..........................................................
7.
Acum vedea picioare. Picioare de masă, de scaune, picioarele unui băiat îmbrăcat cu blugi murdari și zdrențuiți și, dincolo de ele, picioarele strâmbe, zgâriate ale unei fete în pantaloni scurâi. Ambele perechi de picioare erau legate cu sfoară.
Cineva sforăia. Cineva foarte aproape. Un sforăit dintr-o sursă nevăzută.
Bug. Numele îi veni în minte, pur și simplu. Și cu el, șocul înțelegerii că nu visa, că nu visase.
Mai bine să închidă ochii și să se prefacă.
Acum vedea picioare. Picioare de masă, de scaune, picioarele unui băiat îmbrăcat cu blugi murdari și zdrențuiți și, dincolo de ele, picioarele strâmbe, zgâriate ale unei fete în pantaloni scurâi. Ambele perechi de picioare erau legate cu sfoară.
Bug. Numele îi veni în minte, pur și simplu. Și cu el, șocul înțelegerii că nu visa, că nu visase.
Mai bine să închidă ochii și să se prefacă.
Diana auzi un geamăt.
Cu mâinile stângace, apucă de un scaun și se ajută de el ca să se ridice în capul oaselor. Tentația de a întinde din nou era aproape irezistibilă. Dar, încet-încet, mână peste mână, picior peste picior, se ridică din nou și se așeză pe scaun.
Caine dormea. Bug sforăia zgomotos și invizibil pe podea.
Penny se uită la ea printre gene.
- Ne-au drogat, spuse ea.
Căscă.
- Da, fu de acord Diana.
- Ne-au legat, spuse Penny din nou. Tu cum te-ai eliberat?
Diana își frecă încheieturile, ca și cum ar fi fost legate. De ce n-o legase Sanjit?
- Nodurile erau prea legere, îi spuse lui Penny.
Capul lui Penny se clătina oarecum. Nu se putea concentra foarte bine.
- Caine o să-i omoare.
Diana încuviință. Încerca să gândească. Nu era lucru ușor cu un creier încă încetinit de cine știe ce drog pe care Sanjit îl strecurase în mâncare.
- Ar fi putut să ne omoare, spuse Diana.
Penny dădu afirmativ din cap.
- Prea speriați, spuse ea.
Sau poate că nu erau niște criminali, gândi Diana. Poate că nu erau genul de oameni care să profite de niște indivizi adormiți. Poate că Sanjit nu era genul de puști care să taie gâtul unui om care doarme.
- Au fugit, spuse Diana. Încearcă să scape de aici.
- Nu s-ar putea ascunde pe insula asta. Nu pentru multă vreme. Îi vom găsi. Dezleagă-mă.
Penny avea dreptate, desigur. Chiar și așa, drogată cum era, Diana știa că avea dreptate. Caine avea să-i găsească în cele din urmă. Și era genul de om care ucidea.
Iubirea ei cea adevărată. Nu era ca bestia de Drake. Era ceva mult mai rău. Caine n-avea să-i omoare în nu știu ce răbufnire criminală. El i-ar ucide cu sânge-rce.
Diana ieși împleticindu-se din cameră, ca un bețiv, izbindu-se de tocul unei uși, absorbind durerea, mergând mai departe. Ferestre. Ferestre mari într-o cameră atât de mare, încât mobila, grupată ici și colo în insulițe distincte, părea scoasă dintr-o casă de păpuși.
- Hei, dezleagă-mă, ceru Penny.
Îl văzu pe Sanjit imediat. Îl vedea din profil, pe fondul unui cer roșiatic, stând pe marginea prăpastiei. Cu el era o fetiță. Nu Virtue, ci o fetiță pe care Diana n-o mai văzuse până atunci.
Asta ascundea Sanjit: mai erau și alți copii pe insulă.
Sanjit încinse o sfoară în jurul fetiței, ca un soi de împletitură. O îmbrățișă. Se aplecă să-i vorbească față în față.
Nu, clar Sanjit nu era genul care să ucidă.
Apoi începu s-o coboare pe fetița care era, în mod clar îngrozită. În prăpastie.
Din cealaltă cameră veni un țipăt. Bug. Țipa.
- Ah ah ah ah, ia-le de pe mine!
Bug era treaz. Penny își folosise puterile ca să-i ridice lui Bug nivelul de adrenalină.
Sub privirile Dianei, Sanjit însuși coborî panta stâncii. Coborî cu fața spre casă. O văzuse pe Diana stând acolo, privindu-l?
Diana o auzi pe Penny venind în cameră, cel puțin la fel de nesigură pe picioare ca și Diana.
- Nenorocită proastă ce ești! urlă Penny. De ce nu m-ai dezlegat?
- Se pare că Bug a rezolvat problema, îi răspunse Diana.
Trebuia să-i fi tăiat sforile lui Penny înainte să fi văzut ce s-a întâmplat. Înainte să-l fi văzut pe Sanjit.
Diana puse mâna pe o vază de pe o masă de perete. Un cristal foarte frumos. Foarte greu.
- E frumos, spuse Diana către Penny.
Penny o privi de parcă era nebună. Apoi ochii lui Penny se concentrară dincolo de Diana. Asupra ferestrei.
- Hei! spuse Penny. Încearcă să...
Diana învârti vaza și o lovi pe Penny într-o parte a capului. Nu rămase să vadă efectul loviturii, ci ieși din cameră, clătinându-se, îndreptându-se, cu vaza încă în mână, spre bucătărie.
Caine dormea încă. Dar nu pentru mult timp, poate nu destul cât ar fi trebuit. Puterea lui Penny de a induce halucinații putea să dezgroape și morții. Ar trimite tot felul de terori în visele lui Caine și l-ar trezi cum făcuse și cu Bug.
Diana ridică vaza deasupra capului. În acel moment de claritate, își dădu seama că, dacă Sanjit nu era genul care să spargă capul cuiva în somn, se părea că ea era exact genul acela.
Dar, înainte să poată trânti vaza în capul iubirii adevărate, pielea Dianei erupse. Guri mari, roșii, căscate, apărură pe brațele ei, scârșnind din dinți ascuțiți, zimțați ca de rechin. Gurile o mâncau de vie.
Diana țipă.
Într-un colț al minții ei, Diana știa că Penny făcea asta. Știa că nu era real, pentru că vedea gurile, dar nu le simțea, nu tocmai, dar țipă și scăpă vaza din mâini. De undeva, de departe, se auzi zgomotul de cristal spart.
Gurile roșii îi năpăeau acum brațele, croindu-și drum spre umeri, devorându-i pielea, dezvelindu-i mușchii și tendoanele.
Apoi se opriră.
Penny stătea acolo, rânjind batjocoritor. Sângele îi curgea șiroaie pe o parte a capului.
- Nu te pune cu mine, Diana, spuse Penny. Aș putea să te fac să te arunci în prăpastie zbrierând.
- Lasă-i să plece, șopti Diana. Sunt doar niște puști de treabă, atâta tot. Doar niște puști de treabă.
- Nu ca noi, vrei să spui, răspunse Penny. Ești o idioată, Diana!
- Lasă-i să plece. Nu-l trezi pe Caine. Știi ce-o să le facă.
Penny o privea incredulă.
- Nu pot să cred că te place pe tine, și nu pe mine. Nici măcar nu ești frumoasă. Nu mai ești.
Diana râse.
- Asta vrei? Îl vrei pe el?
Privirea lui Penny îi spuse tot ce avea nevoie să știe. Se uita cu dor, cu dragoste spre Caine, care era încă inconștient.
- El e tot ce e mai bun.
Penny întinse o mână tremurândă și-l mângâie pe Caine ușor pe păr.
- Îmi pare rău că trebuie să fac asta, dragul meu, spuse Penny.
Caine se trezi urlând.
TREIZECI ȘI NOUĂ
29 MINUTE
Astrid cădea întruna, știind că nu era real, știind că era un fel de iluzie.
Dar era greu să creadă asta, când hainele îi fluturau și părul îi zbura în sus, iar brațele căutau să se prindă de pereții unui tunel care, pur și simplu, nu putea să fie real, dar care părea foarte real.
Dar, după o vreme, căderea se transformă în plutire. Era suspendată în aer, și lucrurile nu mai treceau ca un iureș pe lângă ea; lucrurile pluteau în jurul ei.
„Simboluri” gândi Astrid.
Era ușurată să vadă că mintea încă îi mai funcționa. Indiferent de ce se întâmpla, de puterea care îi provoca acea reverie intensă, totuși nu-i prăjea creierul. Gândirea îi rămânea intactă. Cuvintele erau exact acolo unde le lăsase.
Simboluri. Simboluri fluorescente dispuse pe un fundal întunecat.
Nici măcar simboluri, își dădu ea seama, ci avataruri.
Era acolo un chip monstruos, încadrat cu păr negru și lung, care se prelungea în capete de șerpi. Ochi întunecați și o gură care scuipa foc.
Apoi o ființă feminină cu o aureolă de raze portocalii care țâșneau din cap, ca niște raze de soare la asfințit.
O ființă masculină cu o mână ridicată, în care formase un glob de lumină verde. Acest avatar era departe, la marginea decorului întunecat.
Un avatar care nu era nici masculin, nici feminin, ci câte jumătate din fiecare. Dinți de metal și un bici.
Nerezza. Orsay. Sam. Dar cine era al patrulea avatar?
Acest al patrulea avatar părea mărul discordiei între 2 manipulatori, 2 jucători. Un jucător era reprezentat de o cutie. Cutia era închisă cu excepția unei margini care strălucea atât de puternic, încât îi era greu s-o privească. Precum o cutie de jucărie în care se ascunsese soarele.
- Petey, șopti Astrid.
Pe celălalt jucător mai mult îl simțea decât îl vedea. Încerca să-și întoarcă privirea spre el, să-l vadă, dar era întotdeauna dincolo de marginile câmpului ei vizual. Și își dădu seama că era împiedicată de cutia cu lumină, că nu i se permitea să-i vadă adversarul.
Pentru binele ei. O proteja.
Petey nu-i permitea să vadă gaiafagul.
Mintea lui Astrid fu inundată de imaginile celorlalte avataruri. Avataruri întunecate. Moarte. Victime ale jocului.
Toate aceste avataruri era așezate în șiruri frumos orânduite, ca niște pioni aliniați înainte vidului devorator de suflete care era gaiafagul.
- Astrid!
Cineva îi striga numele.
- Astrid! Revino-ți!
Decorul jocului dispăru.
Ochii lui Astrid priveau acum piața orașului; fratele ei era la doar câțiva metri de ea, și Brianna o scutura zdravăn.
- Hei, ce naiba e cu tine? întrebă Brianna, mai mult nervoasă decât îngrijorată.
Astrid o ignoră pe Brianna și o căută cu privirea pe Nerezza. Nu era de găsit.
- Fata aia, era o fată aici, spuse Astrid.
- Ce se întâmplă, Astrid? Tocmai am....
Se opri suficient de mult ca să tușească de vreo 10 ori, în succesiune rapidă.
- Tocmai l-am oprit pe Lance la timp, înainte să omoare un puști în bătaie. Lumea aleargă de nebună spre plajă. Adică, pentru Dumnezeu, îmi iau și eu o zi liberă, să-mi treacă nenorocita asta de gripă, și ia uite, nebunie peste tot, dintr-odată!
Astrid clipi, privi în jur, încercă să priceapă ceva din atât de multă informație.
- E jocul, spuse Astrid. Gaiafagul a ajuns la Petey prin jocul lui.
- Poftim?
Astrid știa că spusese prea mult. Brianna nu era genul de persoană căreia să-i încredințeze adevărul despre micul Pete.
- Ai văzut-o pe Nerezza?
- Pe cine? Fata care se ține de fundul lui Orsay?
- Nu e o fată, spuse Astrid. Nu tocmai.
O prinse de mână pe Brianna.
- Găsește-l pe Sam. Avem nevoie de el. Găsește-l!
- OK. Unde?
- Nu știu! țipă Astrid.
Își mușcă buzele.
- Caută peste tot!
- Hei, spuse Brianna și se întrerupse ca să tușească iar, până se făcu roșie ca racul.
Înjură, tuși din nou și apoi, într-un final, spuse:
- Hei, sunt rapidă, OK? Dar nici măcar eu nu pot să caut peste tot.
- Lasă-mă să mă gândesc 1 minut, spuse Astrid.
Își închise ochii strâns. Unde? Unde s-ar fi dus Sam? Era jignit, supărat, se simțea neputincios.
Nu, nu era bine.
- Oh, Doamne, unde e? se întrebă Astrid.
Nu-l văzuse de când plecase să-i vină de hac lui Zil și să oprească focul. Ce se întâmplase, de îl făcuse să fugă? Ce făcuse, de îi era așa rușine?
Nu, nici asta nu era. Îl văzuse pe băiatul biciuit.
- Centrala nucleară, spuse Astrid.
- De ce să se fi dus acolo?
- Pentru că ăla e locul care îl sperie cel mai tare, spuse Astrid.
Brianna nu părea prea convinsă. Dar apoi liniile feței i se relaxară.
- Da, spuse ea. Exact așa ar face Sam.
- Trebuie să-l aduci aici, Brianna. El e piesa cea mai tare a lui Petey.
- Ăăăăă.... poftim?
- N-are-a face, se răsti Astrid. Adu-l pe Sam. Acum!
- Cum?
- Hei, tu ești Briza, nu? Fă-o, și gata!
Brianna se gândi un moment.
- Daaa, OK. M-am că....
Restul cuvântului se pierdu în vânt.
Astrid îi dădu jocul fratelui ei. El privea în pământ, fără s-o bage în seamă. Ținu jocul în mână pentru o clipă, apoi îi dădu drumul jos.
- Trebuie să joci în continuare, Petey.
Fratele ei scutură din cap.
- Am pierdut.
- Petey, ascultă la mine.
Astrid îngenunche lângă el, îl cuprinse în brațe, apoi, reconsiderând mișcarea, îi dădu drumul.
- Am văzut jocul, spuse ea. Tu mi-ai arătat jocul. Am fost înlăuntrul lui. Dar e real, Petey. E real.
Micul Pete se uita dincolo de ea. Nu era interesat. Poate că nici măcar n-o vedea, darămite s-o mai și audă.
- Petey, încearcă să ne distrugă. Trebuie să joci.
Împinse jocul spre el.
- Nerezza este avatarul gaiafagului. Tu ai făcut-o să fie reală. Tu i-ai dat trup. Numai tu ai o asemenea putere. Te folosește, Petey. Te folosește ca să ucidă.
Dar, dacă micului Pete îi păsa, n-o arăta în niciun fel.
Fugiseră panicați.
Majoritatea populației din Perdido Beach alerga de mama focului și nimeni nu știa exact de ce. Sau poate că știa de ce, dar fiecare avea motivul lui.
Lui Zil îi plăcea la nebunie. Aici, în sfârșit, era haosul total, panica oarbă pe care și-o dorise ca rezultat al incendiilor pe care le provocase. Aici orice urmă de ordine dispăruse.
Copiii de pe plajă se împiedicau și cădeau în nisip. Unii alergau în apă urlând.
Drake viu. Drake cu biciul lui, lovindu-i, mânându-i de la spate, ca și cum ar fi condus o turmă de vite la apă.
Alți copii, care rămăseseră pe șosea, alergau paralel cu plaja. Zil era cu ei, alergând alături de Turk, uitându-se după mutanți; văzu un puști a cărui singură putere mutantă era să strălucească puternic, inofensiv, dar era un mutant și, ca toți mutanții, trebuia distrus.
Turk se opri, ridică pușca, ținti și trase. Rată, dar puștiul se panică și căzu izbindu-se cu fața de bordură. Zil îl lovi și continuă să fugă. În timp ce alerga, țipa frenetic, cu o veselie teribilă:
- Fugiți, monștrilor, fugiți!
Dar erau foarte puțini mutanți printre copiii adunați pe șosea. Prea puține ținte reale. Dar asta era OK, pentru că scopul, în momentul ăsta, era să creeze frică, frică și haos.
Nerezza îi spusese că se apropie. Și ea era o mutantă? se întrebă Zil. Nu i-ar plăcea ideea de a fi nevoit s-o ucidă; era atrăgătoare și misterioasă, și mult mai mișto decât plicticoasa Lisa cu fața ei ștearsă.
Îl văzu pe Lance în față. Credinciosul Lance își pierduse pistolul și bâta.
- Am nevoie de o armă! țipă Lance. Dă-mi ceva!
Turk avea o bâtă cu un cui prins la capăt. I-o aruncă lui Lance. O luară din nou la picior, ca o haită de lupi vânând o turmă de vite.
Copiii mai mari reușeau să scape, dar cei mai grăsuni și cei mai mici rămâneau în urmă, epuizați sau pur și simplu incapabili să țină pasul din cauza picioarelor mai scurte.
Erau cu toții îngrămădiți pe drumul șerpuit care ducea spre Clifftop.
- Puștiul ăla de colo, arătă Zil. Colo! El e un amator de mutanți!
Lance ajunse la el primul și învârti bâta cu cui deasupra capului, apoi lovi. Copilul scăpă neatins și o luă la goană, părăsind șoseaua și rostogolindu-se pe pantă, printre niște tufișuri, și oprindu-se, într-un final, într-un cactus.
Zil râse și arătă spre el.
- Al tău e, Turk!
Și Zil porni din nou, cu Lance alături, Lance ca un zeu blond al războiului, ca Thor, atacând tot ce prindea, fără să mai facă diferența între mutanți și nonmutanți, să moară toți, toți cei care refuzaseră să i se alăture lui Zil.
- Fugiți! urla Zil. Fugiți, lașilor! Veniți cu mine sau fugiți să vă salvați viața, dacă puteți!
Se opri 1 minut, obosit de alergarea la deal. Lance se opri în dreptul lui. Alții, vreo 6 copii, toți loiali găștii Human Crew, toți eroi ai umanității, gândi Zil cu înfocare.
Apoi lui Lance îi pieri zâmbetul. Arătă într-un punct anume. Jos, pe drumul pe care tocmai urcaseră.
Dekka, la pas, dar avansând rapid.
Înverșunată.
Cineva era lângă Zil. Putea s-o simtă. Nerezza. O privi. Gâtul îi era roșu, primul semn al unor serioase vânătăi. Avea o tăietură pe frunte. Ochii îi erau injectați, și părul era tot încâlcit.
- Cine ți-a făcut asta? o întrebă Zil, intrigat la culme.
Nerezza îl ignoră.
- Trebuie oprită.
- Cine?
Zil își îndreptă capul spre Dekka.
- Pe ea? Și cum ar trebui s-o opresc eu pe ea?
- Puterile ei nu bat până la arma ta, Zil, spuse Nerezza.
- Ești sigură?
- Sunt sigură.
- De unde știi? Ești și tu o mutantă?
Nerezza râse.
- Cine sunte eu? Dar cine ești tu, Zil? Ești tu Comandantul? Sau ești un laș care se ascunde de o mutantă negresă lesbiană și grasă? Pentru că în momentul ăsta tu alegi ce ești.
Lance se uita stresat către Zil. Turk dădu să spună ceva, dar părea să nu reușească a găsi cuvintele potrivite.
- Trebuie oprită, spuse Nerezza.
- Ce ce? întrebă Zil.
- Pentru că vom avea nevoie de gravitație, Comandante.
Mary ajunse în capătul drumului, sus, la Clifftop. O serie de cărări mai mici coborau pe stânca însăși.
Se uită în urmă să vadă ce făceau micuții și descoperi că, aparent, întreaga populație din Perdido Beach venea după ea.
Copiii erau răspândiți pe toată lungimea drumului, unii alergând, alții pironiți locului, încercând să respire. În spatele mulțimii, Zil și o mână de golani cu arme după ei.
Mai departe, copii care fugiseră pe plajă erau mânați ca niște vite înapoi pe drum.
Acest al doilea grup fugea de o altă teroare. Din poziția ei, Mary îl vedea cum nu se poate mai clar pe Drake fugărindu-i pe copiii îngroziți. Unii erau în apă. Alții încercau să urce pe dig și apoi pe stâncile care separau plaja principală din Perdido Beach de una mai mică de la baza stâncii Clifftop.
Așa cum spusese și Profeta. Tribulația focului. Demonul. Și apusul roșu în care Mary își va lepăda povara.
- Veniți cu mine, copii, rămâneți cu mine!
Și așa și făcură.
O urmară de-a lungul pajiștilor năpădite de buruieni de la Clifftop, cândva frumos îngrijite. Spre vârf. Spre marginea prăpastiei, având în stânga lor bariera FAYZ, oarbă, de nepătruns, capătul acelei lumi deosebite a lor.
Dedesubt, pe plajă, Orsay stătea cu picioarele încrucișate pe o piatră care îi devenise amvon. Unii copii ajunseseră deja la ea și se adunaseră, înfricoșați, în jurul ei. Alții se chinuiau să coboare stâncile până la ea.
Soarele apunea într-o explozie de roșu.
Orsay stătea nemișcată pe piatra ei. Părea să nu miște nici măcar un mușchi. Avea ochii închiși.
Jos, lângă piață, stătea Jill, sirena, care părea pierdută, speriată, o siluetă nesigură pe fundalul spectacolului de lumină și culoare din vest.
- Mergem jos, pe plajă, Mamă Mary? întrebăo fetiță.
- Nu mi-am adus costumul de baie, spuse o alta.
Nu mai rămăsese decât 1 minut. A cincisprezecea aniversare. Ziua ei pica de Ziua Mamei. Se uită la ceas.
Ar fi trebuit să fie tulburată, știa asta, ar fi trebuit să-i fie frică. Dar, pentru prima dată de multă, multă vreme, Mary era împăcată cu ea însăși. Întrebările copiilor n-o mai ajungeau. Fețele neliniștite, îngrijorate, întoarse spre ea erau departe. În sfârșit, totul avea să fie bine.
Profeta nu se mișca. Stătea atât de calm, neatinsă de nebunia din jurul ei, indiferentă la țipetele și plângerile, și nevoile copiilor.
„Profeta a văzut că toți vom trece prin vremuri de încercări grele. Vremurile sunt aproape, foarte aproape. Și apoi, Mary, vor veni îngerul și demonul. Și, în apusul roșu, cu toții vom fi izbăviți.”
Profeția lui Orsayy, așa cum îi fusese spusă de Nerezza.
„Da, gândi Mary. Ea este adevărata Profetă.”
- Pot să cobor pe stânci, până la plajă, spuse Justin curajos. Nu mi-e frică.
- Nu e nevoie, spuse Mary.
Îi ciufuli părul cu tandrețe.
- Vom zbura până jos.
PATRUZECI
16 MINUTE
Coborâșul până la iaht, botezat Fly Bay Too, îi mâncare lui Sanjit un an din viață.
De două ori fusese la un pas de a-l scăpa de Bowie. Pixie se lovise la cap și începuse să plângă. Și Pixie putea să urle, nu glumă.
Peace fusese liniștită, dar irascibilă. Ceea ce era destul de normal, date fiind circumstanțele.
Apoi ajunseră la partea în care trebuiau să îi urce pe iaht. Fusese mai ușor decât să-i coboare de pe stâncă, dar deloc floare la ureche.
„Frate, ce bine ar fi fost ca, măcar o dată, să fie ceva și floare la ureche” își spuse Sanjit, în timp ce el și Virtue îi urcau pe copii în elicopter.
O zi la plajă i-ar fi trebuit. Asta ar fi fost floare la ureche și mult mai bine decât să privească în sus la stânca aia, știind că se pregătea să intre cu elicopterul direct în ea. Asta presupunând că ar fi putut să ridice elicopterul de pe helipad.
Cel mai probabil n-avea s-ajungă suficient de departe încât să-și facă griji că ar putea omorî pe careva de pe stâncă. Cel mai probabil avea să se înalțe detul de mult ca să plonjeze în mare.
Nu avea niciun sens să se gândească la asta. Nu mai puteau să rămână aici, în condițiile astea. Nici măcar dacă se liniștea în privința lui Bowie. Văzuse ce putea face Caine.
Trebuia să-i ia pe copii de pe insulă. Trebuia să-i ducă departe de Caine. Virtue spunea că era era profund malefic la Caine. Sanjit îi văzuse ochii când îl înfruntase.
Sanjit se întreba dacă Diana avusese dreptate, că Virtue avea nu știu ce putere mutantă de a-i judeca pe oameni. Mai degrabă era doar genul care să judece aspru în general.
Dar Virtue avusese dreptate depre răul care venise asupra lor. Caine fusese foarte aproape de a-l izbi pe Sanjit de un perete. Nicio șansă ca o creatură ca el să-i tolereze pe Pixie, Bowie și Peace, darămite pe Choo. N-avea de gând să împartă o rezervă de hrană, care și așa se micșora, cu ei.
- Ca și cum lucrurile vor fi mult mai bune pe continent, mormăi Sanjit.
- Poftim? îl întrebă Virtue distrat.
Era ocupat, încercând să-i lege centura lui Bowie în scaunul din spate al elicopterului. Erau doar 4 locuri în elicopter, plilotul și 3 pasageri. Dar erau locuri pentru adulți, așa că cele două din spate erau suficient de încăpătoare pentru cei mici.
Sanjit urcă în scaunul pilotului. Pielea era crăpată și foarte uzată. În film scaunul avea tapițerie de pânză. Sanjit își amintea asta cu foarte mare claritate. Era aproape singurul lucru de care își amintea.
Își umezi buzele, nemaiputând să amâne frica debilitantă că urma să-i omoare pe toți.
- Știi ce-ai de făcut? îl întrebă Virtue.
- Nu! Evident că nu! țipă Sanjit.
Apoi, pentru binele micuților, se întoarse pe jumătate și le spuse:
- Absolut. Evident că știu cum se pilotează un elicopter. O nimica toată!
Virtue se ruga. Ochii închiși, capul plecat, rugându-se.
- Mda, asta sigur o să ne ajute, spuse Sanjit.
Virtue deschise un ochi și spuse:
- Fac și eu ce pot.
- Frate, nu voiam să fiu măgar, spuse Sanjit. Adică mă rog și eu la toți dumnezeii și zeii, și la toți sfinții sau la orice altceva.
Virtue închise ochii din nou.
- Să ne rugăm? întrebă Peace.
- Da. Rugați-vă. Toată lumea să se roage! țipă Sanjit.
Apăsă butonul de pornire.
Nu cunoștea un dumnezeu anume la care ar fi trebuit să se roage; era hindus, dar numai prin naștere, nu citise cărțile sfinte sau ceva. Dar Sanjit șopti:
- Oricine ai fi, dacă mă auzi, acum ar fi un moment foarte bun să ne ajuți.
Motorul prinse viață cu zgomot.
- Mamă! țipă Sanjit, surprins.
Se așteptase și sperase pe jumătate ca motorul nici măcar să nu pornească.
Era nemaipomenit de puternic și de zgomotos. Elicopterul se zgudui fantastic.
- Ăăă.... cred că am să trag de asta! țipă Sanjit.
- Crezi? urlă Virtue, sunetul vocii lui fiind înghițit de zgomotul motorului.
Sanjit se aplecă spre el și-i puse o mână pe umăr.
- Te iubesc, frățioare.
Virtue duse mâna la inimă și dădu din cap, consimțind.
- Fantastic! săuse Sanjit tare, deși numai el putea să-și audă propria voce. Și acum, că am tras scena asta așa emoționantă, e timpul ca eroii să dispară glorios.
Virtue se încruntă, încercând să audă.
- Am spus, urlă el din toți plămânii, că sunt invincibil! Și acum, să zburăm!
Dekka văzu gașca lui Zil împărțindu-se în două grupuri, unul la stânga drumului, celălalt la dreapta. O ambuscadă.
Ezită. Ce bine ar fi fost ca în momentul ăsta să fi fost Brianna! Briza nu era antiglonț, dar era teribil de greu s-o nimerești dacă mergea cu 500 de kilometri la oră.
Dacă va continua să avanseze, aveau s-o împuște.
Unde era Brianna? Cel mai probabil încă prea bolnavă ca să se miște, pentru că altfel ar fi fost drept în mijlocul bătăliei. Brianna nu era genul care să rateze o luptă. Îi era dor de ea și spera, în același timp, să rămână acasă, în siguranță. Dacă i se întâmpla ceva Briannei, Dekka nu știa cum ar fi continuat să trăiască.
Dar întrebarea cea mai importantă era: unde era Sam? De ce era treaba Dekkăi să meargă pe șoseaua aia? Nici măcar nu știa ce avea de făcut. Poate că n-avea să se întâmple nimic. Poate că Drake, venind turbat de pe plajă, distrugând totul în cale, avea să-l provoace pe Zil, și cei 2 se vor omorî unul pe celălalt.
Dekkăi i-ar fi plăcut să vadă așa ceva. Chiar în momentul ăsta, acum, înainte să trebuiască să-și continue drumul spre Clifftop.
- Da, chiar că ar fi fost grozav, își spuse Dekka.
Derbedii lui Zil își pierdeau răbdarea. Nu mai așteptau. Își croiau drum spre ea din ambele margini ale drumului. Bâte. Răngi. Țevi.
Arme de foc.
Ar putea să fugă. Să trăiască. Să scape de-acolo. S-o găsească pe Briana și să-i spună:
- Briza, știu că, probabil, nu simți la fel pentru mine și probabil că și ce-ți voi spune ți se va părea scârbos și mă vei urî pentru că am spus-o, dar te iubesc.
Trupul îi furnica din cap până în picioare de frică. Închise ochii pentru o secundă și simți în acel întuneric temporar cam cum ar fi după moarte. Numai că nu prea simți nimic după moarte, nu?
Ar putea să fugă. Să fie cu Brianna.
Numai că nu, asta nu se putea întâmpla niciodată. Avea să-și petreacă restul zilelor iubind-o pe Brianna de departe. Probabil că nu-i va spune niciodată ce simte pentru ea.
Cu coada ochiului îl văzu pe Edilio venind direct spre Drake din spate. Era singur, copil nebun, împotriva lui Drake. De departe, mișcându-se prea încet, venea Orc.
Edilio ar putea să decidă să mai aștepte, până venea Orc. Poate că ar fi fost prea mult pentru copiii înspăimântați asupra cărora se năpustea Drake. Dar Edilio nu luase o asemenea hotărâre.
Nu-l aștepta pe Orc.
- Nici eu nu-l aștept pe Sam, decise Dekka.
Începu să meargă.
Fu tras primul foc de armă. Cretinul ăla de Turk. Bubuitura fu extrem de puternică. Dekka văzu focul izbucnind din țeava puștii. Alice fierbinți mușcară din asfaltul din fața ei. Unele ricoșară și i se înfipseră în picioare.
Durere. Aveau s-o doară mai târziu.
Dekka nu putea ajunge până la Turk sau Zil, sau Lance cu puterea ei. Nu de la distanța aceea.
Dar putea să le facă foarte grea misiunea de a o nimeri.
Dekka ridică mâinile sus. Forța gravitațională dispăru.
Dekka mergea înainte printr-un văl de pământ și praf, și cactuși învârtindu-se prin aer.
Sam tocmai ajunsese la poarta diformă de metal a centralei nucleare, când auzi o pală rapidă de vânt și văzu o umbră mișcându-se.
Umbra se opri din vibrat și deveni Brianna.
Ținea ceva. Ținea două lucruri.
Sam se uită la obiectele din mâinile ei. Apoi se holbă la ea. Apoi iar la obiectele din mâinile ei.
Așteptă, aplecat, până Brianna se opri din tușit.
- Nu, spuse el.
- Sam, au nevoie de tine. Și nu pot să aștepte până te miști tu ca melcul înapoi.
- Cine are nevoie de mine? întrebă Sam sceptic.
- Astrid mi-a spus să te aduc. Indiferent cum.
Sam nu putea să se abțină să nu fie mulțumit.
- Deci, așa. Astrid are nevoie de mine.
Brianna își dădu ochii peste cap.
- Da, Sam, încă mai are nevoie de tine. Tu ești ca un zeu pentru noi, muritorii. Nu putem trăi fără tine. Mai târziu o să-ți ridicăm și un templu. Satisfăcut?
Sam dădu cin cap, nu că ar fi fost de acord, dar că înțelesese ideea.
- Drake?
- Cred că Drake e doar o parte, spuse Brianna. Astrid era speriată rău. De fapt, cred că prietena ta a avut o zi foarte, foarte proastă.
Brianna lăsă skateboardul în fața lui Sam.
- Nu-ți face griji, Sam. Nu te las să cazi.
- Nu zău? Atunci de ce ai adus casca?
- În cazul în care cazi.
Edilio avea probleme cu alergatul pe nisip. Dar poate nu ăsta era motivul pentru care nu-l putea prinde din urmă pe Drake.
Poate că nu voia să-l prindă din urmă pe Drake. Poate că era speriat de moarte de Drake. Orc se luptase cu Drake la un moment dat și aproape că ajunseră la egalitate. Sam se luptase cu el și pierduse. Caine îl omorâse.
Și totuși, iată-l pe Drake. Viu. Așa cum Sam bănuise. Așa cum Sam se temuse. Psihopatul era în viață.
Edilio se împiedică și căzu în nisip. Pușca lui automată se descărcă, PAC, PAC, PAC, pentru că Edilio apăsase, din greșeală, pe trăgaci.
Edilio rămase în genunchi.
„Ridică-te, își spuse. Ridică-te, asta e ceea ce faci tu de obicei. Ridică-te!”
Se ridică. Începu să alerge din nou. Inima îi bătea în piept de parcă avea de gând să iasă.
Drake nu mai era departe, poate la vreo 30 de metri înaintea lui, nu departe. Îl biciuia pe un biet copil care alergase prea încet.
Edilio văzuse rezultatele acelui bici teribil. Durerea provocată de acel bici distrusese ceva în Sam.
Dar Edilio se apropia din ce în ce mai repede. Ideea era să ajungă suficient de aproape... dar nu prea aproape.
Drake încă nu-l văzuse. Edilio ridică pușca în poziție de tragere. Cincisprezece metri. Putea să-l lovească pe Drake de acolo, dar erau vreo 10-12 copii în vizor drept în spatele lui. Gloanțele nu nimereau întotdeauna. Îl putea omorî pe Drake. Dar la fel de bine i-ar fi putut omorî și pe copiii care alergau din calea lui.
Trebuia să tragă de timp, până ce copiii ieșeau din bătaia puștii lui.
Îl fixase pe Drake prin cătare. Fixarea țintei era dificilă când arma trăgea automat. Reculul avea să fie feroce. Puteai să țintești pentru primul foc, dar după aceea era ca și cum ai fi ținut în mână un furtun de incendiu.
Trebuia să-l facă pe Drake să se oprească. Trebuia să-i ajute pe copii să dispară din calea lui.
- Drake! strigă Edilio.
Dar gura îi era uscată de la nisip. Ce ieșise nu fusese mai mult decât un mârâit abia auzit.
- Drake! țipă el din nou. Drake!
Drake se opri brusc. Se întoarse, dar fără grabă, încet. Apatic.
Drake zâmbi în felul acela al lui, sălbatic și mortal. Ochii lui erau albaștri și goliți de orice fel de sentiment, în afară de amuzament. Părul lui negru era murdar, lipsit de strălucire. Pielea părea spoită cu noroi. Avea noroi pe dinți.
- Vai, Edilio, spuse Drake. Dar de când nu ne-am mai văzut, emigrantule?!
- Drake, spuse Edilio, pierzându-și iar vocea.
- Da, Edilio? răspunse Drake cu exagerată politețe. Voiai să spui ceva?
Stomacul lui Edilio se răzvrăti. Drake era mort. Mort.
- Ești... ești arestat.
Drake scoase un hohot surprins.
- Arestat?
- Exact, ai auzit bine, spuse Edilio.
Drake făcu un pas spre el.
- Stai! Stai pe loc! îl avertiză Edilio.
Drake continuă să înainteze.
- Dar eu vin să mă predau, Edilio. Pune-mi cătușele, domnule polițist!
- Oprește-te sau trag!
Copiii din jurul lui Drake încă mai fugeau. Destul de departe, oare? Edilio trebuia să le ofere tot timpul de care aveau nevoie. Drake încuviință din cap, înțelegând.
- Pricep. Ești așa un băiat bun, Edilio! Te asiguri că bieții copilași nu mai sunt în preajmă înainte să mă pui la pământ.
Edilio calculă cu aproximație biciul lui Drake putea ajunge la 3 poate 4 metri distanță. Era acum la o distanță de doar 8 metri, poate. Edilio ținti spre trunchiul lui Drake, cea mai mare țintă; așa citise el că trebuie procedat.
Încă un pas. Și încă unul. Drake avansa.
Edilio păși înapoi. Încă o dată.
- Ah, nu e drept, îl luă Drake în batjocură. Să nu mă ții tu în bătaia puștii, chiar așa?
Drake se mișcă dintr-odată, incredibil de repede.
PAC!
CLIC!
Primul glonț îl lovi pe Drake în piept. Dar niciun alt glonț nu mai plecă de pe țeavă.
Se blocase! Arma se blocase. Intrase nisip în mecanismul de tragere. Edilio trase încă o dată pârghia de armare, încercând să...
Prea târziu.
Drake pocni biciul care se încolăci din nou, strângându-se în jurul picioarelor lui Edilio și, dintr-odată, Edilio era pe spate, trăgând disperat aer în piept, iar Drake stătea deasupra lui.
Mâna șerpuitoare se încolăci din nou, strângându-se în jurul gâtului lui Edilio. Edilio se zvârcoli. Încercă să folosească pușca pe post de bâtă, dar Drake blocă ușor lovitura cu cealaltă mână.
- Te-aș biciui, Edilio, dar nu prea am timp de distracție, spuse Drake.
Mintea lui Edilio se învârtea, înnebunită, din ce în ce mai slăbită. Prin ochii înroșiți îi văzu zâmbetul lui Drake la câțiva centimetri de fața lui, savurând din plin prim-planul morții lui Edilio.
Drake rânji. Și apoi, Edilio își pierdu cunoștința și, afundându-se în întuneric, văzu fire metalice crescând peste dinții murdari de noroi ai lui Drake.
PATRUZECI ȘI UNU
12 MINUTE
Sanjit uitase tot ce crezuse că învățase despre pilotarea unui elicopter.
Ceva cu o manetă care schimba înclinarea paletelor de rotor.
Ceva despre unghiul de atac.
Ceva ciclic. Pedale. Ceva colectiv. Dar care era care?
Încercă pedalele. Coada elicopterului se smuci violent spre stânga. Își luă picioarele de pe pedale. Elicopterul se învârti năuc, mai să cadă de pe punte.
- Mda, astea funcționează bine! țipă Sanjit, sperând cu disperare să-i asigure pe ceilalți că totul era în regulă.
- Probabil că ar trebui să decolezi mai întâi, înainte să încerci să te învârți, țipă Virtue.
- Nu zău?
Acum își amintea ceva. Răsuceai ceva ca să faci rotoarele să propulseze. Dar ce trebuia să răsucească?
Mâna stângă. Pasul colectiv. Sau era cel ciclic? Cui îi păsa, era singura chestie care se răsucea.
Răsucea maneta. Încet. În mod evident, zgomotul motorului crescu în intensitate și își schimbă unghiul de înclinație, iar elicopterul se ridică în aer.
Apoi începu să se învârtă. Elicopterul se îndreptă spre prova, spre suprastructură, în timp ce coada îl învârtea ca un titirez în sensul acelor de ceasornic.
Ca un titirez.
Pedale. Trebuia să le folosească să...
Elicopterul încetă să se mai învârtă în sensul acelor de ceasornic. Ezită. Apoi începu să se învârtă invers. Sanjit era vag conștient de țipetele din jurul lui. Cinci copii într-un elicopter. Cinci țipete. Inclusiv al lui.
Pedale din nou. Și elicopterul se opri din învârtit. Încă de deplasa în derivă spre suprastructura vasului, dar acum o făcea invers.
Trase maneta colectivă până la capăt, și elicopterul țâșni ca o săgeată în sus. Ca într-un parc de distracție din Las Vegas, unde Sanjit fusese la un moment dat. Ca și cum elicopterul ar fi fost pe o sfoară, și cineva trăgea de ea în sus.
În sus și dincolo de suprastructură. Sanjit o văzu dispărând sub picioarele lui.
ZDRANG! ZDRANG! ZDRANG!
Rotoarele se loviseră de ceva. Bucăți de cabluri și stâlpi de metal zburau în toate părțile. Antena radio a iahtului.
Elicopterul continua să se ridice și să se îndrepte cu spatele spre peretele stâncii.
„Chestia ailaltă, cum îi zicea, ceva ciclic, bățul ăla, chestia din dreapta lui, pune mâna pe ea, pune mâna, fă ceva, ceva, orice, apasă, apasă pedeala până la capăt.”
Se învârteau iar! Uitase pedalele, pedalele alea nenorocite, și acum picioarele lui nu le mai găseau, iar elicopterul se învârtea la 180 de grade și cu maneta regulatorului ciclic împinsă în față, se ducea direct spre peretele stânci. Nu mai aveau decât vreo 30 de metri.
15 metri.
Într-o fracțiune de secundă aveau să fie morți. Și nimic nu putea să-i oprească.
Diana fugi de-a lungul pajiștii năpădite de buruieni. Caine era înaintea ei, mai rapid ca ea; trebuia să-l ajungă din urmă.
Sunetul motorului elicopterului se auzea din ce în ce mai tare, din ce în ce mai aproape.
Caine se opri pe buza stâncii. Diana ajunse și ea, răsuflând din greu, la 3 metri de Caine.
Într-o secundă, Diana înțelese ce ascunsese Sanjit. Dedesubt, la baza stâncii, zăcea un iaht alb, izbit de stânci. Un elicopter se chinuia să se înalțe, învârtindu-se înnebunit într-o parte și-l alta.
Pe chipul lui Caine înflori un zâmbet diabolic.
Penny venea, abia răsuflând, în urma lor. Bug, ei bine, probabil că era și el pe undeva, pe-acolo. N-aveau de unde să știe.
Diana se grăbi să-l ajungă pe Caine.
- Nu, te rog, n-o face! plânse ea.
Caine îi întoarse o privire furioasă.
- Taci, Diana!
Sub ochii lor, elicopterul se învârti din nou, necontrolat, și se avântă spre stâncă.
Caine își întinse mâinile, și elicopterul încetă să mai înainteze. Era atât de aproape, încât elicele tăiară în bucăți un tufiș care crescuse pe suprața stâncii.
- Caine, nu face asta! îl imploră Diana.
- Ce-ți pasă ție? întrebă Caine de-a dreptul încurcat.
- Uită-te! Uită-te la ei! Au copii mici înăuntru. Copii mici!
Geamul de sticlă al elicopterului era la câțiva metri de stâncă. Sanjit se chinuia să mențină controlul. Virtue, lângă el, se ținea stâns de scaun. Trei copii mici stăteau grăămadă pe scaunele din spate, țipând, acoperindu-și ochii. Nu erau atât de mici, încât să nu știe că se aflau la o fracțiune de secundă de moarte.
- Cred că Sanjit ar fi trebuit să se gândească la asta, înainte să mă fi mințit, spuse Caine.
Diana îl prinse de braț, apoi îi luă fața în mâini. Îi mângâie obrazul, apăsând ușor.
- N-o face, Caine. Te implor!
- O fac eu, spuse Penny, apărând lângă Caine. Hai să vedem cum zboară când elicopterul e plin de scorpioni!
Diana știa că Penny nu trebuia s-o fi spus.
- Nu face nimic, Penny, mârâi Caine. Eu iau hotărârile aici.
- Nu, tu face ce-ți spune ea, ripostă Penny.
Practic, îi scuipase cuvintele în față Dianei.
- Vrăjitoarea asta! Frumușica asta de-aici.
- Potolește-te, Penny! o avertiză Caine.
- Nu mi-e frică de tine, Caine! țipă Penny. A încercat să te omoare când era inconștient. A...
Înainte să poată finaliza acuzația, Penny zbură prin aer. Plutea, urlând, suspendată la înălțime, deasupra elicelor elicopterului.
- Hai, Penny, dă-i drumul! mugi Caine. Amenință-mă cu puterile tale! Fă-mă să-mi pierd concentrarea!
Penny urla, isterică, dând sălbatic din mâini și din picioare, holbându-se îngrozită la lamele strălucitoare de sub ea.
- Lasă-i să plece, Caine! îl rugă Diana.
- De ce, Diana? De ce mă trădezi?
- Te trădez? râse Diana. Te trădez? Am fost alături de tine în fiecare zi, în fiecare oră, din momentul în care a început coșmarul ăsta!
Caine o privi atent.
- Dar, cu toate astea, mă urăști.
- Nu, ticălos morbid și cretin ce ești, te iubesc. N-ar trebui. Ești stricat pe dinăuntru, ești bolnav, Caine, bolnav! Dar te iubesc.
Caine ridică o sprânceană.
- Atunci trebuie să iubești și ceea ce fac. Cine sunt.
Caine zâmbi, și Diana știu că pierduse disputa. Putea să i-o citească în ochi.
Se îndepărtă de el. Se apropie, cu spatele de prăpastie. Simți cu picioarele marginea, privindu-l în tot acest timp în ochi.
- Te-am ajutat când am putut, Caine. Am făcut tot ce se putea face. Te-am ținut în viață și ți-am schimbat cearșafurile pătate de rahat când Întunericul pusese stăpânire pe tine. L-am trădat pe Jack pentru tine, Caine. Am trădat pe toată lumea pentru tine. Am mâncat... Doamne, iartă-mă, am mâncat carne de om ca să rămân cu tine, Caine!
Ceva în privirea rece a lui Caine se schimbă.
- Dar nu voi sta cu tine ca să văd așa ceva, spuse Diana.
Făcu încă un pas spre marginea stâncii. Îl gândise ca pe o amenințare, nu ca pe o soluție finală.
Dar pasul acela fusese prea mult.
Diana simți groaza instantanee, știind că avea să cadă. Mâinile i se agitară nebunește. Dar simțea că ajunsese prea departe, mult prea departe.
„Și, în cele din urmă, gândi Diana, oare nu era mai bine așa?”
Oare nu era o eliberare?
Încetă să se mai agite și căzu pe spate în hău.
Astrid fugea, trăgându-l pe micul Pete după ea.
N-ar fi avut cum să-și dea seama sub nicio formă, își spuse ea în timp ce alerga cu răsuflarea tăiată și îmbrâncind lumea în jur, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul de frica a ceea ce putea vedea odată ajunsă la Califftop.
De unde să fi știut că jocul era real? Că devenise real în momentul în care murise bateria? Și că oponentul micului Pete în joc nu erau un program pe un microcip, ci gaiafagul?
Îl găsise pe micul Pete. Și nu era prima dată. Cumva, într-un fel pe care ea s-ar putea să nu-l priceapă niciodată, cele două mari puteri din FAYZ aveau ceva în comun.
Gaiafagul îl păcălise pe micul Pete. Se folosise de puterea imensă a micului Pete pentru a da viață avatarului său, Nerezza.
Orsay atinsese și ea mintea gaiafagului. Era ca o infecție: odată ce intrai în contact cu mintea aceea neobosită, punea, cumva, stăpânire pe tine. Un cârlig îngropat în mintea ta.
Sam spusese că Lana încă îl putea simți în mintea ei. Încă nu se eliberase complet de el. Dar Lana știuse de asta de la bun început, fusese conștientă de ce era el. Și poate că așa reușise să se apere cumva. Sau poate că Întunericul pur și simplu nu mai avea nevoie de ea.
Ajunseră la drumul spre Clifftop.
Dar drumul era blocat de ceea ce părea a fi o tornadă. O tornadă pe nume Dekka.
Dekka ridică tornada dinaintea ei și continuă să meargă hotărâtă.
BUM!
O săgeată de foc, abia vizibilă prin vârtejul de praf.
- Trageți în ea! Omorâți mutanta! urlă Zil din răsputeri.
Dekka își continuă marșul, ignorând durerea din picioare, ignorând sângele care îmbibase încălțările.
Cineva alerga în urma ei. Țipă peste umăr, dar fără a se uita cine era.
- Nu te apropia, idiotule!
- Dekka!
Vocea lui Astrid.
Venea în fugă, trăgându-l după ea pe ciudatul de frate-său.
- Nu e un moment bună să țipi la mine, Astrid! urlă Dekka.
- Dekka. Trebuie să ajungem în vârf.
- Eu mă duc după Zil, spuse Dekka. Am dreptul să mă apăr. El a început lupta asta.
- Ascultă-mă, insistă Astrid. Nu încerc să te opresc. Îți spun doar să te grăbești. Trebuie să trecem. Acum!
- Poftim? Ce se întâmplă?
- O crimă, spuse Astrid. Trebuie să trecem. Tu trebuie să ne ajuți să trecem!
Dintr-o parte venea altcineva spre ei în fugă. Băiatul se apropie prea mult de zona fără gravitație și zbură în aer, cu capul în jos, învârtindu-se încet.
În timp ce se ridica, trăgea focuri de armă. În toate direcțiile.
Dar acum mai mulți o înconjuraseră. Se mișcau prudent, rămânând în afara câmpului creat de ea. Dekka îi vedea fugind din tufiș în tufiș, pe după dâmburi și cactuși.
Un glonț îi bâzâi atât de ureche, încât crezu că o nimerise.
- Dă-te la o parte, Astrid! spuse Dekka. Fac tot ce pot.
- Fă totul, indiferent ce înseamnă asta, spuse Astrid.
- Dacă îl elimin pe Zil, restul vor fugi.
- Atunci elimină-l, spuse Astrid.
- Da, șefa, răspunse Dekka. Acum pleacă de-aici!
Dekka îl văzu, în sfârșit, pe Zil în dreapta ei, în afara drumului, doar puțin în afara razei ei de acțiune.
Dekka lăsă mâinile în jos.
Tone de dărâmături și praf care fuseseră trimise spre ceruri căzură brusc. Dekka fugi direct în mijlocul furtunii, cu ochii închiși, cu mâna la gură.
Aproape intră în Zil cu toată forța. Țâșnise dintr-o coloană de pământ care cădea din cer, și aproape îl doborî.
Zil, luat prin surprindere, se întoarse cu țeava puștii către ea, dar ea era deja mult prea aproape. Țeava o lovi ca o bâtă. Pocnind-o într-o parte a capului, dar nu destul de tare ca să-și piardă cunoștința.
Zil încercă să se dea înapoi, să poate trage, dar Dekka îl apucă de ureche și-l smuci spre ea.
El reuși să-i înfigă țeava sub bărbie, destul de puternic, încât maxilarele să se izbească unul de celălalt. Ea se smulse, și el apăsă trăgaciul. Împușcătură fu ca detunătura unei bombe care explodase în fața ei.
Însă ea nu-l scăpase din mâini. Acum îl înșfăca și îl trăgea și mai aproape de ea, iar el plângea, zvârcolindu-se de durere și de frică.
Dekka întinse mâna liberă spre pământ. Gravitatea dispăru, pur și simplu.
Prinși acum într-o frenetică îmbrățișare, ca în luptele greco-romane, Dekka și Zil plutiră și se înălțară. Vârtejul de praf îi urma. Ei erau nucleul dinamic al tornadei. Zil se smulse din strânsoarea ei, cu prețul unei urechi sfâșiate, însângerate.
Dekka îl lovi cu pumnul. În lovi cu monturile mâinii direct în nas. Lovi din nou, dar rată. Primul pumn o desprinse de Zil. Zil încerca să întoarcă arma, dar el avea aceeași problemă pe care o avea și ea în a se mișca și a se lupta când forța gravitațională era zero.
Ochii Dekkăi se închideau, plini de nisipul care zbura prin aer. Nu-și putea da seama cu certutidune cât de sus se înălțaseră. Nu putea să fie sigură că era destul.
Zil se răsuci și strigă triumfător. Țeava puștii era la câțiva centimetri de ea.
Dekka lovi cu sălbăticie. Cizma ei izbi puternic coapsa lui Zil. În urma impactului, cei doi zburară departe unul de celălalt, plutind acum la doi metri distanță. Dar Zil menținea arma ațintită spre ea. Iar distanța nu era suficient de mare ca să-i dea drumul lui Zil de-acolo, fără să cadă și ea odată cu el.
- Uită-te în jos, deșteptule! mârâi Dekka disprețuitoare.
Zil, cu ochii mijiți la rândul lui, se uită în jos.
- Hai, împușcă-mă și cazi! țipă Dekka.
- Mutantă împuțită! urlă Zil.
Apăsă pe trăgaci. Detunătura fu asurzitoare. Dekka simți pala de vânt formată de alicele care trecuseră pe lângă gâtul ei. Ceva o lovi, ca un pumn.
Reculul armei îl proiectă pe Zil mai bine de un metru prin aer.
- Da. Destul de departe, spuse Dekka.
Zil urlă îngrozit. O singură vocală ce răsună timp de zece secunde, durata căderii lui la pământ.
Dekka își șterse praful din ochi și privi chiorâș în jos.
- A fost chiar mai sus decât credeam, spuse ea.
PATRUZECI ȘI DOI
6 MINUTE
Mary Terrafină se uită la ceas. Câteva minute.
Nu mai era mult. Curând.
- Vreau să știți, copii, că vă iubesc, spuse Mary. Alice, dă-te de pe marginea stâncii! N-a venit încă momentul. Trebuie să așteptați, ca să puteți veni cu mine.
- Unde mergem? întrebă Justin.
- Acasă, spuse Mary. La casele noastre adevărate. La părinții noștri.
- Cum se poate așa ceva? întrebă Justin.
- Ne așteaptă, le arătă Mary. Dincolo de zid. Profeta ne-a arătat drumul.
- Mămica mea? spuse Alice.
- Da, Alice, răspunse Mary. Mămicile tuturor.
- Poate să vină și Roger? întrebă Justin.
- Numai dacă se grăbește.
- Dar e bolnav. Îl dor plămânii.
- Atunci va merge acasă altă dată, spuse Mary.
Începea să nu mai aibă răbdare. Cât timp mai trebuia să fie persoana asta? Cât mai trebuia să fie Mama Mary?
Alți copii se îmbulzeau, venind din ce în ce mai aproape. Fuseseră mânați la deal, chiar lângă bariera FAYZ, de către luptele care se dădeau dedesubt. Drake. Zil. Oameni răi, oameni îngrozitori, gata oricând să rănească și să ucidă. Gata să-i rănească și să-i ucidă pe copiii ăștia, dacă Mary nu-i salva.
- În curând, fredonă Mary.
- Nu vreau să plec fără Roger, spuse Justin.
- Nu ai încotro.
Justin scutură puternic din cap.
- Mă duc să-l aduc.
- Nu, spuse Mary.
- Ba da, mă duc, se încăpățână Justin.
- Taci din gură! Am spus NU! țipă Mary.
Îl apucă pe Justin de braț și-l scutură cu putere. Ochii băiatului se umplură de lacrimi. Îl scutură și mai tare, continuând să țipe:
- NU! NU! O să faci ce-ți spun eu!
Îi dădu drumul, și Justin căzu.
Mary făcu un pas înapoi, uitându-se îngrozită. Ce făcuse?
Ce făcuse?
Va fi OK, totul va fi OK de îndată ce va veni vremea. Avea să plece din locul ăsta. Să dispară și să tot dispară, și iar să dispară, și toți copiii vor veni după ea, așa cum făcuseră întotdeauna, și vor fi liberi.
Era pentru binele lor.
- Mary!
Era John. Cum reușise să treacă de luptele care se dădeau pe drum și cum ajunsese la ea, nu-și putea imagina. Dar, iată-l, era acolo.
- Copii, spuse John. Veniți cu mine!
- Nu pleacă nimeni, spuse Mary.
- Mary... vocea lui John se frânse. Mary....
Sanjit nu știa dacă se se uite terorizat la peretele stâncii, care era la doar câțiva centimetri de vârful elicelor, sau la priveliștea halucinantă a unei fete, cea pe care o strigau Penny, atârnând în aer, deasupra acelorlași elice.
Caine stătea în vârful stâncii, fără să-i fie teamă că o să cadă. El nu era tocmai genul de individ care putea să cadă, își dădu seama Sanjit. Caine putea să pășească de pe stâncă și, tocmai ca în desenele animate, ar fi rămas, pur și simplu, în aer.
Nu și Penny.
Cealaltă fată, Diana, se ruga de el. Oare ce-i spunea? Dă-i drumul fetei? Prăbușește elicopterul?
Sanjit nu credea. Văzuse ceva foarte urât în ochii Dianei, dar nu crimă.
Crima trăia în privirea lui Caine.
Sanjit trase maneta de repoziționare ciclică până la capăt. Elicele voiau să tragă elicopterul de lângă stâncă, dar Caine nu le dădea voie.
Diana făcu un pas înapoi. Mergea cu pași nesiguri spre marginea stâncii.
- Nu! strigă Sanjit, dar ea căzu, era în cădere liberă.
Se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Diana se opri în aer.
Elicopterul fu eliberat din gheara lui Caine. Se smuci dintr-odată în sens invers.
Penny căzu. Lamele rotoarelor se retraseră.
Căzu în singuranță dincolo de ele, și Diana pluti în aer, iar elicopterul vâjâia tot înapoi, ca și cum ar fi fost legat de o sfoară întinsă de bungee jumping.
Diana fusese mai mult aruncată, decât depusă în siguranță pe iarbă. Fata căzu, rostogolindu-se, și se uită în sus la timp pentru a-i întâlni privirea lui Sanjit, fie și pentru o fracțiune de secundă, înainte ca el să fie absorbit cu totul de ce se întâmpla.
Elicopterul se mișca cu spatele, dar era în cădere, ca și cum ar fi căutat să străpungă cu elicea din spate direct în puntea iahtului de sub ei.
Cealaltă chestie, cealaltă chestie, trage, trage, răsucește, răsucește odată și iată elicopterul ia altitudine. Se învârtea nebunește, căci Sanjit iar uitase de pedală, dar se înălța. Se învârtea și se înălța, și se învârtea din ce în ce mai tare, și Sanjit trăgea acum frenetic de manete, în timp ce se lupta cu pedalele.
Ca acele de ceasornic, mai încet și mai încet, pauză, invers acelor de ceasornic, mai repede, mai repede, mai încet, pauză.
Elicopterul era suspendat acum în aer. Dar departe de stâncă. Sus deasupra mării. De două ori mai sus decât stânca.
Sanjit tremura de stres, cu dinții clănțănind. Virtue încă se ruga, în dodii mai mult, și nu în dodii englezești.
Copiii din spate urlau cât îi țineau plămânii.
Dar, fie și pentru câteva clipe, elicopterul nu mai cădea și nu se mai învârtea. Se înălța.
„Fiecare lucru la rândul lui, își spuse Sanjit. Să-l fac să nu se mai înalte.”
Dădu drumul manetei din încleștarea morții și o readuse spre faza neutră. Pedalele le păstră exact așa cum erau. Nu mișcă deloc regulatorul ciclic.
Elicopterul se îndrepta cu fața spre continent. Nu tocmai spre Perdido Beach, dar, totuși, spre continent.
Virtue își întrerupse rugăciunea. Se uită la Sanjit cu ochii mari.
- Cred că am făcut puțin pe mine.
- Numai puțin? întrebă Sanjit. Atunci înseamnă că ai nervi de oțel, Choo.
Împinse regulatorul ciclic înainte.
Elicopterul îi dădu bice spre continent.
Brittney se uită în jos la Edilio. Băiatul era cu fața în nisip.
Avea răni de bici pe el. Gâtul îi era carne vie, plin de sânge, ca și cum ar fi fost linșat.
Tanner era și el acolo, privindu-l.
- E mort? întrebă Brittney cu teamă.
Tanner nu-i răspunse. Brittney îngenunche lângă Edilio. Putea să vadă firele de nisip mișcându-se sub respirația lui.
Era viu. Încă. Prin voia Domnului.
Brittney îi atinse fața. Degetele ei lăsară o urmă de mâl pe pielea lui.
Se ridică.
- Demonul, spuse Brittney. Cel rău.
- Da, răspunse Tanner.
- Ce-ar trebui să fac? întrebă Brittney.
- Bun. Trebuie să-L servești pe Dumnezeu și să reziști diavolului.
Ea se uită la el, cu ochii încețoșați de lacrimi.
- Nu știu cum.
Tanner privi dincolo de ea, ridicând ochii strălucitori spre dealul care se înălța în spatele lui Brittney.
Ea își întoarse privirea de la Edilio. Îl văzu pe Zil căzând la pământ. O văzu pe Dekka afundându-se încet într-o coloană de praf. O văzu pe Astrid cu fratele ei mai mic. Văzu copii urcând în fugă dealul, încă panicați.
- Calvarul, spuse Tanner. Golgota.
- Nu, se împotrivi Brittney.
- Trebuie să faci voia Domnului.
Brittney rămase nemișcată. Picioarele ei nu simțeau căldura nisipului de sub ele. Pielea ei nu simțea briza blândă a oceanului. Nici nu simțea mirosul valurilor sărate.
- Urcă dealul, Brittney. Urcă pe altarul morții.
- Voi urca, răspunse Brittney.
Începu să meargă. Era singură, toată lumea era înainte. Era ultima care urca dealul.
Dekka tocmai cobora la pământ. Astrid alerga în fața ei, trăgându-l pe Nemesis după ea.
De unde știa ea să-i spună pe numele acela? Îl cunoscuse pe micul Pete înainte, în vremurile de demult. Știa cum îl cheamă. Dar în mintea ei apăruse numele Nemesis când îl văzuse. Și un val de furie pură.
El era cel rău, Doamne? Se opri, confuză, în timp ce Astrid și micul Pete alergau înaintea ei.
Brațul îi zvâcni.Se întindea. Ciudat, atât de ciudat.
Și aparatul ei dentar devenea lichid, lăsând doar o tijă metalică pe un dinte ascuțit.
Zil zăcea gemând, cu picioarele sucite în niște poziții imposibile.
Brittney trecu pe lângă el.
Îl va găsi pe cel rău când va ajunge în vârf. Și atunci va începe lupta.
- Toată lumea să se țină de mâini, spuse Mary.
Copiii reacționau greu. Dar apoi, unul câte unul, chipurile lor mici se îndreptară către apus și își întinseră mâinile.
Asistenții lui Mary, ținându-i în brațe pe bebeluși, stăteau în rând cu toți ceilalți.
- A venit momentul, copii, le spuse Mary.
- Țineți-vă bine unul de celălalt...
- Fiți gata, copii! Fiți gata să săriți. Trebuie să săriți cât de sus puteți, ca să ajungeți în brațele mămicilor voastre.
Mary simți cum începe, așa cum știuse dintotdeauna că avea să fie. Venise momentul.
Cu 15 ani în urmă, în acea oră, în exact acel minut, Mary Terrafino se născuse...
Sam nu auzea nimic altceva în urechi decât un vânt ca de uragan. Nu simțea nimic decât mișcarea de rotație nebună a skateboardului sub picioare, vibrând prin fiecare os din trupul lui. Asta, și mâinile Briannei pe spatele lui, împingându-l și, iar și iar, prinzându-l, corectându-i traiectoria, ghidându-l în cursa aia care făcea ca până și cel mai nebun montaghe-rousse să pară floare la ureche.
Sus, pe drumul dinspre centrala nucleară.
Jos, pe șosea, făcând slalom printre mașinile abandonate și avariate.
Apoi câteva secunde usturătoare de goană nebună prin oraș.
O întoarcere atât de abruptă, încât își luă, pur și simplu, zborul de pe skateboard, pplutind prin aer.
Brianna trecu în viteză în fața lui, îl apucă de cele două picioare, care loveau aerul neutincioase, și îl repuse pe skateboard. Ca pe un sac de ciment. Lui Sam nu-i venea să creadă că nu își rupsese ambele picioare, atât de tare aterizase.
Dar mâinile Briannei îl mențineau pe poziție, împingându-l și ghidându-l.
Apoi o umbră și, dintr-odată, o oprire bruscă, atât de șocantă, încât Sam se simți rupt în două.
Era sigur că urlase tot drumul.
- Am ajuns, spuse Brianna.
Timpul se opri pentru Mary. Oamenii împietriră. Până și simpla moleculă de aer părea să se fi oprit din vibrație.
Dar exact cum îl descriseseră și ceilalți. Dispariția. Marele 1-5.
Și acolo, oh, Doamne!, mama ei.
„Mama Mamei Mary” gândi ea.
Nu frumoasă, poate, nu atât de frumoasă în realitate, pe cât devenise în amintire. Dar atât de caldă și de primitoare!
- Vino acasă, scumpa mea, spuse mama ei. E momentul să lepezi povara.
- Mamă... mi-a fost atât de dor de tine!
Mama ei întinse mâinile spre ea, o îmbrățișare care o aștepta. O aștepta. Cu brațele deschise. Cu chipul surâzător sub lacrimi.
- Mamă... mi-e frică...
- Vino la mine, iubita mea! Ține-i strâns de mână și vino la mine.
- Micuții... copiii mei...
- Toate mămicile lor sunt cu mine. Scoate-i din locul acela îngrozitor, Mary! Redă-le libertatea.
Mary păși înainte.
PATRUZECI ȘI TREI
0 MINUTE
- Prinde-i pe copii! Prinde-i pe copii! urla Astrid.
Făcu un salt să-l prindă pe copilul cel mai apropiat de ea. Ceilalți se holbau ur și simplu. Copiii erau cu gurile căscate, șocați, uitându-se la Mary care păși, ca în transă, în gol.
Mary dispăru din fața lor. Încă mai încerca să facă niște pași în aer.
Strânsoarea ei era puternică. Copiii căzură odată cu ea. O reacție în lanț. Unul îl trăgea pe celălalt, care îl trăgea pe celălalt. Ca piesele de domino deasupra prăpastiei.
Justin încercă să se tragă înapoi, când Mary îl trase peste marginea stâncii. Dar nu era destul de puternic ca să se desprindă din menghina pe care o formase mâna ei.
Căzu.
Și fetița care îl ținea de cealaltă mână căzu și ea odată cu el.
Justin nu țipă. N-ar fi avut când.
Stâncile de dedesubt se grăbeau spre el. La fel de rapid ca atunci când fusese lovit în față de o minge de dodgeball. Dar știa că stâncile n-aveau să-l pocnească și să sară înapoi.
Un monstru de piatră care își deschidea fălcile să-l primească. Dinți ascuțiți de piatră aveau să-l devoreze.
Astrid nu-l ținea cu destulă forță.
Copilul pe care îl prinsese fu smuls din brațele ei.
Dispăru în prăpastie.
Se întoarse, cu privirea plină de groază.
Brittney era acolo, chiar lângă ea, holbându-se la ea. Dar fața ei se schimba, schimonosindu-se, o hidoasă mască de carne, care se desprindea ca topită.
Și Sam!
Sam, uitându-se șocat.
Brianna, o umbră rapidă care dispăru peste marginea hăului.
Mary simți că-i scapă p copii din mâni. Nu cădeau, zburau. Zburau liberi.
Mama ei îi întinse brațele, și Mary, în sfârșit liberă, zbură către ea.
Justin simți mâna Mamei Mary dispărând pur și simplu. Era acolo, ținându-l puternic de mână.
Și apoi dispăruse.
Justin căzu.
Dar în urma lui ceva venea cu viteză, un vânt, un iureș, o rechetă. Era la jumătatea distanței de stânci, când ceva foarte rapid îl lovi atât de puternic, încât îl lăsă fără aer.
Zbură în lături. Ca o minge de baseball care fusese lovită pentru a marca. Se rostogoli pe nisipul de pe plajă, de-a dura, ca și cum nu avea de gând să se mai oprească.
Ajunse pe nisip înaintea altora care, fără viteza Briannei, s-ar fi sfărâmat pur și simplu de stânci.
- Ei, să fiu al naibii dacă nu e Astrid! spuse Brittney cu vocea lui Drake. Și l-ai adus și pe Petard cu tine.
Brittney, al cărei braț era acum la fel de lung ca un piton, al cărei aparat dentar fusese înlocuit de un zâmbet de rechin.
- Surpriză! spuse chestia care nu era Brttney.
- Drake! icni Astrid.
- Tu urmezi, frumușico. Tu și idiotul de frate-tău. Hai, în prăpastie. Săriți!
Drake o izbi cu mâna lui bici.
Astrid se dădu înapoi, nesigură pe picioare. Încercă să-l apuce pe micul Pete. Îl prinse de mână. Dar scăpă din prinsoarea ei. În chimb, ținea în mână jocul video. Se uita la el, neînțelegând.
Astrid făcu un pas înapoi, păși în gol, încercă să revină, dădu disperată din mâini, încercând să-și recâștige echilibrul. Dar simțea care era adevărul: trecuse dincolo de margine.
Și apoi, când se resemnase deja, când acceptase realitatea morții iminente și se ruga la Dumnezeu să-l salveze pe fratele ei, ceva o lovi puternic din spate.
Zvâcni înainte. Ambele picioare pe pământ sigur.
- Cu plăcere, spuse Brianna.
Impactul îi aruncă jocul din mână. Se învârti prin aer și se lovi de o piatră. Se făcu bucăți.
Drake își retrase mâna bici.
- Oh, de când aștept momentul ăsta, spuse Brianna.
- Nu, Briza, spuse Sam. Asta e treaba mea.
Drake se învârti, observându-l pe Sam abia atunci. Zâmbetul lui pătat de noroi dispăru.
- Sam! spuse el. Chiar ești pregătit pentru încă o tură?
Sam își ridică mâna, cu palma sus. O lumină verde, strălucitoare izbucni din ea. Dar biciul îi alteră direcția. În loc să facă o gaură în mijlocul lui Drake, îi pârli piciorul.
Drake urlă furios, ca un animal. Încercă să facă un pas înainte, dar piciorul lui nu era doar ars - dispăruse. Își susținea greutatea de un ciot pârlit.
Sam ținti și trase, iar Drake căzu pe spate. Acum ambele picioare îi dispăruseră.
Dar, sub privirile lui Sam, picioarele îi creșteau la loc. Se regenerau.
- Vezi? Nu pot fi ucis. Am să fiu printre voi mereu.
Sam își întinse ambele mâini.
Fascicule de lumină verde îi pârjoliră noile picioare. Sam orientă lumina de-a lungul picioarelor lui Drake. Gambele. Genunchii. Mâna bici se răsucea și lovea, dar Sam nu era în calea ei.
Drake urla.
Coapsele îi ardeau. Șoldurile. Dar Drake continua să trăiască și să râdă.
- Nu mă poți ucide.
- Zău? Hai să vedem dacă așa e, spuse Sam.
Dar apoi o voce se auzi țipând:
- Cântă, Jill! Cântă!
Nerezza, cu o față care nu mai era acoperită de piele, ci care părea a fi formată din miliarde de celule vii, cu o strălucire verde nu foarte diferită de laserul ucigaș al lui Sam.
- CÂNTĂĂĂ, Sirenă! urlă Nerezza. CÂNTĂĂĂ!
Jill știa ce cântec ar fi trebuit să cânte. Cântecul pe care îl învățase de la John.
Ajunsese să se teamă de Nerezza. Se temuse de ea din prima zi. Dar apoi venise momentul în care Orsay îi spusese Nerezzei să plece.
Ultimele cuvinte pe care le rostise Orsay:
- Nu mai pot trăi așa.
- Ce vrea să însemne asta? o întrebase Nerezza.
- Tu... trebuie să pleci, Nerezza. Eu nu pot continua așa.
Dar apoi Nerezza îi făcuse lui Orsay un lucru îngrozitor. Cu mâinile în jurul gâtului lui Orsay. Orsay abia dacă păruse să lupte, ca și cum își acceptase deja soarta.
Nerezza o cărase pe stâncă și o târâse spre margine.
- Va fi bine, trebuise s-o mintă pe Jill. Și, dacă vei face exact ceea ce-ți spun eu să faci, și tu vei fi bine.
Acum Orsay privea prin ochi orbi și goi. N-o văzuse pe Mary ducându-i pe copii pe stâncă. N-o văzuse pe Mary aruncându-se de pe stâncă cu tot cu copii.
Nu îi văzuse căzând.
Dar Jill îi văzuse.
Jill cântă.
Ca un călător în astă lume,
Soarele apune,
Întunericul mă cuprinde.
Trupul în tihnă,
Pe piatră se-ntinde;
Însă, în visele mele,
Cu tine, Doamne, voi fi,
Cu tine, Doamne, voi fi,
Cu Tine voi fi!
Lumina ucigașă a lui Sam pieri.
Brianna rămase complet nemișcată.
Astrid îngheță cu țipătul în piept.
Copiii din Perdido Beach, care erau în apropierea Sirenei, se opriră și se întoarseră spre fetiță.
Toți, cu excepția a 3 copii.
Micul Pete se îndreptă, împleticindu-se, spre jocul lui.
Nerezza râse și se aplecă să-i întindă o mână de ajutor lui Drake, căruia îi creștea rapid tot ceea ce pierduse.
- Cântă în continuare, Sirenă! țipă Nerezza, fericită, triumfătoare.
Sam știa, de undeva, de foarte departe, ce se întâmpla. Creierul încă îi funcționa, deși la o zecime din viteza lui normală, rotițele mișcându-se ca morile de vânt în cea mai calmă dintre brize.
Drake aproape că putea sta în picioare. Într-un moment, va fi în stare să vină după Sam. Să termine ceea ce începuse.
Amintirea durerii începu să clocotească încet în Sam. Dar nu putea să se miște, să acționeze, să facă ceva. Nu putea decât să privească neputincios. Exact ca și atunci. Neputncios.
Dar apoi, cu coada ochiului, Sam văzu ceva foarte ciudat. Ceva venea zburând deasupra oceanului cu mare viteză.
Auzi un huruit îndepărtat.
Zgomotul deveni și mai puternic, iar elicopterul venea spre ei, traversând oceanul.
Tare.
Din ce în ce mai tare.
Sam încercă să se miște și-și dădu seama că putea.
- Nu! țipă Nerezza.
Sam trase o dată. Laserele o loviră pe Nerezza în piept. Era suficient să omoare pe oricine. Să crreeze o gaură în orice creatură vie.
Dar Nerezza nu arse. Se uită pur și simplu la Sam cu o privire plină de ură. Ochii îi străluceau verzi, o lumină atât de puternică, încât rivaliza cu focul lui Sam. Apoi dispăru.
Drake privea în timp ce picioarele îi creșteau laloc. Dar nu suficient de repede.
- Așa, Drake, spuse Sam. Unde rămăseserăm?
O simți pe Astrid lângă el.
- Fă-o spuse ea înverșunată.
- Da, să trăiți! răspunse Sam.
Sanjit devenise expert în zburat în linie dreaptă.
Aproape că devenise expert și în dirijarea mașinăriei într-o direcție anume. Puteai s-o faci din pedale. Atâta vreme cât erai foarte, foarte blând cu eleși foarte, foarte atent.
Dar nu era tocmai sigur că știa cum să-l oprească.
Acum se avânta spre continent cu o viteză incredibilă. Și, cel mai probabi, ar trebui s-o mai țină așa încă puțin. Mai ales că nu prea știa cum să-l oprească. Nu în totalitate.
Dar apoi Virtue urlă:
- Stop!
- Poftim?
Virtue se aplecă spre el, apucă regulatorul ciclic și trase tare de el spre stânga.
Elicopterul viră dintr-odată,nebunește, exact în momentul în care Sanjit observă că cerul, care era drept în fața lor, nu era tocmai cer. Ba, de fapt, dacă te uitai la el dintr-un anumit unghi, părea să semne grozav de tare cu un zid.
Elicopterul hurui deasupra capetelor unor copii care se uitau la ei de parcă ar fi privit apusul de pe-o stncă.
Elicepoterul se clătină, virând într-o parte, iar șinele de aterizare scrâșniră, lovindu-se de ceva ce categoric nu era cer.
Era din nou în aer, dar tot înclinat într-o parte și prăbușindu-se cu viteză. O piscină goală, terenuri de tenis, acoperișuri de care îi trecură într-o clipită prin fața ochilor.
Sanjit împinse ușor maneta spre dreapta, dar uită complet de pedale. Elicopterul se învârti frenetic, într-o piruetă de 360 de grade în gol, încetini, se chinui să se înalțe și apoi rămase suspendat.
- Cred că am să aterizez, spuse Sanjit.
Elicopterul se prăbuși. Cupola de plastic se crăpă și se sparse. Sanjit se simțea de parcă ar fi fost lovit de tren.
Opri motorul.
Virtue se uita în gol și tremura și, cel mai probabil, mormăia ceva.
Sanjit se răsuci în scaun.
- Sunteți OK, oameni buni? Bowie? Pixie? Peace?
Cei 3 încuviințară din cap, tremurând grozav.
Sanjit râse și încercă să bată palma cu Virtue, dar ratară mișcarea. Sanjit râse din nou.
- Deci, spuse Sanjit. Vreți să mai dăm o tură?
Drake mugea de frică și de durere, în timp ce lasere verzi îi incinerau trupul de jos în sus.
Drake era numai fum de la brâu în jos, când din gura lui se auzi vocea lui Brittney.
Dinții îi străluciră metalic.
Chipul slab, crud, al psihopatului se topi în căldura focului intern. Fața plină, acneică a lui Brittney reapăru.
- Nu te opri, Sam! țipă Brittney. Trebuie să-l distrugi de tot, fiecare bucățică, până la capăt!
- Nu pot! răspunse Sam.
- Trebuie! se auzi vocea lui Brittney printre țipete. Omoară-l! Distruge-l pe diavol!
- Brittney... spuse Sam neajutorat.
- Omoară-l! Omoară-l! țipă Brittney.
Sam scutură din cap. Se uită la Astrid. Chipul ei exprima fidel ceea ce simțea și el.
- Briza, spuse Sam. Sfoară. Lanțuri. Multe. Orice poți să găsești. Acum!
Astrid îl văzu pe micul Pete. Era în siguranță. Își căuta jocul. Îl căuta, dar nu prea aproape de marginea stâncii, slavă Domnului.
Se forță să se ducă spre muchia prăpastiei. Trebuia să vadă.
Se aplecă peste margine.
Dekka zăcea pe spate în nisipul însângerat. Ambele brațe erau întinse spre vârful stâncii. Băiețelul pe nume Justin ieșea șchiopătând din apă, ținându-se cu mâinile de burtă. Brianna îl salvase. Dekka îi salvase pe restul.
Și acolo unde Astrid se așteptase să vadă trupuri mici, sfărâmate, erau copii grupați pe stânci.
Astrid, cu lacrimi în ochi, îi făcu Dekkăi un semn cu mâna.
Dekka n-o văzu și nu-i răspunse la salut. Își coborî încet brațele și rămase acolo, un tablou grăitor al epuizării.
Mary era de negăsit. Era ziua ei, împlinise 15 ani, iar ea dispăruse. Astrid își făcu cruce și se rugă în sinea ei ca Marysă fie bine și, cumva, să fie chiar în brațele mamei ei.
- Petey? strigă ea.
- E acolo, îi răspunse cineva.
Micul Pete se opri lângă bariera FAYZ-ului. Tocmai se apleca.
- Petey? îl strigă Astrid.
Micul Pete se ridică, ținând jocul în mână, bucățile ecranului de sticlă curgeau din el.
Ochii lui o găsiră pe Astrid.
Micul Pete urlă ca un animal. Urlă nebunește, urlă cu o voce imposibil de puternică.
- Aaaaaah!
Un strigăt de jale, un țipăt tragic.
Dintr-odată, barierare FAYZ dispăru.
Astrid se uită cu stupoare la un peisaj cu echipaje de televiziune, antene satelit, un motel, o mulțime de oameni, oameni obișnuiți, adulți, în spatele unui cordon de securitate, care îi priveau înmărmuriți.
Micul Pete căzu pe spate.
Într-o clipită, totul dispăru.
Zidul era, din nou, la locul lui.
PATRUZECI ȘI PATRU
3 ZILE MAI TÂRZIU
- Cum merge? îl întrebă Sam pe Howard.
Howard se uită la Orc pentru un răspuns.
Orc ridică din umeri.
- Bine. Cred.
Howard și Orc fuseseră mutați, primiseră o casă nouă. Era una dintre puținele case din Perdido Beach care avea o pivniță. Nu erau niciun fel de ferestre în beciul acela. Nici curent electric, evident, așa că Sam lăsase una dintre sferele lui să ardă acolo.
Singura cale de acces în pivniță era o scară care pornea din bucătărie. Acolo, în capătul de jos al scării, bătuseră în cuie scânduri de 2 pe 4 de-a lungul și de-a latul. Spațiile dintre scânduri erau doar de 10 centimetri.
De două ori pe zi, Orc împingea la o parte șifonierul. Apoi cobora greoi scările și arunca un ochi înăuntru. Pe urmă se întorcea și rebaricada ușa.
- Era Brittney sau Drake când ai coborât ultima dată, în întrebă Sam.
- Fata, răspunse Orc.
- A spus ceva?
Orc ridică din umeri.
- Aceeași chestie ca de obicei. Omoară-mă. Omoară-mă.
- Da, spuse Sam.
- Cam cât crezi că o mai putem ține așa? îl întrebă Howard.
Nu era o soluție grozavă, să țină creatura întoarsă din morți închisă în pivniță, păzită de Orc. Alternativa era s-o distrugă. Să-l distrugă. S-o distrugă. Și asta prea îi mirosea a crimă lui Sam.
Astrid și Edilio se chinuiră zile lungi să înțeleagă dezastrul care se abătuse asupra celor din FAYZ. Toți indivizii care avuseseră contact direct cu Întunericul atinseseră mintea gaiafagului, fuseseră folosiți ca niște pioni într-un joc de șah.
Puterea lui Orsay fusese corpută. Empatia și generozitatea ei fusese întoarse împotriva ei când gaiafagul îi umpluse visele cu imagini create din propria imaginație. Le arătase copiilor o cale care părea să ducă la libertate, dar care, în schimb, ducea spre moarte.
Micul Pete fusese păcălit să creadă că juca un joc. Și tocmai puterile lui fuseseră folosite să o creeze pe Nerezza, jucătorul principal al gaiafagului.
Nerezza fusese cea care o îndrumase pe Orsay și, când se ivise ocazia, în acea zi teribilă, îl îndemnase pe Zil să atace.
Lana încă refuza să admită că gaiafagul fusese în stare să se folossească de puterile ei vindecătoare pentru a-i aduce pe Brittney și pe Drake înapoi din morți.
Drake, Mâna-Bici, era, într-un fel, creația Lanei. Întunericul o folosise pentru a-i da lui Drake biciul. Și o folosise pentru a-i oferi o a doua viață. Nici nu era de mirare, se gândea Sam, că Lana refuza să accepte așa ceva.
Lana petrecuse zile întregi vindecându-i pe răniți. Și apoi, ea și Patrick plecaseră din oraș. Nimeni n-o mai văzuse de-atunci.
Sam și Astrid vorbiseră deschis despre greșelile lor. Astrid se dojeni, pentru că fusese arogantă și lipsită de onestitate și pentru că îi luase prea mult timp ca să înțeleagă ce se întâmpla.
Sam știa cum nu se poate mai bine unde greșise. Fusese îngrozit de propria slăbiciune, ți reacția lui fusese aceea de a nu avea încredere în proprii prieteni. Devenise paranoic și, în cele din urmă, se mulțumise să-și plângă de milă, fugise. Își abandonase postul.
Dar Întunericul o subestimase pe Brittney. Avusese nevoie de puterea ei, de nemurirea ei la fel de mult cum avusese nevoie de puterea vindecătoare a Lanei, pentru a-l aduce pe Drake înapoi din morți.
Brittney se luptase cu el până la capăt. Fără să știe cu cine se lupta de fapt, îi rezistase lui Drake, rezistase încercării lui de a prelua controlul asupra trupului pe care îl împărțeau. Chiar și când gaiafagul îi umpluse mintea ei distrusă cu imagini ale fratelui ei mort, credința și voința lui Brittney îl opriseră pe demonul pe care îl simțea înlăuntrul ei din a scăpa de tot.
Gaiafagul căutase să distrugă voința copiilor din Perdido Beach. Căutase să-i facă să se resemneze, să-și piardă speranța. Numai atunci copiii din FAYZ îi puteau deveni sclavi.
În final, eșuase. Dar fusese o chestiune de milisecunde. Dacă Zil ar fi reușit s-o întârzie pe Dekka încă vreo câteva momente sau dacă Drake n-ar fi fost încetinit prin eroismul lui Edilio, copiii care săriseră cu Mary ar fi murit.
Aceasta ar fi fost lovitura fatală pentru mica și greu-încercata societate din Perdido Beach.
Supraviețuiseră, dar la limită.
Sau poate că nu doar supraviețuiseră, poate că reușiseră să facă mai mult decât atât: legile lui Astrid intraseră în vigoare. Fuseseră votate și acceptate de toți copiii adunați în acea zi după Marele Salt al Mamei Mary, cum îl botezase Howard.
Era un lucru trist și amar, gândea Sam, ca după tot ce făcuse pentru ei, Mama Mary să fie cunoscută pentru nebunia ei finală.
Sam spera că ea chiar trăia, cumva, de partea cealaltă a Zidului.
În piață nu avea să fie un mormânt pentru Mary. Dar pentru Orsay era.
N-aveau cum să afle dacă acea scurtă întrezărire a lumii din afara barierei FAYZ fusese ceva real sau doar un ultim truc al Întunericului. Singura persoană care ar fi putut ști vorbea și mai puțin ca de obicei: micul Pete căzuse în ceva care semăna cu o comă de când jocul lui video se făcuse bucățele. Accepta să mănânce. Dar nimic mai mult.
Dacă micul Pete ar fi murit, Dumnezeu știe ce s-ar fi întâplat cu universul pe care îl crease. Și dacă ar fi ghicit copiii cât de puternic era micul Pete și, totuși, cât de vulnerabil, cât timp i-ar mai fi permis să trăiască?
- Te-am întrebat cât crezi că putem s-o mai ținem așa? repetă Howard.
- Nu știu, frate, răspunse Sam. Probabil că o s-o luăm și noi pas cu pas.
- Ca orice altceva, conchise Howard.
Se auzi zgomotul slab al vocii lui Drake. Un urlet înfundat, de furie.
- Așa face când își pierde controlul, spuse Howard. Amenință, nu glumă. În mare zice: „Vă omor pe toți!” Chestii din astea. Încep să mă obișnuiesc.
- Vrea să ne fie frică. Vrea să cedăm, spuse Sam.
Howard rânji cu viclenie.
- Da, păi noi nu prea vrem să facem una ca asta, nu zici?
- Nu, nu prea vrem.
Dar urletul acela nebun, și așa înfundat cum era, îi dădea lui Sam fiori pe șira spinării.
- Aveți nevoie de ceva? întrebă Sam.
Howard îi răspunse:
- Vrei să spui în afară de hamburger, plăcintă cu piersici, o găleată de înghețată, un DVD, un televizor, un telefon, un calculator și un bilet de ieșire din azilul ăsta de nebuni?
Sam aproape că zâmbi.
- Da, în afară de asta.
Ieși din nou. Strada era pustie. Soarele ireal strălucea deasupra. Se îndoi de spate și tuși. Gripa care încă circula prin oraș îl molipsise în cele din urmă și pe el.
Dar era viu. Și asta era tot ce puteai să ceri de la FAYZ.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu