Se arată furia oarbă, John Saul

 ................................................................

6.

              Aruncă o privire către Cal, dar acesta dormea dus, încremenit în aceeași poziție.

   Atunci cine închisese ușa?
   Apăsă pe clanță și intră în camera bebelușului, oprindu-se o clipă în prag, ca să aprindă lumina. Lângă pătuțul lui Jennifer se afla Michelle. Văzând că încăperea se luminează dintr-o dată, fetiță ridică o privire mirată.
   - Mami?
    Michelle! Ce-i cu tine de nu dormi?
   -  Am... am auzit-o plângând pe Jennifer. Și cum tu nu te-ai trezit, am venit să văd ce s-a întâmplat.
   Michelle așeză cu grijă sub capul bebelușului pernuța pe care o ținuse în mână.
   Plânsul se auzise înăbușit!
   Gândul se înfipse în mintea lui June ca un cuțit, însă ea se luptă să-l îndepărteze.
   Ușa era închisă, își zise femeia. De asta n-am auzit-o pe Jenny. Ușa era închisă.
   - Michelle, începu ea, străduindu-se să rămână calmă. Ai închis tu ușa care dă spre dormitorul nostru?
   - Nu, răspunse Michelle cu un glas șovăielnic. Cred că atunci când am intrat era închisă. Poate că de aceea nici n-ai auzit-o pe Jenny.
   - La urma urmei, n-are importanță.
   Dar avea o mare importanță - și June știa asta foarte bine. Ceva se întâmpla - ceva la care nu îndrăznea nici măcar să se gândească. Se apropie de pătuț și-o luă în brațe pe Jennifer.

   Copilașul adormi din nou, scâncind în somn. În clipa când June o ridică dintre perne, Jenny tuși puțin, apoi se liniști dintr-o dată, simțind căldura mamei. June surâse spre Michelle.
   - Vezi? Nu-i nevoie decât să se știe la mămica ei în brațe.
   Se uită cu atenție la fiica ei cea mare. Ochii fetiței, larg deschiși și limpezi, nu păreau ochii cuiva care se trezise cu numai câteva minute mai înainte.
   - N-aveai somn, iubito?
   - Nu. Stăteam de vorbă cu Amanda. Pe urmă Jennifer a început să plângă, așa c-am venit până aici.
   - Stai s-o culc din nou pe Jenny. După aceea aș vrea să discutăm puțin amândouă. Da?
   Peste privirea lui Michelle se abătu un nor. O clipă June se temu că fetița va refuza propunerea. Dar Michelle ridică din umeri.
   - Bine.
   June așeză bebelușul la loc în pătuț, apoi îi oferi lui Michelle brațul, îndemnând-o să se sprijine de ea.
   - Unde ți-e bastonul?
   - L-am lăsat în camera mea.
   - Ei, ăsta-i un semn bun! exclamă plină de speranță June.
   Și totuși, în timp ce înaintau împreună pe coridor, avu impresia că Michelle de-abia poate să pășească. Se abținu de la orice comentarii, până când o văzu pe fetiță lungită în pat și proptită între perne.
   - Te doare rău? întrebă ea, atingându-i ușor șoldul.
   - Câteodată. De pildă, acum. Alteori nu. Când sunt cu Amanda, mă simt mai bine.
   - Amanda, repetă încet June. Știi cine-i Amanda?
   - Oarecum, răspunse Michelle. Mi se pare că odinioară a locuit în casa noastră.

   - Când?

   - Cu multă vreme în urmă.
   - Iar acum unde stă?
   - N-aș putea spune. Probabil că tot aici.
   - Michelle, Amanda vrea ceva de la tine?
   Michelle încuviință din cap.
   - Vrea să vadă un anumit lucru. Nu sunt sigură ce anume, însă e vorba de ceva ce ține neapărat să vadă. Eu sunt singura care-i poate arăta.
   - Tu? În ce fel?
   - N-nu... nu știu... Însă știu că o pot ajuta. E prietena mea, așa că trebuie s-o ajut nu?
   June avu impresia că Michelle îi cerea confirmarea.
   - Bineînțeles că da, răspunse ea. Cu condiția să-ți fie prietenă cu adevărat. Dar dacă nu e? Dacă în realitate vrea să-ți facă rău?
   - Ba nu, protestă Michelle. Știu bine că nu-mi vrea rău. Amanda nu mi-ar face niciodată vreun rău. Niciodată!
   În timp ce June continua s-o privească, fetița închise ochii și adormi.
   June rămase multă vreme lângă ea, ținând-o de mână și veghindu-i somnul. Când prima geană de lumină sfâșie întunericul, își sărută cu tandrețe fiica și se întoarse în patul său.
   Încerca să adoarmă, dar gândurile de care se ferise cu atâta încăpățânare începură pe rând să-i dea târcoale.
   N-o auzise plângând pe Jenny pentru că ușa era închisă.
   Ea și Cal nu închideau ușa niciodată.
   Pe Michelle o găsise ținând în mână o pernă.
   June se dădu iarăși jos din pat, ducându-se în camera copilului.
   Încuie cu grijă ușa, punând cheia în buzunarul capotului.
   De-abia atunci reuși să adoarmă, deși era furioasă pe propriile-i bănuieli.

Capitolul 25

        Sâmbătă dimineață.
   În oricare altă sâmbătă dimineață, June s-ar fi trezit încet, întinzându-se alene, după care s-ar fi întors pe partea cealaltă, înlănțuind cu brațele gâtul soțului ei.
   De multă vreme însă nu mai schițase un asemenea gest - nici sâmbăta și nici în celelalte dimineți ale săptămânii.
   Această dimineață de sâmbătă o găsi trează și obosită.
   Aruncă o privire spre ceas. Nouă și jumătate.
   Se răsuci să vadă dacă soțul ei mai dormea.
   Locul lui Cal era gol.
   June se sculă în capul oaselor, gata să se dea jos din pat, apoi se lăsă din nou pe pernă și privirea îi lunecă înspre fereastră.
   Afară cerul era plumburiu, iar copacii cu frunzișul rărit și lipsit de strălucire în lumina cenușie începeau să arate golași și obosiți. Curând aveau să-și piardă toate frunzele. La gândul iernii care se apropia, June simți cum o străbate un fior rece.
   Își încordă auzul, căutând să prindă sunetele familiare ale dimineții: plânsetul lui Jennifer, Cal trântind ușa bucătăriei - chipurile pregătind micul dejun, când, de fapt, nu voia decât s-o trezească pe ea.

   Dar în această dimineață toată casa era învăluită în tăcere.

   - Hei! strigă într-o doară June.
   Neprimind niciun răspuns, se sculă din pat, își puse capotul și se duse în camera bebelușului.
   Pătuțul lui Jennifer era gol, iar ușa dinspre coridor larg deschisă. June se încruntă și ieși pe coridor. Ajungând în capul scărilor, îi chemă din nou pe cei ai casei, de astădată ceva mai tare.
   - Hei! Unde sunteți cu toții?
   - Aici, jos!
   Fusese glasul lui Michelle. Auzind-o, June simți cum îi piere încordarea.
   „Totul e bine”, își zise ea. „Nu s-a întâmplat nimic. Totul e bine.”
   De-abia când coborî până la jumătatea scării își dădu seama cât fusese de neliniștită și ce mult o înspăimântase tăcerea acelei dimineți. Intrând în bucătărie, încercă să se liniștească singură, repetându-și că se speriase degeaba. Fantasmele nopții se risipiseră.
   - Bună dimineața. Văd că v-ați sculat devreme.
   Cal o privi pieziș, continuând să amestece ouăle pe care le prăjea pe aragaz.
   - În dimineața asta ne-am luat gândul de la tine. Cineva tot trebuia să pregătească micul dejun. M-a ajutat Michelle, altfel aș fi aruncat mâncarea la gunoi.
   Michelle tocmai punea masa. Arăta obosită, dar, când June îi făcu un semn complice, fetița schiță o umbră de surâs, vădit încântată să-i fie de folos tatălui ei măcar aranjând tacâmurile.
   - Ai dormit bine, scumpa mea? o întrebă June.
   - M-a durut destul de tare șoldul, dar acum mi-a mai trecut.

   În casă plutea o atmosferă caldă și plăcută. June cunoștea motivul: Billy Evans nu murise. Cal îl salvase, nu-i pricinuise mai mult rău. June era convinsă că de acum lucrurile aveau să se îndrepte. Ar fi vrut să spună ceva, să-și declare sentimentul de liniște și tihnă pe care-l încerca, dar se temea ca nu cumva acesta să se risipească încă de la primul cuvânt.

   În schimb, se apropie de coșulețul unde se găsea Jenny, cufundată într-un somn adânc.

   - Măcar nu sunt singura care doarme până târziu, zise ea, luând bebelușul în brațe.
   Jenny deschise ochii, gânguri puțin apoi adormi la loc.
   - S-a trezit chiar înaintea noastră, spuse Cal. Acum vreo oră i-am dat un biberon cu lapte. Vrei ouăle pe pâine prăjită?
   - Da, răspunse June, cu gândul în altă parte.
   Dat fiind că soțul ei pregătea micul dejun, iar Michelle punea masa, se simțea dintr-o dată inutilă.
   - Mă lași pe mine să mă ocup de toate?
   - Prea târziu, declară Cal.
   Răsturnă ouăle în farfurii, adăugând pe fiecare câteva felioare de costiță, după care le aduse la masă.
   - Trebuie să pleci chiar așa devreme? îl întrebă June.
   - Neurologul vine pe la zece. Se cuvine să mă găsească la dispensar.
   - Pot să merg și eu cu tine? îl rugă Michelle.
   Cal se încruntă, iar June clătină imediat din cap.
   - Cred că azi ar fi bine să rămâi acasă, spuse ea, evitând să rostească numele lui Billy Evans.
   - De ce? se miră Michelle, înnegurându-se la față.
   June presimți că va urma o ceartă. Atmosfera calmă și tihnită a dimineții era pe cale să se risipească. Se întoarse către soțul ei.
   - Cal? Tu ce părere ai?
   - Nu știu. De fapt, nu văd niciun motiv pentru care să nu vină. Numai că n-am idee cât va trebui să rămân la dispensar, adăugă el, adresându-i-se lui Michelle. S-ar putea să te plictisești.
   - Nu vreau decât să-l văd pe Billy. Pe urmă am să mă duc la bibliotecă sau am să mă înapoiez acasă.
   - Bine, se învoi Cal. Dar să nu pierzi toată ziua umblând de colo-colo prin dispensar. Ne-am înțeles?
   - Cândva îmi dădeai voie, protestă fetița.
   Cal își feri privirea, cu un aer stânjenit.

   - Asta se întâmpla... înainte, explică doctorul.
   - Înainte? Înainte de ce?
   Cum tatăl ei nu răspundea, Michelle rămase cu ochii la el.
   Deodată înțelese.
   - Dar nu i-am făcut nimic lui Billy, murmură ea.
   - N-am afirmat că... începu Cal, însă June îi tăie vorba.
   - Nu asta a vrut să spună tata, declară ea. Se gândea că...
   - Știu perfect la ce se gândea! strigă Michelle. Foarte bine, nici n-am chef să merg! N-am chef nici măcar să m-apropii de vechitura aia de dispensar!
   Se ridică de la masă și-și înșfăcă bastonul, ieșind din bucătărie. Ușa se trânti în urma ei, înainte ca June și Cal să-și fi revenit din surpriza cauzată de izbucnirea fiicei lor. June se sculă de pe scaun, vrând să se ducă după ea, dar Cal o opri.
   - Las-o în pace, zise el. Trebuie să învețe să înfrunte viața de una singură. Tu... tu n-ai s-o poți apăra de toată lumea.
   - N-ar trebui s-o apăr de propriul ei tată, spuse cu amărăciune June. Zău, Cal, de ce te porți așa? Nu-ți dai seama cât o rănesc astfel de vorbe?
   Cal nu răspunse. Înțelegând că atmosfera plină de făgăduințe a acelei dimineți era pe cale să se destrame, luă coșulețul cu nuiele și ieși din bucătărie.

            Annie Whitmore stătea pe unul din călușeii din curtea școlii, când deodată o zări venind pe stradă pe Michelle. Pășea încet și lui Annie i se păru că era supărată. Se uită repede în jur, întrebându-se dacă mai era și altcineva prin apropiere. Ar fi vrut să se joace cu Michelle, însă știa că nu are voie. Cu o seară înainte, mama ei îi vorbise îndelung, avertizând-o că, pe viitor, îi era interzis chiar și să-i vorbească, iar dacă aceasta îi propunea să se joace împreună, Annie trebuia să se întoarcă acasă numaidecât.
   Dar lui Annie îi plăcea de Michelle și, cum maică-sa nu-i destăinuise și motivul pentru care îi cerea să se ferească de fiica doctorului Pendleton, Annie decise să nu-i ia în seamă sfatul.
   Pe urmă, nu se afla nimeni prin apropiere, ca s-o pârască părinților că nu-i ascultase.
   - Michelle!
   Michelle nu-i răspunse și Annie o strigă din nou, ceva mai tare. De data asta, Michelle ridică privirea și-i făcu semn cu mâna.
   - Bună! Ce faci?
   - Mă plimb, răspunse Michelle.
   Se opri, sprijinindu-se de gard.
   - Dar tu?
   - Mă joc. Numai că nu pot învârti leagănul destul de repede. E prea greu pentru mine.

   - Vrei să te împing eu? se oferi Michelle.
   Annie încuviință din cap, repetându-și că nu ieșise din cuvântul părinților: doar nu ea o rugase pe Michelle să se joace cu ea.
   Michelle deschise poarta și intră șchiopătând în curtea școlii.
   Annie o aștepta cuminte, stând în leagăn. Când Michelle ajunse lângă ea, o întâmpină cu un zâmbet.
   - Cum de-ai venit încoace sâmbătă?
   - Mă plimbam, îi explică Michelle.
   - De ce nu te joci cu nimeni?
   - Ba mă joc. Mă joc cu tine.
   - Dar nu te jucai. Erai singură. Tu n-ai prietene?

  - Sigur că am. Vă am pe tine și pe Amanda.
   - Amanda? Cine-i Amanda?

   - O prietenă mai deosebită, răspunse Michelle. Mă ajută mult.

   - Te ajută? La ce te ajută? întrebă Annie.
   Își propti picioarele în pământ și leagănul se urni din loc foarte încet. Michelle întinse mâna și-l împinse, iar leagănul începu să se învârtă ceva mai repede. Annie își trase picioarele și, ajungând din nou în dreptul lui Michelle, își reluă întrebările:
   - La ce te ajută Amanda?

   - La fel și fel de lucruri.
   - Adică?
   - N-are importanță, zise Michelle, neștiind cum s-o lămurească cine era Amanda. Poate că într-o bună zi ai s-o cunoști și tu.
   Annie mai făcu două-trei ture, apoi sări jos.
   - De ce pe tine nu te place nimeni? întrebă ea. Eu cred că ești foarte simpatică.
   - Și tu ești simpatică, răspunse Michelle, fără a-i lua în seamă întrebarea. Acum cu ce vrei să te mai joci?
   - Vreau să mă dau în călușei! țipă Annie. Mă dai tu?
   - Sigur, încuviință Michelle. Hai, fugi, că te prind!
   Annie o rupse la fugă în direcția călușeilor, iar Michelle porni după ea, străduindu-se să se miște cât mai repede și prefăcându-se că gâfâie de oboseală. O ajunse din urmă pe Annie, care râdea veselă nevoie-mare.

   - Te-am întrecut! Te-am întrecut!
   - Lasă, lasă! o amenință în glumă Michelle. Într-o bună zi am să pot fugi din nou. Atunci să te văd!
   Dar Annie n-o mai auzi. Deja se cocoțase în călușei, rugând-o pe Michelle să-i facă vânt. Michelle își puse jos bastonul și se așeză în spatele lui Annie, ceva mai la o parte. Apoi începu s-o dea încet în leagăn...

      Corinne Hatcher stătea la catedră, încercând să se concentreze asupra extemporalelor pe care le corecta.
   De regulă, ar fi amânat notarea pentru ziua de luni, preferând să-și petreacă sâmbăta cu Tim, numai că în această dimineață el nu-i telefonase și, chiar dacă ar fi făcut-o, Corinne știu că ar fi căutat un pretext ca să-l refuze: probabil chiar testele la care lucra.

   Numai că extemporalele erau doar o scuză. Corinne ar fi dorit să găsească în ea puterea de a-l suna pe Tim, spunându-i că regreta neînțelegerea avută cu o seară în urmă și propunându-i să dea amândoi uitării incidentul. Știa însă că nu va forma numărul lui decât dintr-un motiv profesional. Era conștientă că astfel nu făcea decât să se amăgească, însă îi trebuia pretextul: orice alt motiv, în afară de acela al împăcării.
   Furioasă pe sine însăși, puse stiloul pe catedră și-și aruncă ochii pe fereastră.
  Afară se afla Michelle.
  Simți că i se taie răsuflarea. Instinctiv, se ridică de pe scaun.
   Michelle tocmai intra în curtea școlii, unde - după toate aparențele - o aștepta Annie Whitmore.
   Corinne văzu cum Annie urcă în leagăn, apoi cum Michelle începe s-o împingă. Cele două fetițe stăteau de vorbă, însă Corinne nu putea auzi ce-și spun. De altfel, nici nu conta: amândouă erau vesele și surâzătoare.

   Pe urmă Annie se dădu jos din călușei, îndreptându-se către leagăn - mai întâi la pas, apoi alergând. O clipă, se temu ca nu cumva Annie să-și fi bătut joc de Michelle. Curând se lămuri că era vorba de un simplu joc, propus chiar de Michelle, care acum se prefăcea că fuge cu sufletul la gură, în timp ce Annie o privea râzând.
   Corinne începu și ea să râdă.
   Deodată, înțelese că avea un pretext pentru a-l suna pe Tim. Dacă el își închipuia că Michelle e o ființă periculoasă, atunci trebuia să-i povestească scena din curte.
   Michelle ajunsese să-și ia în derâdere propria infirmitate!
   Corinne ieși din clasă și o luă pe coridor, îndreptându-se spre cancelarie. Dar, după ce formă primele cifre, îi veni o idee mai bună. Încă nu se făcuse ora prânzului și, din câte-l cunoștea pe Tim, nu se îndoia că-l va găsi acasă, bându-și liniștit cafeaua.
   Renunță să mai telefoneze, hotărând să se ducă până la el și să-i povestească despre Michelle. Astfel își puteau petrece ziua împreună. Ieși din clădirea școlii, zâmbitoare și bine-dispusă.
   Într-o zi ca asta, se simțea în stare s-o suporte până și pe Lisa Hartwick. Se urcă la volan și porni mașina. Trecând pe lângă terenul de joacă, le zări pe cele două fetițe lângă leagăn. Annie se legăna, împinsă cu blândețe de Michelle. Corinne își zise că, până la urmă, avea să fie o zi bună.

        - Fă-mi vânt mai tare, Michelle!
   Annie se lăsă pe spate în leagăn, împingându-și picioarele în sus, ca să capete viteză. Numai că mișcarea fusese greșită și, în loc să se miște mai repede, leagănul își încetini balansul.

   - Mai tare! strigă ea din nou către Michelle. Nu vezi că se oprește?

   - Te-am dat destul de tare, răspunse Michelle. Însă tu faci exact de-a îndoaselea! Când te avânți înainte, trebuie să te lași pe spate, iar când vii înapoi, te-apleci în față!

   - Am încercat! se văicări Annie, silindu-se din răsputeri să urmeze indicațiile lui Michelle. Nu pot! Împinge-mă mai tare!
   - Nu! Așa cum dai tu din picioare, e chiar primejdios. Când nu faci ce trebuie, nici lanțurile nu te ajută. Vezi? De câte ori ești sus, se întâmplă ceva și lanțul slăbește, coborându-te la loc.
   - Asta numai pentru că nu vrei să mă împingi mai tare.
   Michelle nu-i acordă nicio atenție, continuând s-o legene în același ritm. De fiecare dată când leagănul trecea prin dreptul ei, întindea mâna, făcându-i iarăși vânt.

   Dar Annie devenea tot mai insistentă, cerându-i lui Michelle s-o împingă tot mai tare. Trebuia să existe o cale de-a o convinge.
   Deodată, îi veni o idee. Încă din clipa când îi încolți în minte, Annie știu că era un gând răutăcios. Însă voia cu tot dinadinsul ca Michelle s-o legene mai tare...
   - Aia e, nu poți să-mi faci vânt! Ești șchioapă și nu poți! Șchioapă!
   Cuvântul o lovi în moalele capului, ca un ciocan - așa cum se întâmpla de fiecare dată. Stomacul i se strânse ghem și o cuprinse amețeala. Amețeala și furia.
   De data asta, ceața se ivi din senin, aproape năpustindu-se asupra ei. Michelle nu mai distingea nimic - doar vălătucii cenușii, învârtejindu-se în jurul ei și blocându-i vederea.

   Apoi Amanda.
   Amanda apăruse dintre cețuri, surâzându-i și încurajând-o.
  - Poți s-o împingi, Michelle, șopti ea. Arată-i cât de tare poți s-o împingi.

   Durerea din șold - acel zvâcnet permanent și aproape insuportabil - dispăru ca prin farmec și Michelle simți că se putea mișca mai ușor fără ajutorul bastonului. Dacă ar fi avut nevoie de sprijin, Amanda se afla acolo. Amanda ar fi ajutat-o.

   Trecu în spatele leagănului și, când Annie veni din nou spre ea, ivindu-se din ceață, o așteptă gata pregătită. Își puse palmele pe spinarea fetiței, făcându-i vânt, iar în clipa când leagănul ajunse în punctul cel mai înalt, începându-și mișcarea de coborâre, Michelle o împinse din nou cu toată puterea.

   Annie scoase un țipăt fericit, avântându-se iar în sus, și se agăță bine de lanțuri. Era grozav! Niciodată nu se legănase la asemenea înălțime. Plină de îndrăzneală, încercă să-și facă vânt cu picioarele, dar încă nu pricepu cum anume.
   Revenind către Michelle, simți mâinile acesteia pe umeri.
   - Mai tare! chiui ea. Împinge-mă mai tare!

   Și țâșni din nou înainte. Cu ochii măriți de spaimă, văzu cum pământul se năpustește înspre ea, după care se ridică din nou și cerul luă locul pământului. Oare ce trebuia să facă acum?
   Să se aplece în față?
   Să-și îndoaie picioarele sub ea?
   Se lăsă pe spate și, în momentul când leagănul ajunse în punctul cel mai înalt, își pierdu brusc echilibrul. Lanțurile de care se agățase strâns cu o clipă mai înainte slăbiră dintr-o dată și Annie simți că se prăbușește.

   Țipă, dar secunda de panică trecuse. Lanțurile erau din nou întinse și Annie începu să coboare, ca o greutate atârnată la capătul unui pendul.
   - Acum nu mai vreau așa de tare! strigă ea, simțind din nou pe spate mâinile lui Michelle.

   Michelle nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o, iar Annie fu iarăși proiectată înainte, mai sus ca oricând. Și de data asta se aplecă în altă direcție decât trebuia, astfel că lanțurile îi slăbiră în mâini.
   - Oprește! urlă ea. Oprește, Michelle! Te rog!
   Era însă prea târziu.
   Zbura dintr-o parte în alta, din ce în ce mai sus, și de fiecare dată dura tot mai mult până ce lanțul se întindea iar în mâna ei.
   Atunci se produse inevitabilul.

   Lanțurile slăbiră în palmele lui Annie și leagănul se năpusti vijelios spre pământ, cu Annie ghemuită pe bancă, strângând înspăimântată pleoapele.
   Deodată avu senzația că nu mai există lanțuri.
   În aceeași clipă, scaunul ajunse jos și lanțul se încordă brusc, rupându-i spinarea.
   O fulgeră o durere îngrozitoare, care însă se stinse în secunda următoare, când fetița se izbi cu capul de pământ, zdrobindu-și craniul sub impactul loviturii. Zvâcni spasmodic de câteva ori, apoi trupușorul ei zdrobit rămase inert la picioarele lui Michelle.

   - Ai văzut? șopti Amanda. Poți să împingi leagănul oricât de tare vrei. Cu timpul se vor învăța minte. Se vor învăța minte și nu vor mai râde de tine.
   Și, apucând-o de mână pe Michelle, o trase după ea, afară din terenul de joacă.
   Când ieșiră în stradă, ceața deja se împrăștiase.
   Însă Michelle nu se întoarse să mai privească în urma ei.

       Fără să mai bată la ușă, Corinne se strecură în casa lui Tim.
   - Tim! Tim!
   - Sunt aici, în bucătărie! răspunse el.

   Corinne străbătu grăbită încăperile și intră în bucătărie, unde-l găsi pe Tim la chiuvetă, spălând vasele, cu mâinile în apă până la coate.

   - Am o surpriză pentru tine!
   Tim o privi curios.
   - Trebuie să fie ceva deosebit, altfel n-ai fi venit aici. Bănuiesc că e în legătură cu Michelle Pendleton, pentru că din pricina ei ne-am certat. Văd că nu pari supărată, deci nu-i o veste rea. În concluzie, probabil că ai întâlnit-o pe Michelle și-ai constatat că se simte mai bine.

   Dezamăgită, Corinne își turnă o ceașcă de cafea și se așeză pe scaun.
   - Știi ceva? Mă cunoști prea bine.
   - Va să zică, am avut dreptate?
   - Da. Am zărit-o astăzi pe Michelle. Era în curtea școlii și se juca de zor cu Annie Whitmore. Să fi văzut cum râdea de propriul ei șchiopătat! Vai, Tim, zău c-ai scăpat o scenă nemaipomenită! Își trăgea piciorul după ea, fluturându-și brațele și gâfâind ca o locomotivă, numai și numai ca s-o facă pe Annie să râdă. Ce părere ai de asta?
   - Mă bucur să aud așa ceva, răspunse Tim. Dar tot nu înțeleg de ce ești chiar atât de entuziasmată. Mai de vreme sau mai târziu, această schimbare în bine tot trebuia să se manifeste.
   - Păi, eu credeam... Aseară ziceai...
   Tim își șterse mâinile și veni să se așeze lângă ea.
   - Aseară îmi treceau prin minte fel și fel de presupuneri. Se prea poate să fi vorbit înainte să gândesc. Tot așa și tu. Ei, facem pace?
   Corinne îi înlănțui gâtul cu brațele.
   - Oh, Tim, de-ai ști cât te iubesc!
   Îl sărută cu pasiune, apoi adăugă, zâmbind:
   - Este că ți-am dat o veste bună? Mă refer la Michelle. E pentru prima oară când o văd purtându-se astfel. De regulă, e foarte conștientă de infirmitatea ei și, dacă aduce cineva vorba despre asta, pur și simplu se închide în tăcere. Dar acum râdea și ea!
   - Nu te grăbi să crezi că-i împăcată cu situația. Așteaptă să vedem ce se mai întâmplă, bine? o preveni Tim. Poate că lucrurile nu stau cum îți închipui tu. E posibil să fie doar ceva de moment.
   Apoi, zâmbind cu șiretenie, o întrebă:

   - Și cum rămâne cu Amanda? Chiar ai uitat de celebra Amanda?

   - Nu. Adică nu de tot. Ah, hai să nu mai vorbim despre ea, te rog, îl imploră Corinne. Nu vreau să-mi stric iarăși dispoziția. Cred că aseară am cam exagerat și eu. Poate că ai dreptate: e numai o plăsmuire a imaginației mele.
   - În acest caz, Lisa va fi teribil de dezamăgită.
   - Lisa?
   Tim încuviință din cap.
   - Trebuie să-ți mărturisesc că m-am răzgândit. La urma urmei, a fost o ceartă. Așa că azi-dimineață, când Lisa a început din nou cu insistențele, am cedat. La ora asta, probabil că-i la vânătoare de strigoi.
   Corinne încremeni cu ochii la el.
   - Tim! Doar nu i-ai dat voie să se ducă!

   Văzând consternarea așternută pe chipul Corinnei, zâmbetul i se topi într-o clipă.
   - Păi, de ce nu? replică el agasat. E cu Alison și Sally. Ce i se poate întâmpla?

         Exact în acel moment, la dispensarul din Paradise Point, Billy Evans își dădea sufletul, sub privirile neputincioase ale doctorilor Calvin Pendleton și Josiah Carson, asistați de neurologul din Boston.
   Dacă vreunul dintre ei și-ar fi aruncat privirea spre fereastră, ar fi zărit-o afară pe Michelle, uitându-se pe geam în încăperea unde zăcea Billy, în timp ce lacrimile i se prelingeau încet pe obraji.
   Amanda începu să-i șușotească la ureche.
   - S-a terminat, se auzi glasul ei ca de pe altă lume.
   Știind ce se petrecuse înăuntru, Michelle se îndepărtă de fereastră, continuându-și lungul drum spre casă.

Capitolul 26

       - Eu zic că tot n-avem ce căuta aici, spuse Jeff Benson.
   Se uită peste umăr, parcă așteptându-se s-o vadă pe maică-sa apărând la fereastră și chemându-l să se întoarcă. Dacă ar fi fost după el, nici nu s-ar fi dus la cimitir; însă dis-de-dimineață, când Sally Carstairs, Alison Adams și Lisa Hartwick se iviseră la ușa lui, acceptase să le însoțească, închipuindu-și că voiau să meargă în golf.
   Dar ele aveau cu totul alte gânduri.
   Intenția lor era să plece în căutarea strigoiului. Jeff constată că mai ales Alison și Lisa țineau morțiș s-o găsească pe Amanda, deși amândouă pretindeau sus și tare că nu există. Sally le sugerase să se ducă în primul rând la cimitir, iar când Jeff protestase, îl acuzase că-i e frică. Ei bine, nu-i era frică: nici de strigoi - dacă exista cu adevărat - și nici de cimitir. În schimb, își cunoștea bine mama și nu voia să ajungă în conflict cu ea.

   - Dacă vreți să m-ascultați și pe mine, eu cred că aici nu vom găsi nimic.
   Alison Adams dădu din cap în semn de aprobare. Stătea în mijlocul cimitirului, cu mâinile în șolduri.
   - Oricum, cine dă doi bani pe o piatră veche de mormânt? Hai mai bine să mergem pe plajă. Acolo cel puțin ne putem distra!
   Cei patru copii porniră spre casa Bensonilor, unde începea cărarea ce cobora de pe faleză până la malul mării. Deodată, Lisa se opri și arătă cu degetul, spre silueta lui Michelle, care mergea pe șosea, chiar în direcția lor.

   - Ia te uită cine vine! exclamă Lisa. Țicnita de Michelle!

   - Nu-i deloc țicnită, protestă Sally. Te rog să nu mai vorbești așa despre ea.

   - Păi dacă nu-i țicnită, cum se face că numai ea a văzut strigoiul? întrebă Lisa.

   - Să nu mai spui asta!

   Sally începu să se înfurie, dar nu făcu niciun efort să-și ascundă supărarea.

   - Faptul că tu n-ai văzut stafia nu înseamnă că nu există!
   - Dacă există într-adevăr, atunci de ce n-o chemi pe Michelle să ne-o arate? o provocă Lisa.
   Lui Sally îi sări țandăra.

   - Nu pot să te sufăr, Lisa Hartwick! Ești mai rea decât a fost Susan!
   Sally se desprinse de grup, pornind către Michelle.
   - Michelle! Michelle! Așteaptă-mă! strigă ea.

   Michelle se opri în mijlocul drumului, uitându-se întrebătoare la cei patru copii. Oare ce voiau? În clipa când Sally ajunse lângă ea, auzi glasul lui Jeff Benson:
   - Hei, Michelle! Azi pe cine-ai mai omorât?

   Sally încremeni în loc, apoi se întoarse către Jeff, fulgerându-l cu privirea.
   Michelle rămase nemișcată câteva secunde, încercând să-și dea seama la ce se referise băiatul. Deodată înțelese.
   Susan Peterson.
   Billy Evans.
   Jeff credea că ea îi ucisese. Dar nu era adevărat. Michelle știa bine că nu le făcuse niciun rău.

   Simți cum ochii i se umplu de lacrimi și-și mușcă buzele, silindu-se să nu plângă. Nu trebuiau s-o vadă plângând. Asta nu putea accepta nici în ruptul capului! Își continuă drumul, iuțind pasul pe cât îi îngăduia piciorul beteag. Șoldul începu din nou s-o înjunghie, dar își impuse să-și învingă durerea.
   Unde era Amanda? De ce nu venise s-o ajute?

   Chiar atunci o ajunse din urmă Sally.

   - Michelle! Michelle! Îmi pare tare rău. Nu știu de ce-a spus Jeff o asemenea grozăvie. L-a luat gura pe dinainte.

   - Nu, nu, zise încetișor Michelle, cu glasul tremurând din pricina lacrimilor pe care se lupta să și le țină în frâu. Jeff își închipuie că eu i-am omorât. Toată lumea gândește la fel, dar nu le-am făcut nimic.
   - Sunt convinsă că nu. Eu te cred, declară Sally, după care tăcu, neștiind ce să mai spună. Hai să mergem la mine, propuse ea. Nu văd de ce-ar trebui să stăm aici, ca s-ascultăm ce zice el.
   Michelle clătină din cap.
   - Mă duc acasă, răspunse ea. Lasă-mă în pace. Vreau să mă duc acasă.
   Sally întinse mâna s-o rețină, dar Michelle se feri de atingerea ei.
   - Lasă-mă în pace. Te rog.
   Sally se trase un pas înapoi, întrebându-se ce să facă. Aruncă o privire rapidă spre ceilalți trei copii, care păreau s-o aștepte, apoi se întoarse din nou către Michelle.
   - Bine, murmură ea. Dar te asigur c-am să-i spun vreo două lui Jeff de-o să mă țină minte!

   - N-are nicio importanță, zise Michelle. Asta nu va schimba cu nimic situația.

   Și, fără a-și lua rămas-bun de la Sally, își văzu de drum.

   Sally o urmări cum se îndepărtează, apoi se înapoie lângă Jeff și cele două fete. Ajungând la câțiva pași de ei, se proțăpi în fața lor, cu mâinile în șolduri.

   - A fost urât și răutăcios din partea ta, Jeff Benson.

   - Ba nicidecum! ripostă Jeff. Mama zice că nu pricepe de ce n-o bagă pe Michelle la balamuc! E nebună de-a binelea!

   - N-am chef să-ți ascult prostiile! Mă duc acasă. Hai să mergem, Alison.
   Sally se răsuci pe călcâie încruntată și o luă înapoi pe drumul pe care venise. Alison șovăi o clipă, apoi porni în urma ei.
   - Tu ce-ai de gând, Lisa?
   - Vreau să merg în golf, se alintă Lisa.
   - Atunci, n-ai decât să te duci! îi strigă Alison. Eu am plecat cu Sally.

   - Și ce-mi pasă? se stropși Lisa la ele. Cui îi pasă ce faceți voi? De ce nu vă duceți s-o vizitați pe prietena voastră cea țicnită?

   Sally și Alison își văzură de drum, fără s-o mai ia în seamă. Înțelegând că cele două fete erau decise să nu-i mai dea nicio atenție, Lisa ridică din umeri.

   - Vino! îl chemă ea pe Jeff. Hai să ne luăm la întrecere până la potecă!

          Michelle urcă șchiopătând treptele de la intrare, ajungând pe verandă! Deschise ușa și păși în casă, unde se opri câteva clipe, ascultând.

   Nu se auzea niciun sunet, în afară de ticăitul slab al pendulei din hol.
   - Mami?
   Neprimind niciun răspuns, începu să urce scara. Știa că în camera ei se afla la adăpost.
   La adăpost de vorbele îngrozitoare ale lui Jeff.
   La adăpost de acuzațiile lui.
   La adăpost de bănuielile celor din jur.
   De asta nu voise maică-sa s-o lase azi-dimineață să meargă la dispensar cu tatăl ei.
   Maică-sa gândea la fel ca Jeff Benson.
   Dar o învinovățeau pe nedrept! Michelle știa că o învinovățeau pe nedrept.
   Se duse în camera ei, închise ușa și se apropie de fereastră. Luă păpușa de pe pervaz și-o strânse în brațe.
   - Amanda? Amanda, te rog, explică-mi de ce mă urăsc cu toții?
   - Lumea spune minciuni pe seama ta, se auzi șoptind glasul Amandei. Vor să te ia de aici și-atunci născocesc fel și fel de neadevăruri.
   - Să mă ia de aici? De ce? De ce să mă ia?
   - Din cauza mea.
   - Nu înțeleg.
   - Din cauza mea, repetă Amanda. Pe mine m-au urât întotdeauna. Niciodată n-au vrut să am o prietenă. Cum tu ești prietena mea, ura lor se revarsă și asupra ta. Te vor duce de aici.

   - Puțin îmi pasă, răspunse Michelle. Și-așa nu-mi mai plac locurile astea. Chiar doresc să plec.

   Acum o putu vedea pe Amanda. Era la numai câțiva pași și ochii ei albi, sticlind în lumina cenușie a acelei zile înnorate, păreau s-o sfredelească pe Michelle până în străfundul sufletului.
   - Dar dacă-i lași să te ducă de aici, n-avem cum să mai fim prietene.
   - Poți să vii cu mine, îi propuse Michelle. Dacă mă vor lua de aici, poți să mă urmezi.
   - Nu!
   Glasul Amandei se înăsprise dintr-o dată și, instinctiv, Michelle făcu un pas înapoi, strângând păpușa la piept. Amanda se apropie de ea, cu mâna întinsă.
   - Nu pot veni cu tine. Trebuie să rămân pe loc.
   O prinse de mână pe Michelle.
   - Stai cu mine, Michelle. Stai cu mine și-i vom face să nu ne mai urască.
   - Nu vreau, se împotrivi Michelle. Nu știu ce vrei de la mine. Întotdeauna făgăduiești că mă ajuți, dar de fiecare dată se întâmplă câte ceva. Iar ceilalți mă acuză pe mine. E vina ta și ei mă învinovățesc pe mine! Nu-i drept! De ce să mă acuze pe mine când toată vina o porți tu?
   - Pentru că suntem una și aceeași persoană, răspunse liniștită Amanda. Nu înțelegi? Noi două suntem exact la fel.

   - Dar eu nu vreau să fiu ca tine, protestă Michelle. Vreau să fiu ca mine! Vreau să fiu așa cum am fost înainte să apari tu.
   - Să nu spui asta, șuieră furioasă Amanda și chipul i se schimonosi de ură. Dacă mai vorbești vreodată așa, am să te omor.
   Tăcu și ochii ei lăptoși părură să capete o strălucire proprie.

   - Pot să te ucid, murmură ea. Știi bine că pot.

   Michelle se trase înapoi din fața siluetei înveșmântate în negru. Ar fi vrut să fugă, dar știa că nu poate! Știa că Amanda spunea adevărul.

   Dacă nu făcea cum îi cerea Amanda, aceasta o va ucide.

   - Bine, acceptă Michelle. Ce dorești de la mine?
   În clipa când rosti aceste cuvinte, de pe chipul Amandei dispăru orice urmă de supărare și fata zâmbi.
   - Du-mă pe faleză, ceru ea. Vreau să merg pe faleză, în dreptul cimitirului.
   Apucând-o din nou de mână pe Michelle, porni către ușă.
   - E pentru ultima oară, murmură ea. Apoi totul se va sfârși și nimeni nu va mai râde de mine.
   Michelle nu înțelegea despre ce vorbea Amanda, însă nici nu-i păsa prea mult. Singurul lucru pe care-l reținuse era că totul se va termina curând.
   E pentru ultima oară - așa spusese Amanda.
   Poate că, până la urmă, lucrurile se vor îndrepta. Poate că, dacă proceda așa cum îi pretindea Amanda, totul va fi bine.
   Ieși din casă și porni încet spre cimitir.

        June încremeni, privind țintă pânza de pe șevalet.
   Nu avea nici cea mai mică idee cum ajunsese acolo.
   Și totuși, se afla în fata ei pe șevalet, umplându-i sufletul de spaimă. Nu-și putea lua ochii de la ea, ca și cum desenul ar fi aruncat-o într-o transă hipnotică.
   Era aceeași schiță pe care o descoperise în debara. Numai că între timp fusese finisată.
   June se uita la ea, îngrozită la culme, incapabilă să înțeleagă ce vedea.
   Desenul devenise un tablou în adevăratul sens al cuvântului. Reprezenta un cuplu: un bărbat și o femeie. Figura bărbatului rămânea ascunsă. Nu însă și cea a femeii.
   Era un chip frumos, cu pomeți înalți, cu buze senzuale, cu fruntea ascunsă sub un văl cernit. Ochii verzi și migdalați scânteiau, plini de veselie.
   Tabloul ar fi fost perfect, cu excepția a două amănunte.
   Femeia sângera.

   Din pieptul și din gâtul ei țâșneau șiroaie de sânge, prelingându-se de-a lungul trupului și picurând pe podea. În contrast cu expresia senină a feței, tot acel sânge părea ceva grotesc - de parcă femeia nici n-ar fi știut că e pe moarte.
   De-a curmezișul picturii, cu aceeași culoare rubinie cu care fusese pictat sângele femeii, era mâzgălit un singur cuvânt:
   Târfă!
   June nu reuși să-și desprindă privirea de pe chipul femeii, dar, în timp ce-l studia cu atenție, încercând să-i citească în suflet, își dădu seama că decorul în care fusese pictat portretul îi era foarte familiar.
   Atelierul!

   Iată ferestrele și oceanul care se zărea dincolo de ele. Cele două siluete se aflau pe o canapea. June traversă cu pași rari studioul, până când ajunse la aceeași perspectivă asupra ferestrelor și mării ca aceea de pe pânză.

   Se uită în jur, străduindu-se să determine unde se aflase sofaua din tablou: puțin spre stânga, la vreo doi metri depărtare de perete.
   De fapt, ghicise locul încă înainte de-a face ochii roată.
   Pata!
  Vechea pată pe care se chinuise atât de mult s-o curețe.
   Își luă inima în dinți și se uită la ea.
   - Nu! țipă June. Nu! Dumnezeule! E cu neputință!
   Pe podea apăruse din senin o pată roșie, care se întindea văzând cu ochii.
   Era chiar sânge. June încremenise, fără să-și poată dezlipi privirea de la pată.
   - Nu! repetă femeia și, adunându-și ultimele puteri, ieși în fugă din atelier.
   Uitată de mama ei în coșuleț, Jennifer începu să plângă. Mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare.

          La dispensar, Josiah Carson și Cal Pendleton stăteau tăcuți în birou, așteptând ca neurochirurgul să termine autopsia.
   Din clipa când murise Billy Evans, Cal luase răspunderea morții copilului asupra sa.
   - Eu l-am mișcat din loc. Ar fi trebuit să aștept.

   - N-ai avut încotro, îi spuse Josiah. Numai c-ai ajuns prea târziu. Dacă te-ai fi găsit acolo cu câteva minute mai devreme...
   Renunță să-și ducă gândul până la capăt, lăsând cuvintele să se înfigă ca niște pumnale în inima omului disperat de lângă el. Era convins că Pendleton își amintea de panica simțită în ajun.
   Când fu convins că celălalt e în stare să-i priceapă vorbele, își îndulci glasul și adăugă:
   - Când ai ajuns lângă el, ireparabilul se petrecuse deja. Zău că nu e vina ta, Cal.
   Înainte ca doctorul Pendleton să apuce să-i răspundă, sună telefonul. Carson ridică receptorul. Recunoscu îndată vocea lui June Pendleton și-și dădu seama că femeia plângea.
   Se întâmplase ceva.
   June vorbea printre hohote de plâns, rostind cuvinte incoerente, dar Josiah pricepu că-i ruga pe amândoi să vină imediat la ea acasă.

   - Liniștește-te, June, zise doctorul Carson. Cal e chiar aici, lângă mine. Venim cât putem de repede.
   Tăcu o clipă, apoi întrebă:
   - June, a pățit cineva ceva?
   Ascultă răspunsul lui June și îi spuse să rămână acolo unde se găsea, după care puse receptorul în furcă. Cal nu-l slăbi din ochi.

   - Ce s-a întâmplat? Josiah, ce s-a întâmplat?
   - Nu știu nici eu, răspunse Carson. June ne imploră să mergem acasă chiar acum. Nimeni n-a pățit nimic, totuși, ceva nu-i în regulă. Haide!
   Se ridică în picioare. Cal încă șovăia.
   - Bine, dar...
   - Billy? Billy e mort, Cal. Pe el nu-l putem ajuta cu nimic. Vino.
   Cal întinse mâna să-și ia haina.
  - Nu ți-a zis despre ce-i vorba?
   Fără a-i lua în seamă întrebarea, Carson îl scoase afară din cabinet.
   În momentul când părăseau dispensarul, Josiah Carson înțelese dintr-o dată ce se întâmpla. Lucrurile erau pe cale să se lege între ele. Nu știa cum anume, dar nu se îndoia câtuși de puțin. June Pendleton descoperise ceva.
   Ceva care avea să explice totul.
   Sau să înrăutățească și mai mult situația.

           June de-abia pusese receptorul în furcă, întrebându-se ce era de făcut, când dintr-o dată telefonul începu din nou să sune.
   Nu vine, își zise ea. E Cal și nu poate să vină. O să-mi spună că-i ocupat și că nu poate veni Doamne, ce să mă fac?
    Ridică receptorul si-l duse la ureche.
   - Cal?
   - June? Aici e Corinne Hatcher.
   - Ah! exclamă June și glasul începu să-i tremure. Iartă-mă... Tocmai vorbeam cu Cal când... Credeam... Credeam că sună din nou.

   - Nu te rețin mult. Ascultă, poate ți se pare o nebunie, dar vreau să te întreb dacă ai văzut-o azi pe Lisa Hartwick. Sunt cu Tim și încercăm să dăm de urma ei. S-a dus împreună cu câțiva prieteni... Ah, ce prostie! Ei bine, au plecat la vânătoare de strigoi!
   June nu reținuse nimic altceva decât că domnișoara Hatcher era împreună cu Tim Hartwick.
   - Corinne, puteți veni amândoi până aici? îi rugă ea, străduindu-se să-și păstreze un ton calm și stăpânit. S-a întâmplat ceva straniu.
   Corinne tăcu preț de câteva secunde.
   - Ceva straniu? Cum adică?
   - Nici nu știu cum să-ți explic, răspunse June. Vă rog mult, veniți încoace.
   În glasul ei se ghicea o spaimă abia reținută, care o făcu pe Corinne să accepte imediat.
   - Bine. Pornim într-acolo.

        Sally Carstairs și Alison Adams trecură strada, îndreptându-se spre curtea școlii, cu gândul s-o traverseze, scurtând drumul spre locuința lui Sally.
   - N-ar fi trebuit s-o lăsăm singură pe Lisa, zise Sally. Dacă află mama, mă omoară!
   - N-am avut de ales, răspunse Alison. Așa e Lisa, întotdeauna face numai după cum o taie capul. Dacă ne convine, bine. Dacă nu, puțin îi pasă!
   - Credeam că-ți place de ea.
   Alison ridică din umeri.
  - Nu-i fată rea. Doar că-i prea răsfățată.
   Merseră un timp în tăcere, apoi pe Alison o săgetă un gând.
   - Mi-am închipuit că ai fost prietenă cu ea.

   - Cu cine?

   - Cu Michelle. Vreau să zic, înainte de accident.

   - Am fost.
   Surâse, amintindu-și cum fusese Michelle cu numai câteva săptămâni în urmă.
   - Era tare drăguță. Probabil că ar fi devenit cea mai bună prietenă a mea. Dar, de când cu accidentul, s-a cam închis în ea.
   - După părerea ta, e nebună?
   - Bineînțeles că nu, răspunse Sally. Numai că... s-a schimbat mult.
   Deodată, Alison încremeni în loc, albă la față ca varul.

   - Sally! exclamă ea. Uite acolo!
   Ajunseseră în dreptul leagănelor, așa că Sally înțelese numaidecât ce-i arătase Alison.
   Trupul lui Annie Whitmore zăcea contorsionat în țărână, cu un picior încă agățat de scaunul leagănului.
   Cuvintele lui Jeff Benson se înfipseră în urechile lui Sally ca un urlet.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Își aduse aminte cum, în cursul ultimei săptămâni, Michelle se jucase adeseori cu Annie Whitmore.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Îi veni în minte Michelle, singură pe șosea, venind dinspre sat.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Apucând-o strâns de mână pe Alison, Sally Carstairs o luă la fugă prin terenul de joacă, alergând spre casă, să-i povestească mamei sale ce se întâmplase.

Capitolul 27

      Michelle înainta încet de-a lungul potecii de pe marginea falezei. Începuse să picure, iar la linia orizontului marea se contopea cu cerul cenușiu. Călăuzită de glasul șoptit al Amandei, Michelle nu se mai sinchisea de vreme.
   - Mai încolo, murmură Amanda. Era ceva mai departe.
   Mai făcură câțiva pași, după care Amanda se opri, încruntând din sprâncene, cu o expresie nehotărâtă.
   - M-am înșelat. Totul s-a schimbat de atunci. Acolo! zise ea deodată, trăgând-o pe Michelle câțiva metri mai spre nord, lângă un bolovan uriaș, care stătea pe muchia falezei, gata să se prăbușească pe plajă.
   - Aici a fost, șopti Amanda. Chiar în locul acesta...

   Michelle privi în jos. Se aflau exact deasupra fâșiei de nisip unde, cu o lună și jumătate în urmă, venise la picnic cu prietenii ei. Cel puțin, pe atunci îi socotea prieteni.
   Acum plaja era pustie. Marea se retrăsese, lăsând în urmă o puzderie de pietre, tocite de secole întregi de valuri, și care acum zăceau risipite în nisip, martore tăcute ale unei după-amiezi prevestitoare de rău.
   - Privește, șopti Amanda, arătând spre celălalt capăt al plajei, presărat cu ochiuri de apă rămase după reflux.
   Michelle desluși două siluete, abia vizibile prin perdeaua de ploaie.
   Pe una dintre ele o recunoscu imediat: Jeff Benson. Iar cealaltă... Oare cine să fi fost? Brusc, își dădu seama că nu avea nicio importanță.
   Cel care conta era Jeff.
   Pe el îl voia Amanda.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Cuvintele lui Jeff îi răniseră auzul și Michelle înțelese că și Amanda le auzise.
   - Va trece pe aici, murmură Amanda. Când va începe fluxul, va veni încoace. Atunci...
   Nu-și sfârși fraza, dar obrazul i se încreți într-un zâmbet.
   Continuând să țină o mână pe brațul lui Michelle, o întinse pe cealaltă, atingând bolovanul.

         Ajungând la locuința Pendletonilor, Cal și Josiah Carson o găsiră pe June tot lângă telefon.
   Ea îi auzi intrând pe ușa din față, apoi glasul soțului strigând-o.

   - Sunt aici, răspunse June. Veniți încoace!
   Vocea îi era lipsită de orice intonație, iar femeia avea obrazul alb ca varul. Cal se apropie, îngenunchind lângă scaunul pe care stătea soția sa.
   - June, ce este? Ce s-a întâmplat?
   - În atelier... Acolo, în atelier...
   - Despre ce-i vorba? S-a întâmplat ceva? Unde-s copiii?
   June se uită la el cu o privire rătăcită, de parcă n-ar fi înțeles ce-i spunea.
   - Copiii? repetă ea.
   Brusc, își aminti.
   - Jenny! Dumnezeule, am lăsat-o pe Jenny în atelier!
   În aceeași clipă, se trezi la realitate. Se ridică în picioare, dar o cuprinse un val de amețeală, care o sili să se așeze la loc.
   - Cal.. Nu pot... Nu pot să mai pun piciorul înăuntru. Te rog, du-te tu. Ia-l și pe doctorul Carson. Mergeți și luați-o pe Jenny de acolo.

   - Nu poți să pui piciorul înăuntru? exclamă Cal, cu o expresie nedumerită. De ce nu? Ce s-a petrecut?

   - Ai să vezi și singur. Du-te și uită-te. Ai să înțelegi.
   Cei doi bărbați se îndreptară către ușă, dar glasul lui June îi opri din drum.
   - Cal... Tabloul... Tabloul de pe șevalet... Nu eu l-am pictat...
   Cal și Josiah se priviră unul pe altul, fără să înțeleagă. Cum June nu mai adăugă nimic, se grăbiră să meargă în atelier.
   Nici nu ajunseră la jumătatea distanței dintre casă și fosta magazie că o auziră pe Jenny plângând. Cal începu să alerge. Se năpusti înăuntru, rotindu-și repede ochii de jur-împrejur, fără să-i pese însă de nimic altceva decât de fiica sa. Luă în brațe bebelușul, care țipa cât îl ținea gura, și-l strânse la piept cu
tandrețe.
   - Gata, gata, prințeso, murmură el. Tati e aici, cu tine. Totul e în regulă acum.
   O legănă încet câteva clipe și țipetele încetară. De-abia atunci își înălță privirea către tabloul de pe șevalet - cel despre care June insistase că nu-i aparținea.

   Îl examină atent, încruntându-se ușor. La început nu pricepu ce reprezintă. Apoi descoperi că era vorba de o femeie murind în clipa când făcea dragoste. Pe chipul ei se citea un amestec de extaz și... și încă ceva. Dar ce?
   - Nu văd ce... bâigui el, cu un glas uluit și șovăielnic.
   Dar, când zări expresia de pe fața lui Josiah, cuvintele i se opriră în gâtlej.
   Carson rămăsese cu ochii țintă la tablou și figura lui se lumina treptat a înțelegere.
   - Va să zică, asta era, murmură bătrânul. Așa s-au petrecut lucrurile!
   Cal îl privi năucit.
  - Ce e, Joe? Nu te simți bine?
   Făcu un pas spre Carson, dar acesta îl îndepărtă cu un semn al mâinii.
   - Deci, ea a fost făptașa, urmă el. Într-o bună zi Amanda a surprins-o pe maică-sa și a omorât-o. După o sută de ani... a omorât-o. De acum va fi liberă. Vom fi cu toții liberi.

   Întorcându-se spre Cal, adăugă:

   - A fost o hotărâre înțeleaptă că ai venit aici, zise el liniștit. Ne erai dator. L-ai ucis pe Alan Hanley, așa că ne erai dator.
   Nepricepând nimic, Cal își plimbă privirea de la Josiah la tablou, apoi din nou la bătrânul doctor.

   - Ce dracu’ tot îndrugi acolo? strigă el. Ce se petrece? Ce înseamnă toate astea?
   - Tabloul... murmură Carson. Tabloul vorbește de la sine. Femeia de acolo e Louise Carson.
   - Dar nu... nu pricep...
   - Lasă-mă să-ți explic, Cal, rosti bătrânul.
   Glasul îi era stăpânit, dar în ochi i se aprinsese o sclipire stranie.

   - Femeia din tablou... e Louise Carson. E îngropată acolo, în cimitir. Doamne, Cal, pe June au apucat-o durerile chiar pe mormântul ei! Nu mai ții minte?
   - Cu neputință, șopti Cal. De unde să știe June...
   Brusc își aminti vorbele ei: Nu eu l-am pictat.
   Se apropie de tablou, cercetându-l cu atenție. Culorile erau proaspete, de-abia uscate. Făcu un pas înapoi și deodată își dădu seama că pânza reprezenta chiar atelierul în care se afla. Îl încercă un sentiment bizar. Luându-și ochii de la tablou, își roti privirea prin încăpere. Aproape că uitase de prezența lui Josiah Carson, care rămăsese undeva în spatele său, murmurând ceva nedeslușit.
   - E aici... articulă cu greu bătrânul. Nu pricepi, Cal? E Amanda. Se folosește de Michelle. E aici. N-o simți prin preajmă? E aici!
   Începu să râdă, întâi încetișor, apoi din ce în ce mai tare, până când Cal avu senzația că-i explodează nervii.
   - Încetează! urlă el.
   Carson tăcu, de parcă s-ar fi smuls dintr-o vrajă. Se scutură, apoi se uită din nou la tablou. Cu o stranie expresie de triumf, se îndreptă spre ușă.

   - Să mergem, zise el. Ar fi bine să ne întoarcem în casă. Am sentimentul că acesta-i numai începutul.
   Cal vru să-l urmeze, dar în aceeași clipă zări pata de pe podea.

   - Isuse, șopti el.
   Era exact la fel ca în ziua când se mutaseră în noua locuință: cafeniu-roșcată, amestecată cu un strat gros de praf, care o făcea greu de ghicit. Dar fusese curățată o dată! Cal își amintea cu precizie cum o râcâise June, stând în patru labe.
   Și iată că pata reapăruse!
   Se uită din nou la tablou. La sângele care se scurgea din rănile căscate în pieptul și în gâtul Louisei...
   Era ca și cum trecutul - zugrăvit atât de limpede pe pânză - ar fi reînviat în atelier.

          Tim Hartwick și Corinne Hatcher sosiră tocmai când Cal și Josiah Carson se întorceau în casă. June încremenise pe scaunul din salon, fără să-și fi recăpătat culoarea din obraz. Toți se adunară în jurul ei.
   - Ai văzut? îl întrebă June pe Cal.
   El încuviință din cap.
   - Nu eu l-am pictat, repetă June.
   - Dar de unde-a apărut?
   - Era în debara, răspunse ca prin vis June. L-am găsit înăuntru acum vreo săptămână. Pe atunci reprezenta o simplă schiță. Azi, când m-am dus în atelier, pânza se găsea pe șevalet.

   - Ce anume? interveni Tim. Despre ce vorbiți?
   - Despre un tablou, murmură June. E în atelier. Mergeți să vă uitați și voi. Asta voiam să vă arăt.
   Nedumeriți, Tim și Corinne se îndreptară către ușă, dar se opriră în loc, auzind că sună telefonul. Deși June se afla chiar lângă aparat, nu schiță niciun gest de-a ridica receptorul. Până la urmă, răspunse Cal.

   - Alo?
   - Domnul doctor Pendleton? se auzi un glas tremurător la celălalt capăt al firului.
   - Da.
   - La telefon Bertha Carstairs. Voiam... voiam să știu dacă Joe Carson e la dumneavoastră.
  Cal se încruntă ușor.
   - Da, este.

   Se uită întrebător spre Carson, aproape convins că bătrânul nu va accepta convorbirea. Dar Carson părea să-și fi recăpătat stăpânirea de sine, ca și cum scena din atelier n-ar fi avut loc niciodată. Luând receptorul de la Cal, zise:
   - Carson la telefon.
   - Joe, sunt eu, Bertha Carstairs. S-a întâmplat ceva îngrozitor. Sally și Alison Adams tocmai au intrat în casă. Mi-au povestit că Annie Whitmore zace pe terenul de joacă. Joe... fetele cred că-i moartă. Lângă leagăn. Sally e de părere că fetița a căzut. Un accident sau cam așa ceva.
   Glasul i se frânse și Carson pricepu că femeia nu-i destăinuise chiar tot.
   - Altceva, Bertha? Mai există ceva ce nu mi-ai spus?
   Bertha Carstairs șovăi, apoi începu din nou să vorbească, având aerul că-și cere scuze.

   - Nu sunt sigură, murmură ea. S-ar putea să nu fie important... sau să nu însemne nimic... dar... ăăă...
   Tăcu o clipă, apoi cuvintele ei ajunseră limpede la urechile lui Carson.
   - Joe, Sally a văzut-o azi pe Michelle Pendleton. Mergea pe șosea, venind dinspre sat. Tot de la Sally am aflat că în ultima săptămână Michelle și Annie s-au jucat tot timpul împreună... După cele petrecute cu Susan Peterson și Billy Evans... nu știu nici eu... Detest că trebuie s-o spun, dar...
   Glasul i se stinse din nou.
   - Înțeleg, zise Carson. Mulțumesc, Bertha.

   Puse receptorul în furcă, întorcându-se spre ceilalți patru, care nu-și luaseră ochii de la el.
   - E vorba despre Annie Whitmore. I s-a întâmplat o nenorocire.
   Le povesti cele aflate de la Bertha Carstairs, fără să omită niciun amănunt.
   - Dumnezeule, gemu June, când bătrânul își încheie relatarea. Ajut-o, Doamne, pe Michelle! Te implor, ajut-o!
   Deodată, deschise ochii mari și sări în picioare.
   - Dar unde e acum? țipă ea. Dacă Sally a văzut-o venind încoace, probabil că se înapoia acasă.
   Alergă în hol, cu o privire rătăcită.
   - Michelle! MICHELLE!
   Ceilalți o auziră strigându-și fiica pe nume, în timp ce cobora în goană scările. Brusc, se așternu tăcerea, apoi răsunară din nou pașii lui June, care se întorcea în salon.
   - Nu-i acasă. Cal, Michelle nu-i acasă!
   - Liniștește-te, zise Cal. O s-o găsim.
   - Lisa! articulă cu greu Tim, însă numai Corinne înțelese la ce se referea.

   - Lisa era cu Sally și cu Alison, explică profesoara. Unchiule Joe, doamna Carstairs a pomenit cumva și de Lisa?

   Josiah Carson clătină din cap. Tim înșfăcă receptorul.
   - Ce număr are? întrebă el. Spuneți-mi repede, care-i numărul familiei Carstairs?
   Corinne îi smulse receptorul din mână, începând să formeze numărul. Telefonul sună o dată, de două ori, apoi încă o dată și încă o dată. Într-un târziu, la celălalt capăt al firului se auzi vocea tulburată a Berthei Carstairs.

   - Doamna Carstairs? Sunt eu, Corinne Hatcher. Știți ceva de Lisa Hartwick? Nu era cu Sally și cu Alison? N-au venit acasă împreună?

   - Nu, răspunse Bertha. Numai o clipă...

   Urmă o tăcere, după care în receptor răsună din nou glasul Berthei.
   - Cică a rămas la Bensoni. Avea de gând să coboare în golf împreună cu Jeff. Copiii n-ar trebui să se joace acolo, sunt curenți primejdioși...
   - Lăsați asta, îi tăie vorba Corinne. Eu sunt acum la familia Pendleton. Fără îndoială c-o vom găsi pe Lisa.

   Închise telefonul, întorcându-se spre Tim.

   - Hoinărește pe undeva, prin apropiere. Se pare că avea de gând să meargă pe plajă împreună cu Jeff Benson.

   - Numai păpușa aia e de vină! țipă pe neașteptate June. Păpușa aia blestemată!

   Toți își ațintiră privirile asupra ei, însă numai Carson înțelese ce voia să spună.

   - Nu pricepeți? insistă June. Totul a început de la păpușa aia blestemată!
   Se năpusti iarăși în sus pe scări, dând buzna în camera lui Michelle. Aici se uită înnebunită de jur-împrejur, cu ochii după păpușă.
   Amanda!
   Era vina Amandei!
   Ah, numai de-ar reuși să se descotorosească de păpușă!

   Deodată, o zări. Stătea sprijinită pe pervaz, cu ochii de sticlă pironiți asupra Strâmtorii Diavolului. Străbătu încăperea și-o luă din locul unde fusese pusă. Tocmai voia să se îndepărteze de fereastră, când privirea îi fu atrasă de o mișcare undeva, afară.

   Se uită cu atenție, încercând să deslușească ceva prin geamul aburit de ploaie.
   Acolo, pe marginea falezei, în apropiere de cimitir.
   Era Michelle.
   Stătea chiar pe muchia prăpastiei, sprijinită de un bolovan, cu ochii la plaja de dedesubt.
   Numai că nu se sprijinea de bolovan.
   Dar ce făcea?
   Îl împingea.
   - O, nu! gemu June.
   Înșfăcă păpușa și se repezi spre ușă.
   - E afară! strigă ea. Michelle e afară! Cal, du-te și ia-o acasă. Te rog, du-te după Michelle!

        Ceața se aduna cu repeziciune în jurul lui Michelle, ascunzând privirii plaja de la poalele falezei. Singurul lucru de care era conștientă rămânea prezența Amandei, în picioare lângă ea, atingând-o și șoptindu-i la ureche.
   - Vin... Îi văd, Michelle... Acum îi văd... Se apropie... Aproape c-au ajuns... Repede! Ajută-mă, Michelle! Ajută-mă!
   Michelle se aplecă și-și puse palmele pe bolovanul care păru să vibreze sub degetele ei ca o ființă vie.
   - Împinge cu nădejde, șuieră Amanda. Trebuie să împingem cu putere, până când nu e prea târziu!
   Michelle simți iarăși cum stânca se mișcă, apoi cum începe să se clatine. Ar fi vrut să se smulgă de lângă bolovan, dar nu putea. Îl simțea urnindu-se din loc și, după ce se legănă o clipă pe buza râpei, pietroiul o porni la vale...

        Era un vuiet surd, aproape acoperit de foșnetul valurilor ce se spărgeau de țărm, Totuși, Jeff îl auzi și își ridică privirea.

   Deasupra lui.
   Zgomotul venea de deasupra lui.
   Apoi o văzu rostogolindu-se înspre el.
   Știa că stânca îl va lovi, știa că trebuie să se miște repede, să sară într-o parte, înainte, înapoi - oriunde. Dar nu se putu clinti din loc. Buzele îi tremurau, iar stomacul i se chircise de spaimă.
   Înțelese că avea să moară.
   Cu toate acestea, rămase țintuit locului. De-abia în ultima clipă reuși să-și silească mușchii să-l asculte. Prea târziu.
   Bolovanul lat de peste un metru îl lovi în plin. Se prăbuși la pământ, strivit sub greutatea stâncii, părându-i-se că aude trosnetul propriilor oase sfărâmate.
   Dar auzi încă ceva.
   Hohote de râs.
   Râsetele plutiră pe deasupra lui, însoțindu-i ultimele clipe, și băiatul se întrebă cine râdea așa. Era un glas de fetiță... Iar fetița râdea de el... Oare de ce? Ce-i făcuse?
   În secunda următoare, își dădu duhul.

         Râsul ajunse și la urechile lui Michelle, care înțelese numaidecât că era Amanda. Aceasta se arăta mulțumită de ea și Michelle se simți fericită. Însă nu știa ce anume o înveselise pe Amanda.

   Ceața începu să se risipească și Michelle privi în jos. Acum putu vedea din nou plaja.

   Jos pe nisip se afla o fetiță care stătea nemișcată cu ochii la bolovanul prăbușit. Michelle își dădu seama că pietroiul ar fi putut să cadă peste ea. Dar nu se întâmplase așa.
   Atunci de ce țipa fetița?
   Din pricina bolovanului. Sub el se zărea ceva. Dar ce anume?
   Atunci se împrăștiară și ultimele fuioare de ceață, așa că Michelle reuși să distingă limpede.
   Un picior. De sub bolovan ieșea piciorul cuiva.
   Iar Amanda râdea. Râdea și-i spunea ceva. Michelle ascultă cu atenție, străduindu-se să înțeleagă cuvintele Amandei.

   - Am izbutit, șopti Amanda. Am făcut tot ce trebuia făcut. Acum pot pleca. La revedere, Michelle.

   Râse din nou, fericită, apoi sunetul glasului său se topi în depărtare.
   Michelle întoarse capul. Mai mulți oameni alergau spre ea, strigând-o pe nume.
   Michelle știa ce voiau.
   Voiau s-o prindă, s-o pedepsească, s-o ducă pe alte meleaguri.
   Dar ea nu făcuse nimic rău. Amanda era de vină. Michelle doar ascultase îndemnurile Amandei. De ce s-o acuze pe ea?
   Dar Michelle nu se îndoia câtuși de puțin că așa se va întâmpla. La fel ca în visul ei.
   Trebuia să fugă de oamenii aceia. Sa nu cadă cu niciun chip în mâinile lor.
   Începu să alerge, trăgându-și după ea piciorul beteag, care-i încetinea deplasarea. Șoldul îi zvâcnea din nou de durere, dar Michelle se silea să nu-l ia în seamă.
   Vocile se apropiau, gata-gata s-o ajungă din urmă. Se opri, așa cum făcuse în vis, și aruncă o privire peste umăr.
   Îi recunoscu pe tatăl ei și pe doctorul Carson. Lângă ei se afla profesoara, domnișoara Hatcher. Și încă un bărbat - cine să fi fost? A, da. Domnul Hartwick. Ce căuta pe urmele lui Michelle?

   Crezuse că-i era prieten. Dar acum înțelegea că o înșelase. Psihologul încercase numai să-i câștige bunăvoința. De fapt, și el o ura...

   Amanda. Amanda era singura ei prietenă.
   Însă Amanda plecase.
   Unde?
   Michelle nu știa.
   Tot ce știa era că trebuia să fugă de acolo și că nu putea să alerge.

   Dar în vis reușise să scape. Se sili cu disperare să-și aducă aminte ce se petrecuse în vis.
   Se prăbușise de pe stânci.
   Asta fusese.
   Căzuse, la fel ca Susan, Billy Evans și Annie Whitmore. La fel ca Jeff Benson, strivit sub un bolovan.
   Iată, deci, răspunsul. Se va prăbuși de pe stânci, iar Amanda va avea grijă de ea.
   Glasurile se apropiau, chemând-o pe nume. Michelle Pendleton se aruncă în gol.
   Numai că Amanda nu-i veni în ajutor. Cu o fracțiune de secundă înainte de-a se izbi de stânci, Michelle înțelese că Amanda nici n-avea să vină.
   Amanda nu i se va mai arăta niciodată. Stâncile se întindeau spre ea, gata s-o sfâșie, întocmai ca în vis. Doar că de data asta Michelle nu țipă, ci primi cu bucurie îmbrățișarea lor.

        În salonul Pendletonilor domnea o liniște mormântală. Însă liniștea nu oferea nicio consolare celor patru oameni care stăteau nemișcați în jurul șemineului.
   June, aproape impasibilă, își ațintise privirea asupra focului pe care-l aprinsese mai devreme, ca să ardă păpușa. Aruncase jucăria în flăcări și de-atunci, ca într-o înțelegere tacită, focul nu se mai stinsese.
   Cei patru tot nu pricepeau ce se întâmplase.
   Josiah Carson se întorsese acasă, încăpățânându-se să nu sufle nimănui vreun cuvânt despre dezvăluirile sale din atelier.
   Cal încercase să repete câte ceva din vorbele dezlânate rostite de Josiah, însă acestea erau fără noimă - așa că, în cursul după-amiezii, Tim se dusese până în atelier. Se uitase multă vreme la tabloul acela straniu, apoi începuse să caute, fără a ști nici el prea bine ce anume, totuși convins că trebuia să găsească ceva - ceva care să-i dea răspunsul.

   Descoperise schițele și le dusese în casă. Aici le cercetaseră cu toții, înțelegând cum muriseră Susan Peterson și Billy Evans.
   Fiecare dintre cei patru se furișase din când în când în atelier, să mai privească o dată pictura cu dâre sângerii, rămasă pe șevalet ca o tainică legătură cu un trecut pe care nu-l puteau pricepe.
   Prima care remarcase umbra fusese Corinne.
   O umbră abia vizibilă, pierdută în violența scenei de pe pânză.
   Dar, în momentul când Corinne le-o arătase, o văzuseră limpede cu toții.
   Dintr-un colț al tabloului pornea o umbră, alungindu-se pe podea înspre muribunda Louise Carson.
   Era o siluetă. Silueta unei fetițe îmbrăcate într-o rochie de modă veche și purtând pe cap o bonetă. Avea un braț ridicat și ținea în mână un obiect.
   Niciunul dintre cei de față nu se îndoi o clipă că obiectul era un cuțit.
   Acum știau cu toții că Michelle făcuse schițele și tabloul. Tim insistă în continuare că fetița își exprimase astfel latura întunecată a personalității ei. Probabil că văzuse pe undeva un portret al Louisei Carson și imaginea i se fixase în memorie. Pe urmă, după ce-o născocise pe „Amanda”, începuse să preia zvonurile care circulau în Paradise Point și legendele celeilalte Amanda, moartă cu ani în urmă, țesând toate aceste elemente într-o poveste unică. Pentru Michelle, strigoiul fusese real. Chiar dacă vedenia existase numai în închipuirea ei, Michelle o considerase întotdeauna reală.

       Lisa Hartwick primise un sedativ și fusese trimisă la culcare.
   Se trezi amețită, înțelegând abia peste un timp unde se afla.
   Stătea întinsă pe patul lui Michelle Pendleton. Era chiar în casa acesteia.

   Se dădu jos din pat, ducându-se spre ușă. Ascultă cu atenție și urechea sa prinse un murmur de voci, undeva la parter.
   Deschise ușa și-și strigă tatăl.
   - Tăticule?
   În clipa următoare, Tim se ivi în capul scărilor.
   - Nu pot să dorm, se plânse Lisa.
   - Nu te necăji. Oricum, plecăm imediat acasă.
   - Nu putem pleca acum? îl rugă Lisa. Nu-mi place aici.
   - Imediat, scumpa mea, îi făgădui Tim. Îmbracă-te și mergem.

   Lisa se întoarse în dormitor și începu să se îmbrace. Știa perfect despre ce discutau cei de la parter.
   Vorbeau despre Michelle Pendleton.
   Și Lisa ar fi vrut să ia parte la discuție și să le spună tuturor ce văzuse pe plajă.
   Dar îi era frică.
   Se temea că, dacă va vorbi, o vor socoti și pe ea nebună.
   Coborî scările, hotărând să nu le destăinuie niciodată ce văzuse. La urma urmei, poate că o înșelaseră ochii.
   Poate că, în realitate, nu fusese nimeni sus pe stânci, alături de Michelle. Poate că doar i se păruse că vede o fetiță în rochie neagră și purtând pe cap o bonetă. Poate că fusese doar o umbră.

EPILOG

          Era ziua în care Jennifer Pendleton împlinea doisprezece ani.

   Jenny crescuse și se făcuse o fetiță frumoasă, blondă cu ochi albaștri, ca părinții ei, cu trăsături delicate și feminine, părând mai matură decât anii pe care-i avea. Cei ce-o întâlneau pentru prima oară nu prea îi ghiceau adevărata vârstă, iar Jenny se amuza, dându-se mai mare decât era în realitate. Pe Cal și June îi neliniștea faptul că Jennifer era curtată de băieți mai mari ca ea cu șapte-opt ani. Totuși, se străduiau să nu-și trădeze îngrijorarea. Jennifer era nu numai frumoasă, dar și extrem de inteligentă. Convinsă că se putea descurca foarte bine, se distra văzând cum părinții ei își făceau fel și fel de gânduri.
   La Paradise Point, June ajunsese cu timpul să fie socotită o anomalie. Pe măsură ce treceau anii - doisprezece la număr de când Pendletonii veniseră de la Boston, sperând să ducă o existență mai ușoară și trăind în schimb un coșmar care le depășise puterea de înțelegere - June se dedica tot mai mult artei ei.

   Îi fusese greu să-și facă prietene în Paradise Point, mai întâi pentru că era străină de partea locului, iar apoi - deși acest lucru nu i se spusese niciodată în față - pentru că o parte din săteni nu iertau nebunia de care suferise fiica ei. Chiar și după ce Michelle și strania ei boală intraseră în rândul legendelor din Paradise Point, mama fetei continua să fie marcată de acest stigmat, de care-și amintea în fiecare zi.

  La început, voise să plece din Paradise Point și să se înapoieze la Boston, însă soțul ei se împotrivise. În ciuda tuturor nenorocirilor prin care trecuseră, Cal îndrăgea casa la fel de mult ca înainte. Pe de altă parte, deși nu pomenise nimic nici măcar soției sale, tânărul doctor nu uitase ciudatele cuvinte rostite de Josiah Carson în atelier, în ziua aceea blestemată.

   Indiferent dacă Josiah mințise sau spusese adevărul, Cal hotărâse să-l creadă, eliberându-se în sfârșit de sentimentul de vinovăție care-l torturase încă din clipa când murise Alan Hanley. Nu el îl ucisese pe Alan, ci Amanda - așa cum îi omorâse pe toți, inclusiv pe fiica sa, Michelle. Prin urmare, Cal rămăsese în Paradise Point, prosperând în meseria sa, fără să-i pese de bârfe.

   Josiah Carson părăsise satul aproape imediat după moartea lui Michelle. Cam toți locuitorii bănuiau că mintea doctorului o luase razna. În ultimele zile înainte de plecare, îndrugase verzi și uscate despre „răzbunarea trecutului”, dar nimeni nu-i acordase atenție.
   Dimpotrivă, auzindu-l cum bătea câmpii, sătenii începuseră să-și îndrepte simpatia înspre Cal. Treptat și inevitabil, ajunseseră să-l accepte ca medic al satului. În definitiv, nici nu exista un altul.

   Nici Cal, nici June nu deschideau discuția despre evenimentele petrecute cu 12 ani în urmă. Atunci când aduceau vorba despre Michelle - ceea ce se întâmpla foarte rar - și-o aminteau așa cum fusese înainte de venirea lor la Paradise Point. Cât despre primele două luni trăite în sat, când familia lor fusese la un pas de destrămare, amândoi preferau să le treacă sub tăcere.
   June nu avea nimic împotrivă: amintirile de atunci erau mult prea dureroase.
   Așadar, Pendletonii continuau să trăiască liniștiți în vechea lor căsuță de pe faleză, Cal ocupându-se în tihnă de mica sa clientelă, iar June lucrând în atelierul de pictură, unde așternea pe pânză peisaje marine întunecate și amenințătoare.
   Jennifer crescuse alături de ei, ferită cu grijă de tragediile întâmplate în primele săptămâni de la venirea ei pe lume.
   Bineînțeles, și ei îi ajunseseră la ureche diferite zvonuri - nici nu se putea altfel. Însă ori de câte ori își întreba părinții care era adevărul, aceștia o îndemnau să nu creadă tot ce auzea de la colegii ei, explicându-i că lumea avea întotdeauna tendința să exagereze.

   Pe Jennifer n-o mai preocupa de ani de zile faptul că rareori își convingea prietenii să vină la ea acasă, punând refuzul lor pe seama distanței între sat și locuința lor.
   Dar, pentru aniversarea zilei când împlinea 12 ani, își rugase părinții să-i organizeze o petrecere.

   June se împotrivise, convinsă că mamele din Paradise Point nu vor îngădui în vecii vecilor ca fiii și fiicele lor să calce pragul casei Pendletonilor. Atunci Jennifer ceruse, ca întotdeauna, ajutorul tatălui ei. Cal reușise să înlăture obiecțiile lui June, explicându-i că, după părerea lui, sosise timpul ca Jenny să-și facă intrarea în societate.
   În ziua când avu loc petrecerea, la care participară toți prietenii lui Jenny, June începu să creadă că poate că, totuși, se înșelase și că locuitorii din Paradise Point erau pe cale să uite trecutul.

       Carrie Peterson se uită curioasă de jur-împrejur prin vechea casă, întrebându-se pentru a patra oară de ce părinții o dădăciseră să nu pună piciorul aici. Ei i se părea a fi o casă ca toate celelalte. Cum să dai crezare unor povești ca cele pe care i le spuseseră părinții săi?

   „Ce vrei, sunt oameni în vârstă”, își zise Carrie. „Bătrânilor le intră în cap fel de fel de ciudățenii”.
   Oricum, fetei îi plăcea grozav casa.

   - Jenny, mi-arăți cum e și la etaj? o rugă ea.

   Jenny îi zâmbi încântată.
   - Sigur că da. Hai, vino.

   Lăsându-i pe ceilalți să petreacă mai departe, cele două fete urcară la etajul doi. Jenny o conduse pe Carrie de-a lungul coridorului, până în camera unde se mutase cu un an de zile în urmă.

   - Aici e dormitorul meu.

   Carrie se duse glonț la fereastră. Ajunsă aici, privi cu nesaț marea, scoțând un oftat de mulțumire.
   - Cred că mi-ar plăcea să rămân aici o veșnicie.
   - Știu, încuviință Jenny. Însă părinții mei n-au vrut să mă lase să locuiesc în ea. A trebuit să-i bat la cap.
   - De ce? se miră Carrie.
   - Asta a fost camera surorii mele.
   - Ah! exclamă Carrie, amintindu-și tot ce auzise despre sora lui Jenny. Era nebună, nu-i așa? întrebă ea.
   - Nebună? repetă Jenny. Ce vrei să spui?
   Carrie îi aruncă o privire cercetătoare.

   - Cum așa, Jenny? Doar toată lumea știe că sora ta a omorât patru copii. Asta nu înseamnă că era nebună? Adică, ori ea nu era în toate mințile, ori trebuie să crezi în poveștile cu strigoi. Cine mai crede azi astfel de baliverne?
   Dintr-o dată, Jenny înțelese de ce nu voia mama ei să-i organizeze o petrecere. Maică-sa știuse. Știuse că vor veni copiii și că vor începe să se uite peste tot și să pună întrebări despre Michelle. Jenny însă nu avea chef să discute despre Michelle. Nu cunoștea mare lucru despre ea și nici puținul pe care-l aflase nu-i era foarte clar.

   - Nu vrei să vorbim despre altceva? propuse ea.
   Dar Carrie nu renunță cu una cu două.

   - Vezi tu, mama n-a fost de acord să vin azi la tine. Zice că locuința e aducătoare de nenorociri și că, de când există, toată lumea știe ce-i cu ea - indiferent ce înseamnă asta. Eu cred că pur și simplu casa îi face pe oameni să-și piardă mințile. Ce zici, e cu putință așa ceva?

    - După cum vezi, eu nu mi-am pierdut mințile, replică liniștită Jenny.

   Pălăvrăgeala lui Carrie începuse s-o calce pe nervi. Totuși, se străduia să-și păstreze calmul.

   - Da, dar tu ești altfel, insistă Carrie. Tu te-ai născut pe un mormânt. Aoleu, numai când mă gândesc și mă trec fiorii.
   - Nu m-am născut deloc pe un mormânt! se înfurie Jennifer.
   Măcar atâta lucru știa și ea.
   - M-am născut la dispensar, în cabinetul tatălui meu. Faptul că pe mama au apucat-o durerile când se afla în cimitir nu înseamnă că m-am născut pe un mormânt.

   - În fond, nici n-are importanță, nu? zise Carrie. Deși bătrâna doamnă Benson a fost întotdeauna de părere că-i semn rău. Și cred că are dreptate. Mă refer la Michelle, care i-a omorât băiatul... și așa mai departe.
   Mânia lui Jenny ajunse la apogeu.
   - Carrie Peterson! Te rog să-ți ceri iertare pentru ce-ai spus. E o minciună și o știi foarte bine! Cere-ți iertare!
   Văzând ce tare se înfuriase Jenny, Carrie își luă un aer încăpățânat.
   - Nu vreau, ripostă ea. Nu vreau și nici n-ai să mă obligi tu s-o fac.
   Cele două fete se fulgerară cu privirea una pe alta. Prima care reveni la realitate fu Jenny.
   - Te rog să pleci acasă și să-ți iei cu tine toți prietenii.

   - Află că oricum n-aș mai rămâne aici nici măcar o clipă, i-o întoarse Carrie. Poate că mama are dreptate: casa asta îi face pe oameni să-și piardă mințile.
   În clipa următoare, ieși cu pași mari din cameră. Jenny o auzi coborând scările și chemându-și prietenii. Se stârni agitație și hărmălaie, după care ușa de la intrare se deschise și se închise la loc.
   Apoi se așternu tăcerea.
   Abia atunci coborî și Jennifer.
   June stătea în hol, stupefiată.
  - Ce s-a întâmplat, iubito? De ce-au plecat cu toții așa, deodată?
   - Eu le-am cerut să plece, răspunse Jenny. N-a fost o petrecere prea reușită, așa că i-am trimis acasă.
   June își aduse aminte de educația primită la Boston și respectul pentru conveniențe - pe care-l crezuse uitat de ani de zile - îi reveni dintr-o dată.

   - N-ar fi trebuit să faci așa ceva, o dojeni ea pe Jenny. Tu erai gazda. Dacă petrecerea n-a fost prea animată, era de datoria ta s-o înviorezi. Te rog să te duci în camera ta și să te gândești bine la ce ți-am spus. Diseară ai să-l suni pe fiecare copil în parte și-ai să-ți ceri scuze. Ai înțeles?

  Jenny se uită țintă la mama ei. Niciodată nu-i vorbise astfel. Niciodată, de când se știa pe lume. Și nici măcar nu fusese ea de vină, ci Carrie Peterson. Jignită, Jenny izbucni în lacrimi și fugi să se închidă în camera ei.
   De îndată ce intră în dormitor, dădu cu ochii de pachet.
   Se afla pe pat, învelit în hârtie argintie și legat cu o fundă uriașă.

   Jenny se încruntă ușor.
   Cum de nu-l zărise mai înainte? Deodată înțelese. În timp ce maică-sa îi făcea morală, taică-său se strecurase în cameră, lăsându-i darul pe pat.
   Surpriza de ziua ei.
   Râzând, desfăcu ambalajul. În clipa când scoase cadoul din cutie, râsul i se preschimbă în zâmbet.
  Era o păpușă frumoasă - și foarte veche. Jenny își dădu seama că trebuie să fi avut o vechime de ani de zile. Se întrebă de unde o cumpăraseră părinții săi. În viața ei nu văzuse așa ceva.
   Era îmbrăcată într-o rochie albastră, cu volane și dantele, și avea obrazul de porțelan, încadrat de zulufi negri, ascunși sub o bonețică.
   Jenny o strânse la piept.
   - Ești tare frumoasă, șopti ea.
   Uitând dintr-o dată și de jignire și de supărare, se năpusti în jos pe scări.

   - Mami? Mami? Unde ești?
   - În bucătărie, răspunse June. Ce s-a întâmplat?
  Jenny dădu buzna în bucătărie, aruncându-se de gâtul mamei sale.

   - Oh, mami, mulțumesc! Îți mulțumesc de mii de ori! E așa frumoasă! Niciodată n-am văzut ceva mai minunat!

   Uimită, June se desprinse din îmbrățișare.

   - Mă bucur că-ți place, râse ea. Dar acum, poți să-mi spui și mie despre ce vorbești?
   - Despre păpușa mea, răspunse Jenny. Păpușa mea cea frumoasă.
   Cum June continua s-o privească nedumerită, pe Jenny o fulgeră un gând.

   - Știu cum am s-o numesc! Am să-i spun Michelle! E un nume așa frumos! Pe urmă, întotdeauna mi-am dorit ca Michelle și cu mine să fi fost prietene! Era frumoasă, nu-i așa? Avea părul negru și ochii căprui. Aș putea să jur că păpușa îi seamănă leit. Acum vom putea fi prietene. Ah, mami, e minunat. Unde-i tati? Trebuie să-l găsesc și să-i mulțumesc!

   Tot sporovăind, alergă afară ca să-și caute tatăl.
   June rămase nemișcată, străduindu-se să înțeleagă. O păpușă? Ce păpușă? Despre ce anume vorbea Jenny?
   Simțind că-i încolțește în minte un gând, ieși încet din bucătărie, îndreptându-se spre scări.
   Nu putea fi adevărat.
   Știa bine că nu era cu putință.
   Era imposibil.
   Și totuși, Jenny voia să-i dea păpușii numele Michelle.
   June începu să urce treptele.
   Se opri în fața camerei lui Jenny.
   Încăperea unde nu voise s-o lase să se mute.
   Dar Jenny insistase, așa că până la urmă îi împlinise rugămintea.
   Deschise ușa cu gesturi șovăielnice și păși înăuntru.
   Păpușa era pe pat. Zărind-o, June își înăbuși cu greu un țipăt.
   Doar arsese păpușa! Își amintea precis că o arsese cu 12 ani în urmă.

   Și totuși, se afla aici, în perfectă stare, fixând-o pe June cu ochii ei sticloși și fără viață.
   Simți cum o cuprinde panica, și în aceeași clipă, în minte îi fulgeră o amintire de demult, tocmai din anii copilăriei.
   Erau două versuri de Milton:

   „Se-arată furia oarbă și coasa-i ucigașă
   Retează firul șubred al vieții omenești.”

   June Pendleton începu să plângă în tăcere.

                                        SFÂRȘIT