..........................................................
2-5
Una dintre roți cade în șanțul de la marginea drumului. Tremur din toate încheieturile. Trag de ea, dar nu reușesc decât să bag și a doua roată în șanț.
- Hai, Yoko! Nu-mi face una ca asta!
Hopa, tocmai mi-am botezat mașina. De ce Yoko? N-am nici cea mai vagă idee. Yoko l-a ajutat mereu pe John, spre deosebire de Subarul meu.
- Hai, Yoko, închipuie-ți că nu există șanț. E lesne, bată-l vina. N-ai gaură sub roată, deasupra-i doar mașina.
O bag în marșarier, apoi în viteza I. Încerc s-o leagăn pe proasta asta înainte și-napoi. Opresc piesa de la Green Day. Îmi închipui că lui Yoko nu-i place Green Day.
- Urăsc Maine-ul!
Trag un pumn în volan.
Drept răspuns, mașina începe să claxoneze, alungând probabil toate veverițele din pădure. Nu-mi pasă. Îi mai trag una.
...........................................................
Una dintre roți cade în șanțul de la marginea drumului. Tremur din toate încheieturile. Trag de ea, dar nu reușesc decât să bag și a doua roată în șanț.
Hopa, tocmai mi-am botezat mașina. De ce Yoko? N-am nici cea mai vagă idee. Yoko l-a ajutat mereu pe John, spre deosebire de Subarul meu.
- Hai, Yoko, închipuie-ți că nu există șanț. E lesne, bată-l vina. N-ai gaură sub roată, deasupra-i doar mașina.
O bag în marșarier, apoi în viteza I. Încerc s-o leagăn pe proasta asta înainte și-napoi. Opresc piesa de la Green Day. Îmi închipui că lui Yoko nu-i place Green Day.
- Urăsc Maine-ul!
Trag un pumn în volan.
Drept răspuns, mașina începe să claxoneze, alungând probabil toate veverițele din pădure. Nu-mi pasă. Îi mai trag una.
- Regiune tâmpită, oraș tâmpit, mormăi eu, trimițând lovitură după lovitură în sărmanul volan, până mi se-n roșesc pumnii.
Nu-i a bună. Soarele e la asfințit, frigul mi-a pătruns în oase, iar mașina s-a împotmolit și stă într-o rână, de parcă toată lumea e strâmbă și rea... de fapt, așa e.
Ce să zic, mă aflu în Maine, într-o mașină blocată în gheață și o bat pe Yoko, ceea ce nu-i bine deloc.
Nu merge nici celularul. De ce? Pentru că am uitat să-l încarc. Se poate mai rău de-atât? Încerc s-o iau din loc, dar nici bine nu înaintez câțiva centimetri, că alunec din nou în spate.
Ce să zic, mă aflu în Maine, într-o mașină blocată în gheață și o bat pe Yoko, ceea ce nu-i bine deloc.
Nu merge nici celularul. De ce? Pentru că am uitat să-l încarc. Se poate mai rău de-atât? Încerc s-o iau din loc, dar nici bine nu înaintez câțiva centimetri, că alunec din nou în spate.
Văzduhul duhnește a cauciuc ars.
Ce tâmpenie.
- Urăsc gheața!
Mă prăbușesc cu capul pe volan și cede: încep să plâng, să urlu și să plâng, pentru că am rămas împotmolită, pentru că a murit tata, pentru că maică-mea m-a trimis aici de una singură, să dau peste oameni care par normali, dar cred în spiriduși, și mi-e dor de Charleston, de aerul cald, de flori și de șoselele FĂRĂ GHEAȚĂ.
Mă prăbușesc cu capul pe volan și cede: încep să plâng, să urlu și să plâng, pentru că am rămas împotmolită, pentru că a murit tata, pentru că maică-mea m-a trimis aici de una singură, să dau peste oameni care par normali, dar cred în spiriduși, și mi-e dor de Charleston, de aerul cald, de flori și de șoselele FĂRĂ GHEAȚĂ.
Eram genul de persoană activă, mereu în mișcare, fie că scriam o scrisoare sau alergam pe străzi, sau râdeam cu prietenii mei mereu în mișcare. Mereu înainte.
Și dintr-odată m-am blocat. De când a murit tata, în ureche îmi răsună doar moartea, încremenirea. Să fii împietrit. Să nu existe înainte și înapoi. Doar aici. Dusă pentru totdeauna, asemenea tatălui meu, geamul întunecat al unui cuptor cu microunde, fotografia veche care atârnă fără viață în antreu, o porțiune de gheață pe un drum de nicăieri... Dusă.
Se înserează și e doar ora 5.
Cum trăiesc oamenii ăștia? Ar trebui interzis prin lege să trăiești într-o regiune unde soarele apune așa devreme. Dacă aș fi o dictatoare, aș implementa legea aceasta fără să clipesc. Nefiind însă dictatoare, ies în gerul de-afară și aprind una dintre torțele de semnalizare din trusa de siguranță a lui Betty. Mă uit sub roată și mă-ntorc în mașină.
Aud o bătaie în geamul lui Yoko.
Strig și sar ca arsă. Noroc cu centura de siguranță, că altfel aș fi dat cu capul de capotă. Îmi acopăr fața, îngrozită. O nouă bătaie. Într-un târziu, îmi iau inima-n dinți și arunc o privire furișă.
Nick Colt stă liniștit lângă mașină, cu o expresie de nonșalanță întipărită pe chip, de parcă a văzut nu știu câte mașini împotmolite în viața lui.
Deschid geamul, lăsând aerul rece să pătrundă. Mă înfiorez.
- Ce faci aici? întreb șocată.
- Ce faci aici? întreb șocată.
Era chiar aici când am strigat în gura mare. Mă privește amuzat, de parc-aș fi o tembelă.
- Așa-ți întâmpini tu salvatorul? surâde el.
Un surâs perfect.
- Îmi pare rău. Doar că.... of, nu știu ce-i cu mine.
Clatin din cap.
- Am intrat în panică, îmi cer scuze.
- Am observat, rostește el calm, cu un glas scăzut.
Mă șterg pe față.
- E prima oară când conduc pe gheață. Acasă conduc foarte bine.
- Sunt convins.
- Nu te mint. Sunt o persoană foarte competentă.
- Te cred.
Face o gropiță în obraz, când zâmbește.
Îmi desprind cu greu privirile de la băiatul acesta drăguț, cu gropiță în obraji.
- Sincer. Și de regulă nu țip când cineva bate în parbriz.
Dau să deschid portiera, însă Nick mă oprește și aruncă o privire îngrijorată în pădure.
- Stai în mașină, Zara.
- Nu cred c-o putem debloca. Mai bine mă-ntorc cu tine și mă lași la bunică-mea.
- Mai bine rămâi în mașină.
Îi arunc o privire aspră. Simt un nod în gât. Ce nenorocit... face pe șeful cu mine.
- Asta hotărăsc eu, dacă rămân în mașină sau nu.
- Lasă-mă să te împing. E mai bine pentru amândoi dacă te-ntorci în mașina ta, spune el, scrutând din nou frunzișul.
Îi urmăresc privirile și brusc mi se taie răsuflarea. O umbră sare de pe drum și se face nevăzută printre copaci. Sfinte Doamne!
- Am văzut cumva un bărbat fugind în pădure?
Ochii lui căprui strălucesc curios. Furie? Voință? Nu-mi dau seama. Doamne, nu știu nimic.
- Ți s-a părut. Închide geamul și treci pe neutru. Voi încerca să te-mping.
- Dar bărbatul acela ar putea să ne-ajute.
- Nu există niciun bărbat, rostește el, încleștându-și fălcile.
Înghit în sec.
- Și, dac-ar fi brut să ne dea o mână de ajutor, n-ar fi luat-o prin pădure, nu-i așa?
- Întocmai.
- Bine, cedez eu. Dar ochii nu mă mint, rostesc cu asprime. N-ai atâta forță. Asta-i o mașină grea. E Subaru.
- Știu că e Subaru, Zara. Lasă-mă să încerc.
Privește cu coada ochiului spre pădure, se mai liniștește și mă mângâie pe obraz.
- Ai plâns? spune el cu glas duios.
Mă feresc, dar prea târziu. Mâna lui e ca un magnet de care nu mă pot îndepărta.
- Nu plâng, mint eu și dau să închid geamul, dar glasul lui mă oprește.
- Nu-i nimic rușinos în a plânge. E enervant să te-mpotmolești și probabil nu ești obișnuită cu gheața.
- Nu plângeam.
Nick clatină din cap, deloc convins, apoi merge în spate și strigă:
- Bun. Bag-o în viteză.
- Bine, dar ai grijă de Yoko.
- Yoko?
- Mașina mea.
- Ți-ai botezat mașina Yoko? De la Yoko Ono?
- Ai o idee mai bună?
- Ce zici de Subaru?
- Vezi că o bag în viteză!
Trag de schimbător, și mașina țâșnește înainte. Calc frâna, uimită. Nu mai stă într-o rână. Nu mai sunt împotmolită. Uraa!
Nick se apropie de geam, ștergându-se de blugi. Se apleacă și zâmbește șmecherește.
- Ți-am zis că pot să o fac.
Zâmbește cu blândețe.
- Mulțumesc.
Îmi mușc buza și îmi abat ochii, dar numai pentru o clipită. Simt furnicături în mijlocul palmelor. De ce e atât de drăguț?
- Sper că n-ai pățit nimic.
- Ți se pare c-aș fi pățit ceva?
E tare chipeș, dar n-am de gând să i-o spun în față.
Rămân cu piciorul pe frână și parchez la marginea drumului.
Reușesc să mă adun. Mă răsucesc și-mi aștern degetele pe pervazul geamului sorbindu-l din priviri. E atât de drăguț. M-a ajutat la ananghie. Trebuie să mă port frumos.
- Mulțumesc. N-aș fi vrut s-o las aici pe Yoko și să merg pe jos.
Privirile-i fug iar.
- Zara, dacăă ai vreodată nevoie de ajutor, sună-mă pe mine sau pe Issie. Bine?
Își pune mâinile pe ale mele, acoperindu-le complet. Sunt mari și calde, dar îmi provoacă fiori. De data asta nu mă feresc. Nu vreau.
- N-am numărul tău, rostesc eu încet, buimacă.
- Îți voi da numărul de celular.
Îl notează pe o chitanță de benzinărie și mi-l înmânează teatral.
- Ești cumva Apărătorul Elevilor Proaspăt Sosiți? îl întreb eu, râzând.
N-a fost o remarcă răutăcioasă.
- Nu-i apăr chiar pe toți.
Mă chinui să nu chițăi.
- Doar pe mine?
Mă privește pieziș.
- Tot ce se poate, rostește el cu glas pierdut.
Ochii lui scrutează șoseaua.
- Chiar ai văzut pe cineva în pădure?
Dar din cap.
- Tu nu?
În loc de răspuns, își trece mâna prin păr.
Dintr-odată îmi amintesc de originile mele semisudiste și rostesc politicos:
- Îți mulțumesc că m-ai scos din șanț....
Surâde, dar ochiul meu fuge spre marginea pădurii. Nu mai pot. Trebuie să știu. Deschid portiera și țâșnesc spre locul în care l-am văzut pe bărbat.
- Zara! Ce te-a apucat? strigă Nick după mine.
- Iar l-am văzut, rostesc cu ochii în pământ, fără să încetinesc.
- Ce faci? strigă Nick, luând-o pe urmele mele.
- Caut dovezi.
Mă opresc și arăt spre pământ. Pe țărâna uscată și înghețată, presărată cu ramuri, se zăresc urme de pulbere aurie, mai fină ca sclipiciul. Speriată, fac un pas în spate și mă ciocnesc de Nick.
- Doamne ajută-mă!
Îmi strânge umerii, să mă liniștească, apoi se aplecă să cerceteze pulberea.
- E un soi de praf auriu.
- Pulbere de spiriduș, zic eu. Cum să fie așa ceva?
- Pulbere de spiriduș? Ce vrei să spui?
- Devyn și Issie au o teorie despre ceea ce mi se-ntâmplă. E un tip care tot apare în preajma mea. Ei cred că e un spiriduș. Știu că sună ridicol, dar se zice că pe unde calcă lasă o pulbere aurie.
Nick ridică degetul poleit cu praf auriu. Răsuflarea lui mentolată îmi încălzește obrazul. Degetul lui tremură aproape imperceptibil.
- Așa ceva?
- Da.
Mă dau în spate ca să-i zăresc chipul, pregătită să dau peste un zid de neîncredere.
- Treaba cu spiridușii e cam trasă de păr, dar s-ar putea să avem de-a face cu un criminal în serie sau cu un descreierat. Asta-i cartea lui de vizită. Nu știu exact, dar nu-mi miroase a bine.
- Nici mie.
Mă scutură ușor de mânecă.
- Hai la mașină.
- Nu vrei să aruncăm un ochi? îi fac eu semn spre pădure.
- N-ai bocanci în picioare.
- Da, așa-i.
Ne întoarcem la mașină și atunci zăresc praful auriu pe spatele jachetei lui negre, de piele.
Mă însoțește până acasă, pentru a se asigura că ajung în siguranță. O parchez pe Yoko și-i spun cu afecțiune:
- John ar fi mândru de tine.
Opresc motorul și privesc împrejur. N-am reușit să înregistrez mașina, dar cred că în circumstanțele actuale e cu totul scuzabil. Nu se-ntâmplă prea des să ai vedenii cu spiriduși sau să-ți fie frică și deschizi ușa și să străbați cei 7 metri până la casa bunicii.
- Ești paranoică, Zara. Ești paranoică.
Dar nu mă ajută cu nimic să-mi repet lucrurile astea în gând.
În curând, va fi beznă. Deschid portiera și pornesc pe aleea înghețată. Bunica Betty a lăsat lumina de pe verandă aprinsă și a împrăștiat o sare albastră care topește gheața. Foarte drăguț din partea ei. Mâine ar trebui să mă ocup eu de treburile astea, s-o ajut puțin.
Aud o trosnitură în pădure chiar dincolo de alee.
Țip și înaintez cu pași iuți spre verandă. Urc scările într-un chip total lipsit de grație, trântesc ușa în urma mea și o zăvorăsc degrabă. Apoi râd în sinea mea, gândind că n-a fost decât un țurțure care a căzut la pământ. Verific totuși încuietoarea.
S-o spunem drept, Maine e sinistru. Cam atâta-i de el. E sinistru și-ți dă fiori, și e prea friguros.
Pentru o secundă, îmi doresc ca Nick să mă fi condus până la intrare. E drăguț și și-a intrat în rolul bărbatului protector. Nu c-ar exista vreun pericol real. Ce pot să facă spiridușii? Să danseze printre flori, în grădină?
Mai e și individul care mă urmărește.
Mă apropii de fereastră și cercetez aleea, pădurea, câmpul.
- Chiar că m-am tâmpit.
Privirile mele zăbovesc pe câmpul întunecat. Pădurea din apropiere e plină de mistere, de necunoscut.
N-ar fi trebuit să citesc toate poveștile acelea de groază când eram mică. Ce-a fost în mintea tatei de le-a ținut în casă? Brusc mă cuprinde amărăciunea și simt un junghi în suflet. Tata. E atât de greu să mă gândesc la el.
Mă așez pe canapeaua pe care obșnuia el să stea. Îmi odihnesc capul în mâini și încep să mă legăn încet, dar nu dau frâu liber lacrimilor. S-a zis cu ele.
Betty dă năvală în sufragerie, aducând cu ea mirosul de carne arsă.
- Am distrus cotletele alea de porc. Le-am prăjit până s-au făcut scrum.
- Nu-i problemă.
- Am supă Campbell, cu tăieței.
- Perfect.
Mă ia la ochi.
- Bun. Ce s-a întâmplat?
- Povestește-mi despre băiatul care a dispărut săptămâna trecută.
Betty trage o privire pe fereastră.
- E aproape întuneric. Ar fi trebuit să te-ntorci înainte de căderea nopții. Nu cunoști drumurile noastre. Sunt periculoase.
- Am fost la Issie acasă.
- Ah, minunat. E o scumpă de fată. Foarte săritoare. Ai ei lucrează la bancă.
- Da, ăă, ce să zic, am derapat puțin și m-am împotmolit. Dar mașina n-a pățit nimic, jur! M-a ajutat Nick să ies.
- Nick?
Se șterge pe față cu prosopulde bucătărie, imprimat cu elani, și-mi face semn s-o urmez.
- Nick Colt?
- Da.
- Trag nădejde că nu te-ai lovit. Ai depășit viteza?
- Șoseaua era înghețată.
Betty care pe gânduri.
- E un băiat bun. Și chipeș. Nu da ochii peste cap. Așa e.
- Spune-mi, te rog, despre băiat.
- L-a prins noaptea singur pe stradă. Era în clasa a VIII-a. A doua zi nu a venit la ore.
- Și? V-ați văzut mai departe de treabă?
Pantofii ei se aud pe podeaua din lemn.
- Nu. Am organizat echipe de salvare. Ne-a ajutat și poliția statală. Văd că devii din nou motivată. Se pare că Maine își face deja efectul.
Decid să-i ignor analiza psihologică.
- Poliția a descoperit ceva?
Deschide un dulăpior și scoate două plicuri de supă.
- Nu.
- Tu ce crezi?
Îndepărtează învelișul de plastic din vârful plicurilor, cercetează capacul de metal, apoi toarnă conținutul în două vase adânciși le bagă la microunde pentru 60 de secunde.
- Cred că a fugit de-acasă, rostește ea în cele din urmă.
Nu sunt mulțumită. Betty se răsucește pe călcâie și se sprijină de tejghea, de parcă i-ar fi cu neputință să rămână în picioare.
- Bine... În urmă cu mulți ani, s-a petrecut ceva similiar. Au trecut câteva decenii de-atunci. Au dispărut niște băieți. Nu fete. Doar băieți. Unul în fiecare săptămână, mereu noaptea. A fost și la știrile naționale.
Cronometrul cuptorului cu microunde se aproape de 0 cu fiecare ticăit.
- Mama și tata nu mi-au povestit niciodată.
- Firește. Cu toții au vrut să dea uitării cele petrecute.
- Și acum crezi că se întâmplă din nou.
- Ferească sfântul, sper că nu.
- Dar există o posibilitate.
Cuptorul cu microunde piuie. Betty aruncă cotletele la gunoi.
- Poate a fugit de-acasă.
- Sincer, acuma, de ce m-a trimis maică-mea aici? A dispărut un băiat.
- Adică în Charleston oamenii nu dispar? Pun rămășag că rata criminalității e mult mai mare acolo.
Înghite în sec. Trage aer în piept și-l ține acolo o veșnicie.
- Credea că a luat decizia cea mai bună. Nu i-a fost nici ei ușor, Zara. Nu te mai comportai deloc normal. S-a gândit că schimbarea decorului va ajuta puțin.
- Chiar atât de rău ajunsesem?
Stă cu privirile pierdute pe fereastră, deasupra chiuveteo și a izolatorilor de sticlă pe care-i colecționează.
- Da.
Nici n-am terminat bine cina că-mi sună telefonul, pus deja la încărcat.
Mă reped la tejghea și-l înșfac iute, deși probabil e doar mama, însă pe ecran apare un număr de Maine.
Îl deschid.
- Da?
- Bună, Zara! Ian la telefon, rostește cu glas voios.
- Bună Ian! spun, aplecându-mă deasupra tejghelei.
Betty mă privește cu subînțeles, încântată că mă sună un băiat. Mă uit în altă parte.
- Scuze de deranj. Sper că nu te-am sculat de la masă.
- Nu, am terminat cina.
- Perfect. Mă gândeam că e greu să te descurci singură într-un oraș nou....
- Nu-i atât de rău, mint eu.
- Mă rog, ce zici să ne plimbăm puțin mâine, după cursa de cros, să-ți prezint orașul? Să-ți fac turul acestei mari senzații numite Bedford, Maine.
- Oh. Mâine?
Betty se ridică și începe să strângă masa.
- Zi da, îmi șoptește.
- Mâine trebuie să-mi înregistrez mașina, spun eu, ceea ce e adevărat.
- Aha, spuse Ian.
- Îmi pare rău.
Betty dă drumul la apă caldă și oftează.
- Aș putea să te însoțesc, dacă vrei, spune Ian.
- La DMV?
Sunt uimită.
- Da. E plictisitor canaiba acolo, mai bine să-ți țină cineva companie.
- Da, sigur....
Nu știu ce să spun.
- Dacă nu te deranjează.
Închid, iar Betty mă-ntreabă cu cine am vorbit.
- Un băiat de la școală, Ian. Vrea să vină la DMV cu mine.
Betty îmi dă să șterg o farfurie.
- Iată, dragoste adevărată.
Pufnesc.
- Ian ăsta e alergătorul, nu? Căpitanul echipei de baschet?
- Probabil. Știu că aleargă bine și că e înscris într-o mie de cluburi.
- Da, obsedat mereu să fie primul. Provine dintr-o familie cu tradiție în Bedford. Taică-său prinde homari. Bunicul lui a fost tăietor de lemne. Trăiesc de pe azi pe mâine, într-o cuperbă cocioabă. Uluitor ce-a reușit băiatul ăsta să facă.
În timp ce șterg farfuria, mă gândesc la Ian și la toate cluburile lui, și la energia lui debordantă.
- Mda.
- Și cu siguranță are gusturi bun, dacă a pus deja ochii pe tine, mă asigură ea, mânuind o furculiță.
Pun farfuria deoparte și iau furculița.
- Vrea și el să fie de ajutor.
- Da, sigur.
Mă trezesc în miez de noapte. De jos se aud zgomote de pași.
Iau lanterna mare de metal de pe noptieră și mă ridic din pat. Însă n-o aprind, ci o țin ca polițiștii, pregătită să trosnesc pe cineva în moalele capului. Cobor scările tiptil și o zăresc pe Betty stând la fereastră.
Trupul ei vânjos și puternic mă duce cu gândul la atleți olimpici sau la războinici, nicidecum la o bunicuță.
- Betty? îi șoptesc numele, de teamă să nu o sperii.
Îmi face semn să mă apropii. Mă alătur ei și încerc să pătrund întunericul cu privirile.
- După ce te uiți? șoptesc eu.
- Umbre în noapte.
- Ai văzut ceva?
- Nu, râde ea.
Mă trag mai aproape și mă sărută pe creștetul capului.
- Hai, la culcare. Am totul sub control.
Fac un pas, dar mă opresc.
- Spune-mi, bunico, chiar te uiți după umbre în noapte?
- Oamenii scrutează adesea întunericul, Zara. Ne e teamă de ce-am putea zări. Întunericul de-afară sau întunericul din sufletele noastre... dar e mai bine să fii prins la pândă decât să nu știi niciodată ce a fost. Înțelegi?
- Nu chiar.
Se îndepărtează de fereastră și mă împinge cu delicatețe.
- Hai, în pat. Mâine ai școală. S-a făcut?
- S-a făcut.
Cuplogagofobia
Teama de-a fi a cincea roată
Îl visez pe tata cât e noaptea de lungă. Stă la capătul aleii lui Betty. Ninge. Pe zăpadă se zăresc niște urme uriașe de labe. Gura lui se deschide și se mișcă, dar nu scoate niciun sunet.
Mă trezesc. Camera e friguroasă. Ramurile trosnesc și lovesc geamul în bătaia vântului. Aprind lampa de lângă pat și încerc să rămân calmă.
- E doar un vis, îmi șoptesc.
Adevărul e că înainte să-și dea duhul buzele lui se mișcau, dar el nu scotea nicio vorbă.
Obișnuiam să alergăm înainte de micul dejun, până ce căldura devenea înăbușitoare și fuga presupunea un efort prea mare. Discutam despre căsătoria între homosexuali. El m-a îndemnat să scriu pentru Amnesty International. Eram în clasa I și mă plângeam că scrisul e mult prea plictisitor și stupid pentru o fetiță de 6 ani, și-atunci m-a poftit la masa din sufragerie și mi-a povestit despre suferințele oamenilor. Mi-a spus că scrisul nu e pierdere de vreme, și-atunci am scris prima mea scrisoare.
Înainte să moară, nu vorbeam despre Amnesty, ci despre prietenii lui, Dave și Don, și cum Don, artistul, avea nevoie de asigurare medicală, și compania la care lucra Dave refuza să-i facă una.
Tata a deschis ușa și ne-a poftit înăuntru.
- E stupid. Scumpete, adu-mi te rog un pahar cu apă, a spus și s-a aplecat să-și tragă sufletul, apoi s-a lăsat pe genunchi, să-și recapete echilibrul.
Își dăduse jos șapca inscripționată „Red Sox”, lăsând la vedere părul argintiu, din care se scurgeau picături de sudoare.
Am înșfăcat două sticle de apă minerală din frigider și m-am întors, dar tata parcă se făcuse nevăzut. Doar așa pot descrie ce s-a întâmplat. Avea fața schimonosită, și roșeața din obraji îi dispăruse cu totul.
- Tata?
Nu mi-a răspuns. A ridicat mâna și m-a îndemnat să plec. A făcut apoi semn spre chiuvetă.
- La fereastră.... E... L-am văzut. Fugi!
- Ce? am spus.
- Nu-l lăsa să te....
- Tăticule?
Mi-am întors privirile spre fereastră, dar chiar atunci a căzut pe-o parte, cu gura deschisă, încercând probabil să respire. Dar inima-i cedase deja și sângele lui n-a știut ce să facă.
Sticlele mi-au căzut din mână. Una s-a rostogolit până la picioarele lui, iar cealaltă s-a ascuns în spatele frigiderului. Și eu voiam să mă ascund. Inima s-a pornit să-mi bată nebunește, gata să-mi sară din piept. M-am aplecat și l-am prins de mână. M-a strâns, fără vlagă, nu strâns și puternic ca de obicei. Era tare slăbit.
- Mamă! am zbierat. Mamă!
Mama o coborât scările într-o suflare, dar a încremenit la intrarea în bucătărie. A tras aer în piept și a apucat palmierul de lângă chiuvetă.
- A făcut infarct, a șoptit.
În acea clipă, mi-a stat și mie inima în loc. Tata m-a privit cu ochi mari și rugători. Era prima oară când mă privea astfel. Buzele i se mișcau, dar cuvintele i se înțepeniseră în gâtlej.
La școală, cel mai mult timp îl petrec cu Issie.
La cantină ni se alăură și Devyn și e greu să nu râzi când îi auzi ce nebunii debitează. Uneori însă am impresia că sunt cam străvezie, dar nu le port pică, fiindcă sunt atât de haioși împreună.
- Curios, dar am început să cred povestea cu spiridușul.
- Cum așa? mă iscodește Issie.
- Ieri, am rămas împotmolită în zăpadă, spun, în timp ce ronțăi o chiflă. Am derapat.
- Ne-a spus Nick, zise Devyn.
- V-a spus și despre pulberea aurie? întreb, în timp ce Devyn înfulecă un hamburger cu carne de vită.
- Da, face el cu gura plină.
- Mi se pare straniu, mai ales că săptămâna trecută a dispărut băiețelul familiei Beardsley. S-ar putea să fie o legătură între cele două.
- Știi despre dispariție? mă întreabă Issie.
- Betty mi-a spus că ceva similar s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Vreau să dau o raită prin laboratorul de informatică și să caut informații.
- Vin cu tine, se oferă Devyn, îndesând restul hamburgerului în gură.
- Și eu, sare Issie, după ce strânge resturile de pe masă.
- Ar trebui să fiți împreună, îi spun lui Issie în timp ce aruncăm resturile. Asta dacă nu sunteți deja.
- Eu și Devyn? întreabă ea.
- Da, tu și Devyn, spun eu și o îmbrâncesc în joacă. Cred că te place.
Ea își azvârle cutia de suc la gunoi și se întoarce să se uite la Devyn.
Devyn ne face semn cu mâna.
Zâmbetul lui Issie se-ntinde de la o ureche la alta.
- Chiar crezi?
Arunc un cotor de măr la coșul de gunoi.
- Chiar cred.
Mă ia de braț și-mi spune:
- Mă bucur că ai venit, Zara. Mă bucur că nu umbli cu Megan și cu prietenele ei.
Ea se uită la Megan, care se întreține cu o ceată de admiratoare. Privirile noastre se întâlnesc. Jur că, dacă ar fi în stare, m-ar arde de vie sau ar trage în mine cu raze laser.
- Mă urăște. Mare pagubă-n ciuperci. Nu te-aș lăsa pentru ea în ruptul capului.
Sună patetic, dar Issie nu pare deranjată.
- Chiar așa? Mai trebuie să treci pe la mine. Vreau să-ți arăt atâtea lucruri.
Mă trage înapoi la masă, țopăind aproape tot drumul.
- Devyn, ghici ce mi-a spus Zara.
- Că iubește zăpada și nu mai suferă de cheimafobie? întreabă Devyn.
Issie linge mierea care tocmai i-a curs pe degete.
- Nu.
- Că a sunat-o pe maică-sa și i-a spus că n-o mai învinovățește pentru că a trimis-o în Maine, evitând astfel decenii de terapie și câștiguri grase pentru părinții mei înfometați de bani?
- Nu.
Îi scot limba.
- Că a reușit să elibereze toți deținuții politici de pe planetă?
- Devyn!
- Bine, bine, mă potolesc, râde el.
Apoi, către Issie, cu glas mieros:
- Ei, ce-a zis Zara?
- A zis că nu m-ar lăsa pentru Megan în ruptul capului.
- Cum să te lase, că doar nu-i nebună.
Apoi se întoarce spre mine și ridică o sprânceană.
- Știam eu că poți.
Nu mai înțeleg nimic. Beau o gură de suc și-l întreb:
- Ce vrei să spui?
- Știam că vei face alegerea potrivită. Și ai fi ales-o pe Issie chiar și dacă Megan nu te-ar fi urât, nu-i așa?
Mă uit cu coada ochiului la Megan, la machiajul ei glacial, la părul ei perfect, la grupul ei de admiratoare, și le-aud râzând vesele.
- Megan e un sloi de gheață.
Devyn încuviințează.
- Întocmai.
Căutăm cu frenezie pe Googlie.
Majoritatea intrărilor la spiriduși ne trimit la jocuri idioate pe calculator. Într-un târziu, dă norocul și peste noi.
„Unii cred că spiridușii sunt creaturi magice de mici dimensiuni, adesea puse pe șotii. Fals. Să ne amintim de disprețul vampirului nepăsător față de sanctitatea vieții omenești și săluăm aminte: spiridușii trebuie evitați cu orice preț. Singura păvază împotriva furiei lor o reprezintă dușmanii lor de moarte, lunaticii.”
- Adică nebunii? întreb eu.
Cei doi schimbă o privire cu subînțeles și apoi Devyn se întoarce către mine.
- Nu se referă la nebuni, ci la creaturile de lună plină: lupi de lună plină sau vârcolaci, urși de lună plină și-așa mai departe.
Zâmbește nepăsător, de parcă tocmai ar fi comentat vremea.
- Fugi de-aici!
Mă legăn cu scaunul și clatin din cap.
- Lunaticii sunt paznicii oamenilor, explică Issie. E datoria lor sacră sau ceva de genu`.
- De unde știți?
- În clasa a VIII-a am făcut o lucrare despre criptozoologie.
Ea se întoarce către ecran.
- Ce mai scrie acolo, Devyn?
Citim pagina în tăcere. Devyn ne-o ia înainte cu lectura și ne arată un oaragraf din josul paginii.
„Spiridușii trăiesc de regulă în pădure. Unii dintre ei se dau drept oameni și interacționează cu oamenii, la adăpostul unui farmec. Trebuie totuși evitați. Dacă nu se împreunează cu o regină pentru o bună bucată de vreme, regii spiridușilor vor solicita oamenilor ofrande, adică băieți.”
Devyn citește ultima parte cu glas tare:
- „Pe care îi ucid după ce-i folosesc în ritualurile lor însângerate.”
- Nu-i a bună, spune Issie.
- Nu-i a bună deloc, sunt eu de acord.
Continui să citesc:
- „Băieții torturați devin în cele din urmă isterici...” Nu zău! Cine-ar rezista? „...și pierd bucăți din suflet, preschimbându-se înainte să moară într-o pleavă inumană.”
- Groaznic! șoptește Is, prinzându-l pe Devyn de braț.
Zăresc teamă și întristare în ochii lui, dar glasul îi rămâne ferm.
- Totul va fi bine, Is.
- Dacă e adevărat? șoptesc eu. Dacă se-ntâmplă deja?
Le cercetez chipurile palide, nemișcate. Încerc să-mi fac curaj.
- Până la urmă, sunt doar niște păreri culese de pe internet, nu? Oricine poate să scrie ceva pe internet.
Sună clopoțelul.
- Așa-i.
Devyn șterge intrările noastre.
Toată lumea pare tulburată, așa că încerc o glumă:
- Se pare că lunaticii din partea locului nu se prea achită de datorie.
Ei nici măcar nu schițează un zâmbet.
- Haideți acum. Doar nu credeți în bazaconiile astea, nu-i așa?
Issie se scarpină la nas cu dosul palmei.
- Puțin,
Mă uit la Devyn.
- Chiar crezi în vârcolaci și spiriduși? De parcă n-ar exista suficientă răutate în lume de care aă ne temem... ce, vrei și mai multă?
- Spune-mi, Zara, cum îți explici praful?
Îmi înghit cuvintele, căci îmi amintesc de pulberea de pe spatele lui Nick.
- Nu-mi explic.
- Gândești că oamenii sunt atât de inteligenți ca să priceapă tot?
- Nu, spun și mă uit la ei. Ce-ar zice Nick despre toată afacerea asta? Crede oare că tipul ăla e un spiriduș?
- E posibil, vine glasul lui Nick din sptele meu.
Mă holbez la el. Nick stinge ecranul.
- Zara, stai cu gura larg dechisă, șoptește Is.
Nick îmi întinde o mână și mă ridică.
- Ați mâncat?
Dau aprobator din cap.
- Stați cu mine până înfulec și eu?
Dau din nou din cap, cu ochii la mâna lui. Is chicotește. Nick îmi dă drumul.
Aproape toată zăpada s-a topit, așa că ne antrenăm afară pentru proba de alergare pe teren variat.
Pista e tipică pentru Maine. Un câmp întins urmat de o potecă îngustă și șerpuită, iar de-acolo în pădure, sub desișul pinilor care stau parcă pregătiți să te înhațe. Ar fi locul ideal pentru a fi răpit de un descreierat.
Firește, nu se va întâmpla una ca asta, dar îmi doresc să fi avut un spray paralizant sau ceva asemănător.
Ne înghesuim în jurul profesorului, care oftează afectat, plin de importanță, de parc-ar fi un dictator care emite tot soiul de legi. De fapt, cam asta și e. În aer plutește un amestec de Crăciun, deodorant și pudră de talc. Îmi închipui că Megan e pudra de talc.
- Mergeți în perechi. Megan, tu o iei pe fata cea nouă.
- Nici gând, face ea îngrozită.
- Merg eu cu ea, rostesc Nick și Ian în același timp.
- Vai de mine, ce populare am devenit, face Megan pe-un ton sarcastic.
Profesorul se dă bătut.
- Bine. Colt, du-te tu cu ea.
Nick încuviințează. Eu îmi mușc buza.
Antrenorul spune:
- Ce e? Nu îți convine?
- Nu, murmur eu. E bine.
Restul se grupează în perechi, iar Walsh ne trimite pe rând.
- Alergare ușoară azi. Fără repeuri.
- Asta înseamnă recorduri personale, mă informează Megan.
- Știu ce înseamnă, zic eu, aplecându-mă la picioare.
Noi doi plecăm ultimii. Nick rămâne tot timpul la câțiva pași în urma mea și îmi vine să turbez. Crede probabil că nu-s suficient de bună ca să alerg alături de el.
- De ce fugi în urmea mea? întreb într-un sfârșit, când începem să urcăm un deal, pe o cărare șerpuitoare, prin pădure.
- Te deranjează?
- Da.
- Nu mă uit la fundul tău sau mai știu eu ce.
Mă opresc brusc. Nick intră în mine și ne prăvălim amândoi la pământ. Întind mâinile să amortizez căderea, dar nu-i necesar. Nick mă înșfacă de pântece cu mâna dreaptă și se rostogolește astfel încât să preia el șocul căzăturii. Aterizez pe el.
Pentru o clipă, mâna lui rămâne nemișcată. Îmi dă imediat drumul și mă ridic în capul oaselor. Se ridică și el, se întoarce și cade pe gânduri.
- Ce faci? mă întreabă el cu asprime în glas.
- Mă uit la fundul tău, îl înțep eu, după care o iau la goană pe câmp, pentru ca antrenorul să-mi înregistreze timpul ca să pot pleca odată.
Stăm laolaltă și ne încălzim, oarecum, în timp ce profesorul se comportă cât se poate de profesoral, adică bodogănește și verifică încontinuu planșeta.
Ian se apropie de mine și zâmbește, în timp ce-și lucrează cvadricepsul. Mă aplec, dar nu ating pământul, pentru că e rece și înzăpezit.
- Probleme cu Nick? mă inscodește el.
Mormăi ceva și mă întind spre cer.
- Cred că te place.
- Nu zău?
- Da. Dar vezi că-i cam singuratic. N-a mai avut o prietenă până acum.
- Pe bune?
- Jur, zice Ian, cu mâna ridicată.
- Foarte bine.
- Foarte bine?
Piciorul lui Ian cade greu la pământ. Mă uit pe furiș la Nick, care se plimbă în cercuri, fără să-și dea deloc silința. Apoi se apropie de noi.
- Vreau să te conduc acasă, pentru a fi sigur că mașina ta nu mai derapează pe șosea, rostește el, fără să-i arunce o privire lui Ian.
- Dar nu mă duc acasă.
- Nu? face Nick uimit.
- O duc la DMV, să-și întregistreze mașina, se bagă Ian.
Stă foarte aproape de mine. Miroase a parfum.
Nick se încruntă. Se uită la mine.
- Ah, bine, atunci ne vedem mai târziu, Zara. Ai grijă la șosea, e tare alunecoasă.
- Dar mai devreme se topea zăpada.
- Aici se topește puțin, se face apă și pe urmă iar îngheață. I se spune zăpadă neagră. E periculoasă, așa că ai grijă.
- Voi avea.
Îl privesc cum se-ndepărtează. Fiecare celulă din trupul meu mă îndrumă să fug după el, oricât de obosită aș fi.
Filofobia
Teama de dragoste
Când se lasă noaptea, cobor în sufragerie și-o văd din nou pe bunica Betty la fereastră. Cu o mână tremurătoare ține perdeaua și scrutează întunericul de-afară.
- Doamne ferește, murmură ea.
Când o ating pe umăr, sare ca arsă, se răsucește și mârâie fioros, cu ochi scânteietori.
- Ce s-a întâmplat, bunico?
- M-ai speriat de moarte.
- Scuze.
Își duce mâna la inimă.
- La ce te uiți?
- La nimic, zâmbește ea, dar e un surâs forțat. Trebuie s-o sun pe maică-ta. Îi suntem datoare cu un telefon. Ce ar fi dacă ai începe să mănânci? Am cumpărat un pui gătit la rotisor de la Shaw`s și o cutie cu umplutură.
- Bunico?
- Totul e-n ordine, Zara. Nu-ți face griji pentru o bătrânică țăcănită care-și zgâiește ochii la întuneric.
Da. Pe cine crede că duce de nas? Mă uit și eu pe geam, dar mă întâmpină un zid negru.
- De ce nu stă Nick cu noi? îi întreb pe Issie și Devyn la ora de sport.
Lenevesc cu Issie, în așteptarea domnului Walsh, profesorul de educație fizică. Devyn ne-a spus că e în vestiar și se stropșește la Ian. Stăm pe băncile de jos și așteptăm.
Devyn bate nerăbdător în marginea scaunului.
- Cred că vrea să te ferească de privire tuturor. Știi cum e, dacă te place, toți se vor uita la tine. Plus că face parte din imaginea pe care și-a creat-o, de rebel.
- Armăsar chipeș și neînduplecat, face Issie haz, în timp ce-și leagă șireturile.
Dibuie cu degetele, dar nu se descurcă. Mă aplec și i le leg eu.
- Ce drăguți sunteți, spun eu.
Devyn izbucnește în râs. Când râde, face gropițe în obraji. De fiecare dată când îi apar gropițele, Issie roșește în ultimul hal. Celălalt pantof îmi dă de furcă. Devyn repetă cuvintele lui Issie.
- Armăsar chipeș și neînduplecat.
- N-a sărutat în viața lui o fată, deci nu cred că funcționează, își dă Issie cu părerea.
Pentru o clipă-mi stă inima-n loc.
- Serios? De unde știți?
- I-a spus lui Devyn, iar Devyn mi-a spus mie, zice Issie. Deci nu funcționează. Mai departe. Ce zici de erou local cu standarde foarte ridicate?
- Erou local? spun eu. Nick?
Devyn ridică din umeri.
- Merge, doar el m-a salvat.
Îmi ridic sprâncenele, surprinsă, și dau să-l întreb cum, dar Megan se furișează lângă noi, numai farmec și nuri în pantalonii ei foarte scurți și rochiță sport, cu bretele subțiri. Codul vestimentar al școlii le interzice, dar lui Megan nu-i pasă, mai ales că pe domnul Walsh nu par să-l deranjeze deloc.
Se instalează deasupra mea, și mă întâmpină cu un zâmbet.
N-am încredere în zâmbetul ei.
Issie tușește și își împreunează mâinile. Reușesc să-mi vâr o unghie în nod și îi desfac șireturile ca și cum aș avea la dispoziție tot timpul din lume, apoi îmi ridic privirile și mă uit direct în ochii lui Megan.
Nu-s din aceeași partitură cu surâsul ei. E evident că nu e încă înveterată în arta prefăcătoriei ca să pară prietenoasă.
- Zara? rostește ea, jucându-se cu părul ei blond-roșcat. Ești din Charleston, nu?
Aprob și aștept continuarea.
- Știu ă e greu să te adaptezi la viața din Bedford.
Mă uit pe furiș la Devyn, care mă încurajează din priviri.
- Mă descurc eu.
- Unii nu se adaptează niciodată să știi, spune ea.
- Nu-i adevărat, intrevine Issie. Mersi că mi-ai desfăcut nodul, Zara.
Megan îi aruncă o privire otrăvită.
- Ba da. Unii pur și simplu nu reușesc să se integreze în grup.
Mă pun să-i fac noduri. O ureche de iepuraș. Încă una. Gata.
- De ce aș vrea să mă integrez? rostesc cu brațele încrucișate.
Megan face un pas spre mine și-și apropie fața de a mea. Rimelul alb dă un contur sinistru ochilor ei albaștri. Nu-i stă bine.
- Observ că nu vrei, de vreme ce stai cu ciudații ăștia doi. Handicapatul și hiperactiva.
Se întoarce și dă să plece, dar o prind de mână. E rece ca gheața.
- Ce-ai spus?
Nu răspunde. Unghiile mele lasă urme adânci în pielea ei, dar nu slăbesc strânsoarea.
- Nu-mi amenința prietenii. Și nu-i insulta.
Își smulge mâna și mă săgetează din priviri. Apoi își dă părul pe spate și rostește pe-un ton superior:
- Oh, mică prințesă. Nu de mine trebuie să te temi.
Urcă băncile și se alătură grupului ei, care se dezlănțuie într-un cor de râsete, tipic fetelor populare.
- Știi că toate tâmpeniiile acelea cu pacea și iubirea au murit cu zeci de ani în urmă, la fel ca John Lennon, îmi strigă ea de sus.
- Tremuri, observă Devyn. Liniște-te, Zara. Stai jos.
Mă uit la tricoul meu și simt că ceva se rupe în mine. Cred că uit să răsuflu, fiindcă Issie mă trage cu tărie în jos. Nu știu cum aș putea să mă așez. De ce-aș vrea să mă așez, când știu că stă cu ochii pe mine? Vreau să fug, să plec de-aici. Unde să fug? Caut o portiță de scăpare. Răsuflu puternic și inima-mi bate nebunește.
- Zara, stai liniștită, repetă Devyn.
- Am apucat-o de mână, izbutesc să spun. N-am apucat în viața mea pe cineva. Niciodată.
Issie dă să spună ceva, speriată, dar tocmai atunci intră domnul Walsh, însoțit de Ian, care-o ia înainte și se așază lângă mine.
- Te ajut eu cu abdomenele. Prinde-te de picioare.
- Bine, nicio problemă. Ăă, s-ar putea să nu-i convină lui Megan.
- Și ce?
Mă privește intens. Are cute în jurul ochilor.
- Păi, sunteți amici și nu vreau să vă certați din cauza mea.
- Megan nu e stăpâna mea, Zara.
Mă uit la el și încerc să-mi găsesc cuvintele.
- Da, păi, sigur. Issie, n-ai nimic împotrivă?
- Nu, mă asigură ea, ridicându-se ca din pușcă.
Trebuie spus că pantofii ei sport au niște noduri minunate, iar șireturile nu mai atârnă.
- Devyn, pot să-mi vâr picioarele sub scaunul tău? Îmi ții numărătoarea?
- Ești invitata mea.
Gropițele îi apar din nou în obraji și, firește, Issie se îmbujorează. Ce n-aș da să mă-nțeleg și eu așa cu un băiat.
Ian își pune mâna în jurul umerilor mei și mă conduce spre o saltea.
- Să-nțeleg că Megan nu-ți dă pace?
- Sunt bine, zic eu și mă pun în poziție pe saltea.
Miroase a sudoare și creă. Ian face o mutră furioasă. Nu știu dacă e supărat pe mine sau pe ea.
Arunc o privire alături, unde Nick și Megan îi dau zor cu abdomenele. Nick îi șoptește ceva în ureche, ea pare iritată. Dacă pe mine mă place, de ce o ajută pe Megan? De ce îi șoptește?
Dacă e prieten cu Issie și Devyn, cum de mai vorbește cu ea? Issie e atât de naivă uneori. Dintr-un oarecare motiv stupid, mă înțeapă inima. Nu-mi place Nick Colt. Nu îmi va plăcea Nick Colt. au poate că mi-e frică de el.
- Hei, Ian, spun și mă trag să-l privesc în față.
Are dinți frumoși, albi și perfect rânduiți.
- Issie și cu mine vrem să înființăm o filială Amnesty International în cadrul școlii. Scriem scrisori în care solicităm eliberarea deținuților politici și treburi din astea. Vrei să mi te alături?
- Ce primesc în schimb?
Mă ridic de la podea, din nou, din ce în ce mai repede.
- Eterna mea recunoștință?
- Merge. Și poate ieși cu mine vinerea asta?
Zâmbesc și schimbăm rolurile. Îi țin picioarele și mă-ntreb ce-ar crede el despre teoria cu spiridușii, despre dispariția acelui băiat. Poate-l paște și pe el pericolul. Toți băieții de-aici sunt în primejdie.
- Ei?
- Poate, îi răspund în cele din urmă.
Și-așa n-am nicio șansă cu Nick.
- Umblă vorba că te ignor, spune Nick, luând loc la masă în cantină.
Rămân cu gura deschisă și încremenesc, așa că Devyn trebuie s-o închidă în locul meu.
- Opa.
Issie se ridică iute din scaun.
- Ups, scuze, mă duc să iau o prăjitură. Vrea cineva prăjituri?
Tăcere. Issie îl trage discret pe Devyn de mânecă.
- Hai Devyn, știu că vrei să mă ajuți cu prăjiturile.
- Ce?
Îi pică fisa în cele din urmă și aruncă șervețelul pe masă.
- Ah, da.
- Na, că m-au abandonat, spun eu.
- Ne-au abandonat, mă corectează Nick. Nu vor să ne certăm.
- Nici eu nu vreau asta. Nu suport să mă cert cu cineva.
- Chiar așa?
- Ce? De ce te uiți așa surprins la mine?
- Pentru că îți place să te cerți.
- Nu mă cunoști deloc.
- Aș spune că îți place să te cerți, dar nu ești mândră că-ți place.
- Oh, mulțumesc, Luminăția Voastră.
- Ai prins-o pe Megan de mână.
- A fost groaznic, spun eu, cu mâinile la ochi.
- Dar n-ai lovit-o.
- Am prins-o de mână. N-am făcut asta nimănui până acum.
- S-a luat de prietenii tăi.
- Da. Așa e. Și tu te-ai dus s-o ajuți la abdomene. Urât din partea ta.
- Cum așa?
- Păi sunt și prietenii tăi, nu-i așa? E ca și cum i-ai trăda.
Nick clatină din cap. O șuviță de păr i se lipește de ureche. Fălcile îi sunt încleștate.
- Nu i-aș trăda niciodată, Zara.
- Te-nțeleg, e drăguță.
- I-am spus să-i lase în pace. Să-ți dea și ție pace.
Înfig furculița într-o bucată de salată verde, dar până s-o duc la gură salata se rupe și cade în farfurie. Totul se prăbușește: șervețelul lui Devyn, salata, inima mea, orgoliul meu, eu cu totul.
- Sunt supărată că am prins-o de braț, rostesc cu voce blândă și că am fost nevoită să urlu la ea. Nu suport să urlu. Urăsc conflictele. Mi-am jurat în urmă cu câțiva ani că nu voi face rău nimănui, cu sau fără motiv.
Nick se lasă pe spate.
- Da? Nu l-ai ataca nici măcar pe individul care te tot urmărește?
- Nu știu, ridic eu din umeri. Nu știu dacă aș mai putea face rău cuiva.
- Hai, Zara, chiar atât de puțin te prețuiești?
Se apleacă spre mine, și coapsele noastre se întâlnesc. Rămânem nemișcați.
- Nu-i vorba de asta. E greu de explicat. Cine-s eu să hotărăsc că viața mea valorează mai mult decât a altora?
Simt fiori în locul în care coapsele noastre se întâlnesc.
O lumină verde se aprinde deasupra noastră, urmată de un țârâit. În jur, oamenii sporovăiesc despre examene, întâlniri și frumusețe, într-un etern zăngănit de tăvi.
Nick emană un iz de lemn. Încerc să nu-l miros, că amețesc. Mă concentrez la vorbele lui.
- Dar pe unul care răpește pe cineva sau face rău unui copil mic... n-ai interveni? Sau...
- Ajunge. Nu știu ce-aș face, pricepi? Adică știu destule despre autoapărare și toate lucrurile astea, dar nu știu dacă aș putea cu adevărat... nu știu dacă e moral.
- Sigur ai face-o, rânjește sigur pe sine. Dacă cineva s-ar lua de Is, ai năvăli pe el. Dacă cineva ar ataca-o pe bunica ta, i-ai sări la gât. Sau pe Devyn. Sau poate chiar pe Ian.
Închid ochii. Probabil are dreptate.
- Aș vrea să nu fie adevărat.
- De ce?
- Pentru că urăsc violența.
- Nu mi se pare violent să-i sari în ajutor unui prieten.
- Nu contează. De parcă cineva ar ataca-o pe Issie.
- N-ai de unde să știi?
- Poftim? Crezi că Is e în pericol?
- Nu, rostește el, înălțând un braț în aer. Cred că toți suntem în pericol.
- Te referi la individul acela? Gândești că e pus pe fapte rele?
- Da, spune el.
Mă apropii de el și îi șoptesc:
- Dar de unde știi?
- O simt aici, spune și se bate cu pumnul în stomac.
Pentru o clipă, privirile noastre rămân încleștate. Ceva în ochii lui mă înspăimântă și totuși nu mă înspăimântă. Vorbesc prostii. Fiecare părticică din mine ar vrea ca ochii lui să se uite în ai mei într-un anumit fel, dar mi-e teamă. Aș vrea să-l întreb despre praful de pe jachetă, dar n-am curaj.
- Sunt așa de mămăligă, spun eu.
Își închipuie că mă refer la individul din pădure și clatină din cap.
- Nu-i adevărat. Pur și simplu, refuzi să fii curajoasă.
- Poftim?
Nick n-apucă să-și ducă ideea până la capăt, căci Devyn se întoarce la masă, cu un morman de prăjituri în șervețelul din poală. Issie țopăie în urma lui.
- Is a luat-o puțin razna.
- Nu știam de care vă plac, ne lămurește ea, punând prăjiturile pe masă. Vai mie, voi doi încă vă certați.
- Nu ne certăm, o liniștește Nick.
Devyn se uită la noi neîncrezător.
- Sincer, nu ne certăm, întăresc.
- Atunci ce-i cu atmosfera asta mohorâtă? întreabă Is, oferindu-mi o prăjitură cu biscuiți cu ciocolată.
- Am speriat-o puțin, explică Nick, luând o prăjitură cu ovăz.
- Bine-ai făcut, spuse Devyn. Ar trebui să-i fie frică.
- Cum poți să zici asta? îl ia Issie la rost.
- Teama ne face mai puternici, ne ține mereu în alertă. Trebuie s-o îmbrățișăm ca pe-un prieten.
Is rupe o prăjitură în două.
- Băieții sunt atât de tembeli uneori.
Are dreptate. Devyn se face roșu la față, dar Nick râde.
- Deci, încerc eu să liniștesc apele, mergem după ore la bibliotecă?
- N-aveți antrenament la cros? face Devyn mirat.
- Azi e zi de pauză, explică Nick. Mergem cu o singură mașină?
- Vii și tu? îl întreb.
- Firește, dacă ești de-acord.
- Da, sunt de-acord să vii și da, prefer într-o singură mașină, ca să reducem emisiile de carbon.
Dintr-un temei necunoscut, gândul că voi merge cu Nick la bibliotecă îmi întoarce stomacul pe dos, și nu pentru că prăjitura era stricată. Cunosc senzația. E frică.
Să fie pulberea de pe jacheta lui? Are vreo însemnătate? Și faptul că mi-o ia inima razna de fiecare dată când mă uit în ochii lui? Nicio însemnătate.
Bibliotecile, mai cu seamă cele vechi, răspândesc o aură de sanctitate.
În aer plutește un iz de hârtie, mucegai și lipici, de parcă tomurile s-ar împotrivi sorții nemiloase, într-o luptă pentru supraviețuire, dar și atenție.
Ating coperta uneia pe care scrie „Descoperă-ți al șaselea simț”.
- Parcă strigă „citește-mă, citește-mă”!
Nick se întoarce spre mine.
- Cine, cărțile?
- Sunt atât de singure, spun eu.
Ridic intenționat din umeri, să n-aibă impresia că-s dusă cu pluta.
- Adesea, cărțile sunt singure, rostește el meditativ, scotocind după o carte.
- Ce?
- Dulce.
Sunt dulce. Inima-mi bate puternic și îmi ciugulesc buza. Dulce ca o acadea sau ca o fată pe care ai săruta-o pasional între rafturi? Asta-i întrebarea. Mă aplec să verific numerele.
- Am găsit ceva.
Nick se lasă pe vine și scoate un șuierat încet.
- Uau.
Le scoatem una după alta: Folclor, Incantații pentru spiriduși, Enciclopedia spiridușilor.
Nick le așază pe o masă neagră, lângă o fereastră boltită. Firele de praf plutesc în razele soarelui, înconjurându-i pe Is și Devyn cu o aură fermecată. Cei doi arată ca eroi de basme.
- Ați găsit ceva? întreabă Issie, puțin cam tare.
Un individ de la secțiunea reviste îi face semn să tacă.
- Scuze, scuze! își ridică mâna rușinată, apoi șoptește: Ce om morocănos. Și noi am găsit ceva. Nu-i așa, Devyn?
Devyn dă din cap și continuă să citească tomul în liniște. E vechi și are miros specific. Strănut și mă așez pe scaun. Împarte teancul de cărți în două și-mi vâră 3 cărți sub nas.
- Dă-i bătaie.
Îi dau.
Citim, citim și iam citim.
- Am găsit ceva, zice Nick după o cubată de vreme.
- Ce? nazalizez eu.
Issie pescuiește o batistă din ghiozdan și mi-o înmânează.
- E curată.
- Mulțam`.
Îmi suflu nasul.
- Scuze, sunt alergică.
- La cărți? întreabă Devyn uluit, ridicându-și sprâncenele.
- La cărți vechi, spun, și mă lungesc ca să văd ce-a descoperit Nick. Ce-ai găsit?
- Vorbește despre ofrande, rostește Nick, aproape mârâit. Ce ticăloșie!
- Citește, îi cere Devyn.
- În liniște, sspune Issie, cu ochii la Omul Revistă, care frunzărește un număr din Economist, fără să-și ia privirile de la noi.
- „Deci, sunteți hăituit de-un spiriduș”? citește Nick cu glas scăzut.
- Doar nu scrie așa ceva! chițăie Issie, înșfăcând cartea. Doamne sfinte, chiar scrie!
- Issie..., încerc s-o potolesc, privind cu coada ochiului la Nick.
Nu pare enervat.
- N-are cum să scrie așa ceva.
- Bada! Ba da!
- „La toți Strălucitorii - spiriduși, elfi, zâne - dăinuirea liniei regale e indispensabilă supraviețuirii lor. Cu toții poartă moștenirea Shee. De fapt, denumirea de spiriduș derivă din acest cuvânt. Mai sunt numiți Caille Daouine sau poporul pădurii. Dacă vreun mascul din această rasă pune ochii pe dumneavoastră, fiți mândru. Ați fost ales pentru perpetuarea liniei lor de sânge. Asemenea lucruri se petrec arareori, mai ales oamenilor. Se prea poate ca prin venele dumneavoastră să curgă sânge de shee.”
Închid cartea.
- Mă simt teribil de onorată.
- Straniu, într-adevăr, comentează Devyn, holbându-se la mine de parcă m-ar vedea pentru prima oară în viața lui. Crezi că ai sânge de shee?
- Ce? Nu.
Mă uit în ochii lor.
- Doar nu credeți în poveștile astea?
Nick și Is se grăbesc să mă liniștească punându-și mâinile pe brațele mele.
Issie înconjoară masa.
- Știu că sună puțin ciudat, rostește ea cu glas calm.
- Puțin? fac, și-mi trag mâna. E superciudat!
- Liniște acolo! se stropșește tipul cu revista.
- Mă scuzați, spun și mă așez.
Respir profund, să mă calmez.
- Poate vrea să-i fii regină, își dă Devyn cu părerea. Să perpetuezi linia regală.
- Ce tâmpenie, i-o taie Nick.
- Da. De ce m-ar alege cineva pe mine să-i fiu regină?
- Nu la asta mă refeream.
Picioarele din față ale scaunului lui Nick se dau ușor înapoi.
Nici nu pot să-l privesc în ochi.
- Sigur.
- Nu-nțeleg ce-are asta de-a face cu dispariția băieților, adaugă el în șoaptă, pe-un ton cât se poate de serios. Tu ce crezi, Devyn?
Devyn se scarpină la nas și-și scutură brațele, de parcă tocmai ar fi fost la sala de forță unde a ridicat greutăți și mușchii i-au obosit.
- Pe site scria că,d acă regele nu-și găsește regina, are nevoie de băieți pentru ofranda sângelui.
- Ce sinistru! se cutremură Issie.
- Ce înseamnă mai exact ofranda sângelui?
Iau o carte de sub nasul lui Nick și verific la index.
- Ah, uite aici, la pagina 123.
Găsesc pagina, citesc printre rându și tresar.
- Ce spune? e curios Devyn.
Îmi ridic ochii și-i surprind privirea lui Devyn, care caută să absoarbă energie de la Nick. E palid la față.
Nick mă privește.
- Hai, Zara, citește.
- „Când nu reușește să se împreuneze cu o regină, regele spiridușilor n-are încotro și trebuie să verse sângele băieților, pe post de ofrandă.”
Glasul începe să-mi tremure, iar Nick pune o mână pe umărul meu.
- „Întreg alai regesc îl însoțește în această misiune. Băieții sunt prinși, duși la casa regelui și secați de sânge.”
Mă opresc din citit. Devyn e palid la față, alb ca o stafie.
Ochii lui Issie stau să-i sară din orbite.
- Dezgustător, face ea și se cuibărește lângă Devyn, care pare că urmează să leșine sau să verse dintr-o clipă-n alta.
Nick mă strânge de umăr.
- Mai e ceva?
Întorc pagina, deși nu mai vreau să citesc, mai ales când îl văd pe Devyn.
- Poți să continui, mă încredințează Devyn.
Îmi dreg glasul și citesc în șoaptă:
- „În cele din urmă, băieții vor muri. Trupurile lor cedează torturilor la care au fost supuși de către spiriduși. Spiridușii, am putea adăuga, nu pot rezista acestei nevoi copleșitoare. După o perioadă limitată de timp petrecută în singurătate, regele spiridușilor va ceda laturii lui întunecate, iar slăbiciunea lui va fi transmisă și celorlalți spiriduși, a căror natură pervertită îi va împinge să vâneze prin păduri, în căutare de regine sau ofrande sângeroase.”
- Uite ce scrie pe margine, arată Nick.
- Ce zice? întreabă Issie.
Mă uit cruciș la însemnele făcute cu creionul.
- „Nu intrați în pădure.”
- Bine zis, face Nick, luându-și mâna de pe umărul meu.
Mă simt cumva abandonată, singură. Verific datele returnărilor ștampilate pe-o fișă, pe ultima pagină. Aparent, n-a fost împrumutată de la schimbarea fișei. Însă zăresc o fișă mai veche, așa că mă apuc s-o exfoliez pe cea nouă.
- Nu știu ce să zic dspre spiriduși, spune Issie. Dar voi credeți că faza cu ofrandele sângeroase e adevărată, nu-i așa?
- Da, e adevărată, confirmă Devyn. Dar ce înseamnă că arată mereu spre Zara?
- Este evident, adaugă Nick. Vrea să-i fie regină.
Înghit în sec, dar n-am curajul s-o privesc în ochi pe Issie când vorbesc. Prefer să mă uit la Nick.
- Și ce-i rău în asta? Nu scrie niciunde că reginele spiridușilor sunt rele.
- Dar nu scrie nici că-s bune! aproape că strigă Devyn.
Tipul cu Economist aruncă revista pe masă și pleacă furios.
Issie își coboară vocea.
- Poate că n-am ajuns înc la partea în care descrie cum reginele sunt omorâte și violate, iar sângele lor dat ca ofrandă.
- Exact, spun eu.
- Ce-ai de gând să faci, Zara? mă avertizează Nick.
- Nimic, mint eu și mă ridic în picioare.
Iau cartea din care-am citit și vreo două pe deasupra.
- Le voi împrumuta pe astea. E aproape seară. Betty mă va omorî dacă mă-ntorc pe întuneric.
- Crezi că știe? întreabă Devyn.
- Ce să știe?
- Despre spiriduși.
Mă gândesc la Betty, la jerseurile ei de flanel, la natura ei circumspectă.
- Nici gând.
Nick mă duce până acasă, unde mă așteaptă Yoko. Nu vorbim mai deloc.
- Mi-e greu să înghit toate lucrurile astea, rup eu tăcerea într-un final.
- Dar?
- Dar, dacă e adevărat....
- E de rău.
- Cam așa-i.
Nick parchează mașina.
- Când vom înțelege ce se petrece, vom putea întinde o cursă.
- O cursă?
Deschid cartea la ultima pagină. Rotițele din cap lucrează peste program.
- Ce faci?
- Am tupeu, se pare.
Îndepărtez fișa albă, pentru a dezvălui o listă mai veche cu numele tuturor care au împrumutat cartea și rămân cu gura căscată.
Nick se apropie, iar mirosul profund și întunecat al pădurii îmi pătrunde în nări.
- Ce?
Scrisul e șters.
- Uită-te la listă. Uită-te la ultimul nume.
- Matthew White? mă privește el nedumerit.
O lacrimă îmi părăsește colțul ochiului. Nick o îndepărtează cu delicatețe.
- E tata, șoptesc, cu privirile lipite de scrisul înalt și nu prea citeț. Asta înseamnă....
- Că știa.
- Știa de spiriduși?
Nick încuviințează.
- Dar ce zici de asta?
Alături de fiecare nume, cu un soi de margine ciudată, apar următoarele litere în creion: „N-aveți teamă, pe aici sunt tigri, 157.”
- Ce crezi că-nseamnă? întreb eu.
- S-ar putea să știe Issie. Sună familiar, nu-i așa? spune el și scoate telefonul mobil.
- Îmi ascunzi ceva.
- Ce?
- Nu-mi spui tot ce știi.
- Asta cum ți-ai mai dat seama? Ești clarvăzătoare acum?
- Îți joacă mușchiul obrazului. Am eu o teorie, că, atunci când îți tresare obrazul, fie minți, fie ascunzi ceva. E ca și cum ai încerca să-ți ieși din propria piele.
Nick dă amuzat din cap și continuă să apese pe butoane.
- Nu știu ce să mă fac cu tine.
- Pentru început, să-mi spui la ce te gândeai, zâmbesc eu.
- Stai o clipă, mă roagă el.
Îi dezvăluie lui Issie descoperirea noastră. Issie îi spune ceva, apoi închide.
- Ei bine?
Se fâțâie în scaun, își vâră telefonul într-un compartiment micuț dintre scaune și rostește:
- Zice că e o trimitere la o binecunoscută zicală medievală: „pe aici sunt dragoni”. Apărea pe hărți și pe alte documente, pentru a-i avertiza pe marinari să se țină deoparte.
- Știam eu de ce sună cunoscut.
- Da, da.
- Dar nu prea văd legătura.
- Adică?
Îi arăt cele două cuvinte.
- Zice să n-avem teamă.
- Și nu spune nimic de dragoni.
- Ci de tigri, exact.
- Ciudat.
În acel moment, Betty apare în ușă și strigă:
- Hei, voi doi, mai stați mult acolo?
- Ar trebui să plec, roșesc eu.
- Da.
Ies din mașină în vântul năprasnic și stau o clipă să-mi vâr cărțile în ghiozdan. Mi-l petrec după umăr și aproape că mă îndoi sub greutatea lui.
Nick țâșnește din mașină și într-o clipită e lângă mine luând ghiozdanul de pe umărul meu.
- Lasă-l la mine.
Militez pentru drepturi egale, dar trebuie să recunosc că e cam greu.
- Mulțumesc.
- Pentru puțin.
Mă conduce pânăla verandă, unde Betty mă așteaptă cu mâinile încrucișate pe pieptul ei inexistent, dar cu un surâs pe buze.
- Nu fă vreo tâmpenie, îmi șoptește Nick.
- Nici tu, îi răspund pe același ton.
Betty ne întâmpină cu un fornăit.
- Ei bine, domnule Colt. Ai vrea să iei cina cu noi?
- Ea gătește, îl avertizez pe Nick.
Betty mă lovește cu un prosop de vase.
- Sunt doar spaghete, ce-aș putea să le fac?
Nick așază ghiozdanul chiar la intrare și pare speriat.
- Mulțumesc mult, dar mă așteaptă friptura acasă.
- Cum vrei, cedează Betty, făcându-ne cu ochiul.
Nick se face roșu-n obraji.
- Vă las să vă luați la revedere în liniște.
- Ce stânjenitor, murmur.
Nick izbucnește în râs, iar gropițele îi reapar în obraji. Nu mă voi uita la buzele lui. Cum să nu-și fi folosit vreodată buzele acelea? E o crimă împotriva umanității.
- Ne vedem mâine la școală, zice el.
- Bine, noapte bună!
Soarele e la asfințit. Pădurea e doar o siluetă înaltă și întunecată, care înlănțuie cerul de pământ. Orice ar putea mișuna acolo.
Îl urmăresc cum intră în mașină și pleacă. În fiecare clipă m-aștept ca brațe invizibile să-l înhațe, să-l răpească și să-i ia sângele, pentru ofrandă.
Vorbesc prostii. Farurile Mini-ului se pierd după o cotitură.
Betty mă apucă de talie și tresar seriată.
- Hai că intră frigul, spunea ea și închide ușa.
- Așa, deci fiul lui John McKee a făcut apendicită, mă informează Betty, după ce pune apa la fiert.
Eu aranjez furculițele pe masă. Ating cu vârful furculiței o pată mai veche, în formă de nor sau pădure.
- Îmi pare rău să aud asta.
- E chiar mai rău de-atât, bombăne Betty. S-ar putea să mă cheme la noapte. Suntem singurii paramedici din oraș și singurii care ne descurcăm în situații dificile. Cei de pe ambulanță sunt doar șoferi. De cazurile grave ne ocupăm doar eu și John.
- Și?
- Și? Și?
Aruncă întreg cocoloșul de spaghete în oală. Jumătate plutesc la suprafață.
- Și trebuie să mă gândesc ce fac cu tine.
- Ce să faci cu mine? rostesc tărăgănat, clocotind de furie.
- Dacă trebuie să plec.
O dau la o parte, iau lingura și scufund restul spaghetelor în apă.
- Poți să mă lași. Sunt fată mare.
- Nu vreau să te las singură.
- De ce?
- Oamenii sunt mai deprimați în timpul nopții. Aproape toate cazurile de sinucidere pe care le-am întâlnit au fost noaptea. Vrem doar... vrem să fii bine, Zara.
Dau focul la mediu ca să nu dea apa clocotită pe-afară.
- De accea m-a trimis mama aici? Credea că mă voi sinucide noaptea?
Betty mă privește încurcată.
- Își făcea griji pentru tine.
- Sunt fată mare, rostesc în batjocură. Mă descurc.
- Ți-e dor de taică-tău.
- Bineînțeles că-mi e dor de tatăl meu!
Ațintesc lingura spre ea, într-un gest melodramatic, apoi o așez lângă cafetieră.
- Asta nu-nseamnă că vreau să-mi iau viața, să mă trezesc că o bonă paramedic îmi stă toată ziulica pe cap.
Chipul lui Betty se întristează, dar trupul ei vânos se încordează, de parc-ar fi din oțel.
- Asta crezi tu despre mine?
- Nu. Îmi pare rău. Am fost răutăcioasă.
Înghit în sec și-mi întorc privirile spre plită, să nu-i mai văd chipul cătrănit. Iau din nou lingura aia tâmpită și încep să amestec, de parcă mi-ar păsa cu adevărat ca spaghetele să nu se lipească între ele.
- Dacă vei fi chemată, aș putea să vin cu tine.
- Ar merge, oftează ea, dacă nu e ceva grav. N-ai voie să intri în clădire. Ai rămâne singură în ambulanță. Unde mai pui că e ilegal.
- Ilegal?
- Să transporți civili în ambulanță.
Dau căldura mai tare și mă-ntorc spre ea.
Betty surâde.
- Aș putea să-l chem pe băiatul acela, Nick, să stea cu tine.
- Nu!
- De ce? Nu-l placi? Am auzit că voi doi, Issie și Devyn vă plimbați prin tot orașul. Azi ați fost la bibliotecă, nu-i așa?
- Mă spionezi?
- Nu, dar e un orășel mic. Veștile circulă iute.
Clatin din cap, iau câteva sticle și deschid frigiderul.
- Nu cumva să-l suni pe Nick.
Betty ia câteva șervețele de sub chiuvetă și le aruncă pe masă.
- Probabil că nu voi primi niciun telefon.
La jumătatea cinei, telefonul lui Betty începe să sune.
- La dracu`!
Ascultăm amândouă mesajul. Se pare că cineva a suferit un atac de cord la Y.
- Îmi pare rău. Stai aici până mă-ntorc, bine? Îl sun pe Nick imediat.
- Să nu cumva să faci asta!
- Ba da. Nu lăsa pe nimeni altcineva să intre. Vorbesc serios, Zara, La naiba!
Mă sărută pe creștetul capului și îmi pune o brățară pe mână, agitată ca un titirez.
- Maică-ta se gândește să ne facă o vizită.
Îmi ridic mâna. O brățară de fier îmi atârnă de încheietură.
- Ce-i asta?
- Un mic cadou.
Își trage jacheta în grabă.
- Vin cât de repede pot. Nu-ți bate capul, strâng eu.
- Nu-l suna pe Nick! insist și pipăi metalul rece al brățării.
Nu mă ascultă.
- Ăncuie ușa.
Aș putea să-mi scriu apelurile pentru Amnesty, dar nu fac asta.
Aș putea să-l sun pe Nick, să-i spun să nu mai vină. Nu fac nici asta.
- Aici 1, Sunt pe 10-23 la Y, se aude vocea lui Betty în stația pe care a lăsat-o pe tejghea.
Josie, dispecerul, îi răspunde:
- 10-4, unitatea 1. 10-23 la Y, ora 18.45.
10-23 înseamnă „la locul cu pricina” în limbaj polițienesc sau de salvare. Alții ar spune pur și simplu că sunt acolo. Unitatea 1 e Betty. 18.45 e ora în stil milităresc. E cam tras de păr limbajul ăsta.
Deci Betty e la Y. E ora 6 și 45 de minute seara, adică 18.45. De unde știu lucrurile astea? Betty a lăsat o listă cu 10 astfel de coduri pe frigider. Jur că am memorat deja jumătate dintre ele. Maine mă transformă într-o ciudățică.
Mă ridic de la masă, arunc farfuriile în chiuvetă și înce să curăț urmele de spaghete.
Betty nu și-a terminat porția pentru că a fost nevoită să plece, așa că mă răzgândesc și pun ce-a mai rămas din porția lui Betty în frigider, poate i-o fi foame mai târziu. Pe-a mea o fac însă lună. Nu-i distractiv să mănânci de unul singur. Mă uit pe fereastră la pădurea întunecată, ce lucește sub razele lunii pline.Îmi place.
Pun pariu că tipul e acolo... spiridușul. Și fac pariu că, dacă ies și-l las să mă găsească, voi afla răspunsul la câteva întrebări. Nu sunt băiat, așa că nu mă paște niciun pericol.
Din stație răsună glasul lui Betty.
- Voi fi 10-6, transport un bărbat, 45 de ani la Bangor. E CH3. 10-4?
Probleme cardiace. Înțepături în coșul pieptului. Ca tata.
- 10-4, rostește Josie la dispecerat.
- 10-4, spun, de parcă m-ar auzi. Voi fi 10-6, voi alerga puțin, caut un spiriduș. 10-3?
Urc repede în camera mea și mă-mbrac în hainele sport. Am o pereche de pantaloni strâmți pentru vreme friguroasă și o bluză sport ce absoarbe transpirația. Sudoarea provoacă senzația de frig.
Scotocesc în dulapul lui Betty și găsesc o căciulă de lână. Arăt groaznic cu ea - cu părul meu lung și frumos îndesat acolo - dar nu mă duc la un concurs de frumusesețe, Miss Maine sau mai știu eu ce. Ies să alerg puțin în bezna de-afară, ferită de privirile curioșilor. Asta până vine Nick, să nu uităm.
Ies să alerg și poate să-l găsesc pe spiridușul ăsta ce răpește copii. Îmi trag căciula pe cap, dar încremenesc în fața oglinzii, care înfățișează o versiune mai subțire și mai palidă a Zarei. Până și ochii par lipsiți de viață. Albaștri, dar nu la fel de albaștri ca altădată. Dacă ar fi tata aici, mi-ar verifica temperatura și m-ar obliga să mănânc supă de ceapă franțuzească. Dar nu trupul meu e beteag, ci acea cămăruță din mine care acum e pustie, pentru că mi-a fost teamă să trăiesc și să merg mai departe - o atitudine groaznică și suficientă.
Există oare un nume pentru frica asta? Nu-s sigură. Ar trebui să caut, dar mă gândesc la tahofobie, frica de viteză, de-a te mișca iute.
Îmi revin din visare și îmi leg șireturile la pantofii sport. E primul pas înainte, primul pas în vânătoarea de spiriduși, primul pas în încercarea de a fi din nou stăpână pe viața mea. Știu că pot.
Îi transmit un mesaj lui Issie - spunându-i că am ieșit să alerg și că ar trebui să mai căutăm informații pe internet în pauza de masă - apoi îi trimit un mesaj lui Nick.
Am ieșit să alerg. Ne întâlnim PE DRUM.
Gata, mi-am acoperit spatele, acum pot să ies la vânătoare de spiriduși.
Scotofobia
Teama de întuneric
Maică-mea se teme de întuneric.
Când eram mică, aveam becuri nocturne prin toată casa, nu doar în dormitorul meu și la baie. Erau două pe coridorul de la etaj, unul în fiecare cameră pentru oaspeți, unul în bucătărie, în sufragerie, în băile de la parter, în camera de zi, peste tot.
Odată, am întrebat-o de ce. Eram în bucătărie. Stăteam cocoțată pe tejghea, în pijamalele cu Elmo și-mi legănam picioarele, privind cum gătește.
- De ce ți-e frică de întuneric, mămico?
Făcea aluatul pentru clătite. Tocmai vărsase afinele în bol și amesteca de zor.
- Nu mi-e frică de întuneric.
- Și-atunci de ce avem atâtea becuri nocturne?
Lingura ei a lovit vasul mare de ceramică, desenat cu două brâie maronii.
- Ca să nu-ți fie ție frică.
- Nu mi-e frică de întuneric, am spus. Îmi place întunericul.
- Nu-i adevărat.
Atunci m-a străfulgerat cu privirea, schimonosită. A amestecat aluatul prea tare și a distrus toate afinele.
- Clătitele au ieșit albastre, am observat.
Mama s-a uitat în vas și a lăsat lingura să-i cadă din mână.
- Uups. Lasă, n-arată rău albastre.
Mi-a dat un pupic pe nas și mi-a spus:
- Ascultă la mine, Zara. Sunt unele lucruri de care oamenii ar trebui să se teamă.
- Cum ar fi întunericul?
Clătină din cap.
- Nu, mai degrabă absența luminii. Înțelegi?
Am dat din cap, dar n-am înțeles o iotă din ce spusese.
Trântesc ușa și cobor treptele.
Nu fac încălzie, nu mă întind. Pur și simplu alerg în lumina lunii. Lumina lipsește cu desăvârșire, dar mi-am aprins o lanternă la cap, ca nu cumva să mă-mpiedic.
Aerul rece îmi sfâșie pieptul când alerg. Fiecare răsuflare este ca un pumnal în plămâni. Fiecare răsuflare înseamnă o decizie, dorința de a trăi, de a merge mai departe.
Odată ce renunți să te mai gândești la ea, durerea amorțește. Nu te părăsește de tot, dar parcă se retrage într-un cotlon, nu te mai macină atât de tare. Cred că acesta e cuvântul cel mai potrivit: te macină.
Respirația ar trebui să fie o treabă ușoară, dar nimic nu e ușor în Maine. Frigul îngreunează orice acțiune. Cu toate acestea, nu mă opresc din alergare; ies de pe alee și o iau pe drumul mare. E mai ușor să fugi pe asfalt decât pe pământ, datorită plasamentului piciorului. Dar încheieturile sunt mai solicitate și mai e teama de-a nu fi pândită.
Îmi întind picioarele și iuțesc pasul, dar teama nu-mi dă pace. Aud o bufnitură în pădure, dar nu mă opresc. Maine m-a preschimbat într-o creatură extrem de sperioasă,. N-am fost niciodată așa o fricoasă. În Charleston alergam prin tot soiul de cartiere nesigure, dar nu-mi era frică.
Nu mai vreau să-mi fie frică!
- Dacă-i găsești numele, nu mai are de ce să te înspăimânte, spunea tata mereu. Oamenii se tem de necunoscut.
Îmi întorc capul și cercetez pădurea întunecată, dar nu zăresc nimic în afară de siluetele arborilor și umbre.
Îmi închipui numai lupi și urși, dar singurii urși din Maine sunt negri și sunt îngroziți de oameni. Departamentul de Pești și Viață Sălbatică Maine jură că nu mai există lupi în regiune, doar coioți. Știu pentru că am intrat pe site-ul lor după ce-am zărit acele amprente în zăpadă. I-am spus bunicii de ele. Ce-a zis?
- Le este teamă să recunoască faptul că mai există lupi pe-aici, dar toată lumea știe că e adevărat. Dar nu-ți face griji. Lupii se țin departe de om.
Îmi repet în cap: Lupii se țin departe de om. Lupii se țin departe de om.
N-ajută la nimic.
Lupii se țin departe de om. Spiridușii atacă oamenii.
Sentimentul de teamă mă cuprinde din nou la nivelul palmelor.
Și dintr-odată îl aud.
Numele mu.
- Zara.
Mă-mpiedic într-o piatră de pe banda de avarie de pe șosea și mă împleticesc. Unde-s mașinile? Am uitat, Maine nu-i printre cele mai populate state din țară, mai ales zona asta în care stă Betty.
Nu mă opresc, iuțesc pasul și ciulesc urechile. Îl aud din nou. Pare un ecou care străbate fiecare arbore din pădure. Vine de pe ambele părți ale dru,ului, din față, din spate, de peste tot, ca o șoaptă lină, poruncitoare.
- Zara. Vino la mine, Zara!
E o replică atât de răsuflată, scoasă parcă dintr-o operetă de duzină, încât nu pare deloc înspăimântătoare. Pe cine mint eu? Tremur de frică. La naiba!!
Am vrut să-l ademenesc. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Dar acum ce fac? Frica mă împinge parcă de la spate, iar inima-mi bate nebunește, gata să-mi spargă pieptul. De ce? Un glas? O umbră? Am ieșit să-l găsesc, când colo, m-a găsit el pe mine.
Adevărul mă lovește în moalele capului: Tipul de la aeroport e real.
Senzația pe care am avut-o de fiecare dată când l-am văzut e la fel de reală.
La fel de reale sunt și pulberea sau rândurile din cartea aceea.
În văzduh se aude un fâlfâit de aripi puternice și-mi înalț privirile. Un vultur zboară deasupra mea și se cuibărește pe ramurile unui copac. Capul lui alb lucește în razele lunii.
- Sunt o proastă, îmi spun. Sunt atât de proastă. Probabil că am auzit doar vulturul.
Dacă ar fi tata aici, ar râde la cât de bleagă sunt. Și eu râd de cât de bleagă sunt, dar nu mă opresc din alergare. Răsuflarea mi se înăsprește. Încerc să mă concentrez la jocul picioarelor.
- Zara!
Mă opresc, cuprinsă de furie. La naiba cu citatele lui Booker T.
- Ce-i?
Mă plantez în mijlocul drumului și aștept.
Aerul rece îmi dă fiori. Mă cutremur. Îmi încleștez pumnii.
- Ce vrei? strig. De ce mă urmărești?
Deschid ochii mari și cercetez împrejurimile cu ajutorul lanternei. Ce încerc să găsesc? Un bărbat? Un bărbat într-un costum negru, eurpoean? Genul de individ care arată spre avioane și care-ți preschimbă pielea într-un carusel pentru păianjeni?
Pădurea pare că caute împreună cu mine. Crengile se apleacă, încercând să deslușească prezența misterioasă care-mi dă târcoale.
Aud o mișcare în desiș. Înșfac un băț de pe marginea drumului și mă întorc în direcția zgomotului. Lumina îmi urmează mișcările și mijesc ochii. Nu e cu adevărat un zgomot, mai degrabă un sentiment, o senzație de mișcare.
- Nu mi-e teamă, zic cu ochii ațintiți spre marginea drumului. Ieși să vorbim. Am aflat câte ceva despre tine, dintr-o cartre.
Glasul îmi tremură când vorbesc și nici mâna în care țin bățul nu e prea stabilă.
- Zara, rostește glasul. Vino la mine.
- Da, sigur.
- Te rog.
- Nu. Dacă vrei să vorbim, vino tu aici.
Vulturul scoate un țipăt rău prevestitor. Aud un trosnet în spatele meu - probabil în pădure - adică în direcția opusă glasului. Mă răsucesc pe călcâie, gata să înfrunt orice: țicniți, urși, lupi sau dinozauri.
- Știu că ești un spiriduș împuțit și dacă tu crezi că mă sperii ești un prost! strig eu. Știu că te ții după mine.
Pădurea e împietrită. Furnicăturile din piele dispar.
- Ce? Pleci acum? Te joci cu mine? Ce jalnic ești!
Niciun răspuns.
- Dacă vrei să fiu regina ta idioată, nu te mai ascunde atâta. Ascultă bine la mine, domnu` Spiriduș, cât voi fi eu aici, nu vei mai tortura niciun băiețel! Ai priceput?
Furia-mi cuprinde viscerele și încep să urlu, de parcă aș fi un actor țicnit într-un meci de wrestling. Am venit aici pentru că voiam să-l găsesc, pentru că voiam să aflu adevărul, pentru că voiam să pun capăt acestei nebunii.
Lumina puternică a farurilor mă orbește pentru o clipă și aud vuietul unui Mini Cooper. Țiuitul claxonului mă face să sar în lături, în șanțul de la marginea drumului. O pietricică îmi zboară în obraz. Am nevoie de câteva secunde să înțeleg ce s-a întâmplat.
Mă ridic în picioare. Bățul a rămas jos pe undeva. Lumea se învârte în jurul meu într-u vârtej de ceață. Lanterna îmi cade de pe cap și n reușesc s-o găsesc.
- Zara!
Nick trântește portiera mașinii și se repede spre mine. Nu-i disting trăsăturile din cauza luminii farurilor. E doar o siluetă masivă, dar aș recunoaște silueta asta dintr-o mie.
- Ce faci aici? mă ia el la rost, cu mânie în glas.
- Am vrut să-l găsesc, îi șoptesc.
- Ce?
Își încleștează pumnii și tremură de furie.
- Ce naiba ți-a venit?
Mă fac cât un purice. Nimeni n-a țipat vreodată la mine în așa hal. Niciodată.
E atât de supărat că aproape mi-e teamă că mă va lovi. Mă ia de după mijloc și mă conduce la mașină.
- Am vrut doar să pun capăt nebuniei. Am vrut să salvez pe cineva, așa cum n-am putut să-l salvez pe...
- Te duc acasă, rostește el, pe un ton mult mai liniștit.
De cum intru în mașină, mirosul de pin și de apă sărată îmi inundă nările. E mirosul lui. Îmi duc mâna la obraz și sângele mi se scurge pe degete.
Nick înșfacă un teanc de șervețele și le presează pe rană.
- E în ordine, spun eu.
Ochii lui spun o poveste diferită.
Degetele noastre se întrepătund și sunt străbătută de un val de energie, ca un șoc electric minunat. Cred că simte și el tensiunea, pentru că-și retrage imediat mâna. Se holbează la sângele de pe degete și scrâșnește din dinți.
- Închide ușa! poruncește el.
Mă execut.
Pornește mașina și o luăm spre casă. Drumul e scurt, dar nimeni nu rostește o vorbă și între noi se lasă o tăcere apăsătoare.
Teama și așteptarea se preschimbă în groază.
Lângă mine Nick bate nervos cu degetele în volan.
- Îmi spui și mie ce s-a întâmplat? rupe el tăcerea într-un târziu.
Mă uit în continuare la drum. Luna atârnă deasupra noastră, așteptând parcă ceva. Copacii sunt întunecați. Îmi pipăi capul, unde ar trebui să fie lanterna.
- Nu știu, reușesc să îndrug. Cred că spiridușul m-a urmărit și mă chema pe nume, ca într-un film de groază, și i-am strigat ceva, un vultur a țipat, am mai strigat la el și brusc a dispărut.
- Adică l-ai pus pe fugă? Asta vrei să zici?
- Nu știu.
- De ce ai mers acolo?
- Voiam să mă ia pe mine. Nu voiam ca tu sau Devyn, sau oricine altcineva să pățească ceva. Așa că m-am gândit... Sună stupid, știu.
- Aveai de gând să te sacrifici pentru ceilalți?
- Dar mi s-a făcut frică și am dat înapoi.
Nick parchează pe aleea din fața casei și sare din Mini. Deschid portiera, iar el mă ia de mijloc și mă ridică, de parcă aș fi un copilaș sau o mireasă.
- Mă descurc, îl asigur, încercând să scap din strânsoarea lui. Pot să merg.
Nick mă privește neîncrezător, dar îmi dă drumul și urmărește cum mă leagăn pe alee.
- Cred că ai suferit un șoc.
- Păi ce vrei, aproape că ai trecut peste mine.
- Stăteai în mijlocul drumului, argumentează el, băgându-mă înăuntru.
- Ai depășit viteza legală, îl necăjesc eu.
Deschid ușa și mă întorc.
- N-am depășit viteza, insistă el, aranjându-și șapca.
Are inscripționat un B, de la Bedford.
- Îmi pare rău, spun eu.
E adevărat. Mă sprijin de ușa tăcută, care nu te ceartă pentru comportamentul tău sau pentru cine știe ce. Ușile au calitatea asta. Șervețelul e deja îmbibat în sânge. Îl țin pe obraz.
Nick mă privește neclintit.
- În Charleston ieșeam mereu seara.
- Aici nu suntem în Charleston.
- Mie-mi spui? râd eu.
Mă împinge cu delicatețe înăuntru.
- De ce, pentru că ne batem cu spiridușii?
- Zara, nu-i de glumit.
Mă îndrept spre canapea, știind că numai prostia m-a împins la ieșirile astea de dictator smintit, dar încerc totuși să păstrez o brumă de demnitate. Mă trântesc într-un colț și-mi odihnesc brațul pe reazem.
Nick rămâne în picioare. Evident. De ce-ar vrea să mai zăbovească aici, să bea o ciocolată caldă cu mine, să discutăm despre orașul ăsta idiot, nebun și paranoic în care toți fug de mănâncă pământul?
- Ei? reușesc să spun. Nu pleci?
- I-am promis lui Betty.
Apoi strânge din dinți și rostește cu glas calm, dar forțat, ca un actor ce interpretează rolul unui polițist:
- N-ai voie să ieși după căderea întunericului.
- Nu sunt băiat.
- Zău? Hai pe bune?
Își descleștează fălcile:
- Cu toate astea, spiridușul te dorește.
- Așa zici tu? Atunci de ce nu mă înhață odată? De ce mă tot cheamă pe nume?
Îmi dau șervețelul jos. E plin de sânge.
- Poate asta-i regula. Nu știu. Am impresia că nu știu nimic.
Nick mă ridică de braț și mă conduce-n bucătărie, care miroase încă a spaghete. Apucă un prosop de bucătărie, îl umezește puțin și îl așază pe rană. Apa îmi șiroiește pe față.
- Scuze, am uitat să-l storc, rostește el încurcat și se face roșu ca racul.
Îl stoarce și îl presează din nou pe rană. Atingerea lui e delicată și ochii îi par mai blânzi. Mă aplec deasupra tejghelei și mă uit la chipul lui. E atât de aproape de mine.
Îmi cuprinde obrazul nevătămat cu cealaltă mână și mă privește țintă în ochi.
- Ești o enigmă pentru mine, spune el.
Înghit în sec. Urmărește unduirea gâtului meu, apoi ochii îi cad pe prosopul așezat e rană.
- Încerci să mă scoți din minți? întreabă el.
- Nu.
Dacă mi-aș ține mintea trează, nu mi-ar lua mult să-l descifrez. Dar vreau cu adevărat să încerc? Probabil.
- Betty te va omorî.
Degetul lui se plimbă ușor pe chipul meu, însă este de-ajuns ca să-mi provoace fiori de plăcere. Ceva se întâmplă aici, dar nu știu exact ce.
Îmi întind mâna.
- Mi-a fost frică. Mi-a fost frică înainte să vii. Mi s-a părut că am auzit... cred că mă scrântesc. Să fie cumva efectul Maine cel care îi terorizează pe oameni? Frigul pătrunde în creierul oamenilor și îi împiedică să gândească rațional sau, nu știu, poate le îngheață neuronii?
Îmi pun capăt limbii pentru că simt isteria strecurându-se în vocea mea. Gesticulez ca într-un film mut, încercând să-mi potrivesc cuvintele.
Nick clatină din cap, iar părul îi flutură ca unui câine.
- Nu te scrântești.
- Așa mă simt.
- De ce?
- Pentru că... nu înțeleg ce se întâmplă. Întreabă-mă despre Darfur, pot să-ți povestesc toată noaptea dacă vrei. Știi câți oameni au fost condamnați la moarte în Statele Unite? Știu și asta. Dar nu pricep nici să mă tai ce caută niște spiriduși într-un orășel de provincie din Maine.
- Nici eu nu pricep.
Oftez și îmi duc mâna la obraz, apoi mă frec la ochi. Sunt epuizată. Podeaua se leagănă puțin cu mine, dar reușesc cumva să mă-ntorc în camera de zi și să mă trântesc pe canapea.
Nick se așază lângă mine, îmi pune mâna pe umăr și mă cercetează cu privirea. Nici nu l-am simțit apropiindu-se de mine.
- Sunt cam zăbăucă, zic. De aia mă comport ca o... ca o...
- Zăbăucă?
- Știu, e un cuvânt stupid. Maică-mea îl folosește tot timpul. Maică-mea m-a trimis aici, știai?
- Ți-e dor de ea? mă întreabă, scoțând o pătură de lână din spatele canapelei.
- Da. A fost tare curajoasă înainte să moară tata. Și mie mi-ar plăcea să fiu curajoasă. Îți plac fetele curajoase? Mereu m-am întrebat. Nu mă refer neapărat la tine, ci la bărbați în general. Sunt curajoasă?
- Ești.
- Da, ce să-ți spun. Mă simt taman pe dos.
- Adică... necurajoasă?
Mă învelește cu pătura și se așază lângă mine, foarte aproape de mine. Mă lipesc de el, pe negândite.
- Mă scoate din minți că nu pot să-mi dau seama ce se-ntâmplă, spune el.
- Pentru că te simți neputincios?
- Da, mărturisește, și atinge ața legată de degetul meu.
- Îi dăm noi de cap.
Inspir adânc mirosul lui de pin, de parcă aș sta lângă un pom de crăciun.
- Cât mai repede. E o nebunie.
- Mi-a fost frică, rostesc, cu gândul la glasul misterios.
- Mi-ai spus.
Mă ia de după umeri, la fel ca Blake Willey în clasa a VII-a, când ne-am dus să vedem un film cu Shrek.
Rămân nemișcată și-mi mușc iute limba, să nu mai îndrug verzi și uscate și nu mă gândesc la ce-ar avea Ian de spus despre noi.
Ian, care m-a invitat în oraș. Ian care, în ciuda prieteniei lui ciudate cu Megan, e mereu amabil, nu ca Nick.
Nick.
Nick, cu părul lui negru și des.
Nick, cu ochii lui mari și castanii.
Nick, cu dinții lui albi și drăguți.
Mă cuibăresc la pieptul lui cald, dar nu mă pot opri din tremurat. Îmi aduc aminte de pădure. Îmi forțez pleoapele, dar refuză să se deschidă. Păcat, Nick e atât de drăguț când nu se răstește la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu