe sigla Amnesty International. Toți oamenii din închisori răspândiți în toată lumea, torturați, încarcerați, de multe ori fără vreun motiv, de multe ori doar pentru că dăduseră glas gândurilor lor. Cum putea fi asta parte din aceeași lume? Eu aici împreună cu Nick, gândindu-ne la spiriduși. Ei, în toate colțurile lumii, gândindu-se dacă vor mai apuca ziua de mâine. Care era numitorul comun acolo? Doar flacăra lumânării. Doar speranța.

   - Ce s-a întâmplat? întreb eu. Ce s-a întâmplat ultima oară?

   - Oamenii dispăreau încontinuu. Noaptea. Întotdeauna când erau singuri. Orașul avea chiar o oră de stingere, spuse el. La un moment dat, totul a încetat.

   - Din ce cauză?

   - Nimeni nu știe, grăiește Nick cu voce sumbră. Poate în afară de Betty. Mă gândesc că poate ea știe ceva mai mult.

   - Atunci ar fi trebuit să ne spună.

   - Poate nu credea că va fi nevoie.

   - Aiurea.

   Îmi acopăr ochii cu mâna, încercând să nu mă gândesc la vocea care mă striga pe nume, dar ea continuă să-mi răsune în urechi.

   - Și au reînceput să răpească băieți tocmai atunci când l-am văzut pe individul ăla în Charleston. Iar tu, Nick Colt, crezi cumva că e treaba ta să protejezi oamenii de așa ceva?

   - Pot să-i sperii și să-i alung, răspunde el, într-un soi de laudă.

   - Cum? 

   - Avem abilități.

   - Ce abilități?

   - Putem vâna.

   Încep să mă joc cu fermoarul metalic al hanoracului său, trăgându-l în sus și-n jos, repetând ceea ce-mi spusese, să înțeleg cumva.

   - Puteți să vânați.

   Vârcolacii vânează.

   - Omorâți.

   Mă îndepărtez puțin de el.

   - Nu omor oameni, rostește el, evident enervat.

   - De unde știu eu asta? îl întreb ridicându-mă în pat.

   - Uită-te la mine.

   Îl privesc, cu oarecare ezitare. Oarecum.

   - Privește-mă în ochi, Zara. Nu omor oameni.

   - Bine, spun înghițind în sec.

   - Mă crezi?

   Dând compulsiv din cap, mă ridic, traversez camera și aprind o lumânare. Încep să adun CD-urile împrăștiate prin toată camera în grămezi. Brățara îmi zornăie la încheietură în timp ce mă mișc înfrigurată.

   - Zara...

   - Ce-i? Doar fac puțină ordine, bine?

   Aproape că țipasem la el, așa că încerc să-mi cobor vocea.

   - Mi-e cam greu să mă acomodez cu toate dezvăluirile astea.

   Nick sare de pe pat, se apropie și se apleacă lângă mine.

   - Știu.

   Când își așază mâna pe spatele meu văd cum tresare. CD-ul pe care-l țin îmi cade din mână. Îmi simt pielea invadată din nou de păianjeni. Nick apucă vătraiul, strângându-l în pumn.

   Cineva bate în ușa de la intrare, puternic, insistent. Sar în picioare. Vocea mea este speriată.

   - Nick?

   Îmi aruncă o privire hotărâtă, însă mâna-i tremură pe unealta de metal, iar încheieturile i se albesc.

   - Nu deschide ușa, Zara.

   - Să fie oare....

   Un nou val de bătăi în ușă îmi întrerupe întrebarea.

   Mă întorc spre Nick și ochii mi se opresc în oglinda de pe măsuța de toaletă. Căscați și îngroziți, oglindesc toată teama din mine, adusă de furnicăturile care mă invadaseră.

   Dau cu piciorul peste un teanc de CD-uri, împrăștiindu-le din nou pe podea. Inima aproape că-mi sare din piept și se spulberă pretutindeni odată cu ele. Calc peste câteva plicuri care așteptau să fie expediate.

   Îl apuc pe Nick de încheietură.

   - Nu poate să intre, nu-i așa?

   El încuviințează.

   - Numai dacă îl lași tu.

   - Și n-am de gând să fac asta.

   - Exact.

   Altă bătaie în ușă. Alta. Alta.

   - Nick?

   Mă împresoară cu brațul. Simt pe spate atingerea rece a vătraiului. Nu este nimic în comparație cu căldura lui.

   - Ești în siguranță aici, cu mine.

   - Ai de gând să te prefaci în lup?

   - Numai dacă nu am de ales.

   - Nu ai nevoie de o lună plină sau mai știu eu ce? șoptesc agățându-mă de el.

   - Nu.

   Fiori de gheață îmi traversează tot corpul. Vreau să pătrund pe sub pielea caldă și ocrotitoare a lui Nick, să mă ascund la adăpostul ei.

   - Crezi că vei fi nevoit să te transformi?

   Mă împinge cu blândețe pe pat și mă așază lângă el. Încă ține în mână vătraiul, înspăimântător, metalic, greu, gata să fie folosit.

   - Nu ar trebui să poată intra în casă, spune el. Decât dacă au mai fost înăuntru.

   - Sunt mulți?

   - Miros cel puțin 5. Nu mă îngrijorează slugile, doar liderul.

   - Au un lider?

   - Sunt sigur.

   Se îndreaptă spre ușa dormitorului, o închide, apoi învârte cheia. Rămâne acolo, cu fața spre ușă, fără să se întoarcă spre mine, sprijinindu-se cu mâna de cadrul de lemn.

   Pe scări se aud pași apăsați. Nick mă privește peste umăr. Pupilele i se subțiază, asemenea unui lup.

   - Cred că măcar unul dintre spiriduși a mai fost în casa asta, îi aud eu vocea într-un murmur jos, amenințător, abia omenesc.

   Încremenesc. Spatele-i tremură, sub o povară invizibilă. Nu știu despre ce povară e vorba.

   - Nick? Pot să intre cu toții dacă unul dintre ei a mai fost aici?

   - Nu. Ceilalți așteaptă afară.

   - Poate intra în cameră dacă a mai fost în casă? întreb cu vocea sugrumată de teroare.

   - Nu știu.

   Începe să mârâie. Nu știu ce să fac, ce să zic, așa că-i strig numele.

   - Nick?

   Răspunde blând și totodată chinuit.

   - Zara, încerc din toată puterea să nu mă schimb. Dar când oamenii sunt în primejdie, mă schimb.

   - Deci mă aflu în primejdie?

   Nick încuviințează.

   Îi ating spatele. Sunt atât de năucită încât nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns lângă el. Mușchii îi tremură, simt cum freamătă sub degetele mele, de parcă țesuturile se căznesc să rămână neschimbate.

   - Atunci preschimbă-te! îi ordon.

   - Nu vreau să te sperii.

   - Sunt deja speriată! tângui eu.

   - Dar nu vreau să pățești ceva!

   - Eu? Nu din pricina mea sunt îngrijorată. Mă tem pentru tine.

   O mâna izbește în ușa de la dormitor, care se cutremură sub forța ei. Dumnezeule! Dumnezeule!

   Nick se întoarce dintr-odată. Ochii-i sunt plini de durere și jale. Își rupe hanoracul și se aruncă de cealaltă parte a patului, unde nu-l pot vedea.

   - Zara, orice se-ntâmplă, să nu-l lași înăuntru. Orice-ar spune. Nu poți.

   Mârâie din nou. În ușă se aude o bătaie blândă, neamenințătoare. Fac un pas în spate. Pantalonii pe care Nick îi poartă zboară cât colo. Îl prind în brațe. Abia reușește să vorbească.

   - Poate aș reuși să fac față unul la unu, dar nu vreau să risc. E mai puternic decât ceilalți și ăsta nu-i mediul meu....

   - Nick? șoptesc eu.

   O pernă zboară peste pat.

   - Trebuie să rezistăm până ajunge Betty aici. Doar ține-te tare până atunci, Zara.

   Bătăile în ușă îi acoperă cuvintele. Dar nu pot să acopere mârâitul aprig care-i scapă din gât, în parte avertisment, în parte strigăt de luptă.

   - Dumnezeule! șoptesc eu.

   După o scurtă pauză, bătăile blânde reîncep.

   - Zara, lasă-mă să intru.

   Lupul mârâie și pășește între mine și ușă. Blana lui mare și deasă pare că se zbârlește împotriva amenințării.

   Nick spune că sunt cel puțin 5. Unul e aici, cu noi în casă, dar atâta vreme cât nu deschid ușa vom fi în siguranță. De ce să fi crezut Nick că aș deschide ușa? Poate mă crede mai naivă decât un copil de grădiniță. Nici în ruptul capului n-aș deschide ușa să las spiridușul să intre. Dar cum rămâne cu ceilalți?

   Ridic jaluzeaua nici cât o palmă și arunc un ochi pe fereastră. Două siluete întunecate așteaptă în zăpada care cade. În rest, totul pare calm.

   Ciocănitul se aude din nou, un ciocănit domol, ca atunci când mama mea venea să ne trezească pe mine și prietenele mele după o petrecere în pijamale. Mă uit la Nick, care stă ghemuit, gata să se năpustească.

   Cei de afară încearcă să mă amăgească. Nu am de gând să-i las. Voi ignora ușa și-i voi urmări.

   Mă întorc spre fereastră și îmi scapă un țipăt. Un chip palid, cu ochi sălbatici mă privește prin geam. Scot un nou țipăt și fac un pas în spate. Din fericire, jaluzeaua coboară de la sine, ferindu-mă de ochii aceia.

   Mă așez în mijlocul patului, cu genunchii trași la piept și cu vătraiul în mână. Nu voi ezita să-l folosesc. Uneori, pacifismul e supraevaluat.

   - Asta nu se întâmplă, asta nu se întâmplă, repet aproape ritualic.

   Ceva zgârie fereastra și sunt sigură că nu e o creangă. E ceva groaznic care încearcă să intre.

   Nick face ture prin cameră, patrulând de la ușă la fereastră și-napoi. Își arată colții până la gingii.

   - Zara?

   Vocea de după ușă e adâncă, puțin răgușită. Pare cunoscută și în niciun caz nu este vocea din pădure. Inima-mi tresare, și nu de teamă.

   - Zara, scumpo?

   Nu se poate să fie el. Nu se poate. Îmi îndrept spatele și îmi cobor picioarele de pe pat. Flacăra lumânării de pe birou pâlpâie, apoi se face de două ori mai mare.

   Răspunsul meu vine în șoaptă, ca o rugăciune, ca o rază de speranță:

   - Tati?

   Vitrocofobia

   Teama de tați vitregi

       Nu poate să fie el. Nu are cum, dar este glasul lui.

   Limba mi se lipește de cerul gurii și-mi simt pieptul prins ca în strânsoarea unui șarpe, dar reușesc să rostesc din nou.

   - Tati?

   Nick mârâie incontrolabil. Trupul îi e cuprins de tremur. Ca și al meu, de altfel. Nimeni nu ar vrea să se afle nici la 3 metri de un lup care mârâie, dar eu stau mult mai aproape. E înspăimântăător, dar nu atât de înspăimântător precum ușa și ce ar putea fi în spatele ei.

   Tatăl meu murise. Însă acum îmi vorbește. Îi aud vocea pritnre mârâituri, îndărătul ușii. Picioarele mi se mișcă în tăcere pe podea.

   - Tati, tu ești?

   Îmi aude șoapta cumva.

   - Zara, scumpo, deschide ușa și lasă-mă să intru.

   Vreau să o fac. Chiar vreau, însă șocul îmi toarnă plumb în picioare. Nici se ridică pe labele din spate și se sprijină de ușă, blocându-mi calea.

   - Nick, dă-te la o parte, îl rog eu apropiindu-mă.

   Îmi lipesc mâinile de ușă, de parcă aș fi putut cumva să simt ce se ascunde de cealaltă parte, să-i ating fața tatălui meu, să-i simt din nou pielea caldă, pulsând cu viață. Dar nu pot. Bineînțeles că nu. Lemnul rece îmi refuză visarea.

   - Nu poți să fii aici.

   Vocea mi-e minusculă și slabă. Inima îmi bate cu putere. Dacă aș deschide ușa, ar fi oare acolo? Ar zâmbi până i s-ar vedea gropițele? Oare obrajii îi sunt aspri fiindcă nu s-a bărbierit? M-ar îmbrățișa? 

   Dar îl văzusem întins pe podea. Îl văzusem în sicriu. Și poți să simți când cineva a murit, simți că sufletul s-a dus, că nu mai este nimic în trupul lipsit de viață. Totuși, dacă există vârcolaci sau spiriduși, atunci poate că nici așa ceva nu e imposibil. Poate că tatăl meu e chiar aici, la doar câțiva centimetri depărtare de mine.

   Mă clatin, lipită de ușă.

   - Nu poți. Nu poți fi aici.

   - Dar sunt, Zara. Dă-mi drumul. Îți voi explica, spune el.

   Murise. Murise. L-am văzut murind. Dar dacă nu a murit?

   - Tati?

   - Sunt aici, dragă.

   În gât mi se formează gâlme ce se răspândesc până în miezul ființei mele. E vocea lui. A lui. Chiar aici. Întind mâna spre clanță, dar nu apuc să deschid.

   Nick se izbește în mine, împingându-și falca în obrazul meu, ca într-o lovitură. Mă împinge cu botul departe de ușă, încercând să-și bage capul între mine și ușă. Blana lui îmi intră în gură. O scuip și încerc să-l dau la o parte.

   - Este tatăl meu. Tatăl meu!

   Plesnesc ușa.

   - E pe cealaltă parte. Îl vor prinde spiridușii.

   Nick își dezvelește colții spre mine.

   - Nu pot să-l pierd din nou, Nick.

   Lupul mârâie ca și cum e gata să mă muște. Mă dau puțin în spate, apoi înaintez iar.

   - Dă-te din calea mea!

   Mă împing în gâtul lui gros, lovindu-l cu pumnii și palmele fără încetare. Nici măcar nu se clintește.

   - Mișcă! îi ordon. Mișcă!

   - Zara, e un lup cu tine în cameră? Să nu ai încredere în el, se aude glasul calm al tatălui meu.

   Încremenesc cu un smoc de blană în mână. Dintr-odată, mă lovește sentimentul că ceva nu e în regulă. Tatăl meu nu ar fi niciodată atât de calm dacă aș fi blocată în dormitorul meu cu un lup. Ar fi furios și ar urla, ar dărâma ușa, ca atunci când eram micuță și m-am închis din greșeală în baie, iar încuietoarea înțepenise pentru că era veche. Atunci o luase razna și spărsese ușa cu picioarele. Apoi m-a strâns în brațe și m-a sărutat încontinuu pe frunte.

   - Nu aș lăsa nimic să ți se întâmple, prințesa mea, spusese el atunci. Ești viața mea.

   Tatăl meu ar fi dărâmat ușa. Tatăl meu m-ar salva.

   - Lasă-mă înăuntru, rostește el. Zara...

   Îi dau drumul lui Nick și mă îndepărtez de ușă, împleticindu-mă. Îmi acopăr gura, oprind un țipăt. Nick nu mai mârâie și dă fericit din coadă. De unde ar ști tatăl meu ca aici e un lup, și nu un câine? De unde ar ști că nu sunt spiriduși?

   Mă cutremur. Nick se gudură pe lângă mine, împingându-și coastele de picioarele mele. Îmi cobor mâinile, cufundându-mi-le în blana lui, de parcă aș fi căutat ceva. Poate alinare. Poate căldură. Poate putere. Sau toate la un loc.

   - Ești mort. Nu poți fi aici, ies cuvintele din mine, însoțite de un geamăt care-mă sfâșie pieptul.

   - Nu sunt mort, Zara.

   Mă îndepărtez de Nick și apuc o pernă, ținând-o la piept ca pe un scut. Amintirea tatălui meu întins pe podea se năpustește asupră-mi. Văd cu ochii minții sticla de apă rostogolindu-se pe podea. Îi văd gura deschisă, căcată, căutând cu disperare aer.

   - Ba ești. Ești mort. M-ai părăsit. Te-am văzut. M-ai lăsat singură. Și acum sunt aici, în Maine, unde nimic nu-i normal și nu poți fugi noaptea, și e frig.

   - Zara, lasă-mă să intru. Îți voi explica.

   Arunc în ușă cu Raportul Anual privind Drepturile Omului 2009, care îmbrățișează lemnul cu o bufnitură. Nick ferește capul în ultimul moment și se dă la o parte din calea furiei mele. Apuc un alt raport, trântindu-l de clanță.

   - Mincinosule! Nu poți exlica. Nu poți! M-ai lăsat!

   Printre sughițuri de plâns, mă năpustesc spre ușă lovind-o cu pumnii.

   - Ai plecat!

   Nimeni nu îmbrățișa mai bine decât tatăl meu. Îmbrățișările lui, ca ale unui enorm ursuleț de pluș, mă înveleau, mă ocroteau.

   - Doar lasă-mă să intru, Zara.

   Pare supărat acum, ca atunci când mă rățoiam la mama. Vorbește exact ca tatăl meu.

   Un pas înainte, apoi un altul. Nick scoate un mârâit grav, tremurător. Îmi duc degetul la buze, făcându-i semn să tacă. Degetele-mi tremură tare, însă reușesc să descui ușa.

   - Deschide ușa pentru mine, Zara, se aude vcea lui.

   Nick mă înghiontește din fața ușii, fără ca eu să opun rezistență.

   - Nu. Dacă ai fi într-adevăr tatăl meu, ai putea deschide ușa de unul singur.

   Niciun răspuns. Mă așteptam la asta. Știam că nu va fi vreun răspuns.

   Nick îmi caută mâna cu botul. În mângâi blana.

   - De ce nu deschizi ușa? întreb eu. E descuiată.

   Ceva vuiește în mine, ceva violent, disperat și real.

   - Haide! urlu eu, sălbatică și pierdută, singură, dar nu complet singură.

   Nick îmi blochează claea spre orice mă aștepta dincolo de ea.

   - De ce nu o faci? De ce nu deschizi ușa asta nenorocită?

   Arunc o privire spre clanță. Nu se mișcă.

   Știe că nu mă poate înșela. Nick avea dreptate. Spiridușii pot intra doar în locuri în care au fost invitați sau în care au mai fost înainte. Tatăl meu vitreg intrase în camera asta în nenumărate rânduri. Dacă ar fi fost el, ar fi intrat în cameră de îndată ce am descuiat ușa.

   Însă nu e el. Nu s-a întors miraculos din morți. E altcineva. Sau altceva, ceva ce a mai fost în casa asta, dar nu și în cameră. Ceva care poate să imite fără cusur vocea tatălui meu.

   - Doar vino la mine, Zara. Trebuie să vii la mine.

   - Ce?

   - Setea mea... Nu o mai pot ține în frâu... e prea puternică.

   - Ce ești tu? întreb eu, împleticindu-mă pe măsură ce mă îndepărtez, cu privirea încă ațintită pe clanță. Ce naiba ești?

   Orice ar fi fost, scoate un răcnet de furie. Se năpustește în sus și-m jos pe scări și se aude de parcă ar fi invocat o tornadă să spulbere casa bunicii Betty. Cărți trântite. Sticlă spartă. 

   Închid ochii și-mi acopăr urechile. Nick mârâie.

   Mă prăbușesc pe pat. Pentru câteva clipe, crezusem că cea mai arzătoare dorință a mea se adeverise. Crezusem că tatăl meu s-a întors. Însă nu e așa. E dus din nou. A dispărut într-adevăr, și eu știu asta. Știu că nu-l voi mai vedea niciodată oricât de mult mi-aș dori.

   Lumânarea din sufletul meu s-a stins și mi-e teamă, foarte, foarte teamă, fiindcă cea mai mare spaimă a mea s-a adeverit. Trebuie să-mi trăiesc viața fără tatăl meu, partenerul meu de alergat, omul care mă învățase totul despre Amnesty și care falsa cântecele lui John Lenon.

   Încep să suspin și iau o păpușă în brațe. Nick sare pe pat lângă mine, se lipește de mine și-mi linge lacrimile.

   În vreme ce spiridușul devastează la parter, îmi înfășor brațele în jurul trupului blănos al lui Nick și plâng pe el. Umerii mi se zguduie de efort. Lupul de lângă mine scheaună de câteva ori, îmi linge fața, dar în principal e atent la ușă.

   Într-un târziu, încetez cu suspinele și sughițurile mele patetice și continui să plâng în tăcere. Apoi și plânsul încetează, pentru că îl țin pe Nick în brațe, sperând că nimic din tot ce se întâmokă nu e realm că e doar un vis. Dar, dacă așa ar fi fost, ar însemna că l-aș pierde pe Nick. Ar însemna că nici el nu e real și-mi doresc atât de mult să fie real. Vreau asta chiar dacă știu că probabil îl voi pierde, așa cum mi-am pierdut tatăl și mama, așa cum m-am pierdut pe mine.

   Necrofobia

   Frica de moarte

         Nick revine la înfățișarea lui de om. Mă trezește cu un mic sărut pe frunte.

   Deschid ochii și iată-l, zâmbind deasupra mea. Mormăind, îmi pun palmele peste față. Dă jaluzelele la o parte, și camera se scaldă în lumină.

   - Am adormit? Pe bune? Cum să adorm?

   - Stresul și plânsul pot să vlăguiască pe oricine. Ai ațipit după ce spiridușul a încetat să distrugă totul jos.

   - Ah.

   Îmi ating obrajii.

   - M-ai lins.

   Izbucnește în râs și se apleacă spre mine, lingându-mi mâna.

   - Ce să fac dacă ești atât de dulce?

   Încerc să-l lovesc. Râde mai tare și-mi apucă mâinile.

   - Nu-i drept, o muritoare de rând împotriva unui vârcolac, mă plâng eu.

   - Bine, bine.

   Îmi dă drumul, dar nu înainte să-mi sărute degetele pe rând. Oftez, fericită. Apoi mă dezmeticesc și mă ridic.

   - Spiridușii?

   - Au plecat. Nu-i mai pot mirosi, rostește el, ridicându-se și întinzându-se.

   E din nou îmbrăcat. Întregul său trup trosnește, vertebră după vertebră.

   Dar din cap de parcă toate lucrurile astea ar avea sens, dar nu este ca și cum aș fi fost cine știe ce expertă în creaturi fantastice. Simt un gol în stomac.

   - S-a prefăcut că e tatăl meu, spun eu.

   Ochii lui Nick se înduioșează.

    - Trebuie să-ți fi fost greu.

   Înghit în sec. Simt un gust groaznic de lemn ars în gură.

   - Până la urmă, l-ai dus tu de nas, spune el. Sunt mândru de tine.

   Încerc să zâmbesc, dar nu-mi prea iese.

   - Să vedem dacă telefoanele funcționează, bine? rostește el, luându-mă de mână. Poate găsim ceva de mâncare?

   - A ajuns Betty?

   - Nu încă.

   - Crezi că i s-a întâmplat ceva?

   - Drumurile sunt proaste, Zara. Îi e greu să ajungă aici repede dacă nu se transformă.

   - Dacă nu se transformă, îl îngân eu.

   Degetele mi se încrucișează cu ale lui. Se simt protejate, cuibărite acolo.

   - Suntem în siguranță?

   - Sunt cu tine, Zara. Vei fi în siguranță, îți promit.

   Vreau să-l cred, dar nu prea pot. Ce mai poate fi sigur?

       Ne facem curaj și coborâm scările.

   Jos e dezastru. Deși doar un singur spiriduș intrase în casă, făcuse asemenea ravagii încât era greu de crezut că nu fuseseră vreo sută

   - Arată de parcă am ținut un chef monstru. O, Doamne, Betty o să mă omoare, spun eu, oprindu-mă la mijlocul scărilor îngrozită.

   Canapeaua e răsturnată. Scaunul de piele e mânjit cu funingine. Pe podea sunt împrăștiate o mulțime de foi și cărți. Pernele canapelei sunt acoperite de praf de spiriduș.

   Nick mă apucă de mână și mă trage după el pe scări.

   - E în regulă. Ne descurcăm noi. Nu-i atât de rău.

   Îmi dă drumul la mână și apucă un capăt al canapelei.

   - Hai să întoarcem canapeaua mai întâi.

   Împreună, întoarcem canapeaua și o împingem la perete. Nick își șterge de pe mânecă praful lăsat în urmă de vizitatorul nostru.

   - Dezgustător.

   - Putea fi mai rău. Măcar nu a rupt pernele sau altceva, spun eu.

   Vocea-mi sună fals. Totuși, îl păcălește pe Nick.

   - Clar.

   Începem să adunăm lucrurile împrăștiate pe jos. Verific celularul și fixul să văd dacă a revenit semnalul. Nu încă. Deschidem ușa, iar zăpada dă buzna în casă. Orice urmă de spiriduș este de mult îngropată.

   Decorul pare desprins dintr-un basm. Zăpada acoperă copacii, ca o magie albă. Mini-ul lui Nick e complet acoperit. Totul este frumos, natural și ordonat, în deplin contrast cu casa bunicii.

   - Suntem înzăpeziți, anunț eu.

   Nick adulmecă aerul.

   - E o furtună mare. Probabil va dura toată după-amiaza și nu se va sfârși până mâine-dimineață.

    Intru în bucătărie și încerc să dau de Betty prin radio receptor. O găsesc pe Josie, dispecera.

   - A plecat spre casă acum două ore, spune ea.

   - Dumnezeule!

   - Nu te îngrijora. Încerc să dau de ea pe celălalt canal. Încă nu am primit nicio veste despre tânărul Dahlberg. Se pare că furtuna va ține toată noaptea și multe dintre drumuri sunt foarte înzăpezite, așa că poate înaintează anevoios. Și satelitul a căzut, deci multe canale nu funcționează.

   Apăs pe butonul radioului.

   - Bine. Nu te obosi prea mult, Josie.

   Râsul ei se aude clar prin interferanța statică.

   - N-am murit încă, Zara. Mai am ceva viață în mine.

   Cu toții avem, mă gândesc eu, apoi mă întor să curăț sufrageria.

   Curățenia pare să dureze o veșnicie și stomacurile noastre ghiorăie atât de tare că acoperă șuierul vântului.

   - Sunt lihnit. Ți-e foame? întrebă Nick.

   - Da, spun eu bătându-mă pe burtă. Crezi că Betty e bine?

   - Cred că e binem rosteșe el, îmbrățișându-mă.

   Intră cu pași mari n bucătărie și ia niște ouă din frigider, în vreme ce eu duc celelalte alimente afară în zăpadă, ca să nu se strice.

   Mă întorc și îl găsesc cu două tigăi pe cuptor și deschizând o conservă de tocătură de vită.

   - Tocătură de vită? Dezgustător.

   - E bună, îți pune păr pe piept.

   - Blană, vrei să spui.

   - Exact.

   Deschide capacul de metal și-l pune pe un prosop de bucătărie. Toarnă carnea tăcată în tigaie și începe să amestece.

   - Asta s-a putea să dureze ceva.

   Ia altă lingură și amestecă ouăle.

   - Mă gândeam că nu ne-ar strica ceva ajutor în problema asta cu spiridușii.

   - Bine, credeam că lupii au haite. Tu ai o haită?

   - Nu prea corespunde ideii tradiționale de haită.

   - Scuze, Nick, dar când vine vorba de vârcolaci nu știu ce înseamnă idee tradițională.

   - Nu vânez cu alți lupi.

   Încuviințez.

   După câteva secunde de tăcere, nu mă mai pot abține:

   - Deci vânezi cu...

   - Coioți, rostește el făcând o grimasă. Dar au totuși o fărâmă de ADN de lup.

   Mă abțin cu greu să nu zâmbesc.

   - Măcar ești alfa, nu?

   - Evident că-s alfa, aproape că mârâie la mine.

   - Scuze, scuze. Deci, vom cere ajutor de la haita ta? Dacă ești alfa, le poți spune ce să facă, nu-i așa?

   - Îi vom întreba. Pot să facă lucruri mici, să încerce să-i distragă pe spiriduși, să-i țină ocupați. Dar sunt doar coioți obișnuiți și se sperie de magie.

   Se oprește din amestecat.

   - Nu, mă gândeam să vorbim cu altcineva.

   - Cu cine?

   Îndreaptă lingura spre mine.

   - Trebuie să rămâi calmă în privința asta, bine? Când o să-ți spun sper să nu te isterizezi.

   - Doar spune-mi odată.

   - Issie și Devyn.

   Mă rotesc în jurul lui.

   - Nu putem să facem asta. În primul rând, s-ar putea să pățească ceva. În al doilea rând, ce? Ai de gând să le spui că ești un vârcolac? Da, clar. Nu văd ce ar putea să iasă rău.

   - Ei știu deja, pentru că....

   Focul pocnește din nou. Vântul vuiește în jurul casei. Nick stă ca pe ace, dar nu se întâmplă nimic. Acel nimic include terminarea frazei pe care o începuse.

   - Ei știu deja, pentru că... îl îmboldesc eu, nerăbdătoare.

   Nick trage adânc aer în piept.

   - Doamne! issie e un iepuraș, nu-i așa? Există așa ceva? Există iepurași de lună plină?

   - Asta-i bună, Zara, abia rostește Nick printre hohote de râs.

   - Ar fi un iepuraș foarte reușit, spun eu bosumflată.

   - Într-adevăr. Dar nu e ea. E Devyn.

   - Devyn? Devyn e drăguț și normal.

   Nick curăță tigaia. Cu un glas de un calm glacial, spune:

   - E vultur de lună plină.

   - Aha... bine. Nu mă voi isteriza din cauza asta, dar lasă-mă măcar să spun că sunt surprinsă.

   - Pentru că e într-un scaun cu rotile?

   - Nu! Pentru că e o pasăre.

   Agateofobia

   Teama de nebunie

      Vântul vuiește în jurul casei și flăcările dansează în sobă.

   Mănânc o combinație bizară de carne și cartofi prăjiți împreună cu un tip mai „bun” decât pâinea caldă și care-i primul lucru care-mi trece prin minte?

   - Trebuie să găsim o cale să-l împiedicăm pe spiriduș să mă sărute, să mă facă regina lui.

   - Știu, spune Nick.

   - Bănuiesc că nu ar merge să-i spun un simplu „nu”, rostesc eu, cu un râs nervos.

   Nick începe să râcâie bucățile maronii, crocante care s-au prins de fundul tigăii. Amestecă bucățile mai moi de tocătură într-un talmeș-balmeș maro, roșu și alb. Totuși, miroase bine, aproape îndeajuns de bine încât să-mi alunge gândurile despre spiriduși. Aproape. Sau cele legate de faptul că singurii oameni de treabă de la școală erau creaturi de lună plină.

   - Serios acum, Zara, rostește el amestecând ouăle.

   - În primul rând, nu-mi vine să cred că spiridușii au regi și regine. Ce chestie perimată. Nu-mi pasă dacă sunt „strălucitorii”. E pur și simplu jalnic. Sunt cumva o dictatură militară întemeiată pe un ideal monarhic al superiorității? Acelea sunt cele mai groznice forme de guvernământ posibile. Adică, încălcarea drepturilor omului în regimuri ca acelea...

   Nick îmi pune mâna sa liberă la gură, așa cum făcuse și Devyn cu Issie odată. Dar eu nu eram Issie, să chicotesc sau să-i ling degetele. Mă uit chiorâș la el. Conitună să bată ouăle cu cealaltă mână de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă asta era o conversație firească.

   - Zara, ăștia sunt spiriduși și când vine vorba de încălcarea drepturilor omului, ei bine, probabil că-i doare-n cot de asta, explică el. În primul rând,ei nu sunt oameni. Doi, tortura face parte din felul lor de a rezolva lucrurile.

   Încerc să-l calc pe picior, dar îl mișcă incredibil de repede, ca o manevră foarte rapidă de vârcolac, fără să înceteze să amestece ouăle, care sunt aproape gata. Nu-și ia mâna de pe gura mea și ochii îi lucesc ca și cum ar crede că sunt amuzantă.

   Nu sunt amuzantă.

   - Îmi voi lua mâna acum, bine?

   - Nu am stofă de regină, bolborosesc.

   Își șterge mâna de tricou.

   - Ce? Am bălit pe tine?

   - Puțin.

   - Ești un lup. Ar trebui să fii obișnuit cu balele.

   - Asta-i o lovitură sub centură.

   Ia tigaia de pe foc și o pune pe inima de cărămidă care încercuiește cuptorul.

   - Nu-mi pasă, spun eu, cu brațele încrucișate pe piept.

   Amuțim amândoi pentru un minut, timp în care el amestecă tocătura. Ferestrele par niște pătrate albe din pricina zăpezii ce continuă să cadă. Fulgii se ciocnesc de casă, ca și cum ar încerca să scape de iarna ce i-a zămislit.

   - Evident, ăsta nu e comportamentul lor obișnuit. Vreau să spun că spiridușii nu au omorât pe nimeni atâta vreme. E o discontinuitate mare, spun eu.

   Nick caută să mă întrerupă, dar îl opresc cu un gest.

   - Știu că nu e nimic nou în ce spun. Dar gândesc cu voce tare, încercând să procesez informațiile. Totul trebuie să aibă o legătură cu scrisoarea tatălui meu.

   - Și n-au avut o regină vreme de un sfert de secol. Trebuie să aibă vreo regulă în privința asta.

   Îndreaptă lingura din mână spre mine.

   - Zara, știu că ești speriată de tot ce se întâmplă, și asta e ceva firesc, dar nu cred....

   - Firesc? Ce e firesc în toată tărășenia asta? Tu, probabil cel mai arătos tip din univers, chiar mă placi pe mine, dar ești un vârcolac.

   Îmi aud isteria în voce însă nu o pot stăvili.

   - Doi dintre oamenii care chiar îmi plac în școala asta tâmpită sunt un lup și un vultur de lună plină. Am înțeles bine? Și, desigur, bunica mea e tigroaică de lună plină.

   Nick încuviințează în tăcere, lăsându-mă să-mi vărs amarul. Mă plimb în cercuri prin sufragerie.

   - Și nu cumva să uit, un spiriduș mi-a făcut sufrageria vraiște, iar amicii lui vor ca eu să le fiu regină și, în loc să se comporte frumos, să-mi aducă flori sau mai știu eu ce, un tip îmi șoptește numele în pădure încercând să mă facă să mă rătăcesc, apoi dă buzna în casa mea când bunica nu-i aici.

   Mă opresc din turuială pentru o clipă.

   - Stai. De ce au așteptat să nu fie Betty acasă?

   Nick pune niște tocătură pe o farfurie, apoi ouăle.

   - Nu am idee. Probabil le e teamă de ea. Tigrii de lună plină sunt de temut. 

   Ridică din umeri și începe să-și pună mâncare în farfurie.

   - Poate s-au săturat să aștepte.

   Îmi întinde o farfurie, apoi se așază pe podea în fața focului. Mă așez lângă el. Căldura care ne cuprinde e foarte plăcută.

   - Sau poate și-a dat seama că nu-i voi lăsa să te ia în pădure, așa că au preferat un atac frontal. Lupii luptă mai bine afară. Nu suntem animale de casă. Îți place mâncarea?

   Amestec puțin ouăle în farfurie, apoi iau niște tocătură. Îmi încălzește gura.

   - E foarte bună.

   - Mulțumesc, zâmbește el.

   - Deci așa, poți să gătești? întreb eu. Ești chiar perfect, nu-i așa?

   - Sunt vârcolac, răspunde printre îmbucături. 

   Își îndoaie capul.

   - Asta îți dă o scuză mult prea bună pentru temperamentul tău.

   - Așa-i, rostește el ridicând din sprâncene.

   - Dacă devin regina spiridușilor, va trebui să-mi spui majestate, îl tachinez eu.

   - Niciodată.

   - N-ai să-mi spui majestate? Urât din partea ta. Știi tu, la urma urmei nu ești decât un biet vârcolac, iar eu voi face parte din regalitate.

   Focul pocnește clintind o buturugă. Sar ca arsă, însă Nick nu schițează niciun gest. Aparent, e greu să sperii un vârcolac.

   - Niciodată nu vei deveni regina spiridușilor. Nu te las eu.

   Privirile ni se întâlnesc. Are atitudinea aceea de mascul alfa. Nu sunt în stare să privesc într-o parte. Și chiar dacă aș face-o, tot i-aș simți. Ochii. Ochii lui.

   - Of. Urăsc chestia asta. Mă simt blocată.

   Crezusem că o iau în sfârșit înainte. Deși eram împotmolită în Maine, încetul cu încetul, viitorul începea să se contureze, un viitor fără tata... dar totuși viitorul meu. Issie și Devyn sunt prietenii mei. Nick e aici... Totul poate să dispară într-o clipită. Nu vreau să mor.

   Nick își așază farfuria, care se clatină puțin pe suprafața zgrunțuroasă a cărămizilor. Se apleacă înainte și pune palmele pe podea, ca într-o postură de yoga canină.

   - Zara?

   Vocea lui blândă mă învăluie, însă decid să nu-mi ridic ochii din farfurie.

   - Nu voi lăsa nimic rău să ți se-ntâmple.

   - Nu-mi poți promite așa ceva. Nimeni nu poate împiedica miraculos ca alții să fie răniți sau uciși.

   Înghițind în sec, ridic ochii spre el. Gura îi e atât de aproape de-a mea. Ochii-i sunt înfometați și în același timp calmi și puternici, așa că îi spun:

   - Acum câteva săptămâni, nu mi-ar fi păsat. Dacă aș fi murit. Știi?

   Încuviințează și așteaptă în tăcere. Buzele îmi tremură, căci nu-mi găsesc cuvintele potrivite.

   - Îmi era atât de dor de tata.

   Înghit din nou. De ce e așa de greu să înghiți în sec? E doar o mișcare a gâtului, atât.

   - Dar acum nu vreau să mor. Nu vreau să-mi fie teamă. Vreau doar să trăiesc.

   Mă lasă să termin, apoi întreabă:

   - Ce s-a schimbat?

   - Nu știu. Tu, poate? Sau poate fiindcă o vedeam pe Issie atât de veselă și curajoasă tot timpul. Sau... Poate pentru că mi-era atât de teamă. Știam. Știam pur și simplu că nu vreau să mor, rostesc apropiindu-mă de el până când frunțile ni se ating.

   Mă sărută pe nas. Apoi buzele i se plimbă pe obraz până spre buzele mele, unde șoptește:

   - Voi avea grijă de tine, Zara.

   Îl apuc de umeri.

   - Dar cum rămâne cu tine? Cine va avea grijă de tine?

   - Voi fi bine.

   Buzele ni se întâlnesc. Îmi iau mâinile de pe umerii lui și i le trec prin păr. Îi împing capul cu blândețe pe spate.

   - Promiți? Îmi juri?

   - Îți jur!

        - Trebuie să plecăm, spune Nick.

   Suntem în bucătărie. Afară, omătul continuă să crească. Ating fereastra rece cu buricele degetelor.

   - Sper că glumești.

   Pun tigaia în chiuvetă. Resturile de tocătură se întind ca o crustă maronie pe fundul tigăii. Rup un șervețel de bucătărie din sul.

   - Dezgustător.

   - Zara? Nu ne putem ascunde din nou în camera ta toată noaptea.

   Nick întinde mâna pe lângă mine și apucă mânerul tigăii. Toarnă detergent până ce acoperă crusta.

   - Trebuie să rezolvăm problema asta acum.

   - Acum?

   - Cât mai e lumină.

   - Uită-te la domnul proactiv.

   - Vorbesc serios, Zara.

   Pune tigaia înapoi în chiuvetă. Nu o putem curăța fără apă.

   - Știu. Știu că ești serios, dar nu mă omor după zăpadă.

   Îmi rearanjez coada. Părul nu îmi este în cea mai bună stare; trebuie să-l spăl. Trag în picioare șosetele de lână.

   - Și unde ai de gând să mergem? Și cum rămâne cu Betty?

   - Ar fi trebuit să ajungă deja, zice el.

   Inima îmi tresaltă, dar continui să-l ascult; sunt îngrijorată pentru Betty.

   - Vom merge la mine acasă. Ne întâlnim cu Issie și Devyn și ne gândim la un plan.

   - Și cum ajungem acolo? spun eu arătând spre fereastră.

   - Cu mașina mea.

   - Drumurile sunt proaste. Betty ți-a spus să nu conduci.

   - Știu, dar uneori trebuie să încalci regulile.

   Mă dau bătută. Nu voiam să stau aici fără Betty. Dau fuga la etaj să-mi iau scrisorile de Acțiune Urgentă.

   - Scrisori importante? întreabă Nick zeflemitor.

   - Sunt Acțiuni Urgente. Trebuie trimise numaidecât, altfel unii oameni ar putea fi torturați, sau uciși, sau...

   - Ești mai dusă decât mine, rostește el atingându-mi buzele cu degetul.

   - Nu-i adevărat.

   Ne înfofolim și ieșim. Curățăm zăpada de pe Mini. Copacii îmi dau fiori. De fapt, nu copacii, cât ce s-ar fi putut ascunde după ei.

   Neaua acoperă totul. Ramuri și mașini, pământ și apă. Acoperă casele. Sub ea întreaga lume e pierdută. Sub ea oamenii sunt pierduți... și animalele... și iarba. Totul e îmbrăcat într-un alborbitor. Totul a dispărut. Contururile acoperișurilor și ale crengilor, ale drumurilor, toate sunt estompate, acoperite, pierdute.

   - Tatălui meu i-ar fi plăcut priveliștea asta. Ar fi luat niște schiuri și ar fi zis; „Hai să ne aventurăm”, spun eu.

   - Pare un tip tare.

   - Era un tip tare.

   - Atunci, trebuie să fi fost vârcolac.

   - Da, sigur, fac eu, cumva bucuroasăă că acest detaliu este în sfârșit spus cu voce tare. A scris „Strălucitorii” în biletul lui.

   Nick ia o perie din Mini și îndepărtează din zăpada de pe parbriz care formase o peliculă de gheață. Intră în mașină și dă aparatul de degivrare a maximum. Mă sprijin de capotă, privind cum gheața de pe parbriz se topește, dar sunt cu gândurile duse.

   - Zara?

   Nick așteaptă la ușa șoferului. Zăpada îi lucește în păr și în sprâncene, dar chipul îi pare atât de cald.

   - Vii?

   - Da.

   Casa lui Beety e la doar câțiva metri depărtare. Aș putea să fug înăuntru, să încui ușa și să mă ascund. Aș putea să mă ghemuiesc într-un ungher. Să nu mai fac nicio mișcare. Însă, urc înmașină.

   - Bine. Să mergem, zic eu, trântind portiera.

      În interiorul mașinii e cald fiindcă motorul toarce de ceva timp. Întâmpin căldura cu un oftat și un zâmbet. Aș fi putut rămâne aici pentru totdeauna, în tihnă, siguranță și căldură, cu Nick.

   Mă aplec după bucata de blană pe care o văzusem deunăzi pe podeaua mașinii. Este a lui Nick. Indiferent ce ar fi să se întâmple, o voi păstra drept amintire. Nu că s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Nu-i așa?

   Nick mă apucă de mână și am impresia că-mi citește gândurile. Oare pot vârcolacii să facă așa ceva?

   - Totul va fi bine, Zara.

   - Știu, murmur eu.

   Nasul mi se înfundă.

   - Sunt bine.

   Mă strânge ușor de mână, apoi îmi dă drumul. E nedrept. Îmi place să-i simt atingerea.

   - Am nevoie de două mâini ca să conduc.

   Degetele lui sunt groase și lungi, nepăroase.

   - Nu-mi vine să cred că mâinile îți devin labe.

   - Ciudat, nu-i așa?

   Îl măsor cu privirea. Umerii i se conturează sub pachetă, iar picioarele, lungi și solide, par enorme. Îmi pun centura de siguranță.

   - Ar trebui să pornim. Drumul nu e curățat, spune Nick băgând în marșarier. S-ar putea să rămânem înzăpeziți.

   Apasă pe accelerație. Mașina înaintează cam 1 metru înainte să se oprească, blocată în zăpadă. Cu o figură crispată, Nick încearcă să dea înainte și-napoi.

   - Asta nu-i bine, nu-i așa? întreb eu.

   - Deloc, oftează el oprind motorul.

   - Pot să încerc s-o împing.

   - N-ar merge. Nu tot drumul. Trebuie să deszăpezim.

   - Să deszăpezim?

   Nu mai deszăpezisem niciodată. Am văzut oameni la televizor făcând-o și am auzit poveștile tatălui meu despre cum deszăpezise ore întregi, încercând să iasă din casă în timpul viscolelor aprige din New England.

   Ies din mașină după Nick, afundându-mă în zăpadă. Pantalonii mei se udă leoarcă și bulgări de zăpadă îmi intră în ghete.

   Nu suport zăpada.

   - Vom deszăpezi întreaga alee? întreb eu cu mâinile-n șolduri. Doar noi 2? AAsta e o alee foarte lungă. Are aproape 1 kilometru.

   Chemarea unei păsări se aude la distanță. Este prima pasăre pe care o aud de ieri. Și Nick o aude. Își lasă capul într-o parte și scrutează atent împrejur, ca un câine. În priviri i se citește o grijă ascunsă.

   - Nick?

   Își flutură mâinile înaintea feței, de parcă ar alunga o muscă.

   - Știu. E foarte lungă. Unde sunt lopețile?

   Ne întoarcem spre casă.

   - Nick? Dacă nici șoseaua nu e deszăpezită? Dacă n-au trecut plugurile pe aici? Nu putem da la lopată întregul drum.

   Se oprește și se întoarce spre mine. Umerii lui puternici se lasă în jos.

   - Nu m-am gândit la asta.

   - Unul din noi se poate duce să verifice, iar celălalt să deszăpezească între timp.

   - Nu. În niciun caz. Trebuie să rămânem împreună.

   Figura i se împietrește din nou. Nu-mi place asta. Mă simt sugrumată de panică, amintindu-mi de săgeata din umărul lui.

   Se șterge din nou pe față, foarte dur de data asta, ca un câine care se scarpină pe bot când are o mâncărime. Grozav, chiar e pe jumătate canin sau lupin, sau care-o fi cuvântul pentru lupi.

   - Trebuie să facem ceva, rostește el cu nările umflate. Urăsc spiridușii.

   - Ura e o emoție inutilă.

   - Poftim?

   Se întoarce spre mine aruncându-mi o privire mânioasă. Fac un pas înapoi. Părul mi se ridică pe mțâini. Mă sperie partea asta a lui, o forță a naturii plină de furie.

   - Mama mea spune asta tot timpul. E unul dintre micile citate pe care le-a preluat de la tata. Ura e o emoție inutilă.

   - O atitudine tipică pentru o mamă.

   - Știu. Îi voi da un șut în fund când toată chestia asta se termină, spun eu. Și nu uit nici de Betty.

   - Și eu care te credeam pacifistă, zâmbește el.

   - Mă rog.

        Renunțăm la deszăpezit și la condus. Ne hotărâm să încălțăm rachete de zăpadă.

   Rachetele le găsim la parter. Pășim pe neaua albă care nu contenește să cadă, înaintând încet, dar constant. Împreună.

      Ridicăm picioarele cu atenție, doar puțin și imprimând o mișcare de alunecare la contactul cu zăpada. Un picior după altul.

   Mirosul curat de zăpadă se îmbină cu acela de pini și de lemn care arde în soba lui Betty. Troienele cresc, alimentate încontinuu de omătul ce plutește din cer.

   - E frumos, recunosc eu în vreme ce începem să urcăm o colină.

   - Vezi?

   - Dar frig.

   Nick mă înghiontește în joacă. Trage un șut într-un maldăr de zăpadă, care vine peste mine.

   - Ai noroc că ești drăguț, îi spun.

   - Chiar așa?

   - Mai ales cu respirația aceea de câine.

   Ia niște zăpadă și face un bulgăre, pe care-l saltă amenințător în mână.

   - Retrage ce-ai spus.

   - Nu, chicotesc eu.

   Mă aplec să iau niște zăpadă dintr-un troian și cad cu nasul în el. Atingerea rece îmi mușcă obrazul. Încerc să mă ridic, dar nu reușesc. Întotdeauna sunt stângace când port rachete de zăpadă.

   În timp ce mă zbat ca peștele pe uscat, Nick se prăpădește de râs. Mă apucă de subsori și mă ridică. Zâmbind, scoate limba și, cu mișcări scurte, îmi linge zăpada de pe față. Ar trebui să fie dezgustător, dar nu e. O senzație caldă și minunată pune stăpânire pe mine. Închid ochii și-l las.

   - Miroși bine, șoptește el.

   - N-am făcut duș.

   - Nu contează, miroși bine.

   Glasul lui, cald și senzual, mă topește. Buzele ni se ating, se despart, se ating din nou. Răsuflu în el. Își depărtează capul și mă iscodește cu privirea.

   Îi zâmbesc. Nu mă pot stăpâni.

   - Te plac. Mult. Până și pentru faptul că ești vârcolac.

   - Și eut te plac, îmi zâmbește la rându-i.

   - Mult?

   - Mm, al naibii de mult, face el, aplecându-se pentru un alt sărut.

   Nu-mi mai pasă de zăpadă sau de spiriduși. Aș rămâne încremenită în clipa asta pe vecie, în brațele lui Nick, sărutându-l, simțindu-i obrazul cald, aspru lipit de al meu. Toată jalea și tristețea se topesc. Am găsit clipa. Fără melodrame și ale prostii. Atât.

   Merintofobia

   Teama de a fi legat fedeleș

        Ne sărutăm pentru o bună bucată de timp, fără ca ei să mai țin cont de ger și de orice teamă, pentru că el stăpânește la perfecție meșteșugul sărutului.

   Buzele lui le frământă pe ale mele, care ard după atingerea lui, după pilea-i catifelată. Îl mângâi pe păr. Mă strânge la pieptul lui și aproape că mă contopesc cu el. E vânjos, puternic, minunat.

   - Ar trebui să ne continuăm drumul, sparge dintr-odată tăcerea cu glas hotărât.

   Mă atrage vocea lui când e așa, maigroasă decât de obicei.

   - Roșești, mi spune.

   Îmi țugui buzele de parcă aș vrea să-i simt gustul. Cobor de pe rachetele lui de zăpadă. Nu e ușor.

   - Săruți bine, spun.

   - Și tu.

   Mergem întontinuu. Ieșim de pe alee și ajungem pe drumul principal, care nu fusese deszăpezit de ceva vreme. Mai sunt câteva palme bune de nea.

   - Mă gândeam la Ian, spun eu tropăind.

   - Grozav. Exact ce voiam să aud.

   - Nu, nu. Mă gândeam cât se va întrista din pricina noastră.

   - Vai, sărmanul prințișor, mă tachinează și mă înghiontește cu șoldul.

   - Răule, îl înghiontesc și eu.

   Aud țipătul unui vultur. Cu toate astea, nu observ niviun semnal. Cumva îi scapă și lui Nick.

   Ceva cade peste capetele noastre, iar Nick scoate un mârâit gutural, animalic. Mă înpăimântă mai mult decât chestia care îmi căzuse pe cap. Dar nu pot să-l opresc, așa că mă ocup de ce aveam pe păr.

   Încep să trag, dar degetele mi se încâlcesc în mici ochiuri metalice. E o plasă. Cineva a aruncat a plasă peste noi. Încă mârâind, Nick mă prinde în brațe. Ochii i s-au schimbat deja. Urmează și fruntea.

   - Nick? îi strig eu numele aproape în șoaptă.

   Încerc să-mi alung panica, spunându-mi că totul e în regulă. De parcă aș putea...

   - Spridiruși. Plasa e de argint, abia reușește el să zică, împingând plasa ce ne înfășoară.

   - Argint?

   Își scutură capul. Întregul trup îi tremură în încercarea de a-și menține controlul.

   - Nick! țip la el, îngrozită.

   Niște mâini străine mă trag de lângă el. Au venit din spate, așa că nu văd cine e. Pătrund în carnea mea ca niște cârlige de fier. Mă zbat să mă eliberez.

   - Dă-mi drumul!

   Nu-mi dau ascultare, doar își întețesc strâsoarea. Am impresia că vor să-mi sfarme gleznele. Sunt trasă de sub plasă, rostogolită pe zăpadă spre ei. Trupul îmi trece peste una din rachetele pe care le pierdusem înînvălmășeală. O apuc și o arunc, sperând să nimeresc pe cineva. Aud zgomotul dulce, satisfăcător al metalului lovind carnea, dar mâinile nu-mi dau drumul. E clar că s-a zis cu pacifismul meu declarat.

    Încerc să prind plasa cu degetele. Sunt trasă prea repede, târâtă prin zăpadă.

   - Nick!

   Îmi înfig degetele în omăr, încercând să-i încetinesc. Nu am de ce să mă țin. Dau din picioare ca o apucată. Cătușele se strâng și mai abitir pe gleznele mele. 

   Îmi întorc capul și apuc să-i zăresc pentru o clipă. Poartă hanorace și șepci și par oameni normali, dar mai rapizi. Mă întorc din nou pe burtă și ridic capul chiar la timp să-l văd pe Nick mârâind în plasă. S-a transformat din nou.

   - Nick! șip eu, însă îmi intră zăpadă în gură.

   O durere ascuțită și rece îmi pătrunde în dinți și craniu. Tușesc și încerc din nou.

   - Nick!

   Mă aude și se ridică în patru labe, dând drumul unui urlet lung, încărcat de furie și durere. Mi se rupe inima văzându-l. Trebuie să-l ajut să scape. Trebuie să mă eliberez.

   - Dați-mi drumul! strig eu dând disperată din picioare.

   Durerea îmi sfredelește capul. Artificii. Explozii. Toate în creierul meu. Lumea înveșmântată în alb se întunecă și înțeleg ce se va întâmpla.

   Eu sunt cea care pleacă. Eu sunt cea pierdută.

   Nictohilofobia

   Teama de zone întunecoase de pădure sau de păduri pe timp de noapte

      Mă trezesc într-o cameră goală, mare și rece, lipsită de orice alt mobilier în afară de o saltea pneumatică pe care stau. Capul îmi bubuie și-mi ridic degetele tremurânde să ating cucuiul enorm care-mi zvâcnește pe cap.

   M-am lovit de o piatră? Sau m-a lovit cineva? Și Nick? Unde e Nick?

   Mă proptesc pe salteau rece, albasră și mă ridic. Lumea se învârte cu mine și închid ochii pentru o clipă ca să-mi revin. Pereții par făcuți din beton, cu piroane mari bătute în ei care nu par a fi acolo fără o menire anume. Ușa masivă de lemn este zăvorâtă mai mult ca sigur. Groaza pune stăpânire pe mine.

   Mă ridic. Picioarele-mi ating podeaua rece de ciment. Iisuse. Cineva mi-a luat pantofii. Și haina.

   - Nick? șoptesc eu cu nădejde absurdă.

   Dar nu e aici.

   Amintirea lui, urlând, prins sub plasă, mă izbește în stomac, trimițându-mi valuri de durere.

   - Să nu cumva să-l fi rănit pe Nick! urlu la...

   Of, nu știu la ce țip, dar nu contează. Pășesc hotărâtă până la ușă și încerc din nou.

   - Hei! Nu cumva să-i fi făcut rău prietenului meu!

   Apuc mânerul de lemn al ușii și trag. Fără rezultat. Încerc să o împing. Nu mișcă. La naiba, de ce nu sunt mai puternică? Fac câțiva pași în pate și mă reped cu umărul în ea. Nu doar că nu reușesc nimic, dar acum mă doare și umărul. Niciodată nu pare că doare când polițiștii sparg uși în filme.

   - Hei?

   Niciun răspuns.

   - Să nu ziceți că v-ați chinuit atâta doar ca să mă închideți într-o cameră, rostesc încercând din nou să deschid ușa.

   Tot nimic.

   - Asta-i o tâmpenie, anunț eu. O mare tâmpenie.

   Inspir adânc, încercând să mă gândesc la ceva liniștitor, ceva care să mă facă să mă concentrez. Cumva, înșiruirea de fobii pe care le cunosc pare o idee bună.

   Îmi aduc aminte de un citat folosit uneori de Amnesty: „Secretul fericirii e libertatea, iar secretul libertății e curajul.” Istoricul grec Tucidide a scris asta acum vreun milion de ani. Așa că-mi găsesc un pic de curaj.

   Cercetez camera. Nu e mult de văzut. E cam 3/3 metri, complet din beton. Nici urmă de fereastră. Un bec atârnă de tavan, însă nu e niciun întrerupător. În podea e fixat un grilaj pentru încălzire, cum se mai găsesc uneori în casele vechi.

   Mă întind deasupra lui și arunc un ochi printre zăbrele. Nu vine deloc căldură, doar o lumină slabă. Sunetul unor voci îndepărtate mi se strecoară în urechi. Spațiul de sub grilaj are cam 1 metru lățime și jumătate de metru adâncime. Oare pot să încap acolo? Poate. Speranța îmi dă aripi.

  Pot să scap și să-l găsesc pe Nick, poate chiar să-l salvez.

   Grilajul e fixat în 4 șuruburi. Bag unghia într-unul și o întorc. Se desface, chiar dacă puțin. Asta îmi va lua o veșnicie, dar merită. Trag aer adânc în piept.

   Mă întreb dacă Amnesty ar trimite un Apel de Acțiune Urgentă pentru mine dacă ar ști: Adolescentă din Maine Ținută Captivă în Mod Injust de către... Cu ce vor completa spațiul liber?

   Mai învârt puțin șurubul, până când pot să-l apuc cu vârfurile degetelor. Îl rotesc până iese. Am terminat cu unul, mai am 3.

   Cu un chicotit ușor isteric, mă apuc de-al doilea folosind aceleași mijloace. Este pe jumătate ieșit când zăvorul ușii se deschide. Bag în grabă șurubul într-un buzunar și mă reped spre saltea înainte ca ușa să se deschidă.

   Trag adânc aer în piept și mă pregătesc sufletește. Nu ștu la ce să mă aștept să treacă pragul, încă cu siguranță nu la Ian.

   - Zara, pari șocată, zâmbește el.

   Poartă haine obișnuite: un pulover albastru cu o cămașă pe dedesubt și blugi. Părul roșcovan îi e zburlit, dar în mod studiat, de parcă face parte dintr-o formație de muzică. Închide ușa în urmă-i și rămâne locului pentru câteva clipe, măsurându-mă din priviri.

   - Tu chiar nu știi?

   - Ce să știu? îl întreb printre dinții încleștați.

   Mă străduiesc să-mi relaxez falca și-mi desfac brațele încrucișate. Ian nu trebuie să afle cât de furioasă sunt, cât de speriată.

   - Că sunt spiriduș.

   Cred că am o față uimită, fiindcă Ian începe să râdă.

   - Pari șocată.

   Nu scot un cuvânt, încercând să mă adaptez la noua întorsătură de situație. Ian e un spiriduș.

   - Unde e pulberea? Credeam că toți lăsați pulbere în urmă.

   - Numai regii, șuieră el printre dinți.

   Apoi chipul îi devine mai calm, mai puțin sălbatic. Odată cu chipul i se schimbă și vocea și, dintr-odată, îl am din nou înainte-mi pe tipul de treabă care mi-a dat indicații în prima zi de școală.

   - Ți-e frig, Zara?

   - Sunt bine.

   Să fi fost Ian cel care a intrat noaptea trecută în casa mea? Oare el a fost cel care s-a prefăcut că e tatăl meu? Emoție inutilă sau nu, mă simt inundată de ură.

   - Minți. Pot să miros. Ți-e frig, spune Ian. Îți aduc o pătură.

   Se întoarce și pășește spre ușă. Bate de două ori, și ușa se deschide.

   - Așteaptă!

   Întoarce capul și-mi zâmbește din nou.

   - Nu-ți face griji, Zara. Nu te părăsesc. Bine?

   Mă așez pe saltea, încercând din răsputeri să nu-mi pierd cumpătul, să nu mă reped la el.

   - Crezi că toată lumea te părăsește, nu-i așa? continuă el pe un ton mai blând. Dar spiridușii nu sunt așa. Revenim întotdeauna. Îți promit. Niciodată nu lăsăm pe cineva de izbeliște. Chiar și pe cei care ne scapă. Mama ta ar putea să-ți confirme.

   - Ce-i cu mama?

   - Chiar așa, Zara?  Încă nu ți-ai dat seama?

   Iese pe ușa care se închide în urma lui.

   Tremurând din toate oscioarele, mă uit pierdută la pereți. Cenușiul lor lipsit de viață e prea mult de suportat. Închid ochii și-mi iau capul în mâini.

   Ian se întoarce cu o pătură, un pahar cu apă și o pastilă.

   - Dacă beau chestia asta, ajung pe tărâmul spiridușilor cu tine pentru totdeauna? întreb eu în vreme ce Ian îmi trece pătura peste umeri.

   - Aș vrea eu să fie atât de ușor, râde el.

   - Cred că am citit undeva asta.

   - Erau basme  de adormit copiii. E doar apă plată și aspirină. Ai dureri de cap, nu-i așa?

   Încuviințez încet.

   - Îmi pare rău.

   - Tu erai? Tu m-ai târât până aici?

   - Nu am avut de ales. Deși îmi pare rău pentru piatră.

   Mă ridic în picioare și arunc pătura. A fost o mișcare pripită și acum îmi fuge lumea de sub picioare. Ian mă prinde de cot și mă sprijină. Îmi trag brațul din mâinile lui, umilită și mânioasă.

   Doamne, de ce nu pot măcar să mă țin singură pe picioare? Îmi îndrept supărarea spre el.

   - I-ai făcut rău lui Nick?

   - Nu, stă numai bine ca un mic cățeluș într-o plăsuță de cățeluși.

   Ridic pumnul. Pieptul îmi clocotește de turbare. Nu o mai pot controla.

.................................................................