Minciunile, Michael Grant

 ...............................................................

3-7

          Rămăseseră împreună, ca un grup, Sanjit făcând glume ca să le mențină moralul ridicat.

   - Ești sigur că vrei să găsești pe careva? întrebase el.
   - Avem nevoie de adulți, îl contrazise Virtue în felul lui pedant.
   - Pentru ce, Choo?
   - Pentru... asta îl zăpăcise pe Virtue.
   - Dacă cineva se îmbolnăvește? întrebă Peace.

   - Te simți bine? o întrebase Sanjit.

   - Eu așa zic.

   - Vezi? Suntem bine.

   În ciuda ciudățeniei incontestabile a situației, Sanjit e simțise mai mult eliberat decât îngrijorat. Nu-i plăcuse să răspundă la numele de Wisdom. Nu putea să suporte să i se spună ce să facă în fiecare minut al fiecărei zile. Nu-i plăceau regulile. Și apoi, dintr-odată nu mai exista nicio regulă, nimic.

   Nu avea răspunsuri la întrebările repetate despre ce se întâmplase. Tot ce părea clar era că toți adulții dispăruseră. Și că radiul, telefoanele și antenele-satelit erau moarte.

   Sanjit se gândea că putea trăi și fără ele.

   Dar cei mici - Peace, Bowie și Pixie - fuseseră speriați de la bun început. Chiar și Choo, pe care Sanjit nu-l văzuse până atunci niciodată supărat, era speriat de moarte.

   Liniștea simplă a insulei pustii era oprimantă. Casa imensă, cu unele camere pe care puștii nici măcar nu le văzuseră, camere pe care nu le folosise nimeni niciodată, părea la fel de mare și de moartă ca un muzeu.

   Și scotocitul prin casa majordomului, prin apartamentul de la etaj al dădacei, prin bungalow-uri și dormitoare îl făcuse să se simtă ca niște hoți.

   Dar starea de spirit a tuturor, în acea primă seară, se îmbunătățise când se întorseseră în casa cea mare și deschiseseră frigiderul în căutarea cinei mult așteptate.

   - Ăștia chiar au înghețată, acuză Bowie. În tot timpul ăsta au avut înghețată. Ne-au mințit. Au tone de înghețată.

   Aveau în congelator 12 cutii a câte 20 de kilograme de înghețată. În jur de 240 de kilograme de înghețată.

   Sanjit îl bătuse pe umăr pe Bowie.

   - Chiar ești așa de surprins, mititelule? Bucătarul are 150 de kile, iar Annette nu e nici ea departe.

   Annette era menajera care făcea curat în camerele copiilor.

   - Putem să mâncăm din ea?

   Sanjit era uimit să vadă că, pentru prima dată, îi cereau lui permisiunea. El era cel mai mare, dar nu-i trecuse prin cap că el era răspunzător pentru ei.

   - Mă întrebi pe mine?

   Bowie ridicase din umeri.

   - Bănuiesc că acum tu ești adultul.

   Sanjit zâmbise.

   - Atunci, ca adult temporar, decretez că, la cină, mâncăm înghețată. Începeți una dintre cutiile acelea, găsiți 5 linguri și nu ne oprim până nu ajungem la fund.

   Pentru o vreme, toată lumea fusese fericită. Dar, în cele din urmă, Peace ridicase mâna, ca și cum ar fi fost la școală.

   - Nu trebuie să ridici mâna, spuse Sanjit. Care-i problema?

   - Ce se va întâmpla de acum înainte?

   Sanjit se gândise preț de câteva secunde. Nu era, în mod normal, o persoană gânditoare, și el știa asta. În mod normal era un glumeț. Nu tocmai un clovn, dar cineva care nu lua viața foarte în serios. A lua viața în serios era prerogativul lui Virtue.

   În zilele de demult, pe vremea când trăise pe străzile și aleile din Bangkok, erau pericole la tot pasul: patroni de ateliere de confecții care încercau să te răpească și să te pună să muncești 14 ore, polițai care te băteau, comercianți care te fugăreau cu bețe de bambus de lângă standurile lor cu fructe și întotdeauna proxeneții care te dădeau pe mâna unor bărbați străini care să te folosească după bunul lor plac.

   Dar Sanjit încercase întotdeauna să râdă, nu să plângă. Indiferent cât de flămând, cât de speriat, cât de bolnav fusese, nu se dăduse bătut ca mulți dintre copiii pe care îi văzuse. Supraviețuise pentru că învățase să fure.

   Învățase să trăiască fiecare zi și să nu se gândească prea mult la următoarea. Dacă în ziua aia avea mâncare, dacă avea ocutie în care să doarmă, dacă de pe zdrențele de pe el nu curgeau prea mulți păduchi, era fericit.

   - Păi, mâncare avem destulă, spuse Sanjit celor 4 fețe care îl priveau dornice să fie conduse în direcția corectă. Deci, cred că tot ce ne rămâne de făcut, practic, e să ne pierdem vremea pe-aici, nu?

   Iar răspunsul lui fusese mai mult decât suficient pentru acea primă zi. Se simțeau cu toții confuzi și speriați. Dar ei duseseră, mai mult sau mai puțin, grija unul altuia, fără să se bazeze prea mult pe adulții indiferenți din jurul lor. Așa că în acea primă seară se spălaseră pe dinți și se trimiseseră unul pe celălalt la culcare; Sanjit fusese ultimul care se retrăsese în camera lui.

   Pixie venise să doarmă cu el. Apoi și Peace, cu ochii înlăcrimați, ținând în brațe o pătură. Mai târziu, și Bowie.

   Dimineața, se treziseră după cum le era obiceiul. Se întâlniseră la micul dejun, care constase în mare, din felii de pâine prăjită cu mult unt de arahide, interzis până atunci, mult gem intezis și linguri întregi de Nutella, și ea tot interzisă.

   Apoi se duseseră afară și atunci observaseră scrâșnetul acela ciudat.

   Se repeziseră până la marginea stâncii. La 30 de metri sub ei observaseră iahtul. Prora, ascuțită ca o lamă de cuțit, se sfărâmase, înțepenită între 2 bolovani uriași. Fiecare mișcare a apei ridica iahtul și apoi îl lăsa să se macine ușor de stânci în coborâre.

   Iahtul aparținea părinților lor. Nici măcar nu știuseră că sosea, nu știuseră că părinții fuseseră în apropiere.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Peace, cu vocea tremurândă.

   - S-a lovit de stânci, răspunse Virtue. Cred că se apropiau... și apoi... apoi s-au lovit de insulă.

   - De ce nu l-a oprit căpitanul Rocky?

   - Pentru că a dispărut, spuse Sanjit. Ca toți oamenii mari, de altfel.

   Cumva, în acel moment, adevărul îl lovise pe Sanjit în moalele capului. Nu simțise niciodată o mare dragoste pentru cei 2 actori care își spuneau mamă și tată, dar, văzându-le iahtul făcut țăndări de stânci, înțelesese, în sfârșit.

   Erau singuri pe insulă. Poate că erau singuri în toată lumea.

   - Va veni cineva după noi, spuse Sanjit, nici el prea sigur de ce zicea.

   Așa că au așteptat. Zile. Și apoi săptămâni.

   Apoi au început să raționalizeze mâncarea. Încă mai era o grămadă. Insula era aprovizionată pentru petreceri care câteodată adunau și 100 de invitați, toți venind cu elicoperul sau cu avionul personal.

   Sanjit văzuse câteva dintre petrecerile acelea. Lumini strălucind peste tot, tot felul de oameni celebri, în toalete scumpe și elegante, bând și mâncând, și râzând prea zgomotos, în timp ce copiii erau ținuți în camerele lor și aduși printre ei ocazional, ca să spună bună seara și să asculte cum vorbesc oamenii mari despre cât de nemaipomenit era că părinții lor fuseseră atât de generoși, salvându-i pe puștii aceștia.

   Sanjit nu se considerase niciodată salvat.

   Încă mai era destulă mâncare. Dar motorina din generator era pe terminate, în ciuda eforturilor de a o economisi.

   Iar acum era problema cu Bowie. Sanjit reușea de obicei să ocolească responsabilitățile. Dar nu-l putea lăsa pe Bowie să moară.

   Erau doar două posibilități: de a pleca sau de a rămâne pe insulă. Cu o barcă mică - și ei nu aveau o barcă la dispoziție - sau cu elicopterul. Și asta aveau. Mă rog, să zicem că aveau.

   Venise timpul să analizeze serios cea mai imposibilă dintre opțiuni.

   Sanjit și Virtue găsiră frânghie în baraca grădinarului. Sanjit ancoră un capăt al funiei în jurul trunchiului nu tocmai sigur al unui puiet. Azvârli celălalt capăt în hău.

   - Probabil că o să tragă copacul fix în capul nostru, ce ziceți? râse el.

   Sanjit și Virtue coborâră. Celorlalți le spusese să stea pe loc, să nu se apropie de marginea stânci și să aștepte.

   Sanjit își pierdu echilibrul de vreo două ori și alunecă până reuși să-și fixeze călcâiul în peretele stâncii. Funia nu se dovedise de niciun ajutor la coborâre. Căzuse pe lângă cărare, unde nu puteau ajunge cu mâna.

   Barca, Fly Boy Two, era încă acolo, sfărâmată, ruginind, cu algele vâscoase adunându-se la bază. Plutea încet, în valuri mici, prora aparent străduindu-se din răsputeri să rămână agățată de stâncile de care se izbise cu luni în urmă.

   - Cum urcăm în barcă? întrebă Virtue când ajunseră jos.

   - Bună întrebare, Choo.

   - Am crezut că ești invincibil, Sanjit.

   - Invincibil, nu neînfricat, spuse Sanjit.

   Virtue zâmbi în felul lui nemulțumit.

  - Dacă urcăm pe stânca aia, putem să ne prindem de balustrada prorei și să ne suim pe barcă.

   - Bine, frățioare, am s-o fac, OK? spuse Sanjit.

   - Eu sunt un cățărător mai bun decât tine.

    Sanjit îi puse mâna pe umăr.

   - Choo, frățioare, n-o să mai fie multe momente ca astea, în care eu o să fiu curajos și dornic să mă sacrific. Bucură-te acum, cât ai de ce. S-ar putea să fie ultima dată când maivezi așa ceva de la mine.

   Pentru a-l împiedica pe Virtue să mai comenteze, Sanjit urcă pe vârful stâncii și își căută drum cu mare atenție până ajunse la capăt, alunecând mereu cu tenișii pe stânca acoperită cu alge și săruri de mare. Se rezemă cu o mână de fuzelajul alb. Ajunsese acum la nivelul ochilor cu puntea.

   Se prinse cu ambele mâini de balustrada șubredă din oțel și se ridică până când coatele lui ajunseră la unghiul de 90 de grade. Zona periculoasă era exact sub el și, dacă își dădea drumul, avea să se considere norocos dacă ar scăpa doar cu un picior sfărâmat.

   Efortul lui de a ajunge pe punte nu fusese unul plăcut, dar reuși cu doar un cot julit și vânătăi pe șold. Se întinse cu fața în jos pe puntea din tec, răsuflând din greu preț de câteva secunde.

   - Vezi ceva? strigă Virtue de jos.

   - Mi s-a perindat toată viața prin fața ochilor, se pune?

   Sanjit se ridică în picioare, înduindu-și genunchii pentru a se mișca în ritmul bărcii. Niciun zgomot care să sugereze activitatea umană. Nu era nici urmă de oameni. Nu era tocmai o surpriză, dar într-un colț al minții lui, Sanjit aproape că se aștepta să vadă cadavre.

   Se prinse cu ambele mâini de barele de metal, privi în jos la chipul neliniștit al lui Virtue și spuse:

   - Ahoi, matelot.

   - Mergi și te uită să vezi ce e pe barcă, spuse Virtue.

   - Vrei să spui: „Mergi și te uită să vezi ce e pe barcă, domnule căpitan”.

   Sanjit se plimbă, cu falsă nonșalanță, până la prima ușă pe care o văzu. Fusese pe iaht de două ori până atunci, pe vremea când Todd și Jeniffer încă mai erau prin preajmă, așa că știa planul ambarcațiunii.

   Era același sentiment pe care îl avusese și în prima zi a marii dispariții: se ducea în locuri în care nu avea ce căuta și nimeni nu-l putea opri.

   Liniște. Cu excepția geamătului prorei.

   Ciudat rău. Un vas-fantomă. Ca în Pirații din Caraibe. Numai că foarte spilcuit. Pahare de cristal foarte frumoase. Statuete în alcovuri. Postere de film înrămate. Fotografii cu Todd și Jeniffer cu nu știu care actor bătrân și faimos.

   - Alo? strigă el și se simți brusc stupid.

   Se întoarse la prova.

   - Nu-i nimeni acasă, Choo.

   - Au trecut luni bune, zise Choo. La ce te așteptai? Că sunt jos, că joacă cărți și mănâncă chipsuri?

   Sanjit găsi o scară și o atârnă pe o parte a vasului.

   - Urcați la bord, vă rugăm, spuse el.

   Virtue urcă scara cu mare atenție și imediat Sanjit se simți ceva mai bine. Își duse mâna la ochi și o observă pe Peace pe muchia prăpastiei, privind în jos neliniștită. Îi făcu cu mâna ca să-i arate că nu era nicio problemă.

   - Bănuiesc că n-ai găsit un manul de pilotat elicopterul ăsta zăcând pe undeva, prin preajmă?

   - Elicopterul pentru To(n)ți? glumi Sanjit. Nu, nu tocmai.

   - Ar trebui să căutăm.

   - Mda, ar fi ceva, răspunse Sanjit, pierzându-și, pe moment, simțul umorului, uitându-se în sus, la Peace, pe marginea stâncii. Pentru că, între noi fie vorba, Choo, ideea de a încerca să pilotez un elicopter mă sperie îngrozitor.

        Șase bărci cu vâsle porniră din port sub lumina stelelor strălucitoare. Câte 3 copii în fiecare barcă. Câte 2 la vâsle și unul la cârmă. Vâslele stârneau străluciri fosforescente cu fiecare lovitură.

   Flota lui Quinn, armada lui Quinn.

   Quinn nu avea nevoie să vâslească și el ca toți ceilalți; în cele din urmă, el era șeful întregii expediții de pescuit, dar își dădu seama că, într-un fel, îi făcea plăcere.

   Înainte folosiseră motoarele. Mergeau până în larg unde își aruncau undițele și-și întindeau plasele. Dar benzina, ca orice altceva în FAZY, nu se ma găsea așa de ușor. Aveau câteva sute de litri de ulei combustibil depozitat în port. Acela trebuia păstrat pentru urgențe, nu pentru activități zilnice, cum era pescuitul.

   Așa că le rămăseseră vâslele și durerile de spate. O zi lungă, lungă tare, care începuse înainte de a se crăpa de ziuă. Le luase în dimineața aceea o oră să pregătească totul, plase stivuite după ce fuseseră uscate, momeala, cârligele, undițele, balizele, bărcile însele, provizia de hrană din ziua aceea, apa, vestele de salvare. Apoi mai durase o oră vâslitul până în larg.

   Șase bărci: 3 înarmate cu balize și undițe și 3 trăgând plasele de pescuit. 

   Făceau cu rândul, pentru că nimeni nu putea suferi năvoadele. Trebuia să vâslească mai din greu, trăgând încet plasele după el, înainte și înapoi, pe suprafața apei. Apoi trăgeau plasele în barcă și culegeau peștii și crabii, și variile gunoaie dintre sfori. Grea muncă.

   Mai târziu, după-masă, o a doua tură de bărci avea să iasă în larg să pescuiască, în mare parte, lilieci de apă. Liliecii de apă erau o specie mutantă care trăia în peșteri pe timpul nopții și zbura în apă în timpul zilei. Nu foloseau liliecii decât pentru a hrăni viermii ucigași care trăiau în câmpurile de legume. Liliecii erau tributul pe care îl plăteau copiii viermilor.

   Economia din Perdido Beach era de două ori dependentă de eforturile lui Quinn.

   Astăzi, Quinn era într-una dintre bărcile cu năvoade. 

   Quinn avusese o dimineață lungă de muncă serioasă, împreună cu Big Goof și Katrina; toți 3 avuseseră noroc de pradă bună. Prinseseră în năvoade câțiva pești mici și unul imens.

   - Eram convins că s-a prins plasa de ceva, spuse Big Goof.

   Se uita vesel nevoie mare la peștele lung de 1,5 metri de pe fundul bărcii.

   - Cred că ăsta e cel mai mare pește pe care l-am prins vreodată.

   - Cred că e ton, își dădu cu părerea Katrina.

   Niciunul dintre ei nu știa, de fapt, ce fel de pești prindeau. Fie erau comestibili, fie nu. Fie aveau oase multe, fie n-aveau. Peștele ăsta, care își trăgea încet ultima suflare, părea foarte comestibil.

   - Poate că e ton, spuse Quinn cu blândețe. E mare, oricum.

   - A trebuit să-l ridicăm toți 3 în barcă, zise Katrina râzând fericită, amintindu-și de ei, 3, alunecând, pierzându-și echilibrul, înjurând.

   - Am avut o dimineață bună, spuse Quinn. Deci, băieți, ce ziceți? E timpul de un mic dejun la prânz?

   Era o glumă veche deja. Pe la mijlocul amiezii, toată lumea era leșinată de foame. Așa că îi spuneau mic dejun la prânz. Quinn scoase fluierul argintiu de arbitru, pe care îl folosea să comunice cu flota lui împrăștiată. Fluieră de 3 ori prelung.

   Celelalte bărci își puseră în mișcare vâslele și se îndreptară spre barca lui Quinn. Toată lumea reușea să-și descopere noi rezerve de energie când era momentul să se adune pentru masă.

   Nu erau valuri, nu erau furtuni nici măcar aici, la aproape 2 kilometri de țărm; era ca și cum ar fi plutit pe un lac liniștit, de munte. De la distanța aceea de țărm era aproape posibil să crezi că Perdido Beach arăta normal. De la distanța aceea de țărm era un orășel de coastă, frumușel, strălucind în lumina soarelui.

   Scoaseră grătarul portabil și lemnul pe care îl menținuseră uscat, și Katrina, care avea un talent extraordinar la chestiile astea, aprinse focul. Una dintre fetele din celelalte bărci tăie parte din coadă a tonului, o curăță de solzi, o secționă în fileuri rozalii.

   Pe lângă pește, mai aveau 3 verze și niște anghinare fiartă, rece. Mirosul peștelui pe grătar era ca un drog. Nimeni nu se putea gândi la nimic altceva până nu terminau de mâncat peștele.

   Apoi se relaxară, lungiți în bărcile care erau legate împreună, deși nu foarte strâns, stând de vorbă, odihnindu-se înainte să petreacă încă o oră pescuind și apoi să facă față lungului drm înapoi în oraș.

   - Pun pariu că era ton, spuse un băiat.

   - Eu nu știu ce-a fost, dar a fost bun. Nu m-aș supăra dacă aș mai mânca vreo câteva felii.

   - Hei, avem destulă caracatiță, glumi cineva. Nu trebuia să te obosești să prinzi caracatițe; într-un fel, se cam prindeau singure, în multe cazuri.

   Și nu prea erau pe placul nimănui. Dar toată lumea mâncase cel puțin o dată sau de două ori.

   - Ia o caracatiță d-aici, îi răspunse altul, cu un gest obscen.

   Quinn se surprinse uitându-se îndelung spre nord. Perdido Beach era în partea extrem sudică a barierei FAYZ, exact în coasta ei. Quinn fusese cu Sam în acele prime zile ale barierei, când au fugit din Perdido Beach, îndreptându-se spre țărm, căutând o ieșire.

   Inițial, planul lui Sam fusese să urmeze bariera până la capătul ei. Pas cu pas, pe apă și pământ, căutând o portiță de ieșire.

   Nu se întâmplase tocmai așa. Interveniseră alte evenimente.

   - Știi ce-ar fi trebuit să facem? întrebă Quinn, abia conștientizând că vorbea cu glas tare. Ar fi trebuit să explorăm toată zona aia de-acolo. Pe vremea când încă mai aveam destulă benzină.

   - Ce să explorezi? zise Big Goof. Vrei să spui să fi căutat pește?

   Quinn ridică din umeri.

   - Nu e ca și cum aici am fi epuizat peștele. Aproape întotdeauna prindem câte ceva, din câte se pare. Dar nu vă puneți niciodată problema că s-ar putea să se pescuiască mai bine spre nord, ceva mai departe de aici?

   Big Goof stărui asupra gândului cu mare atenție. Nu avea mintea cea mai luminată dintre ei; era simpatic și voinic, dar nu tocmai curios din fire.

   - E drum lung de vâslit.

   - Mda, ar putea să fie, fu Quinn de acord. Dar eu ziceam dacă am fi avut încă benzină.

   Coborî borurile pălăriei lui moi și se gândi să tragă un pui de somn. El era șeful acolo. Pentru prima dată în viața lui, Quinn avea responsabilități. Și n-avea de gând să strice acum chestia asta.

   - Sunt insule pe-acolo, zise Katrina.

   - Da, căscă băiatul. Aș vrea să mergem să le cercetăm pe toate. Dar Goof are dreptate: e mult tare de vâslit.

CINCISPREZECE

           29 ORE, 51 MINUTE

   Brianna o găzdui pe Brittney, așa cum îi ceruse Sam. Îi dădu o cameră.

   Sam îi ordonase să nu spună nimănui. Ea n-avea nimic împotriva acestei dispoziții.

   Brianna îi respecta pe Astrid și Albert, și pe ceilalți membri ai Consiliului, dar ea și Sam fuseseră împreună în luptă de multe ori. El îi salvase viața.

   Jack era și el la Brianna, dar nu era de părere că era treaba lui Sam sau a oricui altcuiva. Jack se simțea ceva mai bine. Gripa păruse să fi avut o perioadă scurtă de incubație, doar o răceală din acelea de 24 de ore. Jack nu mai tușea chiar atât de spectaculos. Pereții și podelele erau iarăși în siguranță.

   În plus, una dintre ciudățeniile fermecătoare ale lui Jack era că, dacă ceva nu se afla pe un ecran de calculator, Jack nu îl observa. Așa că Brianna se îndoia că Jack avea s-o observe pe noua colegă de cameră; poate doar dacă apărea cu un port USB în cap.

   Sam îi mai ceruse Briannei să nu facă nimic altceva decât să-i dea mâncare lui Brittney, poate s-o și ajute să se spele puțin, deși, în ultima vreme, cea mai bună variantă de duș era să te duci să stai în bătaia valurilor.

   - Nu-i pune niciun fel de întrebări, fusese Sam cât se poate de clar.

   - De ce nu?

   - Pentru că s-ar putea să nu vrem să auzim răspunsul, mormăi el.

   Apoi se corectase:

   - Ascultă, nu vrem s-o stresăm, bine? S-a întâmplat ceva foarte bizar. Nu știm încă dacă e o chestie mutantă sau e altceva. Oricum, fata a trecut prin destule.

   - Nu zău? îi răspunse Brianna. N-aș fi zis că partea în care ea era moartă și îngropată și ce-o mai fi fost a solicitat-o chiar așa de mult.

   Sam oftă, dar destul de tolerant.

   - Dacă e să-i pună cineva întrebări, cred că ăla trebuie să fiu eu. Cu siguranță nu tu.

   Brianna știa ce voise el să spună. Chiar dacă țineau ascunsă chestia asta cu Brittney, Sam probabil își dăduse seama că toate acestea aveau să iasă la iveală destul de curând. Și probabil că își dăduse seama că, dacă era cineva care ar fi trebuit s-o interogheze pe Brittney, atunci probabil că Astrid era aceea.

   Eh...

   - Hei, Brittney, cum te simți? o întrebă Brianna.

   Se trezise de câteva minute, ceea ce pentru Brianna era destul de mult. În cele câteva minute, reușise să dea o fugă până pe plajă, să umple un bidon cu apă sărată și să se și întoarcă acasă.

   Brittney era încă în aceeași cameră în care o lăsase Brianna. Încă era în pat. Încă mai zăcea acolo, întinsă, cu ochii deschiși. Brianna se întreba dacă dormise într-adevăr.

   Zombi dormeau?

   Brittney se ridică în capul oaselor. Brianna puse apa jos, pe noptieră.

   - Vrei să te speli puțin?

   Cearșafurile erau mânjite cu noroi, ceea ce nu le făcea cu mult mai murdare decât era de obicei. Era uimitor de greu să speli și să cureți toate lucrurile doar clătindu-le în ocean, purtându-le de colo-colo, prin apă, chiar și atunci când puteai să le clătești în superviteză, așa cum făcea Brianna.

   Lucrurile ieșeau tot murdare. Și întărite de sare. Și mai provocau și mâncărimi. Și te mai pomeneai și cu erupții pe piele. 

   Brittney zâmbi oarecum, arătându-și aparatul dentar murdar. Dar nu manifestă niciun interes în a se spăla.

   - OK, dă-mi voie să te ajut.

   Brianna luă tricoul murdar și vechi de pe podea și-l înmuie în apă. Spălă o parte din noroiul de pe umărul lui Brittney.

   Dar pielea lui Brittney nu rămase curată.

   Brianna mai frecă pielea puțin. Șterse și mai mult noroi. Nu se vedea defel pielea curată.

   Brianna simți fiori pe șira spinării. Nu se temea de multe lucruri. Se obișnuise cu ideea că superviteza ei o făcea să fie invulnerabilă, de neoprit. Se luptase corp la corp cu Caine și ieșise de-acolo râzând. Dar ce se întâmpla era pur și simplu bizar, dincolo de orice limite.

   Brianna înghiți greu. Începu iar s-o spele. Și iarăși aceeași chestie.

   - OK, spuse Brianna încet. Brittney, cred că, poate, știi tu, e momentul să-mi spui ce se întâmplă cu tine. Pentru că aș vrea să știu dacă nu cumva stai acolo și te gândești cum ai vrea să-mi mănânci creierul.

   - Creierul? întrebă Brittney.

   - Mda. Haide, Brittney, zău așa! Ești un zombi. Hai să nu ne mai ascundem după deget. Nu am voie să folosesc cuvântul ăsta, dar cineva care revine din morți și se scoală din propriul mormânt, apoi merge printre cei vii e un zombi.

   - Nu sunt un zombi, spuse Brittney calmă. Sunt un înger.

   - Ah.

   - L-am chemat pe Domnul să-mi fie aproape în nenorocirile mele, și El m-a auzit. Tanner s-a dus la El și L-a implorat să mă salveze.

   Brianna se gândi un moment:

   - Mda, bănuiesc că e mai bine decât să fii un zombi.

   - Dă-mi mâna, spuse Brittney.

   Brianna ezită. Dar își spuse că, dacă Brittney ar fi încercat s-o muște, ar fi putut să și-o retragă înainte să-și bage colții în carne.

   Brianna își întinse mâna. Brittney o luă într-ale ei. O trase spre ea, dar nu spre gura ei. În schimb, o duse la piept.

   - Simți?

   - Ce să simt? întrebă Brianna.

   - Liniștea. Inima mea nu bate.

   Brianna se simți rece dintr-odată. Nu atât de rece ca Brittney. Brianna nu-și retrase mâna. Nu simțea niciun fel de vibrație.

   Nicio bătaie a inimii.

   - Nu pot nici să respir, spuse Brittney.

   - Nu? șopti Brianna.

   - Dumnezeu m-a salvat, spuse Brittney din tot sufletul. Mi-a ascultat rugăciunile și m-a salvat ca să-I împlinesc vrerea.

   - Brittney tu ești... ai stat în pământ multă vreme.

   - Foarte multă, răspunse Brittney.

   Se încruntă. Căutătura ei lăsă niște cute adânci în noroiul întins pe chipul ei. Noroiul care nu putea fi curățat.

   - Deci, ar cam trebui să-ți fie foame, nu? întrebă Brianna, întorcându-se la prima ei grijă.

   - Nu am nevoie să mănânc. Mai înainte, am băut apă. Am înghițit-o, dar nu am simțit că alunecă pe gât. Și mi-am dat seama că....

   - Ce?

   - Că nu am nevoie să beau.

   - OK.

   Brittney îi oferi iar zâmbetul ei metalic.

   - Deci, nu vreau să-ți mănânc creierul, Brianna.

   - Asta-i bine, spuse Brianna. Deci... ce vrei să faci?

   - Sfârșitul e aproape, Brianna, zise Brittney. De asta mi-au fost ascultate rugăciunile. De asta eu și Tanner ne-am întors.

   - Tu și... OK. Când spui „sfârșitul”, ce vrei să spui?

   - Profeta este deja printre noi. Ea ne va salva din acest loc. Ea ne va conduce spre Domnul nostru și ne va izbăvi din sclavie.

   - Bun, spuse Brianna sec. Sper că mâncarea e mai bună acolo.

   - Oh, este mult mai bună, răspunse Brianna entuziasmată. Tort și cheeseburgeri, și tot ce ți-ai putea dori vreodată.

   - Deci, tu ești profeta?

   - Nu, nu, spuse Brittney, lăsându-și ochii în jos cu modestie. Nu sunt eu profeta. Eu sunt un înger al Domnului. Eu sunt îngerul răzbunător al Domnului, venit pe pământ pentru a-l distruge pe cel rău.

   - Care dintre ei? Avem câțiva. Vorbim despre ăla cu furca?

   Brittney zâmbi, dar, de data aceasta, aparatul ei dentar nu se mai ivi. Era un zâmbet rece, înghețat, un zâmbet tainic.

   - Acest demon, Brianna, nu are furcă. Cel rău vine cu un bici.

   Brianna se gândi câteva secunde.

   - Trebuie să plec undeva, zise ea.

   Plecă de acolo cu o viteză cu care numai ea putea să umble.

          - Ce vrei de ziua ta? o întrebă John pe Mary.

   Mary curăța fecalele de pe un prosop care servea drept scutec. Fecalele căzură într-un sac de plastic care putea fi dus afară mai târziu și îngropat într-un șanț săpat de excavatorul lui Edilio.

   - Mi-ar plăcea să nu trebuiască să fac asta; atunci ar fi o zi de naștere nemaipomenită, zise Mary.

   - Vorbesc serios, zise John, pe un ton de reproș.

   Mary zâmbi și-și înclină capul spre al lui. Frunțile li se atinseseră. Era versiunea lor de îmbrățișare. Un lucru intim între cei 2 membri ai familiei Terrafino.

   - Și eu sunt serioasă.

   - Ar trebui să îți iei liber azi, zise John. Că doar ai de trecut prin toată chestia aia cu dispariția. Unii spun că e o experiență destul de intensă.

   - Așa s-ar părea, răspunse Mary vag.

   Aruncă scutecul într-o găleată, pe jumătate plină cu apă. Apa mirosea a înălbitor. Găleata era așezată pe un cărucior mic și roșu, care putea să fie transportat până la ocean și înapoi. Acolo, spălătorii aveau să facă o muncă indiferentă: aceea de a le spăla în ocean și de a le trimite înapoi, tot pătate, plinde de nisip și sare care provoca mâncărimi.

   - Ești pregătită, nu? întrebă John.

   Mary se uită la ceas. Ceasul lui Francis. I-l dăduse când se apucase de spălat. Câte ore au mai rămas? Câte minute până la marele 1-5?

   Mary încuviință.

   - Am citit ghidul. Am vorbit cu cineva care a trecut prin asta. Am făcut tot ce trebuie.

   - OK, spuse John, nefericit. 

   Din senin, John continuă:

   - Tu știi că Orsay minte, nu?

   - Știu că din cauza ei l-am pierdut pe Francis. E tot ce am nevoie să știu.

   - Da! vezi? Uite ce i s-a întâmplat pentru că a ascultat-o.

   - Mă întreb cum o duce Jill cu ele, se gândi Mary cu voce tare.

   Trecuse acum la următorul scutec. Cu Francis dispărut și nimeni altcineva care să fi avut pregătirea necesară, care să-i permită să-i ia locul, Mary avea și mai mult de muncă decât de obicei. Și nu sarcini dintre cele mai plăcute.

   - Probabil că e OK, răspunse John.

   - Mda, dar, dacă Orsay e așa o mare mincinoasă, poate că n-ar fi trebuit s-o las s-o ia pe Jill, zise Mary.

   John păru grozav de surprins, neștiind exact cum să răspundă. Se înroși și privi în pământ.

   - Sunt sigură că e bine, spuse Mary repede, interpretându-i privirea drept grijă pentru Jill.

   - Mda. Doar pentru că Orsay minte, asta nu înseamnă că îi va face vreun rău lui Jill, spuse John.

   - Poate că am să mă duc să văd ce face, zise Mary. În timpul meu liber.

   Mary râse. Era o glumă pe care o făcea toată lumea și care încetase de mult să mai fie amuzantă.

   - Probabil că ar trebui să stai departe de Orsay, spuse John.

   - Zău?

   - Adică, na, nu știu. Știu doar că Astrid a spus că Orsay a inventat totul.

   - Dacă a spus-o Astrid, trebuie să fie adevărat, spuse Mary.

   John nu răspunse, dar părea mâhnit.

   - OK, spuse Mary, rufele astea pot să fie trimise la plajă.

   John păru ușurat că putea să plece. Mary îl auzi plecând, cu roțile căruciorului scârțâind în urma lui. Ea aruncă un ochi în camera de zi. Trei ajutoare erau acolo, dar numai unul era cu adevărat pregătit sau motivat. Însă s-ar fi descurcat câteva minute.

   Mary se spălă pe mâini cât de bine putu și le uscă, ștergându-le de blugii ei largi.

   Oare unde era Orsay în perioada aceea a zilei?

   Mary ieși în curte și inspiră aerul care nu mirosea a fecale sau a urină. Închise ochii, bucurându-se de senzație. Când îi deschise, fu surprinsă s-o vadă pe Nerezza îndreptându-se rapid spre ea, ca și cum stabiliseră să se întâlnească exact atunci, și Nerezza întârziase.

   - Tu ești... începu Mary.

   - Nerezza, îi aminti fata.

   - Da. Așa e. E ciudat, dar nu-mi aduc aminte să te fi întâlnit vreodată, până ieri, când ai venit s-o iei pe Jill.

   - Oh, m-ai mai văzut pe-aici, zise Nerezza. Dar eu nu sunt importantă. Însă pe tine, Mary, toată lumea te știe. Mama Mary.

   - Tocmai veneam s-o caut pe Orsay, spuse Mary.

   - De ce?

   - Voiam să văd ce face Jill.

   - Nu de asta veneai, spuse Nerezza, aproape zâmbind.

   Expresia feței lui Mary se înăspri.

   - OK. Din cauza lui Francis, de-aia. Nu știu ce i-a spus Orsay, dar nu se poate să nu știți ce-a făcut. Nu pot să cred că asta își dorea Orsay. Dar tu trebuie s-o oprești, să nu se mai întâmple asta niciodată.

   - Ce să opresc?

   - Francis a ieșit din crenă. S-a sinucis.

   Sprâncenele negre ale Nerezzei se ridicară.

   - Zău? Nu. Nu, Mary. S-a dus la mama lui.

   - Asta e o prostie, i-o tăie Mary. Nimeni nu știe ce se va întâmpla dacă ieși din FAYZ în timpul dispariției.

   Nerezza puse o mână pe brațul lui Mary. Era un gest surprinzător. Mary nu era convinsă că îi plăcea, dar nici nu își retrase brațul.

   - Mary, Profeta știe ce se întâmplă. Ea vede totul în vis. În fiecare noapte.

   - Da? Pentru că eu am auzit că minte. Că inventează totul.

   - Știu ce-ai auzit, spuse Nerezza pe un ton compătimitor. Astrid spune că Profeta minte. Dar tu trebuie să știi că Astrid este o persoană foarte religioasă și foarte, foarte mândră. Ea crede că știe tot ce e de știut în materie de adevăr. Ea nu poate să accepte ideea că altcineva ar fi putut fi ales pentru dezvăluirea adevărului.

   - O cunosc pe Astrid de multă vreme, zise Mary.

   Era pe cale să nege ce-i spusese Nerezza. Dar era adevărat, nu-i așa? Astrid era mândră. Avea niște convingeri foarte ferme.

   - Ascultă cuvintele Profetei, spuse Nerezza, ca și cum i-ar fi împărtășit un secret. Profeta a văzut că toți vom fi supuși unor vremuri de grea încercare. Nu mai e mult până atunci. Și apoi, Mary, apoi vor veni diavolul și îngerul. Și în apusul roșu vor fi izbăvizi.

   Mary își ținu respirația, înmărmurită. Voia să spună ceva dur, ceva indiferent. Dar Nerezza vorbea cu absolută convingere.

   - Vino în noaptea asta, Mary, înainte de răsărit. Vino, și Profeta îți va vorbi, îți promit asta. Și apoi am convingerea asta, vei vedea adevărul și bunătatea din ea.

   Nerezza îi zâmbi și-și încrucișă brațele la piept.

   - Ea e ca și tine, Mary: puternică și bună, și plină de iubire.

ȘAISPREZECE

             16 ORE, 42 MINUTE

   În bezna nopții, Orsay urca pe stâncă.

   O făcuse de atâtea ori, încât știa cum să-și îndrume picioarele, ce să apuce cu mâinile. În unele locuri, era alunecos și câteodată se temea că o să cadă în apă.

   Se întreba dacă s-ar fi înecat. Nu era foarte adâncă, dar dacă se lovea la cap în timpul căderii? Inconștientă, în apă, cu spuma năvălindu-i în gură.

   Micuța Jill, purtând o rochie curată și ținând păpușa în brațe mai puțin strâns, urca acum în urma ei. Era surprinzător de agilă.

   Nerezza fu imediat în spatele ei, observând-o, privind-o ca un șoim.

   - Ai grijă, Profetă, șopti Nerezza. Și tu, Jill.

   Nerezza era o fată frumoasă. Mult mai frumoasă decât Orsay. Orsay era palidă și slabă și părea concavă, ca și cum ar fi fost golită, prăbușindu-se în ea însăși. Nerezza era sănătoasă și puternică, cu o piele măslinie fără cusur și un păr negru strălucitor. Ochii ei erau absurd de strălucitori, de un verde nemaipomenit. Câteodată, lui Orsay i se părea că ochii ei străluceau în întuneric. O apăra aprig pe Orsay.

   La baza stâncii era deja u grup mic de copii care așteptau. Nerezza se întoarse spre ei să le vorbească:

   - Membrii Consiliului răspândesc minciuni pentru că nu voi ca lumea să cunoască adevărul.

   Acoliții își ridicară chipurile pline de speranță și așteptări. Voiau să creadă că Orsay era o profetă adevărată. Auziseră tot felul de lucruri.

   - Dar de ce n-ar vrea ca noi să știm? întrebă cineva.

   Nerezza făcu o grimasă miloasă.

   - Oamenii care dețin puterea vor, de obicei, să o mențină.

   Tonul vocii ei, de un cinism atotștiutor, păru să fie eficient. Copiii dădeau din cap, imitând expresia chipului Nerezzei, o expresie mai matură, mai relaxată și mai înțeleaptă.

   Orsay aproape că nu-și amintea care fusese viața ei înainte ca Nerezza să devină prietena și protectoarea ei. Nici măcar n-o observase pe Nerezza prin oraș. Ceea ce era bizar, pentru că nu era genul de fată pe care s-o treci cu vederea.

   Pe de altă parte, Orsay însăși era nouă în oraș. 

   În timp, puterile ei păreau să se fi dezvoltat. I se ceruse să atingă mintea monstrului din mină. Chestia căreia îi spuneau gaiafag. Sau, pur și simplu, Întunericul. Îi deschisese mintea brutal. Ca și cum niște lame de bisturiu ar fi trecut prin toate barierele de securitate și inimitate ale creierului ei. După aceea, nimic n-a mai fost la fel. După contact, puterile ei au ajuns la un alt nivel. Unul de care nu se bucura.

   Când a atins bariera, a putut să vadă visele din cealaltă parte. Visele celor de dincolo. Care îi așteptau...

   Le putea simți prezența chiar și acum, în timp ce urca stânca și se apropia de barieră. Îi putea simți, dar încă nu-i putea auzi, încă nu putea să intre în visele lor.

   Putea să facă asta numai în momentul în care atingea bariera. Pentru că, de partea cealaltă, dincolo, și ei o atingeau. 

   Orsay văzu bariera ca fiind subțire, dar impenetrabilă. 

   Dincolo, de partea cealaltă, înapoi în lumea reală, părinții și prietenii veneau ca pelerinii să atingă bariera, să încerce să intre în cotact cu singura minte capabilă să le audă plânsul și să le înțeleagă durerea.

   Încercau s-o găsească pe Orsay.

   Îi simțea. Mai tot timpul. La început, avusese îndoieli și încă le mai avea. Dar totul era mult prea puternic pentru a nu fi adevărat. Așa îi spusese Nerezza:

   - Lucrurile pe care le simți ca fiind reale sunt reale. Încetează să te mai îndoiești de asta, Profetă!

   Câteodată, se îndoia de Nerezza. Dar nu îi spusese niciodată. Era ceva foarte puternic în Nerezza. Era puternică, o persoană cu profunzimi pe care Orsay nu le putea vedea, dar pe care le putea simți.

   Câteodată, îi era frică de siguranța pe care Nerezza o afișa.

   Orsay ajunse în capul stâncii. Era surprinsă să vadă că acum erau zeci de copii adunați pe plajă sau care urcau pe stânci.

   Nerezza se așeză puțin mai jos de Orsay, ca un bodyguard, ținându-i pe copii la distanță.

   - Privește cât de mulți au venit, îi spuse Nerezza.

   - Da, spuse Orsay. Prea mulți. Nu pot...

   - Trebuie să faci tot ce poți să faci, spuse Nerezza. Nimeni nu se așteaptă să suferi mai mult decât poți duce. Dar să nu cumva să uiți să vorbești cu Mary. Chiar dacă nu faci nimic altceva, prorocește pentru Mary.

   - Doare, recunoscu Orsay.

   Se simțea prost să recunoască așa ceva. Toate aceste chipuri disperate, pline de speranță și neliniște se ridicau spre ea. Și tot ce trebuia să facă era să îndure durerea pentru a le ușura povara fricii.

   - Vezi! Vin aici, în ciuda minciunilor lui Astrid.

   - Astrid?

   Orsay se încruntă. O mai auzise pe Nerezza spunând ceva despre Astrid și mai devreme. Dar majoritatea gândurilor ei erau în altă parte. Era doar parțial conștientă de ce se întâmpla în lumea asta. Din ziua aceea, în care atinsese Întunericul, se simțise ca și cum întreaga lume era puțin mai decolorată, sunetele ceva mai înfundate. Lucrurile pe care le atingea părea să le atingă prin tifon.

   - Da, Astrid cea genială spune minciuni despre tine. Ea este sursa minciunilor.

   Orsay scutură din cap.

   - Greșești, sigur greșești. Astrid? Este o fată cinstită.

   - E Astrid, fără îndoială. Se folosește de Taylor și Howard și de încă vreo câțiva. Minciunile circulă repede. Toată lumea a auzit deja. Și, cu toate astea, privește cât de mulți au venit!

   - Poate că n-ar trebui să fac asta, spuse Orsay.

   - Nu poți lăsa minciunile să te tulbure, Profetă! Nu ai de ce să te temi de Astrid, geniul care nu vede ce e în fața ochilor ei.

   Nerezza zâmbi în felul acela misterior, apoi păru să se scuture, parcă înfiorată de un vis rău, de care voia să se lepede. Înainte ca Orsay să poată să întrebe ce dorise să spună, Nerezza zise:

   - S-o lăsăm pe Sirenă să cânte.

   Orsay o auzise pe Jill cântând numai de două ori până atunci. Ambele dăți fuseseră ca niște experiențe religioase mistice. Chiar nu cona ce cântec era, deși unele melodii te făceau să simți ca și cum ar fi trebuit să faci mai mult decât doar să stai și să asculți.

   - Jill, spuse Nerezza. Pregătește-te.

   Apoi, pe un ton puternic, se adresă celor de pe plajă:

   - Oameni buni, am pregătit o experiență specială pentru voi. Inspirată de Profetă, micuța Jill are un cântec pentru voi. Cred că vă va plăcea.

   Jill cântă primele cuvinte ale unui cântec pe care Orsay nu-l recunoștea.

   Nani, nani,

    Puiul mamii....

   Lumea se închise în jurul lui Orsay ca o pătură moale și caldă. Mama ei, mama ei cea adevărată, nu fusese niciodată genul care să cânte cântece de leagăn. Dar în mintea ei exista o altă mamă, una pe care și-ar fi dorit s-o aibă.

   Că mama te-o legăna și cu gura ți-o cânta

   Nani, nani, puișor, nani, nani, dormi ușor.

   Și acum Orsay putea vedea, cu ochii minții, și floricelele, și păsărelele, toate dansând în imaginația ei. Și cu ele, și viața pe care n-o avusese niciodată, o lume pe care n-avea s-o cunoască niciodată, o mamă care i-ar fi cântat.....

   Nani, nani....

   Jill tăcu. Orsay clipi ca un somnambul. Își văzu discipolii, copiii, atât de aproape acum unul de celălalt, încât păreau să se contopească. Se mișcaseră atât de aproape de Jill și acum stăteau lipiți de stâncă.

   Dar ochii lor nu erau ațintiți asupra lui Jill și nici măcar asupra lui Orsay. Ochii lor stăteau îndreptați spre acel apus angelic și spre chipurile mamelor lor.

   - Acum e momentul, îi spuse Nerezza lui Orsay.

   - OK, spuse Orsay. Da.

   Își lipi palma de barieră. Șocul electric îi arse buricele degetelor. Durerea era incredibilă, chiar și după atâtea ori. Trebuia să-și stăpânească impulsul greu de înfrânat de a-și retrage mâna.

   Dar apăsă cu palma, iar durerea îi aprinse fiecare nerv din mâna ei, urcând pe braț în sus, arzând-o, mistuind-o.

   Orsay închise ochii.

   - E... acolo.... Mary este aici?

   Cineva își ținu respirația.

   Orsay își deschise ochii plini de lacrimi și o văzu pe Mary Terrafino stând mai în spate.

   Biata Mary, atât de slabă! Foametea înrăutățită de anorexie.

   - De mine zici? întrebă Mary.

   Orsay închise ochii.

   - Mama ta... îi văd visele despre tine, Mary.

   Orsay simți imaginile cum se revarsă peste ea, mângâind-o, tulburând-o, luându-i în mod miraculos mintea de la durerea pe care o simțea.

   - Mary, la 6 ani.... Mamei tale îi este dor de tine... visează la vremea când erai o copilă și erai atât de supărată când fratele tău primise un cadou de Crăciun, pe care îl voiai tu.

   - Un skateboard, șopti Mary. 

   - Mama ta visează că te vei întoarce la ea în curând, spuse Orsay. Este ziua ta, atât de curând. Ești atât de mare acum! Mama ta spune că ai făcut destule, Mary.

   - Nu pot... spuse Mary.

   Părea șocată. 

   - Nu pot să-i las singuri pe copiii ăștia.

   - Ziua ta cade de ziua mamei, Mama Mary, șopti Orsay, simțindu-și străine propriile vorbe.

   - Da, recunoscu Mary. De unde....

   - În ziua aceea, Mamă Mary, îți vei elibera copiii, pentru ca tu însăți să devii, din nou, Mary, copilul, continuă Orsay să vorbească.

   - Nu pot să-i las în urmă....

   - Nu-i vei lăsa în urmă, Mary! Când soarele va apune, tu îi vei conduce spre libertate, șopti Orsay. Când soarele va apune pe cerul roșu...

      Sanjit își petrecuse dimineața uitându-se la un film, cu tatăl lui adoptiv în rolul principal. Fly Boy Too. Îl mai văzuse și altă dată. 

   Cu toții văzuseră fiecare cadru din toate filmele cu Todd Chance. Și majoritatea filmelor cu Jennifer Bratlle. Dar nu și cele cu nuditate.

   Dar Fly Boy Too prezenta un interes deosebit pentru scena de 20 de secunde care arăta un actor - sau poate că era un pilot adevărat - pilotând un elicopter. În cazul lui, pilota un elicopter, în timp ce încerca să-l mitralieze pe John Gage - jucat de Todd Chance - iar Gage sărea de pe un vagon pe altul al unui tren în mișcare.

   Sanjit văzuse scena aceea de 20 de secunde de sute de ori, până când creierul i se făcuse terci și ochii i se împăienjeriseră.

   Acum, când toți erau în pat, Sanjit intra în tura de noapte târzie, la căpătâiul lui Bowie.

   Se așeză în fotoliul adânc, de lângă patul lui Bowie.

   Peste umărul lui își întindea gâtul o lampă de podea, care trimitea un cerc de lumină peste cartea pe care o deschisese.

   Era un roman de război. Despre Vietnam, care era o țară lângă Thailanda, unde se născuse el. Ce-l interesa era faptul că foloseau multe elicoptere, și romanul ăsta, în special, se învârtea în jurul unui soldat care pilota un elicopter.

   Nu era cine știe ce, dar nu avea altceva. Cel puțin, autorul părea să fi studiat problema. Descrierile lui sunau bine. Sunau  ca și cum n-ar fi fost inventate.

   Ăsta nu era un mod în care să învețe să piloteze un elicopter.

   Bowie își aruncă capul într-o parte, furios, ca și cum ar fi avut un coșmar. Sanjit era destul de aproape ca să pună mâna pe fruntea lui Bowie. Pielea îi era fierbinte și plină de broboane.

   Era un copil frumos Bowie, cu ochi albaștri umezi și dinți haioși. Era atât de palid, încât arăta câteodată ca unul dintre zeii de marmură albă, pe care îi văzuse Sanjit în copilăria lui de mult pierdută. Aceia erau reci la atingere. Bowie nu.

   Leucemie. Nu, cu siguranță nu. Dar nu era nici vreo răceală sau vreo gripă. Dura de prea multă vreme ca să fie gripă. În plus, nimeni altcineva nu semai îmbolnăvise. Deci, probabil că nu fusese genul ăla de chestie. Una dintre bolile alea care se iau.

   Sanjit chiar nu voia să-l vadă pe micuț murind. Văzuse oameni murind. Un cerșetor bătrân, fără picioare. O femeie care murise într-o alee din Bangkok, după ce născuse. Un bărbat înjunghiat de un pește.

   Și un băiat pe nume Sunan.

   Sanjit îl luase pe Sunan sub aripa lui. Mama lui Sunan fusese prostituată. Dispăruse într-o bună zi; nimeni nu știa dacă mai trăia sau nu. Și Sunan ajunsese pe străzi. Nu știa prea multe. Sanjit îl învățase tot ce putuse. Cum să fure mâncare. Cum să scape când era prins furând mâncare. Cum să-i convingă pe turiști să-i dea bani, să plătească să-i ghideze pe turiștii străini către magazinele lor.

   Cum să supraviețuiască. Dar nu și cum să înoate.

   Sanjit îl scosese din râul Chao Phraya prea târziu. Își luase ochii de la băiat doar 1 minut. Când se întorsese... prea târziu. Până să reușească să-l scoată din apa mâloasă, era prea târziu.

   Sanjit se așeză la loc. Se întoarse la cartea lui. Mâinile îi tremurau.

   Peace intră în cameră, îmbrăcată în pijamale și frecându-și ochii somnoroasă.

   - L-am uitat pe Noo Noo, spuse ea.

   - Ah.

   Sanjit observă păpușa pe podea, o ridică și i-o înmână.

   - E greu să dormi fără Noo Noo, nu-i așa?

   Peace luă păpușa, o îmbrățișă și o ținu strâns.

   - Bowie se face bine?

   - Eu așa sper, spuse Sanjit.

   - Înveți cum să pilotezi un elicopter?

   - Sigur, spuse Sanjit. Floare la ureche. Sunt niște pedale pentru picioare. Bățul ăsta se cheamă levier de direcție. Mai e un băț care se cheamă... într-un fel. Am uitat. Dar nu-ți face griji.

   - Eu îmi fac întotdeauna griji, nu-i așa?

   - Da, cam așa e.

   Sanjit îi zâmbi.

   - Dar nu face nimic, pentru că lucrul de care te temi tu cel mai mult nu se întâmplă aproape niciodată, nu crezi?

   - Ba da, admise Peace. Dar nici chestia pe care o aștept eu nu se întâmplă.

   Sanjit oftă.

   - Mda. Păi, eu am să fac tot posibilul.

   Peace veni la el și-l strânse în brațe. Apoi își luă păpușa și plecă.

   Sanjit se întoarse la roman, ceva cu un schimb de focuri cu Charlie. Răsfoi mai departe, încercând să adune destule indicii din care să-și dea seama cum să zboare cu elicopterul. De pe o barcă. De lângă o stâncă.

   Cu un elicopter în care se afla cu toți cei pe care îi iubea.

ȘAPTESPREZECE

                 15 ORE, 59 MINUTE

   - Mama Mary? Pot să stau cu tine?

   - Nu, iubita. Du-te și te culcă la loc.

   - Dar nu mi-e somn.

   Mary îi mângâie umărul micuțului de 4 ani. Îl conduse înapoi în camera principală. Paturi de campanie pe jos. Cearșafuri murdare. Nu mai avea ce să facă în privința asta.

   „Mama ta spune că ai făcut destule, Mary.”

   Mama Mary, așa i se spunea. Ca și cum ar fi fost Maica Domnului. Copiii întotdeauna o priveau cu admirație. O admirau de nu mai puteau. Mare lucru! Asta n-o ajuta cine știe ce în chinul ei de zi cu zi, noapte de noapte, fără încetare.

   Voluntari posaci. Nesfârșitele lupte dintre copii pentru jucării. Frați sau surori mai mari încercând permanent să-și lepede frații sau surorile mai mici la grădiniță. Zgârieturi, julituri, nasuri curgând, nasuri sângerând, dinți care stăteau să cadă, infecții la urechi. Puști care, pur și simplu, umblau aiurea, ca Justin, ultimul care se aventurase. Și serii nesfârșite de întrebări care cereau răspunsuri. O nevoie de atenție care n-o lăsa să respire niciodată, nici măcar pentru o secundă.

   Mary nota totul într-un calendar. Trebuise să și-l conceapă singură, să-l deseneze cu atenție pe o bucată de hârtie industrială. Avea nevoie de spații mari pentru nesfârșitele însemnări și toate chestiile pe care nu trebuia să le uite. Fiecare zi de naștere a fiecărui copil. Când se plânsese fiecare copil prima dată de infecția la ureci. Memento să nu uite să găsească mai multă pânză pentru scutece. Să găsească o mătură nouă. Lucruri pe care trebuia să i le spună lui John sau vreunuia dintre cei care lucrau cu ea.

   Se uita acum fix la calendarul ei. Se uita la un semn pe care îl făcuse, ca să-i dea o zi liberă lui Francis, în cinstea a 3 luni de muncă fantastică.

   Francis își luase singur liber.

   Pe calendar mai era și un semn P, de acum câteva săptămâni. Era codul pentru Prozac. Nu găsise niciun fel de Prozac. Cabinetul de medicamente al Dahrei Baidooo era aproape gol. 

   Dahra îi dăduse lui Mary câteva antidepresive, dar simțise efectele secundare. Vise puternice, vii, absurde, care o făceau pe Mary să nu se simtă în apele ei toată ziua și să se sperie de momentul în care trebuia să adoarmă.

   Mânca tot ce trebuia să mănânce.

   Dar începuse iar să vomite. Nu de fiecare dată. Doar câteodată. Câteodată, avea de ales între a nu mânca și a-și permite să-și bage degetele pe gât. Câteodată, nu putea să-și controleze ambele impulsuri, așa că trebuia să aleagă unul.

   Și apoi, suspinând, plină de ură față de propria minte, față de cancerele care păreau a-i devora sufletul zi și noapte, noapte și zi.

   „Mamei tale îi e dor de tine....”

   În calendar, Mama Mary avea marcat cu roșu „anul al 15-lea!” Răsuci ceasul lui Francis și se uită să vadă cât era ora. Chiar să fi fost atât de târziu? Mai erau 16 ore până când avea să împlinească 15 ani.

   Nu mai era mult. Trebuia să fie pregătită pentru asta. Marea vârstă, 15.

   Trebuia să fie pregătită să se lupte cu tentația pe care o avea de înfruntat fiecare puști din FAYZ care ajungea la această vârstă fatidică.

   Deja toată lumea știa ce se va întâmpla. Timpul pare că îngheață. Și, în vreme ce tu ești uspendat într-un fel de lume mediocră, un demon vine să te ispitească. Persoana pentru care ai face orice, cu orice preț. Cel cu care vrei tu cel mai mult să te reunești. Și ademenitorul îți oferă o cale de salvare. Te va implora să treci de partea cealaltă împreună cu el, să ieși din FAYZ.

   Existau sute de teorii cu privire la motivul pentru care se întâmpla astfel. Mary auzise teorii numerologice, teorii conspiraționiste, teorii astrologice, toate teoriile din lume despre extratereștri, despre cercetători guvernamentali...

   Explicația lui Astrid, explicația oficială, era aceea că FAYZ era o ciudățenie a naturii, o anomalie pe care n-o putea pricepe nimeni, cu reguli pe care copiii din FAYZ ar trebui să încerce să le descopere și să le înțeleagă.

   Efectul psihologic bizar al împlinirii vârstei de 15 ani era doar o distorsiune mentală. Nu exista niciun diavol ademenitor, și calea pe care ți-o oferea era la fel de ireală.

   - E doar modalitatea prin care mintea dramatizează o alegere între viață și moarte, explicase Astrid, pe tonul acela al ei superior.

   Copiii, în mare, nu se gândeau la asta. Pentru un puști de 10 sau 12 ani vârsta de 15 ani era foarte departe. Când ziua aceea de naștere se apropia, începeai să te gândești la ea, dar Astrid - pe vremea când încă mai aveau curent electric și imprimante - întocmise chiar un mic ghid, frumos printat, numit „Cum să supraviețuiești la 15 ani”.

   Mary nu credea că Astrid ar fi mințit în mod deliberat. Indiferent ce zicea Nerezza. Dar nu credea nici că Astrid era infailibilă.

   În majoritatea timpului, Mary nu avea vreme de pierdut cu meditații filosofice. Și asta era puțin spus. În majoritatea timpului, Mary era ocupată până peste cap de crizele provocate de copii.

   Dar ziua se tot apropia. Și apoi.... Francis.

   Și acum, Orsay.

   „În acea zi îți vei elibera copii, pentru ca tu însăți să devii din nou, Mary, copilul...”

   Mary simțea cum depresia începea s-o invadeze. Era un prădător răbdător. O urmărea și aștepta. Și apoi îi simțea fiecare slăbiciune și venea și mai aproape.

   Se forțase să mănânce.

   Și apoi se forțase să vomite ce mâncase.

   Nu era proastă. Nu era inconștientă. Știa că pierduse controlul. Din nou.

   Se prăbușea din temelii.

   Mary închise ochii strâns. Când îi redeschise, Ashley stătea înaintea ei. Fetița plângea. Avusese un coșmar și avea nevoie de o îmbrățișare.

        O puștoaică pe nume Consuela, unul dintre soldații lui Edilio, îl văzuse prima.

   Fugi la Edilio. Era printre cei din tura de noapte, care făceau de gardă în orele dinaintea zorilor. Consuela dăduse peste el, țipase și fugise repede la Edilio. Asta fusese instruită să facă.

   Acum Edilio stătea aplecat asupra lui. Se întreba ce-ar fi trebuit să facă. Știa răspunsul corect la întrebarea asta: să raporteze Consiliului. Mai înainte îi făcuse capul calendar lui Sam din același motiv.

   Dar chestia asta...

   - Ce-ar trebui să fac? întrebă Consuela.

   - Nu spune nimănui.

   - S-o chem pe Astrid? Pe Sam.

  Probabil că erau niște întrebări rezonabile. Edilio ar fi vrut să aibă și răspunsuri perfect rezonabile.

   - Poți să plec, spuse Edilio. Ai făcut treabă bună. E nasol c-a trebuit să vezi asta.

   Fata plecă, ușurată că putea să se îndepărteze de locul acela. Edilio rămase să se uite cu jale la chestia aceea... persoana aceea... trupul acela... Avea să fie ca un pumnal în inima lui Sam.

   În lunile care urmaseră morții lui Drake Merwin, înfrângerea gaiafagului și pactul cu viermii mutanți, peste FAYZ se așternuse liniștea.

   Edilio simțea cum acea structură fragilă, acel sistem la care lucrase atât de mult, sistemul în care începuse să creadă că va rezista se făcea bucăți acum, destrămându-se în mâinile lui Edilio ca un șervețel de hârtie în ploaie.

   Nu fusese niciodată adevărat. FAYZ-ul avea să câștige întotdeauna.

       Sam stătea aplecat asupra cadavrului. Priveliștea îl tulbură. Făcu un pas nesigur înapoi.

   Edilio îl prinse la timp.

   Sam simți panica sufocându-l. Voia să fugă. Nu putea să respire. Inima îi bătea cu putere. Își simțea sângele ca niște ace de gheață umblându-i prin vene.

   Știa ce se întâmplase.

   - Hei, șefu`, spuse Edilio. Ești bine, frate?

   Sam nu putea să-i răspundă. Respira încet, sacadat. Ca un copil mic, pornit pe plâns.

   - Sam, încercă Edilio. Haide, omule, revino-ți!

   Edilio își întoarse privirea de la trupul mutilat la prietenul său și înapoi.

   Trecuse și el prin asta. Sam cunoștea îngrozitoarele răni pe care le vedea. Trupul băiatului de 12 ani, pe nume Leonard, purta rănile pe care Sam le știa și pe care nu le va putea uita niciodată.

   Urme de bici.

   Strada era liniștită. Nu era nici țipenie. Nimeni care să se vadă.

   - Drake, șopti Sam.

   - Nu, frate. Drake e mort de mult.

  Sam, dintr-odată furios, îl prinse pe Edilio de cămașă.

   - Nu-mi spune tu mie ce văd cu ochii mei, Edilio. El e.

   Sam țipa.

   Edilio desprinse cu răbdare degetele încleștate ale lui Sam.

   - Ascultă, Sam. Știu cum pare. Te-am văzut. Am văzut cum arătai în ziua aceea. Deci, știu, OK? Dar, omule, nu are niciun sens. Drake e mort și îngropat sub o tonă de stânci, în puțul minier.

   - E Drake, spuse Sam sec.

   - OK, ajunge, Sam! se răsti Edilio. Începi s-o iei razna.

   Sam își închise ochii și simți din nou durerea... o durere pe care nu și-o închipuia posibilă decât în iad. O durere ca și cum ar fi ars de viu.

   Loviturile biciului lui Drake. Fiecare mușcând din carnea lui, sfâșiind-o...

   - Tu nu știi.... Nu știi ce înseamnă...

   - Sam...

   - Chiar și după ce Brianna băgase atâta morfină în mine... tu nu știi... Bine? Nu știi. Roagă-te lui Dumnezeu să nu trebuiască să afli vreodată.

   Taylor se găsi tocmai atunci să apară din senin. Aruncă o privire spre cadavru și icni. Își acoperi gura și privi în altă parte.

   - S-a întors, spuse Sam.

   - Taylor, ia-l pe Sam de-aici. Du-l la Astrid! îi ordonă Edilio.

   - Dar Sam și Astrid sunt....

   - Fă ce ți-am spus! urlă Edilio. Și apoi saltă-ți fundul și adună-i pe ceilalți membri ai Consiliului aici. Vor să știe ce se întâmplă? Foarte bine. Atunci n-au decât să se dea jos din pat.

   - Nu dispare niciodată, spuse Sam printre dinți. Știi de asta, Edilio? Nu dispare niciodată. E întotdeauna cu mine.

   - Ia-l de-aici! îi ordonă Edilio lui Taylor. Și spune-i lui Astrid că trebie să avem o discuție.

OPTSPREZECE

                  15 ORE, 57 MINUTE

   - Pornim în noapte asta, spuse Caine.

   Slăbit. Fiecare mușchi îi era slăbit. Îl durea tot. Gâfâia urcând scările de la cantină. Ca și cum ar fi alergat la maraton.

   Foametea. Asta făcea din om.

   Încerca să numere fețele epuizate, flămânde și triste care se întoarseră spre el. Dar nu putea reține numărul în minte: 15? 17? Cu siguranță nu mai multe.

   Ultima lumânare licărea pe masa care fusese cândva încărcată cu plăcintă de curcan și pizza, și jeleuri, și salată, sticle de lapte, toată cavalcada de mâncăruri de cantină pregătite pentru prânzurile elevilor.

   Sala aceasta fusese cândva plină de copii. Toți sănătoși. Unii mai slabi, alții mai grași, niciunul supt de foame și hidos precum cei care mai erau acum aici.

   Academia Coates, locul preferat unde cei bogați își trimiteau odraslele care nu le aduceau decât necazuri. Copii care provocau incendii. Copii care îi intimidau pe alții. Derbedei. Drogați. Puști cu probleme psihice. Sau, pur și simplu, copii care le răspundeau părinților puțin cam des. Sau copii ai căror părinți pur și simplu nu-i mai voiau în viața lor.

   Dificilii, ratații, neadaptații. Cei pe care nu-i iubea nimeni. Academia Coates, locul unde îți lepădai odraslele și scăpai de dureri de cap.

   Păi se pare că funcționa foarte bine pentru toate părțile implicate.

   Acum era academia disperaților rămași în urmă. Cei care fuseseră suficient de răi sau suficient de norocoși să fi supraviețuit. 

   Numai 4 dintre ei erau mutanți. Caine însuși, putere maximă; Diana, a cărei singură putere era aceea de a măsura puterea celorlalți mutanți; Bug, cu abilitatea lui de a dispăra aproape complet, și Penny care căpătase o putere extrem de folositoare, aceea a iluziei: putea să facă pe cineva să creadă că e atacat de un monstru sau înjunghiat, sau ars de viu.

   O demonstrase pe un puști pe nume Barry. Îl făcuse să creadă că era urmărit în jurul camerei de sulițe. Fusese amuzant să te uiți la el cum alerga terorizat.

   Asta era tot. Patru mutanți din care numai 2, Caine și Penny puteau să lupte. Bug era și el folositor în felul lui. Iar Diana era Diana. Singurul chip pe care voia să-l vadă în momentul de față.

   Dar ea avea capul aplecat, culcat pe brațe pe care le sprijinea, în coate, pe genunchi.

   Ceilalți se uitau la ei. Nu-l iubeau, nici măcar nu-l plăceau, dar încă se temeau de el.

   - V-am chemat pe toți aici, în seara asta, pentru că plecăm, spuse Caine.

   - Avem destulă mâncare? spuse o voce, plângând jalnic.

   - O să avem și mâncare, spuse Caine. Știu un loc de unde putem s-o luăm. E o insulă.

   - Cum o să ajungem pe o insulă?

   - Ia mai taci, Jason! E o insulă. A fost deținută înainte de 2 actori celebri de care, probabil, vă mai aduceți aminte. Todd Chance și Jennifer Brattle. E un conac imens pe o insulă privată. Genul de loc unde se depozitează o grămadă de mâncare.

   - Singurul mod de a ajunge acolo e cu barca, vociferă Jason. Cum o să facem noi chestia asta?

   - O să luăm câteva bărci, răspunse Caine cu mult mai multă încredere decât simțea cu adevărat.

   Bug strănută. Când strănuta, devenea aproape vizibil.

   - Bug știe despre locul ăsta, spuse Caine. E faimos.

   - Atunci de ce nu am auzit despre asta mai înainte? întrebă Diana, mormăind cu nasul în pământ.

   - Pentru că Bug e un idiot și nu și-a dat seama că trebuie să ne spună, se răsti Caine, scos din sărite. Dar insula e acolo. Se cheamă San Francisco de Sales. E pe hartă.

   Scoase o schiță boțită și ruptă, din buzunar, și o despături. Era purtă dintr-un atlas geografic de la școală, din bibliotecă.

   - Vezi?

   O ridică și fu mulțumit să vadă o licărire de interes adevărat.

   - O să găsim bărci, spuse Caine. Le luăm din Perdido Beach.

   Asta ucise orice urmă de entuziasm pe care o aveau.

   - Ăia au tot felul de mutanți și de arme, și tot, spuse o fată poreclită Pampers.

   - Da, au, admise Caine. Dar vor fi toți prea ocupați pentru a ne observa pe noi. Și, dacă vreunul dintre ei ne stă în cale, am să mă ocup eu de ei. Eu sau Penny.

   Puștii aruncară o privire în direcția lui Penny. Fata avea 12 ani. Probabil că fusese frumoasă cândva. Cu trăsături chinezești, un nas mic și sprâncene ridicate a mirare. Acum arăta ca o sperietoare, cu păr despicat și rupt, cu gingii roșii din cauza malnutriției, cu o erupție pe piele care îi acoperea gâtul și brațele, formând un model roz, dantelat.

   - Cred că sunteți nebuni, spuse Jason. Să mergi prin Perdido Beach? Jumătate din noi nici măcar nu suntem în stare să ajungem până acolo, darămite să mai și luptăm. Murim de foame, frate. Dacă nu ai mâncare să ne dai, o să cădem din picioare înainte să ajungem la autostradă.

   - Ascultă-mă, spuse Caine domol. Cu siguranță o să avem nevoie de niște mâncare. Și în curând.

   Diana își ridică fruntea din pământ, temându-se de ce avea Caine să facă.

   - Singura mâncare de care o să avem parte se află pe insula aia. Ajungem acolo sau va trebui să găsim pe altcineva pe care să-l mâncăm.

NOUĂSPREZECE

      15 ORE, 27 MINUTE

   Era ciudat, gândea Zil. Era ciudat cum se ajunsese aici. Ciudat cât de frică îi era, cât de rău i se făcuse, dar nu putea să lase să se vadă. Pentru că el era șeful. Pentru că toți îl priveau cu respect.

   Comandantul. Cu C mare, așa se simțea când o spunea Turk.

   Turk, lingușitorul scârbos, cu piciorul lui defect și cu mutra de șobolan.

   Și Hank. Hank era înfricoșător. Probabil nebun de legat. OK, nu probabil, sigur. Hank era întotdeauna cel care forța, provoca, impunea.

   Ceilalți? Erau 23. Antoine, grăsanul drogat. Max. Rudy. Lisa. Trent. Alții. Pe care Zil abia îi recunoștea.

   Singurul pe care Zil chiar îl plăcea era Lance. Lance era mișto. Lance era băiatul frumos, deștept, care îl făcea pe Zil să creadă că poate chesta asta era OK, că poate Zil chiar merita să fie Comandant cu C mare.

   Oricum, e prea târziu să se întoarcă acum. Făcuse înțelegerea cu Caine. Fusese foarte simplă: erau 2 oameni în FAYZ de care Zil trebuia să se teamă mai mult decât de oricine altcineva: Sam și Caine. Caine îi oferise lui Zil șansa de a-l discredita pe unul și a-i spune la revedere celuilalt.

   Acum sau niciodată.

   Dar acum altele aveau prioritate. Benzina. Iar după asta, avea să fie prea târziu să se mai răzgândească.

   Declarația de război total împotriva mutanților era la distanță de câteva minute.

   Zil râse, fără să vrea.

   Turk era cu el. Niciunul din ei nu era înarmat, nimic care să-i dea lui Sam o cuză, în cazul în care i-ar fi oprit.

   - Vedeți, acesta este un Comandant adevărat, spuse Turck. Râde și la ananghie.

   Zil nu spuse nimic. Avea stomacul în gât.

  Atât de multe puteau să meargă prost. Brianna. Dekka. Taylor. Edilio. Chiar și Orc. Alți monștri și susținători ai monștrilor, trădătorii.

   Zil se simțea ca și cum ar fi stat pe marginea unei prăpăstii.

   Pas cu pas. Mai întâi, benzinăria.

  Trebuia să fie în seara asta.

   Acum.

   Și întregul oraș trebuia să ardă.

   Din acel foc, cei de la Human Crew aveau să-i adune pe supraviețuitori sub aripa lui Zil. Și apoi el avea să fie Comandantul, nu doar al micii găști de ratați, ci al tuturor.

       Brittney nu știa unde fusese. Sau ce făcuse din momentul în care părăsise casa Briannei.

   Avea amintiri disparate, asemenea unor cadre nelegate, ca tăiate dintr-un film. Un instantaneu cu un spațiu strâmt de sub o casă. Ca ea întinsă iar în noroi, simțindu-l rece pe spate. Scânduri de lemn pline de pânze de păianjen deasupra ei, un capac de sicriu care îi aducea numai mângâiere.

   Alte instantanee îi dezvăluiau stânci pe plajă. Nisipul îi îngreuna pasul.

   Își amintea că văzuse copii. Doi, departe de ea. Când o zăriră, fugiră. Dar poate că nu erau reali. Poate că erau doar fantome, pentru că Brittney nu era total sigură că toți cei pe care îi vedea erau reali. Păreau reali la suprafață - ochii lor, și buzele erau familiare. Dar, câteodată, parcă ar fi strălucit lumini din ei, fără noimă.

   Era greu să-ți dai seama ce era real și ce nu. Tot ce putea să știe era că Tanner apărea, câteodată, chiar lângă ea. Și el era real.

   Și vocea din capul ei era reală, vocea care îi spunea să-l servească, să i se supună, să urmeze calea adevărului și a bunătății.

   Apoi Brittney își aduse aminte că îl simțea pe cel rău că se apropie. Venea foarte aproape. Putea să-i simtă prezența.

   Oh, da: el fusese aici.

   Dar unde fusese ea? Îl întrebase pe fratele ei, Tanner. Tanner nu arăta prea bine, rănile lui fiind mult prea evidente.

   - unde sunt, Tanner? Cum am ajuns aici?

   - Ai înviat, un înger răzbunător, spuse Tanner.

   - Da, răspunse Brittney. Dar unde am fost? Dar acum? Mai înainte? Unde am fost?

   Se auzea un zgomot în capătul străzii. Doi oameni mergând. Sam și Taylor.

   Sam era bun. Taylor era bună. Niciunul din ei nu se aliase cu cel rău. Nu păreau s-o vadă. În urma lor lăsau urme de ultraviolete, ca un soi de dâră de noroi.

   - L-ai văzut, Tanner?

   - Pe cine?

   - Pe cel rău. Ai văzut demonul?

   Tanner nu-i răspunse. Sângera din rănile cumplite care îl uciseseră.

   Brittney nu mai insstă. Ba chiar uitase că întrebase.

   - Trebuie s-o găsesc pe Profetă, spuse ea. Trebuie s-o salvez de cel rău.

   - Da.

   Tanner își luase cealaltă înfățișare, purtând acum veșmintele angelice. Strălucea fabulos, ca o stea aurie.

   - Urmează-mă, surioară. Avem fapte bune de împlinit.

   - Slavă Ție, Doamne! spuse Brittney.

   Fratele ei se uită fix la ea și, doar pentru o clipă, păru că zâmbește. Dinții îi erau dezgoliți, ochii înroșiți de focul lăuntric.

   - Da, spuse Tanner. Slavă.

DOUĂZECI

      15 ORE, 12 MINUTE

   Benzinăria era cufundată în întuneric. Totul era întunecat.

   Zil privi cerul. Stelele străluceau. Incredibil de clar și de intens. Noaptea întunecată, stelele strident de albe.

   Zil nu era un poet de felul lui, dar putea să priceapă de ce oamenii rămâneau fascinați de stele. Mulți oameni importanți, oameni mari trebuie să fi privit stelele în momentele de răscruce, în clipele în care se pregăteau să facă ceva ce avea să le marcheze viața pentru totdeauna.

   Ce păcat că astea nu erau stele adevărat!

   Hank apăru ca o fantomă. Era cu Antoine. Zil îi văzu pe ceilalți în întuneric, în dreptul autostrăzii, deja adunați. Strânși la grămadă, speriați, agitați. Probabil mai degrabă pregătiți s-o ia la goană ca iepurii.

   - Comandante? începu Hank, șușotind aprins.

   - Hank, răspunse Zil cu vocea lui încrezător de calmă.

   - Oamenii tăi de la Human Crew așteaptă ordine.

   Lance era și el acolo.

   - Am verificat. Patru dintre soldații lui Edilio. Doi dintre ei dorm. Niciun mutant, din ce-am putut vedea.

   - Foarte bine, spuse Zil. Dacă ne mișcăm repede și păstrăm elementul-surpriză, mă îndoiesc că o să fie nevoie să rănim pe careva.

   - Eu n-aș fi atât de sigur, răspunse Hank.

   - Orice s-ar întâmpla este menit să se întâmple, spuse Turk.

   - Soarta.

   Zil înghți greu. Dacă arăta vreun fel de slăbiciune, totul se termina.

   - Ăsta e începutul sfârșitului pentru monștri, spuse el. În seara asta luăm Perdido Beach înapoi pentru oameni.

   - L-ați auzit pe Comandat, spuse Turk.

   - Să mergem, zise Hank.

   Avea o pușcă mare cât el atârnată de umăr. O scoase de pe umăr și-i trase ostentativ siguranța.

   Și apoi se puseră în mișcare. Mergeau repede. Zil în față, împreună cu Hank de o parte și cu Lance de cealaltă, și Antoine, împleticindu-se și el, venea împreună cu Turk în rândul al doilea.

   Nimeni nu-i observase venind dinspre autostradă. Sau mărșăluind rapid, trecând de semnul vechi și deteriorat care arăta prețul carburanților.

   După ce trecură de prima pompă, se auzi o voce care le strigă:

   - Hei! 

   Nimeni nu se opri, toți o rupseră la fugă însuflețiți.

   - Hei! Hei! strigă vocea din nou.

   Un băiat, Zil nu știa cum îl cheamă, începu să urle și apoi o a doua voce se auzi strigând:

   - Ce se întâmplă?

   BANG!

   Sunetul era asurzitor. Limbi de foc galben de la detunătura de armă.

   Pușca lui Hank.

   Primul băiat căzu greoi pe spate.

   Zil fu aproape să strige: „Stop”. Aproape să spună: „Nu e nevoie să...”

   Al doilea soldat ridică arma, dar ezită. Hank n-o făcu.

   BANG!

   Al doilea soldat se întoarse și fugi. Își aruncă arma și începu să fugă.

   Mai multe voci țipau înfricoșate și confuze. Focuri de armă. Aici. Acolo. Împușcături sălbatice, explozii de lumină în întuneric.

   - Opriți focul! urlă Hank.

   Focul continuă. Dar acum venea numai din partea oamenilor lui Zil.

   - Terminați odată! țipă Zil.

   Exploziile se opriră.

   Urechile lui Zil țiuiau. De departe se auzea o voce mică plângând. Un plânset ca de copil.

   Pentru un lung moment nimeni nu zise și nu făcu nimic. Băiatul care zăcea pe spate nu scotea niciun sunet. Zil nu se apropiase să se uite mai cu atenție.

   - OK, respectați planul, spuse Hank liniștit, calm, ca și cum ar fi fost un joc video pe care îl pusese pe pauză.

   Puștii care fuseseră însărcinați să aducă sticle începură să le descarce. Lance se duse la pompa de mână, care scotea benzină din rezervorul subteran. Începu să pompeze și să umple sticlele ținute de mâini tremurânde.

   - Nu pot să cred, spuse cineva.

   - Am reușit, spuse altul, triumfător.

   - Nu încă, mârâi Zil. E  doar începutul.

   - Nu uitați, spuse Hank, înfundați cârpele adânc în sticlă, așa cum v-am învățat. Și păstrați brichetele uscate.

   Găsiseră o roabă în buruienile din spatele benzinăriei. Nu mergea foarte bine - o roată era stricată - dar pentru cât să care sticlele era OK.

   Mirosul de benzină îi coclise gâtul lui Zil. Era nervos, aștepta contraatacul. Aștepta să-l vadă pe Sam venind înspre ei, cu mâinile împroșcând lumină.

   Asta ar fi distrus tot.

   Nu conta cât de tare încerca să penetreze cu privirea întunericul dens, nu reușea să-l vadă pe singurul mutant capabil să-l oprească.

     Micul Pete scoase un sunet înfundat în timp ce butona jocul lui portabil.

   Sam stătea tăcut, retras. Nu scosese niciun cuvânt de când îl împinsese Taylor pe ușă și o trezise pe Astrid dintr-un somn agitat.

   Fusese stupid, își dădu Astrid seama, că nu vorbise cu Sam. Când Taylor o trezise, își imaginase cumva că Sam venise alergând înapoi la ea, și avea să fie iertat.

   Dar apoi Taylor îi spusese că o să se întoarcă împreună cu restul Consiliului, și Astrid știuse imediat că se întâmplase ceva rău.

   Acum erau toți acolo. Mă rog, aproape toți. Aflase că Dekka era bolnavă, că se molipsise și ea de viroza care circula. Dar Albert era acolo și, sincer, recunoscu Astrid în sinea ei, atâta vreme cât Albert și Astrid erau acolo, membrii importanți ai Consiliului erau prezenți.

   Din păcat, venise și Howard. Nimeni nu dorise să-l scoale pe John în miez de noapte și să-l scoată din casă. Putea să afle despre asta mai încolo.

   Erau destui. Astrid, Albert, Howard și Sam. Cinci din șapte. Și Astrid nu se putu abține să nu observe, orice vot avea toate șansele să fie în favoarea ei.

   Erau toți la masă sub bizarul sammy-soare.

   - OK, Taylor, de vreme ce Sam nu pare foarte vorbăreț, începu Astrid, de ce suntem cu toții aici?

   - În seara asta a fost ucis un copil, spuse Taylor.

   În mintea lui Astrid izbucniră mii de întrebări, dar, mai întâi, o puse pe cea mai importantă:

   - Cine?

   - Edilio crede că e Juanito. Sau Leonard.

   - Crede?

   - E cam greu de spus, zise Taylor, cu un zâmbet amar.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Albert.

   Taylor se uită la Sam. Sam nu spuse nimic. Arăta palid și aproape bolnav. Ca și cum ar fi devenit, dintr-odată, un om mult, mult mai în vârstă.

    - Puștiul a fost biciuit, spuse Taylor. Părea ceva asemănător cu ce i s-a întâmplat lui Sam.

   Sam își plecă funtrea și își împreună mâinile după ceafă. Părea că încerca să-și păstreze capul intact, presându-l puternic, de parcă ar fi fost gata-gata să explodeze.

   - Drake e mort, spuse Albert.

  În voce se simțea că voia cu tot dinadinsul să fie adevărat.

   - E mort. E mort de mult.

   - Da, păi... începu Taylor să spună.

   - Da, păi ce? întrebă Astrid, simțind dintr-odată schimbarea din tonul vocii ei, eschiva.

   Taylor se foi, nelalocul ei.

   - Păi Edilio mi-a spus să-l aduc pe Sam aici și să vă adun pe toți. Cred că Sam, știți, e cam traumatizat de ce i s-a întâmplat atunci.

   - Puștiul ăla a fost biciuit. Exact cum am fost și eu, spuse Sam către podea. Cunosc urmele. Eu...

   - Asta nu înseamnă că a fost Drake, zise Albert.

   - Drake emort, răspunse Astrid. Oamenii morți nu se întorc. Hai să nu fim ridicoli.

   - OK, eu mai departe de-atât nu merg, Sammy, băiete!

   Făcu un gest ca și cum s-ar fi spălat pe mâini.

   Astrid bătu cu palma în masă, uimindu-se până și pe sine.

   - Ați face bine să-mi spuneți ce înseamnă toate privirile asta pe care le tot schimbați între voi.

   - Brittney, începu Howard, scuipând numele ca și cum ar fi fost otravă. Ea s-a întors. Sam a luat-o și a lăsat-o la Brianna și mi-a zis să nu spun nimănui despre asta.

   - Brittney? spuse Astrid, confuză.

   - Da, zise Howard. Știi tu, fata aia moartă, Brittney? Aia moartă de tot? Moartă de mult și îngropată de mult și care, dintr-odată, e la mine în sufragerie sporovăind? Despre acea Brittney vorbesc.

   - Eu tot nu...

   - Ei bine, Astrid, continuă Howard, cred că am găsit limitele creierului tău imens, de mare geniu. Ideea e că cineva care era mort pe bune dintr-o dată nu mai e așa de mort.

   - Dar... începu Astrid. Dar, Drake...

   - La fel de mort ca și Brittney, spuse Howard. Ceea ce ar putea ridica o mică mare problemă, de vreme ce Brittney nu e tocmai moartă.

   Astrid simțea că i se face rău. Nu. Sigur nu se putea așa ceva. Imposibil. Nebunie curată. Nici măcar aici, nici măcar în FAYZ.

   Dar Howard nu mințea. Expresia de pe chipul lui Taylor i-o confirma. Iar Sam nu sărise nici el s-o conteste.

   Astrid se ridică. Se uită la Sam dur. Simțea cum îi bubuie caul.

   - Nu mi-ai spus? Se întâmplă toate astea, și tu nu ai spus nimic Consiliului?

   Sam abia dacă se uită la ea.

   - Nu ți-a spus ție, Astrid, zise Howard, care, se vedea clar, se distra pe seama situației.

   O parte din Astrid simțea compasiune pentru Sam. Știa că nu era nici pe departe vindecat psihic de rănile pe care le primise de la Drake. Dacă te uitai acum la el, cum stătea aplecat, cu capul în jos, părând mic și speriat, nu mai aveai nevoie de altă dovadă.

   Dar el nu era singurul terorizat de Drake. Drake venise după ea, la început. Dacă stătea bine să se gândească, aproape că mai simțea usturimea palmei lui Drake pe obraz.

   O făcuse să...

   O forțase să-l numească pe micul Pete retardat. O terorizase și o făcuse să-l trădeze pe cel pe care îl iubea cel mai mult pe lumea asta.

   Reușise să alunge amintirea. Sam de ce nu putea să facă același lucru?

   Howard râse.

   - Sammy nu voia ca oamenii să spună cuvântul cu Z.

  - Ce să spună? se răsti Astrid.

   - Zombi.

   Howard căscă ochii mari și întinse mâinile ca un somnambul.

   - Taylor, dispari, spuse Astrid.

   - Ia stai, eu...

   - E treaba Consiliului de-acum, spuse Astrid, pe tonul cel mai rece și mai tăios de care era în stare.

   Taylor ezită, uitându-se spre Sam pentru ajutor. Sam nu ridica privirea, nici măcar nu se mișca. Taylor mai rămase o secundă, suficient cât să-i arate degetul mijlociu lui Astrid, și apoi dispăru din încăpere.

   - Sam, știu că ești supărat din cauza a ceea ce s-a petrecut între tine și Drake, începu Astrid.

   - Supărat? spuse Sam, ca un ecou, rânjind ironic.

   - Dar asta nu e o scuză să ții secrete față de noi.

   - Daaa, noi trebuie să mințim, pentru că noi suntem ăia mai deștepți, continuă Howard. Nu ca toți idioții ăia de-afară.

   Astrid își concentră atenția asupra lui Sam.

  - Nu e OK, Sam. Consiliul are responsabilitatea asta. Nu tu singur.

   Sam arăta ca și cum nu-i păsa câtuși de puțin de ce-i spunea ea. Părea ca și cum nu putea fi atins, indiferent față de tot ce se întâmpla în jurul lui.

   - Hei, spuse Astrid. Cu tine vorbim.

   Asta puse capac. Maxilarul i se încleștă. Își îndreptă brusc capul. Ochii îi scăpărau.

   - Nu mă stârni. Nu tu ai fost aia cu carnea biciuită și ruptă pe tine și scăldată în sânge. Ăla am fost eu. Eu am fost ăla care o coborât în mină și a încercat să lupte cu gaiafagul.

   Astrid clipi.

   - Nimeni nu minimizează ce-ai făcut, Sam. Ești un erou. Dar, în același timp...

   Sam era acum în picioare.

   - În același timp? În același timp, tu erai aici, în oraș. Edilio avea un glonț în piept. Dekka era ruptă în bucăți. Eu încercam să nu urlu de... Tu și Albert, și Howard, erați aici, nu-i așa?

   - Da, eram ocupată să-i țin piept lui Zil, încercând să-i salvez viața lui Hunter, țipă Astrid.

   - Dar nu tu ai făcut-o, nu-i așa? Nu tu cu cuvintele tale mari! Orc a fost cel care l-a oprit pe Zil! Și Orc a fost acolo, pentru că eu l-am trimis să te salveze. Eu!

   Își împlântă arătătorul în piept, un gest care chiar părea dureros.

   - Eu! Eu și Brianna, și Dekka, și Edilio! Și bietul Duck.

   Taylor reapăru, dintr-odată, ca din senin.

   - Hei, unul dintre soldații lui Edilio tocmai s-a întors de la benzinărie, abia ținându-se pe picioare. Zice că i-a atacat cineva și au ocupat locul.

   Asta puse capăt discuției.

   Sam, cu un dispreț absolut, se întoarse spre prietena lui și-i spuse:

   - Vrei să te duci, să te ocupi tu de asta?

   Astrid se făcu roșie ca racul.

   - Nu? Așa m-am gândit și eu. Bănuiesc că ține de mine, nu?

   Plecă, lăsând numai tăcere în urma lui.

   - Poate c-ar trebui să băgăm niște legi repejor, ca Sam să poată să ne salveze fundurile în mod legal, spuse Howard.

   - Howard, du-te și adu-l pe Orc, spuse Albert.

   - Acum tu îmi dai mie ordine, Albert?

   Howard clătină din cap.

   - Nu prea cred. Nu primesc ordine nici de la tine, nici de la ea, spuse el, arătând cu degetul spre Astrid. Poate că nu dați doi bani pe mine voi doi, dar măcar eu știu cine e ăla care ne salvează pielea. Și, dacă am de gând să primesc ordine de la cineva, atunci o să fie de la acel cineva care tocmai s-a cărat de-aici.

DOUĂZECI ȘI UNU

       14 ORE, 44 MINUTE

   - Găsește-i pe Edilio, Dekka și Brianna, îi spuse Sam lui Taylor. Edilio și Dekka să meargă la stația de benzină. Brianna pe străzi. Noi mergem să-i venim de hac lui Zil.

   De data aceasta, Taylor nu comentă. Dispăru imediat.

   Sam trase adânc în piept aerul nopții și încercă să se adune. Zil. Trebuia să-l oprească. Dar tot ce putea să vadă în fața ochilor era Drake. 

   Își închise ochii strâns. De data asta avea să fie altfel. Atunci nu avusese încotro, decât să-l lase pe Drake să pună mâna pe el. Nu avusese încotro decât să stea și să îndure... și iar să îndure...

   Observase că Howard venea în urma lui. Se miră puțin, până își dădu seama că Howard avea să vadă chestia asta ca pe o șansă de a-l folosi pe Orc în avantajul lui.

   - Howard? În ce stare e Orc?

   Howard ridică din umeri.

   - Doarme, beat mort.

   Sam înjură înfundat.

   - Vezi dacă nu poți să-l trezești.

   Trecuse deja la aruncat ordine în dreapta și-n stânga, automat. Nici nu trebuia să se gândească. Dar tot simțea ca și cum ar fi fost într-un vis. Nu reușea să se concentreze cum trebuia.

   Drake. Nu știa cum, însă animalul ăla se întorsese. Dintr-un motiv imposibil, era în viață.

   Cum avea să lupte el împotriva cuiva care nu putea fi ucis? Zil nu era o problemă, cu Zil se putea descurca. Dar Drake? Un Drake care se întorsese din morți?

   „Am să-i dau foc, își spuse Sam. Am să-i dau foc centimetru cu centimetru. Am să-l fac cenușă. Și am să-i împrăștii cenușa peste vaste întinderi de pământ și apă.”

   - Dacă îl trezesc pe Orc, te va costa, spuse Howard. El s-a mai luptat cu Drake.

   - Îi dau foc, mormăi Sam mai mult pentru sine. Îl omor cu mâna mea.

   Howard păru să creadă că remarca îi era adresată lui Orc sau chiar lui însuși și se făcu nevăzut cât ai zice pește, fără să mai scoată un cuvânt.

      Benzinăria nu era departe. Doar la câteva străzi distanță.

   Sam mergea pe mijlocul străzii. Nicio lumină nicăieri. Tăcere. Pașii lui se auzeau cu ecou.

   Uitase să-i spună lui Taylor s- aducă pe Lana. Vor avea nevoie de Lana. Taylor o să-și dea seama singură. Era fată deșteaptă, Taylor.

   Își aducea aminte de atingerea vindecătoare a Lanei din acea zi, în clipele în care efectul morfinei se atenua, iar durerea, ca un val de foc, îl mistuia. Atingerea ei... făcuse ca valul să se retragă încet.

   Urlase. Era convins de asta.

   - Cenușă, spuse Sam.

   Singur pe strada întunecată. Mergând spre omul de care îi era cel mai frică.

     Astrid tremura. Simțea toate emoțiile la un loc. Frică. Furie. Chiar și ură.

   Și iubire.

   - Albert, nu știu cât timp îl mai putem implica pe Sam, spuse ea.

   - Ești supărată, îi replică Albert.

   - Da, sunt supărată. Dar nu asta e ideea. Sam și-a pierdut controlul. Dacă e să avem vreodată un sistem care să funcționeze, va trebui să găsim pe altcineva care să joace rolul salvatorului.

   Albert oftă.

   - Astrid, noi nu știm cine sau ce se află acolo, în întuneric. Și poate că ai dreptate că Sam e scăpat de sub control. Dar în ceea ce mă privește pe mine? Eu mă bucur că el e acolo, pregătindu-se să înfrunte orice.

   Alfred își luă de pe masă agenda lui omniprezentă și plecă.

   Către încăperea acum goală, Astrid spuse:

   - Să nu mori, Sam. Să nu mori.

     Taylor îl găsi pe Edilio deja pe drum spre benzinărie. Avea doar un soldat cu el, o fată pe nume Elizabeth. Amândoi cărau în spate pistoale automate, parte dintr-o rezervă de arme pe care o găsiseră odiioară la centrala nucleară.

   Elizabeth se întoarse și aproape că o ciurui pe Taylor când aceasta apăru brusc.

   - Hopa! țipă Taylor.

   - Îmi pare rău. Am crezut că... Am auzit focuri de armă.

   - La benzinărie. Sam e și el pe drum și mi-a zis să vă spun să vă îndreptați într-acolo.

   Edilio încuviință.

   - Da, venim și noi imediat.

   Taylor îl apucă de braț și-l trase deoparte ca să nu-i audă Elizabeth.

   - Sam se ceartă cu Astrid.

   - Nemaipomenit. Exact de ce avem nevoie acum: ăștia doi la cuțite.

   Edilio își trecu mâna prin părul tuns periuță. Încă îl mai păstra tuns așa scurt, spre deosebire de majoritatea, care renunțaseră să se mai preocupe de aspectul fizic.

   - N-am auzit nicio împușcătură în ultimele câteva minute. Probabil vreun cretin beat, care a pus mâna pe o armă.

   - Nu asta am auzit de la omul tău, îl corectă Taylor, vorbind repede. A spus că benzinăria e sub atac.

   - Caine? spuse Edilio, căzut pe gânduri.

   - Sau Drake. Sau Caine și Drake.

   - Drake e mort, spuse Edilio sec. Apoi își făcu semnul crucii. Cel puțin așa sper. Unde e Brianna? Unde e Dekka?

   - Sunt următoarele pe lista mea, spuse Taylor și dispăru spre casa în care stătea Dekka.

   Casa era întunecată, cu excepția unui sammy-soare care ardea fără viață, în sufragerie.

   - Dekka! urlă Taylor.

   Auzi un zgomot sus, la etaj. Taylor apăru în dormitorul Dekkăi, pe care o găsi stând pe marginea patului, legănându-și picioarele.

   - Sam m-a trimis. Zice că ar trebui să-ți miști una bucată fund la benzinărie. Un atac armat.

   Dekka tuși. Duse mâna la gură și tuși din nou.

   - Scuze, cred că am o...

    Tuși iar, de data asta mai puternic. 

   - Sunt OK, reuli ea să spună.

   - Nu știu ce ai tu, dar, orice-ar fi, să nu cumva să mă molipsești și pe mine, spuse Taylor, dându-se câțiva pași înapoi. Auzi, știi cumva unde e Brianna?

   Expresia întunecată de pe fața Dekkăi se adânci și mai mult.

   - E la ea acasă. Cu Jack, în cazul în care îl căutai și pe el.

   - Jack? întrebă Taylor distrasă pentru o clipă de posibilitatea unei bârfe bune. Brianna e cu Computer Jack?

   - Da, Computer Jack. Tocilar, ochelari, face chestii cretine, cum ar fi să scoată din funcțiune centrala electrică? Jack ăla. E bolnav, și ea are grijă de el.

   - OK. Dispar... Ia stai puțin... Am uitat. N-ar fi o idee rea să fii atentă la Drake.

   Sprâncenele Dekkăi se ridicară până la cer.

   - Poftim?

   - Bine ai venit la noi, în FAYZ! spuse Taylor și schimbă canalul.

   Dormitorul întunecat al Dekkăi se transformă în al Briannei.

   Jack avea pregătit un pat de campanie într-un colț al dormitorului Briannei, dar nu era acolo. Jack era în scaunul mare, directorial, cu picioarele ridicate, pe masă, cu o pătură înfășurată în jurul lui. Sforăia. Ochelarii erau pe podea. Brianna era în patul ei.

   - Scularea! țipă Taylor.

   Jack nici măcar nu se mișcă. Dar Brianna se trezi și fu jos din pat înainte ca țipătul lui Taylor să producă ecou.

   - Ce vrei să... spuse Brianna, apoi începu să tușească.

   Pleoapele lui Jack zvâcniră și se deschiseră încet.

  - Ce? mormăi el.

   Clipi de vreo câteva ori și pipăi în jur, în căutarea ochelarilor.

   - Care-i faza? 

   - Avem belele, spuse Taylor.

   - Vin, spuse Brianna.

   - E bolnavă, spuse Jack. Cred că e gripă sau ceva. Ce-am avut eu.

   - Cum adică e bolnavă? întrebă Taylor. Dekka mi-a spus că tu ești ăla bolnav.

    - Păi eram numai eu, mormăi el. Încă mai sunt, puțin, dar mi-e mai bine. Acum Brianna s-a molipsit și ea.

   - Interesant, spuse Taylor, cu o privire răutăcioasă.

   - Ce s-a... începu Brianna, apoi tuși din nou.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Jack, completând vorba Briannei.

   - Nu vrei să știi, spuse Taylor. Ai grijă de Briza. Sam probabil că poate să se descurce de unul sngur.

   - Cu ce să se descurce? reuși să spună Brianna

   Taylor clătină încet din cap.

   - Dacă ți-aș spune cu Drake Merwin, ce-ai zice?

   - Aș zice că e mort, răspunse Jack.

   - Da, spuse Taylor și dispăru.

................................................................