Minciunile, Michael Grant

 ................................................................

4-7

         Sam ajunse la benzinărie. Edilio era deja acolo. Singur.

   Edilio nu pierduse vremea.
   - Am ajuns aici acu` 1 minut, spuse el. Cu Elizabeth. N-am găsit pe nimeni, în afară de Marty, care a fost rănit. Împușcat în mână. L-am trimis pe munte, cu Elizabet, ca să-l vindece Lana.
   - Ce s-a întâmplat, știi? Ai reușit să-ți dai seama? întrebă Sam.
   - Marty zice că au fost o grămadă. Trăgând și urlând: „Moarte mutanților”.

   Sam se încruntă.

   - Zil? Despre asta e vorba? Am crezut că...

   - Mda, știu ce-ai crezut, frate. Asta nu e o chestie pe care s-o facă Drake, spuse Edilio. Când își face Drake apariția, n-ai cum să nu-ți dai seama, nu? Are el grijă să știi sigur că el e.

   - Unde-ți sunt ceilalți soldați?

   - Au fugit, spuse Edilio, scârbit.

   - Sunt doar niște copii, zise Sam. S-a tras în ei. În întuneric. Dintr-odată. Aproape oricine ar fi dat bir cu fugiții.

   - Mda, răspunse Edilio scurt.

   Dar Sam știa că se simțea prost din cauza lor. Armata era responsabilitatea lui Edilio. El alesese copiii și-i antrenase, și îi motivase cum putuse și el mai bine. Dar copiii de 12, 13, 14 ani n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu asemenea nebunie. Nici măcar acum.

   Niciodată.

   - Simți mirosul ăsta? întrebă Edilio.

   - Benzină. Deci, Zil a furat niște benzină? Crezi că despre asta e vorba? Voia să poată să pornească o mașină?

   În beznă, Sam nu puea nici să-i vadă chipul lui Edilio, dar putea simți îndoiala prietenului său.

   - Nu știu, Sam. Ce să facă el cu o mașină? De ce să aibă nevoie de ea așa de tare, încât să facă așa ceva? Zil e un ticălos, dar nu e total imbecil. Nu se poate să nu-și dea seama că întrece măsura și că o să venim după el.

   Sam încuviință:

   - Mda.

   - Ești OK, frate?

   Sam nu-i răspunse. Privi atent în întuneric. Căuta să vadă ce era dincolo de umbre. Era încordat. Pregătit.

   Într-un final, își forță pumnii să se relaxeze. 

   - Niciodată n-am plecat cu gândul că am să omor pe cineva. Intru într-o luptă și atunci mă gândesc că, poate, voi fi nevoit să rănesc pe cineva. Da, mă gândesc la asta. Și am făcut-o. Tu știi: ai fost acolo.

   - Mda, am fost acolo, spuse Edilio.

   - Cu toate astea, dacă e el, dacă, într-adevăr, Drake s-a întors cumva... n-o să mai fie vorba doar despre ce voi fi nevoit să fac. Înțelegi?

   Edilio nu-i răspunse.

   - Am făcut ce-a trebuit să fac. Pentru a salva oamenii. Sau să mă salvez pe mine. Acum nu va mai fi așa. Dacă e el, adică.

   - Frate, e Zil. Zil și Human Crew au făcut asta.

   Sam scutură din cap.

   - Mda, Zil. Dar eu știu că el e acolo, pe undeva, Edilio. Știu că Drake e. O simt.

   - Sam...

   - Dacă îl văd, îl omor, spuse Sam. Nu în legitimă apărare. Nu voi aștepta ca el să atace. Dacă îl văd, îl ard.

   Edilio îl apucă de umeri și veni foarte aproape de fața lui.

   - Hei! Ia ascultă la mine, Sam! Începi s-o iei razna. Problema e Zil. OK? Avem probleme adevărate, n-avem nevoie de coșmaruri. Și, oricum ar fi, noi nu ucidem cu sânge-rece. Nici măcar atunci când e vorba despre Drake.

   Sam îi apucă ferm mâinile lui Edilio și i le desprinse de pe umeri.

   - Dacă e Drake, îl ard. Dacă tu și Astrid, și restul Consiliului vreți să mă arestați pentru asta, bine. Dar eu nu-mi trăiesc viața în același timp cu Drake Merwin.

   - Păi atunci tu faci ce ai de făcut, Sam, și eu la fel. Ce avem de făcut în schimb e să ne dăm seama ce pune Zil la cale. Deci, eu am să mă duc și-am să fac exact asta. Vrei să vii și tu? Sau vrei să stai aici, în întuneric, vorbind despre crimă?

   Edilio se îndepărtă, călcând apăsat, ridicându-și pușca-mitralieră în poziție de tragere.

   Pentru prima dată, Sam îl urmă pe Edilio.

DOUĂZECI ȘI DOI

         14 ORE, 17 MINUTE

   Mergeau pe drumul de acces, în pas alert, benzinăria pierzându-se în noapte, în urma lor.

   Nu mai erau decât vreo 10, cei mai buni, împingând o roabă plină cu sticle care zăngăneau ușor, lăsând în urmă miros de benzină.

   La stânga, după școală. Dincolo de clădirile întunecate, mohorâte. Atât de străine acum. Dintr-o altă epocă.

   Zil nu putea distinge ferestrele edificiului, dar putea să vadă, cu aproximație, unde fusese sala lui de clasă. Se gândi la vremurile acelea. Se vedea așezat, plictist, în timpul anunțurilor de dimineață.

    Și acum iată-l cap al unei armate. O armată mică. Dar devotată. Toți, împreună, pentru o cauză măreață. Perdido Beach pentru oameni. Moarte monștrilor. Moarte mutanților.

   Conduse marșul cu picioarele țepene. Marșul spre libertate și putere.

   Dreapta pe strada Golding. Golding și Sherman, în partea de nord-vest a școlii, zona-țintă, conform înțelegerii cu Caine. N-avea idee de ce. Caine nu le spusese decât că ar trebui să înceapă de la Golding și Sherman. Și apoi dinspre Sherman spre apă. Să dea foc la tot ce nimereau, până ajungeau pe Ocean Boulevard. Apoi, dacă le mai rămânea ceva, puteau porni de pe Ocean spre oraș. Nu spre port.

   - Dacă-l văd pe vreunul dintre voi, cretinilor, mergând spre port, mica noastră înțelegere expiră! îi avertiză Caine. 

   Zil încă mai clocotea gândindu-se la acele vorbe. 

   „Va veni și timpul lui” își jură Zil.

   - Suntem aici, spuse el cu voce tare. 

   Nu era tocmai o replică menită să rămână în istorie. Iar asta, fără doar și poate, era o istorie pe care o scriau ei în FAYZ. Începutul sfârșitului pentru monștri. Începutul erei lui Zil.

   Zil se întoarse spre fețele pe care le știa nerăbdătoare, pline de entuziasm și neliniște. Putea să le simtă nerăbdarea în șușotitul lor.

   - În seara asta luptăm în numele oamenilor, spuse Zil. În seara asta luptăm în numele oamenilor! urlă Zil, ridicând vocea, fără frică.

   - Moarte monștrilor! urlă Turk.

   - Aprindeți! țipă Hank.

   Brichetele și chibriturile pâlpâiră. Puncte mici, gălbui, în noaptea neagră, aruncând umbre bizare peste ochii și gurile sălbatice, schimonosite de ură și furie.

   Zil luă prima sticlă - cocteil Molotov, așa zicea Hank că se cheamă. Scânteia brichetei aprinse cârpa îmbibată cu benzină.

   Zil se întoarse și o aruncă spre prima casă, cu toată forța.

  Căzu ca un meteorit, răsucindu-se.

   Se sparse pe scările de cărămidă și izbucni în flăcări. Limbile de foc cuprinseră imediat veranda.

   Nimeni nu se clinti. Toți ochii priveau fix. Chipurile fascinate.

   Benzina dispersată ardea cu flăcări albastre. Pentru o vreme păru că nu avea decât să ardă și să se stingă pe veranda casei. Dar apoi balansoarul din răchită se aprinse.

   Și apoi paravanul decorativ.

   Și, dintr-odată, flăcările acaparară stâlpii care susțineau acoperișul verandei.

   Se auziră chiote sălbatice, de bucurie.

   Aprinseră mai multe sticle. O nouă ploaie de meteoriți.

   A doua casă. Un garaj. O mașină parcată, cu cauciucuri dezumflate.

   Țipete de șoc și groază din interiorul primei case.

   Zil le ignoră.

   - Înainte! șipă el. Ardeți-le pe toate!

        Prin întuneric, ultimii acoliți ai lui Caine, flămânzi și apatici, mergeau târșâindu-și picioarele și împiedicându-se.

   - Priviți! țipă Bug.

   Nimeni nu-l putea vedea, evident, nimeni nu-i vedea mâna întinsă. Dar se uitară oricum.

   Linia orizontului strălucea portocaliu.

   - Ha! Tâmpitul ăla chiar a reușit, zise Caine. Trebuie să ne grăbim. Dacă vreunul dintre voi pică, e pe cont propriu.

      Orsay se urcă pe vârful stâncii, slăbită, dar susținută de Nerezza.

   - Haide, Profetă, aproape că am ajuns.

   - Nu-mi mai spune așa, zise Orsay.

   - Este ceea ce ești, răspunse Nerezza pe un ton blând, dar insistent.

   Ceilalți plecaseră înainte. Nerezza insista întotdeauna ca suplicanții să plece mai întâi de pe plajă. Orsay bănuia că avea legătură cu faptul că Nerezza nu voia ca toți ceilalți s-o vadă pe Orsay chinuindu-se să urce, julindu-și genunchii de stânci.

   - Nu sunt un profet, spuse Orsay. Doar un om care aude visele altora.

   - Ajuți oameni, spuse Nerezza, trecând pe lângă un bolovan mare care întotdeauna îi dădea bătăi de cap lui Orsay. Tu le spui adevărul. Le arăți calea dreaptă.

   - Nici măcar nu sunt în stare să-mi găsesc propria cale, spuse Orsay, alunecând și proptindu-se în mâini.

   Palmele îi erau zgâriate, dar nu foarte rău.

   - Tu le arăți calea, spuse Nerezza. Au nevoie să le fie arătată o ieșire din locul ăsta.

   Orsay se opri. Răsuflând din grey din cauza efortului. Se întoarse spre Nerezza, a cărei față se rezuma doar la cei 2 ochi slab strălucitori, ca de pisică.

   - Știi, nu sunt chiar sigură de asta. Știi asta. Poate că sunt... poate că e...

   Nu avea cuvinte care să descrie ce simțea în astfel de momente, în clipele de îndoială. În momentele în care o voce mică, din străfundurile ei, părea să-i șoptească tot felul de avertismente în ureche.

   - Trebuie să ai încredere în mine, spuse Nerezza fermă. Tu ești Profeta.

  Orsay ajunse în vârf. Se uită atent.

   - Nu cred că sunt o Profetă foarte bună. N-am prevăzut asta.

   - Ce? strigă Nerezza de mai jos.

   - Orașul arde.

         - Uite, Tanner, spuse Brittney.

   Ridică un braț și arătă în zare.

   Fratele ei, acum strălucind verde-închis, ca un milion de noduli minscului, radioactivi, dar Tanner, spuse:

   - Da, a venit momentul.

   Brittney ezită.

   - De ce, Tanner?

   El nu-i răspunse.

   - Chiar facem voia Domnului, Tanner?

   Tanner tot nu-i răspunse.

   - Fac ceea ce trebuie să fac, nu-i așa?

   - Du-te spre flăcări, surioară. Toate răspunsurile tale sunt acolo.

   Brittney coborî mâna, lăsând-o într-o parte. Era ciudat, cumva. Totul era ciudat.

   Săpase pământul umed. Cât timp? O veșnicie, iar și iar. Săpase ca o cârtiță. Oarbă. Ca o cârtiță. Nu. Ca o râmă.

   Tanner începu să îngâne o incantație pe un ton melodios. Era un poem bizar, pe care Brittney și-l aducea aminte de demult. O temă în clasă, o chestie memorată și uitată repejor.

   Dar era încă îngropat în memoria ei. Și acum îl auzea din gura lui Tanner, din gura lui moartă, ca un hău din care ieșeau limbi de foc negru, prelingându-se ca lava.

   Dar, iată, printre mimi acum

   Un trup târâș intrând:

   Ceva roșu-sânge-și face drum

   Prin scenă străbătând,

   Se zbate, zbate-n frigul morții, 

   Cad mimii, rând pe rând.

   Și îngerii plâng văzându-i colții....

*Edgar Alan Poe, „Viermele biruitor”

   Tanner rânji înfiorător și continuă: „De sânge sângerând....”

   - De ce spui asta? Mă sperii, Tanner.

   - Nu pentru multă vreme, surioară, răspunse Tanner. În curând vei înțelege voia Domnului.

      Justin se trezi brusc. Imediat se întoarse pe-o parte și puse mâna pe locul în care adormise. Uscat!

   Ei, vezi? Avusese dreptate de la bun început. Nu udase patul ăsta!

   Dar, ca să fie sigur, ar trebui să iasă, în spatele casei, să-și facă nevoile, pentru că simțea ceva presiune. Purta vechile lui pijamale; le găsise în sertar. Erau atât de moi, pentru că aparțineau încă celeilalte lumi. Mămica lui spălase pijamalele și le făcuse moi tare.

   Podeaua era rece sub picioare. Nu reușise să-și găsească vechii papuci de casă. Până și Roger îl ajutase să caute. Artful Roger era de treabă. 

   Singura chestia nouă în camera lui era un desen pe care i-l colorase Roger. Era un desen cu un Justin fericit cu mămica și tăticul lui, cu o friptură, cartofi copți și prăjituri. Era lipit pe peretele lui Justin.

    Roger îi găsise și albumul de fotografii. Era jos, în bufetul din sufragerie. Era plin de fotografii cu Justin și familia lui, și vechii lui prieteni.

   Acum se afla sub patul lui Justin. Era foarte trist de fiecare dată când se uita la el.

   Justin se furișă jos, la parter, încet, pentru a nu-l trezi pe Roger.

   Vechile toalete nu mai funcționau. Oamenii își făceau nevoile în niște gropi săpate în spatele casei. Nu era mare lucru. Dar noaptea era îngricoșător. Lui Justin îi era teamă de coioți, că s-ar putea întoarce.

   Acum îi era mai ușor decât de obicei să găsească groapa. Afară era destul de multă lumină, un soi de lumină plăpândă, portocalie.

   Și nici nu era liniște ca de obicei. Putea să audă copii strigând. Un sunet de o sticlă spartă. Și apoi auzi un țipăt, așa că alergă spre casă, speriat.

   Se opri, uimit. Sufrageria era în flăcări.

   Putea să simtă fierbințeala. Fum gros curgea în valuri din sufragerie, năspustindu-se cu furie pe scări.

   Justin nu știa ce să facă. Își aduse aminte ce trebuia să facă în caz că i-ar fi luat foc hainele: să se oprească, să se lase la pământ și să se rostogolească. Dar nu el luase foc - casa luase foc.

   - Sună la 911, spuse el cu voce tare.

   Dar asta probabil că n-are să fie de vreun folos. Nimic nu mai funcționa.

   Dintr-odată se auzi un țiuit puternic. Foarte zgomotos. Venea de sus. Justin își acoperi urechile, dar încă îl mai auzea.

   - Justin!

   Roger țipa de la etaj.

   Apoi apăru la capătul scărilor. Se sufoca din pricina fumului.

   - Sunt aici, jos! țipă Justin.

   - Stai calm, sunt....

   Roger începu iar să tușească. Se sufoca din pricina fumului. Căzu până la capătul scărilor, cu fața în jos.

   Justin așteptă să se ridice de acolo.

   - Roger, trezește-te! E incendiu! spuse Justin.

   Flăcările ieșeau acum din sufragerie. Erau ca și cum ar fi mâncat covorul și pereții.

   Aerul era atât de încins! Mai încins decât într-un cuptor.

   Justin începu să se înece din cauza fumului. Voia să fugă.

   - Roger, trezește-te! Trezește-te!

   Justin fugi către Roger și îl scutură de cămașă.

   - Trezește-te!

   Nu putea să-l miște pe Roger, iar Roger nu se trezea. Roger gemul ușor și se mișcă oarecum, dar căzu din nou și adormi la loc.

   Justin trase și trase și țipă, iar focul trebuie să-l fi auzit plângând și țipând, și trăgând, căci venea acum spre el.

DOUĂZECI ȘI TREI

               14 ORE, 7 MINUTE

   Taylor începea să-și facă griji când apăruse în fața casei Lanei, la Clifftop.

   N-ar fi făcut niciodată saltul direct în camera Lanei. Toată lumea știa că Lana trăise un coșmar incredibil. Nimeni nu credea că ea își revenise în totalitate.

   Dar, dincolo de grija pentru posibilele sechele ale Lanei, erau respectul adânc și afecțiunea pe care Taylor i le purta. Erau mult prea mulți copii îngropați în piața orașului. Dar fără Lana numărul lor ar fi fost de 4 sau 5 ori mai mare.

   Taylor bătu la ușă și primi drept răsplată o pleiadă de lătrături puternice din partea lui Patrick.

    - Eu sunt, Taylor! strigă ea la ușă.

   O voce care nu trăda nicio urmă de somnolență se auzi spunând „intră”.

   Taylor făcu saltul înăuntru, ignorând ușa.

   Lana era pe balcon, cu spatele la ea.

   - Nu dorm, spuse Lana fără să fi fost nevoie. Se întâmplă ceva.

   - Știi despre asta?

   - Pot s-o văd cu ochii mei, spuse Lana.

   Taylor veni lângă ea. Spre nord, pe coastă, strălucirea portocalie a focului.

   - Vreun idiot și-a dat foc la casă cu o lumânare? sugeră Taylor.

   - Nu cred. Ăsta nu e un accident, spuse Lana.

   - Cine ar da foc în mod intenționat? întrebă Taylor. Adică ce obțin cu asta?

   - Frică. Durere. Disperare, spsue Lana. Haos. Se ajunge la haos. Răul iubește haosul.

   Taylor ridică din umeri.

   - Probabil e doar Zil.

   - Nimic în FAYZ nu e vreodată doar ceva, Taylor. Ăsta e un loc foarte complicat.

   - Nu vreau să te supăr, dar devii din ce în ce mai ciudată, zise Taylor.

   Lana zâmbi.

   - N-ai nici cea mai vagă idee.

      Mica flotă a lui Quinn porni spre mare. Era întuneric, ca de obicei.

   Erau un grup mic, dar foarte unit, gândi Quinn. Îl făcea să se simtă bine. Oricât de mult ar fi ratat el în viața lui, măcar asta făcuse bine.

   Flota de pescari a lui Quinn. Hrănindu-i pe cei din FAYZ.

   Părăsind portul și ieșind în larg, Quinn simțea cum, în mod ciudat, inima-i creștea de bucurie.

   Nu era un lucru rău. Începuse rău, da. Se speriase rău de tot. La un moment dat, îl trădase pe Sam și-l dăduse pe mâna lui Caine. Și nu-și revenise niciodată de pe urma bătăliei groaznice împotriva lui Caine și Drake, și a coioților.

   Atât de multe amintiri, atât de purnice, de vii, de neșters. Ar fi vrut să le scoată pe toate din minte, dacă ar fi putut. Dar în alte momente își dădea seama că era o prostie să-și dorească asta. Toate acestea îl făceau pe el să fie un om nou. Nu mai era Quinn lașul. Sau Quinn trădătorul. Acum era Quinn pescarul.

   Trase de vâsle, bucurându-se de senzația sănătoasă de arsură din mușchii umerilor. Era acum cu fața spre Perdido Beach. Așa că văzu înflorind florile incendiului. Un punct portocaliu în zare.

   - Foc, spuse el calm.

   Se afla, cu încă 2 inși, într-o barcă de pescuit cu undițe.

   Ceilalți 2 se întoarseră să se uite.

   Dintr-o barcă din apropiere se auzi un strigăt.

   - Hei, Quinn, vezi și tu?

   - Da. Vâslește în continuare. Noi nu suntem pompieri.

   Se apucară din nou să vâslească, și bărcile se îndepărtară și mai mult de țărm. Destul de departe încât să apuce să întindă undițele și năvoadele.

   Dar toate privirile erau îndreptate spre oraș.

   - Se extinde, spuse cineva.

   - De la casă la casă.

   - Nu, zise Quinn. Eu nu cred că se extinde. Cred că... cred că cineva le dă foc intenționat.

   Simți cum i se contractă stomacul. Mușchii, înfierbântați de la vâslit, îi deveniseră dintr-odată îngețați și țepeni.

   - Arde orașul, spuse o voce.

   Priviră în liniște, în timp ce flăcările portocalii se răspândeau și urcau în coloane spre cer. Orașul nu mai era întunecat.

   - Suntem pescari, nu pompieri, spuse din nou Quinn.

   Vâslele împroșcau apă. Suporturile de ramă scârțâiau. Bărcile străpungeau suprafața apei cu un sunet alunecos, ușor.

      Sam și Edilio o rupseră la fugă. 

   Traversară autostrada, spre drumul de acces. Pe lângă mormanele de mașini ruginite care se izbiseră unele de altele sau intraseră în vitrinele magazinelor, sau pur și simplu rămăseseră de izbeliște, în mijlocul autostrăzii în acea zi nefastă în care toți șoferii dispăruseră.

   Alergară pe Sheridan, trecând pe lângă școală. Cel puțin școala nu era în flăcări. Odată ajunși la intersecția cu Golding, fumul deveni mult mai gros. Se ridica în valuri în jurul lor, imposibil de evitat. Sam și Edilio se înecară și încetiniră ritmul.

   Sam își scoase tricoul și-l făcu mănunchi, acoperindu-și gura, dar asta nu-l ajută prea mult. Ochii îl usturau.

  Se ghemui, sperând ca fumul să treacă pe deasupra. Nici asta nu funcționa.

   Sam îl prinse pe Edilio de braț și-l trase după el. Traversară strada Golding și, la adăpostul caselor depe Sheridan, descoperiră că aerul, deși mai duhnea a fum, era totuși respirabil. Casele din partea de vest a străzii erau siluete negre decupate din pânza de flăcări care se înălța și dansa, și se ondula spre ceruri de pe Sherman Avenue.

   Începură să alerge din nou de-a lungul străzii, după colț cu Alameda, încercând să rămână pe partea pe care adia o ușoară briză. Fumul era foarte gros, dar măcar nu mai sufla spre ei.

   Focul se răspândise peste tot, pe Sheridan Avenue. O creatură vie, înfometată, violentă. În partea de nord a străzii Alameda incendiul era mai puternic, dar se mișca foarte repede la sud, spre apă, de-a lungul Sherman Avenue.

   - De ce se mișcă incendiul ăsta împotriva vântului? întrebă Edilio.

   - Pentru că cineva tot dă foc caselor, spuse Sam supărat.

   Sam privi spre stânga. Spre dreapta. Cel puțin 6 case ardeau la dreapta lor. Restul cartierului urma să ia foc în curând, și ei n-aveau cum să-i oprească, n-aveau cum să facă nimic.

   - Sunt copii în unele dintre casele astea, spuse Edilio, înecându-se atât de fum, cât și de supărare.

   Cel puțin 3 case ardeau la stânga lor. Sub privirile lor, o minge de foc se înălță în aer, învârtindu-se ca o torță care ardea și se arcuia în spirală descendentă, prăbușindu-se în fața casei din capătul străzii. Sam n-avea cum să audă impactul cocteilului Molotov din cauza vuietului focului care se ridica peste tot în jurul lui.

   - Haide! țipă Sam și alergă spre cel mai apropiat incendiu.

   Își dorea ca Brianna să fi fost cu el sau Dekka. Unde erau? Ambele fete ar fi putut să-l ajute să salveze viețile celor prinși în case.

   Sam abia reuși se evite coliziunea cu un grup de copii, unii dintre ei nu mai mari de 3 ani, toți îngrămădiți în mijlocul străzii, cu fețele luminate de flăcări, cu ochii mari, înfricoșați.

   - E Sam!

   - Slavă Domnului, Sam e aici!

   - Sam, casa mea e în flăcări!

   - Cred că fratele meu mai mic e înăuntru!

   Sam se strădui să treacă printre ei, dar una dintre fete îl apucă de braț.

   - Trebuie să ne ajuți!

   - Încerc, spuse el, înverșunat, și se smulse dintre ei.

   - Hai, Edilio!

      Gașca lui Zil era luminată de un văl portocaliu care consuma fațada unei case în stil colonial. Dansau și se bucurau, ținând în mână cocteiluri Molotov.

   - Nu le irosiți, urlă Hank. Un Molotov, o casă!

   Antoine țipă în timp ce flutura în aer un cocteil Molotov aprins.

   - Aaaaaaa!

   Ca și cum el ar fi fost cel în flăcări. Aruncă sticla în sus, cu putere; sticla se avântă în flăcări tocmai la etajul de sus, direct prin fereastra unei case vechi, din lemn.

   Imediat se auziră strigătele pline de groază ale celor dinăuntru. Antoine țipă și el, drept răspuns, ca un ecou al groazei lor, schimonosite într-o bucurie sălbatică.

   Copiii începură să iasă buluc pe ușa casei, în timp ce flăcările se ridicau, mușcând din draperii.

   Sam nu ezită nicio clipă. Își ridică brațul, cu palma înainte. Un fascicul strălucitor de lumină verde desenă o linie peste trupul lui Antoine.

   Țipetele înnebunite ale lui Antoine se opriră instantaneu. Pipăi gaura de aproape 10 centimetri diametru de deasupra taliei. Apoi se așeză pe jos.

   - E Sam! țipă unul dintre puștii lui Zil.

   Se întoarseră toți ca unul și fugiră, scăpând sticlele pline cu benzină. Combustibilul se răspândi din sticlele sparte și se aprinse instantaneu.

   Sam porni pe urmele lor, alergând cât de tare putea, ca să sară peste petele de benzină aprinsă.

   - Sam, nu! țipă Edilio.

   Se împiedică de trupul lui Antoine, care zăcea acum pe spate, respirând greoi, ca un pește pe uscat, holbându-se la ei cu groază.

   Sam nu-l văzu pe Edilio căzând. Dar îl auzi pe Edilio strigândd alarmat:

   - Ambuscadă!

   Sam auzi cuvântul, știa că era adevărat și, fără să stea pe gânduri, se lăsă la pământ și se rostogoli. Se opri doar la câțiva centimetri de una dintre petele de benzină arzândă.

   Cel puțin 3 copii trăgeau focuri de armă. Dar golanii lui Zil nu făcuseră niciun fel de antrenament. Trăgeau la nimereală, gloanțele zburau în toate direcțiile.

   Sam se întinse, îmbrățișând asfaltul, tremurând, pentru că fusese cât pe ce să fi luat foc; scăpase ca prin urechile acului.

   Unde erau Dekka și Brianna?

   Încă o armă se auzea acum. Rafalele rapide trase de pușca-mitralieră a lui Edilio. Era o mare diferență între Edilio cu arma în mână și un derbedeu ca Turk. Edilio avea experiență. Edilio avea antrenament.

   Se auzi un țipăt ascuțit de durere, și ambuscada luă sfârșit.

   Sam se ridică de la pământ, dar numai câțiva centimetri, destul cât să-l vadă pe unul dintre pistolarii lui Zil. Puștiul fugea, o fantomă în fumul dens.

   „Prea târziu” gândi Sam.

   Se pregăti, țintind direct în spatele băiatului. Raza de lumină arzândă îl lovi pe copil în spatele gambei. Băiatul țipă. Arma îi zbură din mână și căzu, zdrăngănind, pe trotuar.

   Hank alergă s-o ridice de-acolo. Sam trase și rată. Hank rânji la el cu o privire de animal sălbatic. Hank se feri din calea gloanțelor lui Edilio, care brăzdau asfaltul negru și fierbinte.

   Sam sări în picioare. Edilio fugi spre el, gâfâind.

   - Dau bir cu fugiții, spuse Edilio.

   - Nu-i las să-mi scape, zise Sam. M-am săturat să mă tot lupt cu aceiași oameni, iar și iar. A venit vremea să le pun capăt.

   - Hopa, stai puțin, frate, spuse Edilio. Noi nu asta facem. Noi suntem băieții buni, OK?

   - Edilio, chestia asta trebuie să se sfârșească. 

   Își șterse funinginea de pe față cu dosul palmei, dar fumul îi umpluse ochii de lacrimi.

   - Nu mai pot să fac același lucru și să văd că nu se mai sfârșește.

   - Nu mai e decizia ta, îi spuse Edilio.

   Sam îi aruncă o privire înghețată.

   - Și tu? Acum și tu ești de partea lui Astrid?

   - Frate, trebuie să existe niște limite, răspunse Edilio.

   Sam privi strada. Focul scăpase de sub control. Întreg Sherman Avenue ardea, de la un capăt la altul. Dacă aveau noroc, nu se răspândea și pe alte străzi, dar, oricum ar fi fost, Sherman era pierdut.

   - Ar trebui să încercăm să-i salvăm pe copiii prinși în casele incendiante, răspunse Edilio.

   Sam nu-i răspunse.

   - Sam! îl imploră Edilio.

   - L-am rugat să mă lase să mor, Edilio. M-am rugat la Dumnezeul pe care Îl iubește Astrid atât de mult și I-am spus: „Doamne, dacă ești acolo, sus, omoară-mă. Nu mă mai lăsa să simt durerea asta”.

   Edilio nu spuse nimic.

   - Tu nu pricepi, Edilio, spuse Sam atât de încet, încât se îndoia că Edilio îl auzise peste vuietele și trosniturile focului dezlănțuit în jurul lor. Nu poți să faci nimic altceva cu astfel de oameni. Trebuie să-i ucizi pe toți. Zil. Caine. Drake. Trebuie doar să-i ucizi. Așa că, în momentul ăsta, am să încep cu Zil și gașca lui, spuse Sam. Poți să vii cu mine sau nu.

   Porni în direcția în care fugise Hank.

   Edilio nu se mișcă din loc.

DOUĂZECI ȘI PATRU

               14 ORE, 5 MINUTE

   Dekka nu putea să zacă acolo, pur și simplu. Nu putea, și gata. Nu când se dădea o luptă. Nu când Sam ar fi putut fi în pericol. 

   Jumătate din fetele din FAYZ erau îndrăgostite de Sam, dar nu era la fel și pentru Dekka. Ce simțea pentru Sam era diferit. Erau soldați, amândoi. Sam, Edilio și Dekka - mai mult decât oricine altcineva din Perdido Beach - erau vârful de lance. Când se întâmpla ceva rău, ei 3 erau mereu în mijlocul acțiunii.

   Eh, ei 3 și Brianna.

   Mai bine să nu se gândească prea mult la Brianna. Asta era exact calea spre tristețe, suferință și singurătate. Brianna era ce era. Voia ce voia. Nu era ce-și dorea Dekka.

   Aproape sigur nu era ce-și dorea Dekka. Deși Dekka nu întrebase niciodată, nu spusese niciodată nimic.

   Se îndoi sub forța unui acces de tuse convulsivă în momentul în care se ridică din pat.

   Probabil că ar fi trebuit măcar să se îmbrace. Să pună niște haine pe ea, nu să iasă pe stradă, clătinându-se, în pantaloni de pijamale din flanel și un hanorac mov. Dar încă un acces de tuse gâtuită o slăbi grozav. Trebuia să-și drămuiască puterile.

   Pantofi. Cu siguranță avea nevoie de pantofi. Asta era de bun-simț. Își scutură papucii de casă din picioare și căută pe sub pat tenișii. Îi găsi după ce bâjbâi o vreme și aproape își pierduse voința. Sam n-avea nevoie de ea. Indiferent ce se întâmpla....

   Apoi, de la fereastră, observă strălucirea portocalie. Trase draperiile până la capăt. Cerul era portocaliu. Văzu scântei, ca niște licurici. Deschise fereastra și aproape se înecă de atâta fum.

   Orașul ardea.

   Dekka își puse tenișii în picioare. Găsi o eșarfă și găleata ei cu apă proaspătă. Bău apă pe săturate. Avea să fie o noapte însetată. Cufundă eșarfa în restul de apă, o înmuie bine și se legă cu cârpa îmbibayă de apă la gură și la nas.
   Arăta ca un bandit îmbrăcat în pijamale.
   Ieși în stradă. O scenă ireală, uimitoare, îngrozitoare se desfășura înaintea ei. Puștii treceau pe lângă ea, singuri sau în grupuri mici, privind în urmă peste umăr. Duceau cu ei câteva lucruri jalnice pe care le mai salvaseră. O fată, încărcată cu o grămadă mare de rochii, se clătina, trecând pe lângă ea.

   - Hei! Ce se întâmplă? încercă să întrebe Dekka, gâtuită din cauza fumului.

   - Arde totul, îi răspunse fata și continuă să meargă.

   Dekka o lăsă să plece, pentru că acum văzuse un băiat pe care-l cunoștea.

   - Jonas! Ce se-ntâmplă?

   Jonas clătină din cap, speriat. Era speriat, dar mai era ceva.

   - Hei, nu pleca, cu tine vorbesc! se răsti Dekka.

   - Eu nu vorbesc cu tine, mutanto! Am terminat cu voi toți. Din cauza voastră se întâmplă asta.

   - Ce tot spui acolo?

   Dar ghicise deja.

   - Zil a făcut toate astea?

   Jonas o privi cu chipul schimonosit de furie.

   - Moarte mutanților!

   - Auzi, nebunule, tu ești soldat.

   - Ba nu mai sunt, spuse Jonas și o luă la goană.

   Dekka se clătină. Era atât de slăbită! Total diferită față de cum era ea de obicei. Dar știa exact ce avea de făcut. Dacă puștii ăștia veneau alergând dintr-o direcție, ea trebuia s-o ia într-acolo. Spre norul de fum.

     Diana se împiedica încercând să țină pasul cu ceilalți. Caine forța nota. Copiii de la Coates, sleiți de puteri, se chinuiau să meargă înainte. Diana era înfricoșată că ar putea fi lăsată în urmă.

   Avea ceva putere să țină pasul, dar nu foarte multă. Se ura pentru că avea puterea aceea. Și îl ura pe Caine pentru că îi dăduse asemenea forță. Pentru ceea ce făcuse. Pentru ceea ce-i adusese să facă.

   Dar, ca toți ceilalți, se grăbea să țină pasul.

   Dincolo de autostradă. Asfalt neted sub tălpi. Dincolo de drumul de acces și în grabă traversând curtea școlii.

   „Ce bizar” gândi Diana. Curtea școlii unde copiii din oraș se antrenau înainte pentru fotbal și unde se făceau concursurile de majorete, iar acum ei alergau așa cum nu mai alergase niciodată nimeni pe acest teren plin de buruieni.

   Făcul era la est de ei, un zid de foc pe Sherman. Drumul lor îi ducea pe strada Brace, la nici două străzi de incendiu. Era un drum scurt și direct pe Brace, spre port.

   - Ce facem cu Sam? întrebă cineva. Dacă dăm peste el?

   - Idiotule! mormăi Caine. Tu crezi că focul ăsta e o coincidență? E parte din planul meu. Sherman izolează partea de vest a orașului. Copiii fug spre piața orașului, de cealaltă parte a Sherman Avenue spre plajă. Oriunde s-ar duce, vor fi departe de noi. Iar Sam va fi acolo, cu ei.

   - Cine-i acolo? întrebă Diana.

   Se opri. Caine și ceilalți se opriră și ei. Cineva mergea direct pe mijlocul străzii Brace. La început, îi fu imposibil să-și dea seama dacă venea spre ei sau se îndepărta. Dar Caine recunoscu silueta imediat.

   I se ridică părul pe spate. Nimeni altcineva nu arăta așa.

   Nimeni.

   - Nu, șopti el.

   - Continuăm să mergem? întrebă Penny.

   Caine o ignoră. Se întoarse spre Diana.

   - Oare... am înnebunit?

   Diana nu spuse nimic. Expresia îngrozită de pe chipul ei era un răspuns suficient.

   - Se îndepărtează, șopti Caine.

   Fumul se ridică într-un vârtej, iar silueta dispăru.

   - Iluzie optică, spuse Caine.

   - Deci, mergem mai departe?

   Caine scutură din cap.

   - Nu. Schimbăm planul. Traversăm orașul. Ne îndreptăm spre plajă, apoi ne întoarcem.

   Diana arătă cu degetul spre strada în flăcări.

   - Vrei să trecem prin foc? Sau să mergem pe străzile care ar putea fi pline de oamenii lui Sam?

   - Am altă idee, spuse Caine.

   Merse rapid la un gard care ducea până la curtea din spate a celei mai apropiate case.

   - Ne facem singuri stradă.

   Ridică mâna și gardul se umflă înspre interior. Cu un scrâșnet înfiorător, gardul cedă presiunii.

   - Din curte în curte, spuse el. Hai să mergem.

      - Am reușit, Comandante! Am reușit! spuse Hank.

   Trebuia să strige ca să se facă auzit peste vuietul focului.

   Antoine zăcea întins, plângând tare. Își scosese cămașa ca să vadă rana din abdomen. Zăcea acolo, gras, scuturându-și cărnurile pe el de plâns, plângând de durere.

   - Eu zic să-ți revii, spuse Hank ferm.

   - Ai înnebunit? urlă Antoine. Am o gaură în mine! Oh, Doamne, ce rău doare!

   Perdido Beach era în flăcări. Cel puțin o mare parte a orașului era. Zil se urcă deasupra unei rulote din parcarea de pe plajă. Putea să vadă o bună bucată din oraș de acolo.

   Sherman fusese cuprins de flăcări. Arăta ca un vulcan care erupsese în mijlocul orașului. Și acum flăcările avansau spre centrul orașului, de-a lungul străzii Alameda.

   El făcuse asta. Era creația lui. Și acum toți aveau să știe că nu glumea. Acum aveau să știe cu toții că nu se puneau cu Zil Sperry.

   - Duceți-mă la Lana! țipă Antoine. Fraților, trebuie să mă duceți la Lana!

   Soarele încă nu răsărise, așa că nu putea să vadă norii de fum, dar Zil simțea că erau imenși. Nu se vedea nicio stea pe cer.

   - Crezi că l-am dovedit pe Sam? întrebă Lance.

   Nu-i răspunse nimeni.

   - Să ne ducem să mai luăm niște benzină? întrebă Turk.

   Și el, ca toți ceilalți, îl ignora pe Antoine.

   Zil nu-i putea răspunde. O parte din el voia să dea foc la tot. Să ardă fiecare casă, oână la ultima. Fiecare magazin părăsit și inutil. Să ardă tot, și el să danseze pe rulotă până când totul avea să fie cenușă în jurul lui.

   Planul era să creeze haos. Și să-l ajute pe mutantul Caine să scape.

   - Șefu`, trebuie să știm ce avem de făcut, insistă Turk.

   - Ajutați-mă, gemu Antoine. Doar trebuie să fim uniți, nu? Nu?

   - Antoine, începu Hank, închide gura sau ți-o închid eu.

   - A făcut o gaură în mine. Uitați-vă și voi! Uitați-vă!

   Hank privi spre Zil. Zil se întoarse și plecă. Nu avea un răspuns pentru problema lui Antoine.

   Adevărul era că Zil nu putea să suporte să vadă niciun fel de răni. Niciodată nu suportase sângele, i se făceau rău. Și scurta privire pe care o aruncase în direcția rănii lui Antoine îl făcuse să-i fie greață.

   Ceea ce, probabil, nu-i era de mare ajutor lui Antoine.

   - Haide, Antoine, spuse Hank. Vino cu mine.

   - Cum? Cei, ai înne... nu vă fac niciun fel de probleme, am să fiu cuminte, numai că, frate, doare, doare așa de rău!

   - Haide odată, zise Hank. Te duc s-o vezi pe Lana. Haide!

   Hank se aplecă și-l susținu pe Antoine, în timp ce acesta se chinuia să se ridice în picioare.

   Zil coborî de pe scara fixată de spatele rulotei.

   - Tu ce crezi, Lance?

    Ce-ar fi fost dacă, începu Zil să gândească, și nu pentru prima dată, dacă toți cei din Human Crew ar fi arătat ca Lance. Lance îl făcea pe Zil să dea bine. Pe când umflatul, bețivul de Antoine, Turk cu piciorul lui șchiop și Hank cu fața lui oribilă, de viezure, îl făceau să pară ca și cum ar fi fost înconjurat numai de ratați.

   Lance părea gânditor.

   - Copiii se împrăștie peste tot. Sunt confuzi. Ce ne facem dacă își dau seama că noi suntem răspunzători pentru incendierea orașului și se hotărăsc să vină după noi, să ne prindă, să se răzbune?

   Turk râse batjocoritor.

   - Ca și cum Comandantul nu s-a gândit și el la asta! Le vom spune oamenilor că Sam a fost ăla care a dat foc.

   Sugestia lui îl luă prin surprindere pe Zil. Nu se gândise până atunci, dar se pare că Turk cântărise problema.

   - Nu Sam, îl corectă Zil, improvizând. Dăm vina pe Caine. Puștii nu ne voir crede că Sam a făcut așa ceva. Le spunem că a fost Caine, și toată lumea ne va crede.

   - Puștii ne-au văzut aruncând cocteiluri Molotov, insistă Lance.

   Turk pufni:

   - Frate, chiar ești pe dinafară? Oamenii cred tot felul de chestii dacă le spui că sunt adevărate. Oamenii cred în OZN-uri și alte alea.

   - Caine e vinovatul, spuse Zil, inventând pe măsură ce continua. Caine poate să-i determine pe oameni să facă ce vrea el, nu-i așa? Prin urmare, și-a folosit puterile pentru a ne face pe câțiva dintre noi să dea foc.

   - Daaa, spuse Turk și ochii i se aprinseră în cap. Da, pentru că voia să ne facă să arătăm prost. Voia ca toate astea să pice pe spinarea noastră, pentru că e un mutant, și noi luptăm împotriva mutanților.

   Hank reapăru. Se așeză în spatele lui Lance. Contrastul între cei 2 era și mai puternic în momentul în care erau foarte aproape unul de celălalt.

   - Unde e `Toine? întrebă Turk.

   - L-am lăsat undeva pe plajă, spuse Hank. N-are cum să scape. Nu cu gaura aia în el. N-ar fi făcut decât să ne încetinească.

   - Atunci va fi primul dintre noi care să-și dea viața pentru Human Crew, spuse Turk solemn. Asta e o chestie mare. E tare de tot. Ucis de Sam.

   Zil avu o revelație:

   - Dacă vrem ca lumea să ne creadă că mutantul Caine e vinovat de toate astea, va trebui să ne luptăm cu Caine.

   - Să ne luptăm cu Caine? întrebă Turk pierdut.

   Făcu un pas inconștient înapoi.

   Zil rânji:

   - Nu trebuie să câștigăm. Trebuie doar să facem să pară real.

   Turk încuviință.

   - Foarte inteligentă chestie, Comandante. Toată lumea va crede că ciudatul ne-a folosit, și noi am reușit să-l alungăm.

   Zil se îndoia că toată lumea chiar va crede asta. Dar unii voi crede. Și acea îndoială îi va încetini viteza de reacție a lui Sam în timp ce Consiliul ar fi încercat să priceapă ce s-a întâmplat.

   Fiecare oră de haos îl va face pe Zil și mai puternic.

   Oare fratele lui mai mare, Zane, ar fi fost în stare să pună la cale lucrurile atât de bine? Și ar fi avut el curajul de a duce totul până la capăt? Prea puțin probabil. Zane ar fi fost de partea lui Sam.

   Aproape că era păcat că nu era acolo.

DOUĂZECI ȘI CINCI

      14 ORE, 2 MINUTE

   Edilio îl privise pe Sam plecând, cu un soi de sentiment prevestitor de rău. Ce șanse mai aveau, dacă Sam o luase razna? Ce șanse mai erau ca Edilio să poată să rezolve ceva?

   - De parcă aș putea să fac ceva, mormăi el. De parcă ar fi cineva care a putea.

   Era greu pentru el să vadă ce se petrecea în jurul lui. Auzise țipete. Auzise urlete. Auzise râsete. De văzut, nu văzuse decât fum și foc.

   Împușcăturile răsunau în jur. De unde mai exact, nu putea spune.

   Întrezărise niște copii alergând. Erau atât de puternic luminați, încât păreau a fi luat foc ei înșiși. Apoi fumul îi învăluia și îi ascundea de privirea lui.

   - Ce mă fac? se întrebă Edilio.

   - Păcat că nu avem cu ce face un grătar. Focul ăsta e fantastic.

   Howard își făcu apariția din fumul din spatele lui Edilio. Orc era cu el.

   - Ah, ce rahat! mormăi monstrul. Să dai foc la tot.

   Ellen, căpitanul pompierilor, își făcu aparițoa cu încă 2 copii. Iar Edlio începu să-și dea seama că toți se uitau la el căutând răspunsuri.

   - Cred că focul se îndreaptă spre centrul orașului. Mulți copii locuiesc în casele alea, spuse Ellen. Trebuie să ne asigurăm că nu rămân copii în calea incendiului.

   - Mda, fu Edilio de acord, recunoscător pentru orice sugestie care să-l ajute într-un fel sau altul.

   - Și trebuie să vedem dacă a mai rămas cineva în vreuna dintre casele astea care ard deja. Să salvăm pe oricine putem.

   - Ai dreptate, spuse Edilio.

   Trase adânc aer în piept.

   - OK, bine, Ellen. Tu și oamenii tăi mergeți înaintea zonei incendiate, să-i coateți pe toți din case. Spuneți-le să meargă pe plajă, fie să treacă de partea cealaltă a autostrăzii.

   - OK, am înțeles, încuviință Ellen.

   - Eu am să mă duc cu Orc și Howard să vedem dacă mai putem salva pe careva.

   Edilio nu se obosi să-i întrebe pe Orc sau pe Howard ce părere aveau despre situație. Pur și simplu se puse în mișcare. Nu se uită în urmă să vadă dacă cei 2 îl urmau. Fie veneau după el, fie nu. Iar dacă nu veneau, ei bine, nu prea îi putea condamna.

   De-a lungul străzii în flăcări.

   Focul ardea acum de ambele părți. 

   Uitându-se în urmă, Edilio îl văzu pe Howard împleticindu-se și căzând. Orc îl apucă și-l repuse pe picioare.

   Aerul era saturat de fum, opărindu-i gâtul lui Edilio, părând să-i facă plămânii terci. Respira în jumătăți din ce în ce mai mici de măsură.

   Se opri din mers. Prin vălul de fum avea parte de o priveliște nesfârșită de flăcări și fum. Mașini parcate arzând pe alei. Curțile caselor, neudate, invadate de buruieni, ardeau cu o forță aproape explozivă.

   Geamurile se spărgeau. Grinzile se prăbușeau. Asfaltul fierbea pe marginea străzii, lichefiat.

   - Nu pot, spuse Edilio, încercând să respire.

   Se întoarse din nou și-l văz pe Howard bătând în retragere. Orc rămăsese impasibil, de nemișcat.

   Edilio îi puse o mână pe umărul ca pietrișul umed. Incapabil să vorbească, înecându-se și plângând, Edilio îl conduse afară din calea flăcărilor.

      Roger nu se trezise. Artful Roger nu se mai trezise.

   Justin trebuia să fugă. Fugi în curtea din spate.

   Dar nu putea să facă asta, pur și simplu nu putea.

   Se întoarse în casă. Și îl auzi pe Roger tușind înnebunit. Se trezise! Dar era ca și cum nu putea să vadă, ochii îi erau închiși, era atâta fum, iar Roger fugi, dar se izbi de un zid.

   - Roger!

   Justin alergă spre el și-l apucă de cămașă.

   - Pe-aici!

   Îl trase pe Roger spre bucătărie și spre ușa din spate.

   Roger merse după el, împiedicându-se la tot pasul. Dar nu era bine, pentru că focul și fumul erau în fața lui acum. Focul încercuise casa și dăduse buzna în bucătărie.

   Sufrageria. Se gândi la albumul de fotografii din camera lui, de sub pat. Poate că s-ar fi putut repezi să-l ia de-acolo.

   Poate, dar probabil că nu. Nu exista nicio ușă în sufrageria care să dea în curtea din spatele casei. Dar era o fereastră mare, și Justin îl conduse pe Roger acolo.

   - Eu....

   Justin începu să spună că avea de gând să deschidă fereastra, dar fumul era peste tot acum și nu mai putu vorbi.

   Încercă să găsească, orbește, mânerele geamurilor.

      Caine tot grăbea pasul. Împingea câte un gard și treceau dincolo de el. Prin curțile sufocate de buruieni. Prin piscine împuțite, care fuseseră transformate în toalete. Gunoi răspândit peste tot.

   În întuneric, copiii se împiedicau de stâlpi de gard și jucării uitate. Se loveau de leagăne ruginite și grătare.

   Făceau mult zgomot. Nu era la stradă, dar totuși mult zgomot. Copii urlau la ei de la ferestrele întunecate:

   - Hei, cine-i acolo? Plecați din curtea mea!

   Caine îi ignora. Să meargă mai departe, asta era cheia. Să meargă mai departe, să ajungă pe plajă.

   Mai aveau o șansă, una singură. Trebuiau să ajungă în port în câteva minute. Sam și ai lui, confuzi din cauza distrugerilor, umblau înnebuniți, încercând să-și dea seama ce se întâmpla. Dar, mai devreme sau mai târziu, cuiva îi va da prin cap că toată chestia asta era o diversiune, dacă nu lui Sam, atunci lui Astrid.

   Sau Sam ar putea să-l captureze pe Zil și să-l forțeze să scuipe tot. Și atunci cretinul ăla pricăjit l-ar fi dat de gol pe Caine. Fără să crâcnească măcar.

   Caine nu voia să ajungă în port și să-l găsească pe Sam așteptând. Caine se agăța de un fir de păr acum, era disperat. Nu-l putea învinge pe Sam. Nu acum. Nu în noaptea asta.

   Chiar și aici, la câteva străzi depărtare de incendiu, aerul duhnea a fum. Mirosul se ars era peste tot. Aproape destul de puternic încât să acopere mirosul de excremente umane.

   Ajunseră pe o altă stradă. N-aveau de ales decât s-o traverseze, așa cum făcuseră și cu celelalte străzi. Dar erau prea mulți copii aici ca să-i poată evita ușor. Nu aveau cum să ocolească. Nu puteau să facă nimic altceva decât să blufeze și să meargă înainte.

   Își forțară drumul printre refugiații îngroziți.

   - Nu vă opriți! le strigă Caine, în momentul în care unii dintre oamenii lui o luară la sănăoasa, într-o încercare inutilă de a cerși ceva de mâncare de la 2 copii de 5 ani, traumatizați, acopriți de funingine.

   Apoi, tocmai în capătul străzii învăluite în fum, o siluetă.

   - Jos! șuieră Caine printre dinți. Opriți-vă.

   Se uită cu ochii mijiți, încețoșați. Ce era? Nu. Evident că nu. Era nebunie curată.

   Silueta se tranformă într-un puști, un copil obișnuit, cu mâini normale și brațe normale și care nu semăna deloc cu forma aceea pe care o ghicise prin perdeaua de fum.

   Caine se ridică în picioare, simțindu-se prost pentru că se speriase aiurea.

   - Mișcați-vă! Mișcați-vă! urlă el.

   Își ridică mâinile și-și folosi puterea pentru a împinge grupul înainte. Cei mai mulți dintre ei se împiedicară și căzură.

   Îi înjură.

   - Mișcați-vă!

   Silueta aia din fum. Trupul ăla înalt, slab. Brațul care se prelungea și se prelungea. Imposibil. O iluzie, exact ca și asta. Imaginația alimentată de epuizare și de frică, și de foame.

   - Penny, faci tu ceva? o întrebă Caine.

   Penny răspunse răgușită:

   - Ce vrei să spui?

   - Am crezut că am văzut ceva, spuse Caine. 

   Apoi se corectă:

   - Pe cineva. Mai înainte.

   - Eu n-am făcut nimic, spuse Penny. Nu mi-aș folosi niciodată puterile pe tine, Caine.

   - Nu, încuviință Caine. Nu, n-ai face asta.

   Încrederea lui începea să dispară, epuizată. Mintea îi juca feste. Ceilalți aveau să-și dea seama în curând. Diana deja îl simțise. Pe de altă parte, avusese și ea aceeași halucinație, nu-i așa?

   - Ne ia prea mult, spuse Caine. Trebuie să mergem pe stradî, direct. Penny, ori tu, ori eu; unul din noi trebuie să elimine pe oricine ne stă în cale, OK?

   Porni în grabă pe stradă, în direcția plajei. Trebuia să lupte cu tentația de a se uita peste umăr, după băiatul care n-avea cum să fie acolo.

   Ajunseră pe plajă fără prea multe probleme. Dar, odată ajunși acolo, dădură pentru un grup de copii, vreo 20 la număr, toți umblând de colo-colo, privind focul cu ochii mari, plângând, râzând, încurajându-se unul pe celălalt. Ca și cum pe jumătate s-ar fi uitat la un spectacol și pe cealaltă jumătate ar fi ars ei înșiși în acele flăcări.

   La început, grupul de copii gălăgioși nu-l văzu pe cel al lui Caine, dar apoi unul dintre ei se uită peste umăr și făcu ochii mari când o văzu pe Diana. Apoi îl văzu pe Caine.

   - E Caine!

   - Dați-vă din calea mea! îi avertiză Caine.

   Ultimul lucru de care avea nevoie era o luptă tâmpită fără niciun sens și care nu l-ar fi făcut decât să piardă timpul. Se grăbea.

   - Tu! țipă unul dintre copii. Tu ai dat foc!

   - Ce? Imbecilule!

   Caine își făcu loc, folosindu-se de mâinile lui, nu de puterile lui, pentru că nu căuta niciun alt fel de probleme. Dar țipătul puștiului îi molipsea și pe alții, iar acum o duzină de copii înspăimântați și furioși erau în fața lui, urlând și plângând, iar unul dintre ei îl lovi cu pumnul.

   - Ajunge! urlă Caine.

   Ridică o mână, și puștiul care era cel mai aproape de el zbură prin aer. Ateriză 10 metri mai încolo, cu un zgomot revoltător, de oase sfărâmate.

   Caine nici măcar nu avu timp să vadă cine îl pocni în moalele capului cu o rangă de fier. Lovitura păru să vină de nicăieri. Căzu în genunchi, prea confuz ca să mai fie și speriat.

   Văzu ranga numai în momentul când îl lovi a doua oară. O lovitură mai slabă și prost țintită, dar șocant de dureroasă, în osul umărului stâng. Îl curentă până în vârful degetelor, dându-i o senzație de amorțeală.

   N-avea de gând să aștepte și o a treia lovitură. Își ridică mâna dreaptă, dar, înainte să-l pulverizeze pe bietul copil, Penny interveni.

   Băiatul sări înapoi, aproape la fel de departe pe cât l-ar fi proiectat și Caine. Puștiul începu să urle și să vânture sălbatic ranga în jurul lui, bătându-se cu aerul, cu privirea înnebunită de frică.

   - Ce vede? o întrebă Caine.

   - Niște păianjeni mari, răspunse Penny. Foarte mari. Și se mișcă foarte repede.

   - Mersi! mormăi Caine.

   Se ridică și-și frecă umărul rănit și amorțit.

   - Sper să facă infarct. Haideți! țipă el. Nu mai avem mult. Rămâneți cu mine și până mâine-dimineață veți mânca.

       Mary nu mai avea energie să se ducă acasă. Nici nu prea mai conta, de fapt... nici duș... nici...

   Se lăsă pe un scaun din biroul îngrămădit, sfârșită. Încercă să-și ridice picioarele, să și le odihnească pe o cutie de carton, dar până și asta cerea prea multă energie.

   Scutură flaconul de pastile. Deschise capacul cu atenție și se uită la ce mai avea în el. Nici măcar nu recunoștea pastila, dar trebuia să fie un fel de antidepresiv. Asta e tot ce mai primea de la Dahra.

   O dădu pe gât fără apă.

   Când luase oare ultima dată o pastilă? Trebuia să țină socoteala.

   Doi puști căzuseră la pat cu un soi de gripă.

   Și ea ce-ar fi trebuit să facă...

   Ceea ce ar fi putut fi și vis se contopea cu amintirile, și Mary rătăci pentru o vreme într-un loc plin de copii bolnavi și miros de urină, în timp ce mama ei făcea zeci de sendvișuri cu unt de arahide și dulceață pentru marele eveniment de la școală, și Mary împacheta sendvișurile în pungi sigilabile, numărându-le și punându-le în saci mari din plastic reciclat, de la Ralph.

   - Ai făcut pe tine? o întrebă mama ei.

   - Cred că da. Așa miroase.

   Nu îi era rușine, dar era destul de iritată, dorindu-și ca maică-sa să nu facă mare caz din asta.

   Apoi se deschise ușa, și o fetiță intră și se cuibări în poala ei, dar Mary nu putea să-și miște mâinile s-o îmbrățișeze, pentru că brațele ei erau ca plumbul.

   - Sunt atât de obosită, îi spuse mamei ei.

   - Păi am făcut 8000 de sendvișuri, îi explică mamei, iar Mary văzu grămezi peste grămezi de sendvișuri care se legănau hilar, ca un lucru dintr-o carte a doctorului Seuss, și-și dădu seama că era adevărat.

   - Nu arăți prea bine.

   - Sunt bine, îi spuse Mary.

   - Vreau la mami, îi spuse fetița în ureche și lacrimi mari se rostogoliră pe gâtul lui Mary.

   - Ar trebui să vii acasă de-acum, îi spuse mama.

   - Trebuie să spăl rufele mai întâi, îi răspunse Mary.

   - Altcineva o va face în locul tău.

   Mary simțea că o invadează o tristețe extraordinară. Simțea că se cufunda în pardoseală, micșorându-se sub privirile mamei ei care, acum, nu mai făcea sendvișuri.

   Mama ei ținea în mână cuțitul mânjit de untul de arahide și gemul se zmeură. De pe lama acelui cuțit mult prea mare se scurgeau picuri grei de fructe foarte roșii.

   - N-o să te doară, îi spuse mama ei.

   Îi întinse cuțitul.

   Mary se trezi brusc.

   Copila din brațe adormise și făcuse pe ea. Hainele lui Mary erau îmbibate de urină.

   - Oh! țipă ea. Oh, dă-te jos de pe mine! Dă-te jos! urlă ea, pe jumătate încă în vis, pe jumătate încă ținând cuțitul plutind, cu mânerul spre ea, picurând.

   Copila căzu pe podea, șocată, apoi începu să plângă.

   - Hei! țipă cineva din sala mare.

   - Îmi pare rău, mormăi Mary înfundat, încercând să se ridice.

   Picioarele nu reușeau s-o susțină, așa că se așeză din nou, puțin cam prea brusc. Căzând, se întinse după cuțit, dar nu era real, deși plânsetul fetiței era, la fel cum era reală și vocea care țipa:

   - Hei, nu ai voie să intri aici!

   La a treia încercare, Mary reuși să se ridice în picioare. Se clătină. Trei copii, cu chipurile șocate și terorizate. Nu din grupa ei de vârstă. Erau prea mari.

   - Ce faceți aici? îi întrebă Mary.

   Întreaga încăpere se trezea, copiii întrebând ce se întâmplase. Zadie, asistenta care țipase mai devreme, spuse:

   - Mary, cred că s-a întâmplat ceva rău.

   Încă 2 copii se împinseră prin ușa din față. Miroseau a ceva ce nu era urină.

   Un băiat intră, țipând ca scos din minți. Dosul mâini îi era acoperit pe întreaga suprafață de o arsură vineție.

   - Ce se întâmplă?

   - Ajută-ne! țipă un băiat, iar acum totul era haotic, din ce în ce mai mult copii dădeau buzna înăuntru.

   Mary recunoștea mirosul acum, mirosul de fum.

   Îi împinse pe nou-sosiți cu nu prea multă delicatețe. Afară, tuși în momentul în care trase fum în piept.

   Fumul era peste tot, în rotocoale sau suspendat fantomatic, iar o strălucire roșiatică se reflecta dinspre geamurile sparte ale primăriei.

   Spre vest o pală de foc izbucni dintr-odată spre cer, numai ca să fie înghițită de propriul fum.

   Nu mai era nimeni în piața orașului. Nimeni, cu excepția unei singure fete.

   Mary își alungă somnul de pe ochi, uitându-se țintă la ea. Nu era posibil, nu era posibil, nu era real, doar un fragment al unui vis care persista încă.

   Dar fata era acolo, cu chipul în umbră, o licărire a cromului de pe aparul ei dentar.

    - L-ai văzut? întrebă fata.

   Mary simți că murea ceva în ea, că frica și teroarea aveau impactul unei explozii în mintea ei.

   - Ai văzut demonul? întrebă Brittney.

   Mary nu-i putu răspunde. Nu putea decât să se holbeze, în timp ce brațul lui Brittney începea să se alungească, să-și schimbe forma.

   Brittney îi făcu cu ochiul. Ochii albaștri, reci, morți.

   Mary fugi înapoi în grădiniță. Trânti ușa după ea și se propti în ea.

DOUĂZECI ȘI ȘASE

      13 ORE, 43 MINUTE

   Fumul altera peisajul cândva familiar lui Sam. Se opri, căci auzise pași în urma lui, și se întoarse brusc, cu mâinile întinse, palmele pregătite.

   Dar pașii se îndepărtară.

   Sam înjură, frustrat. Orașul ardea, și fumul făcea imposibilă localizarea inamicului.

   Asta era noaptea decisivă. Ăsta era momentul să facă ceea ce ar fi trebuit să facă acum o lună: să-l elimine pe Zil cu nebunia lui cu tot.

   Dar mai întâi trebuia să-l găsească.

   Se forță să gândească. Ce punea Zil la cale, dincolo de ce era evident? De ce să fi decis să dea foc orașului? Părea cam mare bravada pentru unul ca Zil. Părea nebunie curată: și Zil locuia în oraș, ca și ceilalți.

   Dar gândurile lui Sam erau întrerupte de imaginea lui Drake. Drake înviase din morți. Cumva o făcuse.

   Doar nu îi văzuseră niciodată cadavrul, nu?

   - Concentrează-te, își impuse Sam.

   Problema acum era că orașul era în flăcări. Treaba lui Sam era să pună capăt terorii acum.

   Dar unde era Zil?

   Să fie cu Drake?

   Oare sincronizarea asta să fie o coincidență? Nu. Sam nu credea în coincidențe.

   Percepu, din nou, o prezență prin vălul de fum. Din nou Sam porni în urmărirea ei. De data asta, silueta nu dispăru.

   - Nu, te rog... țipă o voce de copil care, apoi, se înecă și se îndoi de spate, tușind.

   Un băiat care nu părea să aibă mai mult de 6 ani.

   - Pleacă de-aici! se răsti Sam. Du-te pe plajă!

   Sam o luă iar la fugă, dar ezită, se întoarse spre dreapta. Unde era Drake? Nu, Zil. Unde era Zil? Zil era real.

   Și, dintr-odată, ajunse la zidul de pe plajă. Aproape că intră în el. Îl trimisese pe puștiul de 6 ani în direcția greșită. Era prea târziu să mai facă ceva acum. Copilul ăla nu era singurul pierdut în seara asta.

   Unde erau Dekka și Brianna, și Taylor? Unde erau soldații lui Edilio?

   Ce se întâmpla?

   Sam văzu un grup de copii alergând pe nisip în direcția portului. Și, pentru moment, avu senzația că-l văzuse pe Caine. Halucinație. Începuse să aibă vedenii.

   - Moarte monștrilor!

   Sam auzise bine. Fusese foarte aproape de el. Poate era doar o iluzie auditivă.

   Încercă să privească prin întuneric și prin fum, dar nu reuși să distingă mai nimic, nici măcar pe imaginarul Caine.

   BUM!

  Un foc de armă. Văzuse explozia puternică.

   Fugi. Picioarele lui loviră ceva moale, dar greu. Se împiedică și căzu cu fața la pământ. Cu gura plină de nisip, se chinui să se spună pe picioare. Un trup, cineva în nisip.

   Nu avea vreme pentru asta.

   Era timpul să facă lumină, să vadă ce și cum. Sam își ridică mâinile sus, și un glob de lumină rece, strălucitoare se formă în aer.

   În lumina bizară, Sam văzu vreo 10 puști din gașca de derbedei ai lui Zil, pe jumătate înarmați.

   O mulțime de copii alergau în direcția cealaltă, departe de ei.

   Un alt grup, mai mic și arătând bizar, mai mult ca o adănută de moșnegi care abia se țineau pe picioare, alerga prin nisip și apă, spre port.

   Zil și gașca lui înțeleseră de îndată cine era responsabil de lumina aceea revelatoare. Nu putea să fie decât...

   - Sam!

   - E Sam!

   - Fugiți!

   - Împușcați-l! Împușcați-l!

   Alte 3 focuri de armă, în succesiune rapidă.

   BUM! BUM! BUM!

   Sam ripostă. Săgeți de laser verde arseră nisipul. Un țipăt de durere.

   - Stați pe loc!

   - Lașilor!

   BUM! BUM!

   Cineva trăgea metodic cu pușca.

   Sam simți o arsură puternică în umăr. Căzu la pământ, rămas fără suflare.

   Oamenii alergau repede în toate părțile. Se rostogoli pe spate, cu mâinile pregătite.

   BUM!

   Cartușele loviră nisipul suficient de aproape ca Sam să audă impactul.

   Se rostogoli din nou, iar și iar.

   BUM! BUM!

   Apoi un declic. O înjurătură. Și mai mulți pași alergând, frământând nisipul.

   Sări în picioare, ținti și trase. Lumina verde, ucigașă provocă un țipăt de durere sau de spaimă, dar silueta care bătea în retragere nu se opri.

   Sam se ridică mai încet de data asta. Avea nisip în cămașă, în gură, în ochi. Fum și nisip, iar ochii îi curgeau. Nu vedea nimic altceva decât forme încețoșate.

   Acum lumina acționa împotriva lui, făcându-l o țintă ușoară. Încercă să îndepărteze fumul cu mâna, și micuțul soare pâlpâi și se stinse. Plaja era iar cufundată în întuneric, deși o lumină vagă, cenușie se insinua pe cerul de deasupra oceanului.

   Sam scuipă, încercând să scoată nisipul din gură. Își frecă ochii cu grijă, încercând să-i curețe.

   Cineva în spatele lui!

   Durerea fu ca de foc. O lovituă de bici care îi tăie cămașa și îi sfârtecă pielea și carnea pe el.

   Sam se răsuci din cauza forței impactului.

   O siluetă întunecată.

   Un șuierat ascuțit ca lama unui cuțit, și Sam, prea șocat ca să se miște, simți biciul plesnind pe umărul lui.

   - Hei, ce faci, Sammy? A trecut ceva vreme, nu crezi?

   - Nu, spuse Sam, răsuflând din greu.

   - Oh, ba da, răspunse vocea, mustind de dispreț.

   Vocea pe care Sam o cunoștea. Vocea pe care o ura și de care se temea. Vocea aceea care râdea și exalta de fericire, în timp ce el zăcea pe pardoseala lustruită a centralei nucleare, urlând în agonie.

   Sam clipi, chinuindu-se să deschidă un ochi, să vadă ceea ce nu putea fi adevărat. Își întinse brațele și trase orbește.

   Șuieratul acela înfiorător. Sam se ghemui la pământ instinctiv, iar biciul trecu pe lângă el, fără să-l rănească în vreun fel.

   - Demonul! țipă o voce de fată.

   Dar veni din spatele lui Sam, pentru că el se întorsese și începuse să fugă.

   Fugea. Fugea orbește, pe nisip.

   Fugea și cădea și iar se ridica și fugea din nou.

   Nu se opri până nu ajunse la zidul de beton de pe plajă, în care se izbi puternic, sfărâmându-și fluierele picioarele. Căzu peste el, cu fața la pământ, și zăcu acolo, respirând greu.

      Quinn întorsese bărcile spre țărm, înspăimântat de ce-ar fi putut găsi.

   Focul se extinsese, și acum părea să acopere jumătate din oraș, deși nu se mai auzeau explozii noi. Fumul ajunsese până în largul mării. Ochii îl usturau. Inima îi stătuse în gât.

   Nu încă un masacru. Nu încă o atrocitate. Ajunge! Nu își dorea decât să pescuiască.

   Vâslașii amuțiseră din pricina spectacolului îngrozitor al caselor în flăcări.

   Ajunseră la primul dig și văzură un grup de copii abia ținându-se pe picioare, urcând spre el. Fără îndoială copii panicați, fugind din calea flăcărilor, care crezuseră că în port vor fi în siguranță.

   Quinn strigă la ei.

   Niciun răspuns.

   Barca atinse stâlpul de acostare care se legăna în apă. Mișcările lui erau automate după atâtea repetări. Acostaseră. Big Goof sări pe dig și securiză a doua linie.

   Copiii îi ignorară și trecură mai departe. Se mișcau ciudat. Ca niște oameni bătrâni și slăbiți.

   Era ceva ciudat la ei...

   Și familiar.

   Soarele răsărea abia peste o oră. Singura lumină era cea a focului.

   Quinn sări pe dig.

   - Hei, voi de-acolo! Hei! țipă el.

   Quinn era responsabil de bărci. Portul era al lui.

   Copiii continuau să alerge, ca și cum ar fi fost surzi. Se îndreptară spre un dig paralel, spre cele două bărci în care erau păstrate alimentate cu carburant în caz de urgențe: o șalupă și un Zodiac gonflabil.

   - Hei! țipă Quinn.

   Majoritatea copiilor se întoarseră spre el. Erau separați de câțiva metri de apă, dar, chiar și în lumina slabă a focului, Quinn îi recunoscu forma umerilor și a capului.

   Și îi recunoscu vocea.

   - Penny, spuse Caine. Ține-l pe Quinn ocupat.

   În momentul acela, un monstru erupse din apă într-un gheizer nemaipomenit.

   Quinn răcni, încremenit de frică.

   Monstrul se ridică, din ce în ce mai sus. Avea un cap de elefant chinuit, deformat. Doi ochi negri reci, fără viață. Dinți curbați. Gura se deschise, scoțând la iveală o limbă ascuțită și lungă.

   Monstrul mugi: un sunet ca o mie de violoncele la care se cânta cu cutii de conserve în loc de arcușuri. Un sunet prelung și gol. Un sunet agonizant.

   Quinn căzu pe spate. Căzu de pe dig. Se lovi cu spatele de marginea bărcii lui. Impactul îl lăsă fără suflare, apoi se scufundă în apă, cu capul înainte.

   Quinn cunoștea apa. Fusese un surfer bun și un înotător la fel de bun. Asta nu era prima lui experiență în apă, cu capul în jos, ca în mașina de spălat.

   Își controlă frica și se zbătu din răsputeri să se stabilizeze. Suprafața apei, bariera dintre apă și aer, între viață și moarte, era la câțiva metri deasupra. Un picior atinse fundul. Apa nu era prea adâncă aici.

   Începu să se ridice.

   Dar monstrul încercă să-l găsească sub dig. Brațe înnebunitor de lungi, cu niște mâini ca niște gheare.

   Brațele monstrului încercau să-l ajungă, dar el înotă înapoi. Panicat, lovind apa cu toată forța, împingând, cu plămânii arzând.

   Prea încet. O mână gigantică se strânse în jurul lui.

   Dar ghearele trecură prin el.

   Niciun fel de durere.

   Nicio atingere, niciun fel de senzație.

   A doua gheară lovi cu putere apa. L-ar fi sfârtecat.

   Dar trecu prin el.

   Iluzie!

   Cu ultimele puteri, Quinn ajunse la suprafață. Se sufocă la contactul cu aerul și vomită apa sărată. Monstrul dispăruse.

   Big Goof îl trase în barcă, de parcă ar fi fost un sac de bolovani. Quinn zăcea pe fundul bărcii, incomod, deasupra vâslelor.

   - Ești OK?

   Quinn nu-i putu răspunde. Dacă încerca, știa foarte bine că avea să verse din nou. Vocea încă nu-i revenise. Se simțea de parcă ar fi respirat prinr-un pai. Dar era viu.

   Și acum totul i se luminase în minte. Monstrul acela. Zgomotul pe care îl făcuse. Îl cunoștea.

   Cloverfield.

   Era monstrul din film. Exact același monstru, exact același sunet.

   Se ridică în capul oaselor și tuși.

   Apoi se ridică în picioare în ambarcațiunea care se clătina și îi văzu pe Caine și gașca lui urcând la bordul bărcilor.

   Caine îi surprinse privirea și îi zâmbi ironic și rece. Avea cu el o fată ciudată. Și ea, ca și Caine, se uita la el fix, dar nu-i zâmbi. În schimb, își arătă dinții, într-o grimasă care era mai mult o amenințare decât un zâmbet.

   Se auzi un motor pornindu-se, răgușit și nemulțumit. Apoi un al doilea.

   Quinn rămase unde era. N-avea nicio șansă împotriva lui Caine. Caine îl putea ucide doar cu un gest.

   Cele două bărci cu motor pufăiră încet, prudent, îndepărtându-se cu grijă de dig.

   Apoi se auzi un zgomot de pași grăbiți. Un puhoi de copii, unii dintre ei înarmați. Quinn îl recunoscu pe Lance, apoi pe Hank. În sfârșit îl văzu și pe Zil, care stătea mai în spate, lăsându-i pe ceilalți 2 să i-o ia înainte.

   Ajunseră în capătul cheiului. Hank se opri, ținti și trase.

   Glonțul nimeri direct barca Zodiac. Aceasta începu să se dezumfle brusc. Motorul pufni apă, în timp ce prora se prăbuși și se scufundă.

   Quinn urcă până la jumătatea digului, ca să vadă ce se întâmpla. Rămase cu gura căscată.

   Caine, ud și livid de furie, se ridică și levită deasupra Zodiacului, care se scufunda.

   Îl smulse pe Hank de pe chei, cu armă cu tot, și-l propulsă în aer. Hank se învârti în gol, se răsuci și urlă îngrozit, neajutorat. La 30 de metri în aer, Hank se opri. Și apoi, plonjon în gol. Dar nu era o cădere propriu-zisă. Era prea rapidă ca să fie o cădere. Mult prea rapidă ca să fie o simplă problemă de gravitație.

   Caine îl trântea pur și simplu pe Hank din cerul cenușiu. Cădea ca un meteorit.

   Hank se izbi de suprafața apei. Împroșcă un torent uriaș, ca și cum cineva ar fi dar drumul unei greutăți imense.

   Quinn cunoștea apele portuare. Nu erau mai dânci de 2-3 metri acolo unde căzuse Hank. Pe fund erau nisip și scoici.

   Nu exista nici cea mai mică șansă ca Hank să reapară la suprafață.

   Caine pluti în aer, iar Zil îl privea neputincios, cu ochii mari, terorizați.

   - Asta, Zil, strigă Caine, a fost o mare greșeală.

   Zil și trupa lui se întoarseră pe călcâie și fugiră. Caine râse și coborî în a doua barcă. Cinci dintre oamenii lui erau încă în apă, strigându-l și dând disperați din mâini, apoi înjurând și urlând plini de ură și de furie, privind șalupa îndepărtându-se.

DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

      13 ORE, 32 MINUTE

   - Trezește-te, îi șopti Peace.

   Îl apucă pe Sanjit de umeri și-l scutură.

   Sanjit se obișnuise acum multă vreme să fie trezit la orice oră din zi și din noapte. Faptul că era cel mai mare dintre copii își pierduse de mult farmecul.

   - S-a întâmplat ceva cu Bowie?

   Peace scutură din cap.

   - Nu. Dar cred că lumea a luat foc.

   Sanjit ridică sceptic din sprâncene.

   - Pare destul de ciudat ce-mi spui tu mie, Peace.

   - Vino să vezi.

   Sanjit mormăi și se dădu jos din pat.

   - Cât e ceasul?

   - E aproape dimineață.

   - Cuvântul cheie fiind „aproape”, se lamentă Sanjit. Știi care e momentul cel mai potrivit să te trezești? Când e dimineață de-a dreptul. Mult mai bine decât atunci când e „aproape” dimineață.

   Dar o urmă pe coridor, până la dormitorul pe care îl împărțea cu Bowie și Pixie. Casa avea 22 de dormitoare, dar numai Sanjit și Virtue aleseseră să doarmă singuri, în câte un dormitor fiecare.

  Pixie dormea. Bowie se întorcea pe-o parte și pe alta, încă suferind de febra care nu mai voia să cedeze.

   - La fereastră, șopti Peace.

   Sanjit merse la fereastră. Era aproape cât peretele, oferindu-le o priveliște incredibilă în timpul zilei Rămase acolo, pironit, privind orașul din depărtare.

   - Du-te și trezește-l pe Choo, spuse el după o clipă.

   Se întoarse cu un Virtue morocănos dincolo de cuvinte, încercând să-și alunge somnul de pe ochi și mormăind înfundat și nervos.

   - Privește, spuse Sanjit.

   Virtue se holbă pe fereastră, exact cum făcuse și Sanjit.

   - Foc.

   - Nu zău? spuse Sanjit, clătinând din cap, înmărmurit și îngrozit. Tot orașul pare să ardă.

  Flăcările portocalii și roșietice erau un punct strălucitor pe linia orizontului.

   - Deci, acolo ar trebui să pilotez eu elicopterul? întrebă Sanjit.

   Virtue plecă și se întoarse câteva momente mai târziu. Aduse cu el un telescop micuț. Nu era foarte puternic. Îl folosiseră uneori ca să încerce să vadă mai detaliat orașul sau țărmul împădurit din apropierea insulei. Niciodată nu văzuseră cine știe ce. Nici acum nu vedeau prea mult, dar, chiar și ușor mărit, incendiul părea terifiant.

   Sanjit se uită la Bowie, care scâncea în somn.

   - Am un sentiment tare urât, spuse Virtue.

   - Nu e ca și cum focul se poate extinde până aici, spuse Saniit, încercând să pară nepăsător, dar fără să reușească.

   Virtue nu-i răspunse nimic. Se uita doar. Și, dintr-odată, lui Sanjit îi dădu prin minte că fratele și prietenul lui vedea mai mult decât foc.

   - Ce e, Choo?

   Virtue oftă, un oftat atât de greu, încât era aproape un suspin.

   - Nu mă întrebi niciodată de unde sunt eu.

   Sanjit era surprins de turnura pe care o luase conversația.

   - Africa. Știu că ești din Africa.

   - Africa e un continent, nu e o țară, spuse Virtue cu un vag ecou al obișnuitei lui pedanterii. Congo. De acolo sunt eu.

   - Bine.

   - Asta nu înseamnă nimic pentru tine, nu-i așa?

   Sanjit ridică din umeri.

   - Lei și girafe; chestii din astea?

   Virtue nici măcar nu se deranjă să-l ia în râs.

   - Acolo a fost un război care a durat... o veșnicie. Oameni care se omorau unii pe alții. Violuri. Tortură. Chestii despre care nu ai vrea să știi, frate.

   - Zău?

   - Eu nu eram într-un orfelinat când m-au adoptat Todd și Jennifer. Aveam 4 ani. Eram într-o tabără de refugiați. Tot ce-mi aduc aminte este faptul că eram flămând tot timpul. Și nu era nimeni care să aibă grijă de mine.

   - Unde erau părinții tăi adevărați?

   Virtue nu-i răspunse multă vreme și un fel de instinct îi dictă lui Sanjit să nu forțeze nota.

   Într-un final, Virtue spuse:

   - Au venit și au început să dea foc satului nostru. Nu știu de ce. Eram doar un copil. Nu știu decât că mama mea - mama mea adevărată - mi-a spus să fug și să mă ascund în tufișuri.

   - OK.

   - Mi-a spus să nu ies de acolo. Sau să mă uit. Mi-a spus: „Ascunde-te. Închide ochii strâns. Și acoperă-ți urechile”.

   - Dar tu n-ai făcut-o.

   - Nu, șopti Virtue.

   - Ce-ai văzut?

   - Am...

   Virtue trase adânc aer în piept și se cutremură. Spuse, cu o voce gâtuită, nefirească:

   - Știi ce. Nu pot să-ți spun. Nu pot să pronunț cuvintele alea care să descrie ce-am văzut. Nu vreau ca asemenea cuvinte să-mi iasă din gură.

   Sanjit se uită țintă la el, simțind că se uita ca la un străin. Virtue nu vorbea niciodată despre copilăria lui timpurie. Sanjit se pălmui singur în sinea lui pentru că fusese atât de egoist, încât nu-l întrebase niciodată.

   - Mă uit la focul ăla și am un sentiment rău, Sanjit. Am sentimentul că e pe cale să se întâmple iar.

      Taylor îl găsi pe Edilio cu Orc, Howard, Ellen și încă vreo câțiva. Se retrăgeau din calea urgiei focului.

   Voci plângeau jalnic de la etajele superioare ale unei case care ardea. Taylor îl văzu pe Edilio acoperindu-și urechile cu mâinile.

   Taylor îl apucă de mâini și le trase de pe urechi.

   - Sunt copii în casa aia!

   - Zău? spuse Edilio sălbatic. Zici tu?

   Nu era stilul lui Edilio,și Taylor se uita la el șocată. Ceilalți se uitau la ea de parcă era cretină. Cu toții auziseră țipetele.

   - Eu pot s-o fac, spuse Taylor. Pot să mă transport acolo într-o clipită și să dispar înainte ca focul să ajungă până la mine.

   Privirea plină de furie a lui Edilio se mai înmuie oarecum.

   - Ești o curajoasă, Taylor. Dar ce poți să faci tu? Tu poți să faci salturi, dar nu poțilua pe nimeni cu tine.

   Taylor se uită țintă la casă. Era la jumătate de stradă depărtare, dar, chiar și de la distanța aceea, căldura era atât de puternică, de parcă ar fi venit dintr-un furnal.

   - Poate că pot să...

   Ezită.

   - Ce se întâmplă acolo... tu nu poți să faci nimic în privința asta. Și n-ai să te duci acolo doar ca să vezi cum se întâmplă. Crede-mă, spuse Edilio. Nu vrei să vezi așa ceva.

   Plânsetele încetară și nimeni nu avea să le mai audă vreodată. Câteva minute mai târziu, acoperișul se prăbuși.

   - Focul se răspândește singur acum. Ar trebui să încercăm să-i punem stavilă, spuse Ellen.

   - Ce să-i punem? întrebă Edilio.

   - Stavilă. Asta se face în incendiile de pădure. Se taie copacii care stau în calea focului. În felul ăsta, focul nu mai trece din copac în copac

   - Vrei să dărâmi casele? întrebă Howard. Tu vrei să-l pui pe Orc să pună la pământ casele. Asta te va...

   - Taci din gură, Howard!

   Orc n-o spuse cu răutate, ci cu hotărâre.

   Howard ridică din umeri.

   - OK, uriașule. N-ai decât să fii altruist.

   - Cum zici tu, spuse Orc.

   Dekka dădu peste Edilio. Era evident că fusese aproape orbită de atâta fum.

   - Dekka, țipă Edilio, l-ai văzut pe Sam?

   Dekka încercă să-i răspundă, se înecă, tuși și sfârși prin a clătina din cap.

  - OK. Vino cu noi. Focul se extinde.

   - Ce faceți? reuși ea să întrebe.

   - Vrem să oprim focul, spuse Edilio. Sare din casă în casă. Vrem să dărâmăm câteva case și să le împingem mai departe din calea focului.

   - Aduceți-l și pe Jack, spuse Dekka, abia reușind să strecoare cuvintele printre accesele exasperante de tuse care urmară.

   - Bună idee, spuse Edilio. Taylor?

   Taylor dispăru.

   - Haideți, băieți, îi îndemnă Edilio, încercând să-și adune trupele demoralizate. Încă mai putem salva mare parte din oraș.

   El îi conducea, iar ceilalți îl urmau.

   Unde era Sam? În mod normal, Sam era cel care conducea. Sam era cel care dădea ordine.

   Oare Sam era OK? Îl ajunse din urmă pe Zil? Făcuse ceea ce amenințase că va face? Îl omorâse pe Zil?

   Edilio încă mai auzea răsunând în mintea lui ecoul plânsetelor și țipetelor celor din casa care se prăbușise. Știa că avea să le audă în visele lui multă vreme de-acum încolo. Nu avea să simtă prea multă compasiune pentru Zil dacă Sam dusese la bun sfârșit ceea ce-și propusese.

   Dar, chiar și acum, gândul încă nu-i dădea pace lui Edilio. Era încă un simptom care îi arăta că lumea o luase razna de tot.

   Taylor apăru înapoi în momentul în care ei ajunseseră pe Sheridan. Era fum peste tot. Focul se mișca invers, de pe Sheridan spre vest.

   - Jack e pe drum. Briza a încercat să se pună pe picioare, dar abia a putut să facă 2 pași.

   - Se simte bine? întrebă Dekka.

   - Gripa și superviteza nu merg bine împreună, din ce-am văzut eu. Dar va fi bine.

   Edilio încercă să-și dea seama cum stătea treaba. Focul se extindea cu furie spre vest. Nu exista niciun fel de vânt normal, nu exista așa ceva în FAYZ, dar se părea că focul își crease propriul vânt. Venea spre ei un val rapid de căldură dogoritoare ca dinspre o lampă de sudură. Nu era nicio îndoială că focul va urmări acel val.

  - Vine încoace, spuse Ellen.

   - Mda.

   Incendiile de pe Sherman transformau rândurile de case dinspre vest în siluete care abia se distingeau.

   Dintr-odată, dintr-una din coloanele de fum ieși un băiețel care-l trăgea după el pe unul mai mare.

   - Hei, micuțule, spuse Edilio. Pleacă imediat de-aici!

   Băiețelul era Justin. Edilio putea să-l recunoască acum. Mary îl rugase să aibă grijă de el. Și Roger. Roger nu era bine deloc, ncapabil să vorbească sau să deschidă ochii.

   - Nu încerca să vorbești, spuse Edilio. Justin, du-te în piață, în centru, OK? Amândoi. Probabil că Lana e deja acolo. Du-te la ea sau du-te la Dahra Baidoo, OK? Acum, în momentul ăsta! Pleacă acum!

   Cei 2 copii, acoperiți cu funingine, plecară, înecându-se, abia ținându-se pe picioare, Justin încă trăgându-l după el e Roger.

   - Nu cred că putem salva casele de pe partea aia, spuse Ellen. Dar aici strada este destul de largă. Dacă putem să dărâmăm casele de pe partea de est, să le împingem mai încolo, poate că ar fi suficient.

   Jack venea din capătul străzii, uimit și prudent.

   - Mersi că ai venit, Jack, spuse Edilio.

   Jack îi aruncă o privire murdară luiTaylor, care îi zâmbi sec. Se întâmplase ceva acolo, dar acum nu era momentul să-și bată capul cu așa ceva. Taylor îl convinse pe Jack, asta era tot ce Edilio avea nevoie să știe.

   - OK, spuse Edilio. Să dăm jos casele astea. Taylor verifică în interior. Dekka, cred că te vom pune pe tine să le slăbești rezistența mai întâi. Apoi Orc și Jack vor putea să le dărâme.

   - Tu ocupă-te de este, spuse Orc.

   Taylor reapăru.

   - Nu-i nimeni în casele astea. Am cutat în fiecare camerăă.

   Dekka își ridică mâinile. Edilio se întrebă dacă faptul că era răcită îi slăbise puterile. Dar mobila de pe veranda celei mai apropiate case se ridică în aer, ca puful, izbindu-se de acoperiș.

   Casa gemu și scârțâi. Un val de pământ și gunoi se ridică în aer într-un soi de ploaie inversată, încetinită.

   Apoi, dintr-odată, Dekka își coborî brațele. Țărâna și gunoiul se prăbușiră la pământ. Casa protestă vehement. O parte din acoperiș căzu înăuntru.

   Orc și Jack își luară pozițiile.

   Orc lovi cu pumnul în zid, în apropierea unui colț al casei. Pumnul trecu prin zid, și el îl prinse cu brațul, înlănțuindu-l, și trase de stâlpul de susținere. Era muncă grea; Orc se chinuia din răsputeri, dar, dintr-odată, stâlpul cedă. Peretele lateral se rupse și ieși în exterior, bolțurile de lemn crăpaseră și ieșiseră ca niște oase printr-o fractură deschisă. Colțul casei se prăbuși.

   Jack smulse un stâlp electric din ciment, i-l înmână lui Orc și apoi apucă un al doilea felinar stradal pentru sine. De îndată ce casa fu transformată într-o grămadă de lemne și zidărie, și țevăraie sfărâmată, Dekka ridică întreaga harabaruă în aer.

   Urmă un soi de dans nebunesc, ciudat și periculos.  Orc și Jack se folosiră de stâlpii electrici, lungi, pentru a trimite masa de dărâmături  înapoi în stradă. Dar nu era un lucru ușor, pentru că Dekka trebuia să adapteze gravitatea, pentru a ține dărâmăturile în aer, iar Orc și Jack trebuiau să se lupte cu diferitele niveluri gravitaționale care, în anumite momente, afectau greutatea stâlpilor, făcându-i ușori ca un fulg, pentru ca mai apoi să își recapate întreaga greutate.

   În cele din urmă, casa, boțită, făcută bucăți, fu măturată spre locurile de parcare din spatele clădirilor care dădeau spre San Pablo și piața orașului.

   În timp ce ei terminau cu prima casă, focul se mutase în casa dinspre vest. Dar măcar acum exista o șansă de a fi oprit înainte să traverseze Sheridanul.

   Lucrară toată dimineața. Munciră din greu, alergând în dreapta și-n stânga, pe o distanță de 3 străzi de Sheridan, dărâmând majoritatea caselor direct amenințate de incendiu. Edilio și Howard cercetară fiecare casă în parte, evacuându-i pe copii din calea pericolului și alergând în spatele lui Orc, Dekka și Jack, stingând tăciuni aprinși care aterizaseră în partea de est a străzii, sufocând iarba aprinsă cu capace de tomberoane metalice și lopeți de gunoi.

   Sunetul a tot ceea ce se întâmpla - dărâmăturile, rupturile și prăbușirile brutale - se alăturară pocnetelor și pârâiturilor focului, care consuma tot ce prindea în cale în partea de vest a străzii.

   Erau sunetele distrugerii orașului Perdido Beach.

DOUĂZECI ȘI OPT

      13 ORE, 12 MINUTE

   Șalupa se îndepărtă de Perdido Beach, pufăind ușor.

   Rămăseseră doar 7: Caine, Diana, Penny, Tyrell, Jasmine, Bug și Paint.

   Paint își câștigase porecla când îl găsiseră inhalând vopsea dintr-o șosetă. Gura lui era invariabil de altă culoare, în funcție de culoarea peste care dăduse ultima dată. În momentul de față, era roșie, remarcă Caine mai mult pentru sine. Ca și cum Paint ar fi devenit, peste noapte, vampir.

   - Unde mergem, frate?

   Paint întreba acum pentru a zecea oară de când porniseră în larg.

   - Pe insula lui Bug, răspunse Caine.

   Era nerăbrător. A ajuns până aici, a dovedit că încă îl mai poate răni pe Sam, a dovedit că poate să ducă un plan la bun sfârșit. Așa slăbit cum era, a reușit să-și ducă oamenii de la Coates direct prin inima teritoriului dușmanului.

   Motorul pufăia calm, oferindu-i un sentiment de siguranță. Cârma vibra în mâna lui Caine. O amintire a lumii de demult, pline de mașini și echipamente, și electronice, și mâncare.

   Era înghesuială în barcă, aglomerat. Nu era cine știe ce ambarcațiune meșteșugită. O barcă de pescuit, cu pecaj mic, cu fundul plat, cu marginile joase. Sticlă fibroasă mizerabilă. Sau poate era aluminiu? Lui Caine nu-i păsa.

   Erau doar 3 veste de salvare în barcă. Tyrell, Bug și Penny le aveau pe ei, cu curelele legate oarecum eficient. O barcă de salvare cu refugiați morți de foame.

   Diana nu luase o vestă de salvare. Caine știa de ce. Nu-i mai păsa dacă trăia sau nu. Nu-și mai vorbiseră de ore întregi.

   Era ca și cum Diana se dădea deja bătută. Caine putea să se uite la ea acum fără să se mai ferească, fără să se mai prefacă. Diana n-avea să-i mai răspundă furioasă, cu vreo remarcă răutăcioasă și comică în același timp.

   Era acum o epavă a ceea ce fusese Diana. Era ceea ce mai rămânea când luai frumusețea Dianei, inteligența și duritatea ei. Un schelet ambulant, cu păr uscat și rupt, cu pielea galben-bolnavă și tremurând din toate încheieturile.

   - Eu văd mai mult de o insulă, comentă Penny.

   - Da, zise Caine.

   - Care dintre ele?

   Nu era momentul să admită că n-avea nici cea mai vagă idee. Un moment foarte prost să admită că, dacă nimereau greșit și reușeau să urce pe insula care nu trebuia, cel mai probabil aveau să moară acolo. Nu aveau destulă putere în ei ca să sară pe insulă.

   - E mâncare acolo? întrebă Tyrell cu speranță în glas.

   - Da, spuse Caine.

   - E a unor oameni putred de bogați, a unor actori superbogați, spuse Bug.

   O voce venită de la umbra vagă a unui băiat care stătea la prora.

   - Avem destul combustibil ca să ajungem până acolo? întrebă Tyrell.

   - Bănuiesc c-o să aflăm și asta, spuse Caine.

   - Și dacă rămânem fără? întrebă Paint. Adică, ce facem dacă rămânem fără combustibil.

   Caine obosise deja să mai joace rolul conducătorului neînfricat.

   - O să plutim în derivă și o să crăpăm aici, pe marea asta albastră și adâncă, răspunse el.

   Asta le închise gura tuturor. Toată lumea știa ce avea să se întâmple înainte să ajungă să moară de foame aici, liniștiți.

   - L-ai văzut și tu, îi spuse Diana lui Caine.

  Nu părea să aibă destulă energie ca să se uite la el.

   Caine ar fi putut să mintă. Dar ce sens mai avea?

   - Da, spuse Caine. L-am văzut.

   - N-a murit, spuse Diana.

   - Așa s-ar părea.

   Îi displăcea teribil ideea că Drake ar mai putea fi în viață. Nu doar pentru că Drake l-ar învinui pe Caine de moartea lui. Nu doar pentru că Drake nu l-ar ierta niciodată, nu l-ar uita niciodată și nici nu s-ar opri vreodată.

   Caine ura ideea că Drake era încă în viață, pentru că spera ca măcar moartea  să fie reală în lumea asta. Putea să accepte moartea, dacă la asta se ajungea. Dar nu putea să accepte ideea de a muri și de a se întoarce printre cei vii.

   Jasmine se ridică în picioare, tremurând toată.

   Caine se uită la ea, fără să-i pese prea mult, dar sperând că fata n-avea să răstoarne barca.

   Fără a spune un cuvânt, Jamsine se rostogoli peste bord. Căzu în apă cu stropi mari.

   - Hei, strigă Diana cu glas stins.

   Caine își menținu mâna pe cârmă. Jasmine nu mai reveni la suprafață. O spumă albă, ca o broderie, perturbă apa, marcând locul în care se scufundase.

   „Și așa au mai rămas doar 6”, gândi Caine, fără chef.

     Hank era mort.

   Antoine dispărut, pierdut undeva în toată nebunia, probabil mort și el, la cât de grav fusese rănit.

   Zil stătea tremurând. Acasă, în tabăra lui cretină, cu prietena lui cretină, Lisa, care se uita la el ca o vițică și cu imbecilul de Turk, mormăind într-un colț, încercând să găsească o explicație care să le arate că tot ce se întâmplase fusese, de fapt, o chestie bună.

   Sam avea si vină dupe el de-acum. Zil era convins de asta. Sam avea să vină după el. Monștrii vor triumfa. Dacă îl putueră ucide pe Hank și, cel mai probail, și pe Antoine, atunci, oh, Doamne, era numai o chestiune de timp.

   Caine ar fi putut la fel de bine să-l omoare în felul ăla și pe Zil, să-l scufunde în amre. Dacă Zil ar fi fost cel care trăgea cu arma, Caine l-ar fi omorât cu aceeași ușurință cu care îl omorâse pe Hank. Pe el? Conducătorul!

   Nu ăsta fusese planul. Zil trebuia să se folosească de confuzia creată de incendiu, ca să convingă și să adune cât de mulți normali ar fi putut, și să cucerească primăria. Să o ia prizonieră pe Astrid, s-o țină ostatică, astfel încât Sam să nu poată să...

   Un plan cretin. Planul lui Caine. Cum o să-i adune el pe copii acum, în haosul ăla? În fum și panică, și confuzie, cu Sam trăgând în Antoine și apoi, Hank...

   Cretine, cretin, cretin.

   Și apoi să-l atace pe Caine ca să dea bine, să pară real. Și mai cretin. N-avea cum să se lupte cu mutanții față în față.

   - Partea bună e că puștii ne vor crede pe deplin acum, spuse Turk, rozându-și unghiile.

.................................................................