1-5
Capitolul 1
Stăteam pe ultimul rând și urmăream căsătoria cu un alt bărbat a singurei femei pe care aș fi putut-o iubi vreodată.
Natalie purta alb, desigur, și arăta splendid, mai necruțătoare ca niciodată. Întotdeauna frumusețea ei avusese o anumită fragilitate și o forță tăcută, și așa cum stătea acolo, Natalie părea eterică, aproape din altă lume.
Își mușcă buza de jos. Îmi veniră deodată în minte diminețile acelea leneșe în care făceam dragoste, iar ea își trăgea repede pe ea cămașa mea albastră și mergeam la parter. Stăteam la masa din colț și citeam ziarul și, la un moment dat, își scotea blocnotesul și începea să schițeze. Când mă desena pe mine, obișnuia să-și muște buza de jos exact așa.
Două mâini mi-au pătruns în piept, mi-au prins inima fragilă din ambele părți și mi-au rupt-o în două.
Ce-am ajuns?
Credeți în dragostea la prima vedere? Nici eu. Cred totuși în atracția primordială, mai mult decât fizică, la prima vedere. Cred că uneori - o dată, poate de două ori în viață - ești atras de cineva atât de profund, atât de instinctiv, atât de fulgerător - o atracție mai mult decât magnetică. Așa s-a întâmplat în cazul lui Natalie. Uneori e doar atât. Uneori crește și se încinge și se transformă într-un infern grandios despre care știi că e real și pentru totdeauna.
Iar uneori te înșeli și confunzi prima situație cu a doua.
Îmi închipuisem cu naivitate că vom fi împreună pentru totdeauna. Eu, care nu am crezut niciodată în fidelitate și am făcut tot posibilul să scap de această încătușare, am știut imediat - în fine, într-o săptămână - că ea este femeia alături de care aveam să mă trezesc în fiecare zi. Ea este femeia pe care aș fi protejat-o cu prețul vieții. Ea este femeia - da, știu cât de siropos sună - fără de care nu aș fi putut face nimic, care ar fi transformat și cel mai banal lucru în ceva măreț.
Să-ți vină să verși, nu?
Un preot cu o țeastă proaspăt rasă vorbea, dar vuietul sângelui din urechi mă împiedica să-i înțeleg cuvintele. Mă holbam la Natalie. Voiam să fie fericită. Nu erau doar vorbe goale, minciunile pe care ni le spunem adesea pentru că, în realitate, dacă iubita nu ne dorește, vrem să fie nefericită, nu-i așa? În cazul meu, chiar eram sincer.
Cea mai mare schimbare din viața mea, deși nu aveam de unde ști atunci, a apărut undeva între orele 15:29 și 15:30.
Orele de curs despre dezvoltarea raționamentului moral, la studenții de anul I, tocmai se încheiaseră. Ieșeam din Bard Hall. Era o zi prielnică pentru viața din campus. Soarele strălucea intens în acea după-amiază răcoroasă din Massachusetts. În curte se juca Ultimate Frisbee. Studenții erau răspândiți peste tot, de parcă ar fi fost împrăștiați de o mână gigantică. Muzica răsuna puternic. Părea că broșura promoțională a campusului prinsese viață.
Îmi plac astfel de zile, dar, în fine, cui nu-i plac?
- Profesore Fisher?
M-am întors spre voce. Șapte studenți stăteau în semicerc pe iarbă. Fata care vorbise era în mijloc.
- Vreți să veniți lângă noi? întrebă ea.
Le-am făcut semn că nu și am zâmbit.
- Mulțumesc, dar am audiențe la birou.
Am mers mai departe. Nu aș fi rămas oricum, deși mi-ar fi plăcut să stau cu ei într-o astfel de zi superbă - cui nu i-ar fi plăcut? Între profesori și studenți erau niște limite de discreție și, scuze, oricât de nemilos ar suna, nu voiam să fiu acel tip de profesor, dacă știți ce vreau să spun, profesorul care stă prea mult cu studenții, participă la petrecerile frățiilor și, poate, dă câte o bere în parcările stadioanelor de fotbal. Un profesor trebuie să fie cooperant și abordabil, dar nu trebuie să fie nici amic și nici părinte.
Când am ajuns la Clark House, doamna Dinsmore m-a întâmpinat cu obișnuita ei privire furioasă. Cred că doamna Dinsmore, tipul clasic de femeie dură, era secretara departamentului de științe politice de pe vremea administrației Hoover. Avea cel puțin două sute de ani, dar era la fel de nerăbdătoare și nesuferită ca cineva de două ori mai tânăr.
- Bună ziua, frumoaso, îi spusei. Vreun mesaj?
- Pe birou, spuse doamna Dinsmore.
Chiar și vocea îi era furioasă.
- Iar la ușă te așteaptă șirul obișnuit de ucenice.
- OK, mersi.
- Parcă ar fi o audiție la Rockettes.
- Am priceput.
- Predecesorul tău nu a fost niciodată atât de accesibil.
- Ei, haide, doamnă Dinsmore. Tot timpul l-am vizitat aici când eram student.
- Da, dar cel puțin pantalonii tăi scurți aveau lungimea cuvenită.
- Cam dezamăgitor pentru tine, nu-i așa?
Doamna Dinsmore s-a străduit din răsputeri să nu îmi zâmbească.
- Dispari din ochii mei, da?
- Hai, trebuie să recunoști.
- Vrei un șut undeva? Șterge-o.
I-am trimis o bezea și am intrat prin spate pentru a evita șirul de studenți care s-au înscris la audiențele de vineri. Am două ore de audiențe „neprogramate” în fiecare vineri între orele 15 și 17. Acesta era programul de funcționare, nouă minute de student, fără programare, fără înscriere prealabilă. Pur și simplu vii - primul sosit, primul servit. Urmăream ceasul. Nouă minute la dispoziție. Nici mai mult, nici mai puțin, apoi un minut ca să ieși și să îi permiți următorului student să se acomodeze și să beneficieze de timpul lui. Dacă ai nevoie de mai mult timp, dacă îți sunt îndrumător de teză sau de orice altceva, doamna Dinsmore te programează pentru o întrevedere mai lungă.
La ora 15 fix am poftit prima studentă. Dorea să discutăm teoriile lui Locke și Rousseau, doi politologi cunoscuți mai degrabă pentru reîncarnările lor din serialul TV Lost decât pentru teoriile lor filosofice. A doua studentă nu avea un motiv serios pentru a fi aici decât pentru - o spun pe șleau - a se da bine pe lângă mine. Uneori îmi vine să ridic o mână și să spun: „Mai bine fă-mi niște prăjituri”. Dar înțeleg. A doua studentă a venit să cerșească o notă și anume, ea credea că lucrarea cu B+ ar fi trebuit să primească A-, când, de fapt, probabil ar fi trebuit să primească B.
Așa stăteau lucrurile. Unii veneau la mine în birou pentru a învăța, alții pentru a mă impresiona, unii veneau să cerșească, unii veneau să stăm de vorbă - era în regulă. Nu trag concluzii în baza acestor vizite. Ar fi greșit. Mă port la fel cu fiecare student care intră pe această ușă pentru că suntem aici pentru a-i învăța, dacă nu științe politice, poate câte ceva despre gândirea critică sau chiar - ah! - despre viață. Dacă studenții ar veni la noi gata formați și fără temeri, care ar mai fi sensul?
- Rămâne B+, i-am spus după ce și-a terminat pledoaria. Dar pun pariu că vei putea să-ți mărești nota la următorul eseu.
A sunat alarma ceasului. Da, după cum am menționat, sunt foarte strict cu timpul aici. Acum arăta exact 15:29. Așa se face că, atunci când privesc în urmă la tot ce avea să se întâmple, știu exact când a început totul - între orele 15:29 și 15:30.
- Mulțumesc, domnule profesor, spuse ea, ridicându-se să plece.
M-am ridicat și eu.
Biroul meu nu s-a schimbat deloc de când am ajuns șeful departamentului în urmă cu patru ani și am preluat această cameră de la predecesorul și mentorul meu, profesorul Malcolm Hume, secretar de stat într-o administrație, șef de cabinet într-alta. Încă se păstrase fermecătorul aer nostalgic al neglijenței academice - globuri antice, cărți supradimensionate, manuscrise îngălbenite, postere care atârnau pe pereți, portrete înrămate ale unor bărbați cu bărbi. Nu era niciun birou în cameră, doar o masă mare de stejar la care puteau sta 12 oameni, exact numărul din grupul meu de licență.
Era dezordine pretutindeni. Nu m-am sinchisit să redecorez, nu atât pentru că voiam să-mi onorez mentorul așa cum credeau cei mai mulți, ci pentru că, unu, eram leneș și chiar nu mă sinchiseam din principiu; doi, nu prea am un stil personal sau fotografii de familie pe care să le expun și nici nu prea îmi păsa de prostia că „biroul este oglinda bărbatului” sau, dacă îmi păsa, atunci chiar biroul definea ce este bărbatul; și trei, întotdeauna am crezut că dezordinea stimulează exprimarea individuală.
Curățenia și organizarea au ceva care inhibă spontaneitatea studenților.
Dezordinea pare să încurajeze libera exprimare a studenților - aici este deja harababură și dezordine, par ei să gândească, așa că ce rău ar mai putea face ideile mele ridicole?
Dar era așa mai ales pentru că eram leneș și nu mă sinchiseam.
Ne-am ridicat amândoi de la masa mare de stejar și am dat mâna. Ea mi-a ținut-o o secundă mai mult decât trebuia, așa că mi-am retras-o intenționat repede. Nu, asta nu se întâmpla tot timpul. Dar se întâmpla.
Acum am 35 de ani, dar, când am început aici - tânăr profesor la douăzeci și ceva de ani - se întâmpla mai des. Vă amintiți scena aceea din Căutătorii arcei pierdute în care o studentă și-a scris „TE IUBESC” pe pleoape? Ceva asemănător mi s-a întâmplat în primul semestru. Atât că al doilea cuvânt nu era „IUBESC”, iar primul cuvânt a fost schimbat din „TE” în „MĂ”. Nu mă laud cu asta. Noi, profesorii, avem o poziție de putere aproape imensă. Bărbații care se lasă păcăliți sau care cred că, într-un fel, merită această atenție (nu sunt sexist, dar aproape mereu e vorba de bărbați) sunt mai nesiguri și mai neajutorați decât orice ucenică suferindă de complexul tatălui peste care ai putea da.
După ce m-am așezat și am așteptat sosirea următorului student, am aruncat o privire la calculatorul de pe latura dreaptă a mesei. Se vedea pagina de start a website-ului colegiului. Pagina era una tipică, bănuiesc.
Pe partea stângă era o succesiune de imagini pe teme din viața studențească, studenți de toate rasele, credințele, religiile și sexele, simțindu-se bine, interacționând unii cu alții, cu profesorii, desfășurând activități extracurriculare, înțelegeți ideea. Banner-ul de sus prezenta sigla colegiului și cele mai cunoscute clădiri, inclusiv prestigioasă capelă Johnson, o versiune la scară mare a capelei în care am urmărit căsătoria lui Natalie.
Pe partea dreaptă a ecranului era un flux de știri și imediat când Barry Watkins, următorul student programat, a intrat în cameră și a spus, „Salut, profule, cum îți merge socoteala?”, am reperat un necrolog în acel flux, care m-a făcut să mă opresc.
- Salut, Barry, răspunsei, cu ochii tot la ecran. Ia loc.
Așa a și făcut, punându-și picioarele pe masă. Știa că nu îmi pasă.
Barry venea săptămânal. Vorbeam despre tot și nimic. Vizitele lui erau, mai degrabă, un fel de terapie ca o apă de ploaie decât ceva din tărâmul academic, dar, repet, era OK pentru mine.
M-am uitat mai atent la monitor. Ceea ce m-a făcut să mă opresc era fotografia de mărimea unui timbru a decedatului. Nu l-am recunoscut - nu de la distanța aceea - dar părea tânăr. Într-un fel, nu era ceva neobișnuit la necrologuri. De multe ori colegiul, în loc să obțină o poză mai recentă, scana poza decedatului din anuarul colegiului, dar aici, chiar și la o privire rapidă, se vedea că lucrurile stăteau altfel. Tunsoarea nu era ceva din să zicem, anii 1960 sau 1970. Fotografia nu era nici în alb și negru, așa cum se făcuse anuarul până în 1989.
Totuși, suntem un colegiu mic cu aproximativ 400 de studenți pe an.
Moartea nu era ceva neobișnuit, dar, poate, din cauza mărimii școlii sau apropierii mele atât de studenți, cât și de profesori, simțeam întotdeauna ceva personal când cineva de aici murea.
- Hei, profule.
- O clipă, Barry.
Acum îi consumam timpul. Foloseam un cronometru portabil, din acela care se întâlnesc în sălile de baschet din întreaga țară, cu cifre digitale roșii gigantice. Un prieten mi l-a oferit cadou, presupunând, datorită înălțimii mele, că trebuie să fi jucat baschet. Nu am jucat, dar ceasul îmi plăcea la nebunie. Întrucât era setat să cronometreze automat 9 minute, am văzut că arăta 8:49 minute.
Am făcut clic pe mica fotografie. Când a apărut cea mare, am reușit să îmi stăpânesc un icnet de surpriză.
Numele decedatului era Todd Sanderson.
Nu reținusem numele de familie al lui Todd - pe invitația de la nuntă era scris doar „Căsătoria lui Todd și Natalie!” - dar, hei, fața mi-era cunoscută. Barba șic dispăruse. Era proaspăt ras aici, iar părul tuns militărește. M-am întrebat dacă era influența lui Natalie - întotdeauna se plângea că barba mea nerasă îi irită pielea - iar apoi m-am întrebat de ce mă gândesc la ceva atât de stupid.
- Timpul trece, profule.
- O clipă, Barry. Și nu-mi mai spune prof.
Vârsta lui Todd era trecută ca fiind 42. Era ceva mai în vârstă decât aș fi crezut. Natalie avea 34 de ani, cu doar un an mai mică decât mine. Îmi închipuisem că Todd era apropiat de vârsta noastră. Potrivit necrologului, Todd fusese atacant în echipa de fotbal și bursier Rhodes. Impresionant.
Absolvise colegiul de istorie cu distincția „summa cum laude”, înființase o organizație caritabilă numită Fresh Start și, în ultimul an, fusese președintele fraternității mele, Psi U.
Todd nu numai că absolvise la școala mea, ci și fusesem în aceeași fraternitate. Cum de nu știusem nimic din toate acestea?
Mai scria multe, mult mai multe, dar am sărit la ultimul rând:
Înmormântarea este duminică la Palmetto Bluff, South California, lângă Savannah, Georgia. Dl Sanderson lasă în urmă o soție și doi copii.
Doi copii?
- Profesore Fisher?
Vocea lui Barry avea ceva amuzant.
- Scuze, tocmai...
- Nu-i nimic, omule. Ești OK?
- Da, sunt bine.
- Ești sigur? Arăți palid, omule.
Barry își lăsă adidașii pe podea și își puse mâinile pe birou.
- Uite, pot veni altă dată.
- Nu, îi spusei eu.
M-am îndepărtat de monitor. Trebuia să mai aștepte. Soțul lui Natalie murise tânăr. Era ceva trist, chiar tragic, dar nu avea nimic de-a face cu mine. Nu era un motiv să mă opresc din muncă sau să-mi stingheresc studenții. Desigur, mă șocase - nu numai moartea lui Todd, dar și faptul că absolvise la aceeași universitate cu mine. Era o coincidență oarecum bizară, dar nu era chiar o descoperire epocală.
Poate că, pur și simplu, lui Natalie îi plăceau bărbații de la Lanford.
- Ei, care-i treaba? îl întrebai pe Barry.
- Îl știi pe profesorul Bryner?
- Desigur.
- E un mare prost.
Era, dar nu puteam să-i spun asta.
- Care ar fi problema?
Nu văzusem cauza morții în necrolog. Adesea, necrologurile din campus nu includeau așa ceva. O să mă uit din nou mai târziu. Dacă aceasta nu era inclusă, puteam găsi eventual un necrolog complet Online.
Dar, din nou, de ce aș vrea să știu mai multe? Cu ce ar fi schimbat lucrurile?
Mai bine să-mi văd de treabă.
Oricum, trebuia să aștept sfârșitul programului. Am terminat cu Barry și am continuat audiențele. Am încercat să-mi alung necrologul din minte și să mă concentrez la restul de studenți. Nu eram în formă, dar studenții nu-și dădeau seama. Studenții nu-și pot imagina că profesorii au cu adevărat o viață a lor, la fel cum nu își pot imagina că părinții lor fac sex.
Pe de o parte, era normal. Pe de altă parte, le reamintesc constant să privească dincolo de ei. Este ceva tipic omenesc să credem că fiecare are o complexitate unică, în vreme ce toți ceilalți sunt cumva mai ușor de deslușit. Sigur că nu e adevărat. Fiecare are propriile visuri, speranțe, nevoi, pofte și dureri de cap. Fiecare este un specimen de nebunie.
Mintea mea o luă în altă direcție. Priveam cum ceasul își târâie limbile înainte ca și cum aș fi fost cel mai plictisit student la cea mai plictisitoare oră. Când s-a făcut ora 17, m-am întors la monitor. Am citit tot necrologul lui Todd Sanderson.
Nu, nu se preciza cauza morții.
Ciudat. Uneori se făcea câte o sugestie în sfera donațiilor. Suna cam așa: „În loc de flori, vă rog să faceți o donație la Societatea Americană de Cancer” sau ceva de genul ăsta. Dar nu era trecut nimic. Nu se menționa ocupația lui Todd, dar, repet, ce-mi pasă?
Ușa de la birou s-a deschis brusc și a intrat Benedict Edwards, profesor la departamentul de științe umaniste și cel mai bun prieten al meu. Nu s-a sinchisit să bată la ușă, dar niciodată nu a făcut-o și nici nu a simțit că e necesar s-o facă.
Adesea ne întâlneam vinerea la ora 17 și mergeam la barul în care, în studenție, am lucrat ca responsabil cu ordinea. Atunci era nou, strălucitor și ultimul răcnet. Acum era vechi, paradit și demodat ca Betamax.
Benedict era în mare măsură opusul meu din punct de vedere fizic - mărunt, subțirel, afro-american. Ochii îi erau măriți de niște ochelari gigant de tip Omul-Furnică, asemănători cu ochelarii de protecție de la colegiul de chimie. Apollo Creed trebuie să fi fost sursa de inspirație pentru mustața lui prea mare și pentru tunsoarea afro prea umflată. Avea degete subțiri de pianistă, picioare pe care și o balerină le-ar fi invidiat și nici măcar un orb nu putea să-l ia drept tăietor de lemne.
În ciuda aspectului - sau poate chiar datorită lui - Benedict era și un mare „gagicar” și agăța mai multe femei decât un rapper ce avea un hit la radio.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Benedict.
Am sărit peste „Nimic” sau „De unde știi că s-a întâmplat ceva?” și l-am luat direct.
- Ai auzit vreodată de un tip pe nume Todd Sanderson?
- Nu cred. Cine e?
- Un absolvent. Are necrologul pe site.
Am întors ecranul spre el. Benedict își reglă ochelarii de protecție.
- Nu-l recunosc. De ce?
- Pe Natalie ți-o amintești?
O nălucă îi trecu prin fața ochilor.
- Nu te-am auzit rostindu-i numele de...
- Da, da. În fine, ăsta e - sau era - soțul ei.
- Tipul pentru care ți-a dat papucii?
- Da.
- Iar acum a murit.
- Așa se pare.
- Așadar, spuse Benedict, ridicând o sprânceană, e din nou singură.
- Sunt mișcat.
- Îmi fac griji. Ești cel mai bun pețitor al meu. Sigur, am eu melodia care le place femeilor, dar tu ești cel chipeș. Nu vreau să te pierd.
- Sunt mișcat, spusei din nou.
- Ai s-o suni?
- Pe cine? îl întrebai.
- Pe Condoleezza Rice. De cine crezi că vorbesc? Pe Natalie.
- Da, negreșit. O să-i spun ceva de genul „Salut, tipul pentru care mi-ai dat papucii a murit. Vrei să mergi la un film?”
Benedict citea necrologul.
- Stai.
- Ce?
- Aici spune că are doi copii.
- Și?
- Asta complică lucrurile.
- Vrei să termini?
- Adică doi copii. Poate s-a îngrășat.
Benedict mă privi cu ochii lui măriți.
- Așadar, cum arată Natalie acum? Probabil e durdulie, nu?
- De unde să știu?
- Uf, de unde știe toată lumea - Google, Facebook, chestii din astea.
Am dat din cap dezaprobator.
- N-am făcut-o.
- Cum așa? Toți fac asta. La naiba, eu fac asta cu toate fostele mele iubite.
- Și Internetul face față la atâta trafic?
Benedict rânji.
- Pe bune, am nevoie de propriul meu server.
- Omule, sper că nu e un eufemism.
Dar am văzut o umbră de tristețe în spatele rânjetului său. Mi-am amintit cum odată, într-un bar, când Benedict se îmbătase criță, l-am surprins holbându-se la o fotografie foarte șifonată pe care o purta ascunsă în portofel. L-am întrebat cine era. „Singura fată pe care o s-o iubesc vreodată”, mi-a spus cu vocea gâtuită. Apoi Benedict și-a ascuns fotografia în spatele cardului de credit și, în ciuda aluziilor mele, nu a mai spus niciodată un cuvânt despre ea.
Și atunci a avut același rânjet trist.
- I-am promis lui Natalie, spusei eu.
- I-ai promis ce?
- Că o să-i las în pace. Că n-o să-i caut niciodată și n-o să-i deranjez.
Benedict reflectă.
- Se pare că te-ai ținut de cuvânt, Jake.
N-am spus nimic. Benedict mințise mai devreme. Nu controla paginile de Facebook ale fostelor iubite sau, dacă o făcea, nu era prea entuziasmat de asta.
Dar odată, când am dat buzna în biroul lui - ca și el, nu bat niciodată la ușă - era pe Facebook. Am aruncat o privire scurtă și am văzut că pe pagina deschisă era femeia a cărei fotografie o ținea în portofel. Benedict a închis imediat browser-ul, dar pun pariu că intra frecvent pe pagina aceea. Chiar zilnic.
Pun pariu că se uită la fiecare nouă fotografie a singurei femei pe care a iubit-o vreodată. Pun pariu că acum îi urmărește viața, poate familia, bărbatul cu care își împarte patul și că se holbează la ei la fel cum se holba la fotografia din portofel. Nu am nicio dovadă, doar intuiesc, dar nu cred că sunt prea departe.
După cum am spus înainte, fiecare este un specimen de nebunie.
- Ce vrei să spui? îl întrebai eu.
- Îți spun că a ieșit din discuție să vorbești acum la plural.
- Natalie nu mai face parte din viața mea de multă vreme.
- Chiar crezi asta? întrebă Benedict. Te-a pus să promiți că vei uita și ce simți?
- Credeam că te temi să nu-ți pierzi pețitorul cel mai bun.
- Nu ești chiar atât de chipeș.
- Ticălos fără milă ce ești.
Se sculă de pe scaun.
- Noi, profesorii de științe umaniste, știm tot.
Benedict m-a lăsat singur. M-am ridicat și m-am dus la fereastră. M-am uitat la oameni. M-am uitat la studenții care treceau și, așa cum fac adesea când mă confrunt cu o situație de viață, m-am întrebat ce sfat i-aș da unuia dintre ei dacă ar fi în pielea mea. Deodată, fără să vreau, toate îmi năvăliră în minte – capela aceea albă, felul în care își purta părul, felul în care și-a ridicat inelarul, toată durerea, emoțiile, dragostea, chinul. Mi s-au muiat picioarele. Am crezut că flacăra pasiunii pentru ea s-a stins. Mă zdrobise, dar m-am adunat bucată cu bucată, m-am remontat și mi-am văzut de viața mea.
Ce stupid să am astfel de gânduri. Ce egoist. Ce nepotrivit. Femeia tocmai își pierduse soțul și, imbecilul de mine, îmi făceam probleme legate de consecințele asupra mea. Las-o baltă, mi-am spus. Uită și de ea, și de tot. Mergi mai departe.
Dar nu puteam. Pur și simplu nu eram făcut așa.
Ultima dată o văzusem pe Natalie la o nuntă. Acum aveam s-o văd la o înmormântare. Unii oameni ar găsi că e o ironie, dar eu nu sunt ca ei.
M-am întors la calculator și am rezervat un zbor spre Savannah.
Primul semn că ceva era în neregulă a apărut în timpul panegiricului.
Palmetto Bluff era mai degrabă o imensă comunitate închisă decât un oraș. „Satul” nou construit era frumos, curat, bine întreținut, riguros din punct de vedere istoric - toate acestea conferindu-i locului un aer fals, steril, de tip Disney-Epcot. Totul părea puțin cam prea perfect. Capela strălucitor de albă - da, încă una - era așezată pe un promontoriu atât de pitoresc încât părea a fi, ei bine, o poză. Căldura, pe de altă parte, era cât se poate de reală - o entitate care trăia și respira, cu o umiditate atât de densă încât era ca o perdea.
Într-un moment pasager de rațiune m-am întrebat de ce am venit aici, dar l-am alungat imediat. Acum eram aici, ceea ce făcea întrebarea irelevantă. Hanul din Palmetto Bluff arăta ca un decor din filme. Am intrat în barul cochet și am comandat un whisky de la o barmaniță cochetă.
- Ai venit la înmormântare? mă întrebă.
- Da.
- Tragic.
Am dat din cap și m-am uitat țintă la băutură. Barmanița cochetă a priceput aluzia și nu a mai spus nimic.
Mă mândresc că sunt un om luminat. Nu cred în soartă, destin sau alte superstiții prostești, dar iată-mă aici, justificându-mi comportamentul impulsiv în halul ăsta. Trebuia să fiu aici, mi-am spus. Obligat să iau acel zbor. Nu știam de ce. O văzusem cu propriii mei ochi pe Natalie căsătorindu-se cu un alt bărbat și nici măcar acum nu puteam accepta acest lucru. Era nevoia instinctivă a unui deznodământ.
Cu șase ani în urmă, Natalie mi-a dat papucii cu un bilețel în care îmi spunea că se mărită cu fostul ei drăguț. În ziua următoare am primit o invitație la nunta lor. Nu era de mirare că totul părea încă... neterminat. Mă aflam acolo cu speranța că voi găsi, dacă nu un deznodământ, cel puțin un sfârșit.
E uimitor cum putem să ne autojustificăm atunci când ne dorim cu adevărat ceva.
Dar ce anume îmi doream acolo?
Mi-am terminat băutura, i-am mulțumit barmaniței cochete și am pornit cu băgare de seamă spre capelă. Am păstrat distanța, desigur. Poate că sunt oribil, crud și egocentric, dar nu într-atât încât să deranjez o văduvă care își plângea soțul. Am stat în spatele unui copac uriaș - un palmier, ce altceva? - neîndrăznind măcar să arunc o privire persoanelor îndoliate.
Când am auzit imnul introductiv, m-am gândit că plaja se golise complet. O privire rapidă mi-a confirmat bănuiala. Toată lumea era în capelă. Am pornit spre ea. Auzeam un cor cântând gospel. Era, într-un cuvânt, impresionant. Nu știam exact ce să fac, am încercat ușa capelei, am găsit-o descuiată (păi, normal) și am împins-o. Mi-am aplecat capul când am intrat, acoperindu-mi fața cu mâna de parcă m-aș fi scărpinat.
O deghizare mai proastă ca asta n-am găsit.
Nu era nevoie. Capela era plină ochi. Am stat în spate alături de alte persoane îndoliate sosite târziu, care nu și-au putut găsi loc. Corul a terminat imnul înălțător și un bărbat - nu știu dacă era pastor sau preot sau altceva - s-a dus în amvon. A început să vorbească despre Todd numindu-l „medic grijuliu, bun vecin, prieten generos și minunat familist”. Medic. N-am știut. Omul broda elocvent pe seama calităților lui Todd - activitățile lui caritabile, personalitatea lui de învingător, spiritul lui generos, capacitatea de a-i face pe toți să se simtă speciali, disponibilitatea de a-și sufleca mânecile și de a se pune serios pe treabă ori de câte ori cineva, străin sau prieten, avea nevoie de o mână de ajutor.
În mod firesc, am luat toate acestea drept un discurs obișnuit de înmormântare - avem un obicei natural de a-i elogia exagerat pe decedați - dar vedeam lacrimile în ochii celor îndoliați, felul în care aprobau cuvintele de parcă ar fi fost un cântec pe care doar ei îl puteau auzi.
Din locul meu din spate, am încercat să privesc în față pentru a o zări pe Natalie, dar erau prea multe capete în cale. Nu voiam să ies în evidență, așa că m-am oprit. În plus, venisem în capelă, mă uitasem în jur și chiar ascultasem cuvintele de laudă la adresa decedatului. Nu era suficient? Ce altceva să fac acolo?
Era timpul să plec.
- Primul nostru panegiric, a spus omul din amvon, vine din partea lui Eric Sanderson.
Un adolescent palid - presupun că avea aproximativ 17 ani - s-a ridicat și s-a îndreptat spre amvon. Primul meu gând a fost că Eric trebuie să fie nepotul lui Todd Sanderson (și, prin alianță, al lui Natalie), dar gândul acela a fost rapid alungat de propoziția introductivă a băiatului.
- Tata a fost eroul meu...
Tată?
Am avut nevoie de câteva secunde. Mintea urmează de obicei o anumită cale și este incapabilă să sară direct la alta. Când eram mic, tata mi-a spus o veche ghicitoare cu care a crezut că mă dă gata. „Un tată și un fiu suferă un accident de circulație. Tatăl moare. Băiatul este dus repede la spital. Chirurgul spune: «Nu-l pot opera pe acest băiat. E fiul meu.» Cum e posibil așa ceva?” Asta înțeleg eu prin cale. Pentru generația tatălui meu, ghicitoarea era, presupun, de o dificultate medie, dar pentru oamenii de vârsta mea, răspunsul - chirurgul era mama lui - era prea evident și îmi amintesc că am râs în hohote. „Ce urmează, tăticule? Îți pui la bătaie casetofonul cu 8 piste?”
Acolo era ceva similar. Cum e posibil, m-am întrebat, ca un om căsătorit cu Natalie de doar șase ani să aibă un fiu adolescent? Răspuns: Eric era fiul lui Todd, nu al lui Natalie. Fie Todd a fost căsătorit înainte, fie, cel puțin, avea un fiu cu o altă femeie.
Am încercat din nou să o văd pe Natalie în primul rând. Mi-am întins gâtul, dar femeia de lângă mine a oftat exasperată pentru că i-am invadat spațiul personal. Pe podium, Eric, fiul lui Todd, era mortal. Vorbea frumos și mișcător. Nu erau ochi care să nu fi fost storși de lacrimi în capelă, cu excepția, ei bine, alor mei.
Ce să fac? Doar să stau acolo? Să-i aduc un omagiu văduvei și, ce, să o tulbur și să-i deranjez ziua de doliu? Dar egoistul din mine? Chiar voiam să-i văd din nou chipul, să o văd cum jelește după iubirea vieții ei?
Nu prea cred. M-am uitat la ceas. Îmi rezervasem un bilet de avion pentru seară. Da, venit și plecat rapid. Țac-pac, fără rămas peste noapte, fără cheltuială cu hotelul. Sfârșit ieftin.
Unii ar fi remarcat un fapt evident în legătură cu Natalie și cu mine - adică, idealizasem perioada petrecută împreună dincolo de orice limite raționale. Înțeleg asta. În mod obiectiv, văd când este valabil acest argument. Dar inima nu este obiectivă. Eu, care veneram marii gânditori, teoreticieni și filosofi ai vremurilor noastre, nu voi coborî niciodată atât de jos încât să folosesc o axiomă atât de banală precum Pur și simplu știu.
Dar chiar știu. Știu ce am fost eu și Natalie. Văd limpede, fără cea mai mică umbră, și din acest motiv nu pot procesa ce am devenit noi doi.
În concluzie, tot nu înțeleg ce ni s-a întâmplat.
Când Eric a terminat și s-a așezat la loc, fornăieli și suspine reținute au răsunat în capela strălucitor de albă. Preotul care oficia înmormântarea s-a întors în amvon și a schițat cu mâna gestul universal „vă rog să vă ridicați”.
Când enoriașii au început să se ridice, am profitat de diversiune pentru a mă strecura afară. Am traversat strada, întorcându-mă în spatele palmierului. M-am rezemat de trunchi, în afara razei vizuale a celor din capelă.
- Ești OK?
M-am întors și am văzut-o pe barmanița cea cochetă.
- Sunt bine, mulțumesc.
- Mare om, doctorul.
- Da, rostii eu.
- Erați apropiați?
Nu am răspuns. Câteva minute mai târziu, ușile capelei s-au deschis.
Sicriul a fost adus în soarele arzător. Când a ajuns lângă dric, cei care îl purtau, printre care și fiul lui, Eric, l-au înconjurat. A urmat o femeie cu o pălărie mare și neagră. Își ținea brațul în jurul unei fete de poate, paisprezece ani. Lângă ea era un bărbat înalt. Se sprijinea de el. Omul semăna puțin cu Todd. Am presupus că erau sora și fratele lui, dar era doar o presupunere. Oamenii au ridicat sicriul și l-au împins în partea din spate a dricului. Femeia cu pălărie neagră și fata au fost însoțite la prima limuzină. Posibilul frate înalt le-a deschis ușa. Eric a urcat după ei. Am văzut că restul persoanelor îndoliate au început să iasă.
Până în momentul acela, nici urmă de Natalie.
Acest lucru nu mi s-a părut atât de ciudat. Văzusem ambele variante.
Uneori, soția era prima care pleca, în urma sicriului, câteodată cu o mâna pe el. Iar alteori era ultima, așteptând golirea întregii capele înainte să se încumete să pornească pe interval. Îmi amintesc cum mama mea nu a vrut să aibă de-a face cu nimeni la înmormântarea tatii. A mers până acolo încât a ieșit pe o ușă laterală pentru a evita asaltul familiei și prietenilor.
M-am uitat la oamenii care ieșeau. Durerea lor, la fel ca arșița sudului, devenise o entitate care trăia și respira. Era reală și palpabilă. Oamenii aceia nu se aflau acolo doar din politețe. Țineau la omul acela. Erau zguduiți de moartea lui, dar, iarăși, la ce altceva mă puteam aștepta? Am crezut că Natalie mă va părăsi pentru un ratat? Nu a fost mai bine că am pierdut în fața acestui vindecător preaiubit decât în fața unui ticălos oacheș?
Bună întrebare.
Barmanița era tot lângă mine.
- Cum a murit? o întrebai cu glas pierit.
- Nu știi?
Am dat din cap că nu. Tăcere. M-am întors spre ea.
- Ucis, răspunse ea.
Cuvântul plutea în aerul umed, refuzând să dispară. Am repetat după ea.
- Ucis?
- Da.
Am deschis gura, am închis-o, am încercat din nou.
- Cum? Cine?
- A fost împușcat, cred. Nu sunt sigură de asta. Poliția nu știe făptașul. Cred că a fost un jaf cu final tragic. Știi, un tip pătrunde în casă fără să știe că e cineva acasă.
Simțeam că amorțesc. Fluxul de oameni care ieșeau din capelă încetase. M-am holbat la ușă și am așteptat să apară Natalie.
Dar nu a apărut.
Apoi a ieșit omul care ținuse slujba, închizând ușile în urmă. S-a suit în fața dricului. Dricul a pornit. Prima limuzină l-a urmat.
- E vreo ieșire laterală? îl întrebai.
- Ce?
- Din capelă. Mai e vreo ușă?
S-a încruntat.
- Nu, răspunse el. E doar o ușă.
Procesiunea se porni. Unde naiba era Natalie?
- Nu mergi la cimitir? mă întrebă barmanița.
- Nu, îi răspunsei eu.
Și-a pus mâna pe antebrațul meu.
- Cred că ți-ar prinde bine o băutură.
Mi-era greu să o contrazic. Aproape că m-am împleticit urmând-o spre bar și mai-mai să-mi dau duhul pe același scaun de mai înainte. Mi-a mai turnat un whisky. N-am scăpat din ochi procesiunea, ușa capelei, piața orășelului.
Nici urmă de Natalie.
- Apropo, numele meu e Tess.
- Jake, îi replicai eu.
- Așadar, de unde îl știi pe Dr. Sanderson?
- Am mers la același colegiu.
- Chiar?
- Da. De ce?
- Pari mai tânăr.
- Sunt. A fost un program de îndrumare profesională.
- Aha, bine, așa mai merge.
- Tess?
- Da?
- Cunoști familia doctorului Sanderson?
- Fiul lui, Eric, și nepoata mea își dădeau întâlniri. Băiat bun.
- Câți ani are?
- Șaișpe, poate șapteșpe. Ce tragedie! Era atât de apropiat de tatăl lui.
Nu știam cum să abordez subiectul, așa că am întrebat-o direct.
- O cunoști pe soția doctorului Sanderson?
Tess își înclină capul într-o parte.
- Tu nu?
- Nu, o minții eu. N-am întâlnit-o niciodată. Pe el îl știam doar de la niște evenimente de la colegiu. Venea singur.
- Pari foarte emoționat pentru un tip care îl știa doar pe el de la niște evenimente de la colegiu.
N-am știut ce să răspund, așa că am tras de timp luând o sorbitură lungă. Apoi am spus:
- Asta e, în fine, n-am văzut-o la înmormântare.
- De unde știi?
- Ce?
- Tocmai ai spus că n-ai cunoscut-o. De unde știi?
Uf, nu eram deloc bun la treaba asta, nu-i așa?
- Am văzut fotografii.
- Probabil nu erau prea bune.
- Ce vrei să spui?
- Era aici. A ieșit imediat după sicriu cu Katie.
- Katie?
- Fiica lor. Eric era printre cei care purtau sicriul. Apoi fratele doctorului Sanderson a ieșit cu Katie și Delia.
Mi-i aminteam, desigur.
- Delia?
- Soția doctorului Sanderson.
Simțeam cum mi se învârtește capul.
- Credeam că o cheamă Natalie.
Și-a încrucișat brațele și s-a încruntat.
- Natalie? Nu. Numele ei e Delia. Ea și doctorul Sanderson s-au iubit din școală. Au crescut chiar aici pe stradă. Sunt căsătoriți de secole.
M-am holbat la ea insistent.
- Jake?
- Ce? o întrebai eu.
- Ești sigur că ești măcar la înmormântarea corectă?
M-am întors la aeroport și am luat primul avion spre casă. Ce altceva puteam face?
Presupun că aș fi putut s-o abordez pe văduva îndurerată și s-o întreb de ce răposatul ei soț s-a căsătorit cu dragostea vieții mele în urmă cu șase ani, dar momentul mi s-a părut cumva nepotrivit. Așa sunt eu, sensibil.
Așadar, cu un bilet nerambursabil luat din salariul de profesor, plus ore și întrevederi cu studenții a doua zi, m-am băgat fără plăcere într-unul dintre acele avioane „expres” care sunt prea mici pentru tipii de mărimea mea, cu picioarele atât de strânse încât îmi simțeam genunchii sub bărbie, și am zburat spre Lanford. Locuiam într-un cămin în plină degradare făcut din cărămizi decolorate. Decorul ar putea fi catalogat cu generozitate drept „funcțional”.
Era curat și confortabil, presupun, având în dotare tipul acela de combinație între canapea și fotoliu pe care îl vezi promovat în magazinele de la șosea la prețul de 699 de dolari. Efectul general este, cred, mai degrabă de apatie decât total negativ, dar poate asta e doar ce cred eu. Micuța bucătărie avea un cuptor cu microunde și un prăjitor de pâine - avea și un cuptor adevărat, dar nu cred că l-am folosit vreodată - iar mașina de spălat vase se strica des. După cum probabil ați ghicit, nu prea mă distrez pe aici.
Dar asta nu înseamnă că nu am întâlniri sau chiar relații serioase. Am, deși majoritatea acestor relații au un termen de expirare de trei luni de zile. Unii ar putea considera relevant faptul că eu și Natalie am fost împreună puțin peste trei luni, dar nu m-aș număra printre ei. Nu, nu sufăr.
Nu adorm plângând sau ceva de genul ăsta. Am trecut peste, îmi spun. Dar simt un gol, oricât de sentimental ar suna. Și - vă place sau nu - încă mă gândesc la ea în fiecare zi.
Și mai departe?
Bărbatul care se căsătorise cu femeia visurilor mele era, se pare, căsătorit cu o altă femeie - ca să nu mai spun că era, ei bine, mort. Altfel spus, Natalie nu a fost la înmormântarea soțului ei. Asta ar trebui să justifice o anumită reacție din partea mea, nu-i așa?
Mi-am amintit promisiunea de acum șase ani. Natalie spusese:
„Promite-mi că o să ne lași în pace”. Pe noi. Nu pe el sau pe ea. Cu riscul de a părea rece sau, poate, excesiv de exact, nu mai exista niciun „noi”.
Todd murise. Asta însemna, credeam cu tărie, că promisiunea, chiar dacă mai exista în ciuda faptului că „noi” nu mai exista, trebuia declarată nulă și neavenită.
Am repornit calculatorul - da, e vechi - și am tastat Natalie Avery în motorul de căutare. A apărut o listă de linkuri. Am început să le parcurg, dar m-am descurajat repede. Vechea ei galerie încă mai conținea câteva picturi de-ale ei. Nimic nu fusese adăugat de ei bine, șase ani. Am găsit câteva articole despre vernisaje și altele asemenea, dar, din nou, toate erau vechi.
Am dat clic pe butonul pentru mai multe linkuri. Mai erau două rezultate în cărți de telefon, dar o femeie pe nume Natalie Avery avea 79 de ani și era căsătorită cu un bărbat pe nume Harrison. Cealaltă avea 66 de ani și era măritată cu unul Thomas. Mai erau alte mențiuni de rutină care se găsesc, practic, pentru orice nume - site-uri genealogice, pagini ale absolvenților de liceu și colegiu și tot așa.
Dar realmente, în final, nimic nu părea relevant.
Așadar, ce s-a întâmplat cu Natalie a mea?
M-am hotărât să încerc să caut pe Google numele Todd Sanderson, să văd ce pot găsi. Într-adevăr era medic - mai precis, chirurg. Impresionant.
Cabinetul lui era în Savannah, Georgia, și era afiliat la Memorial University Medical Center. Specialitatea lui era chirurgia estetică. Nu știam dacă asta însemna ceva serios precum gura de lup sau silicoane la țâțe. Nu știam nici dacă asta ar putea fi relevant. Dr. Sanderson nu era activ pe rețelele sociale. Nu avea cont pe Facebook, LinkedIn sau Twitter, nimic din toate astea.
Erau câteva mențiuni despre Todd Sanderson și soția sa, Delia, în diferite funcții pentru o organizație caritabilă numită Fresh Start, dar, în general, nu erau multe de aflat de aici. Am încercat să-i introduc numele alături de cel al lui Natalie. Rezultate nexam. M-am rezemat de spătar și m-am gândit o clipă. Apoi m-am aplecat spre calculator și am încercat cu fiul lor, Eric Sanderson. Era doar un copil, așa că m-am gândit că nu voi găsi prea multe, dar mi-am spus că, probabil, are cont de Facebook. Am început de aici. Adesea, părinții preferă să nu aibă o pagină de Facebook, dar încă n-am întâlnit un elev care să nu aibă una.
Câteva secunde mai târziu, am strigat bingo. Eric Sanderson, Savannah, Georgia.
Imaginea de profil era, destul de emoționant, o fotografie a lui Eric cu tatăl lui, Todd. Ambii zâmbeau larg, încercând să țină sus un pește mare oarecare, luptându-se fericiți cu greutatea acestuia. O ieșire la pescuit în doi, tată și fiu, mi-am spus, cu strângerea de inimă a unui om care vrea să fie tată. Soarele apunea în spatele lor, chipurile erau în umbră, dar puteai simți satisfacția radiind prin monitorul calculatorului.
Todd Sanderson era un om bun.
Corect, era doar o fotografie și, da, știam cum oamenii pot simula zâmbete sau întregi scenarii de viață, dar aici simțeam bunătatea.
Am verificat restul fotografiilor lui Eric. Cele mai multe erau cu el și prietenii lui - hei, era adolescent - la școală, la petreceri, la evenimentele sportive, știți care-i mersul. De ce toți își țuguie buzele sau gesticulează în pozele din ziua de azi? Ce e asta? O idee tâmpită, dar atât îi duce mintea.
Era un album intitulat, pur și simplu, FAMILIE. Fotografiile acopereau toată gama de vârste. Eric era bebeluș într-unele. Apoi i-a apărut și sora. Apoi era excursia la Disney World, alte vacanțe la pescuit, dineuri în familie, botezuri, meciuri de fotbal. Le-am verificat pe toate.
Todd nu avea niciodată părul lung - în niciuna din ele. Era mereu proaspăt ras.
Așadar, ce însemna asta?
N-aveam nicio idee.
Am accesat peretele lui Eric sau cum s-o numi pagina aceea de start.
Erau zeci de mesaje de condoleanțe.
„Tatăl tău a fost cel mai bun, îmi pare foarte rău”.
„Dacă pot face ceva”.
„RIP Dr. S. Ai fost cel mai tare”.
„Nu voi uita niciodată ziua în care tatăl tău a ajutat-o pe sora mea”.
Apoi am văzut una care m-a făcut să mă opresc:
„O tragedie atât de absurdă. Nu voi înțelege niciodată cruzimea oamenilor”.
Am făcut clic pe „postări mai vechi”. Aici, după șase dintre ele, am găsit una care mi-a atras atenția:
„Sper că îl vor prinde pe nemernicul care a făcut asta și îl vor frige”.
Am accesat un motor de căutare de știri și am încercat să aflu mai multe. Nu mi-a luat timp deloc să dau peste un articol:
CRIMĂ ÎN SAVANNAH
Chirurg local ucis
Popularul chirurg local și filantropul Dr. Todd Sanderson a fost ucis în propria casă noaptea trecută în timpul unui presupus jaf cu final tragic.
Cineva încerca ușa din față, dar era încuiată. Am auzit fâșâitul preșului de la intrare - într-o izbucnire de originalitate, mi-am ascuns cheia de rezervă sub el - iar apoi cheia a intrat în zăvor și ușa s-a deschis, își făcu apariția Benedict.
- Hei, spuse el. Navighezi pe site-uri porno?
M-am încruntat.
- Nimeni nu mai folosește cuvântul „a naviga”.
- Sunt de școală veche.
Benedict s-a dus la frigider și a înhățat o bere.
- Cum a fost călătoria?
- Surprinzătoare, îi răspunsei eu.
- Povestește, te rog.
I-am povestit. Benedict era un mare ascultător. Era unul dintre acei oameni care ascultă fiecare cuvânt, rămân concentrați la tine și doar la tine și nu vorbesc peste tine. Nu se preface și nu se comportă așa doar cu cei mai apropiați prieteni. Oamenii îl fascinează. Aș enumera asta ca fiind punctul forte a lui Benedict ca profesor, dar, probabil, ar fi mai nimerit să enumăr în loc talentul lui de Don Juan. Femeile singure resping o mulțime de strategii de agățat, dar un tip căruia îi pasă cu adevărat de ceea ce au ele de spus? Gigolo în devenire, luați aminte.
Când am terminat, Benedict a luat o gură de bere.
- Uau. Adică... uau. Atâta pot să spun.
- Uau?
- Da.
- Ești sigur că nu ești profesor de engleză?
- Recunoști, spuse el rar, că probabil există o explicație logică pentru toate astea, nu?
- Cum ar fi?
Își frecă bărbia.
- Poate că Todd e unul dintre tipii ăia cu mai multe familii, dar care nu știu una de alta.
- Ei, cum?
- Destrăbălați cu o mulțime de neveste și copii, iar una trăiește, să spunem, în Denver, iar cealaltă trăiește în Seattle, iar el își împarte timpul între ele, iar ele nu știu. Vezi tot timpul la Dateline. Sunt bigami. Sau poligami. Și pot scăpa așa ani la rând.
Am făcut o mutră nemulțumită.
- Dacă asta e explicația ta logică, aș vrea s-o aud și pe cea mai puțin plauzibilă.
- Corect. Ce-ar fi să ți-o dau pe cea mai evidentă?
- Cea mai evidentă explicație?
- Da.
- Dă-i drumul.
Benedict făcu un gest larg cu mâinile.
- Nu e același Todd.
N-am spus nimic.
- Nu-ți amintești numele de familie al tipului, nu-i așa?
- Corect.
- Atunci ești sigur că e același tip? Todd nu e cel mai neobișnuit nume din lume. Gândește-te puțin, Jake. Vezi o poză după șase ani, mintea îți joacă feste și, voilà, crezi că e marele tău dușman.
- Nu e marele meu dușman.
- Nu era marele tău dușman. A murit, ai uitat? Asta îl pune la timpul trecut. Dar, serios, vrei cea mai evidentă explicație?
S-a aplecat în față.
- E un simplu caz de confuzie de identitate.
Normal că mă gândisem deja la asta. Mă gândisem chiar la convingătoarea lui explicație cu bigamia. Ambele păreau mai logice decât... decât ce? Chiar, ce să mai fie aici? Ce altă explicație posibilă - evidentă, logică, neplauzibilă - să mai fie aici?
- Ei bine? spuse Benedict.
- Are sens.
- Vezi?
- Acest Todd - Dr. Todd Sanderson - arăta altfel decât Todd al lui Natalie. Avea părul mai scurt. Era proaspăt ras.
- Iar începi.
Mi-am întors privirea.
- Păi nu?
- Nu prea îmi vine să cred.
- De ce nu?
- În primul rând, omul a fost ucis.
- Și? În orice caz, asta îmi susține teoria poligamiei. A înșelat-o pe fata greșită și kaput.
- Ei, doar nu crezi că ăsta-i răspunsul.
Benedict se rezemă. Începu să-și tragă buza de jos cu două degete.
- Te-a părăsit pentru un alt bărbat.
Am așteptat să continue. Pentru că n-a făcut-o, am spus:
- Îhî, Căpitane Evident, știu.
- A fost greu pentru tine.
Acum părea trist, visător.
- Înțeleg. Înțeleg mai mult decât crezi, continuă el.
M-am gândit la fotografia aceea, la iubirea pe care o pierduse, la faptul că mulți dintre noi trăim cu o suferință și nu o arătăm niciodată.
- Voi doi vă iubeați. Așa că nu poți accepta faptul în sine - cum a putut să-ți dea papucii pentru un alt bărbat?
M-am încruntat din nou, dar simțeam o vibrație în piept.
- Ești sigur că nu ești profesor de psihologie?
- Îți dorești atât de mult lucrul ăsta - a doua șansă, șansa unei salvări reale - încât nu vezi adevărul.
- Care adevăr, Benedict?
- S-a dus, spuse el simplu. Te-a părăsit. Nimic nu poate schimba asta.
Am înghițit în sec, încercând să pătrund în realitatea aceea limpede ca lumina zilei.
- Cred că e ceva mai mult.
- Cum ar fi?
- Nu știu, recunoscui eu.
Benedict reflectă o clipă.
- Și nu te vei opri până nu vei afla, nu-i așa?
- Ba da, îi răspunsei. Dar nu astăzi. Și probabil nici mâine.
Benedict ridică din umeri, se sculă și înhăță încă o bere.
- Bine, s-auzim. Care e pasul următor?
La întrebarea aceea nu aveam niciun răspuns și se făcea târziu.
Benedict a propus un bar și o beție nocturnă. M-am gândit că putea fi o diversiune excelentă, dar aveam de corectat niște eseuri, așa că m-am eschivat. Am reușit să parcurg trei dintre ele până când mi-am dat seama că eram cu mintea aiurea, iar să notez în momentul acela lucrările nu ar fi fost corect față de studenții mei.
Mi-am făcut un sandviș și am încercat din nou să caut numele lui Natalie, de data aceasta făcând o căutare de „imagini”. Am văzut o poză biografică veche de-a ei. Imaginea m-a lovit drept în inimă, așa că am trecut peste. Am găsit câteva picturi vechi de-ale ei. Câteva reprezentau mâinile și bustul meu.
Amintirile dureroase nu au revenit pur și simplu - ci m-au dărâmat de-a dreptul, toate deodată. Felul în care își înclina capul, felul în care razele soarelui dădeau buzna prin luminatorul studioului ei, expresia de concentrare de pe chipul ei, zâmbetul jucăuș când lua o pauză.
Amintirile acestea aproape că m-au făcut să mă chircesc de durere. Îmi era atât de dor de ea. Îi simțeam lipsa cu o durere mai mult decât fizică. Mi-am înăbușit deseori sentimentele în cei șase ani, dar brusc dorința revenise cu toată forța, la fel de intensă ca în ultima zi în care am făcut dragoste în cabana din tabăra de creație.
La naiba.
Voiam s-o văd și consecințele ducă-se pe pustii. Dacă Natalie m-ar privi a doua oară în ochi și m-ar respinge, ei bine, m-aș descurca. Dar nu atunci. Nu în seara aceea. În clipa aceea, pur și simplu trebuia s-o găsesc.
OK, ia-o ușurel. Să mă gândesc bine. Ce trebuie să fac acum? În primul rând, trebuie să aflu dacă Todd Sanderson este Todd al lui Natalie. Erau o mulțime de dovezi care sugerau, după cum Benedict explicase clar, că acest caz era, pur și simplu, unul de confuzie de identitate.
Cum aș putea-o dovedi într-un fel sau altul?
Trebuia să aflu mai multe despre el. De exemplu, ce ar fi făcut Dr. Todd Sanderson, tatăl a doi copii, din Savannah, cu o căsnicie fericită, într-o tabără de creație din Vermont, acum șase ani? Trebuia să găsesc mai multe poze de-ale lui. Trebuia să cercetez mai bine istoricul, începând...
Începând de aici. De la Lanford.
Asta era. Școala încă păstrează dosarele fiecărui student, deși pot fi văzute doar de student sau cu permisiunea studentului. M-am uitat într-al meu cu câțiva ani în urmă. În mare parte, nu era nimic deosebit, decât că profesorul meu din primul an de spaniolă, un curs pe care l-am abandonat, bănuia că am probleme de „adaptare” și că, poate, mi-ar fi de ajutor o consultație la psihologul universității. Era o porcărie, evident. Eram zero la spaniolă - limbile străine reprezintă călcâiul lui Ahile în cazul meu - iar, dacă abandonezi un curs în primul an, media se păstrează. Notița fusese scrisă chiar de mâna profesorului și asta, într-un fel, a înrăutățit situația.
Ideea?
Ar putea fi ceva în dosarul lui Todd, dacă aș găsi o cale să-l șutesc, care să-mi spună ceva despre el. Ați putea întreba: „De exemplu?” Aș putea răspunde: „N-am nici cea mai vagă idee”. Totuși părea un punct de pornire.
Și altceva?
Evident, s-o verific pe Natalie. Dacă aș descoperi că are încă o căsnicie fericită cu Todd al ei, aș putea renunța imediat. Era cea mai scurtă cale, nu-i așa? Întrebarea era, cum anume?
Am continuat căutarea online, sperând să dau peste o adresă sau peste un indiciu, dar nu era absolut nimic. Știu că în ziua de azi ne trăim toată viața online, dar am descoperit că nu era cazul aici. Dacă o persoană vrea să stea în umbră, poate. Necesita efort, dar chiar puteai rămâne neidentificabil.
Întrebarea ar putea fi de ce să depui efortul?
M-am întrebat dacă să-i sun sora, în cazul în care i-aș găsi numărul, dar ce să-i spun exact? „Salut, ăă, sunt Jake Fisher, fostul iubit al surorii tale. Hm, soțul lui Natalie a murit?”
Ar putea fi o abordare dură.
Îmi amintesc că am ascultat o conversație telefonică între cele două surori, în care Natalie i-a spus entuziasmată lui Julie: „Vai, soro, stai să vezi ce iubit minunat am...” Și mda, în cele din urmă m-a văzut. Să zicem. La căsătoria lui Natalie cu un alt bărbat.
Tatăl ei decedase. Mama, ei bine, aici ar fi aceeași problemă ca și cu sora. Prieteni de-ai lui Natalie... și asta era o chestiune controversată.
Natalie și cu mine ne petrecuserăm timpul împreună în taberele de creație din Kraftboro, Vermont. Eu venisem acolo pentru a-mi scrie dizertația la politologie, Natalie își practica arta în tabăra-fermă din apropiere. Trebuia să stau șase săptămâni. Am stat un timp dublu pentru că, unu, am întâlnit-o pe Natalie și, doi, mi-am pierdut concentrarea la scris după ce am întâlnit-o pe Natalie. Nu i-am vizitat niciodată orașul natal din nordul statului New Jersey, iar ea a venit în campus doar într-o scurtă vizită.
Relația noastră se petrecuse în universul din Vermont.
Parcă văd cum dați din cap. A, vă gândiți, asta explică totul. A fost o idilă de-o vară, născută într-o lume fantastică, fără obligații sau realism.
În aceste împrejurări, e ușor ca iubirea și obsesia să înflorească fără să prindă rădăcini, pentru ca apoi să se ofilească și să piară când vine răcoarea din septembrie. Natalie, fiind cea mai perspicace dintre noi doi, a văzut și a acceptat adevărul. Eu nu.
Cunosc sentimentul. Nu pot spune decât că e greșit.
Numele surorii lui Natalie era Julie Pottham. Acum șase ani, Julie era căsătorită și avea un bebeluș. Am căutat-o pe Internet. De data aceasta, n-a durat mult. Julie trăia în Ramsey, New Jersey. Am notat numărul ei de telefon pe o bucată de hârtie - la fel ca Benedict, pot fi de școală veche - și am rămas uimit. Prin fereastră se auzeau studenții râzând. Era miezul nopții. Prea târziu pentru a suna. Oricum, mai bine reflectez peste noapte la această decizie. Între timp, aveam lucrări de corectat. Trebuia să mă pregătesc pentru un curs de a doua zi. Viața mergea înainte.
Nu avea sens să încerc să dorm. M-am concentrat pe eseurile studenților.
Majoritatea erau mortal de plicticoase și previzibile, scrise în așa fel încât să corespundă instrucțiunilor memorate mecanic și date de un profesor de liceu. Erau studenți de top care știau cum să scrie lucrări de liceu de nota A+, cu paragrafe de deschidere, cu fraze introductive, cu un cuprins argumentativ, toate aceste bazaconii care fac un eseu să fie solid și ridicol de plicticos.
După cum am menționat anterior, treaba mea este să-i determin pe studenți să gândească în mod critic. Asta a fost mereu mai important pentru mine decât să-i pun să-și amintească anumite filosofii de-ale lui, să zicem, Hobbes sau Locke. Oricând le poți căuta pe Internet pentru a-ți aminti ce e cu ele. Mai degrabă, ceea ce speram cu adevărat era ca studenții mei să învețe să-i respecte și, totodată, să fie mai presus de Hobbes și Locke. Îmi doream nu doar să gândească dincolo de limitele convenționale, ci să treacă de limite după ce le sfărâmă bucățele.
Unii pricepeau. Majoritatea nu reușeau deocamdată. Dar, hei, dacă toți ar nimeri-o din prima, care ar fi rostul meseriei mele?
Pe la 4 dimineața m-am dus în pat sub pretextul că o să mă ia somnul.
Nu m-a luat. Până la ora 7, mă hotărâsem: o voi suna pe sora lui Natalie.
Mi-am amintit zâmbetul mecanic din capela albă, chipul palid, felul în care Julie m-a întrebat dacă sunt bine, de parcă ar fi înțeles cu adevărat.
Mi-ar putea fi un aliat.
Oricum, ce aveam de pierdut?
Fusese prea târziu să o sun azi-noapte. Acum era prea devreme. Am făcut un duș și m-am pregătit pentru cursul de la ora 8 despre statul de drept din Vitale Hall. O voi suna pe sora lui Natalie imediat după curs.
Mă așteptam să umblu ca somnambulul prin clasă. În mod evident eram confuz și, să fim sinceri, ora 8 era prea matinală pentru majoritatea studenților. Dar nu astăzi. Astăzi, clasa era mai mult decât vioaie, toți cu mâinile sus, cu argumente pro și contra rostite răspicat, dar fără animozitate. Desigur, nu am ținut partea nimănui. Am făcut pe moderatorul și m-am minunat. Clasa era pe fază. De obicei, la prima oră, minutarul ceasului se mișca de parcă ar fi fost cufundat în sirop. Astăzi îmi doream să mă întind și să înhaț limba aia nenorocită și să o opresc din zbor. Am savurat fiecare clipă. Cele 90 de minute s-au topit în ceață și mi-am dat seama încă o dată ce noroc am cu așa o meserie.
Noroc la serviciu, ghinion în dragoste. Sau cam așa ceva.
M-am îndreptat spre biroul meu din Clark House să dau telefonul. M-am oprit în biroul doamnei Dinsmore și i-am dăruit cel mai cuceritor zâmbet al meu. S-a încruntat și a spus:
- Ăsta merge la femeile singure în ziua de azi?
- Ce, zâmbetul?
- Da.
- Uneori, răspunsei eu.
Dădu din cap dezaprobator.
- Și se spune să nu-ți faci griji pentru viitor.
Doamna Dinsmore oftă și aranjă niște hârtii.
- Ok, să spunem că m-ai dat gata și m-ai înfierbântat. Ce vrei?
Am încercat să alung imaginea respectivă. Nu era simplu.
- Trebuie să fac rost de dosarul unui student.
- Ai permisiunea studentului?
- Nu.
- Iată de unde și zâmbetul cuceritor.
- Exact.
- Este unul dintre actualii tăi studenți?
Mi-am reîncărcat zâmbetul.
- Nu. Nu a fost niciodată studentul meu.
A ridicat o sprânceană.
- De fapt, a absolvit acum 20 de ani.
- Glumești, nu?
- Par eu că glumesc?
- De fapt, cu zâmbetul ăsta, parc-ai fi constipat. Cum se numește studentul?
- Todd Sanderson.
Se lăsă pe spate și își încrucișă brațele.
- Nu i-am citit adineauri necrologul pe paginile absolvenților?
- Ba da.
Doamna Dinsmore îmi cercetă chipul. Zâmbetul îmi dispăruse. Câteva secunde mai târziu își puse din nou ochelarii de citit și spuse:
- O să văd ce pot face.
- Mulțumesc.
M-am dus în birou și am închis ușa. Nu mai aveam nicio scuză. Era aproape 10. Am scos bucata de hârtie și m-am uitat la numărul pe care îl notasem cu o seară înainte. Am ridicat receptorul, am apăsat butonul pentru linii externe și am format.
Făcusem repetiții cu ce anume voi spune, dar nicio variantă nu suna normal, așa că mi-am zis că voi juca după ureche. Telefonul a sunat de două ori, apoi de trei ori. Probabil Julie nu va răspunde. Nimeni nu mai răspunde la apeluri pe telefonul fix, mai ales dacă sunt de la un număr necunoscut. Codul apelului trebuia să arate Lanford College. Nu știam dacă asta o va încuraja sau nu să răspundă.
La al patrulea țârâit, cineva a răspuns. Am strâns receptorul mai tare și am așteptat. O femeie a încercat să spună un „Alo?”
- Julie?
- Cine e, vă rog?
- Sunt Jake Fisher.
Nimic.
- Am fost prieten cu sora ta.
- Cum spui că te numești?
- Jake Fisher.
- Ne-am cunoscut?
- Oarecum. Adică am fost amândoi la nunta lui Natalie...
- Nu înțeleg. Cine ești mai precis?
- Înainte ca Natalie să se mărite cu Todd, ea și cu mine, ăă, ieșeam împreună.
Tăcere.
- Alo! spusei eu.
- E cumva o glumă?
- Cum? Nu. În Vermont. Sora ta și cu mine...
- Nu știu cine ești.
- Vorbeai mult la telefon cu sora ta. V-am auzit chiar vorbind despre mine. După nuntă, ți-ai pus mâna pe brațul meu și m-ai întrebat dacă sunt OK.
- Nu înțeleg ce spui.
Strângeam receptorul atât de tare, încât m-am temut să nu-l zdrobesc.
- După cum am spus, ieșeam cu Natalie...
- Ce vrei? De ce mă suni?
Uau, asta era o întrebare bună.
- Am vrut să vorbesc cu Natalie.
- Ce?
- Am vrut doar să mă asigur că e bine. Am văzut necrologul lui Todd și m-am gândit că poate ar trebui să iau legătura și, nu știu, să-i prezint condoleanțele mele.
Din nou tăcere. Am așteptat cât de mult am putut.
- Julie?
- Nu știu cine ești sau despre ce vorbești, dar să nu mai suni niciodată aici. Ai înțeles? Niciodată.
A închis.
Am încercat să sun din nou, dar Julie n-a răspuns.
Nu înțelegeam. Chiar mă uitase? Părea neverosimil. Să o fi speriat cu apelul meu apărut din senin? Nu știu. Toată conversația fusese ireală și ciudată. Ar fi fost altceva să-mi spună că Natalie nu vrea să știe de mine sau că mă înșel, Todd trăiește. Orice. Dar nici măcar n-a știut cine sunt.
Cum era posibil?
Și acum ce fac? În primul rând, calmează-te. Respiră adânc. Trebuia să rezolv mai departe două obiective: să descopăr care era treaba cu răposatul Todd Sanderson și să o găsesc pe Natalie. Al doilea obiectiv, desigur, îl anula pe primul. Dacă o găseam pe Natalie, aveam să știu totul. M-am întrebat cum aș putea face asta mai exact. O căutasem pe Internet și nu am găsit nimic. Și sora ei părea să mă ducă într-o fundătură. Așadar, încotro să o iau? Nu știam, dar, în vremurile astea, cât de greu ar putea fi să dau de o adresa?
Mi-a venit o idee. Am intrat pe website-ul campusului și am verificat orarul. Profesoara Shanta Newlin avea curs într-o oră.
Am sunat-o pe doamna Dinsmore.
- Ce, îți închipui că am găsit dosarul atât de repede?
- Nu, nu e asta. Mă întrebam dacă știi unde e profesoara Newlin.
- Măi, măi. Ziua asta devine din ce în ce mai interesantă. Știi că e logodită, nu?
Ar fi fost de preferat să știu.
- Doamnă Dinsmore...
- Nu te ambala așa. E în Valentine, își ia micul dejun cu studenții ei din ultimul an.
Valentine era cantina campusului. Am traversat repede curtea într-acolo.
Era ceva ciudat. Un profesor trebuie să fie mereu în priză. Trebuie să-și țină capul sus. Trebuie să zâmbească și să facă semn cu mâna fiecărui student. Trebuie să țină minte fiecare nume. Devine un fel de celebritate ciudată când trece prin campus. Aș spune că pentru mine nu conta, dar mărturisesc că îmi plăcea această atenție și o luam destul de în serios.
Așadar, chiar și atunci, grăbit, nerăbdător și dezorientat cum eram, m-am asigurat ca niciun student să nu se simtă neglijat.
Am evitat cele două mari săli de mese. Acestea erau pentru studenți.
Profesorii care uneori alegeau să li se alăture mi se păreau puțin disperați.
Existau anumite limite de discreție - și recunosc că uneori acestea sunt neclare, nejustificate și arbitrare - dar tot le respectam și stăteam în banca mea. Profesoara Newlin, o persoană de mare clasă din cap până-n picioare, ar proceda la fel, motiv pentru care eram convins că lua masa într-una dintre sălile private din spate, rezervate pentru acest gen de interacțiune profesor-studenți.
Era în sala de mese Bradbeer. În campus, fiecare clădire, cameră, scaun, masă, raft și țiglă sunt numite după cei care au sponsorizat. Unora nu le place acest lucru. Mie da. Această instituție acoperită de iederă este suficient de izolată, așa și trebuie. Nu e rău să se permită puțin din lume reală, ceva bani gheață, din când în când.
Am aruncat o privire pe fereastră. Shanta Newlin m-a zărit și a ridicat un deget pentru a-mi sugera un minut. Am dat din cap afirmativ și am așteptat. Cinci minute mai târziu, ușa s-a deschis, iar studenții s-au împrăștiat care încotro. Shanta stătea în prag. După ce studenții au dispărut, mi-a spus:
- Vino cu mine. Trebuie să ajung undeva.
Așa am făcut.
Shanta Newlin avea unul dintre cele mai impresionante CV-uri pe care le-am văzut vreodată. A absolvit Universitatea Stanford ca bursier Rhodes și a urmat cursurile Columbia Law School. Apoi a lucrat atât pentru CIA, cât și pentru FBI înainte de postul de subsecretar de stat din perioada ultimei administrații.
- Așadar, despre ce e vorba?
Stilul ei era, ca întotdeauna, grăbit. Când a venit prima dată în campus, am luat cina împreună. Nu a fost o întâlnire romantică. A fost ceva de genul „să vedem dacă vrem” să avem o întâlnire romantică. E o diferență subtilă aici. După întâlnire, a ales să nu meargă mai departe, iar eu am fost de acord.
- Am nevoie de o favoare, îi spusei.
Shanta a dat din cap afirmativ, invitându-mă să-mi spun doleanța.
- Caut pe cineva. Un vechi prieten. Am încercat toate metodele obișnuite - Google, sunat acasă, totul. Nu-i găsesc adresa.
- Și te-ai gândit că eu, cu vechile mele contacte, te-aș putea ajuta.
- Ceva de genul ăsta, răspunsei eu. Păi, da, exact asta.
- Numele ei?
- Nu am spus că e o ea.
Shanta s-a încruntat.
- Numele?
- Natalie Avery.
- Când ai văzut-o sau ai avut o adresă ultima dată?
- Acum șase ani.
Shanta a continuat să meargă, în stil militar, dreaptă ca lumânarea, foarte repede.
- Ea a fost aleasa inimii, Jake?
- Poftim?
Schiță un zâmbet.
- Știi de ce nu am mai continuat după prima noastră întâlnire?
- Nu a fost chiar o întâlnire, spusei eu. A fost mai mult o „să vedem dacă vrem să avem” o întâlnire.
- Ce spui?
- Nu contează. Mi-am închipuit că nu vrei să continui pentru că nu erai interesată.
- Ăă, n-a fost asta. Iată ce am văzut în seara aceea: ești un tip grozav, ești amuzant, ești deștept, ai o slujbă cu normă întreagă și ai niște ochi albaștri mortali. Știi câți tipi singuri și hetero cu aceste caracteristici am cunoscut?
Nu prea știam ce să spun, așa că am tăcut.
- Dar am simțit-o. Poate asta ține de faptul că sunt detectiv calificat. Analizez limbajul trupului. Mă uit la lucrurile mici.
- Ce anume ai simțit?
- Ești serios avariat.
- Grozav, mersi.
A ridicat din umeri.
- Unii bărbați poartă în ei flacăra pasiunii vechilor iubiri și unii - nu mulți, câțiva - ajung să fie complet mistuiți de flăcări. Ajung să fie doar o pacoste pe termen lung pentru următoarele.
Am tăcut.
- Așadar, această Natalie Avery, pe care, brusc, îți dorești cu disperare să o găsești, e flacăra aceea? întrebă Shanta.
Ce rost ar avea să mint?
- Da.
S-a oprit și s-a uitat lung la mine.
- Și doare rău?
- Nici n-ai idee.
Shanta Newlin a dat din cap aprobator și a luat-o din loc, lăsându-mă în urmă.
- Îți fac rost de adresa ei până la sfârșitul zilei.
În filmele de la televizor, detectivul se întoarce mereu la locul crimei.
Sau, dacă mă gândesc bine, poate criminalul e cel care face asta. În fine.
Eram într-un punct mort, așa că m-am gândit să mă întorc la locul unde s-a petrecut totul.
Taberele de creație din Vermont.
Lanford era la doar aproximativ 45 de minute de granița cu Vermont, dar de acolo mai era de mers mai bine de două ore până în locul unde ne-am cunoscut prima oară. Nordul Vermontului e o zonă rurală. Eu am crescut în Philadelphia, iar Natalie era din nordul statului New Jersey. Nu cunoșteam astfel de zone rurale. Da, un observator obiectiv ar putea remarca iarăși că, într-un loc atât de izolat, dragostea înflorește în mod nerealist. S-ar putea să fiu de acord sau să subliniez că, în lipsă de alte distracții - cum ar fi, de pildă, orice - dragostea se poate sufoca sub greutatea unei comuniuni prea îndelungate, ceea ce reprezintă o dovadă că a fost ceva mult mai profund decât o idilă de-o vară.
Soarele începuse să apună când am trecut de vechea mea tabără de pe Route 14. Această „fermă de subzistență” de șase pogoane era condusă de scriitorul-rezident Darly Wanatick, care oferea opinii critice pe marginea lucrărilor celor din tabără.
Pentru cei care nu știu, agricultura de subzistență este agricultura care satisface nevoile de bază ale fermierului și familiei sale, fără surplusuri pentru comercializare. Pe scurt, cultivi, mănânci și nu vinzi. Pentru cei care nu știu ce este un scriitor-rezident sau ce îl califică să critice o operă, asta însemna că Darly deținea proprietatea și scria un articol săptămânal pentru o rubrică dedicată cumpărăturilor, în ziarul local gratuit, Kraftboro Grocer. Tabăra găzduia șase scriitori în același timp. Fiecare scriitor avea un dormitor în casa principală și o baracă sau o „căsuță de lucru” în care scria. Seara ne întâlneam cu toții la cină. Asta era tot. Fără Internet, TV, telefoane, electricitate era, dar fără mașini, nici urmă de lux. Vaci, oi și pui hoinăreau prin fermă.
La început a fost liniștitor și relaxant și am savurat solitudinea aceea fără conexiuni și branșări, timp de vai, trei zile, după care celulele creierului meu au început să ruginească și să se oxideze. Ideea părea să fie că, un autor plictisit în așa hal, fie el, fie ea, va da buzna să se salveze la teancul de foi sau la laptop și va produce pagini. O vreme a funcționat, dar apoi m-am simțit de parcă eram la carceră. Am petrecut o după-amiază întreagă urmărind o colonie de furnici care căra o firimitură de pâine de-a lungul podelei din „căsuța scriitorului”. Atât de mult mi-a plăcut această distracție, încât am plasat în mod strategic mai multe firimituri de pâine în diferite colțuri pentru a genera întreceri între echipe de insecte.
Cinele cu ai mei colegi scribi nu erau cine știe ce ușurare. Toți erau niște pseudo-intelectuali prețioși care scriau viitorul mare roman american, iar atunci când am dat cu banul pentru subiectul dizertației mele, acesta a aterizat cu o bufnitură surdă pe vechea masă de bucătărie, ca o balegă de măgar în devenire.
Uneori, acești mari romancieri americani organizau seri de lecturi teatrale din propriile opere. Lucrările erau pretențioase, plicticoase, un rahat egocentric scris într-un stil de proză care putea fi descris ca un fel de „Uită-te la mine! Te rog, uită-te la mine!” Desigur, niciodată n-am spus asta cu voce tare. Când citeau, îmi montam pe față cea mai elaborată expresie neclintită de încântare, dând din cap aprobator la intervale regulate pentru a părea înțelept și implicat și, totodată, pentru a nu ațipi. Un tip pe nume Lars compunea un poem de 600 de pagini despre ultimele zile ale lui Hitler în buncăr, scris din perspectiva câinelui Evei Braun. Prima lui lectură a constat în zece minute de lătrat.
- Fixează starea sufletească, a explicat el.
Și avea dreptate dacă acea stare sufletească însemna să-i dau un pumn zdravăn în față.
Tabăra artistică a lui Natalie era diferită. Era numită Colonia de Reîncărcare Creativă și, cu siguranță, avea un aer mai hippie, mai de marijuana, mai de granola crocantă, de festival Kumbaya. Făceau pauze și lucrau într-o grădină în care se făcea cultură organică (și nu vorbesc aici doar de produse alimentare). Noaptea se adunau în jurul focului și cântau cântece de pace și armonie care ar fi făcut-o să verse pe Joan Baez. Destul de interesant, nu aveau încredere în străini (poate din cauza „culturii organice”), iar o parte din personal părea protejată ca într-un cult religios.
Proprietatea avea peste 100 de pogoane cuprinzând o casă principală, trei căsuțe cu șemineu și terase private, o piscină menită să semene cu un eleșteu, o cantină cu o cafea fantastică și cu o mare diversitate de sandvișuri cu gust de varză de Bruxelles acoperită cu rumeguș, iar la granița cu orașul Kraftboro era o capelă albă unde cei care doreau se puteau căsători.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că intrarea era acum nesemnalată. Dispăruse indicatorul pe care scria Reîncărcarea Creativă, vopsit în culori vii, la fel ca în reclamele care promovează o tabără de vară pentru copii. Un lanț gros mi-a împiedicat mașina să urce pe alee.
Am tras pe dreapta, am oprit motorul și am ieșit din mașină. Erau mai multe indicatoare cu Intrarea interzisă, dar ele fuseseră mereu acolo. Cu noul lanț și fără indicatorul care te întâmpina cu Reîncărcarea Creativă, indicatoarele cu trecerea interzisă căpătaseră un aer mai amenințător.
Nu eram sigur ce să fac.
După câte știam, casa principala era la aproximativ 400 de metri în susul aleii. Puteam să las mașina acolo și să merg pe jos. Să văd ce-o mai fi. Dar ce sens ar fi avut? Nu mai fusesem acolo de șase ani. Probabil că tabăra vânduse terenul, iar noul proprietar pare-se că își dorea intimitate.
Așa s-ar putea explica toate acestea.
Totuși, ceva nu era în regulă.
Care ar fi problema, m-am gândit, dacă aș merge și aș bate la ușa casei principale? Însă din nou, lanțul gros și indicatoarele de interzicere a intrării nu erau chiar covoare cu mesaje de bun venit. Încă mă străduiam să mă hotărăsc ce să fac, când o mașină de patrulare a poliției din Kraftboro a oprit lângă mine. Au coborât doi ofițeri.
Unul era scund și îndesat și foarte musculos. Celălalt era înalt și slab, cu părul pomădat dat pe spate și cu o mustață mică ca a tipilor din filmele mute. Ambii purtau ochelari de soare de aviator, astfel încât să nu le poți vedea ochii.
Cel scund și îndesat și-a ridicat puțin pantalonii și a spus:
- Vă pot ajuta?
Ambii mă țintuiau cu duritate. Sau, cel puțin, cred că mă țintuiau cu duritate. Pentru că nu le puteam vedea ochii.
- Eram interesat să vizitez tabăra de creație Reîncărcarea Creativă.
- Ce anume? întrebă îndesatul. Pentru ce?
- Pentru că trebuie să mă reîncarc creativ.
- Faci pe șmecherul cu mine?
Vocea lui suna prea mult a lătrat repezit. Nu-mi plăcea această atitudine.
Nici nu pricepeam de unde această atitudine, cu excepția faptului că era un polițai dintr-un oraș mic, iar eu eram, probabil, primul tip pe care îl putea hărțui în afară de minorii consumatori de băuturi alcoolice.
- Nu, domnule ofițer, îi răspunsei.
Îndesatul s-a uitat la Slăbănog. Slăbănogul tăcea.
- Probabil ai greșit adresa.
- Sunt destul de sigur că ăsta e locul, spusei eu.
- Nu există nicio Reîncărcare Creativă aici. S-a închis.
- Atunci care din două?
- Poftim?
- Am greșit adresa sau tabăra de Reîncărcare Creativă s-a închis? îl lămurii eu.
Îndesatului nu i-a plăcut remarca mea. Și-a scos brusc ochelarii și i-a folosit pentru a arăta spre mine.
- Faci pe deșteptul cu mine?
- Încerc să-mi găsesc tabăra.
- Nu am auzit de nicio tabără. Terenul acesta este proprietatea familiei Drachman de decât Jerry, 50 de ani?
- Cel puțin, spuse Slăbănogul.
- Am fost aici acum șase ani, spusei eu.
- Nu știu nimic de asta, comentă Îndesatul. Știu doar că te afli pe o proprietate privată și, dacă nu dispari, te pun sub acuzare.
M-am uitat în jos la picioare. Nu eram pe vreo stradă sau proprietate privată. Eram pe un drum public.
Îndesatul s-a apropiat de mine, intrând în spațiul meu personal.
Mărturisesc că mi-era teamă, dar învățasem ceva din anii în care am fost paznic la bar. Să nu arăți niciodată că ți-e teamă. Era normal să auzi așa ceva dacă e vorba de regatul animalelor și, pe cuvânt, nu există animale mai sălbatice decât oamenii care se „relaxează” într-un bar de noapte. Așa că, deși nu-mi plăcea ce se întâmplă, deși nu aveam niciun atu și încercam să găsesc o cale de a ieși teafăr de aici, n-am dat înapoi când Îndesatul s-a repezit la mine. Nu i-a plăcut. Am rămas pe poziție și m-am uitat de sus la el. Foarte de sus. Nu i-a plăcut deloc.
- Să-ți văd actele, șefule.
- De ce? îl întrebai.
Îndesatul s-a uitat la Slăbănog.
- Jerry, du-te și verifică numărul de înmatriculare în sistem.
Jerry a dat din cap afirmativ și s-a întors la mașina de patrulare.
- Pentru ce? îl întrebai eu. Nu înțeleg. Sunt aici doar pentru o tabără.
- Ai două opțiuni, îmi comunică Îndesatul. Una - și-a ridicat un deget durduliu - îmi arăți documentele fără să mai bagi contre. Doi - mda, încă un deget dolofan - te arestez pentru violarea proprietății.
Niciuna nu mi-a picat bine. Mi-am aruncat privirea în spate la un copac și am văzut ceea ce părea a fi o cameră de supraveghere îndreptată spre noi. Nu mi-a plăcut asta. Nu mi-a plăcut deloc, dar nu aveam nimic de câștigat dacă mă contraziceam cu un polițist. Trebuia să-mi țin gura.
Am început să mă caut prin buzunare după portofel, când îndesatul a ridicat o mână și a spus.
- Încet. Ușurel.
- Ce?
- Caută în buzunar, dar fără mișcări bruște.
- Glumești, nu?
Cam atât mi-am ținut gura.
- Ți se pare că glumesc? Folosește două degete. Degetul mare și cel arătător. Încet.
Aveam portofelul în fundul buzunarului din față. Extragerea lui cu două degete dura mai mult decât trebuia.
- Aștept, spuse el.
- O secundă.
Într-un final mi-am prins portofelul și i l-am întins. A început să-l cerceteze, de parcă ar fi jucat vânătoarea de comori. S-a oprit la legitimația mea de la Lanford College, s-a uitat la fotografie, s-a uitat la mine, apoi s-a încruntat.
- Tu ești?
- Da.
- Jacob Fisher.
- Toată lumea îmi spune Jake.
S-a încruntat la fotografie.
- Știu, spusei eu. Magnetismul meu animalic natural e greu de surprins în fotografii.
- Ai o legitimație de facultate aici.
Nu a fost o întrebare, așa că nu am răspuns.
- Pari cam bătrân pentru un student.
- Nu sunt student. Sunt profesor. Vezi acolo unde scrie „salariat”?
Slăbănogul s-a întors de la mașină. A scuturat din cap. Presupun că asta însemna că numărul de înmatriculare a ieșit negativ la verificare.
- De ce un profesor de mare clasă ca tine ar veni în orășelul nostru?
Mi-am amintit ceva ce văzusem la televizor.
- Trebuie să-mi bag din nou mâna în buzunar. E OK?
- Pentru ce?
- Vei vedea.
Mi-am scos telefonul.
- Pentru ce îți trebuie? întrebă Îndesatul.
L-am îndreptat spre el și am apăsat butonul de înregistrare video.
- Aceasta este o transmisiune în direct spre calculatorul meu personal, domnule ofițer.
Era o minciună. Nu făceam decât să înregistrez pe telefonul meu, dar ce mama naibii.
- Tot ce spuneți sau faceți poate fi văzut de colegii mei.
Alte minciuni, dar bune.
- Aș vrea foarte mult să știu de ce aveți nevoie de actele mele și de ce îmi puneți atâtea întrebări.
Îndesatul și-a pus înapoi ochelarii, de parcă și-ar fi mascat furia. Și-a strâns buzele atât de tare încât au început să tremure. Mi-a înapoiat portofelul și a spus:
- Am primit o plângere că ați încălcat această proprietate. Deși v-am găsit pe o proprietate privată și v-am ascultat poveștile despre o tabără de creație care nu există, am decis să nu vă dăm decât un avertisment. Vă rog să părăsiți această proprietate. O zi bună!
Îndesatul și Slăbănogul s-au înapoiat la mașina de patrulare. S-au așezat în față și au așteptat până când m-am întors și eu la a mea. Nu mai era nimic de făcut acolo. M-am suit în mașină și am plecat.
Nu m-am dus departe.
Am mers în orășelul Kraftboro. Dacă s-ar fi investit rapid și masiv bani, precum și în domeniul construcțiilor noi, s-ar fi putut ridica la nivelul unui mic oraș american. Arăta de parcă ar fi fost scos dintr-un film vechi.
Aproape că mă așteptam să văd un cvartet barbershop cu pălării de paie. Existau un magazin general (pe firmă scria chiar așa, MAGAZIN GENERAL), o veche „moară cu pietre” și un „centru turistic” fără angajați, o benzinărie care includea și o frizerie cu un singur scaun și o cafenea-librărie. Natalie și cu mine petrecuserăm mult timp în acea cafenea-librărie. Era mică, prin urmare nu era multă forfotă, dar aveau o masă într-un colț, la care stăteam eu și Natalie și citeam ziarul și sorbeam cafeaua. Cookie, o brutăriță care fugise de la oraș, administra locul împreună cu partenera ei, Denise. Ea cânta mereu Redemption’s Son, de Joseph Arthur, sau O, de Damien Rice, și, după un timp, Natalie și cu mine am început să ne gândim la aceste cântece - nu vă speriați - ca la albumele „noastre”. M-am întrebat dacă mai e acolo Cookie.
Cookie prepara ceea ce Natalie considera a fi cei mai grozavi biscuiți din istoria lumii. Totuși, Natalie se dădea în vânt după orice biscuiți. Eu, pe de altă parte, încă am dificultăți să fac diferența între biscuiți și o pâine uscată și tare ca piatra.
Vedeți? Erau deosebiri între noi.
Am parcat în josul străzii și am pornit pe același drum pe care am călcat în urmă cu șase ani. Drumul de lemn se întindea pe aproximativ 90 de metri. În luminiș am reperat familiara capelă albă de la marginea proprietății de pe care tocmai fusesem obligat să-mi iau tălpășița. Se auzea o slujbă sau o reuniune. Am privit enoriașii cum clipeau din ochi când ieșeau în soarele care apunea. Din câte știam, capela era non-confesională. Părea mai degrabă utilitară, dacă vreți, decât unitariană, un loc de întâlnire mai curând decât o casă de rugăciune profund religioasă.
Am așteptat zâmbind de parcă aș fi fost de prin partea locului, dând din cap precum domnul Prietenos, în momentul în care vreo doisprezece oameni au trecut pe lângă mine pe cărare. Le-am cercetat chipurile, dar nu era niciunul care să-mi fie cunoscut de acum șase ani. Nimic surprinzător.
O femeie înaltă cu un coc sobru aștepta lângă treptele capelei. Mi-am făcut loc, păstrându-mi zâmbetul tip domnul Prietenos.
- Vă pot ajuta? mă întrebă ea.
Bună întrebare. Ce speram să găsesc acolo? Nu se putea spune că aveam un plan.
- Îl căutați pe părintele Kelly? continuă ea. Pentru că nu e aici acum.
- Lucrați aici? o întrebai eu.
- Oarecum. Sunt Lucy Cutting, arhivar. E o poziție de voluntariat.
Stăteam fără cuvinte.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu știu cum să spun..., începui eu.
Iar apoi:
- Acum șase ani am participat aici la o nuntă. Cunoșteam mireasa, dar nu și mirele.
Ea miji puțin ochii, mai mult din curiozitate decât din precauție. Am continuat.
- În fine, recent am văzut un necrolog al unui om pe nume Todd. Așa se numea mirele. Todd.
- Todd e un nume destul de comun, spuse ea.
- Da, desigur, dar era și o fotografie a decedatului. Semăna, știu că pare aiurea, semăna cu bărbatul care s-a căsătorit cu prietena mea. Problema e că nu am știut niciodată numele de familie al lui Todd, așa că nu știu dacă e el sau nu. Iar, dacă ar fi, ei bine, aș vrea să-mi prezint condoleanțele.
Lucy Cutting se frecă pe obraz.
- Nu puteți da un telefon?
- Aș fi vrut eu, dar nu pot.
Eram sincer aici și mă simțeam bine.
- În primul rând, nu știu unde locuiește acum Natalie - acesta este numele miresei. Cred că și-a schimbat numele după al lui. Așa că nu-i pot găsi. Apoi, ca să fiu total sincer, am avut o relație cu această femeie.
- Înțeleg.
- Așa că, dacă bărbatul din necrolog nu ar fi soțul ei...
- Intervenția dumneavoastră ar putea fi nedorită, termină ea fraza pentru mine.
- Exact.
Reflectă o clipă.
- Dar dacă ar fi soțul ei?
Am ridicat din umeri. S-a frecat din nou pe obraz. Am încercat să par nepericulos, chiar sfios, lucru care chiar nu merge la un tip de dimensiunile mele. Aproape că dădeam mărunt din pleoape.
- Nu eram aici acum șase ani, spuse ea.
- A!
- Dar putem verifica registrele. Întotdeauna s-au ținut registre impecabile aici - toate nunțile, botezurile, împărtășaniile, circumciziile, toate.
Circumcizii?
- Ar fi grozav.
M-a condus pe scări în jos.
- Vă amintiți data nunții?
Îmi aminteam, desigur. I-am dat data exactă.
Am ajuns într-un mic birou. Lucy Cutting a deschis un fișet, a căutat prin el și a scos unul dintre registre. În timp ce îl răsfoia, mi-am dat seama că avea dreptate. Înregistrările erau impecabile. Exista câte o coloană pentru dată, pentru tipul evenimentului, participanții, orele de începere și de terminare - toate scrise de mână cu un scris ce putea fi numit caligrafic.
- Să vedem ce putem găsi aici...
Felul cum și-a pus ochelarii de citit a fost un spectacol în toată regula.
Și-a lins arătătorul ca o învățătoare pedantă, a mai dat câteva pagini și a găsit-o pe cea pe care o căuta. Același deget a început să coboare pe pagină. Când s-a încruntat, mi-am spus ah, vai...
- Sunteți sigur de dată? mă întrebă.
- Da.
- Nu văd nicio nuntă în ziua aceea. A fost una cu două zile înainte.
Larry Rosen s-a căsătorit cu Heidi Fleisher.
- Nu e asta, spusei eu.
- Vă pot ajuta?
Vocea ne-a speriat pe amândoi.
- A, bună ziua, părinte. Nu mă așteptam să vă întoarceți atât de repede, spuse Lucy Cutting.
M-am întors, am văzut omul și aproape să-l îmbrățișez de bucurie. Aur curat. Era același preot cu țeasta rasă care oficiase căsătoria lui Natalie.
Mi-a întins mâna pentru a da noroc, cu un zâmbet bine studiat, dar, când mi-a văzut fața, zâmbetul lui tremura.
- Bună ziua, îmi spuse. Sunt părintele Kelly.
- Jake Fisher. Ne-am cunoscut cândva.
A făcut o figură neîncrezătoare și s-a întors spre Lucy Cutting.
- Ce se întâmplă, Lucy?
- Căutam un registru pentru domnul, începu ea să explice.
Preotul a ascultat răbdător. I-am studiat fața, dar nu eram sigur de ce vedeam, doar că încerca să-și controleze emoțiile cumva. Când femeia a terminat, preotul s-a întors spre mine și și-a ridicat amândouă palmele spre cer.
- Dacă nu e în registru...
- Ați fost acolo, îi spusei eu.
- Poftim?
- Ați oficiat căsătoria. Acolo ne-am cunoscut.
- Nu-mi amintesc. Sunt atâtea evenimente. Înțelegeți.
- După căsătorie, erați în fața capelei cu sora miresei. O femeie pe nume Julie Pottham. Când am trecut, ați spus că e o zi minunată pentru o căsătorie.
Și-a ridicat o sprânceană.
- Cum aș fi putut uita așa ceva?
Sarcasmul nu se potrivește, în mod normal, preoților, dar părintelui Kelly îi venea mănușă. Am insistat.
- Mireasa se numea Natalie Avery. Era pictoriță în tabăra Reîncărcarea Creativă.
- În ce anume?
- Reîncărcarea Creativă. Ei sunt proprietarii acestui teren, nu-i așa?
- Ce tot spuneți? Orașul este proprietarul terenului.
Nu voiam să fac o dezbatere despre fapte și granițe acum. Am încercat o altă cale.
- Căsătoria. A fost de ultim moment. Poate de aceea nu e în registre.
- Îmi pare rău, domnule...
- Fisher. Jake Fisher.
- Domnule Fisher, în primul rând, chiar dacă ar fi fost o căsătorie de ultim moment, tot ar fi fost consemnată. În al doilea rând, ei bine, nu înțeleg ce vă interesează cu adevărat.
Lucy Cutting a răspuns pentru mine.
- Numele de familie al mirelui.
Preotul i-a aruncat o privire scurtă.
- Nu suntem la biroul de informații, doamnă Cutting.
Femeia a privit în jos, dojenită cum se cuvine.
- Trebuie să vă amintiți căsătoria, spusei eu.
- Îmi pare rău, nu mi-o amintesc.
Am pășit spre el, privindu-l de sus.
- Ba da, știu că v-o amintiți.
Mi-am simțit disperarea în voce și nu mi-a plăcut. Părintele Kelly a încercat să mă privească în ochi, dar nu prea a reușit.
- Mă numiți mincinos?
- V-o amintiți, îi spusei eu. De ce nu vreți să mă ajutați?
- Nu mi-o amintesc, repetă el. Dar de ce sunteți atât de nerăbdător să găsiți soția unui alt bărbat sau, dacă povestea dumneavoastră e adevărată, a unei proaspete văduve?
- Să-mi prezint condoleanțele, spusei eu.
Cuvintele mele goale pluteau în aer ca o ceață deasă. Nimeni nu s-a mișcat. Nimeni nu a vorbit. În cele din urmă, părintele Kelly a rupt tăcerea.
- Orice motive ați avea pentru a o găsi pe acea femeie, noi nu avem niciun interes să fim părtași la așa ceva.
A făcut un pas înapoi și mi-a arătat ușa.
- Cred că ar fi cel mai bine să plecați imediat.
Din nou, năucit de trădare și durere, m-am întors împleticindu-mă pe cărare în centrul orășelului.
Acum îi înțeleg pe cei care spun că au impresia că sunt urmăriți.
De unde am știut? Poate intuiția. Creierul meu reptilian poate detecta așa ceva. Am simțit-o într-un mod aproape fizic. Asta, plus aceeași mașină - o furgonetă Chevy cu un număr de Vermont - m-au urmărit de când am părăsit orașul Kraftboro.
N-aș putea jura, dar m-am gândit că, poate, șoferul purta o șapcă de baseball castanie.
.........................................................
Două mâini mi-au pătruns în piept, mi-au prins inima fragilă din ambele părți și mi-au rupt-o în două.
Ce-am ajuns?
Credeți în dragostea la prima vedere? Nici eu. Cred totuși în atracția primordială, mai mult decât fizică, la prima vedere. Cred că uneori - o dată, poate de două ori în viață - ești atras de cineva atât de profund, atât de instinctiv, atât de fulgerător - o atracție mai mult decât magnetică. Așa s-a întâmplat în cazul lui Natalie. Uneori e doar atât. Uneori crește și se încinge și se transformă într-un infern grandios despre care știi că e real și pentru totdeauna.
Iar uneori te înșeli și confunzi prima situație cu a doua.
Îmi închipuisem cu naivitate că vom fi împreună pentru totdeauna. Eu, care nu am crezut niciodată în fidelitate și am făcut tot posibilul să scap de această încătușare, am știut imediat - în fine, într-o săptămână - că ea este femeia alături de care aveam să mă trezesc în fiecare zi. Ea este femeia pe care aș fi protejat-o cu prețul vieții. Ea este femeia - da, știu cât de siropos sună - fără de care nu aș fi putut face nimic, care ar fi transformat și cel mai banal lucru în ceva măreț.
Să-ți vină să verși, nu?
Un preot cu o țeastă proaspăt rasă vorbea, dar vuietul sângelui din urechi mă împiedica să-i înțeleg cuvintele. Mă holbam la Natalie. Voiam să fie fericită. Nu erau doar vorbe goale, minciunile pe care ni le spunem adesea pentru că, în realitate, dacă iubita nu ne dorește, vrem să fie nefericită, nu-i așa? În cazul meu, chiar eram sincer.
Dacă aș crede cu adevărat că Natalie ar fi mai fericită fără mine, atunci i-aș da drumul, oricât de dureros ar fi. Dar nu credeam că va fi mai fericită, în ciuda a tot ce spusese și făcuse. Sau poate e doar o altă autojustificare, o altă minciună pe care ne-o spunem.
Natalie nu mi-a aruncat nici măcar o privire, dar am văzut o încordare în jurul gurii ei. Știa că sunt în încăpere. Era cu ochii la viitorul ei soț.
Numele lui, am aflat recent, era Todd. Urăsc numele Todd. Todd. Probabil i se spunea Toddy, Todd-Man sau Toddster.
Todd avea părul prea lung și își etala barba aceea țepoasă, nerasă de patru zile, pe care unii o găsesc șic, iar alții, ca mine, cred că cere un pumn. Ochii lui se plimbau lin și infatuat peste oaspeți până când s-au agățat de mine. Au poposit asupra mea o secundă, cântărindu-mă, după care au decis că nu meritam efortul.
De ce s-a întors Natalie la el?
Sora lui Natalie, Julie, era domnișoară de onoare. Stătea pe podium cu un buchet în fiecare mână zâmbind inert, mecanic. Nu ne întâlniserăm niciodată, dar am văzut poze și le-am auzit vorbind la telefon. Și Julie părea uluită de această evoluție. Am încercat să-i întâlnesc ochii, dar arbora privirea aceea ațintită în gol a soldatului de pe front.
M-am uitat din nou la fața lui Natalie și am simțit că mici bombe îmi explodează în piept. Dintr-odată, bum, bum, bum. Fir-ar să fie, n-a fost o idee bună. Când cavalerul de onoare a adus verighetele, plămânii mei au început să cedeze. Nu mai puteam să respir.
Destul.
Am venit aici să văd cu ochii mei, presupun. Învățasem din experiență că am nevoie de așa ceva. Acum cinci luni, îmi pierdusem tatăl în urma unui atac de cord major. Nu avusese niciodată probleme cu inima și era, după toate aparențele, într-o formă bună. Mi-am amintit cum am stat în salonul acela de așteptare, am fost chemat în biroul doctorului, mi s-a dat vestea îngrozitoare - și apoi am fost întrebat, atât acolo, cât și la casa mortuară, dacă vreau să-i văd trupul. Am refuzat. M-am gândit că nu vreau să-l păstrez în minte zăcând pe targă sau în sicriu. Voiam să mi-l amintesc așa cum era în viață.
Dar, după un timp, am început să-i accept tot mai greu moartea. Fusese atât de energic, de viu. Cu două zile înainte să moară, am fost la un meci de hochei la New York Rangers - tata avea abonamente - iar meciul a intrat în prelungiri și noi am țipat, am ovaționat, păi atunci, cum să fie mort? O parte din mine a început să se întrebe dacă nu cumva fusese vreo greșeală ori o întreagă mare și cumplită înșelătorie, iar tatăl meu era, poate, printr-o minune, încă în viață. Știu că e absurd, dar disperarea poate juca feste și, dacă lași disperarea s-o ia razna, va găsi răspunsuri alternative.
O parte din mine era bântuită de faptul că nu am văzut niciodată trupul tatii. Nu am vrut să fac și aici aceeași greșeală. Dar, pentru a rămâne în acest plan metaforic jalnic, de data asta, am văzut cadavrul. Nu mai avea rost să-i iau pulsul, să-l palpez sau să rămân în preajma lui mai mult decât era necesar.
Am încercat să dispar, pe cât posibil, fără să fiu observat. Asta nu e o treabă ușoară atunci când ai 1,96 metri și ești construit, pentru a folosi expresia lui Natalie, „ca un tăietor de lemne”. Am mâini mari. Natalie le iubise. Obișnuia să le ia într-ale ei și să caute ce linii am în palmă. Spunea că sunt mâini adevărate, mâini de bărbat. Le și desenase pentru că, zicea ea, îmi spun povestea - munca brută din tinerețe, felul în care m-am străduit să ajung la colegiul Lanford în timp ce lucram ca responsabil cu ordinea într-un club de noapte local și, cumva, faptul că acum eram cel mai tânăr profesor de la colegiul de științe politice.
Am ieșit împleticindu-mă din micuța capelă albă direct în aerul cald al verii. Vara. Până la urmă, asta fusese tot? O idilă de-o vară? În locul a doi copii zburdalnici care își fac de lucru în tabără, noi am fost doi adulți în căutarea singurătății într-un refugiu artistic - ea pentru a-și practica arta, eu pentru a-mi scrie dizertația în științe politice - și care s-au întâlnit, s-au îndrăgostit lulea, iar apoi, pentru că se apropia luna septembrie, pe bună dreptate, toate lucrurile frumoase au un sfârșit. Toată relația noastră chiar a avut ceva ireal, amândoi departe de viețile noastre obișnuite și de toată banalitatea aferentă. Poate asta a făcut-o atât de fantastică. Poate faptul că doar ne-am petrecut timpul în această bulă ireală ne-a îmbunătățit relația și a făcut-o mai intensă. Poate că am fost total un idiot.
Din spatele ușii bisericii am auzit ovații, aplauze. Asta m-a scos din amorțeală. Slujba se sfârșise. Todd și Natalie erau acum domnul și doamna Față Țepoasă. Curând vor trece prin mijlocul capelei. M-am întrebat dacă se va arunca cu orez. Probabil lui Todd nu i-ar plăcea. I-ar strica părul și i s-ar prinde de țepii din barbă.
Din nou, nu era nevoie să văd mai mult.
M-am dus în spatele capelei albe și am dispărut din peisaj chiar atunci când ușile capelei s-au deschis. Am privit insistent spre luminiș. Nu era nimic acolo, decât un simplu luminiș. În depărtare se vedeau niște pomi.
Cabanele erau pe partea cealaltă a dealului. Capela făcea parte din tabăra de creație în care stătea Natalie. Cabana mea era în josul străzii, într-o tabără de creație pentru scriitori. Ambele tabere erau vechi ferme din Vermont care încă mai cultivau câte ceva organic.
- Bună, Jake.
M-am întors spre vocea familiară. Acolo, la nici zece metri de mine, stătea Natalie. M-am uitat imediat la inelarul ei drept. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, și-a ridicat mâna pentru a-mi arăta proaspăta verighetă.
- Felicitări, spusei eu. Mă bucur pentru tine.
Ignoră acest comentariu.
- Nu-mi vine să cred că ești aici.
Îmi deschisei larg brațele, neajutorat.
- Am auzit că vor fi aperitive grozave pasate de la unul la altul. Mi-e greu să stau departe de așa ceva.
- Nostim.
Ridicai din umeri în timp ce inima mi se pulveriza răvășită.
- Toată lumea a spus că n-o să vii, rosti Natalie. Dar eu am știut că vei veni.
- Încă te iubesc, mărturisii eu.
- Știu.
- Și tu mă iubești încă.
- Nu, Jake. Vezi?
Îmi flutură verigheta în față.
- Iubito?
Todd cu fața lui păroasă apăru de după colț. Mă observă și se încruntă.
- Cine e ăsta?
Dar era limpede că știe.
- Jake Fisher, spusei eu. Felicitări pentru căsătorie!
- Unde te-am mai văzut?
Am lăsat-o pe Natalie să răspundă de data asta. I-a pus mângâietor mâna pe umăr și i-a spus:
- Jake pozează pentru multe dintre noi. Probabil îl recunoști din unele dintre creațiile noastre.
Todd tot încruntat era. Natalie i s-a pus în față și i-a spus:
- Ne poți lăsa o secundă, nu? Vin imediat.
Todd își aruncă ochii spre mine. Nu m-am mișcat. Nu m-am retras. Nu mi-am întors privirea.
A spus în silă:
- OK. Dar să nu stai mult.
Mi-a mai aruncat o uitătură urâtă și a luat-o pe după capelă. Natalie și-a întors privirea către mine. Eu am arătat în direcția în care dispăruse Todd.
- Pare un tip agreabil, rostii eu.
- De ce ești aici?
- Trebuia să-ți spun că te iubesc, îi răspunsei. Trebuia să-ți spun că te voi iubi mereu.
- S-a terminat, Jake. O să mergi mai departe. O să te descurci.
Am tăcut.
- Jake?
- Ce?
Și-a aplecat puțin capul. Știa ce efect are asupra mea această aplecare a capului.
- Promite-mi că o să ne lași în pace.
Am rămas încremenit.
- Promite-mi că n-o să ne urmărești, că n-o să ne suni și nici măcar n-o să ne trimiți e-mailuri.
Durerea din piept creștea. Devenea ascuțită și adâncă.
- Promite-mi, Jake. Promite-mi că o să ne lași în pace.
Se uită în ochii mei.
- OK, răspunsei eu. Promit.
Fără alte cuvinte, Natalie s-a întors în fața capelei, la bărbatul cu care tocmai se căsătorise. Am rămas acolo o clipă, încercând să-mi vin în fire.
Am încercat să mă înfurii, am încercat să mă conving că e un fleac, am încercat să nu-mi pese și să-i spun că ea va fi cea care va pierde. Am încercat toate acestea și chiar am încercat să privesc lucrurile cu
maturitate, dar totuși știam că nu era decât o tehnică de a trage de timp, pentru a nu fi nevoit să mă confrunt cu faptul că aveam să fiu distrus pentru totdeauna.
Am stat acolo în spatele capelei până când am presupus că au plecat cu toții. Apoi m-am întors. Preotul cu țeasta rasă era afară, pe trepte. Acolo era și sora lui Natalie, Julie. Ș-a pus mâna pe brațul meu.
- Ești OK?
- Super, îi răspunsei eu.
Preotul îmi zâmbi.
- O zi minunată pentru o nuntă, nu-i așa?
Am clipit în lumina soarelui.
- Cred că da, i-am răspuns eu și apoi am plecat.
Aveam de gând să fac ce mi-a cerut Natalie. Aveam de gând s-o las în pace. Mă voi gândi la ea zilnic, dar nu o voi suna, nu voi încerca să comunic cu ea și nici nu o voi căuta vreodată pe Internet. Îmi voi respecta promisiunea.
Timp de șase ani.
Natalie nu mi-a aruncat nici măcar o privire, dar am văzut o încordare în jurul gurii ei. Știa că sunt în încăpere. Era cu ochii la viitorul ei soț.
Numele lui, am aflat recent, era Todd. Urăsc numele Todd. Todd. Probabil i se spunea Toddy, Todd-Man sau Toddster.
Todd avea părul prea lung și își etala barba aceea țepoasă, nerasă de patru zile, pe care unii o găsesc șic, iar alții, ca mine, cred că cere un pumn. Ochii lui se plimbau lin și infatuat peste oaspeți până când s-au agățat de mine. Au poposit asupra mea o secundă, cântărindu-mă, după care au decis că nu meritam efortul.
De ce s-a întors Natalie la el?
Sora lui Natalie, Julie, era domnișoară de onoare. Stătea pe podium cu un buchet în fiecare mână zâmbind inert, mecanic. Nu ne întâlniserăm niciodată, dar am văzut poze și le-am auzit vorbind la telefon. Și Julie părea uluită de această evoluție. Am încercat să-i întâlnesc ochii, dar arbora privirea aceea ațintită în gol a soldatului de pe front.
M-am uitat din nou la fața lui Natalie și am simțit că mici bombe îmi explodează în piept. Dintr-odată, bum, bum, bum. Fir-ar să fie, n-a fost o idee bună. Când cavalerul de onoare a adus verighetele, plămânii mei au început să cedeze. Nu mai puteam să respir.
Destul.
Am venit aici să văd cu ochii mei, presupun. Învățasem din experiență că am nevoie de așa ceva. Acum cinci luni, îmi pierdusem tatăl în urma unui atac de cord major. Nu avusese niciodată probleme cu inima și era, după toate aparențele, într-o formă bună. Mi-am amintit cum am stat în salonul acela de așteptare, am fost chemat în biroul doctorului, mi s-a dat vestea îngrozitoare - și apoi am fost întrebat, atât acolo, cât și la casa mortuară, dacă vreau să-i văd trupul. Am refuzat. M-am gândit că nu vreau să-l păstrez în minte zăcând pe targă sau în sicriu. Voiam să mi-l amintesc așa cum era în viață.
Dar, după un timp, am început să-i accept tot mai greu moartea. Fusese atât de energic, de viu. Cu două zile înainte să moară, am fost la un meci de hochei la New York Rangers - tata avea abonamente - iar meciul a intrat în prelungiri și noi am țipat, am ovaționat, păi atunci, cum să fie mort? O parte din mine a început să se întrebe dacă nu cumva fusese vreo greșeală ori o întreagă mare și cumplită înșelătorie, iar tatăl meu era, poate, printr-o minune, încă în viață. Știu că e absurd, dar disperarea poate juca feste și, dacă lași disperarea s-o ia razna, va găsi răspunsuri alternative.
O parte din mine era bântuită de faptul că nu am văzut niciodată trupul tatii. Nu am vrut să fac și aici aceeași greșeală. Dar, pentru a rămâne în acest plan metaforic jalnic, de data asta, am văzut cadavrul. Nu mai avea rost să-i iau pulsul, să-l palpez sau să rămân în preajma lui mai mult decât era necesar.
Am încercat să dispar, pe cât posibil, fără să fiu observat. Asta nu e o treabă ușoară atunci când ai 1,96 metri și ești construit, pentru a folosi expresia lui Natalie, „ca un tăietor de lemne”. Am mâini mari. Natalie le iubise. Obișnuia să le ia într-ale ei și să caute ce linii am în palmă. Spunea că sunt mâini adevărate, mâini de bărbat. Le și desenase pentru că, zicea ea, îmi spun povestea - munca brută din tinerețe, felul în care m-am străduit să ajung la colegiul Lanford în timp ce lucram ca responsabil cu ordinea într-un club de noapte local și, cumva, faptul că acum eram cel mai tânăr profesor de la colegiul de științe politice.
Am ieșit împleticindu-mă din micuța capelă albă direct în aerul cald al verii. Vara. Până la urmă, asta fusese tot? O idilă de-o vară? În locul a doi copii zburdalnici care își fac de lucru în tabără, noi am fost doi adulți în căutarea singurătății într-un refugiu artistic - ea pentru a-și practica arta, eu pentru a-mi scrie dizertația în științe politice - și care s-au întâlnit, s-au îndrăgostit lulea, iar apoi, pentru că se apropia luna septembrie, pe bună dreptate, toate lucrurile frumoase au un sfârșit. Toată relația noastră chiar a avut ceva ireal, amândoi departe de viețile noastre obișnuite și de toată banalitatea aferentă. Poate asta a făcut-o atât de fantastică. Poate faptul că doar ne-am petrecut timpul în această bulă ireală ne-a îmbunătățit relația și a făcut-o mai intensă. Poate că am fost total un idiot.
Din spatele ușii bisericii am auzit ovații, aplauze. Asta m-a scos din amorțeală. Slujba se sfârșise. Todd și Natalie erau acum domnul și doamna Față Țepoasă. Curând vor trece prin mijlocul capelei. M-am întrebat dacă se va arunca cu orez. Probabil lui Todd nu i-ar plăcea. I-ar strica părul și i s-ar prinde de țepii din barbă.
Din nou, nu era nevoie să văd mai mult.
M-am dus în spatele capelei albe și am dispărut din peisaj chiar atunci când ușile capelei s-au deschis. Am privit insistent spre luminiș. Nu era nimic acolo, decât un simplu luminiș. În depărtare se vedeau niște pomi.
Cabanele erau pe partea cealaltă a dealului. Capela făcea parte din tabăra de creație în care stătea Natalie. Cabana mea era în josul străzii, într-o tabără de creație pentru scriitori. Ambele tabere erau vechi ferme din Vermont care încă mai cultivau câte ceva organic.
- Bună, Jake.
M-am întors spre vocea familiară. Acolo, la nici zece metri de mine, stătea Natalie. M-am uitat imediat la inelarul ei drept. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, și-a ridicat mâna pentru a-mi arăta proaspăta verighetă.
- Felicitări, spusei eu. Mă bucur pentru tine.
Ignoră acest comentariu.
- Nu-mi vine să cred că ești aici.
Îmi deschisei larg brațele, neajutorat.
- Am auzit că vor fi aperitive grozave pasate de la unul la altul. Mi-e greu să stau departe de așa ceva.
- Nostim.
Ridicai din umeri în timp ce inima mi se pulveriza răvășită.
- Toată lumea a spus că n-o să vii, rosti Natalie. Dar eu am știut că vei veni.
- Încă te iubesc, mărturisii eu.
- Știu.
- Și tu mă iubești încă.
- Nu, Jake. Vezi?
Îmi flutură verigheta în față.
- Iubito?
Todd cu fața lui păroasă apăru de după colț. Mă observă și se încruntă.
- Cine e ăsta?
Dar era limpede că știe.
- Jake Fisher, spusei eu. Felicitări pentru căsătorie!
- Unde te-am mai văzut?
Am lăsat-o pe Natalie să răspundă de data asta. I-a pus mângâietor mâna pe umăr și i-a spus:
- Jake pozează pentru multe dintre noi. Probabil îl recunoști din unele dintre creațiile noastre.
Todd tot încruntat era. Natalie i s-a pus în față și i-a spus:
- Ne poți lăsa o secundă, nu? Vin imediat.
Todd își aruncă ochii spre mine. Nu m-am mișcat. Nu m-am retras. Nu mi-am întors privirea.
A spus în silă:
- OK. Dar să nu stai mult.
Mi-a mai aruncat o uitătură urâtă și a luat-o pe după capelă. Natalie și-a întors privirea către mine. Eu am arătat în direcția în care dispăruse Todd.
- Pare un tip agreabil, rostii eu.
- De ce ești aici?
- Trebuia să-ți spun că te iubesc, îi răspunsei. Trebuia să-ți spun că te voi iubi mereu.
- S-a terminat, Jake. O să mergi mai departe. O să te descurci.
Am tăcut.
- Jake?
- Ce?
Și-a aplecat puțin capul. Știa ce efect are asupra mea această aplecare a capului.
- Promite-mi că o să ne lași în pace.
Am rămas încremenit.
- Promite-mi că n-o să ne urmărești, că n-o să ne suni și nici măcar n-o să ne trimiți e-mailuri.
Durerea din piept creștea. Devenea ascuțită și adâncă.
- Promite-mi, Jake. Promite-mi că o să ne lași în pace.
Se uită în ochii mei.
- OK, răspunsei eu. Promit.
Fără alte cuvinte, Natalie s-a întors în fața capelei, la bărbatul cu care tocmai se căsătorise. Am rămas acolo o clipă, încercând să-mi vin în fire.
Am încercat să mă înfurii, am încercat să mă conving că e un fleac, am încercat să nu-mi pese și să-i spun că ea va fi cea care va pierde. Am încercat toate acestea și chiar am încercat să privesc lucrurile cu
maturitate, dar totuși știam că nu era decât o tehnică de a trage de timp, pentru a nu fi nevoit să mă confrunt cu faptul că aveam să fiu distrus pentru totdeauna.
Am stat acolo în spatele capelei până când am presupus că au plecat cu toții. Apoi m-am întors. Preotul cu țeasta rasă era afară, pe trepte. Acolo era și sora lui Natalie, Julie. Ș-a pus mâna pe brațul meu.
- Ești OK?
- Super, îi răspunsei eu.
Preotul îmi zâmbi.
- O zi minunată pentru o nuntă, nu-i așa?
Am clipit în lumina soarelui.
- Cred că da, i-am răspuns eu și apoi am plecat.
Aveam de gând să fac ce mi-a cerut Natalie. Aveam de gând s-o las în pace. Mă voi gândi la ea zilnic, dar nu o voi suna, nu voi încerca să comunic cu ea și nici nu o voi căuta vreodată pe Internet. Îmi voi respecta promisiunea.
Timp de șase ani.
Capitolul 2
DUPĂ ȘASE ANI
DUPĂ ȘASE ANI
Cea mai mare schimbare din viața mea, deși nu aveam de unde ști atunci, a apărut undeva între orele 15:29 și 15:30.
Orele de curs despre dezvoltarea raționamentului moral, la studenții de anul I, tocmai se încheiaseră. Ieșeam din Bard Hall. Era o zi prielnică pentru viața din campus. Soarele strălucea intens în acea după-amiază răcoroasă din Massachusetts. În curte se juca Ultimate Frisbee. Studenții erau răspândiți peste tot, de parcă ar fi fost împrăștiați de o mână gigantică. Muzica răsuna puternic. Părea că broșura promoțională a campusului prinsese viață.
Îmi plac astfel de zile, dar, în fine, cui nu-i plac?
- Profesore Fisher?
M-am întors spre voce. Șapte studenți stăteau în semicerc pe iarbă. Fata care vorbise era în mijloc.
- Vreți să veniți lângă noi? întrebă ea.
Le-am făcut semn că nu și am zâmbit.
- Mulțumesc, dar am audiențe la birou.
Am mers mai departe. Nu aș fi rămas oricum, deși mi-ar fi plăcut să stau cu ei într-o astfel de zi superbă - cui nu i-ar fi plăcut? Între profesori și studenți erau niște limite de discreție și, scuze, oricât de nemilos ar suna, nu voiam să fiu acel tip de profesor, dacă știți ce vreau să spun, profesorul care stă prea mult cu studenții, participă la petrecerile frățiilor și, poate, dă câte o bere în parcările stadioanelor de fotbal. Un profesor trebuie să fie cooperant și abordabil, dar nu trebuie să fie nici amic și nici părinte.
Când am ajuns la Clark House, doamna Dinsmore m-a întâmpinat cu obișnuita ei privire furioasă. Cred că doamna Dinsmore, tipul clasic de femeie dură, era secretara departamentului de științe politice de pe vremea administrației Hoover. Avea cel puțin două sute de ani, dar era la fel de nerăbdătoare și nesuferită ca cineva de două ori mai tânăr.
- Bună ziua, frumoaso, îi spusei. Vreun mesaj?
- Pe birou, spuse doamna Dinsmore.
Chiar și vocea îi era furioasă.
- Iar la ușă te așteaptă șirul obișnuit de ucenice.
- OK, mersi.
- Parcă ar fi o audiție la Rockettes.
- Am priceput.
- Predecesorul tău nu a fost niciodată atât de accesibil.
- Ei, haide, doamnă Dinsmore. Tot timpul l-am vizitat aici când eram student.
- Da, dar cel puțin pantalonii tăi scurți aveau lungimea cuvenită.
- Cam dezamăgitor pentru tine, nu-i așa?
Doamna Dinsmore s-a străduit din răsputeri să nu îmi zâmbească.
- Dispari din ochii mei, da?
- Hai, trebuie să recunoști.
- Vrei un șut undeva? Șterge-o.
I-am trimis o bezea și am intrat prin spate pentru a evita șirul de studenți care s-au înscris la audiențele de vineri. Am două ore de audiențe „neprogramate” în fiecare vineri între orele 15 și 17. Acesta era programul de funcționare, nouă minute de student, fără programare, fără înscriere prealabilă. Pur și simplu vii - primul sosit, primul servit. Urmăream ceasul. Nouă minute la dispoziție. Nici mai mult, nici mai puțin, apoi un minut ca să ieși și să îi permiți următorului student să se acomodeze și să beneficieze de timpul lui. Dacă ai nevoie de mai mult timp, dacă îți sunt îndrumător de teză sau de orice altceva, doamna Dinsmore te programează pentru o întrevedere mai lungă.
La ora 15 fix am poftit prima studentă. Dorea să discutăm teoriile lui Locke și Rousseau, doi politologi cunoscuți mai degrabă pentru reîncarnările lor din serialul TV Lost decât pentru teoriile lor filosofice. A doua studentă nu avea un motiv serios pentru a fi aici decât pentru - o spun pe șleau - a se da bine pe lângă mine. Uneori îmi vine să ridic o mână și să spun: „Mai bine fă-mi niște prăjituri”. Dar înțeleg. A doua studentă a venit să cerșească o notă și anume, ea credea că lucrarea cu B+ ar fi trebuit să primească A-, când, de fapt, probabil ar fi trebuit să primească B.
Așa stăteau lucrurile. Unii veneau la mine în birou pentru a învăța, alții pentru a mă impresiona, unii veneau să cerșească, unii veneau să stăm de vorbă - era în regulă. Nu trag concluzii în baza acestor vizite. Ar fi greșit. Mă port la fel cu fiecare student care intră pe această ușă pentru că suntem aici pentru a-i învăța, dacă nu științe politice, poate câte ceva despre gândirea critică sau chiar - ah! - despre viață. Dacă studenții ar veni la noi gata formați și fără temeri, care ar mai fi sensul?
- Rămâne B+, i-am spus după ce și-a terminat pledoaria. Dar pun pariu că vei putea să-ți mărești nota la următorul eseu.
A sunat alarma ceasului. Da, după cum am menționat, sunt foarte strict cu timpul aici. Acum arăta exact 15:29. Așa se face că, atunci când privesc în urmă la tot ce avea să se întâmple, știu exact când a început totul - între orele 15:29 și 15:30.
- Mulțumesc, domnule profesor, spuse ea, ridicându-se să plece.
M-am ridicat și eu.
Biroul meu nu s-a schimbat deloc de când am ajuns șeful departamentului în urmă cu patru ani și am preluat această cameră de la predecesorul și mentorul meu, profesorul Malcolm Hume, secretar de stat într-o administrație, șef de cabinet într-alta. Încă se păstrase fermecătorul aer nostalgic al neglijenței academice - globuri antice, cărți supradimensionate, manuscrise îngălbenite, postere care atârnau pe pereți, portrete înrămate ale unor bărbați cu bărbi. Nu era niciun birou în cameră, doar o masă mare de stejar la care puteau sta 12 oameni, exact numărul din grupul meu de licență.
Era dezordine pretutindeni. Nu m-am sinchisit să redecorez, nu atât pentru că voiam să-mi onorez mentorul așa cum credeau cei mai mulți, ci pentru că, unu, eram leneș și chiar nu mă sinchiseam din principiu; doi, nu prea am un stil personal sau fotografii de familie pe care să le expun și nici nu prea îmi păsa de prostia că „biroul este oglinda bărbatului” sau, dacă îmi păsa, atunci chiar biroul definea ce este bărbatul; și trei, întotdeauna am crezut că dezordinea stimulează exprimarea individuală.
Curățenia și organizarea au ceva care inhibă spontaneitatea studenților.
Dezordinea pare să încurajeze libera exprimare a studenților - aici este deja harababură și dezordine, par ei să gândească, așa că ce rău ar mai putea face ideile mele ridicole?
Dar era așa mai ales pentru că eram leneș și nu mă sinchiseam.
Ne-am ridicat amândoi de la masa mare de stejar și am dat mâna. Ea mi-a ținut-o o secundă mai mult decât trebuia, așa că mi-am retras-o intenționat repede. Nu, asta nu se întâmpla tot timpul. Dar se întâmpla.
Acum am 35 de ani, dar, când am început aici - tânăr profesor la douăzeci și ceva de ani - se întâmpla mai des. Vă amintiți scena aceea din Căutătorii arcei pierdute în care o studentă și-a scris „TE IUBESC” pe pleoape? Ceva asemănător mi s-a întâmplat în primul semestru. Atât că al doilea cuvânt nu era „IUBESC”, iar primul cuvânt a fost schimbat din „TE” în „MĂ”. Nu mă laud cu asta. Noi, profesorii, avem o poziție de putere aproape imensă. Bărbații care se lasă păcăliți sau care cred că, într-un fel, merită această atenție (nu sunt sexist, dar aproape mereu e vorba de bărbați) sunt mai nesiguri și mai neajutorați decât orice ucenică suferindă de complexul tatălui peste care ai putea da.
După ce m-am așezat și am așteptat sosirea următorului student, am aruncat o privire la calculatorul de pe latura dreaptă a mesei. Se vedea pagina de start a website-ului colegiului. Pagina era una tipică, bănuiesc.
Pe partea stângă era o succesiune de imagini pe teme din viața studențească, studenți de toate rasele, credințele, religiile și sexele, simțindu-se bine, interacționând unii cu alții, cu profesorii, desfășurând activități extracurriculare, înțelegeți ideea. Banner-ul de sus prezenta sigla colegiului și cele mai cunoscute clădiri, inclusiv prestigioasă capelă Johnson, o versiune la scară mare a capelei în care am urmărit căsătoria lui Natalie.
Pe partea dreaptă a ecranului era un flux de știri și imediat când Barry Watkins, următorul student programat, a intrat în cameră și a spus, „Salut, profule, cum îți merge socoteala?”, am reperat un necrolog în acel flux, care m-a făcut să mă opresc.
- Salut, Barry, răspunsei, cu ochii tot la ecran. Ia loc.
Așa a și făcut, punându-și picioarele pe masă. Știa că nu îmi pasă.
Barry venea săptămânal. Vorbeam despre tot și nimic. Vizitele lui erau, mai degrabă, un fel de terapie ca o apă de ploaie decât ceva din tărâmul academic, dar, repet, era OK pentru mine.
M-am uitat mai atent la monitor. Ceea ce m-a făcut să mă opresc era fotografia de mărimea unui timbru a decedatului. Nu l-am recunoscut - nu de la distanța aceea - dar părea tânăr. Într-un fel, nu era ceva neobișnuit la necrologuri. De multe ori colegiul, în loc să obțină o poză mai recentă, scana poza decedatului din anuarul colegiului, dar aici, chiar și la o privire rapidă, se vedea că lucrurile stăteau altfel. Tunsoarea nu era ceva din să zicem, anii 1960 sau 1970. Fotografia nu era nici în alb și negru, așa cum se făcuse anuarul până în 1989.
Totuși, suntem un colegiu mic cu aproximativ 400 de studenți pe an.
Moartea nu era ceva neobișnuit, dar, poate, din cauza mărimii școlii sau apropierii mele atât de studenți, cât și de profesori, simțeam întotdeauna ceva personal când cineva de aici murea.
- Hei, profule.
- O clipă, Barry.
Acum îi consumam timpul. Foloseam un cronometru portabil, din acela care se întâlnesc în sălile de baschet din întreaga țară, cu cifre digitale roșii gigantice. Un prieten mi l-a oferit cadou, presupunând, datorită înălțimii mele, că trebuie să fi jucat baschet. Nu am jucat, dar ceasul îmi plăcea la nebunie. Întrucât era setat să cronometreze automat 9 minute, am văzut că arăta 8:49 minute.
Am făcut clic pe mica fotografie. Când a apărut cea mare, am reușit să îmi stăpânesc un icnet de surpriză.
Numele decedatului era Todd Sanderson.
Nu reținusem numele de familie al lui Todd - pe invitația de la nuntă era scris doar „Căsătoria lui Todd și Natalie!” - dar, hei, fața mi-era cunoscută. Barba șic dispăruse. Era proaspăt ras aici, iar părul tuns militărește. M-am întrebat dacă era influența lui Natalie - întotdeauna se plângea că barba mea nerasă îi irită pielea - iar apoi m-am întrebat de ce mă gândesc la ceva atât de stupid.
- Timpul trece, profule.
- O clipă, Barry. Și nu-mi mai spune prof.
Vârsta lui Todd era trecută ca fiind 42. Era ceva mai în vârstă decât aș fi crezut. Natalie avea 34 de ani, cu doar un an mai mică decât mine. Îmi închipuisem că Todd era apropiat de vârsta noastră. Potrivit necrologului, Todd fusese atacant în echipa de fotbal și bursier Rhodes. Impresionant.
Absolvise colegiul de istorie cu distincția „summa cum laude”, înființase o organizație caritabilă numită Fresh Start și, în ultimul an, fusese președintele fraternității mele, Psi U.
Todd nu numai că absolvise la școala mea, ci și fusesem în aceeași fraternitate. Cum de nu știusem nimic din toate acestea?
Mai scria multe, mult mai multe, dar am sărit la ultimul rând:
Înmormântarea este duminică la Palmetto Bluff, South California, lângă Savannah, Georgia. Dl Sanderson lasă în urmă o soție și doi copii.
Doi copii?
- Profesore Fisher?
Vocea lui Barry avea ceva amuzant.
- Scuze, tocmai...
- Nu-i nimic, omule. Ești OK?
- Da, sunt bine.
- Ești sigur? Arăți palid, omule.
Barry își lăsă adidașii pe podea și își puse mâinile pe birou.
- Uite, pot veni altă dată.
- Nu, îi spusei eu.
M-am îndepărtat de monitor. Trebuia să mai aștepte. Soțul lui Natalie murise tânăr. Era ceva trist, chiar tragic, dar nu avea nimic de-a face cu mine. Nu era un motiv să mă opresc din muncă sau să-mi stingheresc studenții. Desigur, mă șocase - nu numai moartea lui Todd, dar și faptul că absolvise la aceeași universitate cu mine. Era o coincidență oarecum bizară, dar nu era chiar o descoperire epocală.
Poate că, pur și simplu, lui Natalie îi plăceau bărbații de la Lanford.
- Ei, care-i treaba? îl întrebai pe Barry.
- Îl știi pe profesorul Bryner?
- Desigur.
- E un mare prost.
Era, dar nu puteam să-i spun asta.
- Care ar fi problema?
Nu văzusem cauza morții în necrolog. Adesea, necrologurile din campus nu includeau așa ceva. O să mă uit din nou mai târziu. Dacă aceasta nu era inclusă, puteam găsi eventual un necrolog complet Online.
Dar, din nou, de ce aș vrea să știu mai multe? Cu ce ar fi schimbat lucrurile?
Mai bine să-mi văd de treabă.
Oricum, trebuia să aștept sfârșitul programului. Am terminat cu Barry și am continuat audiențele. Am încercat să-mi alung necrologul din minte și să mă concentrez la restul de studenți. Nu eram în formă, dar studenții nu-și dădeau seama. Studenții nu-și pot imagina că profesorii au cu adevărat o viață a lor, la fel cum nu își pot imagina că părinții lor fac sex.
Pe de o parte, era normal. Pe de altă parte, le reamintesc constant să privească dincolo de ei. Este ceva tipic omenesc să credem că fiecare are o complexitate unică, în vreme ce toți ceilalți sunt cumva mai ușor de deslușit. Sigur că nu e adevărat. Fiecare are propriile visuri, speranțe, nevoi, pofte și dureri de cap. Fiecare este un specimen de nebunie.
Mintea mea o luă în altă direcție. Priveam cum ceasul își târâie limbile înainte ca și cum aș fi fost cel mai plictisit student la cea mai plictisitoare oră. Când s-a făcut ora 17, m-am întors la monitor. Am citit tot necrologul lui Todd Sanderson.
Nu, nu se preciza cauza morții.
Ciudat. Uneori se făcea câte o sugestie în sfera donațiilor. Suna cam așa: „În loc de flori, vă rog să faceți o donație la Societatea Americană de Cancer” sau ceva de genul ăsta. Dar nu era trecut nimic. Nu se menționa ocupația lui Todd, dar, repet, ce-mi pasă?
Ușa de la birou s-a deschis brusc și a intrat Benedict Edwards, profesor la departamentul de științe umaniste și cel mai bun prieten al meu. Nu s-a sinchisit să bată la ușă, dar niciodată nu a făcut-o și nici nu a simțit că e necesar s-o facă.
Adesea ne întâlneam vinerea la ora 17 și mergeam la barul în care, în studenție, am lucrat ca responsabil cu ordinea. Atunci era nou, strălucitor și ultimul răcnet. Acum era vechi, paradit și demodat ca Betamax.
Benedict era în mare măsură opusul meu din punct de vedere fizic - mărunt, subțirel, afro-american. Ochii îi erau măriți de niște ochelari gigant de tip Omul-Furnică, asemănători cu ochelarii de protecție de la colegiul de chimie. Apollo Creed trebuie să fi fost sursa de inspirație pentru mustața lui prea mare și pentru tunsoarea afro prea umflată. Avea degete subțiri de pianistă, picioare pe care și o balerină le-ar fi invidiat și nici măcar un orb nu putea să-l ia drept tăietor de lemne.
În ciuda aspectului - sau poate chiar datorită lui - Benedict era și un mare „gagicar” și agăța mai multe femei decât un rapper ce avea un hit la radio.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Benedict.
Am sărit peste „Nimic” sau „De unde știi că s-a întâmplat ceva?” și l-am luat direct.
- Ai auzit vreodată de un tip pe nume Todd Sanderson?
- Nu cred. Cine e?
- Un absolvent. Are necrologul pe site.
Am întors ecranul spre el. Benedict își reglă ochelarii de protecție.
- Nu-l recunosc. De ce?
- Pe Natalie ți-o amintești?
O nălucă îi trecu prin fața ochilor.
- Nu te-am auzit rostindu-i numele de...
- Da, da. În fine, ăsta e - sau era - soțul ei.
- Tipul pentru care ți-a dat papucii?
- Da.
- Iar acum a murit.
- Așa se pare.
- Așadar, spuse Benedict, ridicând o sprânceană, e din nou singură.
- Sunt mișcat.
- Îmi fac griji. Ești cel mai bun pețitor al meu. Sigur, am eu melodia care le place femeilor, dar tu ești cel chipeș. Nu vreau să te pierd.
- Sunt mișcat, spusei din nou.
- Ai s-o suni?
- Pe cine? îl întrebai.
- Pe Condoleezza Rice. De cine crezi că vorbesc? Pe Natalie.
- Da, negreșit. O să-i spun ceva de genul „Salut, tipul pentru care mi-ai dat papucii a murit. Vrei să mergi la un film?”
Benedict citea necrologul.
- Stai.
- Ce?
- Aici spune că are doi copii.
- Și?
- Asta complică lucrurile.
- Vrei să termini?
- Adică doi copii. Poate s-a îngrășat.
Benedict mă privi cu ochii lui măriți.
- Așadar, cum arată Natalie acum? Probabil e durdulie, nu?
- De unde să știu?
- Uf, de unde știe toată lumea - Google, Facebook, chestii din astea.
Am dat din cap dezaprobator.
- N-am făcut-o.
- Cum așa? Toți fac asta. La naiba, eu fac asta cu toate fostele mele iubite.
- Și Internetul face față la atâta trafic?
Benedict rânji.
- Pe bune, am nevoie de propriul meu server.
- Omule, sper că nu e un eufemism.
Dar am văzut o umbră de tristețe în spatele rânjetului său. Mi-am amintit cum odată, într-un bar, când Benedict se îmbătase criță, l-am surprins holbându-se la o fotografie foarte șifonată pe care o purta ascunsă în portofel. L-am întrebat cine era. „Singura fată pe care o s-o iubesc vreodată”, mi-a spus cu vocea gâtuită. Apoi Benedict și-a ascuns fotografia în spatele cardului de credit și, în ciuda aluziilor mele, nu a mai spus niciodată un cuvânt despre ea.
Și atunci a avut același rânjet trist.
- I-am promis lui Natalie, spusei eu.
- I-ai promis ce?
- Că o să-i las în pace. Că n-o să-i caut niciodată și n-o să-i deranjez.
Benedict reflectă.
- Se pare că te-ai ținut de cuvânt, Jake.
N-am spus nimic. Benedict mințise mai devreme. Nu controla paginile de Facebook ale fostelor iubite sau, dacă o făcea, nu era prea entuziasmat de asta.
Dar odată, când am dat buzna în biroul lui - ca și el, nu bat niciodată la ușă - era pe Facebook. Am aruncat o privire scurtă și am văzut că pe pagina deschisă era femeia a cărei fotografie o ținea în portofel. Benedict a închis imediat browser-ul, dar pun pariu că intra frecvent pe pagina aceea. Chiar zilnic.
Pun pariu că se uită la fiecare nouă fotografie a singurei femei pe care a iubit-o vreodată. Pun pariu că acum îi urmărește viața, poate familia, bărbatul cu care își împarte patul și că se holbează la ei la fel cum se holba la fotografia din portofel. Nu am nicio dovadă, doar intuiesc, dar nu cred că sunt prea departe.
După cum am spus înainte, fiecare este un specimen de nebunie.
- Ce vrei să spui? îl întrebai eu.
- Îți spun că a ieșit din discuție să vorbești acum la plural.
- Natalie nu mai face parte din viața mea de multă vreme.
- Chiar crezi asta? întrebă Benedict. Te-a pus să promiți că vei uita și ce simți?
- Credeam că te temi să nu-ți pierzi pețitorul cel mai bun.
- Nu ești chiar atât de chipeș.
- Ticălos fără milă ce ești.
Se sculă de pe scaun.
- Noi, profesorii de științe umaniste, știm tot.
Benedict m-a lăsat singur. M-am ridicat și m-am dus la fereastră. M-am uitat la oameni. M-am uitat la studenții care treceau și, așa cum fac adesea când mă confrunt cu o situație de viață, m-am întrebat ce sfat i-aș da unuia dintre ei dacă ar fi în pielea mea. Deodată, fără să vreau, toate îmi năvăliră în minte – capela aceea albă, felul în care își purta părul, felul în care și-a ridicat inelarul, toată durerea, emoțiile, dragostea, chinul. Mi s-au muiat picioarele. Am crezut că flacăra pasiunii pentru ea s-a stins. Mă zdrobise, dar m-am adunat bucată cu bucată, m-am remontat și mi-am văzut de viața mea.
Ce stupid să am astfel de gânduri. Ce egoist. Ce nepotrivit. Femeia tocmai își pierduse soțul și, imbecilul de mine, îmi făceam probleme legate de consecințele asupra mea. Las-o baltă, mi-am spus. Uită și de ea, și de tot. Mergi mai departe.
Dar nu puteam. Pur și simplu nu eram făcut așa.
Ultima dată o văzusem pe Natalie la o nuntă. Acum aveam s-o văd la o înmormântare. Unii oameni ar găsi că e o ironie, dar eu nu sunt ca ei.
M-am întors la calculator și am rezervat un zbor spre Savannah.
Capitolul 3
Primul semn că ceva era în neregulă a apărut în timpul panegiricului.
Palmetto Bluff era mai degrabă o imensă comunitate închisă decât un oraș. „Satul” nou construit era frumos, curat, bine întreținut, riguros din punct de vedere istoric - toate acestea conferindu-i locului un aer fals, steril, de tip Disney-Epcot. Totul părea puțin cam prea perfect. Capela strălucitor de albă - da, încă una - era așezată pe un promontoriu atât de pitoresc încât părea a fi, ei bine, o poză. Căldura, pe de altă parte, era cât se poate de reală - o entitate care trăia și respira, cu o umiditate atât de densă încât era ca o perdea.
Într-un moment pasager de rațiune m-am întrebat de ce am venit aici, dar l-am alungat imediat. Acum eram aici, ceea ce făcea întrebarea irelevantă. Hanul din Palmetto Bluff arăta ca un decor din filme. Am intrat în barul cochet și am comandat un whisky de la o barmaniță cochetă.
- Ai venit la înmormântare? mă întrebă.
- Da.
- Tragic.
Am dat din cap și m-am uitat țintă la băutură. Barmanița cochetă a priceput aluzia și nu a mai spus nimic.
Mă mândresc că sunt un om luminat. Nu cred în soartă, destin sau alte superstiții prostești, dar iată-mă aici, justificându-mi comportamentul impulsiv în halul ăsta. Trebuia să fiu aici, mi-am spus. Obligat să iau acel zbor. Nu știam de ce. O văzusem cu propriii mei ochi pe Natalie căsătorindu-se cu un alt bărbat și nici măcar acum nu puteam accepta acest lucru. Era nevoia instinctivă a unui deznodământ.
Cu șase ani în urmă, Natalie mi-a dat papucii cu un bilețel în care îmi spunea că se mărită cu fostul ei drăguț. În ziua următoare am primit o invitație la nunta lor. Nu era de mirare că totul părea încă... neterminat. Mă aflam acolo cu speranța că voi găsi, dacă nu un deznodământ, cel puțin un sfârșit.
E uimitor cum putem să ne autojustificăm atunci când ne dorim cu adevărat ceva.
Dar ce anume îmi doream acolo?
Mi-am terminat băutura, i-am mulțumit barmaniței cochete și am pornit cu băgare de seamă spre capelă. Am păstrat distanța, desigur. Poate că sunt oribil, crud și egocentric, dar nu într-atât încât să deranjez o văduvă care își plângea soțul. Am stat în spatele unui copac uriaș - un palmier, ce altceva? - neîndrăznind măcar să arunc o privire persoanelor îndoliate.
Când am auzit imnul introductiv, m-am gândit că plaja se golise complet. O privire rapidă mi-a confirmat bănuiala. Toată lumea era în capelă. Am pornit spre ea. Auzeam un cor cântând gospel. Era, într-un cuvânt, impresionant. Nu știam exact ce să fac, am încercat ușa capelei, am găsit-o descuiată (păi, normal) și am împins-o. Mi-am aplecat capul când am intrat, acoperindu-mi fața cu mâna de parcă m-aș fi scărpinat.
O deghizare mai proastă ca asta n-am găsit.
Nu era nevoie. Capela era plină ochi. Am stat în spate alături de alte persoane îndoliate sosite târziu, care nu și-au putut găsi loc. Corul a terminat imnul înălțător și un bărbat - nu știu dacă era pastor sau preot sau altceva - s-a dus în amvon. A început să vorbească despre Todd numindu-l „medic grijuliu, bun vecin, prieten generos și minunat familist”. Medic. N-am știut. Omul broda elocvent pe seama calităților lui Todd - activitățile lui caritabile, personalitatea lui de învingător, spiritul lui generos, capacitatea de a-i face pe toți să se simtă speciali, disponibilitatea de a-și sufleca mânecile și de a se pune serios pe treabă ori de câte ori cineva, străin sau prieten, avea nevoie de o mână de ajutor.
În mod firesc, am luat toate acestea drept un discurs obișnuit de înmormântare - avem un obicei natural de a-i elogia exagerat pe decedați - dar vedeam lacrimile în ochii celor îndoliați, felul în care aprobau cuvintele de parcă ar fi fost un cântec pe care doar ei îl puteau auzi.
Din locul meu din spate, am încercat să privesc în față pentru a o zări pe Natalie, dar erau prea multe capete în cale. Nu voiam să ies în evidență, așa că m-am oprit. În plus, venisem în capelă, mă uitasem în jur și chiar ascultasem cuvintele de laudă la adresa decedatului. Nu era suficient? Ce altceva să fac acolo?
Era timpul să plec.
- Primul nostru panegiric, a spus omul din amvon, vine din partea lui Eric Sanderson.
Un adolescent palid - presupun că avea aproximativ 17 ani - s-a ridicat și s-a îndreptat spre amvon. Primul meu gând a fost că Eric trebuie să fie nepotul lui Todd Sanderson (și, prin alianță, al lui Natalie), dar gândul acela a fost rapid alungat de propoziția introductivă a băiatului.
- Tata a fost eroul meu...
Tată?
Am avut nevoie de câteva secunde. Mintea urmează de obicei o anumită cale și este incapabilă să sară direct la alta. Când eram mic, tata mi-a spus o veche ghicitoare cu care a crezut că mă dă gata. „Un tată și un fiu suferă un accident de circulație. Tatăl moare. Băiatul este dus repede la spital. Chirurgul spune: «Nu-l pot opera pe acest băiat. E fiul meu.» Cum e posibil așa ceva?” Asta înțeleg eu prin cale. Pentru generația tatălui meu, ghicitoarea era, presupun, de o dificultate medie, dar pentru oamenii de vârsta mea, răspunsul - chirurgul era mama lui - era prea evident și îmi amintesc că am râs în hohote. „Ce urmează, tăticule? Îți pui la bătaie casetofonul cu 8 piste?”
Acolo era ceva similar. Cum e posibil, m-am întrebat, ca un om căsătorit cu Natalie de doar șase ani să aibă un fiu adolescent? Răspuns: Eric era fiul lui Todd, nu al lui Natalie. Fie Todd a fost căsătorit înainte, fie, cel puțin, avea un fiu cu o altă femeie.
Am încercat din nou să o văd pe Natalie în primul rând. Mi-am întins gâtul, dar femeia de lângă mine a oftat exasperată pentru că i-am invadat spațiul personal. Pe podium, Eric, fiul lui Todd, era mortal. Vorbea frumos și mișcător. Nu erau ochi care să nu fi fost storși de lacrimi în capelă, cu excepția, ei bine, alor mei.
Ce să fac? Doar să stau acolo? Să-i aduc un omagiu văduvei și, ce, să o tulbur și să-i deranjez ziua de doliu? Dar egoistul din mine? Chiar voiam să-i văd din nou chipul, să o văd cum jelește după iubirea vieții ei?
Nu prea cred. M-am uitat la ceas. Îmi rezervasem un bilet de avion pentru seară. Da, venit și plecat rapid. Țac-pac, fără rămas peste noapte, fără cheltuială cu hotelul. Sfârșit ieftin.
Unii ar fi remarcat un fapt evident în legătură cu Natalie și cu mine - adică, idealizasem perioada petrecută împreună dincolo de orice limite raționale. Înțeleg asta. În mod obiectiv, văd când este valabil acest argument. Dar inima nu este obiectivă. Eu, care veneram marii gânditori, teoreticieni și filosofi ai vremurilor noastre, nu voi coborî niciodată atât de jos încât să folosesc o axiomă atât de banală precum Pur și simplu știu.
Dar chiar știu. Știu ce am fost eu și Natalie. Văd limpede, fără cea mai mică umbră, și din acest motiv nu pot procesa ce am devenit noi doi.
În concluzie, tot nu înțeleg ce ni s-a întâmplat.
Când Eric a terminat și s-a așezat la loc, fornăieli și suspine reținute au răsunat în capela strălucitor de albă. Preotul care oficia înmormântarea s-a întors în amvon și a schițat cu mâna gestul universal „vă rog să vă ridicați”.
Când enoriașii au început să se ridice, am profitat de diversiune pentru a mă strecura afară. Am traversat strada, întorcându-mă în spatele palmierului. M-am rezemat de trunchi, în afara razei vizuale a celor din capelă.
- Ești OK?
M-am întors și am văzut-o pe barmanița cea cochetă.
- Sunt bine, mulțumesc.
- Mare om, doctorul.
- Da, rostii eu.
- Erați apropiați?
Nu am răspuns. Câteva minute mai târziu, ușile capelei s-au deschis.
Sicriul a fost adus în soarele arzător. Când a ajuns lângă dric, cei care îl purtau, printre care și fiul lui, Eric, l-au înconjurat. A urmat o femeie cu o pălărie mare și neagră. Își ținea brațul în jurul unei fete de poate, paisprezece ani. Lângă ea era un bărbat înalt. Se sprijinea de el. Omul semăna puțin cu Todd. Am presupus că erau sora și fratele lui, dar era doar o presupunere. Oamenii au ridicat sicriul și l-au împins în partea din spate a dricului. Femeia cu pălărie neagră și fata au fost însoțite la prima limuzină. Posibilul frate înalt le-a deschis ușa. Eric a urcat după ei. Am văzut că restul persoanelor îndoliate au început să iasă.
Până în momentul acela, nici urmă de Natalie.
Acest lucru nu mi s-a părut atât de ciudat. Văzusem ambele variante.
Uneori, soția era prima care pleca, în urma sicriului, câteodată cu o mâna pe el. Iar alteori era ultima, așteptând golirea întregii capele înainte să se încumete să pornească pe interval. Îmi amintesc cum mama mea nu a vrut să aibă de-a face cu nimeni la înmormântarea tatii. A mers până acolo încât a ieșit pe o ușă laterală pentru a evita asaltul familiei și prietenilor.
M-am uitat la oamenii care ieșeau. Durerea lor, la fel ca arșița sudului, devenise o entitate care trăia și respira. Era reală și palpabilă. Oamenii aceia nu se aflau acolo doar din politețe. Țineau la omul acela. Erau zguduiți de moartea lui, dar, iarăși, la ce altceva mă puteam aștepta? Am crezut că Natalie mă va părăsi pentru un ratat? Nu a fost mai bine că am pierdut în fața acestui vindecător preaiubit decât în fața unui ticălos oacheș?
Bună întrebare.
Barmanița era tot lângă mine.
- Cum a murit? o întrebai cu glas pierit.
- Nu știi?
Am dat din cap că nu. Tăcere. M-am întors spre ea.
- Ucis, răspunse ea.
Cuvântul plutea în aerul umed, refuzând să dispară. Am repetat după ea.
- Ucis?
- Da.
Am deschis gura, am închis-o, am încercat din nou.
- Cum? Cine?
- A fost împușcat, cred. Nu sunt sigură de asta. Poliția nu știe făptașul. Cred că a fost un jaf cu final tragic. Știi, un tip pătrunde în casă fără să știe că e cineva acasă.
Simțeam că amorțesc. Fluxul de oameni care ieșeau din capelă încetase. M-am holbat la ușă și am așteptat să apară Natalie.
Dar nu a apărut.
Apoi a ieșit omul care ținuse slujba, închizând ușile în urmă. S-a suit în fața dricului. Dricul a pornit. Prima limuzină l-a urmat.
- E vreo ieșire laterală? îl întrebai.
- Ce?
- Din capelă. Mai e vreo ușă?
S-a încruntat.
- Nu, răspunse el. E doar o ușă.
Procesiunea se porni. Unde naiba era Natalie?
- Nu mergi la cimitir? mă întrebă barmanița.
- Nu, îi răspunsei eu.
Și-a pus mâna pe antebrațul meu.
- Cred că ți-ar prinde bine o băutură.
Mi-era greu să o contrazic. Aproape că m-am împleticit urmând-o spre bar și mai-mai să-mi dau duhul pe același scaun de mai înainte. Mi-a mai turnat un whisky. N-am scăpat din ochi procesiunea, ușa capelei, piața orășelului.
Nici urmă de Natalie.
- Apropo, numele meu e Tess.
- Jake, îi replicai eu.
- Așadar, de unde îl știi pe Dr. Sanderson?
- Am mers la același colegiu.
- Chiar?
- Da. De ce?
- Pari mai tânăr.
- Sunt. A fost un program de îndrumare profesională.
- Aha, bine, așa mai merge.
- Tess?
- Da?
- Cunoști familia doctorului Sanderson?
- Fiul lui, Eric, și nepoata mea își dădeau întâlniri. Băiat bun.
- Câți ani are?
- Șaișpe, poate șapteșpe. Ce tragedie! Era atât de apropiat de tatăl lui.
Nu știam cum să abordez subiectul, așa că am întrebat-o direct.
- O cunoști pe soția doctorului Sanderson?
Tess își înclină capul într-o parte.
- Tu nu?
- Nu, o minții eu. N-am întâlnit-o niciodată. Pe el îl știam doar de la niște evenimente de la colegiu. Venea singur.
- Pari foarte emoționat pentru un tip care îl știa doar pe el de la niște evenimente de la colegiu.
N-am știut ce să răspund, așa că am tras de timp luând o sorbitură lungă. Apoi am spus:
- Asta e, în fine, n-am văzut-o la înmormântare.
- De unde știi?
- Ce?
- Tocmai ai spus că n-ai cunoscut-o. De unde știi?
Uf, nu eram deloc bun la treaba asta, nu-i așa?
- Am văzut fotografii.
- Probabil nu erau prea bune.
- Ce vrei să spui?
- Era aici. A ieșit imediat după sicriu cu Katie.
- Katie?
- Fiica lor. Eric era printre cei care purtau sicriul. Apoi fratele doctorului Sanderson a ieșit cu Katie și Delia.
Mi-i aminteam, desigur.
- Delia?
- Soția doctorului Sanderson.
Simțeam cum mi se învârtește capul.
- Credeam că o cheamă Natalie.
Și-a încrucișat brațele și s-a încruntat.
- Natalie? Nu. Numele ei e Delia. Ea și doctorul Sanderson s-au iubit din școală. Au crescut chiar aici pe stradă. Sunt căsătoriți de secole.
M-am holbat la ea insistent.
- Jake?
- Ce? o întrebai eu.
- Ești sigur că ești măcar la înmormântarea corectă?
Capitolul 4
M-am întors la aeroport și am luat primul avion spre casă. Ce altceva puteam face?
Presupun că aș fi putut s-o abordez pe văduva îndurerată și s-o întreb de ce răposatul ei soț s-a căsătorit cu dragostea vieții mele în urmă cu șase ani, dar momentul mi s-a părut cumva nepotrivit. Așa sunt eu, sensibil.
Așadar, cu un bilet nerambursabil luat din salariul de profesor, plus ore și întrevederi cu studenții a doua zi, m-am băgat fără plăcere într-unul dintre acele avioane „expres” care sunt prea mici pentru tipii de mărimea mea, cu picioarele atât de strânse încât îmi simțeam genunchii sub bărbie, și am zburat spre Lanford. Locuiam într-un cămin în plină degradare făcut din cărămizi decolorate. Decorul ar putea fi catalogat cu generozitate drept „funcțional”.
Era curat și confortabil, presupun, având în dotare tipul acela de combinație între canapea și fotoliu pe care îl vezi promovat în magazinele de la șosea la prețul de 699 de dolari. Efectul general este, cred, mai degrabă de apatie decât total negativ, dar poate asta e doar ce cred eu. Micuța bucătărie avea un cuptor cu microunde și un prăjitor de pâine - avea și un cuptor adevărat, dar nu cred că l-am folosit vreodată - iar mașina de spălat vase se strica des. După cum probabil ați ghicit, nu prea mă distrez pe aici.
Dar asta nu înseamnă că nu am întâlniri sau chiar relații serioase. Am, deși majoritatea acestor relații au un termen de expirare de trei luni de zile. Unii ar putea considera relevant faptul că eu și Natalie am fost împreună puțin peste trei luni, dar nu m-aș număra printre ei. Nu, nu sufăr.
Nu adorm plângând sau ceva de genul ăsta. Am trecut peste, îmi spun. Dar simt un gol, oricât de sentimental ar suna. Și - vă place sau nu - încă mă gândesc la ea în fiecare zi.
Și mai departe?
Bărbatul care se căsătorise cu femeia visurilor mele era, se pare, căsătorit cu o altă femeie - ca să nu mai spun că era, ei bine, mort. Altfel spus, Natalie nu a fost la înmormântarea soțului ei. Asta ar trebui să justifice o anumită reacție din partea mea, nu-i așa?
Mi-am amintit promisiunea de acum șase ani. Natalie spusese:
„Promite-mi că o să ne lași în pace”. Pe noi. Nu pe el sau pe ea. Cu riscul de a părea rece sau, poate, excesiv de exact, nu mai exista niciun „noi”.
Todd murise. Asta însemna, credeam cu tărie, că promisiunea, chiar dacă mai exista în ciuda faptului că „noi” nu mai exista, trebuia declarată nulă și neavenită.
Am repornit calculatorul - da, e vechi - și am tastat Natalie Avery în motorul de căutare. A apărut o listă de linkuri. Am început să le parcurg, dar m-am descurajat repede. Vechea ei galerie încă mai conținea câteva picturi de-ale ei. Nimic nu fusese adăugat de ei bine, șase ani. Am găsit câteva articole despre vernisaje și altele asemenea, dar, din nou, toate erau vechi.
Am dat clic pe butonul pentru mai multe linkuri. Mai erau două rezultate în cărți de telefon, dar o femeie pe nume Natalie Avery avea 79 de ani și era căsătorită cu un bărbat pe nume Harrison. Cealaltă avea 66 de ani și era măritată cu unul Thomas. Mai erau alte mențiuni de rutină care se găsesc, practic, pentru orice nume - site-uri genealogice, pagini ale absolvenților de liceu și colegiu și tot așa.
Dar realmente, în final, nimic nu părea relevant.
Așadar, ce s-a întâmplat cu Natalie a mea?
M-am hotărât să încerc să caut pe Google numele Todd Sanderson, să văd ce pot găsi. Într-adevăr era medic - mai precis, chirurg. Impresionant.
Cabinetul lui era în Savannah, Georgia, și era afiliat la Memorial University Medical Center. Specialitatea lui era chirurgia estetică. Nu știam dacă asta însemna ceva serios precum gura de lup sau silicoane la țâțe. Nu știam nici dacă asta ar putea fi relevant. Dr. Sanderson nu era activ pe rețelele sociale. Nu avea cont pe Facebook, LinkedIn sau Twitter, nimic din toate astea.
Erau câteva mențiuni despre Todd Sanderson și soția sa, Delia, în diferite funcții pentru o organizație caritabilă numită Fresh Start, dar, în general, nu erau multe de aflat de aici. Am încercat să-i introduc numele alături de cel al lui Natalie. Rezultate nexam. M-am rezemat de spătar și m-am gândit o clipă. Apoi m-am aplecat spre calculator și am încercat cu fiul lor, Eric Sanderson. Era doar un copil, așa că m-am gândit că nu voi găsi prea multe, dar mi-am spus că, probabil, are cont de Facebook. Am început de aici. Adesea, părinții preferă să nu aibă o pagină de Facebook, dar încă n-am întâlnit un elev care să nu aibă una.
Câteva secunde mai târziu, am strigat bingo. Eric Sanderson, Savannah, Georgia.
Imaginea de profil era, destul de emoționant, o fotografie a lui Eric cu tatăl lui, Todd. Ambii zâmbeau larg, încercând să țină sus un pește mare oarecare, luptându-se fericiți cu greutatea acestuia. O ieșire la pescuit în doi, tată și fiu, mi-am spus, cu strângerea de inimă a unui om care vrea să fie tată. Soarele apunea în spatele lor, chipurile erau în umbră, dar puteai simți satisfacția radiind prin monitorul calculatorului.
Todd Sanderson era un om bun.
Corect, era doar o fotografie și, da, știam cum oamenii pot simula zâmbete sau întregi scenarii de viață, dar aici simțeam bunătatea.
Am verificat restul fotografiilor lui Eric. Cele mai multe erau cu el și prietenii lui - hei, era adolescent - la școală, la petreceri, la evenimentele sportive, știți care-i mersul. De ce toți își țuguie buzele sau gesticulează în pozele din ziua de azi? Ce e asta? O idee tâmpită, dar atât îi duce mintea.
Era un album intitulat, pur și simplu, FAMILIE. Fotografiile acopereau toată gama de vârste. Eric era bebeluș într-unele. Apoi i-a apărut și sora. Apoi era excursia la Disney World, alte vacanțe la pescuit, dineuri în familie, botezuri, meciuri de fotbal. Le-am verificat pe toate.
Todd nu avea niciodată părul lung - în niciuna din ele. Era mereu proaspăt ras.
Așadar, ce însemna asta?
N-aveam nicio idee.
Am accesat peretele lui Eric sau cum s-o numi pagina aceea de start.
Erau zeci de mesaje de condoleanțe.
„Tatăl tău a fost cel mai bun, îmi pare foarte rău”.
„Dacă pot face ceva”.
„RIP Dr. S. Ai fost cel mai tare”.
„Nu voi uita niciodată ziua în care tatăl tău a ajutat-o pe sora mea”.
Apoi am văzut una care m-a făcut să mă opresc:
„O tragedie atât de absurdă. Nu voi înțelege niciodată cruzimea oamenilor”.
Am făcut clic pe „postări mai vechi”. Aici, după șase dintre ele, am găsit una care mi-a atras atenția:
„Sper că îl vor prinde pe nemernicul care a făcut asta și îl vor frige”.
Am accesat un motor de căutare de știri și am încercat să aflu mai multe. Nu mi-a luat timp deloc să dau peste un articol:
CRIMĂ ÎN SAVANNAH
Chirurg local ucis
Popularul chirurg local și filantropul Dr. Todd Sanderson a fost ucis în propria casă noaptea trecută în timpul unui presupus jaf cu final tragic.
Cineva încerca ușa din față, dar era încuiată. Am auzit fâșâitul preșului de la intrare - într-o izbucnire de originalitate, mi-am ascuns cheia de rezervă sub el - iar apoi cheia a intrat în zăvor și ușa s-a deschis, își făcu apariția Benedict.
- Hei, spuse el. Navighezi pe site-uri porno?
M-am încruntat.
- Nimeni nu mai folosește cuvântul „a naviga”.
- Sunt de școală veche.
Benedict s-a dus la frigider și a înhățat o bere.
- Cum a fost călătoria?
- Surprinzătoare, îi răspunsei eu.
- Povestește, te rog.
I-am povestit. Benedict era un mare ascultător. Era unul dintre acei oameni care ascultă fiecare cuvânt, rămân concentrați la tine și doar la tine și nu vorbesc peste tine. Nu se preface și nu se comportă așa doar cu cei mai apropiați prieteni. Oamenii îl fascinează. Aș enumera asta ca fiind punctul forte a lui Benedict ca profesor, dar, probabil, ar fi mai nimerit să enumăr în loc talentul lui de Don Juan. Femeile singure resping o mulțime de strategii de agățat, dar un tip căruia îi pasă cu adevărat de ceea ce au ele de spus? Gigolo în devenire, luați aminte.
Când am terminat, Benedict a luat o gură de bere.
- Uau. Adică... uau. Atâta pot să spun.
- Uau?
- Da.
- Ești sigur că nu ești profesor de engleză?
- Recunoști, spuse el rar, că probabil există o explicație logică pentru toate astea, nu?
- Cum ar fi?
Își frecă bărbia.
- Poate că Todd e unul dintre tipii ăia cu mai multe familii, dar care nu știu una de alta.
- Ei, cum?
- Destrăbălați cu o mulțime de neveste și copii, iar una trăiește, să spunem, în Denver, iar cealaltă trăiește în Seattle, iar el își împarte timpul între ele, iar ele nu știu. Vezi tot timpul la Dateline. Sunt bigami. Sau poligami. Și pot scăpa așa ani la rând.
Am făcut o mutră nemulțumită.
- Dacă asta e explicația ta logică, aș vrea s-o aud și pe cea mai puțin plauzibilă.
- Corect. Ce-ar fi să ți-o dau pe cea mai evidentă?
- Cea mai evidentă explicație?
- Da.
- Dă-i drumul.
Benedict făcu un gest larg cu mâinile.
- Nu e același Todd.
N-am spus nimic.
- Nu-ți amintești numele de familie al tipului, nu-i așa?
- Corect.
- Atunci ești sigur că e același tip? Todd nu e cel mai neobișnuit nume din lume. Gândește-te puțin, Jake. Vezi o poză după șase ani, mintea îți joacă feste și, voilà, crezi că e marele tău dușman.
- Nu e marele meu dușman.
- Nu era marele tău dușman. A murit, ai uitat? Asta îl pune la timpul trecut. Dar, serios, vrei cea mai evidentă explicație?
S-a aplecat în față.
- E un simplu caz de confuzie de identitate.
Normal că mă gândisem deja la asta. Mă gândisem chiar la convingătoarea lui explicație cu bigamia. Ambele păreau mai logice decât... decât ce? Chiar, ce să mai fie aici? Ce altă explicație posibilă - evidentă, logică, neplauzibilă - să mai fie aici?
- Ei bine? spuse Benedict.
- Are sens.
- Vezi?
- Acest Todd - Dr. Todd Sanderson - arăta altfel decât Todd al lui Natalie. Avea părul mai scurt. Era proaspăt ras.
- Iar începi.
Mi-am întors privirea.
- Păi nu?
- Nu prea îmi vine să cred.
- De ce nu?
- În primul rând, omul a fost ucis.
- Și? În orice caz, asta îmi susține teoria poligamiei. A înșelat-o pe fata greșită și kaput.
- Ei, doar nu crezi că ăsta-i răspunsul.
Benedict se rezemă. Începu să-și tragă buza de jos cu două degete.
- Te-a părăsit pentru un alt bărbat.
Am așteptat să continue. Pentru că n-a făcut-o, am spus:
- Îhî, Căpitane Evident, știu.
- A fost greu pentru tine.
Acum părea trist, visător.
- Înțeleg. Înțeleg mai mult decât crezi, continuă el.
M-am gândit la fotografia aceea, la iubirea pe care o pierduse, la faptul că mulți dintre noi trăim cu o suferință și nu o arătăm niciodată.
- Voi doi vă iubeați. Așa că nu poți accepta faptul în sine - cum a putut să-ți dea papucii pentru un alt bărbat?
M-am încruntat din nou, dar simțeam o vibrație în piept.
- Ești sigur că nu ești profesor de psihologie?
- Îți dorești atât de mult lucrul ăsta - a doua șansă, șansa unei salvări reale - încât nu vezi adevărul.
- Care adevăr, Benedict?
- S-a dus, spuse el simplu. Te-a părăsit. Nimic nu poate schimba asta.
Am înghițit în sec, încercând să pătrund în realitatea aceea limpede ca lumina zilei.
- Cred că e ceva mai mult.
- Cum ar fi?
- Nu știu, recunoscui eu.
Benedict reflectă o clipă.
- Și nu te vei opri până nu vei afla, nu-i așa?
- Ba da, îi răspunsei. Dar nu astăzi. Și probabil nici mâine.
Benedict ridică din umeri, se sculă și înhăță încă o bere.
- Bine, s-auzim. Care e pasul următor?
Capitolul 5
La întrebarea aceea nu aveam niciun răspuns și se făcea târziu.
Benedict a propus un bar și o beție nocturnă. M-am gândit că putea fi o diversiune excelentă, dar aveam de corectat niște eseuri, așa că m-am eschivat. Am reușit să parcurg trei dintre ele până când mi-am dat seama că eram cu mintea aiurea, iar să notez în momentul acela lucrările nu ar fi fost corect față de studenții mei.
Mi-am făcut un sandviș și am încercat din nou să caut numele lui Natalie, de data aceasta făcând o căutare de „imagini”. Am văzut o poză biografică veche de-a ei. Imaginea m-a lovit drept în inimă, așa că am trecut peste. Am găsit câteva picturi vechi de-ale ei. Câteva reprezentau mâinile și bustul meu.
Amintirile dureroase nu au revenit pur și simplu - ci m-au dărâmat de-a dreptul, toate deodată. Felul în care își înclina capul, felul în care razele soarelui dădeau buzna prin luminatorul studioului ei, expresia de concentrare de pe chipul ei, zâmbetul jucăuș când lua o pauză.
Amintirile acestea aproape că m-au făcut să mă chircesc de durere. Îmi era atât de dor de ea. Îi simțeam lipsa cu o durere mai mult decât fizică. Mi-am înăbușit deseori sentimentele în cei șase ani, dar brusc dorința revenise cu toată forța, la fel de intensă ca în ultima zi în care am făcut dragoste în cabana din tabăra de creație.
La naiba.
Voiam s-o văd și consecințele ducă-se pe pustii. Dacă Natalie m-ar privi a doua oară în ochi și m-ar respinge, ei bine, m-aș descurca. Dar nu atunci. Nu în seara aceea. În clipa aceea, pur și simplu trebuia s-o găsesc.
OK, ia-o ușurel. Să mă gândesc bine. Ce trebuie să fac acum? În primul rând, trebuie să aflu dacă Todd Sanderson este Todd al lui Natalie. Erau o mulțime de dovezi care sugerau, după cum Benedict explicase clar, că acest caz era, pur și simplu, unul de confuzie de identitate.
Cum aș putea-o dovedi într-un fel sau altul?
Trebuia să aflu mai multe despre el. De exemplu, ce ar fi făcut Dr. Todd Sanderson, tatăl a doi copii, din Savannah, cu o căsnicie fericită, într-o tabără de creație din Vermont, acum șase ani? Trebuia să găsesc mai multe poze de-ale lui. Trebuia să cercetez mai bine istoricul, începând...
Începând de aici. De la Lanford.
Asta era. Școala încă păstrează dosarele fiecărui student, deși pot fi văzute doar de student sau cu permisiunea studentului. M-am uitat într-al meu cu câțiva ani în urmă. În mare parte, nu era nimic deosebit, decât că profesorul meu din primul an de spaniolă, un curs pe care l-am abandonat, bănuia că am probleme de „adaptare” și că, poate, mi-ar fi de ajutor o consultație la psihologul universității. Era o porcărie, evident. Eram zero la spaniolă - limbile străine reprezintă călcâiul lui Ahile în cazul meu - iar, dacă abandonezi un curs în primul an, media se păstrează. Notița fusese scrisă chiar de mâna profesorului și asta, într-un fel, a înrăutățit situația.
Ideea?
Ar putea fi ceva în dosarul lui Todd, dacă aș găsi o cale să-l șutesc, care să-mi spună ceva despre el. Ați putea întreba: „De exemplu?” Aș putea răspunde: „N-am nici cea mai vagă idee”. Totuși părea un punct de pornire.
Și altceva?
Evident, s-o verific pe Natalie. Dacă aș descoperi că are încă o căsnicie fericită cu Todd al ei, aș putea renunța imediat. Era cea mai scurtă cale, nu-i așa? Întrebarea era, cum anume?
Am continuat căutarea online, sperând să dau peste o adresă sau peste un indiciu, dar nu era absolut nimic. Știu că în ziua de azi ne trăim toată viața online, dar am descoperit că nu era cazul aici. Dacă o persoană vrea să stea în umbră, poate. Necesita efort, dar chiar puteai rămâne neidentificabil.
Întrebarea ar putea fi de ce să depui efortul?
M-am întrebat dacă să-i sun sora, în cazul în care i-aș găsi numărul, dar ce să-i spun exact? „Salut, ăă, sunt Jake Fisher, fostul iubit al surorii tale. Hm, soțul lui Natalie a murit?”
Ar putea fi o abordare dură.
Îmi amintesc că am ascultat o conversație telefonică între cele două surori, în care Natalie i-a spus entuziasmată lui Julie: „Vai, soro, stai să vezi ce iubit minunat am...” Și mda, în cele din urmă m-a văzut. Să zicem. La căsătoria lui Natalie cu un alt bărbat.
Tatăl ei decedase. Mama, ei bine, aici ar fi aceeași problemă ca și cu sora. Prieteni de-ai lui Natalie... și asta era o chestiune controversată.
Natalie și cu mine ne petrecuserăm timpul împreună în taberele de creație din Kraftboro, Vermont. Eu venisem acolo pentru a-mi scrie dizertația la politologie, Natalie își practica arta în tabăra-fermă din apropiere. Trebuia să stau șase săptămâni. Am stat un timp dublu pentru că, unu, am întâlnit-o pe Natalie și, doi, mi-am pierdut concentrarea la scris după ce am întâlnit-o pe Natalie. Nu i-am vizitat niciodată orașul natal din nordul statului New Jersey, iar ea a venit în campus doar într-o scurtă vizită.
Relația noastră se petrecuse în universul din Vermont.
Parcă văd cum dați din cap. A, vă gândiți, asta explică totul. A fost o idilă de-o vară, născută într-o lume fantastică, fără obligații sau realism.
În aceste împrejurări, e ușor ca iubirea și obsesia să înflorească fără să prindă rădăcini, pentru ca apoi să se ofilească și să piară când vine răcoarea din septembrie. Natalie, fiind cea mai perspicace dintre noi doi, a văzut și a acceptat adevărul. Eu nu.
Cunosc sentimentul. Nu pot spune decât că e greșit.
Numele surorii lui Natalie era Julie Pottham. Acum șase ani, Julie era căsătorită și avea un bebeluș. Am căutat-o pe Internet. De data aceasta, n-a durat mult. Julie trăia în Ramsey, New Jersey. Am notat numărul ei de telefon pe o bucată de hârtie - la fel ca Benedict, pot fi de școală veche - și am rămas uimit. Prin fereastră se auzeau studenții râzând. Era miezul nopții. Prea târziu pentru a suna. Oricum, mai bine reflectez peste noapte la această decizie. Între timp, aveam lucrări de corectat. Trebuia să mă pregătesc pentru un curs de a doua zi. Viața mergea înainte.
Nu avea sens să încerc să dorm. M-am concentrat pe eseurile studenților.
Majoritatea erau mortal de plicticoase și previzibile, scrise în așa fel încât să corespundă instrucțiunilor memorate mecanic și date de un profesor de liceu. Erau studenți de top care știau cum să scrie lucrări de liceu de nota A+, cu paragrafe de deschidere, cu fraze introductive, cu un cuprins argumentativ, toate aceste bazaconii care fac un eseu să fie solid și ridicol de plicticos.
După cum am menționat anterior, treaba mea este să-i determin pe studenți să gândească în mod critic. Asta a fost mereu mai important pentru mine decât să-i pun să-și amintească anumite filosofii de-ale lui, să zicem, Hobbes sau Locke. Oricând le poți căuta pe Internet pentru a-ți aminti ce e cu ele. Mai degrabă, ceea ce speram cu adevărat era ca studenții mei să învețe să-i respecte și, totodată, să fie mai presus de Hobbes și Locke. Îmi doream nu doar să gândească dincolo de limitele convenționale, ci să treacă de limite după ce le sfărâmă bucățele.
Unii pricepeau. Majoritatea nu reușeau deocamdată. Dar, hei, dacă toți ar nimeri-o din prima, care ar fi rostul meseriei mele?
Pe la 4 dimineața m-am dus în pat sub pretextul că o să mă ia somnul.
Nu m-a luat. Până la ora 7, mă hotărâsem: o voi suna pe sora lui Natalie.
Mi-am amintit zâmbetul mecanic din capela albă, chipul palid, felul în care Julie m-a întrebat dacă sunt bine, de parcă ar fi înțeles cu adevărat.
Mi-ar putea fi un aliat.
Oricum, ce aveam de pierdut?
Fusese prea târziu să o sun azi-noapte. Acum era prea devreme. Am făcut un duș și m-am pregătit pentru cursul de la ora 8 despre statul de drept din Vitale Hall. O voi suna pe sora lui Natalie imediat după curs.
Mă așteptam să umblu ca somnambulul prin clasă. În mod evident eram confuz și, să fim sinceri, ora 8 era prea matinală pentru majoritatea studenților. Dar nu astăzi. Astăzi, clasa era mai mult decât vioaie, toți cu mâinile sus, cu argumente pro și contra rostite răspicat, dar fără animozitate. Desigur, nu am ținut partea nimănui. Am făcut pe moderatorul și m-am minunat. Clasa era pe fază. De obicei, la prima oră, minutarul ceasului se mișca de parcă ar fi fost cufundat în sirop. Astăzi îmi doream să mă întind și să înhaț limba aia nenorocită și să o opresc din zbor. Am savurat fiecare clipă. Cele 90 de minute s-au topit în ceață și mi-am dat seama încă o dată ce noroc am cu așa o meserie.
Noroc la serviciu, ghinion în dragoste. Sau cam așa ceva.
M-am îndreptat spre biroul meu din Clark House să dau telefonul. M-am oprit în biroul doamnei Dinsmore și i-am dăruit cel mai cuceritor zâmbet al meu. S-a încruntat și a spus:
- Ăsta merge la femeile singure în ziua de azi?
- Ce, zâmbetul?
- Da.
- Uneori, răspunsei eu.
Dădu din cap dezaprobator.
- Și se spune să nu-ți faci griji pentru viitor.
Doamna Dinsmore oftă și aranjă niște hârtii.
- Ok, să spunem că m-ai dat gata și m-ai înfierbântat. Ce vrei?
Am încercat să alung imaginea respectivă. Nu era simplu.
- Trebuie să fac rost de dosarul unui student.
- Ai permisiunea studentului?
- Nu.
- Iată de unde și zâmbetul cuceritor.
- Exact.
- Este unul dintre actualii tăi studenți?
Mi-am reîncărcat zâmbetul.
- Nu. Nu a fost niciodată studentul meu.
A ridicat o sprânceană.
- De fapt, a absolvit acum 20 de ani.
- Glumești, nu?
- Par eu că glumesc?
- De fapt, cu zâmbetul ăsta, parc-ai fi constipat. Cum se numește studentul?
- Todd Sanderson.
Se lăsă pe spate și își încrucișă brațele.
- Nu i-am citit adineauri necrologul pe paginile absolvenților?
- Ba da.
Doamna Dinsmore îmi cercetă chipul. Zâmbetul îmi dispăruse. Câteva secunde mai târziu își puse din nou ochelarii de citit și spuse:
- O să văd ce pot face.
- Mulțumesc.
M-am dus în birou și am închis ușa. Nu mai aveam nicio scuză. Era aproape 10. Am scos bucata de hârtie și m-am uitat la numărul pe care îl notasem cu o seară înainte. Am ridicat receptorul, am apăsat butonul pentru linii externe și am format.
Făcusem repetiții cu ce anume voi spune, dar nicio variantă nu suna normal, așa că mi-am zis că voi juca după ureche. Telefonul a sunat de două ori, apoi de trei ori. Probabil Julie nu va răspunde. Nimeni nu mai răspunde la apeluri pe telefonul fix, mai ales dacă sunt de la un număr necunoscut. Codul apelului trebuia să arate Lanford College. Nu știam dacă asta o va încuraja sau nu să răspundă.
La al patrulea țârâit, cineva a răspuns. Am strâns receptorul mai tare și am așteptat. O femeie a încercat să spună un „Alo?”
- Julie?
- Cine e, vă rog?
- Sunt Jake Fisher.
Nimic.
- Am fost prieten cu sora ta.
- Cum spui că te numești?
- Jake Fisher.
- Ne-am cunoscut?
- Oarecum. Adică am fost amândoi la nunta lui Natalie...
- Nu înțeleg. Cine ești mai precis?
- Înainte ca Natalie să se mărite cu Todd, ea și cu mine, ăă, ieșeam împreună.
Tăcere.
- Alo! spusei eu.
- E cumva o glumă?
- Cum? Nu. În Vermont. Sora ta și cu mine...
- Nu știu cine ești.
- Vorbeai mult la telefon cu sora ta. V-am auzit chiar vorbind despre mine. După nuntă, ți-ai pus mâna pe brațul meu și m-ai întrebat dacă sunt OK.
- Nu înțeleg ce spui.
Strângeam receptorul atât de tare, încât m-am temut să nu-l zdrobesc.
- După cum am spus, ieșeam cu Natalie...
- Ce vrei? De ce mă suni?
Uau, asta era o întrebare bună.
- Am vrut să vorbesc cu Natalie.
- Ce?
- Am vrut doar să mă asigur că e bine. Am văzut necrologul lui Todd și m-am gândit că poate ar trebui să iau legătura și, nu știu, să-i prezint condoleanțele mele.
Din nou tăcere. Am așteptat cât de mult am putut.
- Julie?
- Nu știu cine ești sau despre ce vorbești, dar să nu mai suni niciodată aici. Ai înțeles? Niciodată.
A închis.
Capitolul 6
Am încercat să sun din nou, dar Julie n-a răspuns.
Nu înțelegeam. Chiar mă uitase? Părea neverosimil. Să o fi speriat cu apelul meu apărut din senin? Nu știu. Toată conversația fusese ireală și ciudată. Ar fi fost altceva să-mi spună că Natalie nu vrea să știe de mine sau că mă înșel, Todd trăiește. Orice. Dar nici măcar n-a știut cine sunt.
Cum era posibil?
Și acum ce fac? În primul rând, calmează-te. Respiră adânc. Trebuia să rezolv mai departe două obiective: să descopăr care era treaba cu răposatul Todd Sanderson și să o găsesc pe Natalie. Al doilea obiectiv, desigur, îl anula pe primul. Dacă o găseam pe Natalie, aveam să știu totul. M-am întrebat cum aș putea face asta mai exact. O căutasem pe Internet și nu am găsit nimic. Și sora ei părea să mă ducă într-o fundătură. Așadar, încotro să o iau? Nu știam, dar, în vremurile astea, cât de greu ar putea fi să dau de o adresa?
Mi-a venit o idee. Am intrat pe website-ul campusului și am verificat orarul. Profesoara Shanta Newlin avea curs într-o oră.
Am sunat-o pe doamna Dinsmore.
- Ce, îți închipui că am găsit dosarul atât de repede?
- Nu, nu e asta. Mă întrebam dacă știi unde e profesoara Newlin.
- Măi, măi. Ziua asta devine din ce în ce mai interesantă. Știi că e logodită, nu?
Ar fi fost de preferat să știu.
- Doamnă Dinsmore...
- Nu te ambala așa. E în Valentine, își ia micul dejun cu studenții ei din ultimul an.
Valentine era cantina campusului. Am traversat repede curtea într-acolo.
Era ceva ciudat. Un profesor trebuie să fie mereu în priză. Trebuie să-și țină capul sus. Trebuie să zâmbească și să facă semn cu mâna fiecărui student. Trebuie să țină minte fiecare nume. Devine un fel de celebritate ciudată când trece prin campus. Aș spune că pentru mine nu conta, dar mărturisesc că îmi plăcea această atenție și o luam destul de în serios.
Așadar, chiar și atunci, grăbit, nerăbdător și dezorientat cum eram, m-am asigurat ca niciun student să nu se simtă neglijat.
Am evitat cele două mari săli de mese. Acestea erau pentru studenți.
Profesorii care uneori alegeau să li se alăture mi se păreau puțin disperați.
Existau anumite limite de discreție - și recunosc că uneori acestea sunt neclare, nejustificate și arbitrare - dar tot le respectam și stăteam în banca mea. Profesoara Newlin, o persoană de mare clasă din cap până-n picioare, ar proceda la fel, motiv pentru care eram convins că lua masa într-una dintre sălile private din spate, rezervate pentru acest gen de interacțiune profesor-studenți.
Era în sala de mese Bradbeer. În campus, fiecare clădire, cameră, scaun, masă, raft și țiglă sunt numite după cei care au sponsorizat. Unora nu le place acest lucru. Mie da. Această instituție acoperită de iederă este suficient de izolată, așa și trebuie. Nu e rău să se permită puțin din lume reală, ceva bani gheață, din când în când.
Am aruncat o privire pe fereastră. Shanta Newlin m-a zărit și a ridicat un deget pentru a-mi sugera un minut. Am dat din cap afirmativ și am așteptat. Cinci minute mai târziu, ușa s-a deschis, iar studenții s-au împrăștiat care încotro. Shanta stătea în prag. După ce studenții au dispărut, mi-a spus:
- Vino cu mine. Trebuie să ajung undeva.
Așa am făcut.
Shanta Newlin avea unul dintre cele mai impresionante CV-uri pe care le-am văzut vreodată. A absolvit Universitatea Stanford ca bursier Rhodes și a urmat cursurile Columbia Law School. Apoi a lucrat atât pentru CIA, cât și pentru FBI înainte de postul de subsecretar de stat din perioada ultimei administrații.
- Așadar, despre ce e vorba?
Stilul ei era, ca întotdeauna, grăbit. Când a venit prima dată în campus, am luat cina împreună. Nu a fost o întâlnire romantică. A fost ceva de genul „să vedem dacă vrem” să avem o întâlnire romantică. E o diferență subtilă aici. După întâlnire, a ales să nu meargă mai departe, iar eu am fost de acord.
- Am nevoie de o favoare, îi spusei.
Shanta a dat din cap afirmativ, invitându-mă să-mi spun doleanța.
- Caut pe cineva. Un vechi prieten. Am încercat toate metodele obișnuite - Google, sunat acasă, totul. Nu-i găsesc adresa.
- Și te-ai gândit că eu, cu vechile mele contacte, te-aș putea ajuta.
- Ceva de genul ăsta, răspunsei eu. Păi, da, exact asta.
- Numele ei?
- Nu am spus că e o ea.
Shanta s-a încruntat.
- Numele?
- Natalie Avery.
- Când ai văzut-o sau ai avut o adresă ultima dată?
- Acum șase ani.
Shanta a continuat să meargă, în stil militar, dreaptă ca lumânarea, foarte repede.
- Ea a fost aleasa inimii, Jake?
- Poftim?
Schiță un zâmbet.
- Știi de ce nu am mai continuat după prima noastră întâlnire?
- Nu a fost chiar o întâlnire, spusei eu. A fost mai mult o „să vedem dacă vrem să avem” o întâlnire.
- Ce spui?
- Nu contează. Mi-am închipuit că nu vrei să continui pentru că nu erai interesată.
- Ăă, n-a fost asta. Iată ce am văzut în seara aceea: ești un tip grozav, ești amuzant, ești deștept, ai o slujbă cu normă întreagă și ai niște ochi albaștri mortali. Știi câți tipi singuri și hetero cu aceste caracteristici am cunoscut?
Nu prea știam ce să spun, așa că am tăcut.
- Dar am simțit-o. Poate asta ține de faptul că sunt detectiv calificat. Analizez limbajul trupului. Mă uit la lucrurile mici.
- Ce anume ai simțit?
- Ești serios avariat.
- Grozav, mersi.
A ridicat din umeri.
- Unii bărbați poartă în ei flacăra pasiunii vechilor iubiri și unii - nu mulți, câțiva - ajung să fie complet mistuiți de flăcări. Ajung să fie doar o pacoste pe termen lung pentru următoarele.
Am tăcut.
- Așadar, această Natalie Avery, pe care, brusc, îți dorești cu disperare să o găsești, e flacăra aceea? întrebă Shanta.
Ce rost ar avea să mint?
- Da.
S-a oprit și s-a uitat lung la mine.
- Și doare rău?
- Nici n-ai idee.
Shanta Newlin a dat din cap aprobator și a luat-o din loc, lăsându-mă în urmă.
- Îți fac rost de adresa ei până la sfârșitul zilei.
Capitolul 7
În filmele de la televizor, detectivul se întoarce mereu la locul crimei.
Sau, dacă mă gândesc bine, poate criminalul e cel care face asta. În fine.
Eram într-un punct mort, așa că m-am gândit să mă întorc la locul unde s-a petrecut totul.
Taberele de creație din Vermont.
Lanford era la doar aproximativ 45 de minute de granița cu Vermont, dar de acolo mai era de mers mai bine de două ore până în locul unde ne-am cunoscut prima oară. Nordul Vermontului e o zonă rurală. Eu am crescut în Philadelphia, iar Natalie era din nordul statului New Jersey. Nu cunoșteam astfel de zone rurale. Da, un observator obiectiv ar putea remarca iarăși că, într-un loc atât de izolat, dragostea înflorește în mod nerealist. S-ar putea să fiu de acord sau să subliniez că, în lipsă de alte distracții - cum ar fi, de pildă, orice - dragostea se poate sufoca sub greutatea unei comuniuni prea îndelungate, ceea ce reprezintă o dovadă că a fost ceva mult mai profund decât o idilă de-o vară.
Soarele începuse să apună când am trecut de vechea mea tabără de pe Route 14. Această „fermă de subzistență” de șase pogoane era condusă de scriitorul-rezident Darly Wanatick, care oferea opinii critice pe marginea lucrărilor celor din tabără.
Pentru cei care nu știu, agricultura de subzistență este agricultura care satisface nevoile de bază ale fermierului și familiei sale, fără surplusuri pentru comercializare. Pe scurt, cultivi, mănânci și nu vinzi. Pentru cei care nu știu ce este un scriitor-rezident sau ce îl califică să critice o operă, asta însemna că Darly deținea proprietatea și scria un articol săptămânal pentru o rubrică dedicată cumpărăturilor, în ziarul local gratuit, Kraftboro Grocer. Tabăra găzduia șase scriitori în același timp. Fiecare scriitor avea un dormitor în casa principală și o baracă sau o „căsuță de lucru” în care scria. Seara ne întâlneam cu toții la cină. Asta era tot. Fără Internet, TV, telefoane, electricitate era, dar fără mașini, nici urmă de lux. Vaci, oi și pui hoinăreau prin fermă.
La început a fost liniștitor și relaxant și am savurat solitudinea aceea fără conexiuni și branșări, timp de vai, trei zile, după care celulele creierului meu au început să ruginească și să se oxideze. Ideea părea să fie că, un autor plictisit în așa hal, fie el, fie ea, va da buzna să se salveze la teancul de foi sau la laptop și va produce pagini. O vreme a funcționat, dar apoi m-am simțit de parcă eram la carceră. Am petrecut o după-amiază întreagă urmărind o colonie de furnici care căra o firimitură de pâine de-a lungul podelei din „căsuța scriitorului”. Atât de mult mi-a plăcut această distracție, încât am plasat în mod strategic mai multe firimituri de pâine în diferite colțuri pentru a genera întreceri între echipe de insecte.
Cinele cu ai mei colegi scribi nu erau cine știe ce ușurare. Toți erau niște pseudo-intelectuali prețioși care scriau viitorul mare roman american, iar atunci când am dat cu banul pentru subiectul dizertației mele, acesta a aterizat cu o bufnitură surdă pe vechea masă de bucătărie, ca o balegă de măgar în devenire.
Uneori, acești mari romancieri americani organizau seri de lecturi teatrale din propriile opere. Lucrările erau pretențioase, plicticoase, un rahat egocentric scris într-un stil de proză care putea fi descris ca un fel de „Uită-te la mine! Te rog, uită-te la mine!” Desigur, niciodată n-am spus asta cu voce tare. Când citeau, îmi montam pe față cea mai elaborată expresie neclintită de încântare, dând din cap aprobator la intervale regulate pentru a părea înțelept și implicat și, totodată, pentru a nu ațipi. Un tip pe nume Lars compunea un poem de 600 de pagini despre ultimele zile ale lui Hitler în buncăr, scris din perspectiva câinelui Evei Braun. Prima lui lectură a constat în zece minute de lătrat.
- Fixează starea sufletească, a explicat el.
Și avea dreptate dacă acea stare sufletească însemna să-i dau un pumn zdravăn în față.
Tabăra artistică a lui Natalie era diferită. Era numită Colonia de Reîncărcare Creativă și, cu siguranță, avea un aer mai hippie, mai de marijuana, mai de granola crocantă, de festival Kumbaya. Făceau pauze și lucrau într-o grădină în care se făcea cultură organică (și nu vorbesc aici doar de produse alimentare). Noaptea se adunau în jurul focului și cântau cântece de pace și armonie care ar fi făcut-o să verse pe Joan Baez. Destul de interesant, nu aveau încredere în străini (poate din cauza „culturii organice”), iar o parte din personal părea protejată ca într-un cult religios.
Proprietatea avea peste 100 de pogoane cuprinzând o casă principală, trei căsuțe cu șemineu și terase private, o piscină menită să semene cu un eleșteu, o cantină cu o cafea fantastică și cu o mare diversitate de sandvișuri cu gust de varză de Bruxelles acoperită cu rumeguș, iar la granița cu orașul Kraftboro era o capelă albă unde cei care doreau se puteau căsători.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că intrarea era acum nesemnalată. Dispăruse indicatorul pe care scria Reîncărcarea Creativă, vopsit în culori vii, la fel ca în reclamele care promovează o tabără de vară pentru copii. Un lanț gros mi-a împiedicat mașina să urce pe alee.
Am tras pe dreapta, am oprit motorul și am ieșit din mașină. Erau mai multe indicatoare cu Intrarea interzisă, dar ele fuseseră mereu acolo. Cu noul lanț și fără indicatorul care te întâmpina cu Reîncărcarea Creativă, indicatoarele cu trecerea interzisă căpătaseră un aer mai amenințător.
Nu eram sigur ce să fac.
După câte știam, casa principala era la aproximativ 400 de metri în susul aleii. Puteam să las mașina acolo și să merg pe jos. Să văd ce-o mai fi. Dar ce sens ar fi avut? Nu mai fusesem acolo de șase ani. Probabil că tabăra vânduse terenul, iar noul proprietar pare-se că își dorea intimitate.
Așa s-ar putea explica toate acestea.
Totuși, ceva nu era în regulă.
Care ar fi problema, m-am gândit, dacă aș merge și aș bate la ușa casei principale? Însă din nou, lanțul gros și indicatoarele de interzicere a intrării nu erau chiar covoare cu mesaje de bun venit. Încă mă străduiam să mă hotărăsc ce să fac, când o mașină de patrulare a poliției din Kraftboro a oprit lângă mine. Au coborât doi ofițeri.
Unul era scund și îndesat și foarte musculos. Celălalt era înalt și slab, cu părul pomădat dat pe spate și cu o mustață mică ca a tipilor din filmele mute. Ambii purtau ochelari de soare de aviator, astfel încât să nu le poți vedea ochii.
Cel scund și îndesat și-a ridicat puțin pantalonii și a spus:
- Vă pot ajuta?
Ambii mă țintuiau cu duritate. Sau, cel puțin, cred că mă țintuiau cu duritate. Pentru că nu le puteam vedea ochii.
- Eram interesat să vizitez tabăra de creație Reîncărcarea Creativă.
- Ce anume? întrebă îndesatul. Pentru ce?
- Pentru că trebuie să mă reîncarc creativ.
- Faci pe șmecherul cu mine?
Vocea lui suna prea mult a lătrat repezit. Nu-mi plăcea această atitudine.
Nici nu pricepeam de unde această atitudine, cu excepția faptului că era un polițai dintr-un oraș mic, iar eu eram, probabil, primul tip pe care îl putea hărțui în afară de minorii consumatori de băuturi alcoolice.
- Nu, domnule ofițer, îi răspunsei.
Îndesatul s-a uitat la Slăbănog. Slăbănogul tăcea.
- Probabil ai greșit adresa.
- Sunt destul de sigur că ăsta e locul, spusei eu.
- Nu există nicio Reîncărcare Creativă aici. S-a închis.
- Atunci care din două?
- Poftim?
- Am greșit adresa sau tabăra de Reîncărcare Creativă s-a închis? îl lămurii eu.
Îndesatului nu i-a plăcut remarca mea. Și-a scos brusc ochelarii și i-a folosit pentru a arăta spre mine.
- Faci pe deșteptul cu mine?
- Încerc să-mi găsesc tabăra.
- Nu am auzit de nicio tabără. Terenul acesta este proprietatea familiei Drachman de decât Jerry, 50 de ani?
- Cel puțin, spuse Slăbănogul.
- Am fost aici acum șase ani, spusei eu.
- Nu știu nimic de asta, comentă Îndesatul. Știu doar că te afli pe o proprietate privată și, dacă nu dispari, te pun sub acuzare.
M-am uitat în jos la picioare. Nu eram pe vreo stradă sau proprietate privată. Eram pe un drum public.
Îndesatul s-a apropiat de mine, intrând în spațiul meu personal.
Mărturisesc că mi-era teamă, dar învățasem ceva din anii în care am fost paznic la bar. Să nu arăți niciodată că ți-e teamă. Era normal să auzi așa ceva dacă e vorba de regatul animalelor și, pe cuvânt, nu există animale mai sălbatice decât oamenii care se „relaxează” într-un bar de noapte. Așa că, deși nu-mi plăcea ce se întâmplă, deși nu aveam niciun atu și încercam să găsesc o cale de a ieși teafăr de aici, n-am dat înapoi când Îndesatul s-a repezit la mine. Nu i-a plăcut. Am rămas pe poziție și m-am uitat de sus la el. Foarte de sus. Nu i-a plăcut deloc.
- Să-ți văd actele, șefule.
- De ce? îl întrebai.
Îndesatul s-a uitat la Slăbănog.
- Jerry, du-te și verifică numărul de înmatriculare în sistem.
Jerry a dat din cap afirmativ și s-a întors la mașina de patrulare.
- Pentru ce? îl întrebai eu. Nu înțeleg. Sunt aici doar pentru o tabără.
- Ai două opțiuni, îmi comunică Îndesatul. Una - și-a ridicat un deget durduliu - îmi arăți documentele fără să mai bagi contre. Doi - mda, încă un deget dolofan - te arestez pentru violarea proprietății.
Niciuna nu mi-a picat bine. Mi-am aruncat privirea în spate la un copac și am văzut ceea ce părea a fi o cameră de supraveghere îndreptată spre noi. Nu mi-a plăcut asta. Nu mi-a plăcut deloc, dar nu aveam nimic de câștigat dacă mă contraziceam cu un polițist. Trebuia să-mi țin gura.
Am început să mă caut prin buzunare după portofel, când îndesatul a ridicat o mână și a spus.
- Încet. Ușurel.
- Ce?
- Caută în buzunar, dar fără mișcări bruște.
- Glumești, nu?
Cam atât mi-am ținut gura.
- Ți se pare că glumesc? Folosește două degete. Degetul mare și cel arătător. Încet.
Aveam portofelul în fundul buzunarului din față. Extragerea lui cu două degete dura mai mult decât trebuia.
- Aștept, spuse el.
- O secundă.
Într-un final mi-am prins portofelul și i l-am întins. A început să-l cerceteze, de parcă ar fi jucat vânătoarea de comori. S-a oprit la legitimația mea de la Lanford College, s-a uitat la fotografie, s-a uitat la mine, apoi s-a încruntat.
- Tu ești?
- Da.
- Jacob Fisher.
- Toată lumea îmi spune Jake.
S-a încruntat la fotografie.
- Știu, spusei eu. Magnetismul meu animalic natural e greu de surprins în fotografii.
- Ai o legitimație de facultate aici.
Nu a fost o întrebare, așa că nu am răspuns.
- Pari cam bătrân pentru un student.
- Nu sunt student. Sunt profesor. Vezi acolo unde scrie „salariat”?
Slăbănogul s-a întors de la mașină. A scuturat din cap. Presupun că asta însemna că numărul de înmatriculare a ieșit negativ la verificare.
- De ce un profesor de mare clasă ca tine ar veni în orășelul nostru?
Mi-am amintit ceva ce văzusem la televizor.
- Trebuie să-mi bag din nou mâna în buzunar. E OK?
- Pentru ce?
- Vei vedea.
Mi-am scos telefonul.
- Pentru ce îți trebuie? întrebă Îndesatul.
L-am îndreptat spre el și am apăsat butonul de înregistrare video.
- Aceasta este o transmisiune în direct spre calculatorul meu personal, domnule ofițer.
Era o minciună. Nu făceam decât să înregistrez pe telefonul meu, dar ce mama naibii.
- Tot ce spuneți sau faceți poate fi văzut de colegii mei.
Alte minciuni, dar bune.
- Aș vrea foarte mult să știu de ce aveți nevoie de actele mele și de ce îmi puneți atâtea întrebări.
Îndesatul și-a pus înapoi ochelarii, de parcă și-ar fi mascat furia. Și-a strâns buzele atât de tare încât au început să tremure. Mi-a înapoiat portofelul și a spus:
- Am primit o plângere că ați încălcat această proprietate. Deși v-am găsit pe o proprietate privată și v-am ascultat poveștile despre o tabără de creație care nu există, am decis să nu vă dăm decât un avertisment. Vă rog să părăsiți această proprietate. O zi bună!
Îndesatul și Slăbănogul s-au înapoiat la mașina de patrulare. S-au așezat în față și au așteptat până când m-am întors și eu la a mea. Nu mai era nimic de făcut acolo. M-am suit în mașină și am plecat.
Capitolul 8
Nu m-am dus departe.
Am mers în orășelul Kraftboro. Dacă s-ar fi investit rapid și masiv bani, precum și în domeniul construcțiilor noi, s-ar fi putut ridica la nivelul unui mic oraș american. Arăta de parcă ar fi fost scos dintr-un film vechi.
Aproape că mă așteptam să văd un cvartet barbershop cu pălării de paie. Existau un magazin general (pe firmă scria chiar așa, MAGAZIN GENERAL), o veche „moară cu pietre” și un „centru turistic” fără angajați, o benzinărie care includea și o frizerie cu un singur scaun și o cafenea-librărie. Natalie și cu mine petrecuserăm mult timp în acea cafenea-librărie. Era mică, prin urmare nu era multă forfotă, dar aveau o masă într-un colț, la care stăteam eu și Natalie și citeam ziarul și sorbeam cafeaua. Cookie, o brutăriță care fugise de la oraș, administra locul împreună cu partenera ei, Denise. Ea cânta mereu Redemption’s Son, de Joseph Arthur, sau O, de Damien Rice, și, după un timp, Natalie și cu mine am început să ne gândim la aceste cântece - nu vă speriați - ca la albumele „noastre”. M-am întrebat dacă mai e acolo Cookie.
Cookie prepara ceea ce Natalie considera a fi cei mai grozavi biscuiți din istoria lumii. Totuși, Natalie se dădea în vânt după orice biscuiți. Eu, pe de altă parte, încă am dificultăți să fac diferența între biscuiți și o pâine uscată și tare ca piatra.
Vedeți? Erau deosebiri între noi.
Am parcat în josul străzii și am pornit pe același drum pe care am călcat în urmă cu șase ani. Drumul de lemn se întindea pe aproximativ 90 de metri. În luminiș am reperat familiara capelă albă de la marginea proprietății de pe care tocmai fusesem obligat să-mi iau tălpășița. Se auzea o slujbă sau o reuniune. Am privit enoriașii cum clipeau din ochi când ieșeau în soarele care apunea. Din câte știam, capela era non-confesională. Părea mai degrabă utilitară, dacă vreți, decât unitariană, un loc de întâlnire mai curând decât o casă de rugăciune profund religioasă.
Am așteptat zâmbind de parcă aș fi fost de prin partea locului, dând din cap precum domnul Prietenos, în momentul în care vreo doisprezece oameni au trecut pe lângă mine pe cărare. Le-am cercetat chipurile, dar nu era niciunul care să-mi fie cunoscut de acum șase ani. Nimic surprinzător.
O femeie înaltă cu un coc sobru aștepta lângă treptele capelei. Mi-am făcut loc, păstrându-mi zâmbetul tip domnul Prietenos.
- Vă pot ajuta? mă întrebă ea.
Bună întrebare. Ce speram să găsesc acolo? Nu se putea spune că aveam un plan.
- Îl căutați pe părintele Kelly? continuă ea. Pentru că nu e aici acum.
- Lucrați aici? o întrebai eu.
- Oarecum. Sunt Lucy Cutting, arhivar. E o poziție de voluntariat.
Stăteam fără cuvinte.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu știu cum să spun..., începui eu.
Iar apoi:
- Acum șase ani am participat aici la o nuntă. Cunoșteam mireasa, dar nu și mirele.
Ea miji puțin ochii, mai mult din curiozitate decât din precauție. Am continuat.
- În fine, recent am văzut un necrolog al unui om pe nume Todd. Așa se numea mirele. Todd.
- Todd e un nume destul de comun, spuse ea.
- Da, desigur, dar era și o fotografie a decedatului. Semăna, știu că pare aiurea, semăna cu bărbatul care s-a căsătorit cu prietena mea. Problema e că nu am știut niciodată numele de familie al lui Todd, așa că nu știu dacă e el sau nu. Iar, dacă ar fi, ei bine, aș vrea să-mi prezint condoleanțele.
Lucy Cutting se frecă pe obraz.
- Nu puteți da un telefon?
- Aș fi vrut eu, dar nu pot.
Eram sincer aici și mă simțeam bine.
- În primul rând, nu știu unde locuiește acum Natalie - acesta este numele miresei. Cred că și-a schimbat numele după al lui. Așa că nu-i pot găsi. Apoi, ca să fiu total sincer, am avut o relație cu această femeie.
- Înțeleg.
- Așa că, dacă bărbatul din necrolog nu ar fi soțul ei...
- Intervenția dumneavoastră ar putea fi nedorită, termină ea fraza pentru mine.
- Exact.
Reflectă o clipă.
- Dar dacă ar fi soțul ei?
Am ridicat din umeri. S-a frecat din nou pe obraz. Am încercat să par nepericulos, chiar sfios, lucru care chiar nu merge la un tip de dimensiunile mele. Aproape că dădeam mărunt din pleoape.
- Nu eram aici acum șase ani, spuse ea.
- A!
- Dar putem verifica registrele. Întotdeauna s-au ținut registre impecabile aici - toate nunțile, botezurile, împărtășaniile, circumciziile, toate.
Circumcizii?
- Ar fi grozav.
M-a condus pe scări în jos.
- Vă amintiți data nunții?
Îmi aminteam, desigur. I-am dat data exactă.
Am ajuns într-un mic birou. Lucy Cutting a deschis un fișet, a căutat prin el și a scos unul dintre registre. În timp ce îl răsfoia, mi-am dat seama că avea dreptate. Înregistrările erau impecabile. Exista câte o coloană pentru dată, pentru tipul evenimentului, participanții, orele de începere și de terminare - toate scrise de mână cu un scris ce putea fi numit caligrafic.
- Să vedem ce putem găsi aici...
Felul cum și-a pus ochelarii de citit a fost un spectacol în toată regula.
Și-a lins arătătorul ca o învățătoare pedantă, a mai dat câteva pagini și a găsit-o pe cea pe care o căuta. Același deget a început să coboare pe pagină. Când s-a încruntat, mi-am spus ah, vai...
- Sunteți sigur de dată? mă întrebă.
- Da.
- Nu văd nicio nuntă în ziua aceea. A fost una cu două zile înainte.
Larry Rosen s-a căsătorit cu Heidi Fleisher.
- Nu e asta, spusei eu.
- Vă pot ajuta?
Vocea ne-a speriat pe amândoi.
- A, bună ziua, părinte. Nu mă așteptam să vă întoarceți atât de repede, spuse Lucy Cutting.
M-am întors, am văzut omul și aproape să-l îmbrățișez de bucurie. Aur curat. Era același preot cu țeasta rasă care oficiase căsătoria lui Natalie.
Mi-a întins mâna pentru a da noroc, cu un zâmbet bine studiat, dar, când mi-a văzut fața, zâmbetul lui tremura.
- Bună ziua, îmi spuse. Sunt părintele Kelly.
- Jake Fisher. Ne-am cunoscut cândva.
A făcut o figură neîncrezătoare și s-a întors spre Lucy Cutting.
- Ce se întâmplă, Lucy?
- Căutam un registru pentru domnul, începu ea să explice.
Preotul a ascultat răbdător. I-am studiat fața, dar nu eram sigur de ce vedeam, doar că încerca să-și controleze emoțiile cumva. Când femeia a terminat, preotul s-a întors spre mine și și-a ridicat amândouă palmele spre cer.
- Dacă nu e în registru...
- Ați fost acolo, îi spusei eu.
- Poftim?
- Ați oficiat căsătoria. Acolo ne-am cunoscut.
- Nu-mi amintesc. Sunt atâtea evenimente. Înțelegeți.
- După căsătorie, erați în fața capelei cu sora miresei. O femeie pe nume Julie Pottham. Când am trecut, ați spus că e o zi minunată pentru o căsătorie.
Și-a ridicat o sprânceană.
- Cum aș fi putut uita așa ceva?
Sarcasmul nu se potrivește, în mod normal, preoților, dar părintelui Kelly îi venea mănușă. Am insistat.
- Mireasa se numea Natalie Avery. Era pictoriță în tabăra Reîncărcarea Creativă.
- În ce anume?
- Reîncărcarea Creativă. Ei sunt proprietarii acestui teren, nu-i așa?
- Ce tot spuneți? Orașul este proprietarul terenului.
Nu voiam să fac o dezbatere despre fapte și granițe acum. Am încercat o altă cale.
- Căsătoria. A fost de ultim moment. Poate de aceea nu e în registre.
- Îmi pare rău, domnule...
- Fisher. Jake Fisher.
- Domnule Fisher, în primul rând, chiar dacă ar fi fost o căsătorie de ultim moment, tot ar fi fost consemnată. În al doilea rând, ei bine, nu înțeleg ce vă interesează cu adevărat.
Lucy Cutting a răspuns pentru mine.
- Numele de familie al mirelui.
Preotul i-a aruncat o privire scurtă.
- Nu suntem la biroul de informații, doamnă Cutting.
Femeia a privit în jos, dojenită cum se cuvine.
- Trebuie să vă amintiți căsătoria, spusei eu.
- Îmi pare rău, nu mi-o amintesc.
Am pășit spre el, privindu-l de sus.
- Ba da, știu că v-o amintiți.
Mi-am simțit disperarea în voce și nu mi-a plăcut. Părintele Kelly a încercat să mă privească în ochi, dar nu prea a reușit.
- Mă numiți mincinos?
- V-o amintiți, îi spusei eu. De ce nu vreți să mă ajutați?
- Nu mi-o amintesc, repetă el. Dar de ce sunteți atât de nerăbdător să găsiți soția unui alt bărbat sau, dacă povestea dumneavoastră e adevărată, a unei proaspete văduve?
- Să-mi prezint condoleanțele, spusei eu.
Cuvintele mele goale pluteau în aer ca o ceață deasă. Nimeni nu s-a mișcat. Nimeni nu a vorbit. În cele din urmă, părintele Kelly a rupt tăcerea.
- Orice motive ați avea pentru a o găsi pe acea femeie, noi nu avem niciun interes să fim părtași la așa ceva.
A făcut un pas înapoi și mi-a arătat ușa.
- Cred că ar fi cel mai bine să plecați imediat.
Din nou, năucit de trădare și durere, m-am întors împleticindu-mă pe cărare în centrul orășelului.
Aproape că înțelegeam comportamentul preotului. În cazul în care chiar își amintea căsătoria - și cred că și-o amintea - nu dorea să-i dea iubitului părăsit al lui Natalie nicio informație pe care respectivul iubit n-o avea deja. Părea o ipoteză extremă, în ceea ce mă privește, dar, cel puțin, avea un sens.
Ceea ce nu puteam înțelege, ceea ce nu puteam pricepe sub nicio formă și în niciun fel era de ce Lucy Cutting nu găsise nimic în registrul impecabil, curat ca oglinda, despre căsătoria lui Natalie cu Todd. Și de ce naiba nu a auzit nimeni de tabăra Reîncărcarea Creativă?
Pur și simplu nu reușeam să le pun cap la cap.
Iar acum? Venisem aici sperând... ce? În primul rând, să aflu numele lui Todd. Asta ar putea pune punct rapid întregii povești. Dacă nu, poate că cineva de aici a ținut legătura cu Natalie. Și asta ar putea pune punct rapid poveștii.
Promite-mi, Jake. Promite-mi că o să ne lași în pace.
Acestea sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus iubirea vieții mele.
Chiar ultimele. Și iată-mă aici, după șase ani, întorcându-mă în locul unde a început totul, pentru a-mi încălca promisiunea. Mă așteptam să fie ca o ironie a sorții, dar nu era.
Când am ajuns în centrul orășelului, aroma blândă a unor produse proaspete de patiserie m-a făcut să mă opresc. Cafeneaua-librărie din Kraftboro. Biscuiții favoriți ai lui Natalie. M-am gândit puțin și am hotărât că merită să încerc.
Când am deschis ușa, a sunat un clopoțel, dar sunetul acela a fost repede uitat. Elton John se tânguia că numele copilului e Levon și că va fi un om bun. Simțeam că tremur din tot trupul. Ambele mese erau ocupate, inclusiv, desigur, cea care fusese preferata noastră. M-am holbat la ea, cum stăteam acolo ca un mare prost și, pentru o clipă, am jurat că o aud pe Natalie râzând. Un bărbat cu o șapcă de baseball castanie a intrat după mine. Încă stăteam în ușă.
- A, scuzați, îi spusei eu.
M-am dat la o parte pentru a-l lăsa să treacă. Am cercetat cafeneaua. O femeie cu părul ondulat în toate direcțiile, care purta, aha, o cămașă purpurie bălțată, era așezată cu spatele la mine. Nicio îndoială. Era Cookie. Inima a început să-mi bată mai tare. S-a întors, m-a văzut și mi-a zâmbit.
- Vă pot servi cu ceva?
- Bună, Cookie.
- Salut.
Tăcere.
- Îți amintești de mine? o întrebai.
Și-a șters glazura de pe mâini cu un prosop.
- Stau prost cu memoria la figuri și chiar mai rău la nume. Cu ce vă pot servi?
- Obișnuiam să vin pe aici, îi spusei. Acum șase ani. Pe iubita mea o chema Natalie Avery. Stăteam la masa din colț.
A dat din cap, dar nu ca și cum și-ar fi amintit. A dat din cap ca și cum ar fi vrut să calmeze un nebun.
- Mulți clienți intră și ies. Cafea? Gogoși?
- Natalie se dădea în vânt după biscuiții tăi.
- Biscuiți să fie. Cu coacăze?
- Sunt Jake Fisher. Îmi scriam teza de dizertație despre statul de drept. Îți plăcea să mă întrebi despre ea. Natalie era o artistă din tabăra de creație. Își pregătea albumul de schițe chiar în colțul acela.
Am arătat spre el, ca și cum ar fi avut vreo importanță.
- Acum șase ani. În timpul verii. La naiba, tu ai fost cea care mi-a arătat-o.
- Îhî, spuse ea, jucând pe degetele colierul de parcă ar fi fost mătănii. Vedeți, de asta e bine să te cheme Cookie. Nu poți uita un nume precum Cookie. Îți rămâne în minte. Dar partea proastă e că, deoarece toți își amintesc numele tău, cred că și tu trebuie să faci la fel. Înțelegeți ce vreau să spun?
- Da, spusei eu.
Apoi:
- Chiar nu-ți amintești?
Nu s-a obosit să răspundă. Am aruncat o privire prin cafenea. Oamenii de la mese începeau să se holbeze. Tipul cu șapca de baseball castanie era în zona revistelor, prefăcându-se că nu aude nimic. M-am întors spre Cookie.
- O cafea mică, te rog.
- Biscuiți?
- Nu, mulțumesc.
A înhățat o ceașcă și a început s-o umple.
- Ești tot cu Denise? o întrebai.
Trupul i se încordă.
- Și ea lucra în tabăra de pe deal, spusei eu. Așa am cunoscut-o.
Am văzut cum Cookie își înăbușea emoția.
- Nu am lucrat niciodată în tabără.
- Ba da. Reîncărcarea Creativă, pe drum în sus. Denise aducea cafeaua și biscuiții tăi.
A terminat de turnat cafeaua și a pus-o pe tejghea în fața mea.
- Uite ce, domnule, am treabă de făcut.
M-am aplecat spre ea.
- Natalie se dădea în vânt după biscuiții tăi.
- Ați mai spus asta.
- Voi două vorbeați mereu despre ei.
- Vorbesc cu o mulțime de oameni despre biscuiții mei, OK? Îmi pare rău că nu îmi amintesc de dumneavoastră. Probabil că ar fi trebuit să fiu politicoasă și să mă prefac și să îndrug ceva de genul „O, sigur, ce mai faceți dumneavoastră și prietena dumneavoastră iubitoare de biscuiți?” Dar n-am făcut-o. Uitați cafeaua. Pot să vă mai servesc cu ceva?
Mi-am scos cartea de vizită cu toate numerele de telefon pe ea.
- Dacă-ți amintești ceva...
- Pot să vă mai servesc cu ceva? întrebă ea, de data asta cu o voce mai tăioasă.
- Nu.
- Atunci face un dolar jumate. Vă doresc o zi frumoasă!
Ceea ce nu puteam înțelege, ceea ce nu puteam pricepe sub nicio formă și în niciun fel era de ce Lucy Cutting nu găsise nimic în registrul impecabil, curat ca oglinda, despre căsătoria lui Natalie cu Todd. Și de ce naiba nu a auzit nimeni de tabăra Reîncărcarea Creativă?
Pur și simplu nu reușeam să le pun cap la cap.
Iar acum? Venisem aici sperând... ce? În primul rând, să aflu numele lui Todd. Asta ar putea pune punct rapid întregii povești. Dacă nu, poate că cineva de aici a ținut legătura cu Natalie. Și asta ar putea pune punct rapid poveștii.
Promite-mi, Jake. Promite-mi că o să ne lași în pace.
Acestea sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus iubirea vieții mele.
Chiar ultimele. Și iată-mă aici, după șase ani, întorcându-mă în locul unde a început totul, pentru a-mi încălca promisiunea. Mă așteptam să fie ca o ironie a sorții, dar nu era.
Când am ajuns în centrul orășelului, aroma blândă a unor produse proaspete de patiserie m-a făcut să mă opresc. Cafeneaua-librărie din Kraftboro. Biscuiții favoriți ai lui Natalie. M-am gândit puțin și am hotărât că merită să încerc.
Când am deschis ușa, a sunat un clopoțel, dar sunetul acela a fost repede uitat. Elton John se tânguia că numele copilului e Levon și că va fi un om bun. Simțeam că tremur din tot trupul. Ambele mese erau ocupate, inclusiv, desigur, cea care fusese preferata noastră. M-am holbat la ea, cum stăteam acolo ca un mare prost și, pentru o clipă, am jurat că o aud pe Natalie râzând. Un bărbat cu o șapcă de baseball castanie a intrat după mine. Încă stăteam în ușă.
- A, scuzați, îi spusei eu.
M-am dat la o parte pentru a-l lăsa să treacă. Am cercetat cafeneaua. O femeie cu părul ondulat în toate direcțiile, care purta, aha, o cămașă purpurie bălțată, era așezată cu spatele la mine. Nicio îndoială. Era Cookie. Inima a început să-mi bată mai tare. S-a întors, m-a văzut și mi-a zâmbit.
- Vă pot servi cu ceva?
- Bună, Cookie.
- Salut.
Tăcere.
- Îți amintești de mine? o întrebai.
Și-a șters glazura de pe mâini cu un prosop.
- Stau prost cu memoria la figuri și chiar mai rău la nume. Cu ce vă pot servi?
- Obișnuiam să vin pe aici, îi spusei. Acum șase ani. Pe iubita mea o chema Natalie Avery. Stăteam la masa din colț.
A dat din cap, dar nu ca și cum și-ar fi amintit. A dat din cap ca și cum ar fi vrut să calmeze un nebun.
- Mulți clienți intră și ies. Cafea? Gogoși?
- Natalie se dădea în vânt după biscuiții tăi.
- Biscuiți să fie. Cu coacăze?
- Sunt Jake Fisher. Îmi scriam teza de dizertație despre statul de drept. Îți plăcea să mă întrebi despre ea. Natalie era o artistă din tabăra de creație. Își pregătea albumul de schițe chiar în colțul acela.
Am arătat spre el, ca și cum ar fi avut vreo importanță.
- Acum șase ani. În timpul verii. La naiba, tu ai fost cea care mi-a arătat-o.
- Îhî, spuse ea, jucând pe degetele colierul de parcă ar fi fost mătănii. Vedeți, de asta e bine să te cheme Cookie. Nu poți uita un nume precum Cookie. Îți rămâne în minte. Dar partea proastă e că, deoarece toți își amintesc numele tău, cred că și tu trebuie să faci la fel. Înțelegeți ce vreau să spun?
- Da, spusei eu.
Apoi:
- Chiar nu-ți amintești?
Nu s-a obosit să răspundă. Am aruncat o privire prin cafenea. Oamenii de la mese începeau să se holbeze. Tipul cu șapca de baseball castanie era în zona revistelor, prefăcându-se că nu aude nimic. M-am întors spre Cookie.
- O cafea mică, te rog.
- Biscuiți?
- Nu, mulțumesc.
A înhățat o ceașcă și a început s-o umple.
- Ești tot cu Denise? o întrebai.
Trupul i se încordă.
- Și ea lucra în tabăra de pe deal, spusei eu. Așa am cunoscut-o.
Am văzut cum Cookie își înăbușea emoția.
- Nu am lucrat niciodată în tabără.
- Ba da. Reîncărcarea Creativă, pe drum în sus. Denise aducea cafeaua și biscuiții tăi.
A terminat de turnat cafeaua și a pus-o pe tejghea în fața mea.
- Uite ce, domnule, am treabă de făcut.
M-am aplecat spre ea.
- Natalie se dădea în vânt după biscuiții tăi.
- Ați mai spus asta.
- Voi două vorbeați mereu despre ei.
- Vorbesc cu o mulțime de oameni despre biscuiții mei, OK? Îmi pare rău că nu îmi amintesc de dumneavoastră. Probabil că ar fi trebuit să fiu politicoasă și să mă prefac și să îndrug ceva de genul „O, sigur, ce mai faceți dumneavoastră și prietena dumneavoastră iubitoare de biscuiți?” Dar n-am făcut-o. Uitați cafeaua. Pot să vă mai servesc cu ceva?
Mi-am scos cartea de vizită cu toate numerele de telefon pe ea.
- Dacă-ți amintești ceva...
- Pot să vă mai servesc cu ceva? întrebă ea, de data asta cu o voce mai tăioasă.
- Nu.
- Atunci face un dolar jumate. Vă doresc o zi frumoasă!
Capitolul 9
Acum îi înțeleg pe cei care spun că au impresia că sunt urmăriți.
De unde am știut? Poate intuiția. Creierul meu reptilian poate detecta așa ceva. Am simțit-o într-un mod aproape fizic. Asta, plus aceeași mașină - o furgonetă Chevy cu un număr de Vermont - m-au urmărit de când am părăsit orașul Kraftboro.
N-aș putea jura, dar m-am gândit că, poate, șoferul purta o șapcă de baseball castanie.
.........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu