Lady, Carole Mortimer

 ..........................................................

3.

      Sophie era sigură că Sean şi Paul erau de acord cu asta, ca şi ea de altfel, dar toţi păreau încremeniţi ca într-un coşmar.

   - Pentru că eu ţi-am spus un adevăr pe care nu vrei să-l auzi? continuă ea fără niciun fel de remuşcare. Când eram mică, nici eu nu voiam să aud scandalurile dintre tine şi mama. Niciodată n-am vrut să aud cuvintele „şcoală cu internat" şi cu atât mai puţin să fiu trimisă într-un asemenea loc. Şi cu siguranţă că niciodată n-am vrut să aud cuvintele „divorţ" şi „încredinţarea copilului"!
   În timp ce îi arunca tatălui ei în faţă aceste amintiri dureroase, ea avea lacrimi în ochi.
   - Dar ultimele cuvinte nu ţi-ar fi plăcut nici ţie, nu-i aşa?
   Vocea ei era întretăiată din cauza emoţiei.
   - Erai mai mult decât doritor să fiu încredinţată mamei. Nu voiai decât să scapi de amândouă. Ce ghinion pentru tine că mama a murit înainte de divorţ!
   Jennie era îngrozitor de agitată şi respira din greu.

   Sophie îl privi îngrijorată pe Maximilian şi văzu că era absolut uluit de această izbucnire şi Că, probabil pentru prima oară în viaţa lui, rămăsese fără grai. Iar asta nu era de mirare. Era evident că de-a lungul timpului, Jennie adunase în ea o mulţime de resentimente faţă de tatăl ei, probabil chiar înainte de decesul mamei ei. Credea că tatăl ei nu o dorea.

   Jennie avea probabil motivele ei să creadă asta, dar Sophie era sigură că Maximilian ţinea sincer ia fiica lui...

   - Ce ghinion pentru tine! repetă Jennie pe un ton muşcător, văzând că nu primeşte niciun răspuns la această acuzaţie.
   Apoi se răsuci pe călcâie şi fugi din cameră.
   Abia atunci, după plecarea ei, văzură cu toţii că ea nu fusese singură, că adusese pe cineva cu ea, cineva pe care Sophie îl recunoscu imediat - Brian! Brian, care tocmai fusese martorul unei conversaţii absolut private între Maximilian şi fiica lui.
   Suficient de privată ca să constituie un subiect fierbinte pentru un articol bun de vândut unui ziar naţional...
   Dar înainte ca ea să-şi poată reveni suficient pentru, a spune ceva - nici ea nu ştia prea bine ce - Maximilian traversase Camera cu paşi agresivi, iar acum se afla în faţa lui Brian.
   - Cine naiba eşti tu? ceru el explicaţii, furios că descoperise un străin în holul propriei case.
   Sophie nu-l putea condamna că era atât de furios şi desigur, ar fi fost şi mai furios dacă ar fi ştiut că Brian era reporter...
   Cât despre Brian, acesta avea aerul unui om care tocmai intrase în cuşca leilor şi poarta se închisese definitiv în urma lui.

   - Aăă... eram în drum spre casă când ara întâlnit-o pe Jennie, explică el grăbit, aruncându-i lui Sophie priviri speriate, neştiind că tocmai ceea ce spusese el îl enervase şi mai tare pe Maximilian, observând în ochii lui albaştri şi reci o nouă undă de mânie.
   Bietul Brian, nu avea idee că felul familiar în care pronunţase numele lui Jennie pusese paie pe foc! Cel puţin aşa spera ea, că asta îl înfuriase pe Maximilian şi nu faptul că-l recunoscuse pe Brian ca fiind cel care o părăsise pe ea noaptea, pe un drum de ţară... .

   Maximilian îl privea pe tânăr cu ochii îngustaţi.

   - Şi de ce te aflai în drum spre această casă? întrebă el, confirmând, spre uşurarea lui Sophie, că nu-l recunoscuse pe Brian.

   Oricum, încă nu...
   - Te cunosc cumva de undeva? adăugă el rar.
   Probabil că vocea lui Brian îi atinsese o coardă a memoriei.

   Brian mai aruncă o privire rugătoare către Sophie, regretând impulsul care îl determinase să vină aici. Oricum, pe-cel care îl determinase să tacă greşeala de a-şi semnala prezenţa în hol. Sophie se îndoia că el regreta că asistase la acea scenă dintre tată şi fiică şi cu cât reuşea să vorbească cu el mai repede, cu atât era mai bine!
   - Brian este... un prieten al meu, spuse ea repede. Ar fi trebuit să dai un telefon mai întâi, Brian. Ne-am fi putut întâlni în oraş, sublinie ea.
   - Brian? repetă Maximilian, gânditor şi încruntat, scormonindu-şi memoria şi negăsind ce căuta.
   Ea era sigură că nu pentru multă vreme.
   - Haide Brian.
   Îl luă cu fermitate de braţ.
   - Hai să mergem la bucătărie, să o vedem pe mătuşa mea.

   - Brian... repetă din nou Maximilian, fără să reuşească să-şi amintească ce voia.

   - Scuzaţi-ne, spuse ea, scoţându-l din încăpere pe Brian, care oricum nu mai dorea să rămână pentru că îşi realizase între timp greşeala.
   Sophie mulţumi lui Dumnezeu pentru asta; acum urma să-i, explice că nu era recomandabil să folosească cele auzite mai devreme pentru a-şi construi o carieră, pentru că el putea obţine exact efectul invers dacă Maximilian devenea prea furios.
   De fapt, ceea ce ar fi dorit ea să facă era să se ducă la Jennifer, dar în clipa aceea discuţia cu Brian era mult mai urgentă. Avea să folosească şi ameninţări, dacă era necesar.
   - Nici măcar să nu încerci să-mi ceri ceva, o avertiză el când se opriră în dreptul uşii de la bucătărie.
   - Nu-ţi cer nimic, Brian, îi spuse ea încordată, îţi spun numai că nu poţi folosi o informaţie secretă pe care ai auzit-o din...
   - Nu fi proastă, Sophie, răspunse el râzând, foarte încrezător în sine acum că se afla departe de Maximilian.
   Ochii îi străluceau când se gândea la viitorul luminos care îl aştepta.
   - Nu era nimic secret, ci numai o discuţie de familie pe care s-a întâmplat să...intre domnul Grant şi fiica lui, sublinie ea exasperată.
   Amândoi ştiau că Maximilian şi Jennie făceau parte dintr-o familie veche şi care interesa foarte mult presa.

   - Da, a fost destul de interesant, confirmă Brian satisfăcut. Dar ceea ce a fost şi mai interesant este faptul că iapa pe care o călărea Jennie era...

   - Sophie!
   Mătuşa Millie tocmai ieşise din bucătărie şi aproape că se ciocnise de ei.
   - Brian... ? întrebă ea încruntându-se dezaprobator.
   El se roşi încet, cu un aer vinovat.
   - Veneam tocmai să vă văd.
   - Prin intrarea principală? întrebă femeia sceptică.

   Sophie trebuia să fie de acord că acesta nu era modul cel mai convingător prin care ei îşi putea explica prezenţa acolo. Pentru care motiv să fi venit, el s-o vadă pe mătuşa ei?

   - Aşa s-a întâmplat, spuse el ridicând din umeri. De fapt, am venit să vă spun că am vorbit aseară cu Arlette şi ea mi-a spus să trec pe aici să vă transmit toată dragostea ei, explică el linguşitor. Bineînţeles că am fost încântat, adăuga el cu căldură. Ştiu câte griji v-aţi făcut pentru ei de când a plecat, aşa că am venit aici imediat ce am putut să dispar de la serviciu.

   Sophie se încruntă, fără să poată înţelege nimic. De ce verişoara ei, Arlette, să-i telefoneze lui Brian Burnett tocmai din Germania şi nu mamei ei?
   - Arlette şi cu mine am început să ne întâlnim cu câteva luni înainte de a primi ea slujba aceea în Germania, explică Brian, după ce ei se aşezară la masa din bucătărie ca să bea cafeaua pe care mătuşa Millie o pregătise, începând să-l îndrăgească pe Brian din clipa în care aflase că acesta îi aducea veşti despre fiică ei.
   Sophie nu i-ar fi oferit nici măcar o cafea, fiind prea supărată pe el pentru faptul că era evident că intenţiona să folosească informaţiile despre Jennie şi Maximilian. Ea nu avea nici o îndoială că Brian le va folosi în propriul avantaj.
   Mătuşa ei uitase complet că Brian făcuse greşeala să intre prin intrarea principală. Ea îl servise cu cafea în speranţa că el va mai zăbovi şi îi va povesti mai multe despre telefonul pe care-l primise. Dar, imediat ce termină de pregătit cafeaua, mătuşa fu chemată în camera de zi. Plecarea ei îi permise să rezolve lucrurile cu Brian pentru totdeauna.

   Acum că aflase că el se întâlnea cu verişoara ei înainte de plecarea acesteia în Germania, lucrurile începuseră să se mai limpezească. Din cauza asta se cam supărase mătuşa ei când auzise că Brian era „prietenul" care o adusese acasă cu maşina în noaptea aceea blestemată. Biata femeie, fusese probabil oripilată la gândul că ea încerca să-l fure pe prietenul fiicei ei, în timp ce aceasta se afla în Germania.
   Prietenia lui Brian cu Arlette explica accesele lui de ambiţie, după atâţia ani în care se mulţumise cu succesele lui de provincial.. Arlette era foarte ambiţioasă şi nu făcuse niciodată un secret din faptul că nu intenţiona să se mărite, să facă copii şi să-şi petreacă restul zilelor în provincie, luptându-se să supravieţuiască. Era evident că Brian se străduia să-i ofere Arlettei mai mult decât atât, ştiind că dacă nu reuşea, nu putea spera la o relaţie permanentă cu ea.
   Sophie ştia că într-adevăr aşa stăteau lucrurile. Deşi ţinea la verişoara ei, înţelegea că dacă fata îşi punea ceva în cap, atunci nimic n-o putea opri să realizeze ce dorea, nici măcar o mare iubire.
   Da, acum înţelegea puţin mai bine comportamentul lui Brian, dar tot nu intenţiona să-l lase să se folosească de familia Grant pentru a câştiga inima verişoarei ei.

   - Este foarte bine pentru voi, spuse ea absentă. Dar noi doi încă n-am terminat de vorbit despre Maximilian şi Jennie.

   - Oh, ba da, am terminat, spuse el, ridicându-se hotărât în picioare. N-am de gând să-ţi spun că nu voi folosi informaţiile, Sophie, pentru că am chiar intenţia de a face acest lucru...
   - Probabil că Maximilian te va da în judecată, spuse ea cu un aer supărat.
   - Pentru ce? Pentru că voi spune adevărul? Uite, eu îţi fac de fapt o favoare, fiindcă tu eşti aproape un membru al familiei, adăugă el, roşindu-se uşor.
   - Îmi faci o favoare? Prin faptul că voi fi concediată? Pentru că asta se va întâmpla dacă vei povesti despre relaţiile... complicate dintre Maximilian şi fiica lui.
   Ea mai fusese de fapt concediată de câteva ori în câteva zile şi se cam săturase.
   - S-ar putea ca şi mătuşa ei să fie concediată, adăugă ea, considerând că spune ceva genial.
    Dacă într-adevăr el avea intenţii serioase cu Arlette, în mod cert nu dorea ca viitoarea lui soacră să fie concediată. Asta nu pentru că ea ar fi crezut că se putea întâmpla aşa ceva. în definitiv, Maximilian credea că Brian venise s-o vadă pe ea şi nu cunoştea restul relaţiilor de familie. Dar lui Brian nu-i strica să-şi facă ceva griji.
   Din nefericire, el era ceva mai dezgheţat decât crezuse ea, pentru că imediat zâmbi încrezător, la gândul că mătuşa Millie va fi concediată.

   - N-am de gând să dau publicităţii că am o relaţie cu fiica lui Millie, spuse el ironic. Şi cred că nici tu nu o vei face. Iar eu îţi fac un serviciu, Sophie, pentru că aici este vorba de ceva mai interesant decât relaţia încordată dintre Grant şi fiica lui.
   Ea îl privi rece.
   - Ce Dumnezeu vrei să spui?
   - Calul, Sophie, spuse el nerăbdător. Calul pe care călărea Jennie când am întâlnit-o afară, îi explică el lui Sophie care încă era nedumerită.
   - Lady? întrebă ea.
   - Gracious Lady, o corectă el. Oh, haide, o admonesta el. Trebuie să te fi întrebat ce caută un cal de curse de o asemenea valoare aici, în loc să se afle în grajdurile antrenorilor. Mai mult, de ce un asemenea cal este folosit de Jennie Girant.
   Cal de curse? Frumoasa iapă roaibă, cea pe care era gata, gata s-o călărească şi Sophie, era un cal de curse?
   Ea îşi aminti deodată cum arăta animalul : linia impecabilă, nervozitatea, vitalitatea deosebită... Da, Brian spunea adevărul. Gracious Lady era un cal de curse.
    Nu ştia de ce nu-şi dăduse seama mai de mult.
   Dar ce anume căuta calul acolo?

CAPITOLUL IX

       Peste foarte puţin timp, când ajunse la etaj cu intenţia de a sta de vorbă cu Jennie, găsise deja o mulţime de motive pentru care Gracious Lady putea fi aici şi nu în grajdurile antrenorului ei.
   Poate Maximilian se certase cu antrenorul şi mutase calul din grajdurile lui? Poate animalul era bolnav, şi trebuia ţinut departe de ceilalţi cai de curse? Sau poate peste câteva zile urma să se desfăşoare vreo cursă ,prin apropiere şi era mai uşor să fie transportată de aici?

   Existau tot felul de motive pentru care Maximilian ar fi putut aduce iapa aici, îl asigurase ea pe Brian, fără ca ea să fie convinsă de ceea ce spunea...

    Totuşi existau acele referiri destul de enigmatice făcute mai devreme de Sean, referiri despre care el credea că Sophie ştia câte ceva, urmate de panica lui Paul Wiseman din cauza dispariţiei calului din grajd şi a lui Jennie. Nu, cu cât se gândea mai mult, ea devenea tot mai sigură că acolo se petrecea ceva ciudat şi anume ceva legat de prezenţa lui Lady.
   Dar ea nu intenţiona să-i împărtăşească şi lui Brian îndoielile ei.
   Indiferent ce i-ar fi spus, ea nu era în stare să-l convingă să nu publice povestea despre Jennie şi Maximilian. Doamne, ce încurcătură!
   Când Sophie intră pe uşă, Jennie stătea cuminte în vârful patului, dar după ochii ei umflaţi şi roşii se vedea clar că se oprise din plâns abia cu câteva minute în urmă. Ar fi vrut s-o consoleze, însă privirea furioasă a fetei o avertiză că ar fi mai bine să nu încerce.

   - Am să mă întorc mai târziu, bine? sugeră ea uşor.
   Jennie nici măcar nu se deranja să-i răspundă, atât de cufundată era în propria ei nefericire.
   Se părea că Maximilian nu făcuse efortul de a veni să-şi vadă fiica; altfel Jennie nu ar fi arătat aşa cum arăta.

   Deci, după tot ce se spusese mai devreme şi având în vedere disperarea lui Jennie, Maximilian nici măcar nu se deranjase să urce ca să-şi asigure fiica de dragostea lui.

   Ei bine, lui Sophie nu-i păsa dacă o va concedia din nou. Ea intenţiona să se ducă să-i spună tot ceea ce gândea despre nesimţirea lui.
   În sinea ei, spera că există un motiv foarte serios pentru care el nu venise s-o vadă pe Jennie. N-ar fi vrut ca el să fie genul de om care manifestă răceală şi indiferenţă faţă de sentimentele fiicei lui. Pentru că dacă el nu-şi putea exprima dragostea şi înţelegerea pentru fiica lui, singura persoană pe care o putea iubi necondiţionat, atunci ce şanse putea avea o femeie în viaţa lui?
   După atâţia ani în care Sophie fusese atât de circumspectă în relaţiile cu bărbaţii, ştia că dintre toţi oamenii de pe pământ, acum se îndrăgostea de Maximilian Granţ.
   Când? Cum? De ce? Această ultimă întrebare o chinuia cel mai tare. Nu avea nevoie de complicaţii sentimentale în viaţa ei. O iubire şi încă una atât de lipsită de speranţă, nu avea loc în planurile ei.
   Iubirea era ultimul lucru din mintea ei când în sfârşit reuşi să-l găsească pe Maximilian la grajduri, unde acesta şoptea cuvinte liniştitoare calului în timp ce Jenkins îl ţesăla. Maximilian stătea aici şi consola calul, când de fapt pentru Jennie ar fi trebuit să-şi facă el griji.

   - Ce naiba faceţi aici? întrebă Sophie.
   Maximilian se uită la ea cu răceală.
   - Poftim?
   Oh, nu, de data aceasta nu avea să scape de ea, privind-o cu aroganţă şi punând-o ferm la punct pentru faptul că ea nu era decât însoţitoarea fiicei lui. Se afla acolo pentru că se considera prietena lui Jennie.
   - Fiica dumneavoastră este, în camera ei, cu inima frântă pentru că are impresia că iubiţi mai mult acest animal decât pe ea, iar eu vin şi vă găsesc aici consolând blestematul acesta de cal! Probabil că-i spuneţi că n-o s-o mai lăsaţi pe fata aceea nesuferită s-o călărească, spuse ea acuzatoare şi batjocoritoare.
   - Vrei să ne laşi singuri, Jenkins? spuse el calm, aşteptând până când celălalt bărbat plecă, închizând cu prudenţă uşa în urma lui. Vrei, te rog, să explici aceste afirmaţii?
   El nu se mişcase deloc, neclintirea lui fiind teribil de ameninţătoare.
   - Nu se explică prin ele însele? oftă Sophie plictisită şi dezamăgită de el.
   - Îmi dau seama că mai devreme m-am purtat ca un ticălos cu tine şi îmi cer scuze pentru asta.
   Apoi ridică din umeri, de parcă tocmai ar fi încheiat discuţia.

   - Maximilian, de ce faci asta?
   Ea îl privi rugătoare, dorind ca el să fie altfel, adică bărbatul de care ea se îndrăgostise. Doar nu putea greşi atât de tare în a aprecia pe cineva. Cât despre Maximilian...
   El se mişcă atunci şi o prinse de amândouă braţele.
   - Mai spune o dată, o rugă el.
   Ea clipi repede din ochi.
   - De ce faci asta?

   - Nu!
   El o scutură puţin, dar cu blândeţe.

   - Mai spune-mi o dată pe nume! Nimeni altcineva nu mi-a spus Maximilian. Iar eu mi-am dorit atât de mult ca tu s-o faci.

   - Tu ai...
   Sophie clătină neîncrezătoare din cap.
   - Maximilian, nu poţi să...
   Se întrerupse deodată când el îşi înclină capul, apropiindu-şi periculos buzele de ale ei.

   - Ce nu pot? murmură el răguşit.

   Ea nu-şi putea aminti. Era atât de cald acolo, mirosea a fân, a cai, a ceva primitiv... Brusc, îşi aminti.
   - Maximilian, nu poţi să mă săruţi când...

   - Dar nici nu te sărut... încă, adăugă el, privind-o înfierbântat. Acum am să te sărut.
   Imediat respiraţia lui, buzele lui calde puseră stăpânire pe ale ei.
   Nu era nevoie ca el să-i spună că o sărută. Ea ştia foarte bine asta - timp de o fracţiune de secundă. După aceea nu mai ştiu nimic în afară de mirosul şi gustul lui. El îi sorbea buzele de parcă ar fi sărutat o floare, limba lui desena un model excitant în gura ei, posedând-o. Simţi o fierbinţeală puternică între coapse, sfârcurile i se întăriseră şi acum împungeau cu obrăznicie materialul subţire al tricoului pe care-l purta.
   Ea simţi aerul rece pe pielea ei umedă când el îi trase tricoul în sus, dezgolindu-i sânii, pe care gura lui începu să-i dezmierde. Ea gemu instinctiv, când el cuprinse în gura lui umedă şi fierbinte unul din sfârcuri, atingându-l cu limba. Fiecare mişcare a lui trimitea fiori de plăcere în trupul ei deja excitat.
   Gâtul ei se arcui sub sărutări, în timp ce mâna lui îi dezmierda acum sânii.
   Voia să se lipească de el. Cu degetele tremurătoare începu să-i descheie nasturii de la cămaşă. Maximilian deveni nerăbdător şi trase de material rupând doi nasturi. Ea se uită la cămaşa lui distrusă şi începu să râdă.

   - Îţi mai datorez o cămaşă acum!

   Mâinile ei tremurau când atinseră pieptul lui puternic şi umed, acoperit de păr negru şi mătăsos. Spre încântarea ei, sfârcurile lui reacţionară la fel ca ale ei când ea îşi trecu vârful degetelor peste ele. Malcolm nu acorda niciodată prea mare atenţie preludiului şi nici nu o încurajase să-i exploreze trupul aşa cum o făcea Maximilian acum, ghidându-i mâinile spre coapsele lui. După ce mai întâi făcu ochii mari de surpriză, fu tentată să-i cunoască întregul trup în felul acesta, plăcându-i gemetele de dorinţă ale lui care reacţiona puternic la dezmierdările ei.
   - Te iert pentru cămăşi, şopti el înfierbântat, dacă promiţi că porţi una din cele roz în seara asta când ai să te culci. De când ai sugerat asta, am avut cele mai teribile visuri erotice despre tine!
   În seara asta... Oare voia să spună că... ? Sophie îl privi cu ochii ei mari şi căprui.
   - Maximilian...?
   - Dacă mai spui o dată asta, atunci înseamnă că trebuie să fac dragoste cu tine aici şi acum! o avertiză el tremurând şi foarte înfierbântat. Şi nu prea este locul potrivit! adăugă el autoironizându-se.
   - Într-un grajd ! Lângă un cal de curse foarte valoros...
   Oh, Doamne, da, blestematul acesta de cal de curse! În timp ce se aflase în braţele lui, ea uitase complet că din cauza acestui animal, Jennie plânsese amarnic în camera ei, motiv pentru care ea plecase să-l caute pe Maximilian.
   - Maximilian, ce caută Gracious Lady aici? îl întrebă ea încruntată. Brian spune că este un cal de curse foarte valoros şi că...

   El o îndepărtă de trupul lui atât de brusc încât ea îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi în fânul de la picioarele lor. O privea acum cu atâta răceală şi suspiciune încât ea se grăbi să-şi acopere goliciunea; dorinţa care-i stăpânise mai devreme dispăru complet, ca o iluzie.
   - Şi ce naiba ştie despre asta? se răsti el aspru, cu ochii îngustaţi.
   Ea ridică din umeri jenată.

   - Şi-a dat seama că animalul este un pur-sânge şi cred că atunci când a întrebat-a pe Jennie, ea a...

   - Nu avea absolut niciun drept s-o întrebe nimic pe fiica mea! spuse el muşcător. Cine naiba este individul ăsta de fapt? În afară de faptul că este un mare măgar care te-a lăsat acum trei zile, noaptea,    singură pe un drum de ţară.
   Deci, îşi amintise până la urmă. Oricum, ea nici nu crezuse că-i va lua mult timp să facă legăturile necesare ca să găsească răspunsul. Îşi umezi buzele.
   - Ţi-am spus, este un prieten al meu, care...

   - Grozav prieten! spuse el batjocoritor. Felul în care îţi alegi prietenii de sex masculin lasă destul de mult de dorit, continuă el cu răutate.

   Acum o jignea in mod deliberat.
   - S-ar putea să ai dreptate, spuse ea insinuant, în definitiv, cu câteva minute în urmă fuseseră pe punctul de a face dragoste. Acum te rog să mă scuzi, spuse ea rece, dar cred că unul dintre noi ar trebui să se ducă să discute cu Jennie.
   Maximilian nu răspunse la ironia ei pentru că deja îi întorsese spatele şi vorbea şoptit cu superbul cal de curse.
   Când încercă să se mişte, ea se împiedică, de paie, dar nu era sigură că asta se întâmpla din cauza terenului neregulat şi nu pentru că i se înmuiaseră picioarele din cauza sărutărilor lui. Oricum, se enervă şi trânti uşa după ea când plecă.
   Cu puţin noroc, animalul putea să se sperie şi putea să-l calce cu copitele pe Maxim... Se întoarse şi-şi dădu seama cât de crude şi răzbunătoare erau gândurile ei şi ascultă o clipă să audă dacă animalul devenise neliniştit. Nimic. În grajd era o linişte deplină. Fără îndoială că el adusese iapa în starea de a-i mânca din palmă. În orice caz, ea nu-i putea rezista. O săruta când voia şi o alunga atunci când nu mai voia s-o sărute.
   În hol, ea îl săgeta cu privirea pe Paul Wiseman care vorbea cu unul din bărbaţii de la grajduri. Asistentul păru şocat de ferocitatea privirii, dar în clipa aceea era prea furioasă ca să-i mai pese ce credea el despre ea. Toţi cei de aici păreau mai interesaţi de bunăstarea blestematului acela de cal, decât de oamenii care locuiau în casă. Nu era decât un animal, în timp ce Jennie.... Oh, la naiba cu Maximilian. Ea nu-l putea sili să manifeste grijă pentru fiica lui, dacă el nu voia asta. Poate că Jennie avea dreptate de fapt, poate că lui îi păsa mai mult de calul acela decât de ea...

   Sophie nu putea iubi un bărbat care era mai legat de proprietăţile lui decât de propria familie. Asta l-ar fi aşezat pe Maximilian pe aceeaşi treaptă cu Malcolm.
   Cu toate că... se spunea că indiferent dacă gustul tău pentru un partener părea diferit de la o relaţie la alta, de fapt, în realitate, partenerii semănau foarte mult. Acum ea era gata să iubească un om de acelaşi tip cu Malcolm.
   Nu, nu putea crede asta. Maximilian nu semăna deloc cu Malcolm şi nici nu putea semăna vreodată! Pentru că ea ştia foarte bine că se îndrăgostise de el.
   Era ridicol, total ilogic, absolut zadarnic, în ciuda faptului că el recunoscuse că o dorea. Totuşi, dorinţa nu era acelaşi lucru cu iubirea, iar ea nu se putea mulţumi cu atât de puţin...
   - Sophie, de ce pierzi vremea prin hol?
   Vocea mătuşii ei îi întrerupse gândurile încâlcite.

   Realiză că într-adevăr pierdea vremea. De fapt stătea cu un picior pe prima treaptă şi cu unul pe carpeta din hol. Paul Wiseman şi bărbatul cu care vorbea când ea venise dispăruseră între timp.

   Ea se întoarse, cu un aer spăşit.

   - Încă o masă pierdută, spuse femeia nervoasă, în ultimele trei zile am aruncat mai multă mâncare decât îţi poţi imagina.

   Mătuşa Millie părea mai mult decât încordată. De fapt era de-a dreptul palidă.

   - Mătuşă, nu te simţi bine? se încruntă Sophie.
   - Nu prea, mormăi femeia, înroşindu-se cu un aer vinovat şi ducându-şi mâna la tâmplă. Probabil am început să îmbătrânesc, Sophie, spuse ea şi mai palidă, pentru că dacă mă supăr puţin, imediat mă apucă una din acele migrene ale mele.
   Oh, Doamne! Ea îşi amintea din copilărie de aceste migrene. Mătuşa ei nu le făcea des, uneori numai o dată pe an, dar atunci când se întâmpla, trebuia să zacă în pat timp de 24 de ore.
   - Du-te în pat, mătuşă Millie, o sfătui Sophie. Pot să mă ocup ea de masa de prânz...

   - Ţi-am spus doar că nimeni nu vrea să mănânce.
   Femeia clătină din cap, devenind din ce în ce mai palidă.
   - Masa de seară mă îngrijorează mai tare. May a plecat deja acasă şi, de fapt, nici nu ştie să gătească. Îl căutam pe domnul Grant să văd dacă...

   - Nu-ţi mai face probleme, mătuşă Millie. Am să-l găsesc eu pe Maximilian şi am să-i explic toate astea, îi spuse ea hotărâtă, îndrumând-o spre camerele servitorilor din aripa din spate a casei. Am să mă ocup eu de cină...
    - Tu?
   Ea făcu o grimasă de durere.
   - Dar...
   - Ştiu să gătesc, mătuşă Millie, o asigură ea. Iar Jennie mă poate ajuta, adăugă ea ferm, în clipa în care îi veni această idee. în felul acesta împuşca doi iepuri dintr-odată.
   Da, îi venise o idee excelentă. Cu siguranţă că împreună ele aveau să facă ceva comestibil pentru cină!
   - Domnişoara Jennie, să te ajute să găteşti cina?
   Mătuşa ei era uluită de această idee.
  - Dar...
   - Vrei să pleci acum? o îndemnă ea, sigură că dacă femeia nu se băga imediat în pat atunci categoric migrena avea să se agraveze, iar asta o putea scoate din funcţiune pentru câteva zile.
   Ea era conştientă că deşi era în stare să pregătească ceva acceptabil pentru câteva mese, la un moment dat lucrurile n-ar fi mers prea bine. Repertoriul ei era totuşi limitat.
   Faptul că femeia nu mai căuta niciun argument împotriva ultimei sugestii, demonstra că biata de ea se simţea într-adevăr rău.
   - Ai să-i explici tu domnului Grant că eu...

   - Da, sigur că am să-i explic, spuse ea nerăbdătoare.
   Domnul Grant trebuia pur şi simplu să se mulţumească cu ce putea ea să gătească! Era şi timpul ca el să înţeleagă că nu toată lumea funcţiona ca o maşină, aşa cum făcea el.
   - Acum, du-te.
   Zâmbi liniştitor mătuşii ei, conducând-o personal în camera ei.
   Jennie se afla tot în pat când Sophie intră în camera ei. Având în vedere privirea ei goală, era evident că Maximilian tot nu trecuse pe la ea s-o liniştească.

   - Haide, Jennie, o instrui Sophie scurt. Hai să mergem jos. Avem de pregătit cina în seara asta, adăugă ea fără să primească niciun răspuns.
   Jennie se întoarse s-o privească, încruntându-se când în cele din urmă înţelese ceea ce tocmai fusese spus.
   - Da, îi confirmă Sophie. Am spus că tu şi cu mine vom pregăti cina în seara asta. Şi dacă tu găteşti la fel de bine ca mine, vom avea nevoie de ceva timp până să încropim ceva comestibil.

   Spre lauda lui Jennie, în ciuda faptului că era atât de supărată din cauza tatălui ei, imediat ce Sophie îi explică ce se întâmplase cu mătuşa Millie, ea îmbrăţişă cu entuziasm ideea de a pregăti cina. Imediat deveni evident că Sophie era ajutorul iar Jennie bucătăreasa. Tânăra fată avea aptitudini şi o mare plăcere de a găti. În orice caz, în mai mare măsură decât Sophie. De fapt, Jennie se confesa că s-ar putea să facă o carieră din asta după ce va termina facultatea.

   Pentru desert nu trebuiau să-şi facă deloc probleme pentru că în frigider rămăsese salata de fructe de la prânz. Pe post de aperitiv, Jennie pregăti o budincă cu ciuperci. Foarte repede fata făcu un sos picant pentru friptura de pui care ar fi trebuit să fie mâncată la prânz. Sosul fierbea acum, răspândind un miros năucitor, făcând-o pe Sophie să se felicite pentru ideea de a o ruga pe Jennie s-o ajute.

   De fapt, contribuţia ei la gătit se rezumă la a pregăti câte un sandviş pentru a potoli accesele de foame care apărură pe parcurs.
   Cât despre Maximilian, Sophie nu reuşi nici să-l găsească, nici să-i explice problema mătuşii ei. Asta nu pentru că l-ar fi căutat cu prea mult zel, ea fiind încă dezgustată de comportarea lui faţă de Jennie.

   - A plecat de la începutul după-amiezii, o informă Jennie când se aşezară amândouă în bucătărie ca să bea câte o cafea. Te întrebai unde e tata, nu-i aşa? spuse ea văzând că Sophie o privea mirată. A plecat mai devreme. L-am auzit plecând, în timp ce curăţăm ciupercile. Probabil că s-a dus la mătuşa Celia, anunţă ea făcând o mutră dezgustată.

   Amabila, maleabila femeie gata să-i facă pe plac, Celia Taylor, care nu avea un trecut încâlcit şi nici un prezent absurd.
   - Termină cu figura asta! gemu Jennie, citind pe chipul ei toate emoţiile care o stăpâneau. Eu sunt fiica lui şi în ciuda impresiei pe care ţi-ai făcut-o până acum, îl iubesc. Dar ca o femeie să se îndrăgostească de el...
   Fata clătină cu tristeţe din cap.
   Sophie gemu.
   - Dar eu nu...

   - Eşti pe cale s-o faci, spuse Jennie. Dacă nu cumva ai şi făcut-o deja.
   Ea o privi pe Sophie cu insistenţă.
   Sophie îşi înclină capul sub privirea ei cercetătoare, simţindu-se expusă.

   - Jennie, părinţii tăi... ?

   - Da? întrebă fata întunecându-se la faţă.

   - Ce s-a întâmplat între ei?
   N-ar fi putut s-o condamne pe Jennie dacă i-ar fi spus în clipa aceea să-şi vadă de treburile ei! De fapt, nici n-ar fi trebuit să întrebe, dar simţea din tot sufletul nene voia să afle.
   - Mi se pare că.. nu au fost prea fericiţi împreună?
   Jennie mârâi dezgustată pentru că era evident că avea impresia că Sophie subestimase situaţia.
   - Când mama a murit în accidentul acela de maşină, erau deja în divorţ. Eu ştiu că devenise de nesuportat să stau cu ei. Aveam cam nouă ani când am început să realizez că părinţii mei nu erau teribil de fericiţi împreună. De fapt, nu erau deloc fericiţi împreună. Presupun că, la fel ca atâtea cupluri, au rămas împreună din cauza mea. Nu am idee ce i-a făcut să renunţe, dar când am împlinit 12 ani s-au decis să divorţeze. Poate că s-au gândit că eu eram deja destul de mare ca să înţeleg că nu era posibilă căsnicia lor. Pur şi simplu, nu ştiu.
   Când această fată avea 12 ani, căsnicia lui Sophie abia începea...

   Acum, aproape patru ani mai târziu, ea se îndrăgostise de tatăl ei. Şi, aşa cum subliniase şi Jennie, asta era curată nebunie!

        - Ce-i cu asta? întrebă Maximilian când fetele aduseră la masă budinca de ciuperci.
   În sufragerie se aflau cinci persoane pentru că de această dată li se alăturase şi Paul Wiseman. Sean apăruse şi el.

   Jennie se uită spre budincă, evitând să-şi privească direct tatăl, fiind încă supărată pe el.
   - Mănânci ciuperci, nu-i aşa? se încruntă fata.
   - Sigur că mănânc... Unde este doamna Craine?
   Le privi pe cele două fete cu ochii îngustaţi.
   Ele se străduiseră mult să aşeze masa aşa cum făcea mătuşa Millie, motiv pentru care cei trei bărbaţi nu realizaseră, până când ele aduseseră mâncarea, că menajera nu se ocupase de cină. Mătuşa Millie era foarte neliniştită şi nerăbdătoare să afle cum decursese cina, fapt pe care Sophie îl aflase ceva mai devreme când îi dusese o ceaşcă de ceai. Sophie dorea să afle dacă lui Maximilian îi plăcea sau nu sosul picat, pentru că se temuse să nu aibă probleme. Din fericire, mătuşa ei o asigurase că era una din mâncărurile lui preferate. Ea nu s-ar fi mirat dacă Jennie ar fi pregătit ceva ce tatăl ei nu putea să sufere.
   Maximilian revenise abia cu o oră în urmă. Sophie se afla în bucătărie, amestecând sosul, când îi auzise maşina. Când el trecuse pe sub geamul de la bucătărie, ea observase că era mai puţin încordat decât atunci când îl văzuse ultima dată şi nu putu să nu se întrebe dacă Celia Taylor nu avea cumva de-a face cu treaba asta. Fără îndoială că Celia îi pregătise masa de prânz.
   Gândindu-se la asta, ea se întrebă de ce oare se străduise ea atât cu cina. Poate ar fi fost mai bine să-l lase să se descurce singur.
   - Doamna Craine nu se simte prea bine, îi spuse Jennie, aşezându-se alături de Sean.

   - Ar fi trebuit să vă spun mai devreme, dar n-am reuşit să vă găsesc, adăugă Sophie tăios, aşezându-se nervoasă la masă.
   Nici despre ameninţările lui Brian nu-i spusese. Brian nu cedase, deşi ea îi telefonase mai devreme lui Ally s-o roage să-l convingă să renunţe la planul lui. El era hotărât să meargă până la capăt. Dar dacă ea nu reuşise să-l găsească pe Maximilian, atunci nici nu putuse sa-i comunice toate astea. Timpul pe care-1 petrecuseră în grajdul lui Gracious Lady nu se punea la socoteală.

   - A trebuit să plec, spuse el rece.
   Ea îl privi provocator.

   - Mi-am dat seama de asta...
   Sophie fusese torturată de gândul că el îşi petrecuse toată după-amiaza cu Celia. Oh, fusese ocupată s-o ajute pe Jennie să pregătească masa, dar tot timpul îi revenise în minte imaginea celor doi...
   - Aşa că Jennie şi cu mine am pregătit masa. Mai ales Jennie, adăugă ea, nemaiputând să suporte privirea rece a lui Maximilian.
   - Arată foarte bine, aprecie Sean, ca să contrabalanseze evidenta lipsă de entuziasm a lui Maximilian. Probabil că v-aţi dat toată silinţa.
   - Oh, da, aşa este. Jennie se întoarse spre Paul Wiseman, care şedea lângă ea. Haide, Paul, ia puţină budincă de ciuperci, îl îmbie ea, ţinând o felie în faţa lui. Haide. Ea zâmbi dulce. Este delicioasă.
   Maximilian se încordă şi ochii i se îngustară când văzu felul intim în care fiica lui îl servea pe Paul cu budincă.

   Paul arăta de parcă în clipa aceea ar fi vrut să se afle oriunde altundeva decât alături de Jennie. Oare Maximilian nu realiza că fiica lui se purta aşa ca să-l enerveze şi că era departe de a-l fi iertat pentru cele întâmplate mai devreme?

   Evident că nu, înţelese Sophie şi oftă, observând că el dădea dovadă de totală lipsă de simţ al umorului în privinţa lui Jennie. Era un prost, gândi ea enervată, fără să-l poată ierta nici ea. Deodată fata zâmbi întrebându-se ce-ar zice el dacă ar afla că ea îl consideră „prost".

   - Te amuză ceva, Sophie? se răsti el, întrerupându-i gândurile.

   Ea îi aruncă o privire aproape vinovată, realizând totuşi că el nu avea de unde să ştie ce gândea ea. Era el inteligent, dar nu chiar aşa. De fapt, el credea că ea se amuză de felul în care Jennie se purta cu Paul.

  - Absolut nimic, răspunse ea rece, adresându-se apoi lui Jennie. Ciupercile sunt minunate, Jennie, îi spuse ea cu căldură, sperând să distragă atenţia celorlalţi spre ceva mai puţin exploziv decât relaţia dintre tată şi fiică.

   - Da, aprobă scurt tatăl ei, făcând o grimasă. Este clar că educaţia pe care a primit-o nu a fost totală pierdere de timp.

   Sophie se crispa la acest atac intenţionat. Maximilian era evident foarte furios.

   Perioadele petrecute la masă erau atât de relaxante în această casă, gândi Sophie înghiţind cu noduri mâncarea. Dacă săptămâna se termina înainte ca ea să facă ulcer, însemna că era tare norocoasă.

   Când săptămâna se va încheia ea va trebui să plece...

   Oh, Doamne, gândul de a se despărţi de Maximilian acum, când se îndrăgostise de el, o chinuia teribil; era ca şi când urma să i se amputeze o parte a trupului!
   Numai peste şase zile ea avea să iasă pentru totdeauna din viaţa şi mintea lui...

CAPITOLUL X

           Sophie nu dormea când intrusul năvăli în dormitorul ei.
   Stătuse trează pe întuneric, întrebându-se ce să facă cu dragostea ei pentru Maximilian. Uşa se deschise brusc şi cineva aproape că se prăbuşi în camera ei.
   Ea se ridicase din pat, încercând să distingă ceva pe întuneric, cu inima bătându-i nebuneşte. Abia cu o singură zi înainte se mutase în dormitorul alăturat de cel al lui Jennie. Fiind o cameră de oaspeţi, nu mai fusese ocupată înainte, aşa că ea nu prea credea că cineva putea să intre din greşeală. Dar cine era persoana?
   Intrusul se mai împiedică o dată şi gemu când intră în contact cu măsuţa de toaletă de lângă uşă. Făcea atâta zgomot încât probabil că trezise toată casa. Ea trase adânc aer în piept.
   - Cine este?
   - Eu... oh, la naiba!
   Bărbatul înjură, se împiedică de scaun şi căzu cu zgomot pe mocheta de pe jos.

   - Maximilian!
   Sophie îi recunoscu imediat vocea.
   - Ce... ce cauţi aici?
   Ea coborî din pat în timp ce vorbea, după care îngenunche lângă el pe podea.

   El răspunse cu un geamăt la întrebarea ei în care se simţea îngrijorarea.
   - Maximilian... ? repetă ea atingându-l şi retrăgându-şi imediat mâna când intră în contact cu goliciunea lui.
   Era greu de văzut pe întuneric, dar, Dumnezeule... oare era complet dezbrăcat? Dacă era, atunci asta explica perfect prezenţa lui acolo.
   Maximilian mai gemu o dată, de parcă ar fi fost în agonie, fapt care o făcu să uite tot, în afara faptului că trebuia să-l ajute. Dar pentru că ea nu ştia cum era, îmbrăcat... sau dezbrăcat... nu-i venea să aprindă lumina ca să vadă în ce stare se afla.
   - Maximilian, unde te doare? întrebă ea, apucându-l uşor de umăr când văzu că el nu răspunde şi sperând că nu umărul îl durea. Maximilian, şopti ea nerăbdătoare.

   Dacă cineva trecea pe lângă dormitorul ei în clipa aceea, cine ştie ce-şi putea imagina? Singura ei scuză era că nu ea îl invitase acolo, şi nici n-avea idee de ce se afla la ea în cameră, în afara motivului evident, desigur, motiv care nu putea fi folosit drept apărare. Tot ce ştia ea era că el intrase în dormitorul ei împleticindu-se ca un...
   Oh, Doamne, era beat, realiză ea nevenindu-i să creadă. Aceasta trebuia să fie explicaţia. Se împiedicase imediat ce intrase în cameră. Deci nici atunci nu fusese în stare să meargă normal.

   - Stomacul, gemu el deodată. Oh, Doamne... !
   Apoi se cutremură, ghemuindu-se pe podea.

   Sophie decise enervată că Maximilian merita să-l doară stomacul dacă băuse până ajunsese în halul acesta. Oare el ştia că nu rezolva nimic dacă se îmbăta?

   - Haide, Maximilian, îl instrui ea ferm, luându-l de braţ şi încercând să-l ridice în picioare.

   Dar îi fu imposibil să reuşească, pentru că era beat mort!
   - Maximilian! repetă ea mai tare. Cel puţin ajută-mă să te duc până în pat, oftă ea amărâtă.
   Totuşi nu prea ştia ce va face după ce va reuşi să-l ducă în pat. Oricum, nu putea rămâne în camera ei, indiferent dacă era beat sau nu.
   Spre uşurarea ei, când se duse să aprindă veioza, constată că el nu era complet gol. Purta totuşi nişte chiloţi care erau foarte sexy. Oricum, era mai mult decât nimic.
   Sophie se luptă în continuare să-l ducă în pat, încercând să nu se uite prea mult la trupul lui, aproape gol şi atât de frumos bronzat. Această acţiune se dovedi a fi deosebit de dificilă pentru că el avea în clipa aceea mobilitatea unei bucăţi de lemn.
   În cele din urmă, după eforturi susţinute, ea reuşi să-l urce în pat. Din nefericire însă, acum Maximilian zăcea de-a latul patului dar era totuşi în pat. Tot din nefericire, unul din braţele ei era prins sub el.
   - Maximilian! spuse ea din nou, mai tare de această dată.
   Era sigură că, după această noapte, lui nu avea să-i mai placă felul în care ea rostea numele lui.
   Tonul ei semăna cu cel al precupeaţelor.
   El nu răspunse, dar se rostogoli într-o anumită direcţie, însă în direcţie greşită, imobilizând-o complet şi cuprinzând-o în braţe. Apoi îşi lipi faţa de gâtul ei.
   Oh, Doamne, gândi ea, ameţită. Ce să facă acum? Nu putea sta aici aşa, cu uşa dormitorului întredeschisă, în văzul oricui ar fi trecut pe acolo. Era clar că arătau ca şi când s-ar fi îmbrăţişat cu pasiune. Totuşi ea nu putea să se elibereze, iar el nici nu se clintea.

   Grozav! Pur şi simplu grozav! Se afla în braţele bărbatului pe care-l iubea, purta una din cămăşile lui roz, aşa cum îi ceruse el, iar el zăcea inconştient lângă ea. Era chiar prea de tot...

   Deodată el se mişcă iar, gemând, după care căzu la loc pe pat, cu faţa schimonosită de parcă ar fi fost în agonie. Agonie? Asta era ceva normal pentru cineva care nu făcuse altceva decât să se îmbete? Iar el... el nu mirosea a alcool!

   Nu mirosea deloc, descoperi ea, apropiindu-se şi mai mult de el. Nu era beat deloc. Dar atunci ce se întâmplase cu el? Ea se încruntă, observând pentru, prima oară cât de palizi îi erau obrajii.. De fapt, aveau o nuanţă aproape cenuşie. Dar el nu făcuse decât să se izbească de măsuţa de toaletă şi de scaun şi din atâta lucru nu putea să se simtă atât de rău. îşi aminti deodată că el se clătina pe picioare încă dinainte de a se lovi.

   Îi era rău! Oh, Doamne, durerea de stomac nu era provocată de băutură. Oare era apendicită? Era o posibilitate.

   - Maximilian?
   Se aşeză în genunchi lângă el şi îi scutură uşor umărul.
   - Dragul meu, unde te doare? întrebă ea cu blândeţe, fără să-şi dea seama cum îl dezmierdase, preocupată numai de starea sănătăţii lui.
   - Otrăvit, gemu el. Am fost... otrăvit!
   Sophie îngheţă de uimire.
   - Poftim? Cum...? Maximilian?
   Deodată, el redeveni complet lucid şi o privi cu ochii întunecaţi de durere.

   - Am să chem doctorul, spuse ea, începând să coboare din pat.

   - Du-mă la spital, Sophie, îi spuse el cu dinţii încleştaţi. Nu este timp pentru aşa ceva.
   El gemu iar, străbătut de un nou val de durere.
   - Du-mă direct la spital. Trebuie să mi se scoată din corp asta... orice ar fi. Te rog, Sophie, insistă el disperat, văzând că ea încă mai ezită.
   Sophie înghiţi în sec.
   - Să-l chem pe Sean?
   În timp ce vorbea se îmbrăcă repede cu blugii în care îşi vârî cămaşa roz. Nu mai avea timp să se schimbe şi nici nu putea s-o facă de faţă cu el. Asta nu pentru că el ar fi fost în stare s-o vadă cu ce este îmbrăcată.
   - Nu, nu vreau să mai fie şi altcineva implicat în povestea asta în afară de tine, îi spuse el, dându-şi seama că este aproape gol. Vrei să mă ajuţi să pun ceva pe mine înainte de a pleca...
   Sophie rămase surprinsă că nu treziseră toată casa în timp ce ajunseră în camera lui. Cu mult chin, reuşi să-l îmbrace. Când termină era transpirată. Totuşi îngenunche la picioarele lui ca să-i lege şireturile la pantofi.
   - Nu prea seamănă cu felul în care mi-am imaginat că te voi avea la picioarele mele.
   Ea îl privi cu asprime şi se roşi când observă cât de intens se uită la ea.
   - Este evident că te simţi puţin mai bine, spuse ea pe un ton muşcător, deşi ştia că este nedreapta cu el.
   Maximilan arăta absolut îngrozitor. Avea chipul obosit şi pielea mai cenuşie decât fusese mai devreme. Fruntea a îi era acoperită de broboane de sudoare. Tonul intim cu care fusese rostită afirmaţia o făcuse să fie atât de tăioasă.

   - Maximilian, ce te face să crezi că ai putea fi... Mai bine să mergem!
   Se apropie de el, văzând că este cuprins de un nou val de durere. Ce importanţă avea în clipa aceea de ce credea el că fuse se otrăvit? Era limpede că bietul de el era în agonie şi deci, cu cât îl ducea mai repede la spital, cu atât era mai bine.
   Aproape că urlă de spaimă când, după ce reuşise să-l ducă până jos, la uşa de la intrare, de lângă perete se detaşă o umbră şi o voce se auzi din întuneric.
   - Cine-i acolo?
   Exact asta îi lipsea acum. Imbecilul ăsta aproape că-i provocase un atac de cord.
   - E în regulă, Davies.
   Maximilian era cel care răspunsese.
   - Domnişoara Gordon şi cu mine... mergem să ne plimbăm cu maşina.

   Era greu de explicat faptul că urma să fie transportat la spital pentru că presupunea că fusese otrăvit! Dar era clar că el nu avea de gând să-i explice ceva lui Davies. Ea era însă prea zăpăcită de tot ce se întâmplase ca să-i pese de ceva...

   - Ştii să conduci, da?
   El îi dădu cheile de ia maşină şi se urcă pe locul de lângă şofer, fără să mai aştepte replica ei.

   Da, ştia să conducă, dar o făcea foarte rar pentru că nu-şi putea permite să aibă maşină. Totuşi niciodată nu se urcase la volanul unei maşini atât de puternice ca luxosul lui BMW. Malcolm, în orice caz, nu o lăsase niciodată să se apropie de preţiosul lui Porsche!

   Era foarte emoţionată că trebuia să conducă un BMW. Când, după ce porni, Maximilian căzu imediat într-o stare de inconştienţă, emoţiile ei dispărură şi se concentra să găsească mai repede drumul spre spital.

   Având în vedere că el era un bărbat atât de reţinut şi controlat - evident atunci când nu se afla într-un grajd sau îşi imagina cum arată ea în pat, îmbrăcată cu una din cămăşile lui roz - se gândi că viaţa ei fusese totuşi plină de evenimente de când se cunoscuseră. Şi ea care crezuse că aceasta va fi o banală şi plictisitoare săptămână de muncă, necesară ca să-şi poată plăti studiile. Dar a trăi în preajma lui Maximilian nu era nici banal, nici plictisitor!

 

  - Pentru numele lui Dumnezeu, Jennie, calmează-te, încercă ea s-o liniştească. Ţi-am spus doar că tatăl tău este bine acum. Şi....
   - Dar este vina mea, şopti ea. în clipa aceea părea să aibă mult mai puţin de 16 ani.

   Sophie se întoarse cu foarte puţin timp în urmă, după ce îşi petrecuse ce mai rămăsese din noapte la spital, cu Maximilian. Îi fusese administrat un tratament împotriva otrăvirii. Acum dormea într-un pat de spital. Primejdia trecuse.
   La întoarcere, ea se dusese direct la bucătărie şi o găsise pe mătuşa ei, aparent complet refăcută, chiar dacă era puţin palidă. Micul dejun era deja pregătit. Evitase privirile cercetătoare ale mătăsii şi se dusese să ia masa împreună cu Jennie.
  Îşi imaginase că fata se va necăji teribil pentru tatăl ei, dar ce era mai rău trecuse, iar ea ştia că Maximilian nu va reproşa nimic nimănui.
   - N-a fost vina nimănui, Jennie. Nimeni nu putea să ştie...
   - Eu ştiam, se vaită Jennie, cu faţa schimonosită de sentimentul vinovăţiei. Voiam numai să-l doară puţin stomacul pentru că a fost atât de rău cu mine şi..
   - Jennie, nimeni nu putea să ştie că una clin ciupercile acelea era... Ce vrei să spui?
   Se încruntă când înţelese cea ce voia să spună Jennie.
   - Despre ce vorbeşti?
   Sophie clătină din cap uluită.

   Jennie înghiţi în sec şi-şi muşcă buzele.

   - Ştiu că tata n-are voie să mănânce usturoi, pentru că este alergic, aşa că...
   - Usturoi? repetă Sophie. Dar ţi-am spus, Jennie, că o ciupercă i-a cauzat tatălui tău o serioasă toxiinfecţie alimentară.
   Adevărul era că Maximilian delira când ajunseseră la spital.

   - A fost de la usturoi, insistă Jennie încăpăţânată. Am pus puţin usturoi în sosul picant, ştiind că nu se va simţi printre celelalte condimente.

   Sophie se încruntă din nou.

   - Ai vrut să-i faci rău tatălui tău?

   În clipa aceea asta părea cel mai important lucru.
   - I-ai dat în mod deliberat ceva care ştiai că îi va face rău?
   Nu-i venea să creadă că Jennie era capabilă să facă aşa ceva şi cu atât mai puţin tatălui ei.
   Fata începu să plângă.

   - De obicei, usturoiul îi dă arsuri şi nu-l lasă să doarmă, atâta tot.
   Jennie îşi trase nasul într-un mod foarte puţin elegant.
   - Niciodată nu i-a făcut aşa de rău ca acum.
   Nici de data aceasta n-o făcuse. Medicul de la spital spusese foarte clar că intoxicaţia fusese provocată de o ciupercă. Bineînţeles că usturoiul nu avusese darul să amelioreze situaţia. Bietul Maximilian!

   - Jennie...
   Sophie îşi umezi buzele, încercând să găsească ceva de spus.
   Ceea ce făcuse Jennie avea implicaţii foarte grave.
   - Lăsând usturoiul la o parte, intoxicaţia a fost provocată de ciuperci.
   Jennie clipi din ochi nesigură, pălind şi mai tare când citi pe faţa lui Sophie că acesta era adevărul.

   - M-am gândit... credeam... oh, Sophie! oftă ea, îngropându-şi faţa în palme.

   Ea se duse fără se ezite şi o luă în braţe. Ceea ce făcuse Jennie fusese o copilărie şi o răutate, dar în orice caz nu fusese ceva periculos. În orice caz, era o dovadă pentru proporţia în care se deteriorase relaţia dintre tată şi fiică. Şi asta nu pentru că cei doi n-ar fi ţinut unul la altul. Sophie văzuse cât de mult îşi iubea Jennie tatăl şi asistase şi la disperarea lui când crezuse că fiica lui dispăruse. Totuşi, din cine ştie ce motiv, cei doi nu mai puteau comunica, iar ea era sigură că asta avea legătură cu acuzaţiile pe care Jennie i le aruncase tatălui său în faţă.
   Această situaţie nu mai putea continua. Până atunci se răniseră unul pe altul doar sufleteste. Acum, Jennie depăşise această limită.
   - Ce mă fac? Jennie se agăţă de ea ca un copil mic.

   - O să mergem împreună la spital şi ai să vorbeşti cu tatăl tău, îi spuse ea ferm.

   - N-aş putea. O să mă urască atunci când o să-şi dea seama ce am făcut!

   - Nu fi proastă, Jennie, spuse ea cu blândeţe. Tatăl tău n-ar putea să te urască niciodată.

   - Nu?
   Jennie făcu o grimasă.
   - Tu ce-ai simţi pentru cineva care ţi-a condimentat mâncarea cu ceva la care ştie bine că eşti alergică?
   Furie curată, fu răspunsul lui Sophie, răspuns pe care însă nu-l rosti cu voce tare.. Fără îndoială că şi Maximilian avea să reacţioneze la fel. Dar în acelaşi timp, toată această poveste nu mai putea fi ascunsă. Şi nu pentru că Jennie ar fi putut fi atât de inconştientă încât să repete figura. Întregul incident o înspăimântase suficient de tare.
   Deodată, auzi o voce aspră şi autoritară.
   - Poate că mai târziu o să binevoieşti să explici această afirmaţie. Dar acum am ceva mult mai important de discutat cu Sophie.
   Maximilian!
   Sophie sări în sus, surprinsă când îl observă. Ultima oară când îl văzuse, el se afla întins într-un pat de spital, foarte palid şi dormind un somn greu după zbuciumul prin care trecuse.
   Acum, mai era palid, aproape cenuşiu, iar fruntea îi era umedă de sudoare din cauza efortului evident pe care-l făcea numai ca să se ţină pe picioare.
   - Maximilian, ce cauţi aici? se grăbi ea să întrebe. Ar trebui să fii în pat, adăugă ea îngrijorată.
   Oare de ce îi dăduseră medicii drumul aşa devreme?

   El o privea cu atâta dispreţ încât ea încremeni. Oare ce se întâmplase de când îl lăsase la spital cu câteva ore în urmă, când era foarte recunoscător pentru ajutorul primit, până acum când părea un străin gata s-o sugrume? Era limpede că auzise o parte din conversaţia ei cu Jennie, dar în acest caz, mânia lui ar fi trebuit să fie îndreptată asupra fiicei lui, nu asupra ei.
   - N-am avut încotro, spuse el glacial, ţintuind-o în continuare cu privirea.
   Ea clătină din cap zăpăcită.
   - Dar nu se poate ca medicii să te fi lăsat..
   - Nu i-am întrebat, mormăi el dur.
   - Adică...
   - M-am externat singur. Ţi-am spus că n-am avut încotro.
   Sophie nu înţelegea nimic. Ea nu ştia decât că el ar fi trebuit să se afle în pat. Dacă nu se aşeza mai repede undeva, precis avea să se prăbuşească pe podea!
   - N-am avut încotro, repetă el pentru a treia oară, după ce am văzut asta!
   „Asta" era un ziar, pe care-l aruncă dezgustat pe masa din bucătărie. Un ziar...

   Fără sa se mai uite la el, ea înţelese deodată că Brian îşi dusese la îndeplinire planul şi îşi publicase articolul

CAPITOLUL XI

       - Lasă-ne, Jennifer, se răsti Maximilian la fiica lui.
   - Dar...
   - După ceea ce am auzit din greşeală acum câteva minute, continuă el cu asprime, nu cred că te afli în poziţia de a comenta.
   Jennie se abţinu să mai comenteze şi nu mai protestă. Dar era departe de a se fi potolit, în ciuda celor întâmplate în ziua precedentă şi cu toate că mai devreme îşi făcuse atâtea griji pentru sănătatea tatălui său.
   Întoarcerea lui, întreg şi nevătămat şi doar puţin palid, o făcuse pe Jennie să redevină sfidătoare şi rebelă. Totuşi, ea se îndreptă ascultătoare spre uşă, probabil încântată că scăpase atât de uşor.

   - Dar să nu dispari complet, o avertiză tatăl ei, înainte ca ea să părăsească încăperea. Avem, încă atât de multe de discutat.
   Jennie se roşi vinovată şi se grăbi să plece, închizând uşa după ea, evident mai puţin uşurată.
   Sophie profitase de schimbul lor de cuvinte ca să cerceteze ziarul adus de el. Nu trebuia să caute prea mult articolul care îl înfuriase atât. El lăsase ziarul deschis chiar la pagina respectivă. Erau şi două fotografii : una cu Maximilian şi Jennie asistând la o cursă de cai şi una mai mică, cu Sophie. Era evident că Brian găsise o poză mai veche de-a ei printre fotografiile lui Ally pentru că acolo ea avea 16 ani.
   Titlul articolului era : „Lady Sophie - angajata familiei".
   Insinuarea era cât se poate de limpede. Iar poza ei fiind atât de veche, rezulta că Maximilian era un veritabil corupător de minore! Nu era de mirare că bietul om era atât de furios.
   Primul paragraf suna cum nu se poate mai rău :

   „Lady Sophie Gordon, fiica divorţată a contelui şi contesei Gordon, a fost angajată de familia Grant ca însoţitoare a tinerei moştenitoare în vârstă de şaisprezece ani, Jennie Grant. Dar se pare că Maximilian Grant şi Lady Sophie sunt cei care se distrează unul eu celălalt!"

   Îi dădură lacrimile din cauza tonului jignitor al articolului şi simţi că nu poate citi mai departe. Nu pentru că nu ar fi vrut. Oare oamenii care citeau credeau toate aceste mizerii? Cum putuse Brian să facă aşa ceva? Toate aceste întrebări o chinuiau teribil.
   - Hârtia aceasta nici măcar nu poate fi numită ziar, pentru că nu publică ştiri ci numai bârfe mincinoase! spuse Maximilian, dezgustat.
   Sophie clipi des şi repede, silindu-se să citească şi restul articolului. Nu era nicio calomnie, dar nici departe de asta nu era! Articolul insinua că rolul ei de însoţitoare a lui Jennie nu încerca decât să ascundă faptul că ea era ultima lui amantă. Doamne, câtă ambiţie putea să aibă Brian ca să scrie aşa ceva... ?
   - Una din infirmierele de la spital a văzut pozele, m-a recunoscut şi s-a gândit că s-ar putea să mă bucur că am apărut în ziar, îi spuse el supărat. Evident că imediat am văzut asta şi am telefonat proprietarului ziarului, continuă el neliniştit, privind-o cu răceală. El mi-a spus că a obţinut informaţiile de la un „prieten de încredere al familiei". Cred că de familia ta era vorba!

   Sophie înghiţi în sec şi simţi că i se face rău când văzu toate detaliile vieţii ei tipărite în ziar : părinţii ei nobili, căsnicia dezastruoasă cu Malcolm şi aşa mai departe.
   Ziarul insinua că, din cauza situaţiei financiare disperate a familiei ei, Sophie era întreţinută de amanţi bogaţi! Dumnezeule, dar de la moartea lui Malcolm nu mai fusese niciun bărbat în viaţă ei, iar el îi fusese soţ, nu amant şi pe deasupra nici nu era bogat. Dar oricum, insinuarea era acolo, negru pe alb.
   - Oh, Brian... gemu ea neputincioasă.
   - Burnett, da,, confirmă Maximilian. Sau aţi făcut-o împreună?
   Ochii lui se îngustară periculos.
   - Ce... ?
   - Cât de prost am putut să fiu!
   Maximilian clătină din cap dezgustat de el însuşi în timp ce ideea care-i venise luă proporţii înspăimântătoare pentru ea. El îşi băgă mâinile în buzunare de parcă altfel i-ar fi fost imposibil abţină să n-o sugrume.
   - Tocmai începusem să cred că eşti... ceea ce pari a fi, spuse el batjocoritor. Chiar mi-a fost milă de tine; motiv pentru care...
   - N-am nevoie de mila ta! se răsti ea, revenindu-şi puţin din şocul provocat de citirea articolului.

   Cine se credea bărbatul acesta? El fusese prezentat drept un om bogat care se folosea de o fată tânără până se plictisea de ea, în timp ce ea... Dar evident că el nu considera că reputaţia ei mai putea fi distrusă.
   - Sunt exact ceea ce par a fi, domnule Grant.
   Trânti ziarul din mână, în timp ce-l fixa cu privirea ei verde. Era teribil de palidă.
   - Este o chestiune de percepţie!
   Tot trupul îi era încordat de mânie.
   - Poate că ai fi fost rănit în trecut - n-am idee de ce eşti atât de cinic şi arogant - dar eu cred că eşti departe de a fi genul de om care poate suferi sau care poate fi dezamăgit. Soţul meu s-a însurat cu mine pentru titlul de nobleţe, fapt pe care mi l-a comunicat imediat după nuntă. A jucat toţi banii, puţini, pe care-i aveam şi a devenit violent când eu am încercat să-l opresc. Dar eu nu-i urăsc pe toţi bărbaţii din lume pentru ceea ce mi-a făcut Malcolm...
   - Nici eu nu urăsc toate femeile! se apără el.

   - Nu?
   Sophie îl privi cu milă.

   - Dar în orice caz nici nu le iubeşti prea mult. Nici măcar pe fiica ta...
   - N-o amesteca pe Jennifer în asta...
   - Jennie, îl întrerupse ea. Preferă să i se spună Jennie, dar ţie nu-ţi pasă!
   - Nu dau doi bani pe ce „preferă", numele ei este Jennifer!
   - Nu, este clar că nu dai doi bani, spuse ea dispreţuitoare, dar eu în locul tău nu mi-aş mai face deloc probleme, pentru că oricum nu veţi mai fi mult timp împreună.
   El o privi tăios şi rece.
   - Acum ce naiba vrei să spui?
   - Dă-ţi singur seama, domnule Grant, oricum, se pare că ştii toate răspunsurile. Sophie gâfâia de atâta agitaţie şi depăşise orice limită a nervilor.
   Maximilian îi pusese la îndoială integritatea morală.
   - Ceea ce face Jennifer nu este treaba ta.
   - Aseară la cină ţi-a pus intenţionat usturoi în mâncare ştiind că-ţi face rău, îi spuse ea, exasperată. Asta este mai mult decât o boacănă copilărească. Ori vorbeşti tu cu Jennie, ori o va face altcineva...
   - Nimic din toate astea nu are de-a face cu Jennie, o întrerupse el nerăbdător, arătându-i ziarul. Iar persoana ei nu mai este în grija ta, adăugă el cu duritate în glas.
   Nu, ea înghiţise deja prea mult. Nu voia să mai rămână acolo. Deja se spuseseră prea multe pentru ca ea să mai poată rămâne în preajma lui. Dar indiferent dacă pleca sau nu, asta nu schimba cu nimic faptul că relaţia dintre tată şi fiică se deteriorase vizibil, căpătând implicaţii grave.
   - Este în grija ta, totuşi, mai încercă ea să-l convingă, de această dată pe un ton mai controlat.
    Dacă se enervau unul pe celălalt nu câştigau nimic.

   - Poţi să crezi ce vrei despre mine. Sau despre orice altă femeie. Dar nu te purta urât cu Jennie. Ea te iubeşte foarte mult.

   - Ţi-am spus doar că fiica mea nu mai este în grija ta, spuse el cu dispreţ în glas.

   Mânia ei începuse să cedeze, fiind înlocuită de o amară tristeţe. Oare judecata lui era atât de întunecată în privinţa lui Jennie încât el nu mai putea realiza cât şi ce anume distruge? Evident, răspunsul era da. Oare pe Sophie o îndepărtase pentru că simţise că fata începuse s-o iubească? Posibil. Cu toate că din cele spuse de el rezultase că de fapt îi fusese doar milă de ea. Mila era ultimul lucru pe care Sophie îl dorea de la el. Chiar şi dispreţul lui era de preferat milei.
   - Mai citeşte o dată ziarul, Maximilian, şi vezi cine este prezentat într-o lumină mai defavorabilă. Doamne, o fi fost Brian răutăcios şi dement, dar tu eşti şi mai şi.
   Maximilian continua s-o privească glacial.
   - Din fericire, opinia ta nu are absolut nicio importanţă pentru mine.

   Acum încerca s-o rănească intenţionat şi chiar reuşise, într-o mai mare măsură decât îşi imaginase.

   - Totuşi se pare că Gracious Lady este foarte importantă pentru tine, spuse ea. Iar despre asta, Brian nu a scris absolut nimic în articol.
   Maximilian deveni suspicios.
   - Ce vrei să spui?
   Fata ridică din umeri, nemaiavând nimic de pierdut acum.
   - Ţi-am spus deja că el ştie că Gracious Lady este un cal de curse.
   - Şi? o întrerupse el nervos.
   - Şi ce caută un cal de curse aici? întrebă ea, plictisită.
   - Nu este treaba ta...

   - Nu mie îmi pasă de asta, Maximilian! strigă ea exasperată. Eşti chiar atât de orbit de propria ta indignare provocată de un articol despre care ştim amândoi că cuprinde numai minciuni, încât nu poţi să înţelegi ceea ce vreau să-ţi spun? Mie nu mi-ar păsa nici dacă ai avea o herghelie de cai de curse la tine în dormitor, dacă asta este ceea ce vrei, dar Brian a fost foarte intrigat de faptul că Lady se află aici...
   - Atunci poate să nu mai fie „intrigat", spuse el batjocoritor. Pentru că Lady nu se mai află aici.
  - Nu?... Dar?...
   Ea îl privi complet zăpăcită.
   Calul se aflase acolo în ziua precedentă, nu? Desigur, doar se găseau amândoi lângă Lady când el aproape că... Dar unde era iapa acum? Fusese dusă de acolo? Cum? Ce Dumnezeu se întâmpla?

   Ea realiză că începuse să-l copieze pe Brian şi să-şi bage nasul unde nu-i fierbea oala, dar în acelaşi timp, dispariţia calului era foarte ciudată.

   - Sophie?
   Maximilian o privea ironic şi provocator. Ea se roşi toată.
   - Eu mă duc să-mi fac bagajele...
   - Mă mir că ai reuşit să le desfaci de când le-ai făcut ultima dată.

   - Da, aprecie ea necăjită. Şederea mea aici a fost plină de evenimente.

   - Evenimente! repetă el dezgustat. N-ar fi trebuit să mă las convins de Jennifer să-ţi permit să rămâi aici. Dacă n-aş fi făcut asta, atunci n-aş fi...
   Se întoarse deodată.
   - Ai jucat teatru, Sophie? Tu şi prietenul tău aţi vrut doar să faceţi rost de material pentru articol?
   - Nu este prietenul meu! se apără ea înfierbântată. Şi ţi-am spus doar, Brian nici n-a scris ce era mai important...
   Fu întreruptă de o bătaie în uşă, urmată imediat de apariţia lui Sean.
   El îi privi cercetător şi apoi întrebător. Maximilian era palid şi avea un aer acuzator, iar Sophie era albă ca varul. Sean se încruntă.
   - Eşti chemată la telefon, Sophie, îi spuse el.
   Maximilian era pe punctul de a face o remarcă tăioasă în privinţa faptului că nu era normal să fie întrerupt dintr-o discuţie numai pentru că Sophie era chemată la telefon, dar Sean continuă imediat :
   - Nu v-aş fi deranjat, dar tânărul de la telefon a insistat să vorbească imediat cu tine...
   Tânărul... Brian. El trebuia să fie. Pentru că ea intenţiona să vorbească cu el înainte de a pleca, telefonul lui o scutise de efortul de a-l căuta. Se încorda întrebându-se ce intenţiona el să-i spună.
   - Este limpede că prietenul tău a sunat ca să te prevină, mârâi Maximilian, dându-şi seama cine putea fi la telefon. Dar a cam întârziat!
   - Despre ce să o prevină? întrebă Sean încruntându-se. Max, Davies mi-a spus că Sophie şi tu aţi părăsit casa la ora două azi dimineaţă. Asta are vreo legătură cu discuţia ta de acum cu Sophie?
   Maximilian făcu o grimasă când îşi aduse aminte de noaptea care trecuse.

   - Doar o legătură indirectă, şuieră el. Ar trebui să mă duc să vorbesc eu la telefon, Sophie, mârâi el. Ar trebui să-l avertizez că povestea despre Lady ar fi mai bine să nu fie publicată, adăugă el în timp ce ea se îndrepta spre uşă.
   Ea se întoarse şi îl mai privi o dată. Chipul lui era aspru şi neînduplecat. Era limpede că planurile lui Brian aveau să se ducă de râpă dacă îndrăznea, să scrie articolul despre calul de curse. Ameninţarea rece care emana din tot trupul lui Maximilian o înfiora. Era limpede că pentru Brian era vital să asculte de avertismentul lui Maximilian. Totuşi, ea nu cunoştea misterul care plutea în jurul prezenţei lui Lady acolo. De fapt, nici nu dorea să-l cunoască.
   - Am să-i comunic. La revedere, Sean, adăugă ea cu tristeţe, pentru că ajunsese să-l îndrăgească pe acest om cumsecade.
   - La revedere? repetă el zăpăcit. Dar eu credeam...
   - Las-o baltă, Sean! se răsti Maximilian cu asprime, încruntându-se la prietenul lui şi încercând să-l reducă la tăcere.
    - Dar, Max...
  - Am spus, las-o baltă! şuieră el printre dinţi.
   - Poţi să vorbeşti la telefonul din birou, Sophie, îi spuse Sean pe un ton vag, încă nedumerit de ceea ce se întâmpla.
   Ea se uită la chipul inflexibil al lui Maximilian, la ochii glaciali îndreptaţi asupra ei şi scoase un ţipăt scurt înainte de a părăsi alergând încăperea, îl iubea pe Maximilian, iar el o ura. Oh, Doamne...
   Când ajunse în birou, tremura toată şi îi luă câteva minute ca să se calmeze şi să poată ridica receptorul.

   Tânărul era şi el cuprins de panică din cauza celor publicate în ziar, aşa că nu sesiză starea emoţională în care se afla Sophie. Brian era disperat şi dorea s-o convingă că nu el scrisese articolul care apăruse în ziar. El le dăduse cu totul altceva, care nu fusese publicat.

   - Toate mizeriile alea despre tine şi Grant, adăugă el dezgustat. Când am deschis ziarul azi-dimineaţă, nu mi-a venit să cred că s-a putut scrie ceva atât de oribil despre voi.
   - Să sperăm că n-o să creadă nimeni, îi răspunse ea sec, disperată că era nevoie să se despartă aşa de Maximilian.
   - Grant o să fie atât de... Dar poate că nici n-o să vadă articolul? sugeră el cu speranţă.
  - L-a văzut deja, îi spuse ea rece.
  O secundă, Brian amuţi în receptor.
   - Şi? întrebă el şoptit, fiindu-i teamă de răspunsul pe care-l putea primi.
   - O să-l înrămeze şi o să-l agate pe perete în dormitorul personal. Cum crezi tu că a reacţionat, Brian?
   - Aăăă... este supărat?
   - Furios, confirmă ea nemiloasă. Şi este gata să omoare pe cineva, adăugă ea tremurând, convinsă că dacă Sean n-ar fi apărut la timp, el ar fi cedat tentaţiei pe care o avea de câteva zile şi ar fi sugrumat-o.
   - Oh, Doamne, gemu Brian. Am să vin acolo, am să încerc să-i explic...
   - Eu n-aş face-o, îl avertiză ea. Numai dacă nu doreşti să fii tu prima lui victimă.
   - Dar...
   - Las-o baltă, Brian şi îndreaptă-ţi ambiţia în altă direcţie. Lasă familia Grant în pace, adăugă ea ferm. Acum trebuie să mă duc, Brian, spuse ea repede, pentru că altfel el ar fi protestat din nou. Am să-ţi telefonez peste câteva zile.
   Imediat după aceea Sophie închise, înainte ca Brian să mai apuce să dezvolte tema reacţiei lui Maximilian la articolul din ziar. Dacă el reuşea să-şi dea seama că fusese concediată din nou pentru că Maximilian bănuia că şi ea fusese implicată în apariţia articolului, atunci precis va insista să vină aici şi să-i explice totul domnului Grant. Sophie ştia mai bine ca oricine că Brian nu putea rezolva nimic, decât poate ar fi reuşit să-i întârzie plecarea.
   Avea nevoie ca de aer să plece cât mai repede de acolo.

   Când trecu pe coridor spre camera ei, observă că uşa de la camera lui Jennie era deschisă şi că pe patul ei se afla o valiză deschisă, pe jumătate plină.
   Ea se opri în uşă, privind cum Jennie continua să-şi aranjeze lucrurile în valiză.
   - Pleci undeva?
   Jennie se răsuci pe călcâie cu un aer vinovat. Se bucura că la uşă se afla Sophie.
   - Mă întorc la şcoală. Mai sunt şi alte fete care au rămas acolo pe timpul vacanţei, iar eu cred că aş fi mai în siguranţă acolo.
   - Jennie, tatăl tău a avut o intoxicaţie alimentară provocată de ciuperci, o asigură ea pentru a nu ştiu câta oară.

   - Dar nu înţelegi? Oricum, rămâne intenţia! gemu ea. Am vrut să-i fac rău pentru că se purtase atât de urât cu mine.

   - Dar n-ai fost tu vinovată...

   - N-are nicio importanţă, nu înţelegi?
   Jennie o privea rugător, cu ochii plini de lacrimi.
   - Îmi iubesc tatăl, Sophie, şi...
   - Mă bucur mult că aud asta, spuse Maximilian de undeva din spatele lui Sophie, făcând-o să se întoarcă uluită spre el. Pentru că şi eu te iubesc, Jennie, adăugă el scurt.
   Jennie se uită fix la el, mută de uimire din cauza declaraţiei lui şi a faptului că folosise diminutivul numelui ei, despre care ştia că ea îl preferă şi pe care refuzase atâta timp să-l pronunţe.
   Şi Sophie se uită la el, dar cu un aer circumspect. Comportamentul lui faţă de Jennie se ameliorase vizibil, dar ăsta nu era un motiv pentru ca ea să creadă că acelaşi tratament i se va aplica şi ei. De fapt, avea toate motivele să creadă că el nu dorea s-o mai vadă vreodată!

   După ce intră în dormitor, el îşi aţinti privirea asupra valizei de pe pat.

   - Ce este asta? o întrebă el pe fiica lui.

   - M-am gândit că este mai bine aşa pentru toată lumea, spuse ea fâstâcită, dacă m-aş întoarce la şcoală.

   - Vrei să spui că ar fi mai bine pentru mine? Dumnezeule, Sean avea dreptate, am stricat totul în jurul meu. Tu ai hotărât să te întorci la şcoală, Sophie pleacă...
   - Poftim? gemu Jennie, privind-o întrebător pe Sophie.
   - Iar Sean pleacă şi el, continuă el.
   - Sean...?
   Jennie era zăpăcită de-a binelea.
   - Dar este alături de noi de atâţia ani. De ce Dumnezeu vrea să plece?

   - Din cauza ta.
   - A mea? întrebă Jennie şi mai zăpăcită.

   Sophie îşi putea da seama foarte bine de ce voia să plece Sean. Bietul om ţinea enorm la Jennie şi nu mai putea suporta felul în care Maximilan îşi trata fiica. Iar ea era de acord cu Sean.
   Oare decizia lui Sean îl făcuse pe Maximilian să revină la normal? Oricum, ea aşa spera.
   - Jennie.
   Maximilian îşi privi fiica cu căldură şi bunăvoinţă.
   - Eu... în timpul acestei vacanţe au existat nişte complicaţii care...
   - Deci, eu pentru tine sunt o „complicaţie", nu-i aşa? întrebă Jennie deja înfierbântată. Asta este o altă denumire pentru „pacoste". Ei bine, nu trebuie să-ţi mai faci griji, pentru că eu plec.
   - Jennie...
   - Şi nu trebuie nici să-ţi mai faci griji pentru că vei rămâne singur după ce Sophie, Sean şi cu mine vom pleca, spuse ea dispreţuitoare, uitându-se pe fereastră la aleea care ducea spre casa lor. Pentru că mătuşa Celia a venit să-ţi ţină companie.

   Ea îl privi provocatoare pe tatăl ei.

   - Celia... ! spuse Maximilian enervat, deloc încântat de perspectiva de a o vedea pe Celia.
   Apoi i se alătură lui Jennie la fereastră.
   - Exact ceea ce-mi trebuie.
   Imediat se întoarse spre Sophie şi i se adresă:
   - Nu vrei să te duci tu jos, să stai de vorbă cu Celia până când...
   - Eu? întrebă ea, uluită.

   De ce să se ducă ea să stea de vorbă cu Celia Taylor? Mai mult decât atât, după aversiunea evidentă pe care Celia o arătase faţă de ea când se cunoscuseră, era limpede că nici cealaltă nu voia să stea de vorbă cu „persoanele plătite".
   - Te rog, vrei ? Maximilian o privi rugător. Trebuie să vorbesc cu Jennie.
   Sophie îl privi cercetător, realizând cât de mult îl costase să-i ceară ajutorul.
   Pentru că el chiar asta făcuse, îi ceruse ajutorul pentru că dorea cu disperare să amelioreze relaţia dintre el şi fiica lui şi pentru că altfel ştia că îşi va pierde fiica pentru totdeauna.
   Sophie înţelese că, orice ar fi avut ea de împărţit cu Maximilian, nu putea rămâne insensibilă la o asemenea rugăminte...

CAPITOLUL XII

      - Lady Sophie Gordon? mârâi Celia, lovindu-şi coapsa cu ziarul.
   Femeia o cerceta cu o privire critică.

  Fără să ştie ce se întâmplase, Sophie coborâse în camera de zi unde cu câteva minute mai devreme mătuşa Miile o poftise pe Celia să ia loc. Dar ea nu se aşezase şi, după mişcările agitate pe care le făcea, se vedea limpede că nici nu avea intenţia s-o facă.
   - Exact, recunoscu Sophie, ridicând din umeri. Vreţi să vă servesc cu o cafea? se oferi ea jenată.
   Sophie se întrebă cum putea să facă faţă ca s-o întreţină pe Celia, când cu atât de puţin timp în urmă, Maximilian o dăduse afară din casa lui.
   Răspunsul era că o făcea pentru că, mai devreme, în camera lui Jennie,
   Maximilian o rugase atât de frumos încât ea nu putuse să-l refuze.
   Celia făcu o grimasă dispreţuitoare.
   - Şi eşti de fapt însoţitoarea lui Max, nu a lui Jennifer!
   Sophie se încruntă. Dacă Celia avea într-adevăr relaţii cu Maximilian, atunci cum putea crede minciunile apărute într-un ziar de scandal? Putea crede pentru că cei doi nu aveau nici o relaţie, indiferent cât de mult şi-ar fi dorit Celia contrariul.
   Celia continua să-şi lovească ziarul de coapsă.
   - Atunci nu este de mirare că, în ciuda ameninţărilor, a hotărât să vă" lase pe amândouă să staţi aici când, de fapt, Jennie ar fi trebuit să vină la mine. Şi eu care credeam că a făcut-o ca să mă protejeze, adăugă ea. Cât de proastă am putut să fiu în toţi aceşti ani. Femeia clătină din cap.
   Ameninţări? Ce ameninţări?

   Era limpede că Celia credea tot ceea ce citise în ziarul acela blestemat şi în consecinţă, îşi imagina că ea aflase de la Maximilian despre „ameninţări".
   Deodată, lucrurile începură să prindă contur în mintea ei.
   Erau mai multe elemente care se legau: suspiciunea lui Maximilian când o văzuse prima oară şi nu ştiuse cine este; decizia lui bruscă de a o trimite pe Jennie la Celia; noul lui asistent, Paul Wiseman, de care Jennie nu auzise niciodată, precum şi ceilalţi „noi angajaţi"; ordinul de a nu părăsi casa fără să spună unde se duc, o mulţime de incidente care acum începeau să capete sens. Dar cel mai important element părea să fie prezenţa lui Gracious Lady acolo!

   - Poate că ar trebui să discutaţi toate astea cu Maximilian, îi spuse ea pe un ton neutru, cu toate că şi ea ar fi avut foarte multe de discutat cu el.

   - Ce sens ar avea? întrebă Celia dezgustată. A fost o greşeală că am venit aici. Spune-i lui Max..
   - Ce să-i spună lui Max? întrebă el curios, intrând în cameră exact în clipa în care Celia era pe punctul de a ieşi. Stai!
   El o prinse de braţ şi se încruntă.
   - Celia... ?
   Frumoasa femeie îşi smulse braţul din strânsoarea lui şi îl fulgeră cu privirea ei violetă.
   - Câţi ani am pierdut aşteptând ca tu să mă observi? mârâi ea. Dar, Dumnezeule, ajunge! Îţi faci speranţe deşarte, Lady Sophie, îi spuse ea fetei care se afla în celălalt capăt al camerei, asistând tăcută la această scenă. Îţi faci iluzii dacă speri să găseşti loc permanent în viaţa lui. Aşa că simte-te bine şi profită cât mai poţi! La revedere, Max!
   Femeia părăsi camera ca o furtună şi trânti cu putere uşa în urma ei.
   Plecarea ei fu urmată de o tăcere absolută, îi era teamă să se uite la el. Cu siguranţă, el credea că ea o adusese pe Celia în starea aceea, iar Sophie nu avea cum să-l convingă de contrariu: Ei bine, era numai vina ei. Putea să se gândească mai de mult că Celia nu putea s-o sufere.
   Sophie riscă totuşi o privire cu coada ochiului, urmată imediat de una directă pentru că după prima, observase că el zâmbeşte. Da, Maximilian zâmbea de-a binelea.

   - Maximilian... ? spuse ea nesigură.
   Cu câteva minute mai devreme era teribil de furios, iar acum nu putea înţelege ce anume din ceea ce se întâmplase între timp îl făcuse să-şi schimbe atitudinea. Totuşi era sigur că zâmbea...
   - Iar începi, murmură el. Ştii bine ce reacţii pot să am atunci când îmi pronunţi numele!
   Sophie se zăpăci complet când el o luă în braţe şi o sărută.
   De fapt, timp de câteva secunde fu atât de zăpăcită încât nici nu se mişcă, după care îşi aminti foarte clar cum îi ordonase Maximilian să plece.

   - Încetează!
   Sophie se înroşi şi îl îndepărtă.
   - Ce naiba faci?
   - Te sărut, răspunse el calm. Şi cred că ceva nu e în regulă, pentru că de câte ori te sărut se întâmplă ceva confuz.
   - Ştiu că mă săruţi, se răsti ea enervată. Voiam să spun...
   - Eu nu sărut decât femeia pe care o iubesc, adăugă el dus pe gânduri.
   - Ce... crezi că ?...
   Sophie îl privea cu ochii mari de uimire. Doar nu despre ea era vorba? Dar altcineva nu mai era, în cameră.

   - Da, femeia despre care fiica mea mi-a spus să este îndrăgostită de mine, murmură el, îmbrăţişând-o din nou. Deşi tot Jennie a spus că nu te merit.

   El o privi foarte tandru.

   - Nici eu nu cred că te merit, dar, dacă eşti de acord, am să te păstrez.

   Sophie deschise gura dar nu putu să spună nimic. Repetă gestul de câteva ori, dându-şi seama că arăta ca un peşte pe uscat.

   - Să mă păstrezi? Nu începe iarăşi să crezi despre noi ceea ce scrie în ziare. Maximilian...

   - Nici nu mă refeream la un asemenea mod de a te păstra. Voiam să-ţi spun că aş dori să rămâi lângă mine în calitate de soţie a mea.
   Sophie simţi că i se taie respiraţia. Era sigură că nu auzise bine. Nu se putea ca Maximilian să o fi, cerut de soţie!
   - Ştiu că m-ara purtat urât cu tine, Sophie, pleda el disperat. M-am purtat ca un ticălos. Ştiu ca nu este o scuză acceptabilă, dar săptămâna trecută a fost cea mai plină de griji din viaţa mea.
   - Din cauza ameninţărilor împotriva lui Lady. Şi împotriva lui Jennie.
   Maximilian se încruntă teribil.
   - De unde ştii toate astea?
   - Nu începe iar, îl avertiză ea enervată, îndepărtându-se complet de el. Tocmai am aflat de la Celia. Era atât de supărată din cauza articolului din ziar încât nu-i mai păsa ce spune. Oh, Doamne, a fost ceva oribil articolul acela din ziar.
   Fata se cutremură la ce vor spune mătuşa Millie şi părinţii ei când îl vor citi.
   Maximilian făcu o grimasă.
   - Ce a avut de spus Burnett despre asta?
   Sophie clătină din cap.
   - Este aproape la fel de supărat ca noi, pentru că el personal nu e menţionat, dar...
   - Iar ai luat-o razna, îi spuse el indulgent.
   - Ei bine, este normal să o iau razna! strigă ea exasperată. Tu şi Jennie sunteţi la cuţite unul cu celălalt...

   - Nu mai suntem, o asigură el. Oh, n-am nicio îndoială că în viitor o să ne mai ciocnim, ca orice părinte cu copilul lui, recunoscu el cu tristeţe. Semănăm prea mult pentru ca lucrurile să poată evolua altfel. Da, îmi dau seama de asta. Dar cel puţin Jennie realizează acum că nu m-am purtat cum trebuie nu pentru că n-o iubesc, sau pentru că nu doresc ca ea să rămână cu mine. Acum ce problemă mai este, Sophie? întrebă el ironic.
   Sophie era absolut încântată că el părea să fi aranjat lucrurile într-un fel cu Jennie. Dar într-adevăr, până când Jennie ieşea din adolescenţă, nu avea să fie prea uşoară relaţia dintre fiică şi tată. Dar atâta vreme cât Jennie ştia că tatăl ei o iubeşte, era limpede că situaţia se ameliorase.
   - Mai sunt ameninţările acelea, îi reaminti ea îngrijorată.

   - Au fost, răspunse el ferm. Am primit o serie de telefoane care mă ameninţau că dacă nu o retrag pe Lady dintr-o anumită cursă, atunci i se va întâmpla ceva foarte rău, fie ei fie lui Jennie. Nu este ceva neobişnuit pentru proprietarii de cai să primească ameninţări care până la urmă se dovedesc a fi nişte păcăleli. Dar de data asta nu a fost, aşa. Cu câteva zile în urmă, Lady s-a îmbolnăvit în mod misterios şi am crezut că nu mai poate participa la curse. Următoarea ameninţare spunea că Jennie este la rând şi că ea nu va scăpa aşa de uşor ca Lady. Am adus calul aici, unde îl pot supraveghea mai bine şi am decis că este mai avantajos ca Jennie să stea la Celia, evident cu paza necesară. Dar acum nu mai este nevoie de aşa ceva. Tânărul angajat care-i pregătea mâncarea lui Lady a fost prins asupra faptului azi-dimineaţă, iar persoana care-l plătea este căutată de poliţie. Ştiu acum că poate ar fi fost mai înţelept s-o trimit pe Lady la antrenorul ei şi s-o ţin pe Jennie aici, lângă mine, unde era mai în siguranţă, dar atunci nu puteam gândi clar. Ieri după-amiază când am dus-o înapoi am realizat că...
   La aceasta ea tresări, teribil de surprinsă.
   - Unde credeai tu că am fost? întrebă el cu un aer ghiduş.
   - Cu Celia Taylor!
   Iar el o dusese pe Lady înapoi la antrenorul ei.
   - Ah.
   Maximilian clătină din cap înţelegător; văzând că ea roşeşte.
   - N-a fost niciodată nimic între mine şi Celia, o asigură el. De fapt, spuse el zâmbind, cred că sunt destul de prost...

   - Tu, Maximilian? îl ironiză ea cu ochii mari şi inocenţi.

   - ...în ceea ce o priveşte pe Celia, termină el propoziţia, privind-o pe Sophie foarte atent. Pentru că până la izbucnirea ei de adineaori, n-aveam idee ce simte pentru mine. Eu niciodată nu m-am gândit la ea în felul acesta. Dumnezeule, doar era sora mai mică a lui Jo! Iar Jo şi cu mine nu ne-am potrivit, dar Celia şi cu mine în mod cert n-am fi putut trăi împreună.

   Acum Sophie nu mai avea nicio îndoială în privinţa relaţiei dintre Maximilian şi Celia.

   - Se pare că de când a murit Jo, m-am purtat ciudat cu toată familia. N-am ştiut că Jennie realizase ceea ce s-a întâmplat între mine şi mama ei, iar asta era o jignire la adresa inteligenţei ei. Am rămas atâta timp împreună cu Jo numai pentru Jennie. De fapt, nici nu ştiu exact ce n-a mers între noi.

   Maximilian clătină din cap cu tristeţe.
   - Poate că eram prea tineri când ne-am căsătorit. Eu aveam 20 şi Jo avea 19 ani.
   Sophie ştia prea bine cum era să te căsătoreşti prea tânăr.

   - Când ne-am mai maturizat, oftă el, am început să ne dorim lucruri diferite de la viaţă. Având deja bani şi succes, Jo voia să ducă o viaţă mondenă, viaţă care nu era deloc genul meu. Eu am încercat să fac compromisuri, dar ea făcea numai ce voia. Atunci au. început certurile. Puţin după aceea, am început să ducem vieţi paralele, singurul lucru comun fiind Jennie. Nu era cea mai bună soluţie pentru niciunul dintre noi, dar atunci părea totuşi de preferat altei soluţii, spuse el trist. După aceea, Jo a cunoscut alt bărbat, cu care spunea că vrea să se mărite.
   Sophie îi strânse înţelegătoare braţul, văzând că nereuşita căsniciei lui încă îl mai afecta. Nu pentru că şi-ar mai fi iubit soţia, ci pur şi simplu pentru că fusese o nereuşită.

   - Indiferent ce părere are Jennie, eu am făcut tot posibilul ca ea să-mi fie încredinţată mie. În perioada aceea ea era la şcoala cu internat nu pentru că nu o doream lângă mine ci pentru că am considerat că era mai bine pentru ea să nu asiste la certurile noastre.
   În clipa aceea se vedea cât de tare îl durea faptul că ea crezuse altceva.
   - Jo a murit la numai şase luni după ce Jennie fusese trimisă la şcoala cu internat, fără să se fi hotărât ceva în legătură cu viitorul ei. Din cauza asta m-am simţit aproape vinovat că am obţinut-o pe Jennie în felul acesta, recunoscu el, cu ochii umbriţi de această amintire.
   Sophie realiză că această vinovăţie se reflectase asupra relaţiei lui cu Jennifer, făcându-l să nu-şi manifeste dragostea când de fapt cei doi ar fi trebuit să se apropie mai mult după moartea lui Jo. Fata spera că Maximilian avusese dreptate când spusese că neînţelegerile dintre ei se terminaseră. Amândoi meritau asta.
   - Când, din cauza lui Lady, a fost ameninţată viaţa lui Jennie, am simţit că înnebunesc, spuse el cu glas tremurat. Vacanţa bătea la uşă şi m-am gândit că este mai bine s-o ţin departe de mine şi de Lady. Credeam că la Celia era mai greu de găsit. Uitasem complet că-i spusesem mătuşii tale să te cheme aici pentru interviu, spuse el clătinând din cap. Cu toate că acum îmi pare bine că am uitat.
   El o privi cu căldură pe Sophie care se înroşise.
   - Pentru că altfel ai fi primit poate un telefon care să te anunţe să nu te mai deranjezi să vii până aici. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu noi? murmură el.
   Da, ce s-ar fi întâmplat? Sophie nu ştia foarte sigur nici ce se întâmpla acum.

   Era foarte tulburată de propunerea lui, dar încă nu era în stare să-i răspundă.
   - Era evident că Jennie nu voia să se ducă la Celia şi credea că ai cu totul alte motive ca s-o trimiţi acolo.

   Maximilian o privi cu indulgenţă.
   - Evident că Jennie „credea" o mulţime de lucruri. A zăpăcit tot sistemul de securitate al lui Paul când a înşeuat-o pe Lady şi a plecat de aici.
   Deci ea avusese dreptate să creadă că Paul Wiseman se ocupa de securitate.
   - Acum Paul a plecat la grajdurile antrenorului unde am dus-o pe Lady, ca să asigure securitatea acolo. Oricum, el ştie să se poarte mai bine cu caii decât cu oamenii.
   - Am observat, comentă ea, amintindu-şi că Paul o luase la întrebări imediat ce o văzuse prima oară.
   Iar întrebările nu fuseseră prea subtile.
   Maximilian o privea amuzat.
   - Şi eu care mă întrebam dacă nu cumva îl consideri un „frumos şi tânăr om de afaceri"!
   Sophie îl privi pe sub genele plecate, iar el izbucni în râs.
   - „Nu-prea-tânăr", hmm, „Jane"? repetă el blând, luând-o în braţe.
   - Da, „domnule Rochester", răspunse ea râzând, dar încetând imediat când observă că el devenise din nou serios. Maximilian...
   - Sophie, îmi dau seama că nu ne cunoaştem prea bine, spuse el repede. Dar aşa cum ai spus tu mai devreme, au fost nişte zile pline de evenimente. Şi în plus, foarte încărcate emoţional. Dar încă din acea primă noapte am ştiut că este ceva deosebit cu tine.
   - Da, este ceva deosebit, spuse ea autoironizându-se.
   - Nu începe iar, Sophie.

   Braţele lui îi cuprinseră talia.
   - Eşti brutal de sinceră, atentă, cinstită..
   Sophie se încruntă.
   - Cu foarte puţin timp în urmă, credeai că sunt total necinstită, îi reaminti ea. Şi mai credeai că m-am folosit de poziţia mea aici ca să-l ajut pe Brian să scrie articolul.
   - Cred că din cauza lui Burnett am exagerat aşa, recunoscu el blând. Eu te iubeam deja şi îmi dădeam seama că dacă îl ajutai pe Burnett atunci probabil că erai îndrăgostită de el. Prima dată când te-am rugat să rămâi n-am făcut-o pentru Jennie, ci şi pentru că reacţia pe care ai trezit-o în mine era diferită de orice trăisem până atunci. Dacă tu erai îndrăgostită de un alt bărbat, atunci eu puteam să rămân singur şi cu inima zdrobită. Ştiu că nu este o scuză pentru tot ceea ce ţi-am spus, dar atunci sufeream cumplit.
   Maximilian îi rănise şi pe ceilalţi pentru că el suferea cumplit. Aceasta era o reacţie firească pentru care ea nu putea să-l condamne.
   - Dar Jennie ţi-a spus că tu erai cel pe care-l iubeam, spuse ea cu regret.
   - Aşa mi-a spus... printre altele, recunoscu . Mi-a mai spus şi că urmezi un curs la fără frecvenţă şi că intenţionezi să devii profesoară.
   Sophie i se confesase lui Jennie în săptămâna care trecuse. Dorise să devină profesoară încă înainte de a-l cunoaşte pe Malcolm, iar după încheierea căsniciei realizase că încă îşi mai dorea acest lucru.
   - Probabil că îmi va lua câţiva ani, spuse ea. Dar deja am făcut trei şi...

   - Ştiu asta, îi spuse el cu blândeţe. Am avut raportul acela, îţi aduci aminte.

   Oh, da, îşi aducea aminte, atât de raport cât şi de ce prost se simţise din cauza lui.

   - Ştiu, o linişti el, văzându-i expresia feţei. Dar Paul îşi făcea doar meseria, Sophie, în raportul acela nu scria nimic rău despre tine. După ce l-am citit, te-am admirat şi mai mult.

   El o privi adânc în ochi.

   - Ai supravieţuit, Sophie, ai devenit şi mai puternică, în ciuda tuturor necazurilor pe care le-ai avut!
   Maximilian îi cuprinse bărbia şi îi întoarse faţa spre el.
   - Dacă ai să te măriţi cu mine, voi avea grijă să devii mai puternică. Poţi să urmezi cursurile la zi, dacă vrei...
   - Maximilian, nu este nevoie să-mi oferi nimic. Vreau să mă mărit cu tine mai mult decât orice pe lume, spuse ea repede.
   Ştia bine că nu se va duce la cursurile de zi şi va continua să le urmeze pe cele de la fără frecvenţă pentru că voia să-şi petreacă aproape tot timpul cu viitorul ei soţ.
   - Şi eu pe tine te iubesc, continuă ea cu o intensitate specială în glas. Banii tăi...
   - Nu înseamnă nimic pentru tine, continuă el propoziţia începută de ea. Ştiu asta, Sophie. S-ar putea să fi reacţionat eu greşit în povestea cu Burnett. Dar că eşti interesată nu te-am bănuit niciodată. Şi cu toate că ştiu că Burnett este un tip inofensiv, am ajuns să simt o, antipatie teribilă faţă de el.
   - Hmm, Brian... începu ea jenată, jucându-se cu unul din nasturii de la cămaşa lui.
   Maximilian se încorda imediat.
   - Da?
   - Să nu-ţi displacă prea mult Brian, pentru că am impresia că se va însura cu verişoara mea, astfel-încât veţi deveni rude prin alianţă.
   - Verişoara ta?
   El nu mai înţelegea nimic.

   - Este o poveste lungă, dragul meu.

   - Mi-am adus aminte că mi-ai spus aşa noaptea trecută. Asta mi-a dat unele speranţe şi probabil că şi din cauza asta m-am enervat aşa de rău pe ziarul acela!

   - Lasă asta, uită! Nu este nimic important. Noi suntem mai importanţi.
   Sophie îl privi cu ochii plini de dragoste. Acum nu mai trebuia să plece. De fapt, urma să devină soţia lui. Nu-i venea să creadă. Era minunat! Extraordinar! Incredibil!
   - Da, aprobă el, citindu-i dragostea pe faţă. Şi avem alte cursuri mai bune de făcut. De exemplu, uite, eşti îmbrăcată în cămaşa asta roz şi este păcat să o porţi aici, la parter...
   Maximilian ridică din sprâncene întrebător.
   - Sunt sigur că după noaptea nebună pe care am avut-o amândoi, merităm să dormim puţin.,.
   Sophie se roşi când înţelese ce voia el să sugereze. Nu-şi putea imagina ceva mai plăcut decât să facă dragoste cu el. Deja ştia cât de bine se potriveau.

   - Eşti sigur că te simţi destul de bine?
   Ea mai ezită numai din grijă pentru el.
   - Ţi-a fost rău noaptea trecută...
   - Draga mea Sophie, cred că o să vreau să fac dragoste cu tine şi atunci când o să am 90 de ani, spuse el zâmbind.

   Ea îi întoarse zâmbetul.
   - În acest caz...
   Vorbele ei fură întrerupte de faptul că uşa se deschisese dintr-odată, fără nici un fel de avertisment.
   Jennie intră ca o vijelie în încăpere.
   - Ei bine? întrebă ea nerăbdătoare. O să fie mama mea vitregă?
   - Ei bine, mamă vitregă ? murmură el duios la urechea ei. Foloseşte-ţi autoritatea proaspăt dobândită şi scapă de fiica mea... până nu o sugrum eu.
   Sophie chicoti, privind-o pe Jennie peste umărul lui Maximilian şi indicându-i uşa cu capul. Jennie aprobă înţelegătoare din cap şi părăsi camera în linişte, ţinându-i pumnii lui Sophie.
   Când auzi uşa închizându-se încet în urma lui Jennie, Maximilian ridică mirat capul şi o privi cu admiraţie.
   - Ştiam eu ca ai talente ascunse... şi nu la karate mă refer, adăugă el ironic.
   Sophie făcu o grimasă amintindu-şi de minciuna pe care o spusese în acea primă noapte.
   - Dar pentru că vorbim de talente ascunse... şopti ea insinuant.
   El o luă în braţe fără nici un efort.
   - Mergem în camera mea sau în camera ta?
   - Are vreo importanţă?
   Ea îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui, gata să meargă oriunde ar fi vrut el.
   - Nu, răspunse el triumfător. Nimic nu are importanţă în afara faptului că ne iubim. Şi am să-mi petrec tot restul vieţii demonstrându-ţi cât de mult te iubesc, îi promise el.
   Sophie era sigură că aşa va fi.

                                SFÂRŞIT