...............................................................
2-5
Nu eram sigur ce trebuie să fac.
Am încercat să identific numărul de înmatriculare, dar era prea întuneric. Dacă încetineam, încetinea și el.
Dacă luam viteză, ei bine, te-ai prins. Mi-a venit o idee. Am oprit la un popas pentru a vedea ce va face urmăritorul. Am văzut furgoneta încetinind și apoi continuându-și drumul. Din momentul acela, nu am mai văzut furgoneta.
Așadar, poate că nu mă urmărea.
Eram la aproximativ 10 minute depărtare de Lanford, când mi-a sunat telefonul mobil. Îmi setasem telefonul pentru a se conecta la sistemul Bluetooth al mașinii - ceva ce am înțeles după mult prea mult timp - așa că am văzut pe ecranul radioului că era Shanta Newlin. Promisese să mă caute până la sfârșitul zilei în legătură cu adresa lui Natalie.
Am răspuns la apel apăsând pe un buton de pe volan.
Dacă luam viteză, ei bine, te-ai prins. Mi-a venit o idee. Am oprit la un popas pentru a vedea ce va face urmăritorul. Am văzut furgoneta încetinind și apoi continuându-și drumul. Din momentul acela, nu am mai văzut furgoneta.
Așadar, poate că nu mă urmărea.
Eram la aproximativ 10 minute depărtare de Lanford, când mi-a sunat telefonul mobil. Îmi setasem telefonul pentru a se conecta la sistemul Bluetooth al mașinii - ceva ce am înțeles după mult prea mult timp - așa că am văzut pe ecranul radioului că era Shanta Newlin. Promisese să mă caute până la sfârșitul zilei în legătură cu adresa lui Natalie.
Am răspuns la apel apăsând pe un buton de pe volan.
- Sunt Shanta, spuse ea.
- Da, știu. Am activată chestia aia cu identificarea apelantului.
- Și eu care credeam că anii petrecuți la FBI mă fac specială, răspunse ea. Unde ești?
- Vin înapoi spre Lanford cu mașina.
- Înapoi de unde?
- E o poveste lungă, spusei eu. I-ai găsit adresa?
- De asta am sunat, replică Shanta.
Auzeam ceva în fundal – poate o voce de bărbat.
- Încă nu am găsit-o.
- O! am spus, pentru că ce altceva aș fi putut spune la asta. E vreo problemă?
- Am nevoie să mă lași până dimineață, da?
- Sigur, îi spusei.
Apoi din nou:
- E vreo problemă?
A urmat o pauză puțin cam prea lungă.
- Doar lasă-mă până dimineață.
Apoi a închis.
Ce naiba?
Nu mi-a plăcut tonul. Nu mi-a plăcut faptul că o femeie cu o puzderie de contacte la FBI avea nevoie să o las până dimineață pentru a găsi adresa unei femei oarecare. Mi-a țârâit telefonul, semnalând că primesc un nou e-mail. L-am ignorat. Nu sunt un moralist sau ceva de genul acesta, dar niciodată nu scriu SMS-uri sau e-mailuri când conduc.
Cu doi ani în urmă un student de la Lanford a suferit răni grave pentru că a scris SMS-uri în timp ce conducea. Tânăra de 18 ani de pe scaunul pasagerului, o boboacă de la cursul meu despre statul de drept, a murit în accident. Nici înainte de acest eveniment, nici înainte de mulțimea de informații evidente despre stupizenia totală, dacă nu chiar neglijența criminală, de a scrie mesaje în timpul șofatului, nu am fost un adept al acestui lucru.
- Și eu care credeam că anii petrecuți la FBI mă fac specială, răspunse ea. Unde ești?
- Vin înapoi spre Lanford cu mașina.
- Înapoi de unde?
- E o poveste lungă, spusei eu. I-ai găsit adresa?
- De asta am sunat, replică Shanta.
Auzeam ceva în fundal – poate o voce de bărbat.
- Încă nu am găsit-o.
- O! am spus, pentru că ce altceva aș fi putut spune la asta. E vreo problemă?
- Am nevoie să mă lași până dimineață, da?
- Sigur, îi spusei.
Apoi din nou:
- E vreo problemă?
A urmat o pauză puțin cam prea lungă.
- Doar lasă-mă până dimineață.
Apoi a închis.
Ce naiba?
Nu mi-a plăcut tonul. Nu mi-a plăcut faptul că o femeie cu o puzderie de contacte la FBI avea nevoie să o las până dimineață pentru a găsi adresa unei femei oarecare. Mi-a țârâit telefonul, semnalând că primesc un nou e-mail. L-am ignorat. Nu sunt un moralist sau ceva de genul acesta, dar niciodată nu scriu SMS-uri sau e-mailuri când conduc.
Cu doi ani în urmă un student de la Lanford a suferit răni grave pentru că a scris SMS-uri în timp ce conducea. Tânăra de 18 ani de pe scaunul pasagerului, o boboacă de la cursul meu despre statul de drept, a murit în accident. Nici înainte de acest eveniment, nici înainte de mulțimea de informații evidente despre stupizenia totală, dacă nu chiar neglijența criminală, de a scrie mesaje în timpul șofatului, nu am fost un adept al acestui lucru.
Îmi place să conduc. Îmi plac solitudinea și muzica. În ciuda îndoielilor mele anterioare despre izolarea tehnologică, cu toții trebuie să ne deconectăm mai des. Îmi dau seama că par un bătrân morocănos atunci când mă plâng că, ori de câte ori văd o masă cu niște „prieteni” de la facultate care stau împreună, inevitabil aceștia scriu mesaje unor persoane nevăzute, căutând, căutând mereu, cred, ceva mai bun, o permanentă vânătoare de iarbă digitală mai verde, o tentativă de a mirosi niște trandafiri de aiurea în detrimentul celor din fața ta, dar rareori mă simt mai liniștit, mai în formă, mai Zen, dacă vreți, decât atunci când mă silesc să mă deconectez.
Am început să parcurg posturile de radio, oprindu-mă la unul care transmitea muzică Wave din anii 1980. Trupa General Public întreba Where is the tenderness? Și eu mă întrebam. Unde este tandrețea? Și, de altfel, unde este Natalie?
O luam razna.
Am parcat în fața locuinței mele - nu o numeam casă sau apartament pentru că era și părea o locuință de tip campus. Se lăsase noaptea, dar, pentru că suntem un campus universitar, era suficientă lumină artificială.
Am verificat noul e-mail și am văzut că era de la doamna Dinsmore.
Subiectul era:
Iată dosarul studentului pe care l-ai cerut.
Bună treabă, bestie sexy, mi-am spus. Am făcut clic pe mesaj. Textul întreg era:
Am parcat în fața locuinței mele - nu o numeam casă sau apartament pentru că era și părea o locuință de tip campus. Se lăsase noaptea, dar, pentru că suntem un campus universitar, era suficientă lumină artificială.
Am verificat noul e-mail și am văzut că era de la doamna Dinsmore.
Subiectul era:
Iată dosarul studentului pe care l-ai cerut.
Bună treabă, bestie sexy, mi-am spus. Am făcut clic pe mesaj. Textul întreg era:
Ce alte detalii îți mai trebuie în legătură cu „Iată dosarul studentului pe care l-ai cerut”?
În mod evident, răspunsul era niciunul.
Ecranul telefonului meu era prea mic pentru a vedea fișierul anexat, așa că am grăbit pasul pentru a-l vedea pe laptop. Am introdus cheile în broască, am deschis ușa din față și am aprins luminile. Dintr-un motiv oarecare mă așteptam, nu știu, să găsesc locul răvășit, ca și cum cineva ar fi răscolit clădirea, cum se spune. Văzusem prea multe filme.
Apartamentul meu rămânea, în cel mai bun caz, greu de definit.
M-am repezit la calculator și am sărit pe e-mail. L-am deschis pe cel de la doamna Dinsmore și am descărcat fișierul atașat. După cum am menționat anterior, mi-am văzut dosarul de student cu ani în urmă. A fost, m-am gândit, puțin neplăcut să citesc comentariile pe care profesorii nu mi le împărtășiseră. Cred că, la un moment dat, școala hotărâse că e prea mult să păstreze toate aceste dosare vechi, așa că le-au scanat în formă electronică.
Am început cu primul an al lui Todd. Nu era nimic deosebit acolo cu excepția faptului că Todd era, ei bine, strălucit. Zece pe linie. Niciun boboc nu lua zece pe linie. Profesorul Charles Powell nota că Todd era un „student excepțional”. Profesoara Ruth Kugelmass îl elogia: „un copil special”. Chiar profesorul Malcolm Hume, niciodată darnic cu laudele, comenta: „Todd Sanderson este aproape supranatural de talentat”. Uau, cam ciudat.
Eu fusesem un student bun aici, iar singura însemnare pe care am găsit-o în dosar era negativă. Singurele pe care le-am scris eu vreodată au fost negative. Dacă totul era în regulă, profesorul pur și simplu lăsa lucrurile așa și se mulțumea cu notele. Regula dosarelor studențești părea să fie: „Dacă nu ai nimic negativ de spus, atunci nu spune nimic”.
Dar nu și în cazul bătrânului Todd.
În mod evident, răspunsul era niciunul.
Ecranul telefonului meu era prea mic pentru a vedea fișierul anexat, așa că am grăbit pasul pentru a-l vedea pe laptop. Am introdus cheile în broască, am deschis ușa din față și am aprins luminile. Dintr-un motiv oarecare mă așteptam, nu știu, să găsesc locul răvășit, ca și cum cineva ar fi răscolit clădirea, cum se spune. Văzusem prea multe filme.
Apartamentul meu rămânea, în cel mai bun caz, greu de definit.
M-am repezit la calculator și am sărit pe e-mail. L-am deschis pe cel de la doamna Dinsmore și am descărcat fișierul atașat. După cum am menționat anterior, mi-am văzut dosarul de student cu ani în urmă. A fost, m-am gândit, puțin neplăcut să citesc comentariile pe care profesorii nu mi le împărtășiseră. Cred că, la un moment dat, școala hotărâse că e prea mult să păstreze toate aceste dosare vechi, așa că le-au scanat în formă electronică.
Am început cu primul an al lui Todd. Nu era nimic deosebit acolo cu excepția faptului că Todd era, ei bine, strălucit. Zece pe linie. Niciun boboc nu lua zece pe linie. Profesorul Charles Powell nota că Todd era un „student excepțional”. Profesoara Ruth Kugelmass îl elogia: „un copil special”. Chiar profesorul Malcolm Hume, niciodată darnic cu laudele, comenta: „Todd Sanderson este aproape supranatural de talentat”. Uau, cam ciudat.
Eu fusesem un student bun aici, iar singura însemnare pe care am găsit-o în dosar era negativă. Singurele pe care le-am scris eu vreodată au fost negative. Dacă totul era în regulă, profesorul pur și simplu lăsa lucrurile așa și se mulțumea cu notele. Regula dosarelor studențești părea să fie: „Dacă nu ai nimic negativ de spus, atunci nu spune nimic”.
Dar nu și în cazul bătrânului Todd.
În primul semestru din anul II s-a respectat același șablon - note incredibile - dar apoi lucrurile s-au schimbat brusc. Lângă al doilea semestru era scris mare „AM”.
Absență motivată.
Hm. Am căutat motivele și era scris doar „Personale”. Era ceva bizar.
Rareori, dacă nu chiar niciodată, ne limităm doar la asta - „Personale” într-un dosar studențesc - pentru că dosarul este închis și confidențial.
Sau se presupune că e. Scriem deschis în el.
Așadar, de unde atâta precauție legată de absența lui Todd?
De obicei, motivele „personale” se referă la o anumită dificultate financiară sau la o boală, fie a studentului, fie a unei rude apropiate, fizică sau psihică. Dar motivele acestea sunt întotdeauna enumerate în dosarele personale ale studenților.
Interesant.
Sau se presupune că e. Scriem deschis în el.
Așadar, de unde atâta precauție legată de absența lui Todd?
De obicei, motivele „personale” se referă la o anumită dificultate financiară sau la o boală, fie a studentului, fie a unei rude apropiate, fizică sau psihică. Dar motivele acestea sunt întotdeauna enumerate în dosarele personale ale studenților.
Interesant.
Sau nu. În primul rând, problemele personale se tratau cu mai multă discreție în urmă cu 20 de ani. Dar în al doilea rând... ei bine, cui îi pasă? Ce naiba de legătură ar putea avea absența lui Todd ca student de anul II cu căsătoria lui cu Natalie și apoi decesul și văduvirea unei alte soții?
Când Todd a revenit la școală, au apărut mai multe comentarii ale profesorilor - nu din cele dorite de studenți. Un profesor îl descria drept „neatent”. Un altul spunea că Todd este „în mod evident ostil” și „nu mai e același”. Altul sugera că Todd ar trebui să-și ia mai mult timp liber pentru a gestiona „situația”. Nimeni nu menționa care era acea situație.
Am accesat pagina următoare. Todd fusese adus la consiliul de disciplină. La unele școli, studenții sunt puși să se ocupe de problemele disciplinare, dar noi aveam o comisie rotativă formată din trei membri.
Anul trecut am fost și eu în comisie o perioadă de două luni. Majoritatea cazurilor cu care aveam de-a face se refereau la două epidemii studențești: consumarea băuturilor alcoolice de către minori și copiatul.
Restul era un număr restrâns de furturi, amenințări cu violență sau diverse tipuri de atac sau agresiune sexuală care nu îndeplineau condițiile legii penale.
Cazul care a ajuns în fața consiliului de disciplină se referea la o altercație între Todd și un alt student pe nume Ryan McCarthy. McCarthy a ajuns la spital cu contuzii și o fractură nazală. Școala a cerut o suspendare de durată sau chiar o exmatriculare, dar comisia cu trei membri l-a achitat complet pe Todd. Asta m-a surprins. Nu existau detalii sau un proces verbal al audierii sau deliberărilor ulterioare. Și asta m-a surprins.
Decizia scrisă de mână a fost scanată în dosar:
Când Todd a revenit la școală, au apărut mai multe comentarii ale profesorilor - nu din cele dorite de studenți. Un profesor îl descria drept „neatent”. Un altul spunea că Todd este „în mod evident ostil” și „nu mai e același”. Altul sugera că Todd ar trebui să-și ia mai mult timp liber pentru a gestiona „situația”. Nimeni nu menționa care era acea situație.
Am accesat pagina următoare. Todd fusese adus la consiliul de disciplină. La unele școli, studenții sunt puși să se ocupe de problemele disciplinare, dar noi aveam o comisie rotativă formată din trei membri.
Anul trecut am fost și eu în comisie o perioadă de două luni. Majoritatea cazurilor cu care aveam de-a face se refereau la două epidemii studențești: consumarea băuturilor alcoolice de către minori și copiatul.
Restul era un număr restrâns de furturi, amenințări cu violență sau diverse tipuri de atac sau agresiune sexuală care nu îndeplineau condițiile legii penale.
Cazul care a ajuns în fața consiliului de disciplină se referea la o altercație între Todd și un alt student pe nume Ryan McCarthy. McCarthy a ajuns la spital cu contuzii și o fractură nazală. Școala a cerut o suspendare de durată sau chiar o exmatriculare, dar comisia cu trei membri l-a achitat complet pe Todd. Asta m-a surprins. Nu existau detalii sau un proces verbal al audierii sau deliberărilor ulterioare. Și asta m-a surprins.
Decizia scrisă de mână a fost scanată în dosar:
Todd Sanderson, un membru important al comunității Colegiului Lanford, a primit o lovitură puternică în viață, dar credem că este pe drumul cel bun. Recent a colaborat cu un membru al colegiului pentru a crea o organizație caritabilă pentru a-și compensa acțiunile recente. Înțelege consecințele faptelor sale și, datorită circumstanțelor atenuante cu totul neobișnuite ale acestui caz, am convenit ca Todd Sanderson să nu fie exmatriculat.
Ochii mi-au alunecat spre josul paginii pentru a vedea ce profesor a semnat opinia comisiei. Profesorul era Eban Trainor. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Îl cunoșteam destul de bine pe Trainor. Nu eram ceea ce s-ar putea numi prieteni.
Dacă doream să aflu mai multe despre acea „lovitură puternică” sau despre acea decizie, trebuia să vorbesc cu Eban. Nu mă încânta foarte mult acest lucru.
Ochii mi-au alunecat spre josul paginii pentru a vedea ce profesor a semnat opinia comisiei. Profesorul era Eban Trainor. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Îl cunoșteam destul de bine pe Trainor. Nu eram ceea ce s-ar putea numi prieteni.
Dacă doream să aflu mai multe despre acea „lovitură puternică” sau despre acea decizie, trebuia să vorbesc cu Eban. Nu mă încânta foarte mult acest lucru.
Era târziu, dar nu mă îngrijoram că l-aș putea trezi pe Benedict. Folosea doar telefonul mobil pe care îl închidea când dormea. A răspuns după trei tonuri de apel.
- Ce-i?
- Eban Trainor, îi spusei.
- Ce-i cu el?
- Îmi mai poartă pică pentru tupeul meu?
- Presupun că da. De ce?
- Trebuie să-l întreb ceva despre amicul meu Todd Sanderson. Crezi că mi-ai putea netezi calea?
- Să o netezesc? Desigur. De ce crezi că mi se spune Moș Ene?
- Pentru că îți adormi studenții?
- Te pricepi de minune să-l lingușești pe cel căruia îi ceri o favoare. Te sun dimineață.
- Ce-i?
- Eban Trainor, îi spusei.
- Ce-i cu el?
- Îmi mai poartă pică pentru tupeul meu?
- Presupun că da. De ce?
- Trebuie să-l întreb ceva despre amicul meu Todd Sanderson. Crezi că mi-ai putea netezi calea?
- Să o netezesc? Desigur. De ce crezi că mi se spune Moș Ene?
- Pentru că îți adormi studenții?
- Te pricepi de minune să-l lingușești pe cel căruia îi ceri o favoare. Te sun dimineață.
Am închis. Am rămas așa, neștiind ce să mai fac, când monitorul mi-a semnalat că am primit un nou e-mail. Mă pregăteam să-l ignor. La fel ca majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, primeam prea multe e-mailuri irelevante, pe tot parcursul zilei. Fără îndoială că era unul dintre acestea.
Apoi am văzut adresa de e-mail a expeditorului:
RSbyja@ymail.com
M-am holbat la ea până mi s-au umezit ochii. Urechile îmi țiuiau. Totul în jurul meu era tăcut și prea calm. Continuam să mă holbez, dar literele nu s-au schimbat.
RSbyJA
Am știut pe loc ce înseamnă literele acelea: Redemption’s Son de Joseph Arthur – albumul pe care Natalie și cu mine îl ascultam în cafenea.
Spațiul pentru subiect era gol. Mâna mea a găsit mouse-ul. Am încercat să așez cursorul peste e-mail pentru a-l deschide, dar mai întâi am fost nevoit să-mi controlez tremuratul. Am tras aer în piept și i-am poruncit mâinii să se liniștească. Camera a rămas într-o liniște mormântală, aproape că era de așteptat. Am mutat cursorul peste e-mail și am făcut clic.
E-mailul mi-a oprit inima în loc.
Acolo, pe ecran, erau patru cuvinte. Asta era tot, doar patru cuvinte, dar mi-au spintecat pieptul ca o coasă de secerător, lăsându-mă aproape fără suflare. M-am prăbușit pe spătarul scaunului, pierdut, pe când cuvintele de pe ecran se holbau la mine:
Mi-ai promis ceva.
RSbyja@ymail.com
M-am holbat la ea până mi s-au umezit ochii. Urechile îmi țiuiau. Totul în jurul meu era tăcut și prea calm. Continuam să mă holbez, dar literele nu s-au schimbat.
RSbyJA
Am știut pe loc ce înseamnă literele acelea: Redemption’s Son de Joseph Arthur – albumul pe care Natalie și cu mine îl ascultam în cafenea.
Spațiul pentru subiect era gol. Mâna mea a găsit mouse-ul. Am încercat să așez cursorul peste e-mail pentru a-l deschide, dar mai întâi am fost nevoit să-mi controlez tremuratul. Am tras aer în piept și i-am poruncit mâinii să se liniștească. Camera a rămas într-o liniște mormântală, aproape că era de așteptat. Am mutat cursorul peste e-mail și am făcut clic.
E-mailul mi-a oprit inima în loc.
Acolo, pe ecran, erau patru cuvinte. Asta era tot, doar patru cuvinte, dar mi-au spintecat pieptul ca o coasă de secerător, lăsându-mă aproape fără suflare. M-am prăbușit pe spătarul scaunului, pierdut, pe când cuvintele de pe ecran se holbau la mine:
Mi-ai promis ceva.
Capitolul 10
E-mailul nu era semnat. Nu conta. Am accesat rapid butonul de răspuns și am scris:
Natalie? Ești bine? Atât vreau să știu, te rog.
Am apăsat pe butonul de trimitere.
V-aș detalia cum s-a încetinit timpul ca melcul în vreme ce așteptam e-mailul de răspuns, dar nu așa s-a întâmplat de fapt. Probabil că nu era timp pentru așa ceva. După trei secunde, un semnal de nou e-mail. Inima îmi bătea să-mi sară din piept până când am văzut numele expeditorului:
MAILDAEMON
Am deschis, dar deja știam ce voi găsi:
Această adresă de e-mail nu există...
Enervat, era cât pe ce să-i dau o palmă calculatorului, de parcă ar fi fost o mașină de zahăr care nu voia să-mi elibereze vata pe băț. Chiar am strigat tare „Nu se poate!” Nu știam ce să fac. Am rămas acolo, continuând să mă duc la fund. Mă simțeam de parcă mă scufundam și nu reușeam nici măcar să dau din mâini pentru a ieși la suprafață.
M-am întors la Google. Am încercat adresa de e-mail și diferitele variații ale ei, dar nu a fost decât o pierdere de timp. I-am citit e-mailul încă o dată.
Mi-ai promis ceva.
Am făcut, nu? Și, dacă stau să mă gândesc la asta, de ce mi-am încălcat promisiunea? Un om murise. Poate că era soțul ei. Poate că nu era. Totuși, era acela un motiv pentru a-mi încălca promisiunea față de ea? Poate. La început poate ar fi fost. Dar acum ea a clarificat lucrurile. Acela era scopul e-mailului.
Natalie făcea un apel la mine în această privință. Îmi amintea de promisiune pentru că știa că nu fac promisiuni aiurea.
Natalie? Ești bine? Atât vreau să știu, te rog.
Am apăsat pe butonul de trimitere.
V-aș detalia cum s-a încetinit timpul ca melcul în vreme ce așteptam e-mailul de răspuns, dar nu așa s-a întâmplat de fapt. Probabil că nu era timp pentru așa ceva. După trei secunde, un semnal de nou e-mail. Inima îmi bătea să-mi sară din piept până când am văzut numele expeditorului:
MAILDAEMON
Am deschis, dar deja știam ce voi găsi:
Această adresă de e-mail nu există...
Enervat, era cât pe ce să-i dau o palmă calculatorului, de parcă ar fi fost o mașină de zahăr care nu voia să-mi elibereze vata pe băț. Chiar am strigat tare „Nu se poate!” Nu știam ce să fac. Am rămas acolo, continuând să mă duc la fund. Mă simțeam de parcă mă scufundam și nu reușeam nici măcar să dau din mâini pentru a ieși la suprafață.
M-am întors la Google. Am încercat adresa de e-mail și diferitele variații ale ei, dar nu a fost decât o pierdere de timp. I-am citit e-mailul încă o dată.
Mi-ai promis ceva.
Am făcut, nu? Și, dacă stau să mă gândesc la asta, de ce mi-am încălcat promisiunea? Un om murise. Poate că era soțul ei. Poate că nu era. Totuși, era acela un motiv pentru a-mi încălca promisiunea față de ea? Poate. La început poate ar fi fost. Dar acum ea a clarificat lucrurile. Acela era scopul e-mailului.
Natalie făcea un apel la mine în această privință. Îmi amintea de promisiune pentru că știa că nu fac promisiuni aiurea.
Mai întâi de toate, tocmai de aceea mă pusese să-i promit să stau deoparte.
Am reflectat. M-am gândit la înmormântare, la vizita în Vermont și la acel dosar studențesc. Ce însemnau toate astea? Nu știu. Dacă, inițial, aș fi avut dreptul să-mi încalc cuvântul, acum aveam dovada că nu mai pot justifica acest lucru. Mesajul lui Natalie nu putea să fie mai clar de atât.
Mi-ai promis ceva.
Am atins cuvintele de pe ecran cu un deget nesigur. Inima mi s-a sfărâmat din nou. Ghinion, istețule. Așadar, OK, deși cu inima îndurerată, o voi lăsa în pace. Voi renunța. Îmi voi ține promisiunea.
M-am dus în pat și am adormit aproape imediat. Știu. M-a surprins și pe mine, dar cred că toate loviturile care au venit după citirea acelui necrolog, vârtejurile de amintiri și emoții, de chinuri și confuzie, m-au obosit ca pe un boxer care a încasat pumni timp de douăsprezece reprize solide. În cele din urmă, pur și simplu m-am prăbușit.
Spre deosebire de Benedict, de multe ori uit să-mi închid telefonul.
Apelul lui de la ora 8 m-a trezit.
Mi-ai promis ceva.
Am atins cuvintele de pe ecran cu un deget nesigur. Inima mi s-a sfărâmat din nou. Ghinion, istețule. Așadar, OK, deși cu inima îndurerată, o voi lăsa în pace. Voi renunța. Îmi voi ține promisiunea.
M-am dus în pat și am adormit aproape imediat. Știu. M-a surprins și pe mine, dar cred că toate loviturile care au venit după citirea acelui necrolog, vârtejurile de amintiri și emoții, de chinuri și confuzie, m-au obosit ca pe un boxer care a încasat pumni timp de douăsprezece reprize solide. În cele din urmă, pur și simplu m-am prăbușit.
Spre deosebire de Benedict, de multe ori uit să-mi închid telefonul.
Apelul lui de la ora 8 m-a trezit.
- Eban a acceptat fără mare tragere de inimă să se întâlnească cu tine.
- I-ai spus despre ce e vorba?
- Păi nu mi-ai spus despre ce e vorba.
- A, da, ai dreptate.
- Ai un curs la 9. Te așteaptă la el când termini.
Am simțit un junghi în piept.
- La el?
- Da, nu mi-am închipuit c-o să fii încântat. A insistat.
- Manevră de ticălos.
- Nu e un tip chiar așa de rău.
- E un nemernic libidinos.
- I-ai spus despre ce e vorba?
- Păi nu mi-ai spus despre ce e vorba.
- A, da, ai dreptate.
- Ai un curs la 9. Te așteaptă la el când termini.
Am simțit un junghi în piept.
- La el?
- Da, nu mi-am închipuit c-o să fii încântat. A insistat.
- Manevră de ticălos.
- Nu e un tip chiar așa de rău.
- E un nemernic libidinos.
- Și de ce-ar fi asta ceva rău?
- Nu se procedează așa cum o face el.
- Nu se procedează așa cum o face el.
- Tu nu știi ce face el. Du-te. Fii amabil. Ia-ți ce-ți trebuie.
Benedict a închis. Mi-am verificat e-mailurile și mesajele. Nimic.
Acest episod ciudat din viața mea luase o turnură fantastică, aproape onirică. M-am străduit din greu să-l alung. Într-adevăr, la ora 9 aveam un curs de drept constituțional. Asta era atunci, din nou, prioritatea mea. Da, voi lăsa totul în urmă. Chiar am cântat în duș. M-am îmbrăcat și am traversat campusul cu un zâmbet larg și cu capul sus. Aveam un pas săltăreț. Soarele scălda campusul într-o lumină caldă, celestă. Continuam să zâmbesc.
Am zâmbit la clădirea din cărămidă care tânjea după iederă. Am zâmbit la copaci, la iarba luxuriantă, la statuile absolvenților celebri, la vederea terenurilor de sport de pe deal. Când mă salutau studenții, îi salutam și eu cu un entuziasm care te făcea să crezi că m-am convertit religios.
Când a început cursul, am stat în fața studenților și am strigat „Bună dimineața tuturor!” ca o majoretă renăscută în urma consumului prea mare de Red Bull. Studenții m-au privit curioși. Începusem să mă sperii singur, așa că am încercat că o las mai moale.
Mi-ai promis ceva.
Dar tu, Natalie? Nu a existat cel puțin o promisiune implicită față de mine în cuvintele și acțiunile tale? Cum poți pur și simplu cuceri o inimă pentru ca apoi să o zdrobești în felul ăsta? Da, sunt băiat mare. Înțeleg riscurile iubirii. Dar am spus niște lucruri. Am trăit niște sentimente. Nu au fost minciuni. Și totuși. M-ai părăsit. M-ai invitat la nunta ta. De ce? De ce ar fi cineva atât de crud, ori încercai să-mi transmiți răspicat mesajul că era timpul să merg mai departe?
Am mers mai departe. Mi-ai pătruns în suflet, mi-ai smuls inima, ai făcut-o bucăți și ai plecat, dar am adunat fărâmele și am mers mai departe.
Am clătinat din cap. Am adunat fărâmele? Ptiu, e ceva oribil. Asta e problema când te îndrăgostești. Începi să vorbești ca într-un cântec popular de proastă calitate.
Benedict a închis. Mi-am verificat e-mailurile și mesajele. Nimic.
Acest episod ciudat din viața mea luase o turnură fantastică, aproape onirică. M-am străduit din greu să-l alung. Într-adevăr, la ora 9 aveam un curs de drept constituțional. Asta era atunci, din nou, prioritatea mea. Da, voi lăsa totul în urmă. Chiar am cântat în duș. M-am îmbrăcat și am traversat campusul cu un zâmbet larg și cu capul sus. Aveam un pas săltăreț. Soarele scălda campusul într-o lumină caldă, celestă. Continuam să zâmbesc.
Am zâmbit la clădirea din cărămidă care tânjea după iederă. Am zâmbit la copaci, la iarba luxuriantă, la statuile absolvenților celebri, la vederea terenurilor de sport de pe deal. Când mă salutau studenții, îi salutam și eu cu un entuziasm care te făcea să crezi că m-am convertit religios.
Când a început cursul, am stat în fața studenților și am strigat „Bună dimineața tuturor!” ca o majoretă renăscută în urma consumului prea mare de Red Bull. Studenții m-au privit curioși. Începusem să mă sperii singur, așa că am încercat că o las mai moale.
Mi-ai promis ceva.
Dar tu, Natalie? Nu a existat cel puțin o promisiune implicită față de mine în cuvintele și acțiunile tale? Cum poți pur și simplu cuceri o inimă pentru ca apoi să o zdrobești în felul ăsta? Da, sunt băiat mare. Înțeleg riscurile iubirii. Dar am spus niște lucruri. Am trăit niște sentimente. Nu au fost minciuni. Și totuși. M-ai părăsit. M-ai invitat la nunta ta. De ce? De ce ar fi cineva atât de crud, ori încercai să-mi transmiți răspicat mesajul că era timpul să merg mai departe?
Am mers mai departe. Mi-ai pătruns în suflet, mi-ai smuls inima, ai făcut-o bucăți și ai plecat, dar am adunat fărâmele și am mers mai departe.
Am clătinat din cap. Am adunat fărâmele? Ptiu, e ceva oribil. Asta e problema când te îndrăgostești. Începi să vorbești ca într-un cântec popular de proastă calitate.
Natalie îmi trimisese un e-mail. Sau, cel puțin, credeam că e Natalie.
Cine altcineva ar putea fi? Dar, oricum, chiar dacă îmi spunea să stau deoparte, însemna comunicare. Ea mă contacta pe mine. Contacta? Sigur.
Dar folosise adresa aceea de e-mail. RSbyJA. N-o uitase. Însemnase ceva pentru ea, ceva ce încă rezona, iar asta mi-a dat - nu știu, speranță.
Cine altcineva ar putea fi? Dar, oricum, chiar dacă îmi spunea să stau deoparte, însemna comunicare. Ea mă contacta pe mine. Contacta? Sigur.
Dar folosise adresa aceea de e-mail. RSbyJA. N-o uitase. Însemnase ceva pentru ea, ceva ce încă rezona, iar asta mi-a dat - nu știu, speranță.
Speranța e crudă. Speranța îmi amintește de ceea ce putea să fie. Speranța readuce durerea fizică.
Am strigat numele lui Eileen Sinagra, una dintre cele mai strălucite studente ale mele. A început să explice una dintre cele mai fine nuanțe din Madison și Documentele Federaliste. Am aprobat-o, am încurajat-o să continue, când deodată am zărit ceva cu coada ochiului. M-am apropiat de fereastră pentru a vedea mai bine. M-am oprit.
- Profesore Fisher?
În parcare era o furgonetă gri Chevy. Am verificat numerele de înmatriculare. Nu puteam identifica cifrele de aici, dar vedeam culoarea și modelul.
Numere de Vermont.
N-am mai stat pe gânduri. Nu mi-am spus că, probabil, nu înseamnă nimic, că furgonetele gri Chevy nu sunt deloc rare, că sunt o mulțime de numere de înmatriculare din Vermont în vestul statului Massachusetts.
Nimic din toate acestea nu conta.
Deja alergam spre ușă când am strigat: „Mă întorc imediat, rămâneți aici”. Am luat-o pe coridor. Podeaua tocmai fusese spălată. Am patinat pe lângă indicatorul cu „Podea umedă” și am deschis repede ușa. Parcarea era vizavi de cantină. Am sărit peste o tufă și am alergat cu viteză maximă prin iarbă. Studenții trebuie să-și fi spus că am înnebunit de-a binelea. Nu prea îmi păsa.
Am strigat numele lui Eileen Sinagra, una dintre cele mai strălucite studente ale mele. A început să explice una dintre cele mai fine nuanțe din Madison și Documentele Federaliste. Am aprobat-o, am încurajat-o să continue, când deodată am zărit ceva cu coada ochiului. M-am apropiat de fereastră pentru a vedea mai bine. M-am oprit.
- Profesore Fisher?
În parcare era o furgonetă gri Chevy. Am verificat numerele de înmatriculare. Nu puteam identifica cifrele de aici, dar vedeam culoarea și modelul.
Numere de Vermont.
N-am mai stat pe gânduri. Nu mi-am spus că, probabil, nu înseamnă nimic, că furgonetele gri Chevy nu sunt deloc rare, că sunt o mulțime de numere de înmatriculare din Vermont în vestul statului Massachusetts.
Nimic din toate acestea nu conta.
Deja alergam spre ușă când am strigat: „Mă întorc imediat, rămâneți aici”. Am luat-o pe coridor. Podeaua tocmai fusese spălată. Am patinat pe lângă indicatorul cu „Podea umedă” și am deschis repede ușa. Parcarea era vizavi de cantină. Am sărit peste o tufă și am alergat cu viteză maximă prin iarbă. Studenții trebuie să-și fi spus că am înnebunit de-a binelea. Nu prea îmi păsa.
- Hei, profesore Fisher! Arunc!
Un student, confundând goana mea cu dorința de a intra în joc, mi-a aruncat un disc Frisbee. L-am lăsat să cadă și am continuat să alerg.
- Omule, trebuie să lucrezi la prinderi.
I-am ignorat cuvintele. Mă apropiam de Chevy când am văzut că își aprinde luminile.
Șoferul pornise furgoneta.
Am alergat și mai tare. Lumina strălucitoare a soarelui bătea în parbriz ca un far, împiedicându-mă să văd șoferul. Mi-am aplecat capul și am băgat viteză, dar furgoneta Chevy ieșea din locul de parcare. Eram prea departe. Nu voi reuși.
Furgoneta o luase din loc.
M-am oprit și am încercat să arunc o privire către șofer. N-a mers. Prea multă lumină orbitoare, dar mi s-a părut că văd...
O șapcă de baseball castanie?
Nu aveam cum să fiu sigur. Totuși, am memorat numărul de înmatriculare - de parcă ar ajuta, de parcă ar rezolva ceva - iar apoi am rămas acolo, gâfâind, în timp ce furgoneta se îndepărta în viteză.
Am alergat și mai tare. Lumina strălucitoare a soarelui bătea în parbriz ca un far, împiedicându-mă să văd șoferul. Mi-am aplecat capul și am băgat viteză, dar furgoneta Chevy ieșea din locul de parcare. Eram prea departe. Nu voi reuși.
Furgoneta o luase din loc.
M-am oprit și am încercat să arunc o privire către șofer. N-a mers. Prea multă lumină orbitoare, dar mi s-a părut că văd...
O șapcă de baseball castanie?
Nu aveam cum să fiu sigur. Totuși, am memorat numărul de înmatriculare - de parcă ar ajuta, de parcă ar rezolva ceva - iar apoi am rămas acolo, gâfâind, în timp ce furgoneta se îndepărta în viteză.
Capitolul 11
Profesorul Eban Trainor stătea la veranda unde se servea limonadă, din fața unei superbe clădiri în stil victorian din al Doilea Imperiu. Știam bine casa. Timp de o jumătate de secol fusese casa profesorului Malcolm Hume, mentorul meu. Am petrecut multe clipe frumoase în acea casă.
Degustări de vinuri și științe politice, petreceri cu colegii, cognac la miezul nopții, argumente filosofice, discuții literare - toate lucrurile academice. Dar, vai, Dumnezeu are un simț al umorului foarte interesant.
Soția profesorului Hume se stinsese după 48 de ani de căsătorie, după care au urmat problemele lui cu sănătatea. În cele din urmă, nu a mai putut îngriji de unul singur casa aceea mare. Acum trăiește într-o comunitate închisă din Vero Beach, Florida, în timp ce profesorul Eban Trainor, aproape un fel de dușman de-al meu din campus, a cumpărat mult îndrăgita casă și a devenit noul stăpân al conacului.
Degustări de vinuri și științe politice, petreceri cu colegii, cognac la miezul nopții, argumente filosofice, discuții literare - toate lucrurile academice. Dar, vai, Dumnezeu are un simț al umorului foarte interesant.
Soția profesorului Hume se stinsese după 48 de ani de căsătorie, după care au urmat problemele lui cu sănătatea. În cele din urmă, nu a mai putut îngriji de unul singur casa aceea mare. Acum trăiește într-o comunitate închisă din Vero Beach, Florida, în timp ce profesorul Eban Trainor, aproape un fel de dușman de-al meu din campus, a cumpărat mult îndrăgita casă și a devenit noul stăpân al conacului.
Am simțit telefonul bâzâind în buzunar. Era un mesaj de la Shanta:
Judie. 13.
O adevărată expertă în ale scrisului, dar știam ce vrea să spună. Trebuie să ne vedem la restaurantul lui Judie de pe Main Avenue, la ora 13. OK, minunat. Am lăsat telefonul deoparte și am urcat scările verandei.
Eban s-a ridicat și mi-a oferit un zâmbet binevoitor.
- Jacob. Mă bucur mult să te văd.
Judie. 13.
O adevărată expertă în ale scrisului, dar știam ce vrea să spună. Trebuie să ne vedem la restaurantul lui Judie de pe Main Avenue, la ora 13. OK, minunat. Am lăsat telefonul deoparte și am urcat scările verandei.
Eban s-a ridicat și mi-a oferit un zâmbet binevoitor.
- Jacob. Mă bucur mult să te văd.
Avea o strângere de mână unsuroasă. Își aranjase unghiile. Femeile îl considerau arătos, un fel de playboy spre vârsta maturității, datorită părului său lung și dezordonat și ochilor mari și verzi. Avea pielea ca de ceară, de parcă fața fie i se topea, fie se recupera încă după un tratament dermatologic. Bănuiam că e Botox. Purta niște pantaloni de casă puțin cam prea strâmți și o cămașă care ar fi putut fi încheiată la încă un nasture. Parfumul lui mirosea ca atunci când prea mulți oameni de afaceri europeni se înghesuie dimineața într-un lift.
- Te deranjează dacă stăm pe verandă? mă întrebă el. Afară e atât de frumos.
Am fost imediat de acord. Nu voiam să intru și să văd ce făcuse din conac. Știam că se lucrase în stil mare. Eram sigur că dispăruseră mobilele întunecate, miresmele de cognac și de țigări de foi, iar în locul lor apăruseră un mobilier deschis la culoare și canapele de culoarea „cojii de ou” și a „untului bătut”, și că la întâlniri se serveau doar vin alb și Sprite pentru a nu păta tapițeria.
Exact la țanc, mi-a oferit vin alb. Am refuzat politicos. Pe-al lui îl ținea în mână. Nu era nici măcar ora prânzului. Ne-am așezat pe niște scaune de răchită pe care erau niște perne mari.
- Așadar, cu ce te pot ajuta, Jacob? întrebă.
- Te deranjează dacă stăm pe verandă? mă întrebă el. Afară e atât de frumos.
Am fost imediat de acord. Nu voiam să intru și să văd ce făcuse din conac. Știam că se lucrase în stil mare. Eram sigur că dispăruseră mobilele întunecate, miresmele de cognac și de țigări de foi, iar în locul lor apăruseră un mobilier deschis la culoare și canapele de culoarea „cojii de ou” și a „untului bătut”, și că la întâlniri se serveau doar vin alb și Sprite pentru a nu păta tapițeria.
Exact la țanc, mi-a oferit vin alb. Am refuzat politicos. Pe-al lui îl ținea în mână. Nu era nici măcar ora prânzului. Ne-am așezat pe niște scaune de răchită pe care erau niște perne mari.
- Așadar, cu ce te pot ajuta, Jacob? întrebă.
În anul II am avut cu el un curs despre Genul dramatic de la mijlocul secolului XX. Nu a fost un profesor prost. Era atât eficient, cât și afectat, genul de profesor care nu-și iubește decât sunetul propriei voci și, deși e rareori plictisitor - sărutul morții la orice curs - lecțiile pe care le predă sunt puțintel centrate pe el. A petrecut o săptămână citind în întregime, cu voce tare, Cameristele lui Genet, asumându-și fiecare personaj, bucurându-se de propria performanță, ca să nu mai vorbesc de scenele de sado-masochism. Interpretarea a fost bună, fără îndoială, dar, vai, totul a fost după chipul și asemănarea lui.
- Voiam să te întreb ceva despre un student, spusei eu.
Eban și-a ridicat ambele sprâncene, ca și cum vorbele mele ar fi fost atât ciudate, cât și surprinzătoare.
- O?
- Todd Sanderson.
- O?
L-am văzut cum se crispează. N-ar fi vrut să observ. Dar am observat.
Și-a întors privirea de la mine și își mângâia bărbia.
- Ți-l amintești, spusei eu.
Eban Trainor își tot mângâia bărbia.
- Numele îmi spune ceva, dar...
Alte câteva mângâieri ale bărbiei și Eban a ridicat din umeri în semn că se predă.
- Îmi pare rău. Atâția ani, atâția studenți.
Oare de ce nu-l credeam?
- Nu l-ai avut la curs, am spus.
- O?
- Todd Sanderson.
- O?
L-am văzut cum se crispează. N-ar fi vrut să observ. Dar am observat.
Și-a întors privirea de la mine și își mângâia bărbia.
- Ți-l amintești, spusei eu.
Eban Trainor își tot mângâia bărbia.
- Numele îmi spune ceva, dar...
Alte câteva mângâieri ale bărbiei și Eban a ridicat din umeri în semn că se predă.
- Îmi pare rău. Atâția ani, atâția studenți.
Oare de ce nu-l credeam?
- Nu l-ai avut la curs, am spus.
- O?
Același „o”.
- S-a prezentat în fața comitetului de disciplină condus de tine. Trebuie să fi fost acum vreo douăzeci de ani.
- Și te aștepți să-mi mai amintesc?
- L-ai ajutat să rămână în campus după o altercație. Iată, să-ți arăt.
Mi-am scos laptopul și i-am arătat copia scanată a deciziei scrise de mână. Am întins laptopul. Eban a ezitat, de parcă ar fi conținut explozibil.
Și-a pus ochelarii și a examinat scrisoarea.
- Stai, de unde ai asta?
- E ceva important, Eban.
Același „o”.
- S-a prezentat în fața comitetului de disciplină condus de tine. Trebuie să fi fost acum vreo douăzeci de ani.
- Și te aștepți să-mi mai amintesc?
- L-ai ajutat să rămână în campus după o altercație. Iată, să-ți arăt.
Mi-am scos laptopul și i-am arătat copia scanată a deciziei scrise de mână. Am întins laptopul. Eban a ezitat, de parcă ar fi conținut explozibil.
Și-a pus ochelarii și a examinat scrisoarea.
- Stai, de unde ai asta?
- E ceva important, Eban.
- Este din dosarul confidențial al unui student.
Pe buze i-a apărut un zâmbet.
- Dacă citești acest dosar nu înseamnă că încalci regulile, Jacob? Nu s-ar numi că ai depășit limitele?
Asta era. Acum șase ani, cu câteva săptămâni înainte să pornesc spre tabăra aceea din Vermont, profesorul Eban Trainor a găzduit o petrecere de absolvire la casa lui de atunci. Făcea frecvent lucrul acesta. De fapt, era o figură legendară atât în ce privește găzduirea, cât și participarea la petreceri. Când eram în anul II, s-a petrecut un incident destul de cunoscut la Jones College, instituția pentru fete din apropiere, când o alarmă de incendiu a pornit la trei dimineața, ducând la evacuarea unui dormitor, și apoi a apărut profesorul Trainor pe jumătate dezbrăcat. Adevărat, studenta cu care era în noaptea aceea era majoră și nu era una dintre studentele lui.
Dar era ceva tipic pentru Trainor. Era un desfrânat și un bețivan și nu-l simpatizam deloc.
La petrecerea de absolvire de acum șase ani au participat mai ales studenți, dintre care mulți erau boboci și, deci, minori. S-a servit alcool.
Mult. A fost chemată poliția campusului. Doi studenți au fost duși la spital pentru intoxicație cu alcool, fapt întâlnit tot mai frecvent în campusurile studențești. Sau poate asta îmi spun eu, pentru că îmi place să cred că nu era așa de rău „pe vremea mea”.
Asta era. Acum șase ani, cu câteva săptămâni înainte să pornesc spre tabăra aceea din Vermont, profesorul Eban Trainor a găzduit o petrecere de absolvire la casa lui de atunci. Făcea frecvent lucrul acesta. De fapt, era o figură legendară atât în ce privește găzduirea, cât și participarea la petreceri. Când eram în anul II, s-a petrecut un incident destul de cunoscut la Jones College, instituția pentru fete din apropiere, când o alarmă de incendiu a pornit la trei dimineața, ducând la evacuarea unui dormitor, și apoi a apărut profesorul Trainor pe jumătate dezbrăcat. Adevărat, studenta cu care era în noaptea aceea era majoră și nu era una dintre studentele lui.
Dar era ceva tipic pentru Trainor. Era un desfrânat și un bețivan și nu-l simpatizam deloc.
La petrecerea de absolvire de acum șase ani au participat mai ales studenți, dintre care mulți erau boboci și, deci, minori. S-a servit alcool.
Mult. A fost chemată poliția campusului. Doi studenți au fost duși la spital pentru intoxicație cu alcool, fapt întâlnit tot mai frecvent în campusurile studențești. Sau poate asta îmi spun eu, pentru că îmi place să cred că nu era așa de rău „pe vremea mea”.
Profesorul Trainer a fost adus în fața conducerii pentru acțiunile sale.
Unii i-au cerut demisia. A refuzat. A argumentat că da, oferise alcool participanților, dar numai seniorii de peste 21 de ani au fost invitați. Dacă bobocii au venit nepoftiți la petrecere, nu trebuia să fie el considerat responsabil. A mai sugerat că mult alcool fusese consumat înainte de începerea petrecerii găzduite de el, la un chef cu bere al unei fraternități, din apropiere.
Profesorii din campus se guvernează singuri. Rareori facem mai mult decât să ne batem pe umăr. La fel ca în comitetul de disciplină pentru studenți, profesorii lucrează prin rotație. Din întâmplare, am fost în comitet când s-a întâmplat acest incident. Trainor era titular și nu putea fi concediat, dar eu am considerat ferm că merita o sancțiune disciplinară.
Am votat pentru a-l înlătura pe Trainor de la președinția catedrei de engleză. Eu am susținut sancțiunea. Pur și simplu, trecutul lui era presărat cu prea multe incidente de acest fel. Interesant, iubitul meu mentor, Malcolm Hume, nu a fost de acord.
- Chiar vrei să-l învinuiești pe Eban pentru faptul că studenții beau prea mult? mă întrebase.
- De aceea există reguli legate de fraternizarea cu studenții atunci când se servește alcool.
- Circumstanțele atenuante nu înseamnă nimic pentru tine?
Unii i-au cerut demisia. A refuzat. A argumentat că da, oferise alcool participanților, dar numai seniorii de peste 21 de ani au fost invitați. Dacă bobocii au venit nepoftiți la petrecere, nu trebuia să fie el considerat responsabil. A mai sugerat că mult alcool fusese consumat înainte de începerea petrecerii găzduite de el, la un chef cu bere al unei fraternități, din apropiere.
Profesorii din campus se guvernează singuri. Rareori facem mai mult decât să ne batem pe umăr. La fel ca în comitetul de disciplină pentru studenți, profesorii lucrează prin rotație. Din întâmplare, am fost în comitet când s-a întâmplat acest incident. Trainor era titular și nu putea fi concediat, dar eu am considerat ferm că merita o sancțiune disciplinară.
Am votat pentru a-l înlătura pe Trainor de la președinția catedrei de engleză. Eu am susținut sancțiunea. Pur și simplu, trecutul lui era presărat cu prea multe incidente de acest fel. Interesant, iubitul meu mentor, Malcolm Hume, nu a fost de acord.
- Chiar vrei să-l învinuiești pe Eban pentru faptul că studenții beau prea mult? mă întrebase.
- De aceea există reguli legate de fraternizarea cu studenții atunci când se servește alcool.
- Circumstanțele atenuante nu înseamnă nimic pentru tine?
Poate că ar fi însemnat, cred, dacă nu aș fi văzut deja la Eban un tipar de comportament în mod evident urât și înclinații proaste. Nu era vorba de un tribunal sau o chestiune de drepturi, ci de o profesie deosebită și un privilegiu. În opinia mea, acțiunile lui justificau rezilierea contractului - exmatriculăm studenți pentru mult mai puțin și cu mult mai puține dovezi - dar merita, cel puțin, o retrogradare. În ciuda îndemnului mentorului meu, am votat în favoarea retragerii lui de la președinție, dar am fost depășit la vot cu o diferență mare.
Deși audierea aceea se încheiase de mult, resentimentele durează. În timpul dezbaterilor presupus închise, folosisem exact aceiași termeni - „încălcarea regulilor”, „depășirea limitelor”. Ce drăguț să mi se arunce în față propriile cuvinte, dar poate că așa era corect.
- Acest student a murit, spusei eu.
- Acest student a murit, spusei eu.
- Și atunci dosarul lui confidențial este o pradă legală?
- N-am venit aici să dezbat cu tine chestiuni minore de legalitate.
- Nu, nu, Jacob, tu ești tipul care privește tabloul în ansamblu, nu-i așa?
Era o pierdere de timp.
- Chiar nu înțeleg de unde atâta reticență.
- Asta mă surprinde, Jacob. De obicei ești atât de scrupulos. Informația pe care o ceri e confidențială. Protejez intimitatea domnului Sanderson.
- Dar îți repet, spusei eu, a murit.
Nu mai voiam să stau nicio clipă acolo, pe veranda unde iubitul meu mentor a petrecut atâtea ore minunate. M-am ridicat și m-am întins după laptop. Însă nu mi l-a dat înapoi. A început să-și mângâie din nou bărbia.
- Stai jos, îmi spuse.
Așa am făcut.
- Vrei să-mi spui de ce un caz atât de vechi are relevanță pentru tine acum?
- Ar fi foarte greu de explicat, îi răspunsei.
- Dar, evident, e foarte important pentru tine.
- Da.
- Cum a murit Todd Sanderson?
- A fost ucis.
Eban a închis ochii, de parcă această dezvăluire a înrăutățit situația încă și mai mult.
- De cine?
- Poliția nu știe încă.
- Ce ironie, spuse el.
- Nu, nu, Jacob, tu ești tipul care privește tabloul în ansamblu, nu-i așa?
Era o pierdere de timp.
- Chiar nu înțeleg de unde atâta reticență.
- Asta mă surprinde, Jacob. De obicei ești atât de scrupulos. Informația pe care o ceri e confidențială. Protejez intimitatea domnului Sanderson.
- Dar îți repet, spusei eu, a murit.
Nu mai voiam să stau nicio clipă acolo, pe veranda unde iubitul meu mentor a petrecut atâtea ore minunate. M-am ridicat și m-am întins după laptop. Însă nu mi l-a dat înapoi. A început să-și mângâie din nou bărbia.
- Stai jos, îmi spuse.
Așa am făcut.
- Vrei să-mi spui de ce un caz atât de vechi are relevanță pentru tine acum?
- Ar fi foarte greu de explicat, îi răspunsei.
- Dar, evident, e foarte important pentru tine.
- Da.
- Cum a murit Todd Sanderson?
- A fost ucis.
Eban a închis ochii, de parcă această dezvăluire a înrăutățit situația încă și mai mult.
- De cine?
- Poliția nu știe încă.
- Ce ironie, spuse el.
- Cum adică?
- Faptul că a murit în mod violent. Îmi amintesc cazul. Todd Sanderson a rănit un coleg într-o altercație violentă. În fine, nu e o afirmație prea corectă. În realitate, Todd Sanderson aproape că și-a omorât colegul.
Eban Trainor s-a uitat din nou într-o parte și a luat o gură de vin. Am așteptat să spună mai mult. A durat ceva, dar, în cele din urmă, a continuat.
- S-a întâmplat la o petrecere cu bere, într-o zi de joi, seara, la Chi Psi.
După câte îmi amintesc, Chi Psi sponsoriza aceste petreceri cu bere în fiecare joi seara. Autoritățile au încercat să o oprească acum 12e ani, dar un absolvent înstărit a cumpărat pur și simplu o casă în afara campusului special în acest scop. Ar fi putut dona banii pentru o cauză nobilă. În schimb, a cumpărat o casă de petreceri unde membrii mai tineri din frăție puteau trage la măsea. Închipuiți-vă.
- Faptul că a murit în mod violent. Îmi amintesc cazul. Todd Sanderson a rănit un coleg într-o altercație violentă. În fine, nu e o afirmație prea corectă. În realitate, Todd Sanderson aproape că și-a omorât colegul.
Eban Trainor s-a uitat din nou într-o parte și a luat o gură de vin. Am așteptat să spună mai mult. A durat ceva, dar, în cele din urmă, a continuat.
- S-a întâmplat la o petrecere cu bere, într-o zi de joi, seara, la Chi Psi.
După câte îmi amintesc, Chi Psi sponsoriza aceste petreceri cu bere în fiecare joi seara. Autoritățile au încercat să o oprească acum 12e ani, dar un absolvent înstărit a cumpărat pur și simplu o casă în afara campusului special în acest scop. Ar fi putut dona banii pentru o cauză nobilă. În schimb, a cumpărat o casă de petreceri unde membrii mai tineri din frăție puteau trage la măsea. Închipuiți-vă.
- Evident, ambii participanți erau beți, spuse Eban. S-au certat și e destul de limpede că Todd Sanderson a transformat această altercație verbală într-o confruntare fizică oribilă. La sfârșit, celălalt student - îmi pare rău, nu-mi amintesc numele lui, poate McCarthy sau McCaffrey, ceva de genul ăsta - a trebuit să fie spitalizat. Avea nasul rupt și un obraz zdrobit. Dar nu asta a fost partea cea mai rea.
Se opri din nou. Eu am înțeles aluzia.
- Care a fost partea cea mai rea? îl întrebai.
- Todd Sanderson l-a strâns de gât pe celălalt student până aproape să-l omoare. A fost nevoie de cinci oameni pentru a-l lua de acolo. Celălalt student era inconștient. A avut nevoie de resuscitare.
- Uau, spusei eu.
Se opri din nou. Eu am înțeles aluzia.
- Care a fost partea cea mai rea? îl întrebai.
- Todd Sanderson l-a strâns de gât pe celălalt student până aproape să-l omoare. A fost nevoie de cinci oameni pentru a-l lua de acolo. Celălalt student era inconștient. A avut nevoie de resuscitare.
- Uau, spusei eu.
Eban Trainor și-a închis ochii o clipă.
- Nu văd de ce ar mai conta asta acum. Ar trebui să-l lăsăm să se odihnească în pace.
- Nu întreb pentru că aș avea vreun interes obscen.
Zâmbetul acela superficial i-a apărut din nou pe buze.
- O, știu, Jacob. Tu ești, înainte de toate, un om virtuos. Sunt sigur că interesul tău aici nu este decât cel mai curat și mai bine intenționat.
N-am comentat.
- Așadar, de ce a fost iertat Sanderson? îl întrebai.
- Mi-ai citit decizia.
- Am citit-o, spusei eu. Ceva despre niște „circumstanțe atenuante foarte neobișnuite”.
- Corect.
Am așteptat puțin, considerând că următoarea mea întrebare era evidentă. Cum Trainor nu a spus nimic, i-am oferit imboldul necesar.
- Care erau circumstanțele atenuante?
- Celălalt student - McCarthy. Așa se numea. Îmi amintesc acum.
Trainor luă o gură mare de aer.
- Domnul McCarthy a făcut comentarii peiorative despre un anumit incident. Când Sanderson a auzit comentariile, mai mult sau mai puțin - totuși, de înțeles - și-a pierdut controlul.
- Nu văd de ce ar mai conta asta acum. Ar trebui să-l lăsăm să se odihnească în pace.
- Nu întreb pentru că aș avea vreun interes obscen.
Zâmbetul acela superficial i-a apărut din nou pe buze.
- O, știu, Jacob. Tu ești, înainte de toate, un om virtuos. Sunt sigur că interesul tău aici nu este decât cel mai curat și mai bine intenționat.
N-am comentat.
- Așadar, de ce a fost iertat Sanderson? îl întrebai.
- Mi-ai citit decizia.
- Am citit-o, spusei eu. Ceva despre niște „circumstanțe atenuante foarte neobișnuite”.
- Corect.
Am așteptat puțin, considerând că următoarea mea întrebare era evidentă. Cum Trainor nu a spus nimic, i-am oferit imboldul necesar.
- Care erau circumstanțele atenuante?
- Celălalt student - McCarthy. Așa se numea. Îmi amintesc acum.
Trainor luă o gură mare de aer.
- Domnul McCarthy a făcut comentarii peiorative despre un anumit incident. Când Sanderson a auzit comentariile, mai mult sau mai puțin - totuși, de înțeles - și-a pierdut controlul.
Eban și-a ridicat o mână în fața mea, de parcă eram pe punctul de a obiecta, ceea ce nu aveam de gând să fac deloc.
- Da, Jacob, știu că nu iertăm violența în nicio împrejurare. Asta ar fi poziția ta, sunt sigur. Dar noi am analizat acest caz neobișnuit din toate punctele de vedere posibile. Am audiat mai mulți susținători de-ai lui Todd Sanderson. Unul, în special, l-a apărat cu mare ardoare.
I-am întâlnit ochii și am văzut în ei ceva batjocoritor.
- Cine ar fi acesta, Eban?
- Pont: a deținut această casă.
Am fost surprins.
- Profesorul Hume l-a apărat pe Todd Sanderson?
- Care e cuvântul folosit mereu de avocați?
Și-a mângâiat din nou bărbia.
- Cu fervoare. L-a ajutat chiar să-și înființeze o organizație caritabilă după ce cazul a fost închis.
Am încercat să-mi adun gândurile. Hume detesta violența în toate formele ei. Era unul dintre acei oameni foarte sensibili. Cruzimea de orice fel îi provoca repulsie. Dacă rănești pe cineva și el se simte rănit.
- Mărturisesc, continuă Eban, și eu am fost surprins, dar mentorul tău înțelegea întotdeauna circumstanțele atenuante, nu-i așa?
Nu mai vorbeam despre Todd Sanderson, așa că am revenit la subiect.
- Și care erau circumstanțele atenuante în acest caz?
- Ei bine, în primul rând, Todd Sanderson tocmai se întorsese după o absență îndelungată. Pierduse primul semestru din motive personale.
Mă cam săturasem.
- Eban?
- Da, Jacob, știu că nu iertăm violența în nicio împrejurare. Asta ar fi poziția ta, sunt sigur. Dar noi am analizat acest caz neobișnuit din toate punctele de vedere posibile. Am audiat mai mulți susținători de-ai lui Todd Sanderson. Unul, în special, l-a apărat cu mare ardoare.
I-am întâlnit ochii și am văzut în ei ceva batjocoritor.
- Cine ar fi acesta, Eban?
- Pont: a deținut această casă.
Am fost surprins.
- Profesorul Hume l-a apărat pe Todd Sanderson?
- Care e cuvântul folosit mereu de avocați?
Și-a mângâiat din nou bărbia.
- Cu fervoare. L-a ajutat chiar să-și înființeze o organizație caritabilă după ce cazul a fost închis.
Am încercat să-mi adun gândurile. Hume detesta violența în toate formele ei. Era unul dintre acei oameni foarte sensibili. Cruzimea de orice fel îi provoca repulsie. Dacă rănești pe cineva și el se simte rănit.
- Mărturisesc, continuă Eban, și eu am fost surprins, dar mentorul tău înțelegea întotdeauna circumstanțele atenuante, nu-i așa?
Nu mai vorbeam despre Todd Sanderson, așa că am revenit la subiect.
- Și care erau circumstanțele atenuante în acest caz?
- Ei bine, în primul rând, Todd Sanderson tocmai se întorsese după o absență îndelungată. Pierduse primul semestru din motive personale.
Mă cam săturasem.
- Eban?
- Da?
- Nu putem să nu mai batem câmpii? Ce s-a întâmplat cu Todd Sanderson? De ce a plecat din campus? Care erau circumstanțele atenuante care ar determina un om atât de opus violenței ca Malcolm Hume să apere un atac atât de extrem?
- Nu apare în dosar?
- Știi că nu. Nimic în afara deciziei nu a fost inclus în dosar. Așadar, ce i s-a întâmplat?
- Nu lui, spuse Trainor. Tatălui său.
- Nu apare în dosar?
- Știi că nu. Nimic în afara deciziei nu a fost inclus în dosar. Așadar, ce i s-a întâmplat?
- Nu lui, spuse Trainor. Tatălui său.
S-a întins în spate după un pahar și mi l-a dat. Nu a întrebat, pur și simplu mi-a dat paharul. L-am luat și l-am lăsat să toarne vin în el. Nu era încă ora prânzului, dar m-am gândit că nu era momentul potrivit să comentez în privința băutului de dimineață. L-am acceptat și am sperat că îi va dezlega limba.
Eban Trainor s-a lăsat pe spate și s-a așezat picior peste picior. A privit țintă la paharul de vin de parcă ar fi fost un glob de cristal.
- Îți amintești incidentul din timpul Martindale Little League?
Acum era rândul meu să mă uit la vin. Am luat o înghițitură.
- Scandalul de pedofilie?
- Da.
Trebuie să fi fost acum cincisprezece, poate chiar douăzeci de ani, dar mi-l amintesc pentru că a fost unul dintre primele cazuri care s-a bucurat de multă atenție din partea presei.
- Antrenorul sau șeful unei echipe din Little League viola băieți, nu?
- Asta era acuzația, da.
- Nu era adevărat?
- Nu, a spus Eban încet, luând încă o înghițitură. Nu era adevărat.
Am stat o clipă amândoi fără cuvinte.
- Și ce legătură are cu Todd Sanderson?
- Nu cu el.
Vocea lui Eban părea că insinuează ceva.
- Ci cu antrenorul sau șeful echipei din Little League, după cum ai zis chiar tu.
Acum am înțeles.
- Era tatăl lui?
Eban arătă cu degetul spre mine.
- Bingo.
N-am știut ce să mai spun.
- Todd Sanderson a lipsit semestrul respectiv pentru a-și ajuta tatăl, spuse Eban. Și-a susținut financiar familia - evident, tatăl lui a fost concediat din postul de profesor - a oferit susținere morală, a făcut tot ce a putut.
Eban Trainor s-a lăsat pe spate și s-a așezat picior peste picior. A privit țintă la paharul de vin de parcă ar fi fost un glob de cristal.
- Îți amintești incidentul din timpul Martindale Little League?
Acum era rândul meu să mă uit la vin. Am luat o înghițitură.
- Scandalul de pedofilie?
- Da.
Trebuie să fi fost acum cincisprezece, poate chiar douăzeci de ani, dar mi-l amintesc pentru că a fost unul dintre primele cazuri care s-a bucurat de multă atenție din partea presei.
- Antrenorul sau șeful unei echipe din Little League viola băieți, nu?
- Asta era acuzația, da.
- Nu era adevărat?
- Nu, a spus Eban încet, luând încă o înghițitură. Nu era adevărat.
Am stat o clipă amândoi fără cuvinte.
- Și ce legătură are cu Todd Sanderson?
- Nu cu el.
Vocea lui Eban părea că insinuează ceva.
- Ci cu antrenorul sau șeful echipei din Little League, după cum ai zis chiar tu.
Acum am înțeles.
- Era tatăl lui?
Eban arătă cu degetul spre mine.
- Bingo.
N-am știut ce să mai spun.
- Todd Sanderson a lipsit semestrul respectiv pentru a-și ajuta tatăl, spuse Eban. Și-a susținut financiar familia - evident, tatăl lui a fost concediat din postul de profesor - a oferit susținere morală, a făcut tot ce a putut.
Eram surprins și confuz, dar apoi a apărut întrebarea principală din acest adevărat șir de întrebări: ce legătură ar putea avea toate astea cu Natalie a mea?
- Nu-mi amintesc atât de bine acest caz, spusei eu. Cum s-a finalizat? Tatăl lui Todd a fost închis?
- Nu. A fost declarat nevinovat.
- Oh? am spus.
- Concluzia nu prea s-a bucurat de multă atenție din partea presei. Așa merg lucrurile. Acuzațiile sunt pe prima pagină. Nu la fel și retragerea lor.
- Așadar, a fost găsit nevinovat?
- Corect.
- Totuși, e o diferență între nevinovat și fără vină.
- Nu-mi amintesc atât de bine acest caz, spusei eu. Cum s-a finalizat? Tatăl lui Todd a fost închis?
- Nu. A fost declarat nevinovat.
- Oh? am spus.
- Concluzia nu prea s-a bucurat de multă atenție din partea presei. Așa merg lucrurile. Acuzațiile sunt pe prima pagină. Nu la fel și retragerea lor.
- Așadar, a fost găsit nevinovat?
- Corect.
- Totuși, e o diferență între nevinovat și fără vină.
- Adevărat, a spus Eban, dar nu în acest caz. În prima săptămână a procesului, a ieșit la lumină faptul că un părinte răzbunător a născocit întreaga poveste pentru că tatăl lui Todd nu îi lăsa fiul să arunce mingea. Minciuna s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă. Dar, în final, tatăl lui Todd a fost achitat de toate acuzațiile.
- Și Todd s-a întors la școală?
- Da.
- Și presupun că acel comentariu defavorabil avea o legătură cu acuzațiile împotriva tatălui lui Todd?
Eban a ridicat o mână șovăielnică ca și cum ar fi închinat în cinstea cuiva.
- Ai dreptate, domnule. Vezi, în ciuda noilor dovezi, mulți au crezut, ca tine, că nu avea cum să iasă fum fără foc. Domnul Sanderson trebuie să fi făcut ceva. Poate nu asta. Dar ceva. Mai ales după cele întâmplate după proces.
- Ce s-a întâmplat după proces?
S-a holbat din nou la pahar. Simțeam că îl pierd.
- Eban?
- Acum îți spun.
Am așteptat, i-am acordat timpul necesar.
- Todd Sanderson provenea dintr-un oraș mic din sud. Tatăl lui trăise acolo întreaga lui viață. Dar acum, ei bine, îți poți imagina. Nu putea obține o slujbă. Prietenii nu mai vorbeau cu el. Înțelegi, nimeni nu l-a crezut cu adevărat. Nu poți retrage cuvintele spuse public, Jacob. Predăm astfel de lucruri aici, nu-i așa? O singură persoană a continuat să creadă în el.
- Todd, spusei eu.
- Da.
- Nu mai erau alți membri din familie? Mama lui Todd?
- Decedată demult.
- Și Todd s-a întors la școală?
- Da.
- Și presupun că acel comentariu defavorabil avea o legătură cu acuzațiile împotriva tatălui lui Todd?
Eban a ridicat o mână șovăielnică ca și cum ar fi închinat în cinstea cuiva.
- Ai dreptate, domnule. Vezi, în ciuda noilor dovezi, mulți au crezut, ca tine, că nu avea cum să iasă fum fără foc. Domnul Sanderson trebuie să fi făcut ceva. Poate nu asta. Dar ceva. Mai ales după cele întâmplate după proces.
- Ce s-a întâmplat după proces?
S-a holbat din nou la pahar. Simțeam că îl pierd.
- Eban?
- Acum îți spun.
Am așteptat, i-am acordat timpul necesar.
- Todd Sanderson provenea dintr-un oraș mic din sud. Tatăl lui trăise acolo întreaga lui viață. Dar acum, ei bine, îți poți imagina. Nu putea obține o slujbă. Prietenii nu mai vorbeau cu el. Înțelegi, nimeni nu l-a crezut cu adevărat. Nu poți retrage cuvintele spuse public, Jacob. Predăm astfel de lucruri aici, nu-i așa? O singură persoană a continuat să creadă în el.
- Todd, spusei eu.
- Da.
- Nu mai erau alți membri din familie? Mama lui Todd?
- Decedată demult.
- Așadar, ce s-a întâmplat?
- Tatăl lui a fost distrus, evident, dar a insistat ca Todd să se întoarcă la școală. Ai citit foaia matricolă a lui Todd?
- Da.
- Atunci știi deja. Todd era un student eminent, unul dintre cei mai buni pe care i-a avut Lanford. Avea un viitor strălucit. Și tatăl lui a înțeles asta. Dar Todd nu voia să se mai întoarcă. Considera asta ca o abandonare a tatălui său exact în momentul în care avea cea mai mare nevoie de el. Todd a refuzat categoric să se întoarcă până când nu se îmbunătățea situația de acasă. Dar, desigur, după cum știm prea bine, asemenea situații nu se îmbunătățesc. Așadar, tatăl lui Todd a făcut singurul lucru care, credea el, putea să-i pună capăt suferinței și îi putea elibera fiul pentru a-și continua studiile.
Ochii ni se întâlniră. Ai lui erau umezi.
- Oh, nu! spusei eu.
- Oh, da.
- Cum...?
- Tatăl lui a intrat cu forța în școala în care lucrase înainte și s-a împușcat în cap. Înțelegi, n-a vrut ca fiul lui să fie cel care îi va găsi trupul.
Ochii ni se întâlniră. Ai lui erau umezi.
- Oh, nu! spusei eu.
- Oh, da.
- Cum...?
- Tatăl lui a intrat cu forța în școala în care lucrase înainte și s-a împușcat în cap. Înțelegi, n-a vrut ca fiul lui să fie cel care îi va găsi trupul.
Capitolul 12
Cu trei săptămâni înainte ca Natalie să-mi dea papucii, când eram îndrăgostiți lulea, ne-am furișat din taberele noastre din Kraftboro pentru a vizita Lanford.
- Vreau să văd locul care înseamnă atât de mult pentru tine, a spus ea.
Îmi amintesc cum i s-au aprins ochii în timp ce ne plimbam prin campus. Ne țineam de mână. Natalie purta o pălărie mare de paie fermecătoare, dar ciudată, și ochelari de soare. Semăna puțin cu o vedetă de cinema deghizată.
- Vreau să văd locul care înseamnă atât de mult pentru tine, a spus ea.
Îmi amintesc cum i s-au aprins ochii în timp ce ne plimbam prin campus. Ne țineam de mână. Natalie purta o pălărie mare de paie fermecătoare, dar ciudată, și ochelari de soare. Semăna puțin cu o vedetă de cinema deghizată.
- Când erai student aici, m-a întrebat ea, unde-ți duceai colegele sexy?
- Direct în pat.
Natalie m-a plesnit în joacă peste mână.
- Sunt serios. Și înfometat.
- Sunt serios. Și înfometat.
Așa că ne-am dus la Restaurantul lui Judie de pe Main Avenue. Judie făcea o minunăție de brioșe și gem de mere. Lui Natalie i-a plăcut la nebunie. Am urmărit-o cum măsura totul cu privirea - obiectele de artă, decorul, personalul tânăr, meniul, totul.
- Așadar, aici îți aduceai iubitele?
- Pe cele de mare clasă, spusei eu.
- Stai, și unde le duceai pe cele, ăăă, de clasă inferioară?
- La Barsolotti. Cârciuma alăturată, îi răspunsei zâmbind.
- Ce?
- Jucam ruletă pe prezervative.
- Poftim?
- Nu cu fetele. Am glumit. Mergeam acolo cu prietenii. În toaleta pentru bărbați era un distribuitor de prezervative.
- Un distribuitor de prezervative?
- Îhî.
- Adică o mașină de vândut prezervative?
- Exact, răspunsei eu.
Natalie dădu din cap.
- Super.
- Așa e, nu?
- Așadar, care sunt regulile ruletei pe prezervative?
- E o prostie.
- O, nu scapi așa ușor. Vreau să aud.
- Stai, și unde le duceai pe cele, ăăă, de clasă inferioară?
- La Barsolotti. Cârciuma alăturată, îi răspunsei zâmbind.
- Ce?
- Jucam ruletă pe prezervative.
- Poftim?
- Nu cu fetele. Am glumit. Mergeam acolo cu prietenii. În toaleta pentru bărbați era un distribuitor de prezervative.
- Un distribuitor de prezervative?
- Îhî.
- Adică o mașină de vândut prezervative?
- Exact, răspunsei eu.
Natalie dădu din cap.
- Super.
- Așa e, nu?
- Așadar, care sunt regulile ruletei pe prezervative?
- E o prostie.
- O, nu scapi așa ușor. Vreau să aud.
Avea zâmbetul acela care mă dădea pe spate.
- OK, spusei eu. Joci cu patru tipi... e așa de stupid.
- Vrei, te rog? Îmi place la nebunie. Haide. Joci cu patru tipi...
Îmi făcu semn să continui.
- Prezervativele sunt de patru culori, îi explicai eu. Negru ca noaptea, roșu ca cireașa, galben ca lămâia și portocaliu ca portocala.
- Prezervativele sunt de patru culori, îi explicai eu. Negru ca noaptea, roșu ca cireașa, galben ca lămâia și portocaliu ca portocala.
- Le-ai inventat pe ultimele două.
- Ceva de genul ăsta. Ideea e că erau de patru culori, dar nu știai niciodată care-ți pică. Deci puneam fiecare câte trei dolari în cutie și ne alegeam o culoare. Apoi ne duceam pe rând la distribuitor și aduceam un prezervativ ambalat. Din nou, nu știai culoarea până când nu scoteai ambalajul. Unul imita o bătaie de tobă. Un alt tip comenta de parcă era un eveniment olimpic. La sfârșit, deschideam ambalajul, iar cel care nimerea culoarea corectă lua banii.
- O, e chiar grozav.
- Da, în fine, spusei eu. Normal că cel care câștiga trebuia să cumpere următoarea ulcică de bere, așa că nu era cine știe ce chilipir. În cele din urmă, Barsy - tipul care deținea localul - l-a transformat într-un joc în toată regula, cu reguli, ligă și clasament.
- O, e chiar grozav.
- Da, în fine, spusei eu. Normal că cel care câștiga trebuia să cumpere următoarea ulcică de bere, așa că nu era cine știe ce chilipir. În cele din urmă, Barsy - tipul care deținea localul - l-a transformat într-un joc în toată regula, cu reguli, ligă și clasament.
M-a luat de mână.
- Jucăm?
- Ce, acum? Nu.
- Te rog.
- Nici gând.
- După joc, șopti Natalie, aruncându-mi o privire care m-a pus pe jar, am putea folosi prezervativul.
- Aleg negru ca noaptea, îi spusei.
A râs. Când am intrat în restaurantul lui Judie, încă auzeam râsul ei de parcă era tot aici, răsunând, ironizându-mă. Nu mai intrasem acolo, ei bine, de șase ani. Am privit la masa la care am stat. Era goală.
- Jake?
M-am răsucit spre dreapta. Shanta Newlin stătea la o masă liniștită, lângă ferestrele care dădeau spre golf. Nu mi-a făcut semn cu mâna și nici cu capul. Limbajul trupului ei, de obicei plin de încredere, părea complet în neregulă. M-am așezat în fața ei. Abia dacă și-a ridicat privirile.
- Bună, îi spusei.
Încă holbându-se la masă, Shanta a spus:
- Spune-mi toată povestea, Jake.
- De ce? Ce se întâmplă?
Și-a ridicat ochii, fixându-mă ca un anchetator. Vedeam în ea pe agentul FBI.
- Chiar este o veche iubită?
- Te rog.
- Nici gând.
- După joc, șopti Natalie, aruncându-mi o privire care m-a pus pe jar, am putea folosi prezervativul.
- Aleg negru ca noaptea, îi spusei.
A râs. Când am intrat în restaurantul lui Judie, încă auzeam râsul ei de parcă era tot aici, răsunând, ironizându-mă. Nu mai intrasem acolo, ei bine, de șase ani. Am privit la masa la care am stat. Era goală.
- Jake?
M-am răsucit spre dreapta. Shanta Newlin stătea la o masă liniștită, lângă ferestrele care dădeau spre golf. Nu mi-a făcut semn cu mâna și nici cu capul. Limbajul trupului ei, de obicei plin de încredere, părea complet în neregulă. M-am așezat în fața ei. Abia dacă și-a ridicat privirile.
- Bună, îi spusei.
Încă holbându-se la masă, Shanta a spus:
- Spune-mi toată povestea, Jake.
- De ce? Ce se întâmplă?
Și-a ridicat ochii, fixându-mă ca un anchetator. Vedeam în ea pe agentul FBI.
- Chiar este o veche iubită?
- Ce? Da, evident.
- Și de ce vrei s-o găsești dintr-odată?
Am ezitat.
- Jake?
E-mailul mi-a revenit în minte.
Mi-ai promis ceva.
- Ți-am cerut o favoare, am spus.
- Știu.
- Așa că fie îmi spui ce ai aflat, fie o lăsăm baltă. Nu sunt sigur că înțeleg de ce vrei să știi mai mult.
Tânăra chelneriță - Judie angaja întotdeauna fete din facultate - ne-a dat meniul și ne-a întrebat dacă vrem să bem ceva. Am comandat amândoi ceai cu gheață. Când s-a îndepărtat, Shanta și-a întors din nou ochii pătrunzători spre mine.
Am ezitat.
- Jake?
E-mailul mi-a revenit în minte.
Mi-ai promis ceva.
- Ți-am cerut o favoare, am spus.
- Știu.
- Așa că fie îmi spui ce ai aflat, fie o lăsăm baltă. Nu sunt sigur că înțeleg de ce vrei să știi mai mult.
Tânăra chelneriță - Judie angaja întotdeauna fete din facultate - ne-a dat meniul și ne-a întrebat dacă vrem să bem ceva. Am comandat amândoi ceai cu gheață. Când s-a îndepărtat, Shanta și-a întors din nou ochii pătrunzători spre mine.
- Încerc să te ajut, Jake.
- Poate ar trebui s-o lăsam baltă.
- Glumești, nu?
- Nu, am spus. Mi-a cerut s-o las în pace. Probabil ar fi trebuit s-o ascult.
- Când?
- Când ce?
- Când ți-a cerut s-o lași în pace? întrebă Shanta.
- Ce contează?
- Poate ar trebui s-o lăsam baltă.
- Glumești, nu?
- Nu, am spus. Mi-a cerut s-o las în pace. Probabil ar fi trebuit s-o ascult.
- Când?
- Când ce?
- Când ți-a cerut s-o lași în pace? întrebă Shanta.
- Ce contează?
- Spune-mi, doar atât, bine? Ar putea fi important.
- Cum așa?
Apoi, gândindu-mă că nu era nimic rău în asta, am adăugat:
Apoi, gândindu-mă că nu era nimic rău în asta, am adăugat:
- Acum șase ani.
- Ai spus că o iubești.
- Da.
- Așadar, asta s-a întâmplat când v-ați despărțit?
Am dat din cap în semn că nu.
- S-a întâmplat la nunta ei cu un alt bărbat.
Asta a făcut-o să clipească. Cuvintele mele i-au îmblânzit privirea dură, cel puțin pentru o clipă.
- Da.
- Așadar, asta s-a întâmplat când v-ați despărțit?
Am dat din cap în semn că nu.
- S-a întâmplat la nunta ei cu un alt bărbat.
Asta a făcut-o să clipească. Cuvintele mele i-au îmblânzit privirea dură, cel puțin pentru o clipă.
- Doar ca să-mi fie clar, te-ai dus la nunta ei - încă o iubeai? Întrebare tâmpită. Evident că da. Încă o iubești. Așadar, ai mers la nuntă și, în timp ce te aflai acolo, Natalie ți-a spus să o lași în pace?
- Ceva de genul ăsta, da.
- Trebuie să fi fost o scenă de pomină.
- Nu a fost așa cum pare. Tocmai ne despărțiserăm. Ea a pus capăt alegând un alt tip în locul meu. Un fost iubit. S-au căsătorit câteva zile mai târziu.
- Nu a fost așa cum pare. Tocmai ne despărțiserăm. Ea a pus capăt alegând un alt tip în locul meu. Un fost iubit. S-au căsătorit câteva zile mai târziu.
Am încercat să minimalizez totul.
- Se mai întâmplă.
- Se mai întâmplă.
- Așa crezi? Continuă, spuse Shanta, înclinându-și capul derutată, așa cum fac bobocii din facultate.
- Ce să continui? Am fost la căsătorie. Natalie mi-a cerut să-i accept alegerea și să îi las în pace. I-am spus că așa voi face.
- Înțeleg. Ai avut vreun contact cu ea în ultimii șase ani?
- Nu.
- Deloc?
Acum mi-am dat seama cât de bună era Shanta la asta. Luasem poziția mutului, iar acum nu prea îmi mai tăcea gura.
- Așa e, deloc.
- Ce să continui? Am fost la căsătorie. Natalie mi-a cerut să-i accept alegerea și să îi las în pace. I-am spus că așa voi face.
- Înțeleg. Ai avut vreun contact cu ea în ultimii șase ani?
- Nu.
- Deloc?
Acum mi-am dat seama cât de bună era Shanta la asta. Luasem poziția mutului, iar acum nu prea îmi mai tăcea gura.
- Așa e, deloc.
- Și ești sigur că numele ei e Natalie Avery?
- Nu prea greșești în legătură cu așa ceva. Gata cu întrebările! Ce ai găsit, Shanta?
- Nu prea greșești în legătură cu așa ceva. Gata cu întrebările! Ce ai găsit, Shanta?
- Nimic.
- Nimic?
Chelnerița s-a întors cu un zâmbet larg și cu ceaiurile noastre cu gheață.
- Aveți aici niște brioșe proaspete de la Judie.
Vocea ei era cântecul fericit al tinereții. Mireasma brioșelor s-a înălțat de pe masă și m-a purtat înapoi la ultima mea vizită acolo, da, de acum șase ani.
- Aveți întrebări despre meniu? întrebă chelnerița cea vioaie.
Nu puteam să răspund.
- Jake? spuse Shanta.
Am înghițit în sec.
- N-am întrebări.
Chelnerița s-a întors cu un zâmbet larg și cu ceaiurile noastre cu gheață.
- Aveți aici niște brioșe proaspete de la Judie.
Vocea ei era cântecul fericit al tinereții. Mireasma brioșelor s-a înălțat de pe masă și m-a purtat înapoi la ultima mea vizită acolo, da, de acum șase ani.
- Aveți întrebări despre meniu? întrebă chelnerița cea vioaie.
Nu puteam să răspund.
- Jake? spuse Shanta.
Am înghițit în sec.
- N-am întrebări.
Shanta a comandat un sandviș cu ciuperci portobello la grătar. Eu am luat unul din pâine de secară cu curcan, bacon, salată și roșii. După plecarea chelneriței, m-am aplecat peste masă.
- Cum adică n-ai găsit nimic?
- Care parte din „nimic” nu ți-e limpede, Jake? N-am găsit nimic despre fosta ta iubită - zero, nada, nimic. Nicio adresă, nicio declarație de venituri, niciun cont bancar, niciun extras de cont pentru cardul de credit. Nimic, niciun lucru. Nu există nicio dovadă că Natalie Avery a ta mai există.
Am încercat să asimilez această informație.
Shanta și-a așezat mâinile pe masă.
- Știi cât de greu e să dispari așa?
- Nu, chiar nu știu.
- Acum, în era calculatoarelor și a tehnologiei? E aproape imposibil.
- Poate există o explicație rezonabilă, îi spusei.
- Cum ar fi?
- Poate s-a mutat în străinătate.
- Păi nu există niciun document care să ateste că a plecat acolo. Niciun pașaport emis. Nicio intrare sau ieșire înregistrată pe calculator. După cum am spus înainte...
Shanta și-a așezat mâinile pe masă.
- Știi cât de greu e să dispari așa?
- Nu, chiar nu știu.
- Acum, în era calculatoarelor și a tehnologiei? E aproape imposibil.
- Poate există o explicație rezonabilă, îi spusei.
- Cum ar fi?
- Poate s-a mutat în străinătate.
- Păi nu există niciun document care să ateste că a plecat acolo. Niciun pașaport emis. Nicio intrare sau ieșire înregistrată pe calculator. După cum am spus înainte...
- Nimic, am încheiat eu propoziția în locul ei.
Shanta încuviință din cap.
- E o persoană, Shanta. Ea există.
- Ei bine, a existat. Acum șase ani. Atunci a fost ultima dată când am găsit că avea o adresa. Are o soră pe nume Julie Pottham. Mama ei, Sylvia Avery, trăiește într-un sanatoriu. Știi toate astea?
- Da.
- Cu cine s-a căsătorit?
Să răspund oare? Nu vedeam nimic rău în asta.
- Todd Sanderson.
Și-a notat numele.
- Și de ce vrei s-o cauți acum?
Mi-ai promis ceva.
- Nu contează, spusei eu. Ar trebui să renunț, simplu.
- Da.
- Cu cine s-a căsătorit?
Să răspund oare? Nu vedeam nimic rău în asta.
- Todd Sanderson.
Și-a notat numele.
- Și de ce vrei s-o cauți acum?
Mi-ai promis ceva.
- Nu contează, spusei eu. Ar trebui să renunț, simplu.
- Vorbești serios?
- Da. A fost un capriciu. Vreau să spun, au trecut șase ani. S-a măritat cu un alt bărbat și m-a pus să-i promit că o s-o las în pace. Așa că ce anume caut, la urma urmei?
- Da. A fost un capriciu. Vreau să spun, au trecut șase ani. S-a măritat cu un alt bărbat și m-a pus să-i promit că o s-o las în pace. Așa că ce anume caut, la urma urmei?
- Păi tocmai asta mă face curioasă, Jake.
- Ce anume?
- Ți-ai respectat promisiunea timp de șase ani. De ce ți-ai încălcat-o brusc?
Nu am vrut să-i răspund și începuse să mă roadă altceva.
- De ce ești atât de interesată?
Nu a răspuns.
- Te-am rugat să cauți o persoană. Puteai să-mi spui simplu că nu ai găsit nimic. De ce îmi pui atâtea întrebări despre ea?
Se părea că am luat-o prin surprindere.
- Încercam doar să te ajut.
- Îmi ascunzi ceva.
- Și tu la fel, spuse Shanta. De ce acum, Jake? De ce îți cauți acum vechea iubire?
Mi-am pironit ochii la brioșă. M-am gândit la ziua aceea de acum șase ani, din același restaurant, la felul în care Natalie rupea mici bucățele din brioșa ei, la privirea concentrată în timp ce o ungea cu gem, la felul în care se bucura simplu de orice. Când eram împreună, până și cel mai mic lucru devenea important. Fiecare atingere era o plăcere.
Mi-ai promis ceva.
Chiar și acum, după toate cele întâmplate, nu o puteam trăda. Stupid? Mda. Naiv? O, chiar mai rău de atât. Dar nu o puteam face.
- Vorbește, Jake.
Am scuturat din cap.
- Nu.
- De ce naiba nu?
- Ce anume?
- Ți-ai respectat promisiunea timp de șase ani. De ce ți-ai încălcat-o brusc?
Nu am vrut să-i răspund și începuse să mă roadă altceva.
- De ce ești atât de interesată?
Nu a răspuns.
- Te-am rugat să cauți o persoană. Puteai să-mi spui simplu că nu ai găsit nimic. De ce îmi pui atâtea întrebări despre ea?
Se părea că am luat-o prin surprindere.
- Încercam doar să te ajut.
- Îmi ascunzi ceva.
- Și tu la fel, spuse Shanta. De ce acum, Jake? De ce îți cauți acum vechea iubire?
Mi-am pironit ochii la brioșă. M-am gândit la ziua aceea de acum șase ani, din același restaurant, la felul în care Natalie rupea mici bucățele din brioșa ei, la privirea concentrată în timp ce o ungea cu gem, la felul în care se bucura simplu de orice. Când eram împreună, până și cel mai mic lucru devenea important. Fiecare atingere era o plăcere.
Mi-ai promis ceva.
Chiar și acum, după toate cele întâmplate, nu o puteam trăda. Stupid? Mda. Naiv? O, chiar mai rău de atât. Dar nu o puteam face.
- Vorbește, Jake.
Am scuturat din cap.
- Nu.
- De ce naiba nu?
- Cine a comandat sandviș cu curcan, bacon, salată și roșii?
Era o altă chelneriță, mai puțin vioaie și mai stresată. Am ridicat mâna.
- Dar sandviș cu ciuperci portobello la grătar?
- Pune-mi-l la pachet, spuse Shanta, ridicându-se. Mi-a pierit pofta.
- Dar sandviș cu ciuperci portobello la grătar?
- Pune-mi-l la pachet, spuse Shanta, ridicându-se. Mi-a pierit pofta.
Capitolul 13
Când am întâlnit-o prima dată, Natalie purta ochelari de soare, deși ne aflam în interior. Și culmea, era noapte.
M-am zgâit la ea, gândindu-mă că o făcea pentru efect. Mi-am închipuit că se credea un Artist cu A mare. Eram la un fel de petrecere amestecată, colonia artiștilor împreună cu tabăra scriitorilor, împărtășindu-ne lucrările. Eu participam pentru prima dată, dar am aflat curând că întâlnirea era săptămânală. Obiectele de artă erau expuse în spatele hambarului lui Darly Wanatick. Se aranjaseră niște scaune pentru lectură.
Femeia cu ochelari de soare - încă nu o cunoscusem - stătea în ultimul rând, cu brațele încrucișate. Un bărbat bărbos cu păr negru și creț stătea lângă ea. M-am întrebat dacă sunt împreună. Vă amintiți de arogantul pe nume Lars care scria poezie din perspectiva câinelui lui Hitler? Acesta a început să citească. A citit o bucată bună de vreme. Am început să mă foiesc. Femeia cu ochelari de soare a rămas nemișcată.
M-am zgâit la ea, gândindu-mă că o făcea pentru efect. Mi-am închipuit că se credea un Artist cu A mare. Eram la un fel de petrecere amestecată, colonia artiștilor împreună cu tabăra scriitorilor, împărtășindu-ne lucrările. Eu participam pentru prima dată, dar am aflat curând că întâlnirea era săptămânală. Obiectele de artă erau expuse în spatele hambarului lui Darly Wanatick. Se aranjaseră niște scaune pentru lectură.
Femeia cu ochelari de soare - încă nu o cunoscusem - stătea în ultimul rând, cu brațele încrucișate. Un bărbat bărbos cu păr negru și creț stătea lângă ea. M-am întrebat dacă sunt împreună. Vă amintiți de arogantul pe nume Lars care scria poezie din perspectiva câinelui lui Hitler? Acesta a început să citească. A citit o bucată bună de vreme. Am început să mă foiesc. Femeia cu ochelari de soare a rămas nemișcată.
Când nu am mai suportat să ascult, fără să-mi pese că ar fi nepoliticos, m-am dus în spatele hambarului unde am început să examinez diferitele obiecte de artă expuse. Majoritatea, ei bine, voi fi blând, nu le „pricepeam”. Era o lucrare de tip instalație de artă, numită Breakfast in America, care înfățișa cutii de cereale uscate răsturnate pe o masă de bucătărie. Atâta tot. Erau cutii cu Capʼn Crunch, Capʼn Crunch cu unt de arahide (pe o persoană chiar a apucat-o delirul: „Observați că nu există nicio Capʼn Crunch cu fructe de pădure crocante - de ce? - ce vrea să spună artistul?”). Lucky Charms, Cocoa Puffs, Sugar Smacks, chiar și preferata mea de demult, Quisp. M-am uitat la cerealele vărsate care acopereau masa. Nu-mi spuneau nimic, deși stomacul mi-a chiorăit puțin.
Când cineva a întrebat „Ce crezi?”, am fost tentat să spun că ar fi nevoie de puțin lapte.
În timp ce mă plimbam printre lucrări, doar cea a unui singur artist m-a pus pe gânduri cu adevărat. M-am oprit în fața unei picturi cu o căsuță pe vârful unui deal. Dintr-o parte venea o lumină matinală blândă - acea nuanță de roz care apare cu prima lumină a zilei. N-aș putea spune de ce, dar mi s-a tăiat respirația. Poate din cauza ferestrelor întunecate, ca și cum căsuța fusese cândva un loc călduros, dar acum era abandonată. Nu știu. Dar am stat în fața picturii simțindu-mă pierdut și emoționat. M-am deplasat încet de la un tablou la altul. Toate impresionau într-un anumit fel. Unele m-au făcut melancolic. Altele m-au făcut nostalgic, capricios, pasional. Niciunul nu m-a lăsat indiferent.
Vă voi cruța de o „mare revelație”, și anume că picturile erau realizate de Natalie.
O femeie zâmbea văzându-mi reacțiile.
- Vă plac?
- Foarte mult, spusei eu. Tu ești artista?
- Dumnezeule, nu. Eu dețin brutăria și cafeneaua din oraș.
Mi-a întins mâna.
- Dumnezeule, nu. Eu dețin brutăria și cafeneaua din oraș.
Mi-a întins mâna.
- Mi se spune Cookie.
I-am strâns mâna.
- Stai. Cookie deține o brutărie?
- Da, știu. Prea pompos, nu?
- Poate un picuț.
- Artista este Natalie Avery. E chiar acolo.
Cookie mi-a arătat femeia cu ochelari de soare.
- O, spusei eu.
- O, ce?
După aspectul ce-l avea purtând ochelari de soare în interior, eu o categorisisem drept creatorul lucrării Breakfast in America. Lars tocmai își terminase lectura. Auditoriul l-a aplaudat politicos, dar Lars, etalându-și ostentativ cravata cu capătul foarte lat, s-a înclinat de parcă ar fi fost vorba de aplauze furtunoase.
Toată lumea s-a ridicat, cu excepția lui Natalie. Când s-a ridicat, omul cu barbă și păr creț i-a șoptit ceva, dar ea tot nu s-a mișcat. Stătea cu brațele încrucișate, încă pierdută, se pare, în esența câinelui lui Hitler.
Am abordat-o. Ea s-a uitat de parcă nu eram acolo.
- Căsuța din tabloul tău. Unde se află?
- Ah? spuse ea, surprinsă. Nicăieri. Care tablou?
- Da, știu. Prea pompos, nu?
- Poate un picuț.
- Artista este Natalie Avery. E chiar acolo.
Cookie mi-a arătat femeia cu ochelari de soare.
- O, spusei eu.
- O, ce?
După aspectul ce-l avea purtând ochelari de soare în interior, eu o categorisisem drept creatorul lucrării Breakfast in America. Lars tocmai își terminase lectura. Auditoriul l-a aplaudat politicos, dar Lars, etalându-și ostentativ cravata cu capătul foarte lat, s-a înclinat de parcă ar fi fost vorba de aplauze furtunoase.
Toată lumea s-a ridicat, cu excepția lui Natalie. Când s-a ridicat, omul cu barbă și păr creț i-a șoptit ceva, dar ea tot nu s-a mișcat. Stătea cu brațele încrucișate, încă pierdută, se pare, în esența câinelui lui Hitler.
Am abordat-o. Ea s-a uitat de parcă nu eram acolo.
- Căsuța din tabloul tău. Unde se află?
- Ah? spuse ea, surprinsă. Nicăieri. Care tablou?
M-am încruntat.
- Nu ești Natalie Avery?
- Eu?
Părea încurcată de întrebare.
- Da, de ce?
- Tabloul care reprezintă căsuța. Chiar mi-a plăcut. M-a... nu știu. M-a emoționat.
Părea încurcată de întrebare.
- Da, de ce?
- Tabloul care reprezintă căsuța. Chiar mi-a plăcut. M-a... nu știu. M-a emoționat.
- Căsuța?
S-a ridicat, și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochi.
- Sigur, așa e, o căsuță.
S-a ridicat, și-a scos ochelarii și s-a frecat la ochi.
- Sigur, așa e, o căsuță.
M-am încruntat din nou. Nu eram sigur la ce fel reacție trebuia să mă aștept, dar măcar ceva mai exuberantă decât atât. M-am uitat spre ea.
Câteodată nu prea îmi pică fisa, dar, când s-a frecat din nou la ochi, m-am prins imediat.
- Dormeai! îi spusei.
- Ce? Nu, răspunse ea.
Dar s-a frecat și mai mult la ochi.
- Sfinte Sisoe! exclamai eu. De asta porți ochelari de soare. Ca să nu se prindă nimeni.
- Șșșt!
- Ai dormit tot timpul!
- Mai încet.
Câteodată nu prea îmi pică fisa, dar, când s-a frecat din nou la ochi, m-am prins imediat.
- Dormeai! îi spusei.
- Ce? Nu, răspunse ea.
Dar s-a frecat și mai mult la ochi.
- Sfinte Sisoe! exclamai eu. De asta porți ochelari de soare. Ca să nu se prindă nimeni.
- Șșșt!
- Ai dormit tot timpul!
- Mai încet.
În cele din urmă s-a uitat la mine și îmi amintesc cum mi-am zis că are un chip frumos și dulce. Curând aveam să descopăr la Natalie ceea ce aș numi o frumusețe cu efect întârziat, genul pe care nu prea îl observi la început, dar apoi te izbește, ia proporții, și ea se face tot mai frumoasă de fiecare dată când o vezi, iar apoi nu-ți vine să crezi că ți-a trecut vreodată prin cap ideea că n-ar putea fi absolut uluitoare. Ori de câte ori o vedeam, tot trupul îmi tresălta la fel ca prima dată sau mai intens.
- Era atât de evident? întrebă în șoaptă.
- Deloc, îi spusei. Doar mi-am spus că ești o snoabă șmecheră.
Și-a ridicat o sprânceană.
- Cum să mă deghizez mai bine pentru a mă contopi în mulțimea asta?
Am dat din cap.
- Și eu care am crezut că ești un geniu când ți-am văzut tablourile.
- Chiar?
Părea că e luată prin surprindere de compliment.
- Era atât de evident? întrebă în șoaptă.
- Deloc, îi spusei. Doar mi-am spus că ești o snoabă șmecheră.
Și-a ridicat o sprânceană.
- Cum să mă deghizez mai bine pentru a mă contopi în mulțimea asta?
Am dat din cap.
- Și eu care am crezut că ești un geniu când ți-am văzut tablourile.
- Chiar?
Părea că e luată prin surprindere de compliment.
- Chiar.
Își drese vocea.
- Iar acum că ești în fața faptului, cât de dezamăgitoare aș putea fi?
- Cred că ești un geniu diabolic.
I-a plăcut asta.
- Nu mă poți blama. Tipul ăla Lars e ca un Ambien uman. Cum deschide gura, cum adorm.
- Sunt Jake Fisher.
- Natalie Avery.
- Așadar, vrei o ceașcă de cafea, Natalie Avery? Mi se pare că ai avea nevoie.
A ezitat, cercetându-mi fața până când cred că am început să roșesc. Și-a ascuns o buclă de păr negru în spatele urechii și s-a ridicat. S-a apropiat de mine și îmi amintesc că m-am gândit că e uluitor de minionă, mai mult decât îmi imaginasem atunci când stătuse pe scaun. S-a uitat în sus la mine, iar pe chip i-a apărut încet un zâmbet. Era, trebuie s-o spun, un zâmbet minunat.
- Sigur, de ce nu?
Imaginea zâmbetului acela mi-a rămas în minte o clipă înainte de a se îndura să dispară.
- Cred că ești un geniu diabolic.
I-a plăcut asta.
- Nu mă poți blama. Tipul ăla Lars e ca un Ambien uman. Cum deschide gura, cum adorm.
- Sunt Jake Fisher.
- Natalie Avery.
- Așadar, vrei o ceașcă de cafea, Natalie Avery? Mi se pare că ai avea nevoie.
A ezitat, cercetându-mi fața până când cred că am început să roșesc. Și-a ascuns o buclă de păr negru în spatele urechii și s-a ridicat. S-a apropiat de mine și îmi amintesc că m-am gândit că e uluitor de minionă, mai mult decât îmi imaginasem atunci când stătuse pe scaun. S-a uitat în sus la mine, iar pe chip i-a apărut încet un zâmbet. Era, trebuie s-o spun, un zâmbet minunat.
- Sigur, de ce nu?
Imaginea zâmbetului acela mi-a rămas în minte o clipă înainte de a se îndura să dispară.
Eram în Barul Library cu Benedict.
Barul Library arăta, în mare măsură, chiar așa – o bibliotecă veche din campus, din lemn închis la culoare, care fusese convertită recent într-un bar retro. Proprietarii au fost destul de înțelepți și au modificat foarte puțin vechea bibliotecă. Cărțile erau încă pe polițele de stejar, ordonate în ordine alfabetică, în sistemul zecimal Dewey sau în orice alt sistem folosit de bibliotecari. „Barul” era un vechi birou reciclat. Tăvile erau foste fișe de evidență care fuseseră laminate.
Corpurile de iluminat erau lămpile bibliotecii.
Tinerele barmanițe, cu părul strâns în cocuri sobre, erau îmbrăcate în haine conservatoare adecvate și, desigur, purtau ochelari cu ramă de baga. Da, imaginea bibliotecarei sexy din fanteziile noastre. Din oră în oră, din difuzor se auzea un puternic sst! de bibliotecar, iar barmanițele își smulgeau ochelarii, își desfăceau cocurile și nasturii de sus ai bluzei.
O chestie ieftină, dar funcționa.
Eu și Benedict o cam luasem pe ulei. Mi-am aruncat un braț de gâtul lui și m-am aplecat spre el.
- Știi ce ar trebui să facem? îl întrebai.
Benedict făcu o grimasă.
- Să ne trezim din beție?
Barul Library arăta, în mare măsură, chiar așa – o bibliotecă veche din campus, din lemn închis la culoare, care fusese convertită recent într-un bar retro. Proprietarii au fost destul de înțelepți și au modificat foarte puțin vechea bibliotecă. Cărțile erau încă pe polițele de stejar, ordonate în ordine alfabetică, în sistemul zecimal Dewey sau în orice alt sistem folosit de bibliotecari. „Barul” era un vechi birou reciclat. Tăvile erau foste fișe de evidență care fuseseră laminate.
Corpurile de iluminat erau lămpile bibliotecii.
Tinerele barmanițe, cu părul strâns în cocuri sobre, erau îmbrăcate în haine conservatoare adecvate și, desigur, purtau ochelari cu ramă de baga. Da, imaginea bibliotecarei sexy din fanteziile noastre. Din oră în oră, din difuzor se auzea un puternic sst! de bibliotecar, iar barmanițele își smulgeau ochelarii, își desfăceau cocurile și nasturii de sus ai bluzei.
O chestie ieftină, dar funcționa.
Eu și Benedict o cam luasem pe ulei. Mi-am aruncat un braț de gâtul lui și m-am aplecat spre el.
- Știi ce ar trebui să facem? îl întrebai.
Benedict făcu o grimasă.
- Să ne trezim din beție?
- Ha! Hai că-i bună. Nu, nu. Ar trebui să inițiem un campionat stimulativ de ruletă cu prezervative. Sistem eliminatoriu. Mă gândesc la 64 de echipe. Propriul nostru March Madness.
- Nu suntem în Barsolotti, Jake. Locul ăsta nu are un distribuitor de prezervative.
- Nu are?
- Nu.
- Rușine.
- Da, spuse Benedict.
Apoi șopti:
- O pereche de gagici sexy și focoase la ora 3.
Tocmai voiam să mă întorc la stânga, apoi la dreapta, când, brusc, n-am mai priceput nimic din noțiunea de ora 3.
- Stai, spusei eu, unde ziceai că e ora 12 la mine?
Benedict oftă.
- Ești cu fața la ora 12.
- Atunci ora 3 ar fi...?
- Nu suntem în Barsolotti, Jake. Locul ăsta nu are un distribuitor de prezervative.
- Nu are?
- Nu.
- Rușine.
- Da, spuse Benedict.
Apoi șopti:
- O pereche de gagici sexy și focoase la ora 3.
Tocmai voiam să mă întorc la stânga, apoi la dreapta, când, brusc, n-am mai priceput nimic din noțiunea de ora 3.
- Stai, spusei eu, unde ziceai că e ora 12 la mine?
Benedict oftă.
- Ești cu fața la ora 12.
- Atunci ora 3 ar fi...?
- Pur și simplu întoarce-te la dreapta, Jake.
Probabil v-ați dat seama că nu fac față la băutură. Asta îi surprinde pe mulți. Când văd pe cineva de mărimea mea, se așteaptă să-i bag sub masă pe tipii mai mici. Nu pot. Rezist la băutură cam la fel ca o boboacă la prima ei petrecere.
- Ei?
Cunoșteam genul chiar înainte de a-mi fixa ochii asupra lor. Erau două blonde care, în lumina slabă a Barului Library, arătau între bine și grozav, iar în lumina dimineții, între banal și îngrozitor. Benedict s-a furișat spre ele și a început să flirteze. Benedict putea flirta și cu o fișă de evidență.
Cele două femei se uitau dincolo de el, spre mine. Benedict mi-a făcut semn să mă alătur.
De ce naiba să nu o fac?
Mi-ai promis ceva.
O blestemăție curată. Mersi că mi-ai amintit. Aș putea foarte bine s-o respect și să încerc să-mi trag o drăguță, nu? Le-am făcut cu mâna.
- Doamnelor, faceți cunoștință cu legendarul profesor Jacob Fisher.
- Uau, a spus una dintre blonde, e băiat mare.
Probabil v-ați dat seama că nu fac față la băutură. Asta îi surprinde pe mulți. Când văd pe cineva de mărimea mea, se așteaptă să-i bag sub masă pe tipii mai mici. Nu pot. Rezist la băutură cam la fel ca o boboacă la prima ei petrecere.
- Ei?
Cunoșteam genul chiar înainte de a-mi fixa ochii asupra lor. Erau două blonde care, în lumina slabă a Barului Library, arătau între bine și grozav, iar în lumina dimineții, între banal și îngrozitor. Benedict s-a furișat spre ele și a început să flirteze. Benedict putea flirta și cu o fișă de evidență.
Cele două femei se uitau dincolo de el, spre mine. Benedict mi-a făcut semn să mă alătur.
De ce naiba să nu o fac?
Mi-ai promis ceva.
O blestemăție curată. Mersi că mi-ai amintit. Aș putea foarte bine s-o respect și să încerc să-mi trag o drăguță, nu? Le-am făcut cu mâna.
- Doamnelor, faceți cunoștință cu legendarul profesor Jacob Fisher.
- Uau, a spus una dintre blonde, e băiat mare.
Și cum Benedict nu se putea abține să nu fie lămuritor - i-a făcut acesteia cu ochiul și a spus:
- Nici n-ai idee, iubito.
Mi-am înghițit oftatul, am spus salut și m-am așezat. Benedict făcea pe „codoșul” cu ele folosind replici de agățat, alese special pentru acest tip de bar: „E o bibliotecă, așa că e foarte normal să vă inspectez”. „Mă vor amenda dacă vă țin până târziu?” Blondele erau încântate. Am încercat să intru în joc, dar niciodată nu am fost bun la glume ieftine. Îmi tot apărea chipul lui Natalie. Îl tot alungam. Am comandat iar băuturi. Și iar.
După un timp ne-am împleticit cu toții spre canapelele din fosta secțiune pentru copii. Capul mi-a căzut pe spate și probabil am zăcut leșinat o bucată de vreme. Când m-am trezit, una dintre blonde a început să vorbească cu mine. M-am prezentat.
- Eu mă numesc Windy, îmi spuse ea.
- Wendy?
- Nu, Windy. Cu i în loc de e.
A spus asta ca și cum ar mai fi spus-o de un milion de ori înainte, ceea ce bănuiesc că și făcuse.
- Ca în cântec? o întrebai.
Păru surprinsă.
- Știi cântecul? Nu pari destul de bătrân.
- Everyone knows it’s Windy, îi cântai eu.
Apoi:
- Tatăl meu era nebun după formația Association.
- Uau. Și tatăl meu. Așa am primit acest nume.
Mi-am înghițit oftatul, am spus salut și m-am așezat. Benedict făcea pe „codoșul” cu ele folosind replici de agățat, alese special pentru acest tip de bar: „E o bibliotecă, așa că e foarte normal să vă inspectez”. „Mă vor amenda dacă vă țin până târziu?” Blondele erau încântate. Am încercat să intru în joc, dar niciodată nu am fost bun la glume ieftine. Îmi tot apărea chipul lui Natalie. Îl tot alungam. Am comandat iar băuturi. Și iar.
După un timp ne-am împleticit cu toții spre canapelele din fosta secțiune pentru copii. Capul mi-a căzut pe spate și probabil am zăcut leșinat o bucată de vreme. Când m-am trezit, una dintre blonde a început să vorbească cu mine. M-am prezentat.
- Eu mă numesc Windy, îmi spuse ea.
- Wendy?
- Nu, Windy. Cu i în loc de e.
A spus asta ca și cum ar mai fi spus-o de un milion de ori înainte, ceea ce bănuiesc că și făcuse.
- Ca în cântec? o întrebai.
Păru surprinsă.
- Știi cântecul? Nu pari destul de bătrân.
- Everyone knows it’s Windy, îi cântai eu.
Apoi:
- Tatăl meu era nebun după formația Association.
- Uau. Și tatăl meu. Așa am primit acest nume.
Discuția s-a transformat, destul de surprinzător, într-o conversație reală. Windy avea 31 de ani și lucra ca funcționară într-o bancă, dar urma să obțină diploma de asistentă în pediatrie, slujba ei de vis, la colegiul public din apropiere. Avea grijă de fratele ei handicapat.
- Alex are paralizie cerebrală, a spus Windy, arătându-mi o poză a fratelui ei în scaun cu rotile.
Chipul băiatului era radios. M-am uitat lung la el, ca și cum bunătatea putea ieși cumva din poză să devină o parte din mine. Windy a observat, a dat din cap și a spus cu cea mai blândă voce:
- E lumina vieții mele.
A trecut o oră. Poate două. Windy și cu mine am sporovăit. În astfel de nopți există întotdeauna un moment în care știi, hâm, dacă vei finaliza afacerea (sau, pentru a folosi o metaforă de bibliotecă, dacă vei perfora cardul de acces) sau nu. Ne aflam acum într-un astfel de moment și răspunsul era clar da.
Doamnele au plecat să-și pudreze nasul. Mă simțeam afumat bine de la băutură. Pe de o parte, mă întrebam dacă voi fi în stare să prestez. Pe de altă parte, nu-mi prea păsa.
- Știi ce-mi place la ambele?
Benedict a arătat spre un raft de cărți.
- Sunt bine legate. Te-ai prins? Bibliotecă și cărți, bine legate?
Am scos un geamăt puternic.
- Cred că mi se face rău.
- Ești amuzant, spuse Benedict. Apropo, unde ai fost noaptea trecută?
- Nu ți-am spus?
- Nu.
- Am fost în Vermont, îi răspunsei. În vechea tabără a lui Natalie.
S-a întors spre mine.
- Pentru ce?
Chipul băiatului era radios. M-am uitat lung la el, ca și cum bunătatea putea ieși cumva din poză să devină o parte din mine. Windy a observat, a dat din cap și a spus cu cea mai blândă voce:
- E lumina vieții mele.
A trecut o oră. Poate două. Windy și cu mine am sporovăit. În astfel de nopți există întotdeauna un moment în care știi, hâm, dacă vei finaliza afacerea (sau, pentru a folosi o metaforă de bibliotecă, dacă vei perfora cardul de acces) sau nu. Ne aflam acum într-un astfel de moment și răspunsul era clar da.
Doamnele au plecat să-și pudreze nasul. Mă simțeam afumat bine de la băutură. Pe de o parte, mă întrebam dacă voi fi în stare să prestez. Pe de altă parte, nu-mi prea păsa.
- Știi ce-mi place la ambele?
Benedict a arătat spre un raft de cărți.
- Sunt bine legate. Te-ai prins? Bibliotecă și cărți, bine legate?
Am scos un geamăt puternic.
- Cred că mi se face rău.
- Ești amuzant, spuse Benedict. Apropo, unde ai fost noaptea trecută?
- Nu ți-am spus?
- Nu.
- Am fost în Vermont, îi răspunsei. În vechea tabără a lui Natalie.
S-a întors spre mine.
- Pentru ce?
Era ceva ciudat, dar, când Benedict vorbea după ce bea prea mult, ieșea la iveală urma de accent britanic. Am presupus că vine din timpul școlii pregătitoare. Cu cât bea mai mult, cu atât era mai pronunțat accentul.
- Pentru a obține răspunsuri, îi spusei.
- Pentru a obține răspunsuri, îi spusei.
- Și ai găsit?
- Mda.
- Povestește.
- Unu - am ridicat un deget în aer - nimeni nu știe cine e Natalie. Doi - un alt deget - nimeni nu știe cine sunt eu. Trei - ați prins ideea cu degetele - nu există nicio înregistrare la capelă a faptului că Natalie s-a căsătorit. Patru, preotul pe care l-am văzut oficiind căsătoria se jură că asta nu s-a întâmplat niciodată. Cinci, doamna care deține cafeneaua pe care o frecventam amândoi și care mi-a arătat-o pentru prima dată pe Natalie nu are nicio idee cine sunt și nu-și amintește nici de Natalie, nici de mine.
Mi-am lăsat mâna în jos.
- Ah, și tabăra de creație a lui Natalie? rostii eu. Colonia de Reîncărcare Artistică? Nu e acolo și toată lumea se jură că nu a existat niciodată și că întotdeauna a fost o fermă de familie. Pe scurt, cred că o iau razna.
Benedict s-a întors și a început să soarbă din bere.
- Ce-i? îl întrebai.
- Nimic.
I-am dat un mic brânci.
- Ei, hai. Ce-i?
Benedict își ținea capul aplecat.
- Acum șase ani, când te-ai dus în tabăra aceea, erai într-o formă destul de proastă.
- Poate puțin. Și?
- Îți pierduseși tatăl. Te simțeai singur. Lucrarea de dizertație nu mergea bine. Erai supărat și iritat. Erai furios că Trainor a scăpat fără nicio sancțiune.
- Care-i ideea?
- Niciuna, răspunse. Uită ce-am spus.
- Nu-mi vinde chestii din astea. Ce e?
- Povestește.
- Unu - am ridicat un deget în aer - nimeni nu știe cine e Natalie. Doi - un alt deget - nimeni nu știe cine sunt eu. Trei - ați prins ideea cu degetele - nu există nicio înregistrare la capelă a faptului că Natalie s-a căsătorit. Patru, preotul pe care l-am văzut oficiind căsătoria se jură că asta nu s-a întâmplat niciodată. Cinci, doamna care deține cafeneaua pe care o frecventam amândoi și care mi-a arătat-o pentru prima dată pe Natalie nu are nicio idee cine sunt și nu-și amintește nici de Natalie, nici de mine.
Mi-am lăsat mâna în jos.
- Ah, și tabăra de creație a lui Natalie? rostii eu. Colonia de Reîncărcare Artistică? Nu e acolo și toată lumea se jură că nu a existat niciodată și că întotdeauna a fost o fermă de familie. Pe scurt, cred că o iau razna.
Benedict s-a întors și a început să soarbă din bere.
- Ce-i? îl întrebai.
- Nimic.
I-am dat un mic brânci.
- Ei, hai. Ce-i?
Benedict își ținea capul aplecat.
- Acum șase ani, când te-ai dus în tabăra aceea, erai într-o formă destul de proastă.
- Poate puțin. Și?
- Îți pierduseși tatăl. Te simțeai singur. Lucrarea de dizertație nu mergea bine. Erai supărat și iritat. Erai furios că Trainor a scăpat fără nicio sancțiune.
- Care-i ideea?
- Niciuna, răspunse. Uită ce-am spus.
- Nu-mi vinde chestii din astea. Ce e?
Creierul îmi înota de-a dreptul. Trebuia să mă fi oprit cu câteva pahare înainte. Îmi amintesc când am băut prea mult în anul I și am pornit înapoi spre dormitor. Practic n-am ajuns niciodată. Când m-am trezit, eram cocoțat pe o tufă. Îmi amintesc cum mă holbam la stelele de pe cerul nopții și mă întrebam de ce pământul era atât de înțepător. Mă legănam și acum, de parcă aș fi fost pe o mare furtunoasă.
- Natalie, spuse Benedict.
- Ce e cu ea?
Și-a întors spre mine ochii aceia măriți de ochelari.
- Cum se face că n-am cunoscut-o niciodată?
Vederea începuse să mi se încețoșeze puțin.
- Ce?
- Natalie. Cum se face că nu am cunoscut-o?
- Pentru că am fost tot timpul în Vermont.
- Nu ai venit niciodată în campus?
- O singură dată. Am fost la restaurantul lui Judie.
- Atunci cum se face că nu mi-ai prezentat-o?
Am ridicat din umeri cu puțin prea multă însuflețire.
- Nu știu. Poate erai plecat?
- Am fost prezent toată vara aceea.
Tăcere. M-am străduit să-mi amintesc. Oare am încercat să i-o prezint lui Benedict?
- Sunt cel mai bun prieten al tău, da?
- Corect.
- Și, dacă te-ai fi căsătorit cu ea, aș fi fost cavaler de onoare.
- Știi doar.
- Natalie, spuse Benedict.
- Ce e cu ea?
Și-a întors spre mine ochii aceia măriți de ochelari.
- Cum se face că n-am cunoscut-o niciodată?
Vederea începuse să mi se încețoșeze puțin.
- Ce?
- Natalie. Cum se face că nu am cunoscut-o?
- Pentru că am fost tot timpul în Vermont.
- Nu ai venit niciodată în campus?
- O singură dată. Am fost la restaurantul lui Judie.
- Atunci cum se face că nu mi-ai prezentat-o?
Am ridicat din umeri cu puțin prea multă însuflețire.
- Nu știu. Poate erai plecat?
- Am fost prezent toată vara aceea.
Tăcere. M-am străduit să-mi amintesc. Oare am încercat să i-o prezint lui Benedict?
- Sunt cel mai bun prieten al tău, da?
- Corect.
- Și, dacă te-ai fi căsătorit cu ea, aș fi fost cavaler de onoare.
- Știi doar.
- Atunci nu ți se pare bizar că n-am cunoscut-o niciodată? mă întrebă el.
- Când prezinți lucrurile așa...
M-am încruntat.
- Stai, încerci să demonstrezi ceva?
- Nu, spuse el încet. Doar că e foarte ciudat.
- Cum adică ciudat?
Tăcu.
- Ciudat în sensul că am inventat-o? Asta vrei să spui.
- Nu. Zic și eu așa.
- Zici ce?
- În vara aceea. Aveai nevoie de ceva de care să te agăți.
- Și l-am găsit. Apoi l-am pierdut.
- OK, fie, las-o baltă.
Dar nu, nu era destul. Nu acum. Nu cu furia și vorbăria mea de bețivan.
- Și apropo, îi spusei, cum se face că nici eu n-am întâlnit-o niciodată pe iubirea vieții tale?
- Despre ce vorbești?
Măiculiță, eram beat.
- Poza din portofel. Cum se face că n-am întâlnit-o pe ea niciodată?
Arăta de parcă l-aș fi pălmuit.
- Las-o baltă, Jake.
- Zic și eu așa.
- Las-o. Baltă.
M-am încruntat.
- Stai, încerci să demonstrezi ceva?
- Nu, spuse el încet. Doar că e foarte ciudat.
- Cum adică ciudat?
Tăcu.
- Ciudat în sensul că am inventat-o? Asta vrei să spui.
- Nu. Zic și eu așa.
- Zici ce?
- În vara aceea. Aveai nevoie de ceva de care să te agăți.
- Și l-am găsit. Apoi l-am pierdut.
- OK, fie, las-o baltă.
Dar nu, nu era destul. Nu acum. Nu cu furia și vorbăria mea de bețivan.
- Și apropo, îi spusei, cum se face că nici eu n-am întâlnit-o niciodată pe iubirea vieții tale?
- Despre ce vorbești?
Măiculiță, eram beat.
- Poza din portofel. Cum se face că n-am întâlnit-o pe ea niciodată?
Arăta de parcă l-aș fi pălmuit.
- Las-o baltă, Jake.
- Zic și eu așa.
- Las-o. Baltă.
Am deschis gura, apoi am închis-o. Doamnele au reapărut. Benedict a scuturat din cap și, brusc, zâmbetul i-a reapărut.
- Pe care o vrei? mă întrebă Benedict.
M-am uitat la el.
- Pe bune?
- Da.
- Windy, îi spusei.
- Care-i aia?
- Vorbești serios?
- Nu rețin nume, răspunse Benedict.
- Windy este cea cu care am vorbit toată noaptea.
- Cu alte cuvinte, spuse Benedict, o vrei pe cea mai sexy. Bine, cum vrei.
M-am dus la Windy. Am luat-o încet la început, apoi repede. N-am ajuns la extaz total, dar a fost teribil de suav. Era ora 3 dimineața când Windy m-a condus la ușă.
Neștiind ce să spun, am ales în mod stupid varianta:
- Ăăă, mulțumesc.
M-am uitat la el.
- Pe bune?
- Da.
- Windy, îi spusei.
- Care-i aia?
- Vorbești serios?
- Nu rețin nume, răspunse Benedict.
- Windy este cea cu care am vorbit toată noaptea.
- Cu alte cuvinte, spuse Benedict, o vrei pe cea mai sexy. Bine, cum vrei.
M-am dus la Windy. Am luat-o încet la început, apoi repede. N-am ajuns la extaz total, dar a fost teribil de suav. Era ora 3 dimineața când Windy m-a condus la ușă.
Neștiind ce să spun, am ales în mod stupid varianta:
- Ăăă, mulțumesc.
- Ăăă? Cu plăcere.
Ne-am sărutat ușor pe gură. Nu a fost ceva ce avea să dureze, amândoi știam asta, ci o plăcere mică și rapidă și, uneori, în această lume, nu e nimic rău în asta.
M-am împleticit spre campus. Încă mai erau studenți afară. Am încercat să stau în umbră, dar Barry, studentul care mă vizitează săptămânal în birou, m-a reperat și a strigat:
- Ai luat-o pe drumul rușinii, profule?
M-a prins.
I-am făcut un semn călduros cu mâna și am continuat să merg pe două cărări spre umila mea locuință.
Când am intrat, m-a lovit brusc o durere de cap. Am rămas nemișcat, așteptând să mă asculte picioarele. După ce amețeala s-a potolit, m-am dus în bucătărie și am înhățat un pahar de apă cu gheață. Am băut-o cu înghițituri mari și mi-am turnat încă unul. A doua zi aveam să sufăr, mai mult ca sigur.
Epuizarea îmi muia oasele. Am intrat în dormitor și am aprins lumina.
Acolo, pe marginea patului, era bărbatul cu șapca de baseball castanie.
Am făcut un salt înapoi, speriat.
Individul mi-a făcut cu mâna prietenos:
- Bună, Jake. Țțț, uită-te la tine. Ai făcut chef?
O secundă, nu mai mult, am rămas înlemnit. Îmi zâmbea, de parcă era cea mai firească întâlnire din istoria lumii. Chiar și-a dus mâna la vârful șepcii, de parcă ar fi fost un jucător profesionist de golf ce aducea mulțumiri în fața galeriei.
- Cine naiba ești? îl întrebai eu.
- Nu e chiar relevant, Jake.
- Nu e pe naiba. Cine ești?
Omul a oftat, dezamăgit, se pare, de insistența mea aparent irațională de a-i afla identitatea.
- Să spunem că sunt un prieten.
- Ai luat-o pe drumul rușinii, profule?
M-a prins.
I-am făcut un semn călduros cu mâna și am continuat să merg pe două cărări spre umila mea locuință.
Când am intrat, m-a lovit brusc o durere de cap. Am rămas nemișcat, așteptând să mă asculte picioarele. După ce amețeala s-a potolit, m-am dus în bucătărie și am înhățat un pahar de apă cu gheață. Am băut-o cu înghițituri mari și mi-am turnat încă unul. A doua zi aveam să sufăr, mai mult ca sigur.
Epuizarea îmi muia oasele. Am intrat în dormitor și am aprins lumina.
Acolo, pe marginea patului, era bărbatul cu șapca de baseball castanie.
Am făcut un salt înapoi, speriat.
Individul mi-a făcut cu mâna prietenos:
- Bună, Jake. Țțț, uită-te la tine. Ai făcut chef?
O secundă, nu mai mult, am rămas înlemnit. Îmi zâmbea, de parcă era cea mai firească întâlnire din istoria lumii. Chiar și-a dus mâna la vârful șepcii, de parcă ar fi fost un jucător profesionist de golf ce aducea mulțumiri în fața galeriei.
- Cine naiba ești? îl întrebai eu.
- Nu e chiar relevant, Jake.
- Nu e pe naiba. Cine ești?
Omul a oftat, dezamăgit, se pare, de insistența mea aparent irațională de a-i afla identitatea.
- Să spunem că sunt un prieten.
- Erai în cafenea. În Vermont.
- Recunosc.
- Și m-ai urmărit până aici. Erai în furgonetă.
- Din nou, recunosc. Omule, miroși a băutură ieftină și a sex încă și mai ieftin. Nu că ar fi ceva rău în asta.
M-am străduit să nu-mi pierd echilibrul.
- Ce vrei?
- Să facem o plimbare.
- Unde?
- Unde?
A ridicat o sprânceană.
- Hai nu face pe prostul, Jake. Știi unde.
- Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești, îi spusei. Și, până la urmă, cum ai intrat aici?
Omul aproape că și-a dat ochii peste cap la asta.
- Recunosc.
- Și m-ai urmărit până aici. Erai în furgonetă.
- Din nou, recunosc. Omule, miroși a băutură ieftină și a sex încă și mai ieftin. Nu că ar fi ceva rău în asta.
M-am străduit să nu-mi pierd echilibrul.
- Ce vrei?
- Să facem o plimbare.
- Unde?
- Unde?
A ridicat o sprânceană.
- Hai nu face pe prostul, Jake. Știi unde.
- Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești, îi spusei. Și, până la urmă, cum ai intrat aici?
Omul aproape că și-a dat ochii peste cap la asta.
- Eh, bine, Jake, cu discuția asta vrei să pierdem timpul - cum am reușit să trec de rahatul ăla de încuietoare de la ușa ta din spate. Mai bine ai închide-o cu scotch.
Am deschis gura, am închis-o, am încercat din nou.
- Cine naiba ești?
- Bob. OK, Jake? Din moment ce nu pari în stare să depășești chestia asta cu numele, mă numesc Bob. Tu ești Jake și eu sunt Bob. Acum putem să ne mișcăm, te rog?
Individul s-a ridicat în picioare. Mi-am adunat puterile, gata să-mi retrăiesc zilele de responsabil cu ordinea. Sub niciun chip nu aveam să-l las pe individ să iasă de acolo fără o explicație. Dacă omul era intimidat, ascundea acest fapt destul de bine.
- Putem să plecăm acum sau vrei să mai pierdem timp? mă întrebă.
- Să plecăm unde?
Bob s-a încruntat de parcă îl luam peste picior.
- Haide, Jake. Unde crezi?
A gesticulat spre ușa din spatele meu.
- S-o vezi pe Natalie, evident. Ar trebui să ne grăbim.
Am deschis gura, am închis-o, am încercat din nou.
- Cine naiba ești?
- Bob. OK, Jake? Din moment ce nu pari în stare să depășești chestia asta cu numele, mă numesc Bob. Tu ești Jake și eu sunt Bob. Acum putem să ne mișcăm, te rog?
Individul s-a ridicat în picioare. Mi-am adunat puterile, gata să-mi retrăiesc zilele de responsabil cu ordinea. Sub niciun chip nu aveam să-l las pe individ să iasă de acolo fără o explicație. Dacă omul era intimidat, ascundea acest fapt destul de bine.
- Putem să plecăm acum sau vrei să mai pierdem timp? mă întrebă.
- Să plecăm unde?
Bob s-a încruntat de parcă îl luam peste picior.
- Haide, Jake. Unde crezi?
A gesticulat spre ușa din spatele meu.
- S-o vezi pe Natalie, evident. Ar trebui să ne grăbim.
Capitolul 14
Furgoneta era parcată în lotul colegiului din spatele căminului Moore.
Campusul era liniștit acum. Muzica tăcuse, fiind înlocuită de țârâitul continuu al greierilor. În depărtare vedeam siluetele câtorva studenți, dar pentru cei mai mulți ora 3 dimineața părea să fie ora vrăjitoarelor.
Bob și cu mine pășeam unul lângă altul, doi amici ieșiți la o plimbare nocturnă. Băutura încă își făcea damblaua cu unele sinapse cerebrale, dar aerul nopții combinat cu vizitatorul surpriză mă trezeau destul de rapid.
Când ne-am apropiat de bine cunoscuta furgonetă Chevy, ușa din spate s-a deschis. A ieșit un bărbat.
Asta nu mi-a plăcut.
Bărbatul era înalt și slab, cu niște maxilare care ar fi putut toca roșii și cu un păr aranjat impecabil. Arăta ca un manechin desăvârșit în afară de privirea aceea încruntată, vag cunoscătoare. În anii când am fost responsabil cu ordinea, mi s-a dezvoltat un fel de al șaselea simț în caz de bucluc. Pur și simplu așa se întâmplă după ce lucrezi într-un asemenea loc suficient de mult timp. Un bărbat trece pe lângă tine și simți cum pericolul se degajă în valuri fierbinți, ca liniile acelea unduitoare din desenele animate. Tipul acela emana valuri fierbinți periculoase ca o supernovă care explodează.
M-am oprit.
- Cine e ăsta?
- Iar vrei nume? spuse Bob.
Apoi, cu un oftat teatral, adăugă:
- Otto. Jake, ți-l prezint pe prietenul meu Otto.
- Otto și Bob, spusei eu.
- Da.
- Două palindromuri.
- Voi, profesorii de facultate, și cuvintele voastre aiuristice.
Ajunseserăm la furgonetă. Otto s-a dat la o parte pentru a mă lăsa să intru, dar nu m-am mișcat.
- Urcă, spuse Bob.
Am scuturat din cap.
- Mămica mea mi-a spus să nu urc în mașină cu persoane necunoscute.
- Hei, profule!
Am mărit ochii când m-am întors spre voce. Barry se chinuia că alerge către noi. În mod evident trăsese la măsea, așa că pașii îl făceau să semene cu o marionetă cu sforile răsucite.
Asta nu mi-a plăcut.
Bărbatul era înalt și slab, cu niște maxilare care ar fi putut toca roșii și cu un păr aranjat impecabil. Arăta ca un manechin desăvârșit în afară de privirea aceea încruntată, vag cunoscătoare. În anii când am fost responsabil cu ordinea, mi s-a dezvoltat un fel de al șaselea simț în caz de bucluc. Pur și simplu așa se întâmplă după ce lucrezi într-un asemenea loc suficient de mult timp. Un bărbat trece pe lângă tine și simți cum pericolul se degajă în valuri fierbinți, ca liniile acelea unduitoare din desenele animate. Tipul acela emana valuri fierbinți periculoase ca o supernovă care explodează.
M-am oprit.
- Cine e ăsta?
- Iar vrei nume? spuse Bob.
Apoi, cu un oftat teatral, adăugă:
- Otto. Jake, ți-l prezint pe prietenul meu Otto.
- Otto și Bob, spusei eu.
- Da.
- Două palindromuri.
- Voi, profesorii de facultate, și cuvintele voastre aiuristice.
Ajunseserăm la furgonetă. Otto s-a dat la o parte pentru a mă lăsa să intru, dar nu m-am mișcat.
- Urcă, spuse Bob.
Am scuturat din cap.
- Mămica mea mi-a spus să nu urc în mașină cu persoane necunoscute.
- Hei, profule!
Am mărit ochii când m-am întors spre voce. Barry se chinuia că alerge către noi. În mod evident trăsese la măsea, așa că pașii îl făceau să semene cu o marionetă cu sforile răsucite.
- Hei, profule, o întrebare scurtă dacă...?
Barry nu și-a terminat fraza. Fără niciun avertisment și nicio ezitare, Otto a înaintat spre el, s-a încordat și l-a pocnit pe Barry drept în față. Am rămas încremenit o clipă, șocat de viteza mișcării. Barry s-a lungit în aer.
A aterizat pe asfalt cu un zgomot înăbușit, cu capul atârnat pe spate. Avea ochii închiși. Din nas îi curgea sânge.
M-am lăsat pe un genunchi.
- Barry?
Nicio mișcare.
Otto a scos un pistol.
M-am dat puțin spre stânga, astfel încât să-l feresc pe Barry de pistolul lui Otto.
- Otto n-o să te împuște, spuse Bob cu aceeași voce calmă. O să înceapă doar să împuște studenți până când intri în furgonetă.
Am luat în brațe capul lui Barry. Vedeam că respiră. Eram pe punctul de a-i verifica pulsul, când am auzit o voce strigând.
- Barry? Era un alt student. Unde ești, frate?
Când Otto a ridicat pistolul, m-a cuprins frica. M-am gândit să fac o mișcare, dar, ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Otto s-a dat un pas mai departe de mine.
Un alt student a strigat:
- Cred că e acolo - lângă furgonetă. Barry?
Otto a îndreptat arma înspre voce. Bob s-a uitat la mine și a ridicat ușor din umeri.
A aterizat pe asfalt cu un zgomot înăbușit, cu capul atârnat pe spate. Avea ochii închiși. Din nas îi curgea sânge.
M-am lăsat pe un genunchi.
- Barry?
Nicio mișcare.
Otto a scos un pistol.
M-am dat puțin spre stânga, astfel încât să-l feresc pe Barry de pistolul lui Otto.
- Otto n-o să te împuște, spuse Bob cu aceeași voce calmă. O să înceapă doar să împuște studenți până când intri în furgonetă.
Am luat în brațe capul lui Barry. Vedeam că respiră. Eram pe punctul de a-i verifica pulsul, când am auzit o voce strigând.
- Barry? Era un alt student. Unde ești, frate?
Când Otto a ridicat pistolul, m-a cuprins frica. M-am gândit să fac o mișcare, dar, ca și cum mi-ar fi citit gândurile, Otto s-a dat un pas mai departe de mine.
Un alt student a strigat:
- Cred că e acolo - lângă furgonetă. Barry?
Otto a îndreptat arma înspre voce. Bob s-a uitat la mine și a ridicat ușor din umeri.
- OK! am strigat eu cu un țipăt înăbușit. Merg! Nu trageți în nimeni.
M-am ghemuit rapid în spatele furgonetei. Toate scaunele fuseseră scoase. Pe o latură era o bancă - doar acolo se putea sta. Otto a coborât pistolul și s-a strecurat lângă mine. Bob s-a suit la volan. Barry era tot inconștient. Studenții se apropiau în timp ce noi ne puneam în mișcare. L-am auzit pe unul strigând:
- Ce mama... Dumnezeule! Barry?
Dacă Bob și Otto erau îngrijorați că cineva le-ar putea lua numărul de înmatriculare, nu o arătau. Bob conducea furgoneta cu o viteză îngrijorător de redusă. Nu-mi doream asta. Îmi doream ca Bob să mărească viteza. Îmi doream să se grăbească. Voiam să-i văd pe Otto și Bob cât se poate de departe de studenți.
M-am întors spre Otto.
- De ce naiba l-ai lovit așa?
Otto s-a uitat la mine cu o privire care mi-a înghețat sângele în vene.
Avea niște ochi fără viață, nici urmă de lumină în ei. Era ca și cum m-aș fi uitat în ochii unui obiect neînsuflețit - ochii unei măsuțe sau, poate, ai unei cutii de carton.
De pe scaunul din față, Bob îmi spuse:
- Ce mama... Dumnezeule! Barry?
Dacă Bob și Otto erau îngrijorați că cineva le-ar putea lua numărul de înmatriculare, nu o arătau. Bob conducea furgoneta cu o viteză îngrijorător de redusă. Nu-mi doream asta. Îmi doream ca Bob să mărească viteza. Îmi doream să se grăbească. Voiam să-i văd pe Otto și Bob cât se poate de departe de studenți.
M-am întors spre Otto.
- De ce naiba l-ai lovit așa?
Otto s-a uitat la mine cu o privire care mi-a înghețat sângele în vene.
Avea niște ochi fără viață, nici urmă de lumină în ei. Era ca și cum m-aș fi uitat în ochii unui obiect neînsuflețit - ochii unei măsuțe sau, poate, ai unei cutii de carton.
De pe scaunul din față, Bob îmi spuse:
- Aruncă-ți portofelul și telefonul pe bancheta din față, te rog.
Am făcut cum mi-a cerut. Am trecut rapid în revistă partea din spate a furgonetei și nu mi-a plăcut ce am văzut. Carpetele fuseseră scoase, dezvăluind podeaua metalică goală. La picioarele lui Otto se afla o cutie ruginită cu scule. Nu aveam nicio idee ce era înăuntru. Vizavi de mine era o bară sudată în peretele furgonetei. Am înghițit cu noduri atunci când am văzut cătușele. Un inel al cătușelor era prins de bară. Celălalt inel era deschis, probabil în așteptarea încheieturii unei mâini.
Otto ținea pistolul îndreptat spre mine.
Când am ajuns pe autostradă, Bob a început să conducă nonșalant cu palmele, așa cum obișnuia tatăl meu când ne îndreptam spre magazinul de bricolaj pentru un proiect casnic de weekend.
- Jake? strigă Bob.
- Da.
- Încotro?
- Hm? spusei eu.
- E simplu, Jake, continuă Bob. Ne vei spune unde e Natalie.
- Eu?
- Îhî.
- Nu am nici cea mai vagă idee unde e. Parcă ai spus că...
În acel moment, tâmpitul de Otto mi-a dat un pumn puternic în burtă.
Am rămas pe loc fără aer în plămâni. M-am făcut ghem. M-am prăbușit în genunchi pe podeaua metalică a furgonetei. Dacă vi s-a tăiat vreodată răsuflarea, știți ce înseamnă să fii paralizat complet. E o senzație de sufocare. Tot ce poți face este să te îndoi ca un covrig și să te rogi să revină oxigenul.
Vorbi Bob:
Am făcut cum mi-a cerut. Am trecut rapid în revistă partea din spate a furgonetei și nu mi-a plăcut ce am văzut. Carpetele fuseseră scoase, dezvăluind podeaua metalică goală. La picioarele lui Otto se afla o cutie ruginită cu scule. Nu aveam nicio idee ce era înăuntru. Vizavi de mine era o bară sudată în peretele furgonetei. Am înghițit cu noduri atunci când am văzut cătușele. Un inel al cătușelor era prins de bară. Celălalt inel era deschis, probabil în așteptarea încheieturii unei mâini.
Otto ținea pistolul îndreptat spre mine.
Când am ajuns pe autostradă, Bob a început să conducă nonșalant cu palmele, așa cum obișnuia tatăl meu când ne îndreptam spre magazinul de bricolaj pentru un proiect casnic de weekend.
- Jake? strigă Bob.
- Da.
- Încotro?
- Hm? spusei eu.
- E simplu, Jake, continuă Bob. Ne vei spune unde e Natalie.
- Eu?
- Îhî.
- Nu am nici cea mai vagă idee unde e. Parcă ai spus că...
În acel moment, tâmpitul de Otto mi-a dat un pumn puternic în burtă.
Am rămas pe loc fără aer în plămâni. M-am făcut ghem. M-am prăbușit în genunchi pe podeaua metalică a furgonetei. Dacă vi s-a tăiat vreodată răsuflarea, știți ce înseamnă să fii paralizat complet. E o senzație de sufocare. Tot ce poți face este să te îndoi ca un covrig și să te rogi să revină oxigenul.
Vorbi Bob:
- Unde e?
Nu puteam da un răspuns, chiar dacă aș fi avut unul. Nu mai aveam suflu. Am încercat să rezist, am încercat să-mi aduc aminte că, dacă nu mă zbat, aerul revine, dar mă simțeam ca și cum cineva îmi ținea capul sub apă, iar eu trebuia să fiu încrezător că, în cele din urmă, îmi va da drumul.
Din nou vocea lui Bob:
- Jake?
Din nou vocea lui Bob:
- Jake?
Otto mi-a dat o lovitură puternică peste o latură a capului. M-am rostogolit pe spate și am văzut stele verzi. Pieptul a început să tresalte și, în cele din urmă, suflul mi-a revenit cu frânturi mici, reconfortante. Otto m-a pocnit încă o dată în cap. Creierul mi-a fost invadat de întuneric.
Ochii mi s-au dat peste cap. Stomacul mi s-a întors pe dos. M-am gândit că mi-ar putea veni rău și, din cauză că mintea funcționează ciudat, chiar m-am gândit că era bine că scoseseră carpeta, căci așa mizeria era mai ușor de curățat.
- Unde e? întrebă din nou Bob.
Silindu-mă din răsputeri să mă târâi spre capătul celălalt al furgonetei, am reușit să îndrug:
- Nu știu, jur!
Mi-am sprijinit spatele de peretele furgonetei. Bara aceea cu cătușele era deasupra umărului meu stâng. Otto și-a menținut pistolul ațintit asupra mea. Nu m-am mișcat. Încercam să câștig timp, să-mi recapăt răsuflarea, să-mi revin, să gândesc limpede. Băutura era încă prezentă, încă făcând totul să pară puțin în ceață, dar durerea era un mod eficient de a readuce claritatea și concentrarea în viața mea.
Silindu-mă din răsputeri să mă târâi spre capătul celălalt al furgonetei, am reușit să îndrug:
- Nu știu, jur!
Mi-am sprijinit spatele de peretele furgonetei. Bara aceea cu cătușele era deasupra umărului meu stâng. Otto și-a menținut pistolul ațintit asupra mea. Nu m-am mișcat. Încercam să câștig timp, să-mi recapăt răsuflarea, să-mi revin, să gândesc limpede. Băutura era încă prezentă, încă făcând totul să pară puțin în ceață, dar durerea era un mod eficient de a readuce claritatea și concentrarea în viața mea.
Mi-am strâns genunchii la piept. Atunci am simțit în picior ceva mic ca un zimț. Un mic ciob de sticlă, mi-am închipuit, sau poate o pietricică tăioasă. M-am uitat în jos și, cu o spaimă crescândă, am văzut că nu era așa ceva.
Era un dinte.
Mi s-a tăiat respirația. M-am întors și am văzut umbra unui zâmbet pe fața de fotomodel a lui Otto. A deschis cutia, dezvăluind un set de scule ruginite. Am văzut un set de clești, un bomfaier, un cutter - și nu m-am mai uitat.
Bob întrebă:
- Unde e?
- Ți-am spus o dată. Nu știu.
- Răspunsul ăsta, e foarte dezamăgitor, comentă Bob.
Vedeam cum i se clatină spatele capului.
Otto a rămas impasibil. Își menținea pistolul ațintit spre mine, dar trăgea pe furiș câte o privire drăgăstoasă spre unelte. Ochii goi i se luminau când aterizau pe clești, bomfaier, cutter.
Din nou vorbi Bob:
- Jake?
- Ce?
- Otto o să te încătușeze acum. Să nu faci vreo prostie. Are un pistol și, hei, oricând ne putem întoarce în campus pentru a-ți folosi studenții pe post de ținte. Mă înțelegi?
Am înghițit din nou în sec, iar capul a început să-mi vâjâie.
- Nu știu nimic.
Era un dinte.
Mi s-a tăiat respirația. M-am întors și am văzut umbra unui zâmbet pe fața de fotomodel a lui Otto. A deschis cutia, dezvăluind un set de scule ruginite. Am văzut un set de clești, un bomfaier, un cutter - și nu m-am mai uitat.
Bob întrebă:
- Unde e?
- Ți-am spus o dată. Nu știu.
- Răspunsul ăsta, e foarte dezamăgitor, comentă Bob.
Vedeam cum i se clatină spatele capului.
Otto a rămas impasibil. Își menținea pistolul ațintit spre mine, dar trăgea pe furiș câte o privire drăgăstoasă spre unelte. Ochii goi i se luminau când aterizau pe clești, bomfaier, cutter.
Din nou vorbi Bob:
- Jake?
- Ce?
- Otto o să te încătușeze acum. Să nu faci vreo prostie. Are un pistol și, hei, oricând ne putem întoarce în campus pentru a-ți folosi studenții pe post de ținte. Mă înțelegi?
Am înghițit din nou în sec, iar capul a început să-mi vâjâie.
- Nu știu nimic.
Bob a scos un oftat excesiv de teatral.
- Nu te-am întrebat dacă știi ceva, Jake. Ei bine, adică, da, te-am întrebat asta înainte, dar acum te întreb dacă înțelegi ce am spus - despre cătușe și folosirea studenților ca țintă. Ai înțeles toate astea, Jake?
- Da.
- OK, atunci stai liniștit.
Bob și-a folosit semnalizatoarele și s-a strecurat pe banda din stânga.
Eram încă pe autostradă.
- Dă-i drumul, Otto.
Nu aveam mult timp. Știam asta. Poate secunde. De îndată ce cătușele ar fi fost puse - de îndată ce aș fi fost priponit de peretele furgonetei - aș fi fost terminat. M-am uitat la dintele de jos.
Un bun memento a ceea ce avea să urmeze.
Otto a venit spre mine dinspre ușa din spate. Încă ținea pistolul. Mă puteam năpusti asupra lui, cred, dar se aștepta la asta. M-am gândit să încerc să deschid ușa laterală și să mă rostogolesc afară, să-mi încerc norocul în timp ce furgoneta rula pe autostradă cu peste 97 de kilometri pe oră. Dar era tras zăvorul. Sub nicio formă nu aș fi putut să o deschid la timp.
- OK, atunci stai liniștit.
Bob și-a folosit semnalizatoarele și s-a strecurat pe banda din stânga.
Eram încă pe autostradă.
- Dă-i drumul, Otto.
Nu aveam mult timp. Știam asta. Poate secunde. De îndată ce cătușele ar fi fost puse - de îndată ce aș fi fost priponit de peretele furgonetei - aș fi fost terminat. M-am uitat la dintele de jos.
Un bun memento a ceea ce avea să urmeze.
Otto a venit spre mine dinspre ușa din spate. Încă ținea pistolul. Mă puteam năpusti asupra lui, cred, dar se aștepta la asta. M-am gândit să încerc să deschid ușa laterală și să mă rostogolesc afară, să-mi încerc norocul în timp ce furgoneta rula pe autostradă cu peste 97 de kilometri pe oră. Dar era tras zăvorul. Sub nicio formă nu aș fi putut să o deschid la timp.
În cele din urmă, Otto vorbi:
- Prinde bara de lângă cătușe cu mâna ta stângă. Folosește-ți toate degetele pentru a te ține.
Am priceput de ce. Aș fi avut o mână ocupată. Doar una singură de urmărit. Nu că ar fi contat. I-ar lua doar o secundă să prindă cătușele și apoi, ei bine, final de joc. Am prins bara - și mi-a venit o idee.
Era un pariu riscant, poate chiar o imposibilitate, dar, imediat ce cătușele ar fi făcut clic, eu aș fi fost țintuit locului, iar Otto ar fi început să mă lucreze cu sculele din cutiuța lui...
N-aveam de ales.
Otto se aștepta să mă arunc asupra lui. Ce nu se aștepta el era că mă voi duce în cealaltă direcție.
Am încercat să mă relaxez. Sincronizarea era totul aici. Fără asta, nu aveam nicio șansă. Contam și pe faptul că Otto nu voia să mă împuște, că mă voiau cu adevărat în viață - așa cum sugerase Bob cu amenințarea lui despre împușcarea studenților în locul meu.
Am priceput de ce. Aș fi avut o mână ocupată. Doar una singură de urmărit. Nu că ar fi contat. I-ar lua doar o secundă să prindă cătușele și apoi, ei bine, final de joc. Am prins bara - și mi-a venit o idee.
Era un pariu riscant, poate chiar o imposibilitate, dar, imediat ce cătușele ar fi făcut clic, eu aș fi fost țintuit locului, iar Otto ar fi început să mă lucreze cu sculele din cutiuța lui...
N-aveam de ales.
Otto se aștepta să mă arunc asupra lui. Ce nu se aștepta el era că mă voi duce în cealaltă direcție.
Am încercat să mă relaxez. Sincronizarea era totul aici. Fără asta, nu aveam nicio șansă. Contam și pe faptul că Otto nu voia să mă împuște, că mă voiau cu adevărat în viață - așa cum sugerase Bob cu amenințarea lui despre împușcarea studenților în locul meu.
Mai aveam o secundă. Mai puțin. Poate zecimi de secundă.
Otto a întins mâna spre cătușe. Când le-a atins cu degetele, am acționat.
Am folosit mâna care strângea bara pentru a-mi ține echilibrul și mi-am aruncat picioarele în sus - dar nu pentru a-l lovi pe Otto. Ar fi fost inutil și previzibil. În schimb, m-am împins, întinzându-mă pe orizontală cât eram de lung. Nu se putea spune că zburam prin furgonetă ca un artist veteran de arte marțiale, dar cu înălțimea mea și cu toate acele abdomene nenorocite pe care le făceam, eram capabil să-mi arunc picioarele ca pe un bici.
Otto a întins mâna spre cătușe. Când le-a atins cu degetele, am acționat.
Am folosit mâna care strângea bara pentru a-mi ține echilibrul și mi-am aruncat picioarele în sus - dar nu pentru a-l lovi pe Otto. Ar fi fost inutil și previzibil. În schimb, m-am împins, întinzându-mă pe orizontală cât eram de lung. Nu se putea spune că zburam prin furgonetă ca un artist veteran de arte marțiale, dar cu înălțimea mea și cu toate acele abdomene nenorocite pe care le făceam, eram capabil să-mi arunc picioarele ca pe un bici.
Am țintit cu călcâiul pantofului partea laterală a capului lui Bob.
Otto a reacționat rapid. Exact în clipa în care călcâiul meu și-a atins ținta, Otto m-a placat din zbor, trântindu-mă puternic la pământ. M-a prins de gât și a început să strângă.
Dar era prea târziu.
Lovitura mea aterizase în forță pe căpățâna lui Bob, pocnindu-i lateral capul. Instinctiv, mâinile lui Bob au sărit de pe volan. Mașina a virat brusc, transformându-mă pe mine și pe Otto - și pistolul - într-o grămadă în rostogolire.
Începuse distracția.
Otto încă mă strângea de gât, dar, fără pistol, eram doar unu la unu. El era un luptător bun și experimentat. Eu eram un luptător bun și experimentat. El avea, probabil, 1,83 metri și 82 de kilograme. Eu am aproape doi metri și cântăresc 104 de kilograme.
Avantaj: eu.
L-am izbit puternic de peretele din spate al furgonetei. Și-a slăbit strânsoarea de pe gâtul meu. L-am izbit din nou. Mi-a dat drumul. M-am uitat după pistol pe podeaua furgonetei.
Nu l-am văzut.
Furgoneta încă vira la dreapta, apoi la stânga, în timp ce Bob încerca să recâștige controlul.
Otto a reacționat rapid. Exact în clipa în care călcâiul meu și-a atins ținta, Otto m-a placat din zbor, trântindu-mă puternic la pământ. M-a prins de gât și a început să strângă.
Dar era prea târziu.
Lovitura mea aterizase în forță pe căpățâna lui Bob, pocnindu-i lateral capul. Instinctiv, mâinile lui Bob au sărit de pe volan. Mașina a virat brusc, transformându-mă pe mine și pe Otto - și pistolul - într-o grămadă în rostogolire.
Începuse distracția.
Otto încă mă strângea de gât, dar, fără pistol, eram doar unu la unu. El era un luptător bun și experimentat. Eu eram un luptător bun și experimentat. El avea, probabil, 1,83 metri și 82 de kilograme. Eu am aproape doi metri și cântăresc 104 de kilograme.
Avantaj: eu.
L-am izbit puternic de peretele din spate al furgonetei. Și-a slăbit strânsoarea de pe gâtul meu. L-am izbit din nou. Mi-a dat drumul. M-am uitat după pistol pe podeaua furgonetei.
Nu l-am văzut.
Furgoneta încă vira la dreapta, apoi la stânga, în timp ce Bob încerca să recâștige controlul.
Am căzut cu fața înainte, aterizând în genunchi. Am auzit un zgomot metalic de alunecare și acolo, în colțul din fața mea, am văzut pistolul.
M-am târât spre el, dar Otto m-a prins de picior și m-a tras înapoi. A avut loc o luptă scurtă, eu încercând să mă apropii de pistol, el trăgându-mă înapoi. Am încercat să-i stropșesc fața, dar am ratat.
Apoi Otto și-a lăsat în jos capul și m-a mușcat puternic de picior.
Am tras un urlet de durere.
Se ținea cu dinții de partea cărnoasă a pulpei mele. Panicat, am lovit mai tare. Nu mi-a dat drumul. Durerea îmi încețoșa din nou privirea.
Furgoneta s-a milostivit și a virat din nou. Otto a zburat la dreapta. Eu m-am rostogolit la stânga. El a aterizat lângă trusa cu scule. Degetele i-au dispărut în interiorul ei.
Unde naiba era pistolul?
Nu-l găseam.
Din față, Bob spuse:
- Lasă-te păgubaș acum și n-o să mai rănim alți studenți.
Dar nu-l ascultam pe nenorocitul ăla. M-am uitat la stânga și la dreapta.
Nici urmă de pistol.
Otto și-a scos din nou mâna la iveală. Acum avea cutterul. A apăsat butonul cu degetul mare. A apărut deodată lama.
M-am târât spre el, dar Otto m-a prins de picior și m-a tras înapoi. A avut loc o luptă scurtă, eu încercând să mă apropii de pistol, el trăgându-mă înapoi. Am încercat să-i stropșesc fața, dar am ratat.
Apoi Otto și-a lăsat în jos capul și m-a mușcat puternic de picior.
Am tras un urlet de durere.
Se ținea cu dinții de partea cărnoasă a pulpei mele. Panicat, am lovit mai tare. Nu mi-a dat drumul. Durerea îmi încețoșa din nou privirea.
Furgoneta s-a milostivit și a virat din nou. Otto a zburat la dreapta. Eu m-am rostogolit la stânga. El a aterizat lângă trusa cu scule. Degetele i-au dispărut în interiorul ei.
Unde naiba era pistolul?
Nu-l găseam.
Din față, Bob spuse:
- Lasă-te păgubaș acum și n-o să mai rănim alți studenți.
Dar nu-l ascultam pe nenorocitul ăla. M-am uitat la stânga și la dreapta.
Nici urmă de pistol.
Otto și-a scos din nou mâna la iveală. Acum avea cutterul. A apăsat butonul cu degetul mare. A apărut deodată lama.
Brusc, avantajul mărimii mele a devenit irelevant.
A pornit spre mine, cu lama ascuțită înainte. Eram încolțit și blocat.
Nici urmă de pistol. N-aveam nicio șansă reală să-l atac fără să mă taie serios. Mai aveam o singură opțiune.
Când ești în dubiu, mergi pe varianta care deja a funcționat.
M-am întors și l-am pocnit pe Bob în spatele capului.
Din nou furgoneta a virat, aruncându-ne în aer pe mine și pe Otto. Când am aterizat, am văzut o breșă. Mi-am aplecat capul și am plonjat asupra lui. Otto încă avea cutterul. M-a atacat, dar l-am înșfăcat de încheietură.
Din nou am încercat să-mi folosesc avantajul mărimii.
În față, Bob trecea prin clipe mai grele cu menținerea controlului mașinii.
Otto și cu mine am început să ne rostogolim. Cu o mână îl țineam de încheietură. Mi-am încolăcit picioarele în jurul trupului lui. Mi-am încleștat brațul liber de curbura gâtului lui Otto, încercând să ajung la trahee. Și-a lăsat în jos bărbia pentru a mă bloca. Totuși, îi țineam gâtul cu brațul. Dacă aș putea să-mi apăs brațul doar puțin mai mult.
Acela a fost momentul în care s-a întâmplat.
Bob a călcat frâna. Furgoneta s-a oprit brusc. Impulsul ne-a ridicat pe mine și pe Otto în aer și ne-a trântit puternic de podea. Ideea e că brațul meu a rămas fixat de beregata lui în tot acest timp. Gândiți-vă la asta.
Greutatea mea plus viteza mașinii plus oprirea bruscă - toate acestea mi-au transformat brațul într-o sonetă.
A pornit spre mine, cu lama ascuțită înainte. Eram încolțit și blocat.
Nici urmă de pistol. N-aveam nicio șansă reală să-l atac fără să mă taie serios. Mai aveam o singură opțiune.
Când ești în dubiu, mergi pe varianta care deja a funcționat.
M-am întors și l-am pocnit pe Bob în spatele capului.
Din nou furgoneta a virat, aruncându-ne în aer pe mine și pe Otto. Când am aterizat, am văzut o breșă. Mi-am aplecat capul și am plonjat asupra lui. Otto încă avea cutterul. M-a atacat, dar l-am înșfăcat de încheietură.
Din nou am încercat să-mi folosesc avantajul mărimii.
În față, Bob trecea prin clipe mai grele cu menținerea controlului mașinii.
Otto și cu mine am început să ne rostogolim. Cu o mână îl țineam de încheietură. Mi-am încolăcit picioarele în jurul trupului lui. Mi-am încleștat brațul liber de curbura gâtului lui Otto, încercând să ajung la trahee. Și-a lăsat în jos bărbia pentru a mă bloca. Totuși, îi țineam gâtul cu brațul. Dacă aș putea să-mi apăs brațul doar puțin mai mult.
Acela a fost momentul în care s-a întâmplat.
Bob a călcat frâna. Furgoneta s-a oprit brusc. Impulsul ne-a ridicat pe mine și pe Otto în aer și ne-a trântit puternic de podea. Ideea e că brațul meu a rămas fixat de beregata lui în tot acest timp. Gândiți-vă la asta.
Greutatea mea plus viteza mașinii plus oprirea bruscă - toate acestea mi-au transformat brațul într-o sonetă.
Am auzit o trosnitură oribilă, ca și cum o duzină de bețigașe umede s-ar fi frânt. Traheea lui Otto a cedat ca un papier mache neuscat încă.
Brațul meu a lovit ceva dur - practic am simțit podeaua furgonetei prin pielea și cartilajul gâtului său. Tot corpul lui Otto s-a muiat. M-am uitat în jos la fața lui de băiat frumos. Avea ochii deschiși, iar acum nu doar păreau fără viață - chiar erau.
Aproape că am sperat la o clipire din ochi. Nici urmă de așa ceva.
Otto era mort.
M-am rostogolit de pe el.
- Otto?
Era Bob. L-am văzut cum, pe locul șoferului, se căuta în buzunar. M-am întrebat dacă își caută pistolul, dar nu aveam chef să mai stau pe acolo și să aflu. Am înhățat încuietoarea ușii din spate a furgonetei și am tras-o.
Am apăsat mânerul și am aruncat o ultimă privire în urmă în momentul în care ușa s-a deschis.
Mda, Bob avea un pistol îndreptat direct spre mine.
M-am ferit de glonțul care mi-a zburat pe deasupra capului. Nu prea cred că mă dorea mort așa de mult. M-am rostogolit afară din spatele furgonetei și am aterizat zdravăn pe umărul drept. Am văzut niște faruri venind în direcția mea. Am făcut ochii mari. O mașină se îndrepta direct spre mine.
Din nou m-am ferit și m-am rostogolit. Cauciucurile au scrâșnit.
Brațul meu a lovit ceva dur - practic am simțit podeaua furgonetei prin pielea și cartilajul gâtului său. Tot corpul lui Otto s-a muiat. M-am uitat în jos la fața lui de băiat frumos. Avea ochii deschiși, iar acum nu doar păreau fără viață - chiar erau.
Aproape că am sperat la o clipire din ochi. Nici urmă de așa ceva.
Otto era mort.
M-am rostogolit de pe el.
- Otto?
Era Bob. L-am văzut cum, pe locul șoferului, se căuta în buzunar. M-am întrebat dacă își caută pistolul, dar nu aveam chef să mai stau pe acolo și să aflu. Am înhățat încuietoarea ușii din spate a furgonetei și am tras-o.
Am apăsat mânerul și am aruncat o ultimă privire în urmă în momentul în care ușa s-a deschis.
Mda, Bob avea un pistol îndreptat direct spre mine.
M-am ferit de glonțul care mi-a zburat pe deasupra capului. Nu prea cred că mă dorea mort așa de mult. M-am rostogolit afară din spatele furgonetei și am aterizat zdravăn pe umărul drept. Am văzut niște faruri venind în direcția mea. Am făcut ochii mari. O mașină se îndrepta direct spre mine.
Din nou m-am ferit și m-am rostogolit. Cauciucurile au scrâșnit.
Mașina a trecut atât de razant pe lângă mine, încât am simțit cum pământul mă lovește peste față. S-au auzit niște claxoane. Cineva a înjurat.
Furgoneta lui Bob a început să se miște. Un sentiment de ușurare mi-a cuprins sufletul. M-am târât cu greutate până la zona de siguranță relativă a acostamentului din stânga. Cu toate mașinile acelea trecând pe acolo, mi-am imaginat că Bob va demara.
Nu a făcut-o.
Furgoneta era acum pe același acostament, la aproape 20 de metri de locul unde stăteam întins.
Cu pistolul încă în mână, Bob a sărit afară pe ușa laterală a șoferului.
Eram stors de vlagă. Nu credeam că mă pot mișca, dar iată cum stau lucrurile: când cineva are un pistol, chestiuni precum durerea sau epuizarea ajung, în cel mai bun caz, pe planul al doilea.
Din nou aveam o singură opțiune.
Am făcut un salt drept în desișul de pe marginea drumului. Nu m-am uitat mai întâi. Nu am cercetat. Pur și simplu am sărit. În beznă, nu am văzut panta. M-am rostogolit prin desiș, lăsând gravitatea să mă ducă departe de șosea. M-am așteptat să ajung repede la poale, dar părea să dureze mult.
M-am rostogolit îndelung și din greu. Capul mi s-a lovit de o stâncă.
Picioarele mi s-au lovit de un copac. Coastele mi s-au lovit de... nici nu știu de ce. Am continuat să mă rostogolesc. M-am rostogolit prin tufăriș, m-am tot rostogolit până când ochii au început să mi se închidă și lumea a devenit întunecată și încremenită.
Furgoneta lui Bob a început să se miște. Un sentiment de ușurare mi-a cuprins sufletul. M-am târât cu greutate până la zona de siguranță relativă a acostamentului din stânga. Cu toate mașinile acelea trecând pe acolo, mi-am imaginat că Bob va demara.
Nu a făcut-o.
Furgoneta era acum pe același acostament, la aproape 20 de metri de locul unde stăteam întins.
Cu pistolul încă în mână, Bob a sărit afară pe ușa laterală a șoferului.
Eram stors de vlagă. Nu credeam că mă pot mișca, dar iată cum stau lucrurile: când cineva are un pistol, chestiuni precum durerea sau epuizarea ajung, în cel mai bun caz, pe planul al doilea.
Din nou aveam o singură opțiune.
Am făcut un salt drept în desișul de pe marginea drumului. Nu m-am uitat mai întâi. Nu am cercetat. Pur și simplu am sărit. În beznă, nu am văzut panta. M-am rostogolit prin desiș, lăsând gravitatea să mă ducă departe de șosea. M-am așteptat să ajung repede la poale, dar părea să dureze mult.
M-am rostogolit îndelung și din greu. Capul mi s-a lovit de o stâncă.
Picioarele mi s-au lovit de un copac. Coastele mi s-au lovit de... nici nu știu de ce. Am continuat să mă rostogolesc. M-am rostogolit prin tufăriș, m-am tot rostogolit până când ochii au început să mi se închidă și lumea a devenit întunecată și încremenită.
Capitolul 15
Când am văzut farurile, am scos un geamăt și am încercat totuși să mă rostogolesc din nou. Farurile m-au urmărit.
- Domnule?
Zăceam întins pe spate cu privirea ațintită drept în sus. Era ciudat. Cum putea o mașină să vină spre mine dacă eu eram cu fața spre cer? Mi-am ridicat brațul pentru a evita lumina. O durere fulgerătoare mi-a străpuns articulația umărului.
- Domnule, sunteți OK?
Mi-am ferit ochii și am aruncat o privire piezișă. Cele două faruri s-au unit într-un singur fascicul de lumină. Persoana care-l ațintea asupra mea l-a îndepărtat de ochii mei. Am clipit și am văzut un polițai aplecat peste mine. M-am ridicat încet, tot trupul meu țipând de durere.
- Unde sunt? întrebai eu.
- Nu știți unde sunteți?
Am scuturat capul, încercând să-l limpezesc. Era întuneric beznă.
Zăceam într-un fel de tufăriș. O clipă, gândurile mi-au zburat la primul an de facultate, când, după o noapte în care am băut prea mult, ca un ageamiu, am ajuns într-o tufă.
- Cum vă numiți, domnule? întrebă polițaiul.
- Jake Fisher.
- Domnule?
Zăceam întins pe spate cu privirea ațintită drept în sus. Era ciudat. Cum putea o mașină să vină spre mine dacă eu eram cu fața spre cer? Mi-am ridicat brațul pentru a evita lumina. O durere fulgerătoare mi-a străpuns articulația umărului.
- Domnule, sunteți OK?
Mi-am ferit ochii și am aruncat o privire piezișă. Cele două faruri s-au unit într-un singur fascicul de lumină. Persoana care-l ațintea asupra mea l-a îndepărtat de ochii mei. Am clipit și am văzut un polițai aplecat peste mine. M-am ridicat încet, tot trupul meu țipând de durere.
- Unde sunt? întrebai eu.
- Nu știți unde sunteți?
Am scuturat capul, încercând să-l limpezesc. Era întuneric beznă.
Zăceam într-un fel de tufăriș. O clipă, gândurile mi-au zburat la primul an de facultate, când, după o noapte în care am băut prea mult, ca un ageamiu, am ajuns într-o tufă.
- Cum vă numiți, domnule? întrebă polițaiul.
- Jake Fisher.
- Domnule Fisher, ați băut în seara asta?
- Am fost atacat, spusei eu.
- Atacat?
- De doi bărbați cu arme.
- Domnule Fisher?
- Da?
Polițaiul vorbea pe tonul unui polițist calm și politicos.
- Ați băut în seara asta?
- Da. Mult mai devreme.
- Domnule Fisher, sunt agentul de poliție John Ong. Se pare că sunteți rănit. Doriți să vă ducem la un spital?
Am încercat din răsputeri să mă concentrez. Fiecare undă cerebrală părea că străbate un fel de imagini distorsionate, ca și cum s-ar vedea prin ușa cabinei de duș.
- Nu sunt sigur.
- Vom chema ambulanța, spuse el.
- Nu cred că e necesar. M-am uitat în jur. Unde sunt?
- Domnule Fisher, mi-ați putea arăta un document de identificare, vă rog?
- Desigur. Am dus mâna la buzunarul din spate, dar apoi mi-am amintit că mi-am azvârlit portofelul și telefonul pe locul pasagerului din față, lângă Bob.
- Mi l-au furat.
- Cine?
- Cei doi bărbați care m-au atacat.
- Tipii cu pistoalele?
- Am fost atacat, spusei eu.
- Atacat?
- De doi bărbați cu arme.
- Domnule Fisher?
- Da?
Polițaiul vorbea pe tonul unui polițist calm și politicos.
- Ați băut în seara asta?
- Da. Mult mai devreme.
- Domnule Fisher, sunt agentul de poliție John Ong. Se pare că sunteți rănit. Doriți să vă ducem la un spital?
Am încercat din răsputeri să mă concentrez. Fiecare undă cerebrală părea că străbate un fel de imagini distorsionate, ca și cum s-ar vedea prin ușa cabinei de duș.
- Nu sunt sigur.
- Vom chema ambulanța, spuse el.
- Nu cred că e necesar. M-am uitat în jur. Unde sunt?
- Domnule Fisher, mi-ați putea arăta un document de identificare, vă rog?
- Desigur. Am dus mâna la buzunarul din spate, dar apoi mi-am amintit că mi-am azvârlit portofelul și telefonul pe locul pasagerului din față, lângă Bob.
- Mi l-au furat.
- Cine?
- Cei doi bărbați care m-au atacat.
- Tipii cu pistoalele?
- Da.
- Așadar, a fost un jaf?
- Nu.
Imaginile mi-au zburat prin fața ochilor – antebrațul meu la gâtul lui Otto, cutterul din mâna lui, cutia cu scule, cătușele, frica aceea elementară, oribilă, paralizantă, sfârșitul brusc, trosnetul traheii care s-a frânt ca un bețigaș. Mi-am închis ochii și am încercat să le alung.
Apoi, am rostit mai mult pentru mine decât pentru agentul de poliție Ong:
- L-am ucis pe unul dintre ei.
- Poftim?
Acum aveam lacrimi în ochi. Nu știam ce să fac. Omorâsem un om, dar fusese și accident, și legitimă apărare. Trebuia să dau explicații despre împrejurări. Nu puteam să le țin doar pentru mine. Știam foarte bine.
Mulți dintre studenții care absolviseră științe politice aveau și pregătire juridică. Majoritatea colegilor mei profesori își luaseră chiar doctoratul în drept și intraseră în barou. Știam multe despre Constituție și drepturi și cum funcționa sistemul nostru juridic. Pe scurt, trebuie să fii atent la ce spui. Nu mai poți retrage cuvintele o dată rostite. Voiam să vorbesc.
Trebuia să vorbesc. Dar nu puteam să declar pur și simplu că-mi recunosc crima.
Am auzit sirenele și am văzut ambulanța oprindu-se.
Agentul de poliție Ong mi-a pus din nou lumina în ochi. Nu putea fi un fapt întâmplător.
- Domnule Fisher?
- Aș dori să-mi sun avocatul, spusei eu.
- Așadar, a fost un jaf?
- Nu.
Imaginile mi-au zburat prin fața ochilor – antebrațul meu la gâtul lui Otto, cutterul din mâna lui, cutia cu scule, cătușele, frica aceea elementară, oribilă, paralizantă, sfârșitul brusc, trosnetul traheii care s-a frânt ca un bețigaș. Mi-am închis ochii și am încercat să le alung.
Apoi, am rostit mai mult pentru mine decât pentru agentul de poliție Ong:
- L-am ucis pe unul dintre ei.
- Poftim?
Acum aveam lacrimi în ochi. Nu știam ce să fac. Omorâsem un om, dar fusese și accident, și legitimă apărare. Trebuia să dau explicații despre împrejurări. Nu puteam să le țin doar pentru mine. Știam foarte bine.
Mulți dintre studenții care absolviseră științe politice aveau și pregătire juridică. Majoritatea colegilor mei profesori își luaseră chiar doctoratul în drept și intraseră în barou. Știam multe despre Constituție și drepturi și cum funcționa sistemul nostru juridic. Pe scurt, trebuie să fii atent la ce spui. Nu mai poți retrage cuvintele o dată rostite. Voiam să vorbesc.
Trebuia să vorbesc. Dar nu puteam să declar pur și simplu că-mi recunosc crima.
Am auzit sirenele și am văzut ambulanța oprindu-se.
Agentul de poliție Ong mi-a pus din nou lumina în ochi. Nu putea fi un fapt întâmplător.
- Domnule Fisher?
- Aș dori să-mi sun avocatul, spusei eu.
Nu am avocat.
Sunt un profesor de colegiu, necăsătorit, fără cazier și cu foarte puține resurse. Pentru ce aș avea nevoie de un avocat?
- OK, am vești bune și vești proaste, spuse Benedict.
Îl sunasem în schimb pe Benedict. Benedict nu era membru al baroului, dar avea o diplomă în drept la Stanford. Stăteam pe unul din acele paturi mobile acoperite cu ceva ce părea a fi hârtie de măcelărie. Eram în camera de gardă a unui mic spital. Doctorul de gardă - care părea la fel de extenuat ca și mine - îmi spusese că, probabil, suferisem o comoție.
Capul mă durea ca și cum așa era. De asemenea, aveam contuzii, răni și, poate, o entorsă. Nu știa ce-i cu urmele de mușcături. Nivelul de adrenalină scăzând, durerea câștiga teren, sigură pe ea. Mi-a promis că-mi prescrie niște Percocet.
- Ascult, îi spusei lui Benedict.
- Vestea bună e că polițaii presupun că ai înnebunit complet și nu cred o iotă din ce spui.
- Iar vestea proastă?
- Înclin să fiu de acord cu ei, deși adaug o posibilă halucinație alcoolică sigură.
- Am fost atacat.
- Da, înțeleg asta, spuse Benedict. Doi bărbați, pistoale, o furgonetă, ceva despre niște unelte electrice.
- Unelte. Nu s-a menționat nicăieri că ar fi fost electrice.
- Bine, în fine. Ai și băut zdravăn și ai agățat o necunoscută.
Mi-am întins pulpa pentru a dezvălui urma de mușcătură.
- Cum explici asta?
- Wendy trebuie să fi fost sălbatică.
- Windy, îl corectai eu.
Sunt un profesor de colegiu, necăsătorit, fără cazier și cu foarte puține resurse. Pentru ce aș avea nevoie de un avocat?
- OK, am vești bune și vești proaste, spuse Benedict.
Îl sunasem în schimb pe Benedict. Benedict nu era membru al baroului, dar avea o diplomă în drept la Stanford. Stăteam pe unul din acele paturi mobile acoperite cu ceva ce părea a fi hârtie de măcelărie. Eram în camera de gardă a unui mic spital. Doctorul de gardă - care părea la fel de extenuat ca și mine - îmi spusese că, probabil, suferisem o comoție.
Capul mă durea ca și cum așa era. De asemenea, aveam contuzii, răni și, poate, o entorsă. Nu știa ce-i cu urmele de mușcături. Nivelul de adrenalină scăzând, durerea câștiga teren, sigură pe ea. Mi-a promis că-mi prescrie niște Percocet.
- Ascult, îi spusei lui Benedict.
- Vestea bună e că polițaii presupun că ai înnebunit complet și nu cred o iotă din ce spui.
- Iar vestea proastă?
- Înclin să fiu de acord cu ei, deși adaug o posibilă halucinație alcoolică sigură.
- Am fost atacat.
- Da, înțeleg asta, spuse Benedict. Doi bărbați, pistoale, o furgonetă, ceva despre niște unelte electrice.
- Unelte. Nu s-a menționat nicăieri că ar fi fost electrice.
- Bine, în fine. Ai și băut zdravăn și ai agățat o necunoscută.
Mi-am întins pulpa pentru a dezvălui urma de mușcătură.
- Cum explici asta?
- Wendy trebuie să fi fost sălbatică.
- Windy, îl corectai eu.
Nu avea niciun sens.
- Și acum?
- Nu vreau să mă laud, spuse Benedict, dar am niște sfaturi juridice de primă importanță pentru tine, dacă vrei să le auzi.
- Vreau.
- Nu mai mărturisi că ai ucis o altă ființă umană.
- Uau, îi spusei, parcă nu voiai să te lauzi.
- Așa se spune și în multe cărți de drept, spuse Benedict. Uite, numărul de înmatriculare pe care l-ai dat? Nu există. Nu există cadavru sau urme de violență sau vreo infracțiune - doar un delict minor pentru că tu, în mod evident beat, ai intrat în curtea din spatele casei unui om când ai căzut pe un deal. Polițaii sunt dispuși să îți dea drumul cu o simplă amendă. Hai să mergem acasă și o să mai vedem noi, da?
- Nu vreau să mă laud, spuse Benedict, dar am niște sfaturi juridice de primă importanță pentru tine, dacă vrei să le auzi.
- Vreau.
- Nu mai mărturisi că ai ucis o altă ființă umană.
- Uau, îi spusei, parcă nu voiai să te lauzi.
- Așa se spune și în multe cărți de drept, spuse Benedict. Uite, numărul de înmatriculare pe care l-ai dat? Nu există. Nu există cadavru sau urme de violență sau vreo infracțiune - doar un delict minor pentru că tu, în mod evident beat, ai intrat în curtea din spatele casei unui om când ai căzut pe un deal. Polițaii sunt dispuși să îți dea drumul cu o simplă amendă. Hai să mergem acasă și o să mai vedem noi, da?
Era greu să contrazic această logică. Era înțelept să plec de aici, să mă întorc în campus, să mă odihnesc, să mă adun și să mă refac, să mă gândesc la tot ce se întâmplase din perspectiva unui om treaz, într-o zi obișnuită. În plus, predasem un semestru Constituția 101. Cel de-al cincilea amendament te protejează de autoacuzare. Poate trebuia să-l folosesc în acest caz.
A condus Benedict. Capul mi se învârtea. Doctorul îmi făcuse o injecție care m-a ridicat ca apoi să mă lase să cad în mijlocul Țării Nebunilor. Am încercat să mă concentrez dar, făcând abstracție de băutură și medicamente, era greu să mă debarasez de ideea că fusese o amenințare la adresa vieții mele. Literalmente fusesem nevoit să lupt pentru supraviețuire. Ce se întâmpla aici? Ce putea avea Natalie de-a face cu toate astea?
Pe când intram în parcarea angajaților, am văzut o mașină a poliției campusului lângă ușa mea din față. Benedict s-a uitat întrebător la mine.
Am ridicat din umeri și am ieșit din mașină. Când m-am ridicat, amețeala aproape m-a doborât. M-am străduit să stau drept și am pornit cu băgare de seamă pe potecă. Evelyn Stemmer răspundea de securitatea campusului. Era o femeie minionă cu un zâmbet amabil. Zâmbetul amabil dispăruse în acel moment.
- Am încercat să vă găsim, profesore Fisher, spuse ea.
- Mi-a fost furat telefonul mobil.
- Înțeleg. Puteți veni cu mine?
- Unde?
- Acasă la președinte. Președintele Tripp dorește să vă vorbească.
Benedict s-a băgat între noi.
- Despre ce e vorba, Evelyn?
A condus Benedict. Capul mi se învârtea. Doctorul îmi făcuse o injecție care m-a ridicat ca apoi să mă lase să cad în mijlocul Țării Nebunilor. Am încercat să mă concentrez dar, făcând abstracție de băutură și medicamente, era greu să mă debarasez de ideea că fusese o amenințare la adresa vieții mele. Literalmente fusesem nevoit să lupt pentru supraviețuire. Ce se întâmpla aici? Ce putea avea Natalie de-a face cu toate astea?
Pe când intram în parcarea angajaților, am văzut o mașină a poliției campusului lângă ușa mea din față. Benedict s-a uitat întrebător la mine.
Am ridicat din umeri și am ieșit din mașină. Când m-am ridicat, amețeala aproape m-a doborât. M-am străduit să stau drept și am pornit cu băgare de seamă pe potecă. Evelyn Stemmer răspundea de securitatea campusului. Era o femeie minionă cu un zâmbet amabil. Zâmbetul amabil dispăruse în acel moment.
- Am încercat să vă găsim, profesore Fisher, spuse ea.
- Mi-a fost furat telefonul mobil.
- Înțeleg. Puteți veni cu mine?
- Unde?
- Acasă la președinte. Președintele Tripp dorește să vă vorbească.
Benedict s-a băgat între noi.
- Despre ce e vorba, Evelyn?
S-a uitat la el de parcă tocmai ar fi căzut din lună.
- Prefer să-l las pe președintele Tripper să vorbească. Eu nu sunt decât un mesager.
Eram prea epuizat pentru a protesta. Oricum, ce rost ar avea? Benedict voia să vină cu noi, dar chiar nu credeam că era potrivit pentru poziția mea să mă prezint șefului alături de cel mai bun prieten. Locul din față al mașinii poliției campusului era dotat cu un fel de calculator. A trebuit să stau în spate ca un adevărat infractor.
Președintele locuia într-un imobil din piatră de 900 de metri pătrați, cu 22 de camere, construit într-un stil pe care experții îl numeau „Renașterea Gotică moderată”. Nu prea eram sigur ce însemna, dar era o structură destul de impresionantă. Nu înțelegeam nici de ce era necesară mașina poliției - vila se afla pe un vârf de colină care domina terenurile de sport, la aproximativ 400 de metri de parcarea angajaților. Complet renovată cu doi ani în urmă, casa putea acum găzdui nu numai tânăra familie a președintelui, ci și, cel mai important lucru, o serie întreagă de evenimente diverse pentru strângere de fonduri.
Am fost escortat într-un birou care arăta exact ca biroul unui președinte de colegiu, doar mai lustruit și mai rafinat. Dacă stau să mă gândesc mai bine, la fel era și noul președinte. Jack Tripp era lustruit, rafinat și corporatist, cu păr moale și dinți fațetați. Încerca să se adapteze îmbrăcându-se în tweed, dar tweed-ul avea un croi mult prea simplu și costisitor pentru a fi autentic profesoral. Bucățile erau prea uniform tăiate.
- Prefer să-l las pe președintele Tripper să vorbească. Eu nu sunt decât un mesager.
Eram prea epuizat pentru a protesta. Oricum, ce rost ar avea? Benedict voia să vină cu noi, dar chiar nu credeam că era potrivit pentru poziția mea să mă prezint șefului alături de cel mai bun prieten. Locul din față al mașinii poliției campusului era dotat cu un fel de calculator. A trebuit să stau în spate ca un adevărat infractor.
Președintele locuia într-un imobil din piatră de 900 de metri pătrați, cu 22 de camere, construit într-un stil pe care experții îl numeau „Renașterea Gotică moderată”. Nu prea eram sigur ce însemna, dar era o structură destul de impresionantă. Nu înțelegeam nici de ce era necesară mașina poliției - vila se afla pe un vârf de colină care domina terenurile de sport, la aproximativ 400 de metri de parcarea angajaților. Complet renovată cu doi ani în urmă, casa putea acum găzdui nu numai tânăra familie a președintelui, ci și, cel mai important lucru, o serie întreagă de evenimente diverse pentru strângere de fonduri.
Am fost escortat într-un birou care arăta exact ca biroul unui președinte de colegiu, doar mai lustruit și mai rafinat. Dacă stau să mă gândesc mai bine, la fel era și noul președinte. Jack Tripp era lustruit, rafinat și corporatist, cu păr moale și dinți fațetați. Încerca să se adapteze îmbrăcându-se în tweed, dar tweed-ul avea un croi mult prea simplu și costisitor pentru a fi autentic profesoral. Bucățile erau prea uniform tăiate.
Studenții se refereau la el în mod ironic cu apelativul de „izmenit”. Din nou, nu eram sigur ce însemna, dar părea potrivit.
Am constatat că tot ce contează pentru oameni sunt încurajările, așa că îl tratam pe președinte cu indulgență. Slujba lui, deși definită în termeni academici și universitari pompoși, nu se referea decât la strângerea de fonduri. Punct. Aceasta era, și poate că și trebuia să fie, principala lui preocupare. Constatasem că cei mai buni președinți erau, adesea, aceia care înțelegeau acest lucru și veneau cu cea mai puțin pretențioasă agendă.
Având în vedere această definiție, președintele Tripp se descurca destul de bine.
Având în vedere această definiție, președintele Tripp se descurca destul de bine.
- Ia loc, Jacob, spuse Tripp, privind dincolo de mine, spre ofițerul Stemmer. Evelyn, vrei să închizi ușa când ieși, te rog?
Am făcut așa cum mi-a cerut Tripp. La fel și Evelyn Stemmer.
Am făcut așa cum mi-a cerut Tripp. La fel și Evelyn Stemmer.
.................................................................
