1-6
- Pleacă de-aici! strigă Susan. Lasă-mă în pace!
Chipul ei părea acoperit de o mască a fricii. Se întoarse și dispăru în ceața care începea să fie din ce în ce mai deasă.
Michelle se luă imediat după ea.
- Stai pe loc, șopti vocea. Lasă-mă s-o fac eu. Vreau s-o fac.
Michelle încremeni, mulțumindu-se să asculte și să aștepte.
Țipătul pe care-l auzi într-un târziu i se păru jalnic și înăbușit.
Apoi simți că fetița aceea ciudată se apropiase din nou de ea, gata să-i pătrundă în trup și în suflet.
Michelle se luă imediat după ea.
- Stai pe loc, șopti vocea. Lasă-mă s-o fac eu. Vreau s-o fac.
Michelle încremeni, mulțumindu-se să asculte și să aștepte.
Țipătul pe care-l auzi într-un târziu i se păru jalnic și înăbușit.
Apoi simți că fetița aceea ciudată se apropiase din nou de ea, gata să-i pătrundă în trup și în suflet.
- Am făcut-o, murmură vocea. Ți-am spus că o s-o fac și am făcut-o.
Michelle porni încet spre casă, în timp ce cuvintele i se învârtejeau în minte. Când ajunse la casa cea veche, soarele începuse deja să strălucească de pe cerul senin al începutului de toamnă. Singurul sunet care se auzea era țipătul pescărușilor...
PROLOG
Înaintă încet pe cărare, atentă unde punea piciorul, dar fără să ezite. Poteca îi era cunoscută. Știa din instinct când s-o ia la stânga, când să se abată spre dreapta și când s-o țină drept pe mijloc.
Îmbrăcată într-o rochiță neagră și purtând pe cap o bonetă de aceeași culoare, de departe aducea mai curând a femeie bătrână decât a fetiță de doisprezece ani, iar bastonul de care nu se despărțea niciodată nu făcea decât să sporească impresia de persoană în vârstă.
Numai chipul ei era tânăr, senin și fără riduri, iar ochii lipsiți de lumină păreau adesea să vadă lucruri invizibile pentru alții.
Era un copil singuratic. Orbirea o izolase de ceilalți, ferecând-o într-o lume întunecată, din care știa că nu există scăpare. Și totuși, își accepta nenorocirea cu calm și resemnare, așa cum le accepta pe toate, socotindu-le daruri de la Dumnezeu, ale cărui căi îi rămâneau necunoscute, deși nu-i putea pune la îndoială înțelepciunea.
Îmbrăcată într-o rochiță neagră și purtând pe cap o bonetă de aceeași culoare, de departe aducea mai curând a femeie bătrână decât a fetiță de doisprezece ani, iar bastonul de care nu se despărțea niciodată nu făcea decât să sporească impresia de persoană în vârstă.
Numai chipul ei era tânăr, senin și fără riduri, iar ochii lipsiți de lumină păreau adesea să vadă lucruri invizibile pentru alții.
Era un copil singuratic. Orbirea o izolase de ceilalți, ferecând-o într-o lume întunecată, din care știa că nu există scăpare. Și totuși, își accepta nenorocirea cu calm și resemnare, așa cum le accepta pe toate, socotindu-le daruri de la Dumnezeu, ale cărui căi îi rămâneau necunoscute, deși nu-i putea pune la îndoială înțelepciunea.
La început îi fusese greu, dar când i se întâmplase tragedia era încă suficient de mică pentru a se adapta cu multă ușurință.
Acum abia dacă își mai amintea cum arăta lumea văzută aievea cândva. Uitase cu desăvârșire să se mai bizuie pe ochii ei. În schimb, își ascuțise celelalte simțuri. Auzea sunete pe care alții nu le sesizau, percepea în aerul sărat al mării miresme știute doar de ea și recunoștea florile și copacii numai după pipăit.
Poteca pe care pășea astăzi era unul din drumurile ei preferate, șerpuind pe muchia falezei, sus deasupra mării. Aici bastonul devenea aproape inutil, întrucât fetița cunoștea poteca la fel de bine cum știa și că locuința părinților săi se găsește la câteva sute de metri spre sud. Își număra pașii din obișnuință, iar ritmul ei de mers era invariabil același. Cărarea nu-i rezerva niciun fel de surprize. Și totuși, plimba în fața ei bastonul cu vârf alb, mișcându-l dintr-o parte în cealaltă, ca pe un deget, încercând să depisteze un eventual obstacol ce i-ar fi putut bara calea.
Poteca pe care pășea astăzi era unul din drumurile ei preferate, șerpuind pe muchia falezei, sus deasupra mării. Aici bastonul devenea aproape inutil, întrucât fetița cunoștea poteca la fel de bine cum știa și că locuința părinților săi se găsește la câteva sute de metri spre sud. Își număra pașii din obișnuință, iar ritmul ei de mers era invariabil același. Cărarea nu-i rezerva niciun fel de surprize. Și totuși, plimba în fața ei bastonul cu vârf alb, mișcându-l dintr-o parte în cealaltă, ca pe un deget, încercând să depisteze un eventual obstacol ce i-ar fi putut bara calea.
Vuietul mării îi răsuna în urechi și fetița în negru se opri o clipă, întorcându-se cu fața către larg. Undeva, în străfundurile memoriei, începu să prindă contur imaginea pescărușilor rotindu-se pe deasupra valurilor. Deodată, undeva în spate desluși alte sunete - pe care orice ureche în afară de-a ei le-ar fi confundat cu zgomotul valurilor ce se spărgeau de țărm.
Erau râsete.
Le auzise toată ziua și le cunoștea semnificația.
Așadar, colegii ei de școală se plictisiseră de joacă, drept care un timp aveau să se distreze pe socoteala ei.
La fel se întâmpla în fiecare toamnă.
An de an, la început de vară, când se încheiau cursurile și copiii luau vacanță, ea nu se mai aventura decât arareori mai departe de plajă și faleză, astfel încât copiii o dădeau uitării. Dar în septembrie redevenea pentru un timp ciudățenia la care se zgâiau cu toții, de care se minunau și despre care vorbeau între ei.
Dar, mai presus de orice, ființa pe care o chinuiau.
În prima zi de școală auzea șoaptele colegilor încă din clipa când intra în clasă, bâjbâind cu bastonul și încercând să se familiarizeze din nou cu treptele, cu coridorul, cu ușile și cu șirurile de bănci. Pe urmă sosea acel moment îngrozitor când profesoara o întreba unde dorea să se așeze, după care îi aranja pe toți elevii în funcție de ea. Atunci începeau și necazurile.
Niciodată nu durau prea mult. Într-o săptămână - uneori două - colegii uitau de ea, îndreptându-și atenția spre alte lucruri mai interesante, însă paguba era deja produsă. Își petrecea restul anului singură, venind și plecând de la școală neînsoțită de nimeni.
Câteodată se mai întâmpla ca pentru o vreme să aibă companie. Când vreunul din copii își rupea un braț sau un picior, atunci, pe parcursul celor câteva săptămâni până la însănătoșire, fetița avea pe cineva care să-i țină de urât, cu care să mai schimbe o vorbă și care să se intereseze dintr-o dată de necazurile ei. Dar, deîndată ce copilul se făcea bine, rămânea iarăși singură.
Acum când râsetele colegilor îi ajungeau la urechi, înțelese că de data asta se hotărâseră s-o urmărească până acasă, șușotind între ei ca într-o bună zi - lucru ce nu se întâmplase încă - să-i pună un buștean de-a curmezișul potecii, să se convingă dacă era în stare să-l ocolească.
Se strădui să nu ia în seamă hohotele batjocoritoare și să se concentreze numai asupra murmurului liniștitor al valurilor, dar râsetele din spatele ei deveneau tot mai puternice. În cele din urmă se întoarse să-i înfrunte.
- Lăsați-mă în pace, le spuse încetișor. Vă rog.
Niciun răspuns, numai o chicoteală undeva în dreapta.
Răsuflând ușurată, porni spre miazăzi, înaintând încet spre casă. Atunci auzi un glas venind chiar din fața ei.
Răsuflând ușurată, porni spre miazăzi, înaintând încet spre casă. Atunci auzi un glas venind chiar din fața ei.
- Atenție! E un bolovan pe cărare!
Fetița se opri, bâjbâind cu bastonul pe potecă. Nu găsi nimic și făcu un pas înainte, după care rămase iar pe loc, încercând să se orienteze cu ajutorul bastonului. Tot nimic. Se lăsase trasă pe sfoară.
Porni mai departe, dar același glas sosit din întuneric o avertiză că risca să se împiedice. Se opri din nou, pipăind cărarea cu ajutorul bastonului.
De data asta, gestul ei declanșă o cascadă de hohote de râs.
Înțelese că dăduse de necaz.
Era înconjurată de patru copii care-și aleseseră cu grijă locurile, unul în față, altul în spate și ceilalți doi de câte o parte a fetiței, împiedicând-o să părăsească poteca și s-o ia peste câmp spre drumul mare.
Rămase neclintită, în așteptare.
- Doar n-ai să stai acolo până-n ziua de apoi! o apostrofă unul din copii. Mai curând sau mai târziu tot va trebui să te urnești din loc - și-atunci o să te poticnești și-o să cazi în prăpastie!
- Dați-mi pace! îi rugă fetița. Ați auzit? Dați-mi pace!
Porni mai departe, dar același glas sosit din întuneric o avertiză că risca să se împiedice. Se opri din nou, pipăind cărarea cu ajutorul bastonului.
De data asta, gestul ei declanșă o cascadă de hohote de râs.
Înțelese că dăduse de necaz.
Era înconjurată de patru copii care-și aleseseră cu grijă locurile, unul în față, altul în spate și ceilalți doi de câte o parte a fetiței, împiedicând-o să părăsească poteca și s-o ia peste câmp spre drumul mare.
Rămase neclintită, în așteptare.
- Doar n-ai să stai acolo până-n ziua de apoi! o apostrofă unul din copii. Mai curând sau mai târziu tot va trebui să te urnești din loc - și-atunci o să te poticnești și-o să cazi în prăpastie!
- Dați-mi pace! îi rugă fetița. Ați auzit? Dați-mi pace!
Vru să facă un pas, dar vocea o opri din nou, atenționând-o pe un ton batjocoritor.
- Nu pe-acolo! Te abați de la potecă!
- Nu pe-acolo! Te abați de la potecă!
Nu se abătea de la potecă - era absolut convinsă. Dar cum să aibă certitudinea? Nu mai știa precis unde se găsește. Începu să i se facă frică.
Marea. Dacă și-ar fi dat seama cu precizie în ce parte se afla marea, atunci nu i-ar fi fost greu să determine în ce direcție trebuia s-o ia. Se răsuci în loc, ascultând cu atenție. De-ar fi suflat vântul, i-ar fi fost ușor. Dar nu se simțea nicio adiere, astfel că foșnetul valurilor părea că vine de pretutindeni, împletindu-se cu râsetele copiilor care-o chinuiau și derutând-o.
Trebuia să încerce. Câtă vreme rămânea pe loc, ascultându-i și lăsându-i să-și bată joc de ea, copiii nu se vor clinti de acolo, distrându-se de minune cu noul joc pe care-l descoperiseră. Să nu-i ia în seamă! Asta trebuia să facă. Pur și simplu, să nu le acorde nicio atenție.
Bastonul descrise un semicerc în fața ei, apoi încă unul. Nervii din buricele degetelor ghiceau netezimea potecii și denivelările din punctul unde se sfârșea cărarea și începea câmpul.
Trebuia să încerce. Câtă vreme rămânea pe loc, ascultându-i și lăsându-i să-și bată joc de ea, copiii nu se vor clinti de acolo, distrându-se de minune cu noul joc pe care-l descoperiseră. Să nu-i ia în seamă! Asta trebuia să facă. Pur și simplu, să nu le acorde nicio atenție.
Bastonul descrise un semicerc în fața ei, apoi încă unul. Nervii din buricele degetelor ghiceau netezimea potecii și denivelările din punctul unde se sfârșea cărarea și începea câmpul.
Fetița se hotărî și-și urmă drumul.
În aceeași clipă se dezlănțuiră țipete.
- Atenție! E un bolovan înaintea ta!
În aceeași clipă se dezlănțuiră țipete.
- Atenție! E un bolovan înaintea ta!
- Ai greșit direcția! Dacă vrei s-ajungi acasă, fă cale-ntoarsă!
- Nu pe-acolo! Ai să cazi de pe stânci!
- Și ce dacă? Oricum n-o să știe ce i s-a întâmplat!
- Pune-i ceva în drum! Să vedem dacă-și dă seama ce e!
Fetița nu le dădu atenție, ci continuă să pășească pe cărare, pipăind cu bastonul, ca să se asigure că apucase pe drumul bun. În jurul ei, vocile fără trup nu încetau s-o urmărească, răutăcioase și provocatoare. Ea își impuse să nu le răspundă, repetându-și că în curând se vor plictisi și vor renunța s-o mai strige, lăsând-o în pace.
Apoi unul dintre glasuri - cel al unui băiat - îi aduse moartea-n suflet.
- Mai bine nici nu te-ai duce acasă! Poate că maică-ta are musafiri!
Fetița îngheță. Se opri și ridică bastonul, care începu să tremure nesigur în aer.
- Să nu spui asta, zise ea cu o voce joasă. Să nu mai spui asta niciodată!
Râsul încetă și fata se întrebă dacă nu cumva copiii plecaseră. Însă erau tot acolo. Râsetele lor începură să devină din ce în ce mai veninoase.
- Te duci acasă, la târfa de maică-ta!
- Hai, grăbește-te, poate că te învață și pe tine meserie!
- Maică-mea zice c-ar trebui alungată din oraș!
- Taică-meu a zis că, dacă o să aibă doi dolari de cheltuială, o să treacă pe la voi pe-acasă!
- Încetați! țipă fetița. Nu mai vorbiți așa! Nu-i adevărat!
Brusc, ridică bastonul cu amândouă mâinile, începând să-l agite în toate părțile. În timp ce biciuia zadarnic aerul, râsetele și insultele copiilor se întețiră.
- Maică-mea zice c-ar trebui alungată din oraș!
- Taică-meu a zis că, dacă o să aibă doi dolari de cheltuială, o să treacă pe la voi pe-acasă!
- Încetați! țipă fetița. Nu mai vorbiți așa! Nu-i adevărat!
Brusc, ridică bastonul cu amândouă mâinile, începând să-l agite în toate părțile. În timp ce biciuia zadarnic aerul, râsetele și insultele copiilor se întețiră.
- Maică-ta e o târfă!
- Lui taică-tău puțin îi pasă!
- Cică toți banii îi ia el!
- Când fac și io șaișpe ani, pot să vin la maică-ta?
- Cică toți banii îi ia el!
- Când fac și io șaișpe ani, pot să vin la maică-ta?
Cu rochia neagră învolburându-se în jurul trupului și cu panglicile fluturând în vânt, fetița începu să pășească în direcția din care se auzeau glasurile, mânuind bastonul prin aer, în dorința de a-i face pe copii să tacă. Se poticni, gata să cadă, dar își recăpătă echilibrul. De jur-împrejur, îi răsunau în urechi vocile copiilor, care între timp uitaseră de infirmitatea fiicei, preocupați de păcatele mamei.
Dar nu era adevărat.
Știa că nu era adevărat. Mama ei n-ar fi fost în stare să comită faptele de care o învinuiau copiii. De ce vorbeau așa? De ce-o urau? De ce-i urau pe mămica și pe tăticul ei?
Știa că nu era adevărat. Mama ei n-ar fi fost în stare să comită faptele de care o învinuiau copiii. De ce vorbeau așa? De ce-o urau? De ce-i urau pe mămica și pe tăticul ei?
Bastonul vâjâia tot mai aprig, șfichiuind zadarnic aerul, în timp ce copiii se fereau din calea lui, râzând din ce în ce mai tare de victima lipsită de vedere, care lovea în gol, neajutorată, neputând nici să se apere și nici să fugă.
Începură să se apropie de ea, împresurând-o din toate părțile, în vreme ce fetița mergea de-a îndărătelea, cu bastonul întins în față, ca pentru a-i ține la distanță.
Simți sub tălpi pământ neted și înțelese că ajunsese din nou pe potecă. Încercă să se răsucească în loc, dar, fără ajutorul bastonului, nu avea nici cea mai mică idee încotro s-o apuce.
Cei patru copii se apropiară și mai mult, adresându-i vorbe tot mai usturătoare, batjocorind-o cu și mai mare cruzime și amuzându-se grozav pe socoteala ei!
Fetița continuă să se tragă înapoi din calea lor.
Deodată simți ceva sub talpa dreaptă. O piatră. Ridică piciorul, dar în același moment piatra se rostogoli la vale.
Neștiind ce se întâmplase, călcă din nou în același loc unde pusese piciorul mai înainte.
Numai că talpa ei nu mai întâlni nimic.
Abia în ultima fracțiune de secundă înțelese unde se afla. Se clătină câteva clipe pe buza prăpastiei, cu trăsăturile împietrite de o spaimă fără seamăn.
Bastonul împunse cu deznădejde aerul, încercând să descopere un punct de sprijin.
Își pierdu echilibrul și, simțind că se prăbușește, dădu drumul bastonului, care căzu pe potecă. Cei patru copii se uitară unul la altul câteva momente, apoi privirea lor lunecă spre bastonul rămas pe cărare. La început, nimeni nu îndrăzni să schițeze vreo mișcare. Pe urmă, cel mai mare dintre ei făcu un pas înainte, apucând bastonul și azvârlindu-l în mare. În ce-i privea pe ei, fetița pur și simplu dispăruse...
Începură să se apropie de ea, împresurând-o din toate părțile, în vreme ce fetița mergea de-a îndărătelea, cu bastonul întins în față, ca pentru a-i ține la distanță.
Simți sub tălpi pământ neted și înțelese că ajunsese din nou pe potecă. Încercă să se răsucească în loc, dar, fără ajutorul bastonului, nu avea nici cea mai mică idee încotro s-o apuce.
Cei patru copii se apropiară și mai mult, adresându-i vorbe tot mai usturătoare, batjocorind-o cu și mai mare cruzime și amuzându-se grozav pe socoteala ei!
Fetița continuă să se tragă înapoi din calea lor.
Deodată simți ceva sub talpa dreaptă. O piatră. Ridică piciorul, dar în același moment piatra se rostogoli la vale.
Neștiind ce se întâmplase, călcă din nou în același loc unde pusese piciorul mai înainte.
Numai că talpa ei nu mai întâlni nimic.
Abia în ultima fracțiune de secundă înțelese unde se afla. Se clătină câteva clipe pe buza prăpastiei, cu trăsăturile împietrite de o spaimă fără seamăn.
Bastonul împunse cu deznădejde aerul, încercând să descopere un punct de sprijin.
Își pierdu echilibrul și, simțind că se prăbușește, dădu drumul bastonului, care căzu pe potecă. Cei patru copii se uitară unul la altul câteva momente, apoi privirea lor lunecă spre bastonul rămas pe cărare. La început, nimeni nu îndrăzni să schițeze vreo mișcare. Pe urmă, cel mai mare dintre ei făcu un pas înainte, apucând bastonul și azvârlindu-l în mare. În ce-i privea pe ei, fetița pur și simplu dispăruse...
Știa ce se petrece, știa că va muri. Avea impresia că timpul își încetinise cursul. Auzea foșnetul suind înspre ea, din ce în ce mai aproape.
Îi era sortit să moară! De ce? Cu ce greșise? Cu ce greșise mama ei? Așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Vuietul din urechile fetiței nu mai era cel al valurilor, în locul mării, auzea glasurile copiilor batjocorind-o, țipând la ea, înfigându-i-se în creier și torturând-o cu puterea unei obsesii.
Pentru prima oară de când era pe lume, simți ce înseamnă furia. Totul era o mare nedreptate. N-ar fi trebuit să fie oarbă. N-ar fi trebuit să fie silită să asculte vorbele lor otrăvite. Ar fi trebuit să poată vedea totul cu ochii ei.
Să vadă și să-și facă dreptate.
Să se răzbune.
Pe măsură ce se rostogolea înspre mare, furia îi creștea. În clipa când o înghițiră apele, uită ce i se întâmplase și că viața ei luase sfârșit.
Tot ce mai trăia în ea era furia.
Furia și ura...
Îi era sortit să moară! De ce? Cu ce greșise? Cu ce greșise mama ei? Așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Vuietul din urechile fetiței nu mai era cel al valurilor, în locul mării, auzea glasurile copiilor batjocorind-o, țipând la ea, înfigându-i-se în creier și torturând-o cu puterea unei obsesii.
Pentru prima oară de când era pe lume, simți ce înseamnă furia. Totul era o mare nedreptate. N-ar fi trebuit să fie oarbă. N-ar fi trebuit să fie silită să asculte vorbele lor otrăvite. Ar fi trebuit să poată vedea totul cu ochii ei.
Să vadă și să-și facă dreptate.
Să se răzbune.
Pe măsură ce se rostogolea înspre mare, furia îi creștea. În clipa când o înghițiră apele, uită ce i se întâmplase și că viața ei luase sfârșit.
Tot ce mai trăia în ea era furia.
Furia și ura...
• CARTEA ÎNTÂI •
PARADISE POINT
Capitolul 1
Familia Pendleton sosi la Paradise Point într-o zi de august cu soare strălucitor.
Trecând încet cu mașina prin sat, toți trei se treziră privindu-l cu alți ochi. Până atunci, îl socotiseră întotdeauna un cătun frumos și atâta tot, dar acum acest loc însemna pentru ei acasă. June Pendleton își rotea de jur-împrejur ochii albaștri, sticlind de curiozitate, mai preocupată să descopere magazinul universal și farmacia, decât să admire fațada restaurată cu grijă a hanului sau colonadele din jurul pieței publice.
Paradise Point își merita numele. Orice turist ocazional ar fi considerat că principala rațiune de existență a satului era decorul natural în care se situa: cocoțat undeva deasupra Atlanticului, pe una din cele două faleze identice care adăposteau un mic golf. Prea înghesuit spre a servi drept radă și altor ambarcațiuni decât cele câteva lotci ancorate aici, golfulețul era aproape complet despărțit de mare. Limbile de uscat care-l străjuiau îl înconjurau ca niște brațe posesive chiar până unde începea pădurea, singura sa legătură cu oceanul fiind o fâșie de apă învolburată. Câtă vreme se găsiseră oameni
care să privească valurile spumegânde din Strâmtoarea Diavolului, existase și la Point o așezare oarecare.
Cea de acum veghea asupra golfului și mării de aproape două sute de ani și, prin acordul tacit al tuturor locuitorilor săi, continua să rămână un sat. Aici nu exista nicio industrie demnă de acest nume, nicio flotă de pescuit, ci doar vreo câteva ferme, care cultivau pământul smuls din întinderea pădurii. Și totuși, Paradise Point supraviețuia, asigurându-și traiul zilnic prin aceleași mijloace misterioase ca multe sate anonime de prin alte colțuri ale lumii. Modesta sa rețea de servicii rezista îndeosebi grație turiștilor din sezonul de vară, care dădeau năvală în fiecare an, dornici să-și încânte ochii cu priveliștea de aici și să „evadeze departe de lume”.
În sat locuiau și o mână de artiști și artizani, câștigându-și existența din vânzarea de cuverturi, mocasini, ceramică, statuete și picturi - obiecte ce umpleau banchetele și portbagajele celor ce nu avuseseră norocul de-a se naște pe aceste meleaguri.
Cea de acum veghea asupra golfului și mării de aproape două sute de ani și, prin acordul tacit al tuturor locuitorilor săi, continua să rămână un sat. Aici nu exista nicio industrie demnă de acest nume, nicio flotă de pescuit, ci doar vreo câteva ferme, care cultivau pământul smuls din întinderea pădurii. Și totuși, Paradise Point supraviețuia, asigurându-și traiul zilnic prin aceleași mijloace misterioase ca multe sate anonime de prin alte colțuri ale lumii. Modesta sa rețea de servicii rezista îndeosebi grație turiștilor din sezonul de vară, care dădeau năvală în fiecare an, dornici să-și încânte ochii cu priveliștea de aici și să „evadeze departe de lume”.
În sat locuiau și o mână de artiști și artizani, câștigându-și existența din vânzarea de cuverturi, mocasini, ceramică, statuete și picturi - obiecte ce umpleau banchetele și portbagajele celor ce nu avuseseră norocul de-a se naște pe aceste meleaguri.
Doctorul Calvin Pendleton și soția sa urmau să se stabilească în Paradise Point - fapt pentru care se socoteau favorizați de soartă. La fel gândea și fiica lor, Michelle.
Asta nu însemna că plănuiseră vreodată să se mute în Paradise Point. Dimpotrivă, până în urmă cu câteva luni, nici unuia dintre ei nu-i trecuse prin minte că ar putea locui în altă parte decât la Boston. Pentru familia Pendleton, Paradise Point fusese doar o atracție turistică la nord-est de metropolă, la câteva ore de mers cu mașina - o zonă încântătoare, unde să-și petreacă din când în când câte o după-amiază de vară: Cal se relaxa, June picta, iar Michelle își petrecea timpul plimbându-se prin pădure sau pe țărmul oceanului. Spre seară se întorceau la Boston, reluându-și viața ordonată de zi cu zi.
Numai că existența lor se abătuse de la rutina zilnică.
În momentul acela coti la dreapta, pe drumul ce pornea din piața publică și ieșea din sat, ocolind golful și ducând spre noul lor domiciliu. Cal văzu mai mulți oameni privind mașina, apoi zâmbind dintr-o dată și făcându-le semn cu mâna.
- Se pare că suntem așteptați, remarcă el.
June se mișcă greoi pe scaunul din dreapta. Era gravidă în luna a noua și avea senzația că sarcina nu se va mai sfârși niciodată.
- S-a zis cu anonimatul din marele oraș, zise ea. Presupun că doctorul Carson a și pregătit standul de expoziție în onoarea noastră.
În momentul acela coti la dreapta, pe drumul ce pornea din piața publică și ieșea din sat, ocolind golful și ducând spre noul lor domiciliu. Cal văzu mai mulți oameni privind mașina, apoi zâmbind dintr-o dată și făcându-le semn cu mâna.
- Se pare că suntem așteptați, remarcă el.
June se mișcă greoi pe scaunul din dreapta. Era gravidă în luna a noua și avea senzația că sarcina nu se va mai sfârși niciodată.
- S-a zis cu anonimatul din marele oraș, zise ea. Presupun că doctorul Carson a și pregătit standul de expoziție în onoarea noastră.
- Ce-i aia un stand de expoziție? întrebă Michelle, care stătea pe bancheta din spate.
În vârstă de 12 ani, fetița se deosebea complet de părinții ei - amândoi blonzi, cu ochi albaștri și cu trăsături de o frumusețe nordică. Dimpotrivă, Michelle era negricioasă, cu părul castaniu-închis, aproape negru, și cu niște ochi căprui, puțin oblici, care-i dădeau un aer ștrengăresc. Se aplecase înainte, cu brațele sprijinite pe spătarul scaunului din față, cu părul strălucitor revărsat pe umeri, sorbind din ochi cele mai neînsemnate detalii ale priveliștii din Paradise Point. Câtă deosebire față de Boston, își zise ea. Și cât de minunat era totul!
June se răsuci, vrând să-și privească fiica, însă efortul se dovedi prea mare pentru trupul ei deformat. Se lăsă din nou pe spătarul scaunului, cugetând cât era de dificil să explici cuiva vechiul obicei al micilor așezări de a-și întâmpina vizitatorii cu un stand de expoziție. În orice caz, unui copil de 12 ani i-ar fi fost greu să înțeleagă.
Cum tocmai treceau pe lângă școala din Paradise Point, își puse mâna peste cea a fetiței și o întrebă:
- Nu prea seamănă cu Harrison, așa-i?
June se răsuci, vrând să-și privească fiica, însă efortul se dovedi prea mare pentru trupul ei deformat. Se lăsă din nou pe spătarul scaunului, cugetând cât era de dificil să explici cuiva vechiul obicei al micilor așezări de a-și întâmpina vizitatorii cu un stand de expoziție. În orice caz, unui copil de 12 ani i-ar fi fost greu să înțeleagă.
Cum tocmai treceau pe lângă școala din Paradise Point, își puse mâna peste cea a fetiței și o întrebă:
- Nu prea seamănă cu Harrison, așa-i?
Michelle își aținti privirea asupra clădirii mici și albe, acoperite cu șindrilă, care se înălța în mijlocul unui teren de joacă unde creștea iarbă. Pe mutrișoara ei de spiriduș se citea încântarea.
- Întotdeauna am crezut că nu există decât terenuri de joacă asfaltate, zise fetița. Pe urmă, copacii! Poți să te așezi la umbra lor cât timp îți iei gustarea!
Ajuns în dreptul celei de-a doua case de lângă școală, Cal apăsă pe frână, gata să oprească.
- Ce părere aveți, să trec să-l salut pe Carson? întrebă el cu voce tare.
- Aici e dispensarul? se interesă Michelle pe un ton din care se ghicea limpede că amănuntul nu-i făcea nicio impresie.
- Mă rog, nu-i prea mare în comparație cu Boston General, vorbi Cal, apoi adăugă abia șoptit: Poate că totuși acesta-i locul potrivit pentru mine.
June îi aruncă o privire fugară, după care se întinse și-l strânse de mână.
- E exact ceea ce-ți trebuie, îl asigură ea.
- Întotdeauna am crezut că nu există decât terenuri de joacă asfaltate, zise fetița. Pe urmă, copacii! Poți să te așezi la umbra lor cât timp îți iei gustarea!
Ajuns în dreptul celei de-a doua case de lângă școală, Cal apăsă pe frână, gata să oprească.
- Ce părere aveți, să trec să-l salut pe Carson? întrebă el cu voce tare.
- Aici e dispensarul? se interesă Michelle pe un ton din care se ghicea limpede că amănuntul nu-i făcea nicio impresie.
- Mă rog, nu-i prea mare în comparație cu Boston General, vorbi Cal, apoi adăugă abia șoptit: Poate că totuși acesta-i locul potrivit pentru mine.
June îi aruncă o privire fugară, după care se întinse și-l strânse de mână.
- E exact ceea ce-ți trebuie, îl asigură ea.
Mașina se opri și cei trei Pendletoni rămaseră cu ochii la clădirea cu un singur nivel - numai cu puțin mai răsărită decât o căsuță oarecare - unde se afla sediul dispensarului din Paradise Point. Pe firma de la intrare, ștearsă de vreme, abia se deslușea numele Josiah Carson. În schimb se citea clar cel al lui Cal, pictat cu litere mari și negre.
- Poate că n-ar fi rău să intru o clipă, doar cât să-i spun că am ajuns cu bine, își dădu cu părerea Cal.
Tocmai se pregătea să coboare din mașină, când îl opri glasul soției sale, June.
- Nu vrei să te duci mai târziu? Camionul cu lucrurile noastre probabil că a tras deja în fața casei. Avem o groază de treburi de făcut. De altfel, doctorul Carson nici nu se așteaptă să treci pe la el. Cel puțin, nu astăzi.
„Are dreptate”, își zise Cal, simțind totuși o oarecare mustrare de conștiință.
Îi datora mult lui Carson. Dar și a doua zi era bine. Închise portiera și apăsă pe ambreiaj. În câteva secunde, dispensarul dispăru din vedere și satul rămase în urma lor. Ajunseră pe drumul care ocolea golful, mergând paralel cu țărmul.
June se destinse. Măcar reușise să amâne pe a doua zi reîntâlnirea cu bătrânul doctor, devenit dintr-o dată o forță atât de redutabilă în viața ei - deși nici nu-l simpatiza și nici nu-i inspira încredere! Între Cal și Josiah Carson se înfiripase o relație ce părea să devină tot mai strânsă de la o zi la alta. June ar fi vrut să înțeleagă mai bine în ce consta legătura dintre ei, însă singurul lucru pe care îl știa era că totul pornise de la băiatul acela.
„Are dreptate”, își zise Cal, simțind totuși o oarecare mustrare de conștiință.
Îi datora mult lui Carson. Dar și a doua zi era bine. Închise portiera și apăsă pe ambreiaj. În câteva secunde, dispensarul dispăru din vedere și satul rămase în urma lor. Ajunseră pe drumul care ocolea golful, mergând paralel cu țărmul.
June se destinse. Măcar reușise să amâne pe a doua zi reîntâlnirea cu bătrânul doctor, devenit dintr-o dată o forță atât de redutabilă în viața ei - deși nici nu-l simpatiza și nici nu-i inspira încredere! Între Cal și Josiah Carson se înfiripase o relație ce părea să devină tot mai strânsă de la o zi la alta. June ar fi vrut să înțeleagă mai bine în ce consta legătura dintre ei, însă singurul lucru pe care îl știa era că totul pornise de la băiatul acela.
Băiatul care murise.
Își alungă cu hotărâre gândul. De acum încolo nu se va mai preocupa decât de Paradise Point.
Drumul era frumos: de o parte se înălțau păduri dese, de cealaltă se întindea o fâșie de iarbă, cu ferigi din loc în loc, iar dincolo de ea stâncile abrupte se prăvăleau drept în mare, înspre micul golf de dedesubt.
- Aceea-i casa noastră? întrebă Michelle.
În zare se ivise silueta unei case, profilată pe peisajul înconjurător. Acoperișul cu mansardă și terasa se desenau limpede pe cerul albastru și senin.
- Întocmai! îi răspunse June. Ei, ce părere ai?
- De departe arată grozav! Dar cum e pe dinăuntru?
- Cam tot la fel ca și pe afară, chicoti Cal. Ai să vezi c-o să-ți placă.
- De departe arată grozav! Dar cum e pe dinăuntru?
- Cam tot la fel ca și pe afară, chicoti Cal. Ai să vezi c-o să-ți placă.
În timp ce se apropiau de casa în care urmau să locuiască de-acum încolo, Michelle își tot plimba privirea asupra peisajului.
Era încântător, dar oarecum straniu. Îi venea greu să-și imagineze ce însemna să trăiești în asemenea pustietate. Între Pendletoni și vecinii lor nu se mai ridica un simplu perete de apartament, casa cea mai apropiată găsindu-se la un sfert de milă distanță. Michelle constată cu interes că pe această suprafață se întindea un cimitir. Un cimitir adevărat, vechi și părăsit.
Michelle îi arătă mamei sale mormintele pe lângă care treceau. June le privi curioasă, apoi îl întrebă pe Cal dacă știuse de existența lor. El ridică din umeri.
Michelle îi arătă mamei sale mormintele pe lângă care treceau. June le privi curioasă, apoi îl întrebă pe Cal dacă știuse de existența lor. El ridică din umeri.
- Josiah mi-a spus să terenul aparține familiei sale, care însă nu-l mai folosește. Mai curând aș crede că el e cel care nu intenționează să-l valorifice. Zice că vrea să fie înmormântat în Florida și că puțin îi pasă dacă nu va mai vedea în vecii vecilor Paradise Point.
June nu-și putu stăpâni râsul.
June nu-și putu stăpâni râsul.
- Asta spune acum. Stai să vezi cum o să fie când o să ajungă în Florida. Pun prinsoare pe ce vrei c-o să se întoarcă val-vârtej aici.
- Ca să-și ia înapoi clientela și casa? Nu, nu, sunt convins că dorește să plece din sat.
Tăcu o clipă, apoi adăugă:
- Am impresia că accidentul acela l-a zguduit mai mult decât lasă să se vadă.
Râsul lui June se topi.
Râsul lui June se topi.
- Cu toții am fost zguduiți, nu? murmură ea. Nici măcar nu-l cunoșteam pe pustiul care a murit. Și totuși, iată-ne aici. Nu vi se pare ciudat?
Cal nu răspunse.
Noua lor reședință era, de fapt, vechea casă a lui Carson. Noua lui viață însemna o continuare a existenței duse de Carson.
Noua lor reședință era, de fapt, vechea casă a lui Carson. Noua lui viață însemna o continuare a existenței duse de Carson.
Cine fugea și de ce anume? se întrebă Cal în sinea sa.
În clipa când mașina opri în fața casei, Michelle sări jos, privind admirativ fațada decorată în stil victorian, fără să-i pese de zugrăveala scorojită ori de lemnăria roasă de vreme, ce dădea construcției un aer straniu și prevestitor de rău.
- Mi se pare că visez, șopti ea. Chiar vom locui în ea?
Cal veni lângă fiica sa și-i înconjură umerii cu brațul, într-o pornire afectuoasă.
- Îți place, prințeso?
- Dacă-mi place? Cui nu i-ar plăcea o asemenea casă? Parc-ar fi o poză dintr-o carte cu povești.
- Vrei să spui că arată ca locuința lui Charles Addams, o corectă June, coborând și ea din mașină.
- Dacă-mi place? Cui nu i-ar plăcea o asemenea casă? Parc-ar fi o poză dintr-o carte cu povești.
- Vrei să spui că arată ca locuința lui Charles Addams, o corectă June, coborând și ea din mașină.
Măsură cu privirea acoperișul înalt al clădirii cu trei caturi și clătină din cap.
- Am vaga bănuială că acolo sus ar putea fi și lilieci.
Michelle se încruntă spre ea.
- Dacă nu-ți place, de ce-am mai cumpărat-o?
- N-am zis că nu-mi place, se grăbi să-i răspundă June. Află că-mi place, și încă foarte mult. Trebuie totuși să recunoști că e cu totul altceva decât fosta noastră vilă din Boston. Sper că am luat o hotărâre înțeleaptă, conchise ea, după o scurtă pauză.
- Cum să nu! sări Michelle. Eu sunt sigură de asta!
Lăsându-și părinții lângă mașină, alergă spre verandă și dispăru înăuntru pe ușa din față. Cal întinse brațul, prinzându-și soția de mână.
- Totul va fi bine, zise el, dând pentru prima oară glas temerilor pe care le nutriseră amândoi în legătură cu mutarea. Hai, vino să aruncăm o privire.
Cumpăraseră casa gata mobilată și căzuseră îndată de acord să nu vândă mobilierul, renunțând mai degrabă la cel adus de ei. Alcătuit din piese simple și joase, acesta se potrivise perfect cu apartamentul lor din Boston, însă simțul estetic al lui June aprecia că nu mergea deloc cu tavanul înalt și decorațiunile sofisticate de arhitectură victoriană. Împreună cu Cal, decisese că schimbarea modului lor de viață implica și o modificare a gustului artistic. Așadar, amândoi explorară casa, întrebându-se cât va dura până ce se vor obișnui cu noua locuință.
Camera de zi, în care se ajungea din micul hol de la intrare, aflat în dreapta ușii principale, era plină de cutii conținând „viața” lor de dinainte. De la prima privire, June începu să se îndoiască de înțelepciunea hotărârii pe care o luaseră, dar Cal - care-i ghicise gândul - o îndemnă să se destindă, asigurând-o că Michelle și cu el se vor apuca să despacheteze. Tot ce avea de făcut June era să le spună unde să așeze lucrurile. Ea zâmbi, răsuflând ușurată, după care intrară cu toții în sufragerie.
- Oare ce naiba o să punem în toate dulapurile astea pentru porțelanuri? întrebă June, fără a aștepta neapărat un răspuns.
- Cum ce? Porțelanuri! replică prompt Cal. Se zice că obiectele personale tind să ocupe tot spațiul în care locuim. Acum avem ocazia să aflăm dacă-i așa sau nu. Chiar va trebui să mâncăm aici?
Camera de zi, în care se ajungea din micul hol de la intrare, aflat în dreapta ușii principale, era plină de cutii conținând „viața” lor de dinainte. De la prima privire, June începu să se îndoiască de înțelepciunea hotărârii pe care o luaseră, dar Cal - care-i ghicise gândul - o îndemnă să se destindă, asigurând-o că Michelle și cu el se vor apuca să despacheteze. Tot ce avea de făcut June era să le spună unde să așeze lucrurile. Ea zâmbi, răsuflând ușurată, după care intrară cu toții în sufragerie.
- Oare ce naiba o să punem în toate dulapurile astea pentru porțelanuri? întrebă June, fără a aștepta neapărat un răspuns.
- Cum ce? Porțelanuri! replică prompt Cal. Se zice că obiectele personale tind să ocupe tot spațiul în care locuim. Acum avem ocazia să aflăm dacă-i așa sau nu. Chiar va trebui să mâncăm aici?
Remarcând privirea tragică din ochii soțului la vederea mesei sobre, cu 12 scaune, June izbucni în râs.
- M-am și gândit cum o să facem. Vom transforma cămara într-o sufragerie intimă.
Îl apucă de mână pe Cal, trăgându-l după ea pe ușa batantă.
El clătină din cap.
- Nu pricep cum dracu’ puteau unii să trăiască astfel. E de-a dreptul indecent.
Cămara, prevăzută cu chiuvetă și frigider, era mai încăpătoare decât sufrageria lor din Boston.
- Cu atât mai indecent cu cât casa asta a fost construită de un preot, zâmbi ironic June.
Cal ridică uimit din sprâncene.
- Cine ți-a spus asta?
- Cum cine? Doctorul Carson, cine altul?
Și, înainte ca soțul ei să apuce să deschidă gura, June dispăru în bucătărie. Pe loc hotărî că aici va fi încăperea în care vor locui.
El clătină din cap.
- Nu pricep cum dracu’ puteau unii să trăiască astfel. E de-a dreptul indecent.
Cămara, prevăzută cu chiuvetă și frigider, era mai încăpătoare decât sufrageria lor din Boston.
- Cu atât mai indecent cu cât casa asta a fost construită de un preot, zâmbi ironic June.
Cal ridică uimit din sprâncene.
- Cine ți-a spus asta?
- Cum cine? Doctorul Carson, cine altul?
Și, înainte ca soțul ei să apuce să deschidă gura, June dispăru în bucătărie. Pe loc hotărî că aici va fi încăperea în care vor locui.
Era o cameră extrem de spațioasă, prevăzută cu un șemineu ce ocupa o întreagă latură a sa, două plite și un frigider încastrat în perete, care fusese scos din funcțiune cu ani în urmă. Când le arătase casa, Josiah Carson le sugerase să renunțe la el cu totul, însă Cal își făcuse socoteala că în vechiul frigider își putea aranja o pivniță de vinuri pe cinste, perfect izolată termic, mai ales că ar fi fost mult prea costisitor să folosească acest spațiu în scopul pentru care fusese construit inițial.
June se apropie de chiuvetă și încercă robinetul. Țeava gâlgâi câteva secunde, apoi pufni de vreo două ori, după care din ea țâșni un jet de apă limpede și fără miros de clor.
- Excelent, murmură ea.
Privirea îi lunecă spre fereastră și chipul i se destinse într-un zâmbet.
Afară, la vreo 30 de metri depărtare, se zărea o veche construcție din cărămidă, cu acoperiș de ardezie, ce slujise cândva drept magazie pentru unelte de grădinărit. Acesta fusese și motivul pentru care June socotise casa exact pe gustul lor. Încă din prima clipă, intuise că acolo își putea amenaja un atelier unde să petreacă ore încântătoare în fața șevaletului, încercând să ajungă la un stil propriu - lucru pe care nu reușise niciodată să-l realizeze în Boston.
Observându-i zâmbetul, Cal îi ghici gândul și de astădată.
- Ia să vedem, murmură el visător, dându-și deoparte câteva șuvițe răzlețe de pe frunte. Va să zică, urmează să transformăm cămara în sufragerie și magazia în studio de pictură. Păi atunci, de ce n-aș preschimba și hambarul în atelier, ori chiar biroul în sală de operații? Pe urmă...
June se apropie de chiuvetă și încercă robinetul. Țeava gâlgâi câteva secunde, apoi pufni de vreo două ori, după care din ea țâșni un jet de apă limpede și fără miros de clor.
- Excelent, murmură ea.
Privirea îi lunecă spre fereastră și chipul i se destinse într-un zâmbet.
Afară, la vreo 30 de metri depărtare, se zărea o veche construcție din cărămidă, cu acoperiș de ardezie, ce slujise cândva drept magazie pentru unelte de grădinărit. Acesta fusese și motivul pentru care June socotise casa exact pe gustul lor. Încă din prima clipă, intuise că acolo își putea amenaja un atelier unde să petreacă ore încântătoare în fața șevaletului, încercând să ajungă la un stil propriu - lucru pe care nu reușise niciodată să-l realizeze în Boston.
Observându-i zâmbetul, Cal îi ghici gândul și de astădată.
- Ia să vedem, murmură el visător, dându-și deoparte câteva șuvițe răzlețe de pe frunte. Va să zică, urmează să transformăm cămara în sufragerie și magazia în studio de pictură. Păi atunci, de ce n-aș preschimba și hambarul în atelier, ori chiar biroul în sală de operații? Pe urmă...
- Uf, termină odată! exclamă June. Îți făgăduiesc că mă voi ocupa eu însămi de atelier, la fel ca și de cea mai mare parte a lucrurilor din cămară. Tot ce-ți rămâne de făcut e să desfaci bagajele și să-ți iei în primire slujba de doctor de țară!
- Pe cuvântul tău?
- Pe cuvântul meu, șopti June, lăsându-se strânsă în brațe și ghemuindu-se la pieptul lui. Totul va fi bine. Nu am nicio îndoială.
În sinea ei, tare și-ar fi dorit să creadă ce spunea.
Cal își sărută soția, odihnindu-și o clipă palma pe pântecele ei țuguiat. Degetele sale prinseră o mișcare a pruncului dinăuntru.
- Mai bine am sui la etaj, să chibzuim unde va fi camera copilului. Se pare că puiul nostru de om e pe cale să-și facă intrarea în lume.
- Mai durează cel puțin șase săptămâni, răspunse June.
Totuși, își urmă bucuroasă soțul pe scări, nerăbdătoare să aleagă încăperea unde avea să aranjeze camera bebelușului. Din nou cuvântul „schimbare”, își zise ea. Am impresia că pentru noi acest an e anul schimbărilor.
O găsiră pe Michelle la etajul doi, în dormitorul de pe colț, de unde se deschidea o priveliște asupra întregului golf, de la Strâmtoarea Diavolului până la oceanul de la poalele falezei. Spre nord-est se deslușea satul West Point, cu turlele celor trei bisericuțe ale sale ațintite înspre cer și cu căsuțele albe, înghesuite toate la un loc, de parcă ar fi încercat să se apere unele pe altele de furia neostoită a apelor din jur. June și Cal se alăturară fiicei lor și, pentru câteva clipe, toți trei rămaseră împreună, cercetând cu privirea noul decor în care urmau să-și ducă existența.
Ținându-se strâns în brațe, petrecură un lung răgaz de tihnă și intimitate, așa cum nu mai cunoscuseră de mult. Prima care se trezi la realitate fu June.
Cal își sărută soția, odihnindu-și o clipă palma pe pântecele ei țuguiat. Degetele sale prinseră o mișcare a pruncului dinăuntru.
- Mai bine am sui la etaj, să chibzuim unde va fi camera copilului. Se pare că puiul nostru de om e pe cale să-și facă intrarea în lume.
- Mai durează cel puțin șase săptămâni, răspunse June.
Totuși, își urmă bucuroasă soțul pe scări, nerăbdătoare să aleagă încăperea unde avea să aranjeze camera bebelușului. Din nou cuvântul „schimbare”, își zise ea. Am impresia că pentru noi acest an e anul schimbărilor.
O găsiră pe Michelle la etajul doi, în dormitorul de pe colț, de unde se deschidea o priveliște asupra întregului golf, de la Strâmtoarea Diavolului până la oceanul de la poalele falezei. Spre nord-est se deslușea satul West Point, cu turlele celor trei bisericuțe ale sale ațintite înspre cer și cu căsuțele albe, înghesuite toate la un loc, de parcă ar fi încercat să se apere unele pe altele de furia neostoită a apelor din jur. June și Cal se alăturară fiicei lor și, pentru câteva clipe, toți trei rămaseră împreună, cercetând cu privirea noul decor în care urmau să-și ducă existența.
Ținându-se strâns în brațe, petrecură un lung răgaz de tihnă și intimitate, așa cum nu mai cunoscuseră de mult. Prima care se trezi la realitate fu June.
- Ne-am gândit că aici am putea amenaja camera bebelușului, zise ea cu un glas nesigur.
Michelle se întoarse către părinții săi, cu un aer absent, parcă ieșită din transă.
- O, nu, protestă ea. Vreau să fie odăița mea. Vă rog!
- Bine, dar pe partea cealaltă a casei există camere mult mai mari! obiectă June. Asta-i atât de mică...
- Nici nu-mi trebuie altceva decât pătuțul meu și un scaun, insistă Michelle. Zău așa, lăsați-mă să rămân aici. Aș fi în stare să stau ore întregi la fereastră, cu ochii la priveliștea de afară.
Michelle se întoarse către părinții săi, cu un aer absent, parcă ieșită din transă.
- O, nu, protestă ea. Vreau să fie odăița mea. Vă rog!
- Bine, dar pe partea cealaltă a casei există camere mult mai mari! obiectă June. Asta-i atât de mică...
- Nici nu-mi trebuie altceva decât pătuțul meu și un scaun, insistă Michelle. Zău așa, lăsați-mă să rămân aici. Aș fi în stare să stau ore întregi la fereastră, cu ochii la priveliștea de afară.
June și Cal se sfătuiră din priviri. Amândoi șovăiau, negăsind niciun motiv rezonabil pentru care să refuze rugămintea fetei. În momentul când Michelle se duse către dulăpiorul din perete, dilema se rezolvă de la sine. Fetița întinse mâna și scotoci prin fundul raftului.
- Ia te uită ce-am găsit! exclamă ea triumfătoare. Puteam să jur că-i ceva în dulapul ăsta! Am avut dreptate! Priviți!
Michelle ținea în mână o păpușă veche și prăfuită, cu fețișoara de porțelan încadrată de zulufi aproape la fel de negri ca ai ei și purtând pe cap o bonețică de dantelă. Rochița cenușie, decolorată și ruptă fusese cândva învoaltă și bufantă.
Păpușa avea în picioare o pereche de pantofiori minusculi, din piele crăpată și scorojită de vreme. June și Cal o priviră cu ochii mari de uimire.
Păpușa avea în picioare o pereche de pantofiori minusculi, din piele crăpată și scorojită de vreme. June și Cal o priviră cu ochii mari de uimire.
- De unde să fi apărut? se miră June cu voce tare.
- Pun prinsoare că se află aici de secole, răspunse Michelle. Probabil că odinioară a aparținut unei fetițe care locuia chiar în camera asta. Acum poate fi a mea? Vă rog!
- Pun prinsoare că se află aici de secole, răspunse Michelle. Probabil că odinioară a aparținut unei fetițe care locuia chiar în camera asta. Acum poate fi a mea? Vă rog!
- Ce anume, păpușa sau camera? întrebă Cal.
- Și una și alta, insistă Michelle, convinsă că părinții ei erau pe cale să cedeze.
- De ce nu? vorbi Cal. Oricum, cred c-am face mai bine să pregătim odaia bebelușului chiar lângă a noastră. Eventual, vom renunța la unul din cabinetele de toaletă, adăugă el, furișând o privire amuzată către June.
Luă păpușa de la Michelle și o studie cu luare-aminte.
Seamănă cu tine, remarcă el. Aceiași ochi căprui și același păr castaniu. Ba chiar și aceeași rochiță neîngrijită și murdară!
Michelle îi smulse păpușa din mână și scoase limba în direcția lui.
- E vina voastră că port rochițe ponosite! Dacă știați că nu puteți avea grijă de mine, trebuia să mă lăsați la orfelinat!
- Michelle! se îngrozi June. Cum poți să spui așa ceva? Nu te-am luat de la orfelinat...
Michelle îi smulse păpușa din mână și scoase limba în direcția lui.
- E vina voastră că port rochițe ponosite! Dacă știați că nu puteți avea grijă de mine, trebuia să mă lăsați la orfelinat!
- Michelle! se îngrozi June. Cum poți să spui așa ceva? Nu te-am luat de la orfelinat...
De-abia când soțul și fetița izbucniră în râs înțelese că fusese o glumă și zâmbi la rândul ei. În aceeași clipă, simți mișcarea fătului din pântecele ei și se întrebă ce se va întâmpla când va veni pe lume bebelușul. Timp de atâția ani, Michelle fusese singurul lor copil! Cum va primi ea ideea de-a avea un frățior sau o surioară? Nu cumva se va simți neglijată? June își aminti tot ce citise în ultima vreme despre rivalitatea dintre frați. Dar dacă Michelle va începe să-l urască pe bebeluș? June se strădui să-și alunge din minte acest gând.
Privirea ei poposi pe valurile oceanului, așa cum se vedea dincolo de fereastră, luminat de razele aurii ale soarelui și cu pescărușii rotindu-se deasupra apei. Sub impulsul momentului, își propuse să stea cât mai mult la soare. La urma urmei, vara nu va dura o veșnicie. Se apropia toamna, după care avea să vină iarna. Deocamdată însă, în aer plutea o căldură plăcută.
Brusc se decise și, lăsându-i pe Cal și Michelle să înceapă despachetatul, se duse să exploreze viitorul
Privirea ei poposi pe valurile oceanului, așa cum se vedea dincolo de fereastră, luminat de razele aurii ale soarelui și cu pescărușii rotindu-se deasupra apei. Sub impulsul momentului, își propuse să stea cât mai mult la soare. La urma urmei, vara nu va dura o veșnicie. Se apropia toamna, după care avea să vină iarna. Deocamdată însă, în aer plutea o căldură plăcută.
Brusc se decise și, lăsându-i pe Cal și Michelle să înceapă despachetatul, se duse să exploreze viitorul
atelier.
Tatăl și fiica se grăbeau pe cât posibil, însă vraful de cutii părea să nu se mai sfârșească.
- Vrei să te odihnești puțin, prințeso? o întrebă Cal într-un târziu. Vezi că-n frigider sunt vreo două sticle de Coca-Cola.
Michelle puse imediat jos cutia pe care se lupta s-o ducă în brațe și o luă înaintea tatălui său, străbătând sufrageria, apoi cămara și oprindu-se în bucătărie. Aici se trânti pe un scaun și râse veselă, arătându-și dințișorii.
Michelle puse imediat jos cutia pe care se lupta s-o ducă în brațe și o luă înaintea tatălui său, străbătând sufrageria, apoi cămara și oprindu-se în bucătărie. Aici se trânti pe un scaun și râse veselă, arătându-și dințișorii.
- Auzi colo! O cămară! Oare când doctorul Carson locuia aici, avea și majordom?
- Nu cred, răspunse Cal, destupând cu pricepere două sticle și întinzându-i una fetiței. Mie mi se pare că locuia de unul singur.
Michelle făcu ochii mari.
- Zău? Numai cât mă gândesc și mi se face pielea de găină.
- Ai și ajuns să te înspăimânte casa asta?
Michelle ghici din tonul lui că voise doar s-o necăjească, așa că-i răspunse cu un zâmbet.
- Încă nu. Doar dacă la noapte nu se furișează cineva în camera mea...
Michelle făcu ochii mari.
- Zău? Numai cât mă gândesc și mi se face pielea de găină.
- Ai și ajuns să te înspăimânte casa asta?
Michelle ghici din tonul lui că voise doar s-o necăjească, așa că-i răspunse cu un zâmbet.
- Încă nu. Doar dacă la noapte nu se furișează cineva în camera mea...
Ochii îi lunecară spre fereastră și timp de câteva secunde rămase tăcută.
- Te gândești la ceva anume, prințeso? o întrebă el.
Michelle dădu din cap, apoi se întoarse către Cal cu o privire gravă, cu mult mai matură decât anii pe care îi avea.
- Mă bucur c-am venit aici, tati! zise ea într-un târziu. Tare-aș vrea să nu mai fii nefericit.
- Dar n-am fost nefericit... începu Cal, însă Michelle nu-l lăsă să-și ducă fraza până la capăt.
- Te gândești la ceva anume, prințeso? o întrebă el.
Michelle dădu din cap, apoi se întoarse către Cal cu o privire gravă, cu mult mai matură decât anii pe care îi avea.
- Mă bucur c-am venit aici, tati! zise ea într-un târziu. Tare-aș vrea să nu mai fii nefericit.
- Dar n-am fost nefericit... începu Cal, însă Michelle nu-l lăsă să-și ducă fraza până la capăt.
- Ba da, ai fost! insistă ea. Am știut întotdeauna. Într-un timp, credeam că nu vii acasă de la spital fiindcă ești supărat pe mine.
- Eram ocupat...
Ea îl întrerupse din nou.
- Pe urmă ai început să treci pe acasă, însă continuai să fii nefericit. De-abia când am hotărât să ne mutăm aici ți-ai mai descrețit fruntea. Nu-ți plăcea să stai la Boston?
- Nu-i vorba de Boston, răspunse Cal, neștiind dacă era bine să-i explice fiicei sale ce se întâmplase.
O fracțiune de secundă, îi veni din nou în minte chipul băiețașului care murise, dar făcu un efort să alunge amintirea.
- Cred că eu eram de vină. Nici... nici nu pot să-ți explic...
Brusc, îi surâse larg.
- Probabil pentru că țin mult să-i cunosc pe oamenii pe care-i tratez.
Michelle chibzui adânc la cele auzite, apoi încuviință din cap.
- Înțeleg ce vrei să spui. Boston General era un spital cam straniu.
- Straniu? Cum adică?
- Păi... Mereu mi se părea că nimeni nu știe cine suntem. Odată am venit cu mama la spital și cei de acolo habar n-aveau că suntem familia ta. Tinerica aia de la poartă ne întreba de fiecare dată ce căutam la tine. Aș fi zis că după atâția ani era cazul să ne recunoască...
Tăcu și se uită la tatăl ei, întrebându-se dacă el pricepea ce anume o supărase.
Cal o aprobă din cap.
- Așa e! spuse el, răsuflând ușurat fiindcă nu era nevoit să-i destăinuie adevărul. Ai perfectă dreptate. La fel se întâmpla și cu oamenii pe care îi examinam. După trei zile nu mai știam cine sunt. Dacă tot m-am făcut doctor, e cazul să-i cunosc și eu pe cei pe care-i vindec.
Michelle chibzui adânc la cele auzite, apoi încuviință din cap.
- Înțeleg ce vrei să spui. Boston General era un spital cam straniu.
- Straniu? Cum adică?
- Păi... Mereu mi se părea că nimeni nu știe cine suntem. Odată am venit cu mama la spital și cei de acolo habar n-aveau că suntem familia ta. Tinerica aia de la poartă ne întreba de fiecare dată ce căutam la tine. Aș fi zis că după atâția ani era cazul să ne recunoască...
Tăcu și se uită la tatăl ei, întrebându-se dacă el pricepea ce anume o supărase.
Cal o aprobă din cap.
- Așa e! spuse el, răsuflând ușurat fiindcă nu era nevoit să-i destăinuie adevărul. Ai perfectă dreptate. La fel se întâmpla și cu oamenii pe care îi examinam. După trei zile nu mai știam cine sunt. Dacă tot m-am făcut doctor, e cazul să-i cunosc și eu pe cei pe care-i vindec.
Îi zâmbi fetiței, decis să schimbe subiectul.
- Dar tu? Ție-ți pare rău?
- Să-mi pară rău? De ce? întrebă Michelle.
- C-ai venit aici. Că ți-ai lăsat prietenii. Că ai plecat la altă școală. Mă rog, fel și fel de lucruri pentru care se frământă fetițele de vârsta ta.
Michelle sorbi o înghițitură din sticla de Coca-Cola, apoi își roti privirea prin bucătărie.
- Harrison nici nu era o școală prea grozavă, declară ea în cele din urmă. Cea din Paradise Point e mult mai frumoasă.
- Și mai mică, sublinie Cal.
- Probabil că nici copiii de aici nu distrug băncile și pereții ca cei din Boston, adăugă fetița. Cât despre prietene, și-așa la anul ar fi trebuit să-mi schimb colegii, nu?
Cal o privi surprins.
- Cum adică?
- Să-mi pară rău? De ce? întrebă Michelle.
- C-ai venit aici. Că ți-ai lăsat prietenii. Că ai plecat la altă școală. Mă rog, fel și fel de lucruri pentru care se frământă fetițele de vârsta ta.
Michelle sorbi o înghițitură din sticla de Coca-Cola, apoi își roti privirea prin bucătărie.
- Harrison nici nu era o școală prea grozavă, declară ea în cele din urmă. Cea din Paradise Point e mult mai frumoasă.
- Și mai mică, sublinie Cal.
- Probabil că nici copiii de aici nu distrug băncile și pereții ca cei din Boston, adăugă fetița. Cât despre prietene, și-așa la anul ar fi trebuit să-mi schimb colegii, nu?
Cal o privi surprins.
- Cum adică?
Michelle își aținti ochii spre sticlă, cu un aer vinovat.
- Te-am auzit stând de vorbă cu mami. Chiar voiați să mă trimiteți la un internat?
- De fapt, n-am luat nicio hotărâre... începu Cal, nu prea convins.
Remarcând însă căutarea din ochii ei, renunță s-o mai mintă.
- Ne-am gândit că ar fi fost mai bine pentru tine, zise el. Nu mai puteai rămâne la Harrison. Chiar tu mi-ai spus că nu vă prea omorâți cu cartea. Oricum, nu era vorba despre un internat. Ai fi venit acasă în fiecare zi.
- Tot aici e mai bine, declară Michelle. O să mă împrietenesc cu copiii, iar la anul nu va mai fi nevoie să-mi schimb colegii. Adevărat?
În ochii ei se aprinsese un licăr de teamă, așa că taică-său se grăbi s-o liniștească.
- Bineînțeles! Afară de cazul când nu-ți va plăcea școala asta. Dacă stau să mă gândesc, ar fi de preferat s-o accepți așa cum este, fiindcă nu cred că mi-aș putea permite să te țin într-o școală particulară numai cu câștigul meu de aici. Vreau să fii fericită, prințeso. Pentru mine, asta contează enorm.
Michelle râse, risipind gravitatea momentului.
- Cum să nu fiu fericită? Toate prietenele mele ar da oricât să locuiască în Paradise Point, unde avem oceanul, pădurea și o casă minunată. Ce mi-aș putea dori mai mult?
Într-o pornire de afecțiune, Michelle se aruncă de gâtul tatălui ei și-l sărută.
- Te iubesc, tăticule! Zău că te iubesc!
- Și eu te iubesc, prințeso! răspunse Cal, cu lacrimi de duioșie în ochi. Și eu te iubesc!
Apoi se desprinse din îmbrățișare, ridicându-se de pe scaun.
- Și-acum la treabă! Hai să ne apucăm de cutiile alea, până nu ne trimite maică-ta la orfelinat pe amândoi.
- Am găsit-o! țipă triumfătoare fetița.
Descoperise cutia uriașă marcată pe fiecare latură cu numele ei: MICHELLE.
- Hai s-o ducem sus, tăticule, te rog! îl imploră ea. Înăuntru sunt toate lucrurile mele. Absolut toate. Vrei s-o deschidem înaintea celorlalte? Și-așa nu știm unde dorește mama să pună fiecare obiect. În schimb, pe ale mele pot să le așez singură. Te rog!
Într-o pornire de afecțiune, Michelle se aruncă de gâtul tatălui ei și-l sărută.
- Te iubesc, tăticule! Zău că te iubesc!
- Și eu te iubesc, prințeso! răspunse Cal, cu lacrimi de duioșie în ochi. Și eu te iubesc!
Apoi se desprinse din îmbrățișare, ridicându-se de pe scaun.
- Și-acum la treabă! Hai să ne apucăm de cutiile alea, până nu ne trimite maică-ta la orfelinat pe amândoi.
- Am găsit-o! țipă triumfătoare fetița.
Descoperise cutia uriașă marcată pe fiecare latură cu numele ei: MICHELLE.
- Hai s-o ducem sus, tăticule, te rog! îl imploră ea. Înăuntru sunt toate lucrurile mele. Absolut toate. Vrei s-o deschidem înaintea celorlalte? Și-așa nu știm unde dorește mama să pună fiecare obiect. În schimb, pe ale mele pot să le așez singură. Te rog!
Cal încuviință și se apucă să care cutia voluminoasă în sus pe scări, până în odăița de pe colț, aleasă de Michelle.
- Vrei să te ajut la despachetat? se oferi el.
Michelle clătină din cap cu înverșunare.
- Ca să vezi ce am înăuntru? Dac-ai ști ce-am pus în ea, mi-ai cere să arunc jumătate din lucruri!
- Vrei să te ajut la despachetat? se oferi el.
Michelle clătină din cap cu înverșunare.
- Ca să vezi ce am înăuntru? Dac-ai ști ce-am pus în ea, mi-ai cere să arunc jumătate din lucruri!
Michelle se referea la vechile reviste de cinema - exact genul de lucruri dezaprobate de părinții ei - și la alte mărunțișuri, păstrate din anii copilăriei și de care nu se îndura să se despartă.
- Nu care cumva să-i spui mamei ce ți-am zis acum! adăugă fetița, făcându-l pe taică-său complice într-o conspirație a tăcerii, menită să-i salveze comorile copilăriei.
Cal o lăsă singură în cameră, iar Michelle desprinse capacul de carton și începu să-și scoată lucrurile din cutie, așezându-le mai întâi pe pat, apoi ascunzându-le cu grijă în debara și în comodă.
De-abia după ce-și aranjase și ultima jucărie remarcă păpușa, care rămăsese sprijinită de pervaz, exact cum o pusese cu câteva ore în urmă.
- Va trebui să-ți găsesc un nume, zise cu voce tare fetița. Ceva de modă veche, potrivit cu înfățișarea ta.
Chibzui o clipă, apoi zâmbi, satisfăcută.
- Amanda! exclamă ea. Asta e! O să te cheme Amanda! Pe scurt, Mandy.
Încântată de numele ales, Michelle așeză păpușa cea ponosită înapoi pe marginea ferestrei și coborî la parter, să vadă cu ce se îndeletnicea tatăl ei.
În lumina tot mai palidă a după-amiezei, în timp ce umbrele coborau încet asupra camerei din colț, păpușa părea să privească afară pe fereastră, cu ochii ei de sticlă ațintiți spre magazia cu unelte de grădinărit.
Chibzui o clipă, apoi zâmbi, satisfăcută.
- Amanda! exclamă ea. Asta e! O să te cheme Amanda! Pe scurt, Mandy.
Încântată de numele ales, Michelle așeză păpușa cea ponosită înapoi pe marginea ferestrei și coborî la parter, să vadă cu ce se îndeletnicea tatăl ei.
În lumina tot mai palidă a după-amiezei, în timp ce umbrele coborau încet asupra camerei din colț, păpușa părea să privească afară pe fereastră, cu ochii ei de sticlă ațintiți spre magazia cu unelte de grădinărit.
Capitolul 2
Magazia era o construcție solidă, atât de rezistentă, încât June se întrebă care fuseseră adevăratele intenții ale celui care o construise. Inspectând-o pentru a patra oară, își zise că probabil nu servise doar drept magazie și atelier.
Ferestrele care dădeau spre ocean erau dimensionate cu mult prea mare grijă. Podeaua din scânduri de stejar, arătând ca nouă chiar și după aproape un secol, fusese prea bine geluită și prea corect proporționată ca să fie folosită de un simplu grădinar. Nu, își spuse June, cel ce proiectase această încăpere avusese de gând să locuiască el însuși în ea. Mai-mai să creadă că magazia fusese inițial un atelier de pictură. Ferestrele se deschideau către nord, cu priveliște spre mare, până în punctul unde începea faleza.
Ferestrele care dădeau spre ocean erau dimensionate cu mult prea mare grijă. Podeaua din scânduri de stejar, arătând ca nouă chiar și după aproape un secol, fusese prea bine geluită și prea corect proporționată ca să fie folosită de un simplu grădinar. Nu, își spuse June, cel ce proiectase această încăpere avusese de gând să locuiască el însuși în ea. Mai-mai să creadă că magazia fusese inițial un atelier de pictură. Ferestrele se deschideau către nord, cu priveliște spre mare, până în punctul unde începea faleza.
Dedesubtul geamurilor, pe toată lungimea peretelui, se afla o masă cu sertare și dulăpioare sculptate meșteșugit. Într-un capăt al ei, se vedea o chiuvetă mare. Pereții din cărămidă, cu dâre de praf adunate de-a lungul anilor, fuseseră odinioară văruiți. Lemnăria ușilor și ferestrelor, acum scorojită, fusese vopsită în verde pal, parcă imitând culoarea frunzișului de afară.
În fundul încăperii se găsea o debara mare. June decise să n-o deschidă deocamdată, preferând să-și imagineze cam ce se putea ascunde înăuntru. Probabil fel și fel de vechituri, își zise ea, savurând de pe acum momentul când avea să le dea la iveală. Relicve ale trecutului, așteptând să fie scoase la lumină.
Se așeză pe un scăunel, începând să socotească zilele rămase până la nașterea copilului.
În fundul încăperii se găsea o debara mare. June decise să n-o deschidă deocamdată, preferând să-și imagineze cam ce se putea ascunde înăuntru. Probabil fel și fel de vechituri, își zise ea, savurând de pe acum momentul când avea să le dea la iveală. Relicve ale trecutului, așteptând să fie scoase la lumină.
Se așeză pe un scăunel, începând să socotească zilele rămase până la nașterea copilului.
„La 37 de ani e târziu să aduci pe lume un copil”, își zise June. „Nu numai târziu, dar și riscant. Trebuie să fiu cu băgare de seamă!” se atenționă singură.
Totuși, avertismentul nu avu darul s-o îndemne la prudență.
Dimpotrivă, simțea o pornire irezistibilă de-a șterge amprenta anilor din mica încăpere părăsită.
Dimpotrivă, simțea o pornire irezistibilă de-a șterge amprenta anilor din mica încăpere părăsită.
Se ridică în picioare, fără să-i pese că se mișca greoi, întrebându-se în sinea ei cum era cu putință ca într-o construcție abandonată de atâta amar de vreme să se fi adunat atât de multe mărunțișuri inutile.
Într-un colț, zări un butoi de metal, slujind drept ladă de gunoi. Spre marea ei mirare, era gol. În câteva minute îl umplu cu tot felul de nimicuri, gata-gata să se suie și ea înăuntru, pentru a-i tasa conținutul cu picioarele.
Își alungă din minte gândul, felicitându-se că renunțase la idee. Dac-ar fi surprins-o Cal cocoțată în butoi, l-ar fi indignat la culme imprudența ei. Asta îi mai lipsea, să-și rupă piciorul sau să-și provoace o naștere prematură. Avea prea multe lucruri importante de făcut ca să riște o asemenea nenorocire. Se hotărî, deci, să înghesuie gunoaiele în butoi pe cât posibil, apoi să arunce deasupra altele și altele, până când nu va mai încăpea niciun vârf de ac. Se uită de jur-împrejur după ceva cu care să curețe podeaua.
În debaraua care, spre dezamăgirea ei, nu conținea niciun fel de comori ascunse, găsi o mătură, o găleată și un teu.
Întredeschise fereastra, lăsând să pătrundă aer curat, și începu să adune praful la un loc cu mătura.
Într-un colț, zări un butoi de metal, slujind drept ladă de gunoi. Spre marea ei mirare, era gol. În câteva minute îl umplu cu tot felul de nimicuri, gata-gata să se suie și ea înăuntru, pentru a-i tasa conținutul cu picioarele.
Își alungă din minte gândul, felicitându-se că renunțase la idee. Dac-ar fi surprins-o Cal cocoțată în butoi, l-ar fi indignat la culme imprudența ei. Asta îi mai lipsea, să-și rupă piciorul sau să-și provoace o naștere prematură. Avea prea multe lucruri importante de făcut ca să riște o asemenea nenorocire. Se hotărî, deci, să înghesuie gunoaiele în butoi pe cât posibil, apoi să arunce deasupra altele și altele, până când nu va mai încăpea niciun vârf de ac. Se uită de jur-împrejur după ceva cu care să curețe podeaua.
În debaraua care, spre dezamăgirea ei, nu conținea niciun fel de comori ascunse, găsi o mătură, o găleată și un teu.
Întredeschise fereastra, lăsând să pătrundă aer curat, și începu să adune praful la un loc cu mătura.
Ajunsese cam prin mijlocul încăperii, când, dintr-o dată, mătura se agăță de ceva. Împinse ușor cu târnul în ceea ce credea a fi murdărie întărită de trecerea timpului. Cum însă n-o putu desprinde, se aplecă s-o cerceteze mai de aproape. Era o pată mare, acoperind câteva zeci de centimetri pătrați.
Ceea ce se vărsase acolo fusese lăsat să se usuce de la sine, amestecându-se cu praful depus deasupra, astfel încât acum mizeria se adunase într-un strat de vreo jumătate de centimetru, pe care mătura nu-l putea îndepărta cu niciun chip.
June se ridică și-și luă teul, întrebându-se dacă exista vreo șansă ca instalația de apă să funcționeze. Dar nu apucă să verifice, fiindcă în prag se iviră Cal și Michelle.
Cal își roti ochii în toate părțile și clătină din cap.
- Credeam că nu vrei decât să arunci o privire și să vezi cam ce-ar fi de făcut.
Ceea ce se vărsase acolo fusese lăsat să se usuce de la sine, amestecându-se cu praful depus deasupra, astfel încât acum mizeria se adunase într-un strat de vreo jumătate de centimetru, pe care mătura nu-l putea îndepărta cu niciun chip.
June se ridică și-și luă teul, întrebându-se dacă exista vreo șansă ca instalația de apă să funcționeze. Dar nu apucă să verifice, fiindcă în prag se iviră Cal și Michelle.
Cal își roti ochii în toate părțile și clătină din cap.
- Credeam că nu vrei decât să arunci o privire și să vezi cam ce-ar fi de făcut.
- N-am rezistat tentației, răspunse June, cu aerul că-și cerea scuze. Păcat că o cameră așa frumoasă a ajuns în asemenea hal de mizerie. Pur și simplu mi-a inspirat milă!
Michelle se uită de jur-împrejur, prin încăperea plină cu tot felul de mărunțișuri. Fără voie, își înconjură umerii cu brațele, ca și cum ar fi luat-o dintr-o dată cu frig. Rămase lângă ușă și pe chip i se întipări o grimasă de dezgust.
- Mie locul ăsta îmi dă fiori. Oare la ce-a folosit înainte?
- Cândva a fost magazia grădinarului, îi explică mama ei. Aici își ținea uneltele, își creștea răsadurile și așa mai departe.
Tăcu o clipă, ca și cum ar fi cugetat la ceva anume, apoi adăugă:
- Totuși, am sentimentul straniu că încăperea a slujit și altor scopuri.
Cal ridică ușor din sprâncene.
- Mie locul ăsta îmi dă fiori. Oare la ce-a folosit înainte?
- Cândva a fost magazia grădinarului, îi explică mama ei. Aici își ținea uneltele, își creștea răsadurile și așa mai departe.
Tăcu o clipă, ca și cum ar fi cugetat la ceva anume, apoi adăugă:
- Totuși, am sentimentul straniu că încăperea a slujit și altor scopuri.
Cal ridică ușor din sprâncene.
- Te joci de-a detectivii?
- Nu chiar, răspunse June. Însă uită-te și tu! Podeaua e din lemn de stejar. Pe urmă, toate dulăpioarele și sertarele astea! Cine să construiască așa ceva doar pentru un simplu grădinar?
- Până acum vreo 50 de ani multă lume proceda la fel, râse Cal. Ai uitat că pe vremea aceea se înălțau construcții menite să înfrunte timpul?
- Până acum vreo 50 de ani multă lume proceda la fel, râse Cal. Ai uitat că pe vremea aceea se înălțau construcții menite să înfrunte timpul?
June clătină din cap.
- Nu știu. Mie, una, mi se pare prea frumos pentru o biată magazie cu unelte de grădinărit. Trebuie să fi avut și altă destinație...
- Ce-i acolo? întrebă Michelle, arătând spre pata pe care June se chinuise s-o șteargă până în clipa când intrase fetița cu tatăl său.
- Habar n-am. Probabil că cineva a vărsat pe jos niște vopsea. Tocmai încercam s-o curăț.
- Ce-i acolo? întrebă Michelle, arătând spre pata pe care June se chinuise s-o șteargă până în clipa când intrase fetița cu tatăl său.
- Habar n-am. Probabil că cineva a vărsat pe jos niște vopsea. Tocmai încercam s-o curăț.
Michelle se apropie de pată și îngenunche pe podea, cercetând-o cu atenție. Întinse brațul s-o atingă, dar își retrase brusc mâna, de parcă s-ar fi fript.
- Pare să fie sânge, declară fetița, ridicându-se și întorcându-se cu fața spre părinții ei. Sunt sigură că aici s-a petrecut o crimă.
- O crimă? se înfricoșă June. Cum de ți-a trecut prin minte un gând așa macabru?
Michelle nici n-o luă în seamă, adresându-se în schimb tatălui ei:
- Uită-te și tu, tati. Nu-i așa că pare să fie sânge?
- Uită-te și tu, tati. Nu-i așa că pare să fie sânge?
Cu un surâs în colțul gurii, Cal veni lângă Michelle, examinând pata cu și mai mare atenție decât o făcuse ea. Când se ridică, pe chipul său nu mai era nici urmă de zâmbet.
- Evident că-i sânge, declară el cu un aer grav. N-am nicio îndoială.
În clipa următoare, surâdea din nou.
- Bineînțeles, ar putea fi și vopsea... Sau argilă... sau Dumnezeu știe ce... Dar dacă tu vrei să fie sânge, atunci sunt de partea ta.
- Evident că-i sânge, declară el cu un aer grav. N-am nicio îndoială.
În clipa următoare, surâdea din nou.
- Bineînțeles, ar putea fi și vopsea... Sau argilă... sau Dumnezeu știe ce... Dar dacă tu vrei să fie sânge, atunci sunt de partea ta.
- Dezgustător! exclamă June, refuzând să accepte o asemenea idee. Încăperea e foarte frumoasă și voi face din ca un studio grozav. Nu vă mai osteniți să-mi spuneți că aici s-au petrecut tot felul de grozăvii, fiindcă eu, una, nu vă dau crezare!
Michelle înălță din umeri, plimbându-și din nou privirea de jur-împrejur, apoi clătină încet din cap.
- Dacă vrei, poți să iei tu camera asta. Mie nu-mi place nici de frică, zise fetița, pornind către ușă. Pot să mă duc pe plajă?
- Cât e ceasul? întrebă June, ezitând s-o lase să plece.
- Mai e destul până se întunecă, o asigură Cal. Fii cu băgare de seamă, prințeso! Nu vreau să cazi și să-ți rupi ceva încă din prima zi de când ai venit aici. Am nevoie de pacienți care plătesc, n-am chef să-mi oblojesc propria familie.
Michelle înălță din umeri, plimbându-și din nou privirea de jur-împrejur, apoi clătină încet din cap.
- Dacă vrei, poți să iei tu camera asta. Mie nu-mi place nici de frică, zise fetița, pornind către ușă. Pot să mă duc pe plajă?
- Cât e ceasul? întrebă June, ezitând s-o lase să plece.
- Mai e destul până se întunecă, o asigură Cal. Fii cu băgare de seamă, prințeso! Nu vreau să cazi și să-ți rupi ceva încă din prima zi de când ai venit aici. Am nevoie de pacienți care plătesc, n-am chef să-mi oblojesc propria familie.
Michelle se îndreptă către cărarea ce cobora pe țărmul golfului. O obsedau vorbele tatălui ei: Nu vreau să cazi și să-ți rupi ceva. De ce să cadă? Nu căzuse în viața ei. Brusc, în mintea fetiței se făcu lumină. Băiatul! Taică-său încă se mai gândea la băiatul acela. Dar nu fusese vina lui - și chiar de-ar fi fost, ce legătură avea cu ea? Cu sufletul împăcat, porni în jos, spre cărare.
Cal așteptă până când Michelle dispăru printre stânci, apoi își strânse soția la piept, sărutând-o. O clipă mai târziu, June se desprinse din îmbrățișare, ațintind asupra lui o privire întrebătoare.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic deosebit - și totuși, cel mai grozav lucru din lume, răspunse Cal. Pur și simplu, sunt fericit că mă aflu aici... că ești soția mea... că o avem pe Michelle... și că în curând ni se va naște alt copil, indiferent că va fi băiat sau fată, continuă el, mângâind cu tandrețe pântecele soției. Totuși, tare-aș dori să fii ceva mai prudentă. Nu vreau să vi se întâmple nimic rău, nici ție, nici bebelușului.
- Am să mă străduiesc să fiu cuminte, răspunse June. E cazul să-ți spun că am avut decența să nu sar în butoiul de acolo, ca să îndes gunoiul cu picioarele.
- Presupun că asta ar trebui să mă bucure, gemu Cal.
- Hai, nu-ți mai face atâtea griji! Totul va fi bine și pentru mine și pentru pruncul nostru. Sincer vorbind, singura care mă neliniștește e Michelle.
- Michelle?
June încuviință din cap.
- Mă întreb cum se va comporta după nașterea copilului. Vezi tu, atâta vreme a avut parte de întreaga noastră atenție și afecțiune. Nu crezi că s-ar putea să nu-i convină prezența unui rival?
- Michelle?
June încuviință din cap.
- Mă întreb cum se va comporta după nașterea copilului. Vezi tu, atâta vreme a avut parte de întreaga noastră atenție și afecțiune. Nu crezi că s-ar putea să nu-i convină prezența unui rival?
- Alți copii probabil că așa ar gândi. Dar nu Michelle. E exasperant de echilibrată și-i cea mai adaptabilă ființă pe care o cunosc. Trebuie să fie ceva ereditar, în orice caz, nu-i efectul casei pe care am cumpărat-o.
- Of, termină! protestă June, jumătate în glumă, jumătate în serios. Ești prea aspru cu tine însuți. Așa ai fost de când te știu.
În clipa următoare, renunță să-l mai tachineze, continuând pe un ton grav și liniștit:
- Pur și simplu, mă tem să nu se simtă amenințată de prezenta unui copil legitim. N-ar fi primul caz de acest fel, nu?
Cal se lăsă greoi pe un scaun și-și încrucișă brațele la piept - atitudine pe care June presupunea că soțul ei o lua atunci când se adresa unui pacient.
- Uite ce e! zise el. Michelle ia lucrurile așa cum sunt. Ai văzut cum a reacționat la faptul că ne-am mutat aici. Alți copii ar fi făcut un tărăboi pe cinste, amenințând că vor fugi de acasă sau mai știu eu ce bazaconii. Michelle nu. Pentru ea, e vorba de o nouă aventură.
- Uite ce e! zise el. Michelle ia lucrurile așa cum sunt. Ai văzut cum a reacționat la faptul că ne-am mutat aici. Alți copii ar fi făcut un tărăboi pe cinste, amenințând că vor fugi de acasă sau mai știu eu ce bazaconii. Michelle nu. Pentru ea, e vorba de o nouă aventură.
- Și?
- La fel se va întâmpla și după nașterea copilului. Michelle va vedea în el doar un membru al familiei, pe care să-l cunoască, să-l ocrotească și de care să se bucure o dată cu noi. A ajuns la vârsta când poate învăța să aibă grijă de un bebeluș. Din câte o știu eu pe Michelle, va dori să se ocupe numai ea de copilaș, lăsându-te pe tine să-ți vezi de pictură.
June surâse, simțindu-se mai bine.
- Îmi rezerv dreptul de-a mă îngriji singură de bebeluș. Michelle va trebui să aștepte până când va fi și ea mămică.
Deodată, privirea i se opri asupra petei de pe podea și fruntea i se înnegură.
- Ce crezi că poate fi acolo? îl întrebă ea pe Cal, care se uita și el în aceeași direcție.
- Sânge, răspunse doctorul, bine-dispus. Exact cum a spus Michelle.
- Zău, Cal, fii și tu o dată serios! îl apostrofă June. Știi bine că nu-i sânge!
- Atunci de ce te frămânți atât?
June surâse, simțindu-se mai bine.
- Îmi rezerv dreptul de-a mă îngriji singură de bebeluș. Michelle va trebui să aștepte până când va fi și ea mămică.
Deodată, privirea i se opri asupra petei de pe podea și fruntea i se înnegură.
- Ce crezi că poate fi acolo? îl întrebă ea pe Cal, care se uita și el în aceeași direcție.
- Sânge, răspunse doctorul, bine-dispus. Exact cum a spus Michelle.
- Zău, Cal, fii și tu o dată serios! îl apostrofă June. Știi bine că nu-i sânge!
- Atunci de ce te frămânți atât?
- Pentru că vreau să mă lămuresc ce este, ca să-mi dau seama cum s-o curăț, explică June.
- Uite-o ce-o să facem, se oferi Cal. Mai întâi am să încerc s-o răzuiesc cu un șpaclu, după care am să șterg podeaua cu niște terebentină. Din câte cred, nu-i decât vopsea, așa că terebentina o s-o dizolve cât ai clipi.
- Ai tu un șpaclu? îl întrebă neliniștită June.
- Un șpaclu? De unde să am așa ceva? Dar trebuie să existe unul printre unelte, dacă voi reuși să dau de ele.
- Hai să le căutăm, îl îndemnă June, pe un ton ce nu admitea replică.
- Chiar acum?
- Chiar acum.
Socotind că cel mai bun lucru era să-i facă pe plac soției sale însărcinate, Cal o urmă pe June, care și pornise către casă.
Ajungând în fața mormanului de cutii din salon, își închipui că ea va renunța să scotocească în fiecare, însă June le cercetă cu o privire expertă, apoi arătă spre una dintre ele.
- Cea de colo! zise ea.
- Un șpaclu? De unde să am așa ceva? Dar trebuie să existe unul printre unelte, dacă voi reuși să dau de ele.
- Hai să le căutăm, îl îndemnă June, pe un ton ce nu admitea replică.
- Chiar acum?
- Chiar acum.
Socotind că cel mai bun lucru era să-i facă pe plac soției sale însărcinate, Cal o urmă pe June, care și pornise către casă.
Ajungând în fața mormanului de cutii din salon, își închipui că ea va renunța să scotocească în fiecare, însă June le cercetă cu o privire expertă, apoi arătă spre una dintre ele.
- Cea de colo! zise ea.
- De unde știi? exclamă Cal, luându-și un aer deznădăjduit.
Cutia purta o etichetă pe care scria cu litere mari: DIVERSE.
- Ai încredere în mine, îl îndemnă June cu un surâs angelic.
Cal coborî pe podea cutia, aflată undeva spre vârful stivei și rupse banda adezivă cu care fusese prins capacul. De cum o deschise, dădu cu ochii de cutia cu unelte.
- Nu-mi vine să cred!
- Vezi ce înseamnă să pui etichete clare? replică satisfăcută June.
O luă înainte, înapoindu-se în studio, unde se așeză pe scăunel, în timp ce Cal începea să râcâie pata care se încăpățâna să nu se curețe. După câteva clipe, bărbatul ridică privirea.
Cutia purta o etichetă pe care scria cu litere mari: DIVERSE.
- Ai încredere în mine, îl îndemnă June cu un surâs angelic.
Cal coborî pe podea cutia, aflată undeva spre vârful stivei și rupse banda adezivă cu care fusese prins capacul. De cum o deschise, dădu cu ochii de cutia cu unelte.
- Nu-mi vine să cred!
- Vezi ce înseamnă să pui etichete clare? replică satisfăcută June.
O luă înainte, înapoindu-se în studio, unde se așeză pe scăunel, în timp ce Cal începea să râcâie pata care se încăpățâna să nu se curețe. După câteva clipe, bărbatul ridică privirea.
- Nu știu ce să zic, murmură el.
- Nu se ia? întrebă June.
- Ba da, ba da, răspunse Cal. Numai că nu sunt sigur ce fel de pată este.
- Ce vrei să spui? se încruntă June, dându-se jos de pe scaun și lăsându-se pe vine lângă soțul ei.
La picioarele lor, fosta pată devenise acum o grămăjoară de pulbere roșcată. Femeia întinse mâna, șovăi o clipă, apoi luă între degete câteva granule, ca să le simtă consistența.
- Ce-i asta? îl întrebă ea pe Cal.
- Ar putea fi vopsea, zise el rar și apăsat. Dar mi se pare a fi mai curând sânge uscat.
Ochii săi îi întâlniră pe cei ai soției.
- Cine știe dacă nu cumva Michelle a avut dreptate? murmură doctorul, îndreptându-și spatele și ajutând-o pe June să se ridice.
- Orice-ar fi, se află aici de ani de zile. Cu siguranță însă că n-are nicio legătură cu noi. De altfel, nu va dura prea mult s-o curățăm. Din clipa când va dispărea, vom uita cu toții c-a existat vreodată.
Dar, înainte de-a părăsi studioul, June întoarse capul și mai privi o dată spre grămăjoara roșietică de pe podea.
Tare ar fi dorit să fie și ea la fel de sigură că va uita totul.
Tare ar fi dorit să fie și ea la fel de sigură că va uita totul.
Michelle se opri în mijlocul potecii, încercând să-și dea seama cât mai avea de coborât până pe plajă. Câteva sute de picioare.
Ezită un moment, chibzuind dacă nu ar fi făcut mai bine să caute altă cărare. Și totuși, nu! Cel puțin deocamdată, era mai cuminte să meargă pe aceasta. Avea destulă vreme să se cațăre pe stânci și să se furișeze printre tufele care creșteau pe versantul abrupt.
Cărarea cobora lin și șerpuit pe stânca tocită de pașii celor ce trecuseră pe acolo în decursul anilor. Ici-colo se îngusta, mâncată de vijeliile iernii. Pe alocuri, fata întâlnea în cale pietre desprinse din stâncă, pe care le azvârlea cu piciorul în gol, urmărindu-le cu privirea cum se prăbușesc în abis și pierzându-le din vedere cu mult înainte de-a le auzi cum se izbesc de țărm.
Poteca se sfârșea foarte aproape de linia până unde înainta marea în timpul fluxului. Acum valurile se retrăseseră, dezvelind plaja bolovănoasă din care se iveau câteva steiuri de granit, arcuindu-se din ambele părți înspre Strâmtoarea Diavolului.
Valurile prinse în micul golf ca într-o capcană fierbeau și se spărgeau de țărm, învolburate de curenți în bulboane furioase, de care până și un copil neștiutor ca Michelle își dădea seama cât erau de primejdioase. O porni spre nord, dornică să descopere dacă putea să meargă de-a lungul plajei până la poalele stâncilor unde se înălța satul Paradise Point. Ar fi fost grozav să se ducă la școală luând-o pe țărm și apoi urcând faleza ca să ajungă în sat. Mult mai interesant decât să suie în autobuzul aglomerat care o lăsa în fața școlii Harrison din Boston.
Poteca se sfârșea foarte aproape de linia până unde înainta marea în timpul fluxului. Acum valurile se retrăseseră, dezvelind plaja bolovănoasă din care se iveau câteva steiuri de granit, arcuindu-se din ambele părți înspre Strâmtoarea Diavolului.
Valurile prinse în micul golf ca într-o capcană fierbeau și se spărgeau de țărm, învolburate de curenți în bulboane furioase, de care până și un copil neștiutor ca Michelle își dădea seama cât erau de primejdioase. O porni spre nord, dornică să descopere dacă putea să meargă de-a lungul plajei până la poalele stâncilor unde se înălța satul Paradise Point. Ar fi fost grozav să se ducă la școală luând-o pe țărm și apoi urcând faleza ca să ajungă în sat. Mult mai interesant decât să suie în autobuzul aglomerat care o lăsa în fața școlii Harrison din Boston.
După un sfert de milă, observă că nu era singură pe plajă.
Cineva stătea chircit lângă un ochi de apă rămas după reflux, complet indiferent la prezența ei. Michelle se apropie cu băgare de seamă, neștiind dacă trebuia să i se adreseze ori să-și vadă de drum, sau chiar să se înapoieze acasă. Dar, înainte ca fetița să ia o hotărâre, celălalt înălță privirea, dând cu ochii de ea, și-i făcu semn cu mâna.
- Bună!
Glasul părea prietenos și, când străinul se ridică în picioare, Michelle constată că era vorba de un băiat cam de vârsta ei, cu păr negru și cârlionțat, ochi uimitor de albaștri și un zâmbet deschis. Încă nesigură, fetița își flutură și ea mâna, răspunzându-i la salut.
Băiatul se cățără pe stânci, venind lângă ea.
- Tu ești fata care s-a mutat de curând în casa doctorului Carson? întrebă el.
Michelle încuviință din cap.
- Acum e casa noastră, îl corectă ea. Am cumpărat-o de la doctorul Carson.
- Aha! exclamă puștiul. Eu sunt Jeff Benson. Locuiesc acolo, adăugă el, arătând undeva înspre peretele de stâncă.
Michelle privi în direcția indicată, dar nu zări nimic.
- De aici n-ai cum să vezi casa mea, îi explică Jeff. E ceva mai departe de muchia falezei. Mama zice că într-o bună zi stânca se va prăvăli în mare, dar eu nu cred. Pe tine cum te cheamă?
- De aici n-ai cum să vezi casa mea, îi explică Jeff. E ceva mai departe de muchia falezei. Mama zice că într-o bună zi stânca se va prăvăli în mare, dar eu nu cred. Pe tine cum te cheamă?
- Michelle.
- Și ai tăi cum te strigă? insistă Jeff.
- Michelle, repetă ea. Cum altfel?
Jeff ridică din umeri.
- Nu știu. Mie mi se pare un nume cam ciudat. Probabil că vii de la Boston.
- Așa e, răspunse Michelle.
Jeff o privi curios câteva clipe, apoi înălță iarăși din umeri, renunțând să mai continue discuția pe acea temă.
- Michelle, repetă ea. Cum altfel?
Jeff ridică din umeri.
- Nu știu. Mie mi se pare un nume cam ciudat. Probabil că vii de la Boston.
- Așa e, răspunse Michelle.
Jeff o privi curios câteva clipe, apoi înălță iarăși din umeri, renunțând să mai continue discuția pe acea temă.
- Ai venit să te uiți la ochiurile de apă?
- Am venit să mă plimb, răspunse fetița. Dar ce-i în ele?
- O mulțime de lucruri, se grăbi să-i povestească Jeff. Acum că marea s-a retras, ai ocazia să le privești pe cele mai interesante. N-ai mai văzut niciunul până acum?
Michelle clătină din cap.
- Numai cele de pe plajă, când mă duceam la câte un picnic.
- Alea nu-s mare scofală! pufni disprețuitor Jeff. Nu găsești în ele nimic mai acătării. În schimb, aici nu calcă picior de om. Hai, vino să-ți arăt.
- Am venit să mă plimb, răspunse fetița. Dar ce-i în ele?
- O mulțime de lucruri, se grăbi să-i povestească Jeff. Acum că marea s-a retras, ai ocazia să le privești pe cele mai interesante. N-ai mai văzut niciunul până acum?
Michelle clătină din cap.
- Numai cele de pe plajă, când mă duceam la câte un picnic.
- Alea nu-s mare scofală! pufni disprețuitor Jeff. Nu găsești în ele nimic mai acătării. În schimb, aici nu calcă picior de om. Hai, vino să-ți arăt.
O luă înainte printre stânci, urmat de Michelle. La fiecare câteva minute se oprea, așteptând-o să vină lângă el.
- Ar trebui să-ți pui niște teniși, o sfătui băiatul. Ăia n-alunecă pe stâncă.
- N-am știut că pietrele astea sunt așa alunecoase, zise Michelle, simțindu-se dintr-o dată stânjenită, fără a ști nici ea de ce.
Îndată ajunseră la marginea unui ochi de mare și Jeff îngenunche în nisip. Michelle se lăsă și ea pe vine, cercetând cu privirea apa puțin adâncă.
Era limpede și netedă ca o oglindă. Michelle avu sentimentul că se afla în fața unei ferestre deschise înspre altă lume. Pe fundul apei mișunau creaturi stranii: stele și arici de mare, actinii unduind alene, purtate de curent, crabi umblând de colo-colo în „casele” lor luate cu împrumut. Neputând rezista tentației, Michelle întinse mâna și scoase afară un crustaceu.
Cleștii micuți ai crabului încercară zadarnic s-o prindă de degete, după care animalul se retrase în carapace, pipăind aerul cu antenele.
- Ține palma perfect întinsă și întoarce-l în așa fel încât să nu te vadă, o povățui Jeff. Pe urmă așteaptă puțin, în câteva minute o să iasă.
Era limpede și netedă ca o oglindă. Michelle avu sentimentul că se afla în fața unei ferestre deschise înspre altă lume. Pe fundul apei mișunau creaturi stranii: stele și arici de mare, actinii unduind alene, purtate de curent, crabi umblând de colo-colo în „casele” lor luate cu împrumut. Neputând rezista tentației, Michelle întinse mâna și scoase afară un crustaceu.
Cleștii micuți ai crabului încercară zadarnic s-o prindă de degete, după care animalul se retrase în carapace, pipăind aerul cu antenele.
- Ține palma perfect întinsă și întoarce-l în așa fel încât să nu te vadă, o povățui Jeff. Pe urmă așteaptă puțin, în câteva minute o să iasă.
Michelle îi urmă îndemnul. Într-adevăr, o clipă mai târziu, animalul ieși din carapace, întinzându-și mai întâi picioarele.
- Mă gâdilă! exclamă fetița, strângându-și fără voie pumnul.
- Dă-i drumul într-o actinie! o îndemnă Jeff.
Michelle îl ascultă, privind cum strania vietate cu aspect de plantă își închidea tentaculele peste crabul înspăimântat. În secunda următoare, micul crustaceu dispăru.
- Ce se va întâmpla cu el? întrebă Michelle.
- Actinia o să-l mănânce, după care o să-și deschidă iarăși tentaculele, zvârlind afară carapacea, îi explică băiatul.
- Vrei să spui că l-am omorât? exclamă Michelle, tulburată de cele auzite.
- Actinia o să-l mănânce, după care o să-și deschidă iarăși tentaculele, zvârlind afară carapacea, îi explică băiatul.
- Vrei să spui că l-am omorât? exclamă Michelle, tulburată de cele auzite.
- Oricum ar fi sfârșit mâncat de alt animal, o liniști Jeff. Atâta timp cât nu scoți de aici nimic și nici nu pui ceva în plus, fii sigură că n-ai făcut o faptă rea.
Michelle nu se gândise niciodată la astfel de lucruri, dar ceea ce-i spusese Jeff i se părea perfect adevărat. Unele lucruri aparțin unui loc, altele nu. Trebuie să iei bine seama pe care le poți așeza alături și pe care nu. Da, da, Jeff avea dreptate.
Cei doi copii porniră să înconjoare ochiul de apă, cercetând cu privirea universul straniu, adus din adâncuri. Jeff desprinse o stea de mare agățată de stâncă și-i arătă lui Michelle miile de ventuze minuscule de pe brațele animalului și gura cu cinci colțuri ce se deschidea chiar pe mijlocul pântecelui.
Cei doi copii porniră să înconjoare ochiul de apă, cercetând cu privirea universul straniu, adus din adâncuri. Jeff desprinse o stea de mare agățată de stâncă și-i arătă lui Michelle miile de ventuze minuscule de pe brațele animalului și gura cu cinci colțuri ce se deschidea chiar pe mijlocul pântecelui.
- De unde știi atât de multe? îl întrebă uimită Michelle.
- Am crescut aici.
Șovăi o clipă, apoi continuă:
- Pe urmă, când am să cresc mare, aș vrea să fiu biolog marin. Tu ce vrei să te faci?
- Habar n-am! răspunse Michelle. Nu m-am gândit niciodată până acum.
- Tatăl tău e doctor, nu-i așa? o întrebă Jeff.
- De unde știi?
- Toată lumea știe, o lămuri el, bine-dispus. Paradise Point nu-i un sat prea mare. Aici orice veste se răspândește cât ai clipi din ochi.
- Păi, află că la Boston era cu totul altfel, mărturisi Michelle. Acolo nu cunoșteai pe nimeni. Nu ne-a plăcut deloc să locuim într-un asemenea oraș.
- De-aia v-ați mutat aici?
- Cred că da, răspunse ea, rostind cuvintele rar și apăsat. În orice caz, acesta a fost unul din motive.
Deodată, simți imboldul de-a schimba subiectul.
- Ia spune, în casa noastră a fost omorât cineva?
- Am crescut aici.
Șovăi o clipă, apoi continuă:
- Pe urmă, când am să cresc mare, aș vrea să fiu biolog marin. Tu ce vrei să te faci?
- Habar n-am! răspunse Michelle. Nu m-am gândit niciodată până acum.
- Tatăl tău e doctor, nu-i așa? o întrebă Jeff.
- De unde știi?
- Toată lumea știe, o lămuri el, bine-dispus. Paradise Point nu-i un sat prea mare. Aici orice veste se răspândește cât ai clipi din ochi.
- Păi, află că la Boston era cu totul altfel, mărturisi Michelle. Acolo nu cunoșteai pe nimeni. Nu ne-a plăcut deloc să locuim într-un asemenea oraș.
- De-aia v-ați mutat aici?
- Cred că da, răspunse ea, rostind cuvintele rar și apăsat. În orice caz, acesta a fost unul din motive.
Deodată, simți imboldul de-a schimba subiectul.
- Ia spune, în casa noastră a fost omorât cineva?
Jeff o privi pătrunzător, ca și cum n-ar fi auzit bine întrebarea.
Se ridică în picioare cu o iuțeală suspectă și clătină din cap.
- Eu n-am auzit vorbindu-se de-așa ceva, răspunse el.
Se răsuci pe călcâie, făcând cale întoarsă pe plaja presărată cu bolovani. Cum Michelle nu schiță nicio mișcare ca să-l urmeze, Jeff privi peste umăr și-i strigă:
Se răsuci pe călcâie, făcând cale întoarsă pe plaja presărată cu bolovani. Cum Michelle nu schiță nicio mișcare ca să-l urmeze, Jeff privi peste umăr și-i strigă:
- Hai, vino! Se apropie ora fluxului! E primejdios să rămâi acolo!
Michelle se ridică în picioare, pradă unei senzații ciudate.
Deodată, o cuprinse amețeala și i se făcu negru înaintea ochilor, ca și cum ar fi învăluit-o o ceață deasă. Se lăsă să cadă iarăși în genunchi.
Jeff întoarse capul, rămânând cu privirea ațintită asupra ei.
- Ți-e rău?
Michelle clătină din cap și se ridică din nou, de astă dată cu mișcări mai încete.
- Cred că mi-am schimbat prea brusc poziția. Am simțit că se învârte totul cu mine și că mi se întunecă vederea.
- Mai e puțin și se lasă noaptea, o anunță Jeff. Ar fi bine s-o luăm în sus pe cărare.
O porni spre nord și Michelle îl întrebă unde se ducea.
- Acasă, răspunse Jeff. Și de la casa mea coboară o potecă până la țărm, la fel cu cea pe care ai venit tu.
Deodată, o cuprinse amețeala și i se făcu negru înaintea ochilor, ca și cum ar fi învăluit-o o ceață deasă. Se lăsă să cadă iarăși în genunchi.
Jeff întoarse capul, rămânând cu privirea ațintită asupra ei.
- Ți-e rău?
Michelle clătină din cap și se ridică din nou, de astă dată cu mișcări mai încete.
- Cred că mi-am schimbat prea brusc poziția. Am simțit că se învârte totul cu mine și că mi se întunecă vederea.
- Mai e puțin și se lasă noaptea, o anunță Jeff. Ar fi bine s-o luăm în sus pe cărare.
O porni spre nord și Michelle îl întrebă unde se ducea.
- Acasă, răspunse Jeff. Și de la casa mea coboară o potecă până la țărm, la fel cu cea pe care ai venit tu.
Tăcu o clipă, apoi o întrebă dacă dorea să-l însoțească.
- Mai bine nu, refuză fetița. Le-am promis părinților mei că nu întârzii prea mult.
- Bine, spuse Jeff. Pe curând.
- Pe curând, repetă ea.
Se despărți de băiat, străbătând plaja până la poalele falezei.
Ajungând la cărarea ce ducea spre casă, întoarse capul și privi în urmă. Jeff Benson dispăruse printre stânci. Plaja rămăsese pustie și din toate părțile începea să se lase ceața.
- Mai bine nu, refuză fetița. Le-am promis părinților mei că nu întârzii prea mult.
- Bine, spuse Jeff. Pe curând.
- Pe curând, repetă ea.
Se despărți de băiat, străbătând plaja până la poalele falezei.
Ajungând la cărarea ce ducea spre casă, întoarse capul și privi în urmă. Jeff Benson dispăruse printre stânci. Plaja rămăsese pustie și din toate părțile începea să se lase ceața.
Capitolul 3
- Săptămâna viitoare ne ocupăm de transformarea cămării în salon.
Auzind tonul ferm al soției sale, Cal înțelese că perioada de acomodare luase sfârșit. În cele cincisprezece zile de când se mutaseră în noua locuință, doctorul ajunsese s-o îndrăgească așa cum era, simțind din ce în ce mai puțin îndemnul de a-i aduce vreo schimbare. Începuse să-i placă până și imensa sufragerie, în ciuda aspectului impersonal al mesei sale uriașe - fapt ce-i determinase pe toți trei să mănânce adunați în capătul dinspre bucătărie. Michelle nu părea câtuși de puțin impresionată de dimensiunile încăperii. Dimpotrivă, în timp ce mama ei vorbea, fetița își roti ochii de jur-împrejur cu o privire admirativă.
- Zău că-mi place! declară ea. Parc-am fi în sala mare a unui castel, așteptând să ne servească slujitorii.
- Mai e mult până atunci, o potoli Cal. În ritmul în care merg lucrurile, va trebui să te angajez pe tine cameristă, glumi el, făcând cu ochiul fiicei sale.
Michelle îi răspunse în același fel.
- Curând ne va fi mai ușor, zise June pe un ton încordat, care contrasta vizibil cu vorbele ei optimiste. Nu te poți aștepta ca dintr-o dată să vină la tine tot satul.
Își întoarse privirea către soțul ei, adăugând cu amărăciune:
- Zău că-mi place! declară ea. Parc-am fi în sala mare a unui castel, așteptând să ne servească slujitorii.
- Mai e mult până atunci, o potoli Cal. În ritmul în care merg lucrurile, va trebui să te angajez pe tine cameristă, glumi el, făcând cu ochiul fiicei sale.
Michelle îi răspunse în același fel.
- Curând ne va fi mai ușor, zise June pe un ton încordat, care contrasta vizibil cu vorbele ei optimiste. Nu te poți aștepta ca dintr-o dată să vină la tine tot satul.
Își întoarse privirea către soțul ei, adăugând cu amărăciune:
- Cel puțin atâta vreme cât Carson se mai află aici.
Puse furculița jos și urmă:
- Nu înțeleg de ce nu renunță și nu pleacă odată! Oare când are de gând să-ți cedeze toată clientela?
Puse furculița jos și urmă:
- Nu înțeleg de ce nu renunță și nu pleacă odată! Oare când are de gând să-ți cedeze toată clientela?
- Sper ca asta să se întâmple cât mai târziu posibil, replică bărbatul.
Văzând expresia așternută pe chipul soției, se grăbi s-o liniștească.
- Nu te speria! Carson nu primește niciun ban. Zice că postul e acum al meu și că, oficial, a renunțat la el. Încearcă doar să „nu-și iasă din mână”. De altfel, bine face. Cred că, fără el, aș fi plecat de mult de aici.
- Cum poți să spui așa ceva? protestă June, dar Cal ridică mâna, stăvilindu-i șuvoiul de cuvinte.
- E adevărat. Să mă fi văzut ieri, când a venit la mine doamna Parsons. Eu, ca doctor, am vrut s-o examinez. Dacă nu m-ar fi oprit Josiah, i-aș fi cerut să se dezbrace. Numai că ea nu dorea o consultație, ci pur și simplu avea chef de vorbă. Josiah a lăsat-o să-și spună păsul, zâmbind compătimitor, după care a asigurat-o că, dacă simptomele persistă, o va examina din nou săptămâna viitoare.
- Dar ce-o doare? întrebă Michelle.
- Nimic. M-am lămurit că are o idee fixă: îi place să citească despre toate bolile și să discute despre ele, însă cum nu se face să intre în cabinetul doctorului doar ca să stea la taclale, de fiecare dată pretinde că suferă de câte ceva.
- E adevărat. Să mă fi văzut ieri, când a venit la mine doamna Parsons. Eu, ca doctor, am vrut s-o examinez. Dacă nu m-ar fi oprit Josiah, i-aș fi cerut să se dezbrace. Numai că ea nu dorea o consultație, ci pur și simplu avea chef de vorbă. Josiah a lăsat-o să-și spună păsul, zâmbind compătimitor, după care a asigurat-o că, dacă simptomele persistă, o va examina din nou săptămâna viitoare.
- Dar ce-o doare? întrebă Michelle.
- Nimic. M-am lămurit că are o idee fixă: îi place să citească despre toate bolile și să discute despre ele, însă cum nu se face să intre în cabinetul doctorului doar ca să stea la taclale, de fiecare dată pretinde că suferă de câte ceva.
- Cu alte cuvinte, e ipohondră, comentă June.
- Așa am crezut și eu, dar Josiah susține cu totul altceva. Doamna Parsons nu simte dureri, ci doar afirmă acest lucru. Pe urmă, adăugă Cal, ea nu discută numai despre propriile-i simptome, ci și despre ale altora. Tot Josiah mi-a povestit că în sat există cel puțin trei persoane care-i datorează viața, tocmai pentru că doamna Parsons i-a destăinuit doctorului unele lucruri pe care bolnavii cu pricina refuzau să i le spună.
- De fapt, ce anume face doctorul Carson? îl întrerupse Michelle. Iese pe stradă și trage oamenii de mânecă să intre în cabinetul lui?
- Nu chiar, râse Cal. Însă trece pe la domiciliul lor și-i examinează. Se pare că doamna Parsons depistează fără greș persoanele predispuse la atac de cord.
- De fapt, ce anume face doctorul Carson? îl întrerupse Michelle. Iese pe stradă și trage oamenii de mânecă să intre în cabinetul lui?
- Nu chiar, râse Cal. Însă trece pe la domiciliul lor și-i examinează. Se pare că doamna Parsons depistează fără greș persoanele predispuse la atac de cord.
- Nu sună prea profesional, murmură June.
Cal ridică din umeri.
- Până în urmă cu o săptămână aș fi fost de acord cu tine.
Acum însă, nu mai sunt chiar așa de sigur.
Își luă paharul de pe masă, sorbi o înghițitură de Chablis, apoi își urmă gândul.
- Mă întreb câți oameni și-ar fi prelungit viața dacă am fi avut o doamnă Parsons și la Boston General, unde nu ne rămânea vreme să ne ocupăm decât de bolile manifeste. Josiah zice că există o mulțime de afecțiuni de care oamenii nu apucă să se plângă. Pur și simplu mor, sperând până în ultima clipă că starea lor se va îndrepta de la sine.
- Groaznic, șopti Michelle, scuturată de un fior.
- Ai dreptate, încuviință Cal. Însă aici nu se întâmplă astfel de lucruri, întrucât Josiah a dispus de suficient timp pentru a-și cunoaște pacienții, descoperind de ce anume suferă, înainte ca boala să progreseze prea mult. E un adept convins al medicinei preventive.
- Mă întreb câți oameni și-ar fi prelungit viața dacă am fi avut o doamnă Parsons și la Boston General, unde nu ne rămânea vreme să ne ocupăm decât de bolile manifeste. Josiah zice că există o mulțime de afecțiuni de care oamenii nu apucă să se plângă. Pur și simplu mor, sperând până în ultima clipă că starea lor se va îndrepta de la sine.
- Groaznic, șopti Michelle, scuturată de un fior.
- Ai dreptate, încuviință Cal. Însă aici nu se întâmplă astfel de lucruri, întrucât Josiah a dispus de suficient timp pentru a-și cunoaște pacienții, descoperind de ce anume suferă, înainte ca boala să progreseze prea mult. E un adept convins al medicinei preventive.
- De ce, crede în farmece?
Deși încerca să pară indiferentă, pe June începeau s-o agaseze elogiile repetate ale soțului ei la adresa bătrânului doctor. Josiah zice! Ca și cum Cal ar fi crezut orbește în fiecare vorbă rostită de Carson. Fără a lua în seamă întrebarea lui June, doctorul Pendleton se întoarse spre Michelle, dar nu apucă să spună nimic, fiindcă se auzi soneria de la intrare. Fericită că i se ivise ocazia de a pune punct discuției despre Josiah Carson, June se ridică repede și se duse la ușă. Dar, când o deschise, dădu cu ochii de silueta înaltă și uscățivă a doctorului Carson, cu coama sa de păr aproape alb strălucind în clarobscurul înserării. June simți că i se taie răsuflarea. În clipa următoare, își reveni și zise:
- Ia te uită! Vorbești de lup și...
- Ia te uită! Vorbești de lup și...
Carson schiță un început de surâs.
- Sper că nu vă deranjez de la masă, însă e vorba de ceva urgent.
Păși înăuntru, închizând ușa după el.
Înainte ca June să-i dea vreun răspuns, în hol își făcu apariția Cal.
- Josiah! Ce-i cu dumneata aici?
- Mă duc să văd un pacient. Ți-aș fi telefonat, dar mi-am adus aminte de tine abia în mașină. Vrei să mă însoțești?
Păși înăuntru, închizând ușa după el.
Înainte ca June să-i dea vreun răspuns, în hol își făcu apariția Cal.
- Josiah! Ce-i cu dumneata aici?
- Mă duc să văd un pacient. Ți-aș fi telefonat, dar mi-am adus aminte de tine abia în mașină. Vrei să mă însoțești?
- Am impresia că nu-i un caz prea grav, murmură June.
- Oricum, nu unul care să necesite o ambulanță. De fapt, nu cred să fie mare lucru. E vorba de Sally Carstairs. Se tot plânge că o doare brațul, așa că maică-sa m-a rugat s-o examinez. Sincer să fiu, mi-a trecut prin minte o idee.
Tăcu și-și aținti privirea spre sufragerie.
- Michelle e aici?
- Michelle? repetă Cal, pe un ton care-i trăda nedumerirea.
- Sally Carstairs e de-o vârstă cu Michelle, drept care mi-am zis că fetița ta i-ar putea fi de folos mai mult decât oricare din noi doi. Adeseori, un prieten nou reușește să abată atenția unui copil de la boala de care suferă.
Tăcu și-și aținti privirea spre sufragerie.
- Michelle e aici?
- Michelle? repetă Cal, pe un ton care-i trăda nedumerirea.
- Sally Carstairs e de-o vârstă cu Michelle, drept care mi-am zis că fetița ta i-ar putea fi de folos mai mult decât oricare din noi doi. Adeseori, un prieten nou reușește să abată atenția unui copil de la boala de care suferă.
Doctorii schimbară o privire pe care June nu reuși s-o descifreze pe de-a întregul. Ca și cum Carson i-ar fi pus soțului ei o întrebare, iar acesta ar fi dat un răspuns. Pe June o neliniștea faptul că între Cal și Carson exista ceva știut numai de ei - un fel de înțelegere tacită. În clipa aceea în hol își făcu apariția Michelle și discuția reintră pe un făgaș obișnuit.
- Vrei să faci o vizită la domiciliu? îl auzi June pe Carson adresându-i-se lui Michelle.
- Serios? exclamă Michelle, uitându-se cu ochi strălucitori când la mama, când la tatăl ei.
- Doctorul Carson crede că astfel ar putea grăbi vindecarea uneia dintre pacientele sale.
- Cine anume? întrebă curioasă Michelle.
- Sally Carstairs. E cam de vârsta ta și o doare un braț. Doctorul Carson vrea să te ia pe tine în chip de „calmant”.
Michelle ceru din priviri acordul mamei sale, dar June șovăi câteva secunde.
- Nu suferă de vreo boală molipsitoare?
- Cine anume? întrebă curioasă Michelle.
- Sally Carstairs. E cam de vârsta ta și o doare un braț. Doctorul Carson vrea să te ia pe tine în chip de „calmant”.
Michelle ceru din priviri acordul mamei sale, dar June șovăi câteva secunde.
- Nu suferă de vreo boală molipsitoare?
- Sally? se miră Carson. Doamne Dumnezeule, nici pomeneală! Pur și simplu are necazuri cu brațul. Dar dacă preferați ca Michelle să rămână acasă...
- Nu, nu! Luați-o cu dumneavoastră. E timpul să se împrietenească și cu o fetiță de vârsta ei. În ultimele două săptămâni singurul copil cu care s-a văzut a fost Jeff Benson.
- Un băiat tare cuminte și bine-crescut, sublinie Cal.
- Nici n-am spus altceva. Totuși, o fată are nevoie și de prietene.
Michelle porni înspre scări.
- Mă întorc imediat.
Dispăru în sus pe trepte și după câteva minute coborî din nou, cu ghiozdanul ei verde sub braț.
- Ce-ai acolo? o întrebă Josiah Carson.
- O păpușă, răspunse imediat Michelle. Am găsit-o în camera mea de la etaj. Zăcea uitată într-o debara. M-am gândit că poate Sally s-ar bucura s-o vadă.
- Aici? insistă Carson. Ai găsit păpușa aici?
- Îhî! E o vechitură!
Brusc, chipul fetiței se înnegură. Ridică ochii înspre Carson și întrebă:
- Probabil că aparține familiei dumneavoastră, nu-i așa?
- N-am de unde să știu, răspunse doctorul Carson. N-ai vrea să mi-o arăți și mie?
Michelle deschise ghiozdanul și scoase păpușa, întinzându-i-o lui Carson, însă acesta se mulțumi s-o privească, fără s-o atingă.
- Interesant, comentă el. Bănuiesc c-a fost a cuiva din familia mea, însă n-am văzut-o niciodată până în clipa asta.
- Dacă doriți, v-o înapoiez, se oferi Michelle, deși în ochii ei se citea dezamăgirea.
- Ce naiba să fac cu ea? râse Carson. Păstreaz-o și joacă-te cât poftești. Numai ai grijă să n-o scoți din casă.
June îi aruncă doctorului o privire pătrunzătoare.
- Să n-o scoată din casă? repetă ea.
Văzu limpede cum doctorul ezită, dar, când acesta îi răspunse, glasul lui devenise sincer și binevoitor.
- E o păpușă frumoasă și fără îndoială un obiect foarte vechi. Sunt convins că Michelle n-ar vrea s-o piardă, nu-i așa?
- O păpușă, răspunse imediat Michelle. Am găsit-o în camera mea de la etaj. Zăcea uitată într-o debara. M-am gândit că poate Sally s-ar bucura s-o vadă.
- Aici? insistă Carson. Ai găsit păpușa aici?
- Îhî! E o vechitură!
Brusc, chipul fetiței se înnegură. Ridică ochii înspre Carson și întrebă:
- Probabil că aparține familiei dumneavoastră, nu-i așa?
- N-am de unde să știu, răspunse doctorul Carson. N-ai vrea să mi-o arăți și mie?
Michelle deschise ghiozdanul și scoase păpușa, întinzându-i-o lui Carson, însă acesta se mulțumi s-o privească, fără s-o atingă.
- Interesant, comentă el. Bănuiesc c-a fost a cuiva din familia mea, însă n-am văzut-o niciodată până în clipa asta.
- Dacă doriți, v-o înapoiez, se oferi Michelle, deși în ochii ei se citea dezamăgirea.
- Ce naiba să fac cu ea? râse Carson. Păstreaz-o și joacă-te cât poftești. Numai ai grijă să n-o scoți din casă.
June îi aruncă doctorului o privire pătrunzătoare.
- Să n-o scoată din casă? repetă ea.
Văzu limpede cum doctorul ezită, dar, când acesta îi răspunse, glasul lui devenise sincer și binevoitor.
- E o păpușă frumoasă și fără îndoială un obiect foarte vechi. Sunt convins că Michelle n-ar vrea s-o piardă, nu-i așa?
- I s-ar rupe inima după ea, încuviință Cal. Du-o înapoi în camera ta, fetița tatii, și pe urmă plecăm. Venim într-o clipă, Josiah.
- Perfect. Vă aștept în mașină.
Își luă rămas-bun de la June, după care ieși, lăsându-i singuri pe cei trei Pendletoni.
Cal își îmbrățișă grăbit soția.
- Nu cumva să te apuci de vreo treabă pe care n-ai voie s-o faci. N-am chef să stau lângă tine toată noaptea, în caz că te apucă durerile.
- Fii liniștit. Am să spăl vasele și am să mă sui în pat, cu o carte bună.
Cum Michelle cobora în goană scara, Cal porni către ușă.
- Te rog, ai grijă, îi zise dintr-o dată June.
Cal întoarse capul din prag.
- Să am grijă? Ce s-ar putea întâmpla?
- Nu știu, răspunse June. Probabil că nimic rău. Totuși, fii cu băgare de seamă. Îmi promiți?
Așteptă în prag până ce mașina se făcu nevăzută, după care începu să strângă masa. De-abia când termină, înțelese dintr-o dată motivul îngrijorării sale.
Doctorul Josiah Carson.
Lui June Pendleton nu-i plăcea câtuși de puțin de el, deși încă nu înțelegea de ce.
Își luă rămas-bun de la June, după care ieși, lăsându-i singuri pe cei trei Pendletoni.
Cal își îmbrățișă grăbit soția.
- Nu cumva să te apuci de vreo treabă pe care n-ai voie s-o faci. N-am chef să stau lângă tine toată noaptea, în caz că te apucă durerile.
- Fii liniștit. Am să spăl vasele și am să mă sui în pat, cu o carte bună.
Cum Michelle cobora în goană scara, Cal porni către ușă.
- Te rog, ai grijă, îi zise dintr-o dată June.
Cal întoarse capul din prag.
- Să am grijă? Ce s-ar putea întâmpla?
- Nu știu, răspunse June. Probabil că nimic rău. Totuși, fii cu băgare de seamă. Îmi promiți?
Așteptă în prag până ce mașina se făcu nevăzută, după care începu să strângă masa. De-abia când termină, înțelese dintr-o dată motivul îngrijorării sale.
Doctorul Josiah Carson.
Lui June Pendleton nu-i plăcea câtuși de puțin de el, deși încă nu înțelegea de ce.
Josiah Carson conducea mașina în viteză. Cunoștea atât de bine străzile din Paradise Point, încât nu mai avea nevoie să se concentreze asupra drumului.
În sinea sa, se întreba ce se va întâmpla în momentul când Cal Pendleton va începe s-o examineze pe Sally Carstairs. Știa că tânărul său coleg evita să mai aibă de-a face cu copiii încă din primăvara trecută, după accidentul de la Boston. Astăzi însă Josiah dorea să afle cât de afectat fusese Cal. Oare va intra în panică? Va fi copleșit de amintirea celor petrecute la Boston? Sau își recăpătase încrederea în sine? Curând avea să știe cu certitudine. Opri mașina în fața casei unde locuia Carstairs și așteptă până când Cal parcă în spatele lui.
În sinea sa, se întreba ce se va întâmpla în momentul când Cal Pendleton va începe s-o examineze pe Sally Carstairs. Știa că tânărul său coleg evita să mai aibă de-a face cu copiii încă din primăvara trecută, după accidentul de la Boston. Astăzi însă Josiah dorea să afle cât de afectat fusese Cal. Oare va intra în panică? Va fi copleșit de amintirea celor petrecute la Boston? Sau își recăpătase încrederea în sine? Curând avea să știe cu certitudine. Opri mașina în fața casei unde locuia Carstairs și așteptă până când Cal parcă în spatele lui.
Îi găsiră pe Fred și Bertha Carstairs - doi oameni amabili și binevoitori, abia trecuți de 40 de ani - stând la masa din bucătărie, cu un aer preocupat și neliniștit. Carson făcu prezentările, apoi își frecă repede mâinile și zise:
- Ei, și-acum să ne apucăm de treabă. Michelle, nu vrei să-i ții de urât doamnei Carstairs aici, în bucătărie, în caz că va trebui să-i amputăm brațul lui Sally?
Fără a mai aștepta vreun răspuns, se răsuci pe călcâie și-l conduse pe Cal spre dormitorul aflat în fundul casei.
Sally Carstairs stătea în capul oaselor, proptită între perne, cu o carte deschisă pe genunchi. Brațul suferind atârna inert într-o parte. Zărindu-l pe Josiah Carson, schiță o umbră de surâs.
- Mă simt așa neajutorată, începu fetița.
- Așa ai fost și-n ziua în care te-am adus pe lume! replică doctorul, cu o figură lipsită de expresie. De ce-ar trebui ca azi să te simți altfel?
Sally nu-i luă în seamă tachinările, întorcându-se în schimb spre Cal.
- Dumneavoastră sunteți doctorul Pendleton?
Cal încuviință din cap, negăsind puterea să vorbească. O ceață i se așternu peste privire și în locul lui Sally i se păru că vede în pat un alt chip - cel al unui băiat: tot zăcând în pat, tot de aceeași vârstă și tot chinuit de dureri. Simți că i se strânge stomacul și că e pe cale să-și piardă cumpătul, prins în ghearele panicii. Se strădui să-și țină firea și să-și recapete stăpânirea de sine, concentrându-se asupra fetiței din fața sa.
- Poate veți reuși să-l învățați meserie pe unchiul Joe, zise copilul! După aceea, convingeți-l să se pensioneze.
- Îți arăt eu ție pensie, domnișoară, bombăni Carson. Ia spune, ce-ai pățit?
Zâmbetul fetiței se topi și pe chipul ei se așternu o expresie gânditoare.
- Nici eu nu știu prea bine. M-am împiedicat de ceva, în curtea din spate, și cred că m-am lovit cu brațul de o piatră... începu ea.
- Ia să vedem, zise Carson, prinzându-i cu blândețe brațul între degetele lui mari.
Îi suflecă mâneca pijamalei, examinând cu atenție locul unde o durea.
- M-aș mira să fi fost vreo piatră, remarcă el.
- De asta am spus că mă simt neajutorată, răspunse fetița. Într-adevăr, nu era nicio piatră prin preajmă. Am căzut pe pajiște, în iarbă.
- De asta am spus că mă simt neajutorată, răspunse fetița. Într-adevăr, nu era nicio piatră prin preajmă. Am căzut pe pajiște, în iarbă.
Carson se dădu un pas înapoi, iar Cal se aplecă și el, cercetând brațul suferind. Îl palpă cu grijă, conștient că doctorul Carson nu-l scăpa din ochi.
- Aici te doare?
Sally încuviință din cap.
- Dar aici?
Ea aprobă din nou.
Cal continuă s-o examineze. Tot brațul, de la umăr până la cot, prezenta durere la atingere. Într-un târziu, doctorul Pendleton își îndreptă spatele și se întoarse către Carson.
- Probabil că și l-a răsucit în cădere, zise el apăsat.
Carson înălță din sprâncene, cu un aer evaziv, apoi coborî mâneca pijamalei.
Sally încuviință din cap.
- Dar aici?
Ea aprobă din nou.
Cal continuă s-o examineze. Tot brațul, de la umăr până la cot, prezenta durere la atingere. Într-un târziu, doctorul Pendleton își îndreptă spatele și se întoarse către Carson.
- Probabil că și l-a răsucit în cădere, zise el apăsat.
Carson înălță din sprâncene, cu un aer evaziv, apoi coborî mâneca pijamalei.
- Cât de tare te doare? întrebă el.
Sally îl privi încruntată.
- De murit, n-o să mor. Însă nu mă pot sluji deloc de braț.
Sally îl privi încruntată.
- De murit, n-o să mor. Însă nu mă pot sluji deloc de braț.
Carson îi zâmbi, strângându-i degetele mâinii sănătoase.
- Și-acum, ascultă-mă. Doctorul Pendleton și cu mine mergem să stăm puțin de vorbă cu părinți tăi. Iar pentru tine am o surpriză.
În ochii fetiței se aprinse un licăr de curiozitate.
- Zău? Ce mi-ați adus?
- Nu ce, ci pe cine. Doctorul Pendleton și-a luat cu sine asistenta, care se întâmplă să fie exact de vârsta ta.
- Nu ce, ci pe cine. Doctorul Pendleton și-a luat cu sine asistenta, care se întâmplă să fie exact de vârsta ta.
Se duse până la ușa dormitorului și o strigă pe Michelle. O clipă mai târziu, fetița doctorului intră cu pași nesiguri, oprindu-se în dreptul ușii și privind timid spre Sally. Tatăl ei făcu prezentările, apoi amândoi medicii ieșiră, lăsându-le singure, ca să se cunoască mai îndeaproape.
- Bună, zise Michelle, încă șovăind să se apropie.
- Bună, răspunse Sally.
După o clipă de tăcere, adăugă:
- Dacă vrei, poți să te așezi pe marginea patului.
Michelle se urni de lângă ușă, dar, înainte de-a ajunge la pat, încremeni în loc, cu ochii la fereastră.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă Sally.
Michelle clătină din cap.
- Nu știu. Mi s-a părut că văd ceva.
- Afară?
- Îhî.
Sally încercă să se răsucească într-o parte, dar nu reuși din pricina durerii.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă Sally.
Michelle clătină din cap.
- Nu știu. Mi s-a părut că văd ceva.
- Afară?
- Îhî.
Sally încercă să se răsucească într-o parte, dar nu reuși din pricina durerii.
- Ce anume?
- Nu știu, repetă Michelle.
Apoi, înălțând din umeri:
- Un fel de umbră.
- Ah, trebuie să fie ulmul din curte. Și pe mine mă sperie câteodată.
Sally bătu ușurel cu palma pe pat și Michelle veni să se așeze la picioarele ei, continuând să rămână cu privirea ațintită spre fereastră.
- Cred că semeni cu mama ta, începu Sally.
- Cum? exclamă Michelle.
Surprinsă de remarcă, își întoarse în sfârșit capul de la fereastră, uitându-se drept în ochii lui Sally.
- Spuneam că, probabil, semeni cu mămica ta. Nu aduci deloc cu tata.
- Nu semăn nici cu mama, răspunse Michelle. Sunt înfiată.
Sally rămase cu gura căscată.
- Zău?
- Zău?
În glasul ei se ghicea o notă de respect. Michelle de-abia își stăpâni râsul.
- Ei, nu-i mare lucru.
- Eu zic că da, o contrazise Sally. Mie mi se pare o chestie extraordinară.
- De ce?
- Eu zic că da, o contrazise Sally. Mie mi se pare o chestie extraordinară.
- De ce?
- Adică... ai putea fi a oricui, nu? Cine crezi că erau adevărații tăi părinți?
Michelle avea experiența unor astfel de conversații cu prietenii din Boston, deși niciodată nu reușise să înțeleagă de ce-i preocupa atât de mult problema sa. În ce-o privea pe ea, îi socotea părinți pe soții Pendleton și cu asta basta. Dar, cum îi era cam lehamite să-i explice situația lui Sally, preferă să schimbe subiectul.
- Ce-ai pățit la braț?
Pierzându-și interesul față de arborele genealogic al lui Michelle, Sally ridică ochii în tavan, cu o expresie de dezgust.
- M-am împiedicat și mi l-am scrântit sau cam așa ceva. Nu înțeleg de ce se face atâta caz.
- M-am împiedicat și mi l-am scrântit sau cam așa ceva. Nu înțeleg de ce se face atâta caz.
- Bine, dar nu te doare?
- Un pic, recunoscu Sally, refuzând să-și arate suferința. Chiar ești asistenta tatălui tău?
Michelle clătină din cap.
- Doctorul Carson i-a propus să mă aducă și pe mine.
Surâse și adăugă:
- Îmi pare bine c-am venit.
- Și mie, întări Sally. Unchiul Joe e un om pe cinste.
- E unchiul tău?
- Un pic, recunoscu Sally, refuzând să-și arate suferința. Chiar ești asistenta tatălui tău?
Michelle clătină din cap.
- Doctorul Carson i-a propus să mă aducă și pe mine.
Surâse și adăugă:
- Îmi pare bine c-am venit.
- Și mie, întări Sally. Unchiul Joe e un om pe cinste.
- E unchiul tău?
- Nu chiar. Dar pe aici i se zice unchiul Joe. El a adus pe lume aproape toți copiii din sat.
Tăcu o clipă, apoi își ridică privirea sfioasă spre Michelle.
- Aș putea să vin și eu vreodată la tine?
- Cum să nu! N-ai fost niciodată?
Sally clătină din cap.
- Unchiul Joe nu obișnuiește să primească pacienți în locuința lui. Totdeauna s-a purtat ciudat în legătură cu casa aia. Mereu zicea c-o s-o dărâme, dar uite că n-a făcut-o! După cele întâmplate în primăvara trecută, toată lumea era convinsă că se va ține de cuvânt. Îmi închipui însă că ai aflat de tărășenia asta, nu?
- Aș putea să vin și eu vreodată la tine?
- Cum să nu! N-ai fost niciodată?
Sally clătină din cap.
- Unchiul Joe nu obișnuiește să primească pacienți în locuința lui. Totdeauna s-a purtat ciudat în legătură cu casa aia. Mereu zicea c-o s-o dărâme, dar uite că n-a făcut-o! După cele întâmplate în primăvara trecută, toată lumea era convinsă că se va ține de cuvânt. Îmi închipui însă că ai aflat de tărășenia asta, nu?
- Ce să aflu? întrebă Michelle.
Sally deschise ochii mari.
- Vrei să zici că nu ți-a spus nimeni? Nu știi nimic despre Alan Hanley?
Alan Hanley. Așa se numea băiatul de la spitalul din Boston.
- Ce-i cu el?
- Unchiul Joe îl angajase să-i repare acoperișul. Să fixeze țigla sau cam așa ceva. Alan a căzut de pe casă. L-au dus repede la Boston, însă a murit.
- Știu... murmură Michelle, apoi întrebă: Adică a căzut de pe casa noastră?
Sally dădu din cap.
- Asta nu mi-a povestit nimeni.
- Copiilor nu li se povestește niciodată nimic, remarcă Sally. Însă noi oricum aflăm!
Renunță să mai continue discuția pe această temă, nerăbdătoare să cunoască și alte amănunte despre locuința familiei Pendleton.
- Cum arată pe dinăuntru?
Michelle se strădui să i-o descrie cât mai fidel, în timp ce Sally o asculta fascinată. Când Michelle tăcu, Sally se rezemă între perne, oftând adânc.
- Exact așa cum mi-am închipuit-o întotdeauna. Cred că-i cea mai interesantă casă din câte cunosc.
- Ai dreptate, o aprobă Michelle. Mie îmi place să-mi imaginez că-i numai locuința mea, că trăiesc acolo singură... și... și...
Se opri stânjenită și o ușoară roșeață îi coloră obrajii.
- Și ce? o îmboldi Sally. Că ai... un iubit?
Michelle încuviință din cap, cu un aer vinovat.
- Nu-i așa că-i groaznic să-ți închipui astfel de lucruri?
- Nu știu. În orice caz, și eu fac la fel.
- Serios? Și cine-i băiatul la care visezi?
- Copiilor nu li se povestește niciodată nimic, remarcă Sally. Însă noi oricum aflăm!
Renunță să mai continue discuția pe această temă, nerăbdătoare să cunoască și alte amănunte despre locuința familiei Pendleton.
- Cum arată pe dinăuntru?
Michelle se strădui să i-o descrie cât mai fidel, în timp ce Sally o asculta fascinată. Când Michelle tăcu, Sally se rezemă între perne, oftând adânc.
- Exact așa cum mi-am închipuit-o întotdeauna. Cred că-i cea mai interesantă casă din câte cunosc.
- Ai dreptate, o aprobă Michelle. Mie îmi place să-mi imaginez că-i numai locuința mea, că trăiesc acolo singură... și... și...
Se opri stânjenită și o ușoară roșeață îi coloră obrajii.
- Și ce? o îmboldi Sally. Că ai... un iubit?
Michelle încuviință din cap, cu un aer vinovat.
- Nu-i așa că-i groaznic să-ți închipui astfel de lucruri?
- Nu știu. În orice caz, și eu fac la fel.
- Serios? Și cine-i băiatul la care visezi?
- Jeff Benson, răspunse imediat Sally. Locuiește chiar lângă tine.
- Îl cunosc, zise Michelle. L-am întâlnit pe plajă chiar în ziua când ne-am mutat aici. E foarte simpatic, nu?
Apoi, fulgerată de un gând, adăugă:
- E cumva prietenul tău?
- Îl cunosc, zise Michelle. L-am întâlnit pe plajă chiar în ziua când ne-am mutat aici. E foarte simpatic, nu?
Apoi, fulgerată de un gând, adăugă:
- E cumva prietenul tău?
Sally clătină din cap.
- Mie îmi place de el, însă am impresia că-i prieten cu Susan Peterson. Cel puțin, așa zice ea.
- Cine-i Susan Peterson?
- Una din colegele mele de clasă. O înfumurată fără seamăn. Crede că nimeni nu mai e ca ea.
După o clipă de tăcere, i se adresă din nou lui Michelle.
- Auzi, știi ce mi-a trăsnit prin minte?
Își coborî glasul, iar Michelle se aplecă să asculte ce-i șoptea Sally la ureche. Amândouă începură să chicotească, venind cu noi și noi idei pe marginea planului lui Sally. Jumătate de oră mai târziu, când Bertha Carstairs se ivi în pragul dormitorului, cele două fetițe schimbară între ele o privire conspirativă.
- Cine-i Susan Peterson?
- Una din colegele mele de clasă. O înfumurată fără seamăn. Crede că nimeni nu mai e ca ea.
După o clipă de tăcere, i se adresă din nou lui Michelle.
- Auzi, știi ce mi-a trăsnit prin minte?
Își coborî glasul, iar Michelle se aplecă să asculte ce-i șoptea Sally la ureche. Amândouă începură să chicotească, venind cu noi și noi idei pe marginea planului lui Sally. Jumătate de oră mai târziu, când Bertha Carstairs se ivi în pragul dormitorului, cele două fetițe schimbară între ele o privire conspirativă.
- Ei, ați fost cuminți? întrebă Bertha.
- Am stat de vorbă, mamă, răspunse Sally, luându-și un aer nevinovat. Îmi dai voie să merg mâine acasă la Michelle?
Bertha șovăi, cu ochii la ea.
- Păi... depinde cum ai să te simți cu brațul. Doctorul crede că ți l-ai scrântit...
- Oh, până mâine dimineață o să-mi treacă, o asigură Sally. Nici nu mă mai doare așa de tare. Zău că nu!
Bertha nu se lăsă impresionată de tonul ei rugător.
- Parcă altceva spuneai mai adineauri, când m-ai pus să-l chem pe doctor chiar la ora mesei, zise ea cu asprime.
- Da, dar de-atunci mi-a mai trecut, o anunță Sally.
- Să vedem cum o să fie mâine dimineață.
Apoi, întorcându-se către Michelle, adăugă:
- Tăticul tău spune că s-a făcut timpul să mergeți acasă.
Michelle se ridică de pe marginea patului și-și luă rămas-bun de la Sally, după care se înapoie în bucătărie, unde o aștepta tatăl ei.
Bertha șovăi, cu ochii la ea.
- Păi... depinde cum ai să te simți cu brațul. Doctorul crede că ți l-ai scrântit...
- Oh, până mâine dimineață o să-mi treacă, o asigură Sally. Nici nu mă mai doare așa de tare. Zău că nu!
Bertha nu se lăsă impresionată de tonul ei rugător.
- Parcă altceva spuneai mai adineauri, când m-ai pus să-l chem pe doctor chiar la ora mesei, zise ea cu asprime.
- Da, dar de-atunci mi-a mai trecut, o anunță Sally.
- Să vedem cum o să fie mâine dimineață.
Apoi, întorcându-se către Michelle, adăugă:
- Tăticul tău spune că s-a făcut timpul să mergeți acasă.
Michelle se ridică de pe marginea patului și-și luă rămas-bun de la Sally, după care se înapoie în bucătărie, unde o aștepta tatăl ei.
- Ei, v-ați împăcat bine?
Michelle dădu din cap.
- Dacă mâine dimineață îi mai trece durerea, Sally va veni la noi în vizită.
- Excelent, aprobă Cal și, uitându-se înspre Carson, întrebă: Ne vedem mâine dimineață?
Doctorul cel vârstnic încuviință. Cal și Michelle se despărțiră de soții Carstairs. În clipa când deschise portiera, Cal fu cuprins de o senzație stranie. Privi peste umăr înapoi, spre ușa casei unde locuia familia Carstairs. În prag apăruse silueta înaltă a lui Josiah Carson, ca o umbră întunecată, profilată pe lumina dinăuntru. Deși nu-i putea zări ochii, Cal era convins că bătrânul se uita drept la el. Aproape că-i simțea privirea scormonitoare pătrunzându-i până în suflet. Străbătut de un fior, se grăbi să suie în mașină, trântind portiera.
Porni apoi motorul și, cu un gest instinctiv, se aplecă înspre Michelle, bătând-o ușurel cu palma pe genunchi.
- Să nu-ți pară rău dacă nu va reuși să ajungă mâine până la tine, prințeso, murmură el.
- De ce? se miră fetița și pe chipul ei se așternu o expresie de îngrijorare. Suferă de ceva grav?
- Nu știu, răspunse Cal. Nici eu, nici Josiah n-am descoperit vreun rău ascuns.
- Poate că doar și-a sucit brațul, așa cum ziceai mai devreme, își dădu cu părerea Michelle.
- Atunci ar fi durut-o fie cotul, fie umărul, depinde de poziția ei în momentul căzăturii. Dar pe ea n-o dor încheieturile, ci porțiunea dintre ele.
- Și ce-ai de gând să faci?
Porni apoi motorul și, cu un gest instinctiv, se aplecă înspre Michelle, bătând-o ușurel cu palma pe genunchi.
- Să nu-ți pară rău dacă nu va reuși să ajungă mâine până la tine, prințeso, murmură el.
- De ce? se miră fetița și pe chipul ei se așternu o expresie de îngrijorare. Suferă de ceva grav?
- Nu știu, răspunse Cal. Nici eu, nici Josiah n-am descoperit vreun rău ascuns.
- Poate că doar și-a sucit brațul, așa cum ziceai mai devreme, își dădu cu părerea Michelle.
- Atunci ar fi durut-o fie cotul, fie umărul, depinde de poziția ei în momentul căzăturii. Dar pe ea n-o dor încheieturile, ci porțiunea dintre ele.
- Și ce-ai de gând să faci?
- Să așteptăm până mâine dimineață. Dacă starea ei nu se îmbunătățește - și mă tem că așa se va întâmpla - atunci o să încercăm cu niște raze X. S-ar putea ca osul să fie fisurat.
Ambală motorul și demară. Michelle întoarse capul, ca să se mai uite o dată în urmă.
Ambală motorul și demară. Michelle întoarse capul, ca să se mai uite o dată în urmă.
Privirea îi fu atrasă de ceva - o mișcare sau o umbră - undeva, foarte aproape de casă. O încercă aceeași senzație ca mai înainte, în dormitorul lui Sally: nu vedea și nici nu auzea nimic, însă simțea o prezență. Cu siguranță, nu ulmul.
- Tati! Oprește mașina!
Din reflex, Cal puse piciorul pe frână. Mașina înțepeni în loc.
- Ce s-a întâmplat?
Michelle continua să se uite înspre casa familiei Carstairs. Cal îi urmări privirea, dar nu reuși să deslușească nimic în întuneric.
- Ce s-a întâmplat? repetă el întrebarea.
- Nu știu nici eu, răspunse Michelle. Mi s-a părut că văd ceva.
- Ce anume?
- Nu-mi dau seama... șovăi Michelle. Parc-am zărit pe cineva...
Din reflex, Cal puse piciorul pe frână. Mașina înțepeni în loc.
- Ce s-a întâmplat?
Michelle continua să se uite înspre casa familiei Carstairs. Cal îi urmări privirea, dar nu reuși să deslușească nimic în întuneric.
- Ce s-a întâmplat? repetă el întrebarea.
- Nu știu nici eu, răspunse Michelle. Mi s-a părut că văd ceva.
- Ce anume?
- Nu-mi dau seama... șovăi Michelle. Parc-am zărit pe cineva...
- Unde?
- La fereastră. La fereastra camerei lui Sally. Adică, așa cred...
Cal trase pe dreapta și opri motorul.
- Rămâi aici. Mă duc să văd ce e.
Coborî din mașină și făcu vreo câțiva pași spre casă, după care se înapoie lângă Michelle.
- Prințeso, te rog, încuie portiera. Să nu te miști din mașină.
Michelle îi aruncă o privire plină de reproș.
- Zău așa, tati. Aici suntem în Paradise Point, nu la Boston.
- Parcă ziceai c-ai văzut ceva.
- Da... răspunse fetița, nu prea convinsă.
Întinse mâna și blocă mai întâi portiera de pe partea volanului, apoi pe cea din dreptul ei.
Cal îi bătu în geam, făcându-i semn spre portierele din spate.
Michelle se strâmbă la el, apoi se aplecă peste spătarul scaunului, încuind și celelalte două portiere.
Știind-o în siguranță, Cal porni să dea o raită prin curtea familiei Carstairs.
După câteva minute se întoarse și Michelle se grăbi să deblocheze portiera.
- Ce era?
- Nimic. Probabil o umbră.
Răsuci din nou cheia de contact și demară, îndreptându-se spre casă. Lângă el, Michelle nu scotea o vorbă. În cele din urmă, Cal o întrebă dacă avea ceva pe suflet.
- Nu chiar, răspunse fetița. Mă gândeam la Sally... Tare-aș vrea să vină mâine pe la noi.
- Ți-am mai spus să nu contezi prea mult pe vizita asta, prințeso, murmură Cal, bătând-o din nou afectuos cu palma pe genunchi. Îți place aici, așa-i? se interesă el.
- La nebunie, șopti Michelle.
Cal trase pe dreapta și opri motorul.
- Rămâi aici. Mă duc să văd ce e.
Coborî din mașină și făcu vreo câțiva pași spre casă, după care se înapoie lângă Michelle.
- Prințeso, te rog, încuie portiera. Să nu te miști din mașină.
Michelle îi aruncă o privire plină de reproș.
- Zău așa, tati. Aici suntem în Paradise Point, nu la Boston.
- Parcă ziceai c-ai văzut ceva.
- Da... răspunse fetița, nu prea convinsă.
Întinse mâna și blocă mai întâi portiera de pe partea volanului, apoi pe cea din dreptul ei.
Cal îi bătu în geam, făcându-i semn spre portierele din spate.
Michelle se strâmbă la el, apoi se aplecă peste spătarul scaunului, încuind și celelalte două portiere.
Știind-o în siguranță, Cal porni să dea o raită prin curtea familiei Carstairs.
După câteva minute se întoarse și Michelle se grăbi să deblocheze portiera.
- Ce era?
- Nimic. Probabil o umbră.
Răsuci din nou cheia de contact și demară, îndreptându-se spre casă. Lângă el, Michelle nu scotea o vorbă. În cele din urmă, Cal o întrebă dacă avea ceva pe suflet.
- Nu chiar, răspunse fetița. Mă gândeam la Sally... Tare-aș vrea să vină mâine pe la noi.
- Ți-am mai spus să nu contezi prea mult pe vizita asta, prințeso, murmură Cal, bătând-o din nou afectuos cu palma pe genunchi. Îți place aici, așa-i? se interesă el.
- La nebunie, șopti Michelle.
Se ghemui lângă tatăl ei, uitând pe dată de umbra stranie pe care o zărise la fereastra lui Sally.
Și mie-mi place aici, își zise Cal. Îmi place grozav de mult.
Vizita la domiciliu decursese în condiții foarte bune. Nu făcuse mare lucru, dar măcar nu comisese nicio greșeală. Chiar și acesta era un pas pe drumul bun, reflectă el.
Și mie-mi place aici, își zise Cal. Îmi place grozav de mult.
Vizita la domiciliu decursese în condiții foarte bune. Nu făcuse mare lucru, dar măcar nu comisese nicio greșeală. Chiar și acesta era un pas pe drumul bun, reflectă el.
A doua zi de dimineață, Sally Carstairs sună la ușa familiei Pendleton. Le povesti că, peste noapte, durerea din braț cedase cu totul, însă Cal o mai examină o dată cu atenție, punându-i fel și fel de întrebări.
- Nu te mai doare chiar deloc?
- Mă simt bine, domnule doctor, insistă Sally. Zău că da!
- E-n regulă, oftă Cal, nu prea convins. Atunci, fugi la Michelle și jucați-vă împreună.
Sally porni spre camera lui Michelle, iar Cal se scărpină în cap, apropiindu-se de telefon.
- Josiah? Ai vorbit cu Bertha Carstairs în dimineața asta?
- Nu. Tocmai voiam să trec pe la ei.
- Nu te mai deranja. Sally e la noi și se simte foarte bine. Durerea a dispărut cu totul.
- Perfect, se bucură Carson.
- Mie nu mi se pare firesc, urmă Cal. Dacă ar fi fost o vânătaie, o entorsă sau o fractură, durerea ar fi persistat și acum. Nu pot să înțeleg.
La celălalt capăt al firului se așternu o tăcere adâncă. O clipă, Cal se întrebă dacă Josiah mai era la telefon. Atunci auzi glasul bătrânului doctor.
- Uneori există și lucruri de neînțeles, Cal, zise el liniștit. Pur și simplu trebuie să le accepți ca atare. Da, da, uneori există și lucruri de neînțeles.
- Mă simt bine, domnule doctor, insistă Sally. Zău că da!
- E-n regulă, oftă Cal, nu prea convins. Atunci, fugi la Michelle și jucați-vă împreună.
Sally porni spre camera lui Michelle, iar Cal se scărpină în cap, apropiindu-se de telefon.
- Josiah? Ai vorbit cu Bertha Carstairs în dimineața asta?
- Nu. Tocmai voiam să trec pe la ei.
- Nu te mai deranja. Sally e la noi și se simte foarte bine. Durerea a dispărut cu totul.
- Perfect, se bucură Carson.
- Mie nu mi se pare firesc, urmă Cal. Dacă ar fi fost o vânătaie, o entorsă sau o fractură, durerea ar fi persistat și acum. Nu pot să înțeleg.
La celălalt capăt al firului se așternu o tăcere adâncă. O clipă, Cal se întrebă dacă Josiah mai era la telefon. Atunci auzi glasul bătrânului doctor.
- Uneori există și lucruri de neînțeles, Cal, zise el liniștit. Pur și simplu trebuie să le accepți ca atare. Da, da, uneori există și lucruri de neînțeles.
Capitolul 4
În timp ce aștepta să sosească Sally Carstairs, Michelle privea cu aviditate fiece colțișor al școlii din Paradise Point.
Nu semăna deloc cu Harrison - dar chiar deloc. Nici urmă de vopseaua scorojită din fosta ei școală, sau de pereții acoperiți cu mâzgălituri, iar coșurile mari de gunoi, înșirate simetric de-a lungul coridorului, nu erau prinse de zid cu lanțuri. Dimpotrivă, Michelle se găsea pe un coridor puternic luminat, zugrăvit într-un alb imaculat, subliniat cu o dungă verde. Copiii se adunaseră în grupuri, discutând cu însuflețire și părând nerăbdători să înceapă un nou an școlar.
Își roti privirea de jur-împrejur, căutând-o pe Sally, iar când dădu cu ochii de ea, își flutură mâna. Sally îi răspunse în același fel, făcându-i semn să se apropie.
Nu semăna deloc cu Harrison - dar chiar deloc. Nici urmă de vopseaua scorojită din fosta ei școală, sau de pereții acoperiți cu mâzgălituri, iar coșurile mari de gunoi, înșirate simetric de-a lungul coridorului, nu erau prinse de zid cu lanțuri. Dimpotrivă, Michelle se găsea pe un coridor puternic luminat, zugrăvit într-un alb imaculat, subliniat cu o dungă verde. Copiii se adunaseră în grupuri, discutând cu însuflețire și părând nerăbdători să înceapă un nou an școlar.
Își roti privirea de jur-împrejur, căutând-o pe Sally, iar când dădu cu ochii de ea, își flutură mâna. Sally îi răspunse în același fel, făcându-i semn să se apropie.
- Vino-ncoace! îi strigă ea. Suntem în clasa domnișoarei Hatcher!
Michelle se apropie de Sally, urmărită de nenumărate priviri curioase, dar, când întâlni ochii câtorva dintre noii colegi, nu citi pe chipul lor decât bunăvoință, nu suspiciunea și ostilitatea cu care fusese înconjurată ani la rând în vechea sa școală din Boston. În clipa când ajunse lângă Sally, căpătase deja convingerea că totul va fi bine.
- Știi ce ai de făcut, da? o întrebă Sally.
Michelle dădu din cap.
- Bun. Atunci, hai să mergem. Jeff e deja înăuntru, în schimb, n-am văzut-o pe Susan. De fiecare dată întârzie.
Făcu un pas spre ușă, dar Michelle o opri.
- Cum e domnișoara Hatcher?
Michelle dădu din cap.
- Bun. Atunci, hai să mergem. Jeff e deja înăuntru, în schimb, n-am văzut-o pe Susan. De fiecare dată întârzie.
Făcu un pas spre ușă, dar Michelle o opri.
- Cum e domnișoara Hatcher?
Sally îi aruncă o privire fugară, iar apoi, văzând nehotărârea de pe chipul lui Michelle, începu să râdă.
- Nemaipomenită! Arată ca o bătrână domnișoară ajunsă la catedră, dar are un prieten și duce o viață la fel ca toți ceilalți. În plus, ne dă voie să ne așezăm în ce bancă vrem! Hai, vino!
Sally o conduse pe Michelle în clasă, așa cum plănuiseră în ajun. Se duseră direct în banca întâi de pe rândul unde stătea Jeff Benson.
Cu prefăcută nevinovăție, Sally se instală în stânga lui Jeff, iar Michelle în dreapta lui. Băiatul le salută pe amândouă, începând să discute cu Sally, în timp ce Michelle trăgea cu coada ochiului spre noua ei profesoară.
Corinne Hatcher avea înfățișarea tipică a unei învățătoare de provincie. Își purta părul castaniu-deschis strâns într-un coc, iar la gât îi atârna un lănțișor de care era agățată o pereche de ochelari. Ceea ce nu știa Michelle era că nimeni n-o văzuse vreodată pe domnișoara Hatcher cu ochelarii pe nas și că-i ținea pur și simplu de ornament. Fetița observă însă că, sub aspectul de fată bătrână, se ascundea un chip drăguț, cu o privire caldă, care-i îndulcea austeritatea înfățișării. Michelle înțelese pe dată de ce profesoara era atât de iubită de elevii săi.
Sally o conduse pe Michelle în clasă, așa cum plănuiseră în ajun. Se duseră direct în banca întâi de pe rândul unde stătea Jeff Benson.
Cu prefăcută nevinovăție, Sally se instală în stânga lui Jeff, iar Michelle în dreapta lui. Băiatul le salută pe amândouă, începând să discute cu Sally, în timp ce Michelle trăgea cu coada ochiului spre noua ei profesoară.
Corinne Hatcher avea înfățișarea tipică a unei învățătoare de provincie. Își purta părul castaniu-deschis strâns într-un coc, iar la gât îi atârna un lănțișor de care era agățată o pereche de ochelari. Ceea ce nu știa Michelle era că nimeni n-o văzuse vreodată pe domnișoara Hatcher cu ochelarii pe nas și că-i ținea pur și simplu de ornament. Fetița observă însă că, sub aspectul de fată bătrână, se ascundea un chip drăguț, cu o privire caldă, care-i îndulcea austeritatea înfățișării. Michelle înțelese pe dată de ce profesoara era atât de iubită de elevii săi.
De la catedră, Corinne Hatcher sesizase privirea cercetătoare a lui Michelle, dar se prefăcea că n-o observă. Era mai bine s-o lase pe noua ei elevă să tragă propriile concluzii. În schimb, rămase cu ochii la Sally Carstairs, încercând să-și dea seama ce punea la cale. Pricepuse din prima clipă că Sally și Michelle - pe care o cunoștea doar după nume - erau deja prietene. Dar oare de ce nu se așezaseră una lângă alta?
De-abia când își făcu apariția Susan Peterson, îi deveni limpede ce urmăreau Sally și Michelle. Susan porni spre banca întâi, cu ochii la Jeff Benson. Vecinele lui schimbară între ele o privire plină de înțelesuri. Sally încuviință din cap și amândouă începură să chicotească. Auzind râsetele, Susan se opri în loc, constatând că cele două bănci de lângă Jeff erau ocupate - și nu dintr-o pură întâmplare. O săgetă pe Sally cu o căutătură ucigătoare, apoi se uită cu dispreț spre noua ei colegă și se așeză exact în spatele lui Jeff.
Dându-și seama că Susan era furioasă la culme, Michelle începu să regrete că acceptase să ia parte la complotul lui Sally.
În prima clipă, i se păruse interesant s-o despartă pe Susan de băiatul cu care voia să stea în bancă, dar acum își spuse că făcuse o greșeală. Susan nu avea deloc aerul cuiva dispus să ierte un asemenea afront. Michelle se întrebă dacă va mai reuși vreodată să îndrepte lucrurile.
Când sună clopoțelul, Corinne se ridică, plimbându-și privirea peste întreaga clasă.
- Anul acesta aveți o nouă colegă, spuse ea. Michelle, vrei, te rog, să te scoli în picioare?
Zâmbi încurajator spre Michelle, care se înroșise până în vârful urechilor. Fetița ezită o clipă, apoi se ridică și ieși din bancă.
- E foarte frumos aici, declară ea. Nu seamănă deloc cu școlile din Boston.
- Adică cele de-acolo nu-s frumoase? o necăji Sally.
Michelle se îmbujoră și mai tare.
- Nu asta am vrut să spun... începu ea.
Apoi, cu voce rugătoare:
- Domnișoară Hatcher, să nu credeți cumva că la Boston nu- mi plăcea să merg la școală...
- Cum să cred așa ceva? se grăbi s-o liniștească profesoara. Dar de ce nu stai jos? Acum îți voi face pe rând cunoștință cu fiecare din colegii tăi.
Michelle răsuflă ușurată și luă loc în bancă, aruncând o privire mânioasă către Sally, care-i zâmbea ștrengărește. Simțul umorului îi învinse stânjeneala și Michelle pufni în râs. Însă toată veselia i se topi auzind un glas chiar în spate:
- Pe mine mă cheamă Susan Peterson, repetă vocea, de astă-dată tare.
Când sună clopoțelul, Corinne se ridică, plimbându-și privirea peste întreaga clasă.
- Anul acesta aveți o nouă colegă, spuse ea. Michelle, vrei, te rog, să te scoli în picioare?
Zâmbi încurajator spre Michelle, care se înroșise până în vârful urechilor. Fetița ezită o clipă, apoi se ridică și ieși din bancă.
- E foarte frumos aici, declară ea. Nu seamănă deloc cu școlile din Boston.
- Adică cele de-acolo nu-s frumoase? o necăji Sally.
Michelle se îmbujoră și mai tare.
- Nu asta am vrut să spun... începu ea.
Apoi, cu voce rugătoare:
- Domnișoară Hatcher, să nu credeți cumva că la Boston nu- mi plăcea să merg la școală...
- Cum să cred așa ceva? se grăbi s-o liniștească profesoara. Dar de ce nu stai jos? Acum îți voi face pe rând cunoștință cu fiecare din colegii tăi.
Michelle răsuflă ușurată și luă loc în bancă, aruncând o privire mânioasă către Sally, care-i zâmbea ștrengărește. Simțul umorului îi învinse stânjeneala și Michelle pufni în râs. Însă toată veselia i se topi auzind un glas chiar în spate:
- Pe mine mă cheamă Susan Peterson, repetă vocea, de astă-dată tare.
Michelle se uită peste umăr și, întâlnind privirea sfredelitoare a lui Susan, se înroși din nou. Întoarse capul spre catedră, convinsă că-și făcuse un dușman și regretând din suflet că se lăsase antrenată în planul lui Sally.
Dar n-am avut niciun fel de intenții rele! își zise ea.
Încercă să se concentreze asupra explicațiilor domnișoarei Hatcher, însă toată ora nu fu în stare să se gândească decât la ochii dușmănoși ai lui Susan Peterson. Când, în sfârșit, sună clopoțelul pentru prima recreație, Michelle șovăi o clipă, apoi se apropie de catedră.
Încercă să se concentreze asupra explicațiilor domnișoarei Hatcher, însă toată ora nu fu în stare să se gândească decât la ochii dușmănoși ai lui Susan Peterson. Când, în sfârșit, sună clopoțelul pentru prima recreație, Michelle șovăi o clipă, apoi se apropie de catedră.
- Domnișoară Hatcher... începu ea cu glas tremurat.
Corinne ridică privirea înspre ea și zâmbi.
- S-a întâmplat ceva? întrebă profesoara, remarcând tulburarea de pe chipul lui Michelle.
- Voiam să vă întreb... dacă aș putea să trec în altă bancă...
- Deja? Dar n-ai stat acolo decât o oră...
- Așa e... murmură Michelle.
Se mută, încurcată, de pe un picior pe altul, neștiind cum să-i povestească profesoarei toată tărășenia. Brusc, se hotărî și-i destăinui adevărul.
- Așa e... murmură Michelle.
Se mută, încurcată, de pe un picior pe altul, neștiind cum să-i povestească profesoarei toată tărășenia. Brusc, se hotărî și-i destăinui adevărul.
- N-a fost decât o glumă. Adică... Sally mi-a spus că Susan Peterson îl place pe Jeff Benson și că ar fi foarte nostim să ocupăm noi două locurile de lângă Jeff, astfel încât Susan să nu se mai poată așeza lângă el. Am făcut așa cum a zis Sally...
Michelle părea gata să izbucnească în lacrimi.
- Nu vreau ca Susan să se supere pe mine... Nici măcar n-o cunosc și... și...
Michelle părea gata să izbucnească în lacrimi.
- Nu vreau ca Susan să se supere pe mine... Nici măcar n-o cunosc și... și...
Glasul i se stinse, pierzându-se într-o șoaptă disperată.
- Fii liniștită, îi spuse cu blândețe Corinne. Astfel de lucruri se întâmplă adeseori, mai ales când totul în jur e nou și străin. Du-te afară și, când o să vă întoarceți din recreație, am să decid eu locul în bancă al fiecăruia.
Tăcu o clipă, apoi o întrebă:
- Tu cu cine ai vrea să stai?
Tăcu o clipă, apoi o întrebă:
- Tu cu cine ai vrea să stai?
- Păi... cu Sally. Sau cu Jeff. Ei sunt singurii pe care-i cunosc.
- Să văd ce pot să fac, îi făgădui Corinne. Acum fugi în pauză. Au mai rămas doar 10 minute.
- Să văd ce pot să fac, îi făgădui Corinne. Acum fugi în pauză. Au mai rămas doar 10 minute.
Încă neștiind dacă procedase bine sau nu, Michelle ieși cu pași rari în curtea școlii. Sally Carstairs, Susan Peterson și Jeff Benson se aflau sub un arțar uriaș, părând că se ceartă între ei.
Copleșită de un sentiment de vinovăție, Michelle se apropie de grup. N-o surprinse faptul că cei trei tăcuseră la vederea ei.
Sally zâmbi și o strigă pe nume, în schimb Susan Peterson nu-i acordă nicio atenție, ci plecă imediat în direcția opusă.
- E supărată pe mine? întrebă neliniștită Michelle.
Sally ridică din umeri.
- Și ce-i cu asta? O să-i treacă.
Sally zâmbi și o strigă pe nume, în schimb Susan Peterson nu-i acordă nicio atenție, ci plecă imediat în direcția opusă.
- E supărată pe mine? întrebă neliniștită Michelle.
Sally ridică din umeri.
- Și ce-i cu asta? O să-i treacă.
Înainte ca Michelle să apuce să-i răspundă, schimbă subiectul.
- Nu-i așa că domnișoara Hatcher e tare drăguță? Stai să-l vezi pe prietenul ei. Un visător cum n-ai mai pomenit.
- Dar cine e?
- Domnul Hartwick. E psiholog, îi explică Sally. Vine aici o dată pe săptămână, pentru că locuiește la oraș. Fiica lui e într-a șasea. O cheamă Lisa și e urâtă ca muma-pădurii.
Michelle nu mai ascultă comentariul asupra fiicei. O interesa mai curând tatăl. Gemu, amintindu-și zecile de teste pe care ea și colegii de la Boston fuseseră siliți să le îndure în fiecare an.
- Domnul Hartwick. E psiholog, îi explică Sally. Vine aici o dată pe săptămână, pentru că locuiește la oraș. Fiica lui e într-a șasea. O cheamă Lisa și e urâtă ca muma-pădurii.
Michelle nu mai ascultă comentariul asupra fiicei. O interesa mai curând tatăl. Gemu, amintindu-și zecile de teste pe care ea și colegii de la Boston fuseseră siliți să le îndure în fiecare an.
- Va trebui și aici să facem teste?
- Nț, răspunse Jeff. Domnul Hartwick nu-i testează decât pe cei cu probleme. Doar în asemenea cazuri ajungi să stai de vorbă cu el. Mama zice că pe vremuri, dacă aveai necazuri, te duceai să discuți cu directorul. Acum i te adresezi domnului Hartwick. Mama povestește că era mai bine când îi mărturiseai totul directorului și scăpai numai cu o chelfăneală.
Ridică din umeri, dând limpede a înțelege celor preocupați să-i afle părerea că problema respectivă îl lăsa rece.
Câteva minute mai târziu, când sună clopoțelul de intrare, Michelle își uitase cu desăvârșire frământările de până atunci.
Dar temerile o copleșiră din nou în clipa când domnișoara Hatcher le prezentă copiilor un plan al clasei, pe care urma să fie marcat locul fiecăruia. Elevii începură să murmure, însă Corinne le ceru să păstreze liniștea.
Ridică din umeri, dând limpede a înțelege celor preocupați să-i afle părerea că problema respectivă îl lăsa rece.
Câteva minute mai târziu, când sună clopoțelul de intrare, Michelle își uitase cu desăvârșire frământările de până atunci.
Dar temerile o copleșiră din nou în clipa când domnișoara Hatcher le prezentă copiilor un plan al clasei, pe care urma să fie marcat locul fiecăruia. Elevii începură să murmure, însă Corinne le ceru să păstreze liniștea.
- Am de gând să fac un experiment, explică ea cu blândețe. După cum știți, întotdeauna am considerat că elevii dintr-a șaptea sunt destul de mari ca să decidă singuri cu cine vor să stea în bancă.
Michelle se foi, neliniștită, convinsă că toți erau cu ochii pe ea și că o socoteau vinovată pentru măsura pe care intenționa s-o aplice domnișoara Hatcher.
- Din păcate, acest sistem o dezavantajează pe noua voastră colegă. Așadar, voi da fiecăruia câte o foaie de hârtie, cu rugămintea să scrieți cu cine doriți să stați în bancă. Poate că, totuși, există o cale ca toată lumea să fie mulțumită.
Michelle nu rezistă tentației de a privi peste umăr. Susan Peterson îi întoarse un surâs satisfăcut.
- Din păcate, acest sistem o dezavantajează pe noua voastră colegă. Așadar, voi da fiecăruia câte o foaie de hârtie, cu rugămintea să scrieți cu cine doriți să stați în bancă. Poate că, totuși, există o cale ca toată lumea să fie mulțumită.
Michelle nu rezistă tentației de a privi peste umăr. Susan Peterson îi întoarse un surâs satisfăcut.
Corinne începu să împartă foile. Vreme de câteva minute, în clasă se așternu tăcerea. Apoi profesoara adună colile și le frunzări în grabă, după care începu să noteze numele elevilor pe planul clasei, în timp ce copiii murmurau între ei, făcând fel și fel de presupuneri.
Terminând de scris, profesoara se apucă să-i așeze în bănci.
Michelle stătea între Jeff și Sally, iar Susan de cealaltă parte a lui Jeff. În sinea ei, Michelle înălță o rugă de mulțumire către domnișoara Hatcher.
Când sună clopoțelul, vestind sfârșitul ultimei ore, Tim Hartwick părăsi biroul care-i fusese pus la dispoziție în școala din Paradise Point. Rezemându-se de peretele coridorului, îi urmări cu privirea pe copiii care alergau pe lângă el, dornici să iasă afară, în lumina caldă a după-amiezei de sfârșit de vară.
Nu-i trebui mult până să descopere chipul pe care-l căuta.
Michelle Pendleton se grăbea spre ieșire, împreună cu o altă fetiță, pe care o recunoscu a fi Sally Carstairs, și care, trecând pe lângă el, îi aruncă o privire timidă. Psihologul văzu cum, ajunsă la ușă, Sally îi șopti ceva la ureche prietenei ei.
Nu-i trebui mult până să descopere chipul pe care-l căuta.
Michelle Pendleton se grăbea spre ieșire, împreună cu o altă fetiță, pe care o recunoscu a fi Sally Carstairs, și care, trecând pe lângă el, îi aruncă o privire timidă. Psihologul văzu cum, ajunsă la ușă, Sally îi șopti ceva la ureche prietenei ei.
Cu o expresie gânditoare, Tim intră din nou în birou. Luă un dosar, îl puse în fișier, apoi încuie ușa și porni spre clasa Corinnei Hatcher.
- Și uite-așa, o iei de la capăt, zise el pe un ton teatral. Alt an, alte minți tinere ce trebuie modelate, alte destine de conturat...
- Oh, lasă-mă în pace, râse Corinne. Mai bine ajută-mă să-mi strâng lucrurile.
Tim se apropie de catedră, dar se opri în loc, dând cu ochii de planul clasei, încă afișat pe tablă.
- Ce-i asta? întrebă el, cu o vagă undă de ironie în glas. Un plan al clasei întocmit de Corinne Hatcher, adepta ferventă a liberului arbitru? Încă o iluzie spulberată!
Corinne oftă adânc.
- Azi am avut o problemă. Anul acesta ne-a venit o elevă nouă, care era cât pe ce să calce cu stângul, așa că am încercat să dreg lucrurile înainte ca situația să scape de sub control.
Îi povesti pe scurt cele petrecute în cursul dimineții.
- Am văzut-o adineauri, spuse psihologul, când Corinne își sfârși relatarea.
- Ce-i asta? întrebă el, cu o vagă undă de ironie în glas. Un plan al clasei întocmit de Corinne Hatcher, adepta ferventă a liberului arbitru? Încă o iluzie spulberată!
Corinne oftă adânc.
- Azi am avut o problemă. Anul acesta ne-a venit o elevă nouă, care era cât pe ce să calce cu stângul, așa că am încercat să dreg lucrurile înainte ca situația să scape de sub control.
Îi povesti pe scurt cele petrecute în cursul dimineții.
- Am văzut-o adineauri, spuse psihologul, când Corinne își sfârși relatarea.
- Da? întrebă Corinne, începând să-și adune hârtiile de pe catedră. Drăguță fată, nu-i așa? Mie mi se pare un copil isteț și dornic să mulțumească pe toată lumea. În plus, e foarte prietenoasă.
Deodată se încruntă și-i aruncă lui Tim o privire curioasă.
- Cum adică ai văzut-o adineauri? De unde știi cum arată?
- Azi-dimineață am găsit pe birou un dosar pe numele Michelle Pendleton, cu situația ei școlară și cu caracterizarea făcută de profesorii din Boston. Vrei să te uiți puțin prin el?
- Nici gând, protestă Corinne. Niciodată nu consult un dosar - decât dacă e absolut necesar.
Se aștepta ca Tim să schimbe cursul discuției, dar el continuă:
- Fata asta e aproape perfectă. Dosarul ei nu conține nicio mențiune negativă.
Corinne se întrebă unde dorea să ajungă Tim.
- Și ce ți se pare așa ciudat? Doar în școala noastră există destui elevi cu dosare fără pată.
Tim încuviință din cap.
- Da, dar aici suntem la Paradise Point, nu la Boston. Am impresia că, până în prezent, Michelle Pendleton a trăit cumva desprinsă de societate.
După câteva clipe de tăcere, întrebă:
- Știai că-i înfiată?
Corinne împinse sertarele catedrei.
- Era neapărat nevoie să știu?
Oare ce urmărea Tim?
- Nu chiar. Totuși, e fiică adoptivă. Lucru pe care îl știe foarte bine.
- Și găsești că e surprinzător?
- Și ce ți se pare așa ciudat? Doar în școala noastră există destui elevi cu dosare fără pată.
Tim încuviință din cap.
- Da, dar aici suntem la Paradise Point, nu la Boston. Am impresia că, până în prezent, Michelle Pendleton a trăit cumva desprinsă de societate.
După câteva clipe de tăcere, întrebă:
- Știai că-i înfiată?
Corinne împinse sertarele catedrei.
- Era neapărat nevoie să știu?
Oare ce urmărea Tim?
- Nu chiar. Totuși, e fiică adoptivă. Lucru pe care îl știe foarte bine.
- Și găsești că e surprinzător?
...............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu