Foamea, Michael Grant

 .....................................................................

7-9

         - Mai sunt și alte probleme, zise Sam. Aici avem neînțelegeri între ciudați și normali.

   Brianna păru neimpresionată.
   - O să mă duc să-i plesnesc pe unii dintre ei de câteva ori, o să le treacă, iar apoi o să ne ocupăm de centrala atomică. 
   Se aplecă spre el.
   - Știu cum să intrăm de pe acoperiș.
   Asta era o informație folositoare. Suficient de interesantă ca să-l facă pe Sam să se răzgândească.
   - Unde am ajunge? În sala turbinelor?
   - Păi e o ușă pe acoperiș. Nu știu unde duce, dar trebuie să dea în sala turbinelor. Probabil.
   Sam încerca să iasă din starea proastă în care era, dar nu prea reușea să se concentreze. Se simțea cu moralul la pământ. Foarte obosit.
   - Ești rănită, își dădu el seama.
   - Da, și mă ustură. Unde-i Lana? Am nevoie să-mi bandajeze rana. Apoi putem să le facem fundurile arșice.
   - Am pierdut-o pe Lana. Și-a luat tălpășița.
   Acea veste reuși să-i zdruncine Briannei încrederea.
   - Poftim?
   - Lucrurile nu merg bine, spuse Sam.
   Vedea cât de îngrijorată era Brianna. Sam nu dădea un exemplu bun. Nu reușise să-i țină pe toți în frâu. Știa acest lucru. Dar nu putea să scape de indiferența care-l împiedica să se gândească la un plan coerent.

   - Trebuie să te odihnești, îi spuse Brianna într-un final.

   - Da, făcu Sam. Cu siguranță.

        Vocile erau cunoscute. Le aparțineau lui Taylor. Dekkăi. Și lui Howard.

   - Răsare soarele, spuse Taylor. Cerul e cenușiu.

   - Trebuie să facem ceva cu Brittney și Mickey, spuse Dekka.

   - Eu nu pun mâna pe cadavre, făcu Howard scârbit.

   - Cred că am putea să ducem cadavrele în oraș ca să le îngroape Edilio, zise Dekka.

   Taylor oftă ușurată.

   - Lucrurile nu stau bine deloc acolo. Nu l-am mai văzut niciodată pe Sam în așa hal. Adică e pur și simplu....

   - O să-i treacă, spuse Dekka.

   Nu părea foarte sigură.

  - Dar poate că nu e bine să-i cerem să spună câteva cuvinte la o înmormântare.

   - Am putea să acoperim cadavrele. Să-l ducem pe Mickey acolo și să punem deocamdată o pătură peste ei.

   - Mda. Trebuie să fie o pătură în portbagajul unei mașini de aici. O prelată. Orice. Cheamă-l, te rog, pe Orc să deschidă niște portbagaje.

   Așa ajunse Brittney cuibărită lângă Mickey, acoperită cu o pânză cu care pictorii își înveleau tablourile.

   Nu o durea nimic.

   Nu vedea nicio lumină.

   Auzea ceva, dar foarte slab.

   Inima i se oprise și era tăcută.

   Însă nu murise.

           Albert nu avea timp de pierdut.

   El și Quinn îi spuseseră în cele din urmă lui Sam despre aurul pe care-l găsiseră. Despre Lana care plecase împreună cu protectorul ei.

   Îl găsiseră pe Sam într-o stare de apatie și nu furios cum se așteptaseră. Îi ascultase cu ochii închiși, iar Albert avea impresia că ațipise de câteva ori.

   Se simțeau ușurați că Sam nu era mânios pe ei. Dar și un pic tulburați. Îi dădeau totuși niște vești foarte proaste. Lipsa de reacție a lui Sam era foarte ciudată. Parcă nu era în apele lui.

   De aceea Albert trebuia să-și revină în fire. Îl trimisese pe Quinn la pescuit, deși acesta șovăia.

   - Nu-mi pasă cât de obosit ești, Quinn: trebuie să ne ocupăm de afacere.

   Apoi se apucase de treabă.

   Albert nu știa cum să topească aurul. Punctul de topire al aurului era de 3 ori mai mare decât cel al plumbului, iar Albert nu știa cum să obțină acea temperatură. Cu siguranță nu se putea folosi de echipamentul de la McDonald`s, care oricum nu mergea pentru că nu era curent.

   Albert fu cuprins de disperare până când, scotocind prin mazaginul de bricolaj după ceva, găsi torța cu acetilenă.

   Cără la McDonald`s două torțe și toate bidoanele cu acetilenă pe care le găsi. Închise ușa.

   Puse un vas din fier forjat pe aragaz și îl încălzi la maximum. Nu ar fi topit aurul, dar întârzia procesul de răcire.

   Puse un lingou de aur în vas, aprinse torța și îndreptă flacăra albastră spre aur. Pe metal începură să apară imediat picături care se scurseră apoi într-un mic pârâiaș de aur topit.

   O oră mai târziu, reuși să extragă 6 gloanțe de aur din matriță.

   Era o treabă istovitoare. Temperatura dogorea. Dar ajunsese să producă 24 de gloanțe pe oră. Lucră fără oprire timp de 10 ore, iar apoi, istovit, flămând și deshidratat, numără 224 de gloanțe de calibrul 32.

   Copiii bătură la ușă, vrând să intre la McClub. Dar Albert pusese un anunț pe care scria: „Ne cerem scuze: în seara asta e închis, reveniți mâine.”

   Bău niște apă, mâncă pe sponci și făcu niște calcule. Avea suficient aur pentru a produce aproximativ 4000 de gloanțe, ceea ce însemna că, dacă erau corect împărțite, fiecare locuitor din Perdido Beach primea 10 gloanțe. Fabricarea lor avea să dureze săptămâni întregi.

   Dar nu avea suficientă acetilenă pentru toate gloanțele. În acest caz, pentru a topi aurul, avea nevoie de Sam, probabil ultima persoană care ar fi vrut să-l ajute.

   Albert îl văzuse pe Sam arzând cărămizi. Cu siguranță era în stare să topească și aur.

   Între timp, Albert voia să dea câte un glonț fiecărei persoane din oraș. Ca un fel de carte de vizită, un simbol pentru ce avea să urmeze.

   Apoi o bancnotă, aur și, în cele din urmă, credit.

   În ciuda oboselii pe care o simțea, Albert fredona mulțumit în timp ce stătea cu un carnețel galben și cu un pix în mână, notând câteva idei de nume pentru monedă.

   „Gloanțe” nu era o denumire potrivită. Voia ca oamenii să se gândească la „bani” și nu la „moarte”.

   Dolari? Nu. Cuvântul era cunoscut, iar el voia ceva nou.

   Euro? Franci? Dubloni? Mărci? Lire? Coroane?

   Alberți?

   Nu, era prea exagerat.

   Unități?

   Mergea. Înțelesul era limpede.

   - Problema e că, indiferent cum le vom spune, nu avem suficienți, mormăi Albert. Dacă urmau să aibă 4000 de noi... ce-or fi ei... fiecare avea să valoreze foarte mult. Pentru început, 10 jetoane ar fi...

   Jetoane?

   Până la urmă erau jetoane....

   Pentru început, dacă un puști primea 10 jetoane, atunci fiecare jeton trebuia să valoreze mai mult decât o masă care consta dintr-o conservă. Deci avea nevoie de o diviziune mai mică, pe lângă jetoane. O monedă care ar valora, să spunem, o zecime dintr-un jeton.

   Dar, dacă încercau să facă bani de hârtie, cu toții s-ar fi dus degrabă la un copiator. Avea nevoie de ceva care nu putea fi copiat.

   Îi veni o idee. Își aminti ceva. Se duse grăbit spre magazina în care nu mai era de mult mâncare. Erau două cutii pe rafturile metalice. În fiecare erau piese dintr-un joc Monopoly - tichete - dintr-o promoție veche de la McDonald`s.

   12000 de piese în fiecare cutie. Greu de contrafăcut.

   Avea suficient pentru 4000 de jetoane la o rată de schimb de 6 tichete de Monopoly pe jeton.

   - Un jeton valorează 6 tichete, spuse Albert. Șase tichete înseamnă un jeton.

   Era un lucru frumos, se gândi Albert. Ochii i se umplură de lacrimi. Era un lucru cu adevărat frumos. Reinventa noțiunea de bani.

TREIZECI ȘI DOI

          9 ORE, 03 MINUTE

   Gândac era circumspect acum. Oamenii lui Sam știau de el. De la marea luptă din Perdido Beach. Dar acum începuseră să ia măsuri.

   Atacul subit cu vopsea îi zdruncinase încrederea în sine.

   Așa că, atunci când Caine îl luă deoparte, având grijă să nu audă Drake, și îi încredință o nouă misiune, Gândac avea îndoieli.

   - Așteaptă să atace pe oricine văd că iese, spuse Gândac în apărarea lui. Dekka e sigur acolo. Câțiva puști înarmați. Și probabil Sam care se ascunde pe undeva.

   - Vorbește mai încet, îl rugă Caine. Ascultă-mă, Gândac, o să te duci acolo: pot să te iau cu binișorul sau să te forțez. E alegerea ta.

   Deci Gândac avea să se ducă. Nu-i plăcea, dar n-avea încotro.

   Începu să se facă invizibil. Chiar și când era vizibil, copiii îl cam ignorau. Uitau că e acolo. Odată ce era invizibil, arareori își aminteau de el.

   Stătu ceva vreme invizibil în colțul sălii de comandă. Asigurându-se că nimeni - și prin asta se referea la Drake - nu avea să-i simtă lipsa.

   Lucrurile se mai calmaseră puțin acum, când devenise clar că oamenii lui Sam nu aveau de gând să dea buzna înăuntru înarmați și cu lasere țâșnindu-le din mâini.

   Dar în cameră plutea tensiunea. Drake și Caine erau speriați și se așteptau la un atac din afară sau chiar din rândurile lor. Diana era adormită și ursuză. Pe Computer Jack îl dureau cu siguranță rănile și tot înghițea Advil ca un nebun, dar tasta frenetic. Puștii lui Drake, care se ocupau cu intimidatul, găsiseră jocul portabil al cuiva și se jucau pe rând cu el. 

   Nimeni nu-i simțea lipsa lui Gândac.

   Așa că se furișă afară din cameră, trecând la câțiva centimetri de Drake, fiindu-i frică de lovitura sa de bici și ținându-și respirația.

    Afară lucrurile stăteau mult mai bine decât se așteptase. Dekka era în mașină pe locul din stânga, pe jumătate adormită, dar tot certându-se cu Taylor și Howard. Orc era în capătul îndepărtat al parcării, spărgând în dorul lelii parbrizele mașinilor cu un drug de fier. Și 2, nu 3 puști înarmați, stăteau ascunși în spatele unor mașini, pe după colțuri, cu toții așteptând să se întâmple ceva rău. Erau plictisiți.

   Și foarte prost-dispuși. Gândac îi auzea bombănind:

   - ...Sam își ia tălpășița și ne lasă aici....

   - .... dacă nu ești un ciudat puternic, pe toți îi doare în....

   - ...jur că-mi tai piciorul și mi-l mănânc. Mi-e atât de foame...

   - ... șobolanii nu au un gust atât de groaznic pe cât ai crede. Problema e să găsești unul....

  Gândac trecu pe lângă ei și ajunse la drum. Floare la ureche, cum obișnuiau să spună la grădiniță.

   De acolo era mult, foarte mult de mers. Și nu avea nimic de mâncare.

   Gândac simțea că stomacul avea de gând să-l omoare. De parcă devenise un dușman în corpul lui. Ca un cancer sau ceva de genul acesta. Pur și simplu îl durea mereu. Când îl auzise pe puști vorbind de șobolan, îi lăsase gura apă.

   Gândac ar fi mâncat un șobolan. Într-o clipită. Poate că n-ar fi făcut-o cu o zi în urmă, dar acum nu mâncase de foarte multe vreme. Poate că trebuia să se apuse să mănânce gândaci din nou. Nu ca o provocare, ci ca să se hrănească.

   Se întreba cât timp puteai să trăiești fără mâncare. Ei bine, avea de gând să facă rost de hrană într-un fel sau altul. Reușise să se mai strecoare la Ralph, care era oarecum în drum spre Coates.

   „Trebuia să mănânc, frate. Caine trebuia să înțeleagă asta.”

   Avea să ajungă la Coates și s-o găsească în doi timpi și trei mișcări pe fata aia ciudată cu visele.

  Gândac căută în buzunar și scoase harta pe care Caine o desenase pe o bucată de hârtie. Era destul de bine făcută, destul de clară. Începea de la Coates, cuprindea dealurile și până hăt departe. Caine pusese un „X” pentru „Orașul fantomă”. Un al doilea „X”, pus aproximativ deasupra, marca „Mina”.

   Pe hartă era scris un mesaj pentru oricine ar fi încercat să-i țină piept lui Gândac:

    Gândac îmi execută ordinele. Fă ce-ți spune. Cel care încearcă să-l oprească va da socoteală în fața mea. Caine.

   Gândac trebuia să o ia pe Orsay, visătoarea, și să strângă niște puști de la Coates cu care să o ducă la Mină.

   - Nu știu dacă visează sau nu, spusese Caine, dar cred că toate gândurile lui sunt un fel de vise. Cred că Orsay poate intra în mintea lui.

   Gândac dăduse din cap de parcă înțelesese, deși nu era cazul.

   - Vreau să știu ce planuri are cu mine, îi spuse Caine lui Gândac. Să-i transmiți asta lui Orsay. Ce va face pentru mine dacă-i aduc mâncare? Să-i spui lui Orsay că, dacă poate să-mi spună care sunt visele Întunericului, ale gaiafagului, o să o las în pace. Va fi liberă. 

   Apoi Caine adăugase:

   - Mă rog, liberă pentru mine.

   Era o misiunea importantă. Caine îi promisese lui Gândac că pe viitor își va putea alege primul mâncarea de care urma să facă rost. Gândac știa că trebuia să nu dea greș. Oamenii care nu reușeau să-i facă pe plac lui Caine o sfârșeau rău, foarte rău.

    Avu mult de mers până la Ralph. Locul era încă păzit. Gândac vedea 2 puști înarmați pe acoperiș, 2 lângă ușa principală, 2 lângă docul de încărcare din spate. Și era multă lume: copii care se îmbulzeau în fața ușii, împingându-se sau țipând.

  Mulți erau acolo ca să-și primească rația, care consta în câteva conserve cu mâncare proastă înmânată de alți copii de clasa a IV-a plictisiți, care deveniseră deja cinici.

   - Băi, tu o să mă tragi pe sfoară, spuse unul în timp ce dădea în lături o fată. Ai stat la coadă și acum două ore pentru mâncare. Nu poți să-ți pui alte haine și să mă păcălești.

   Alții nu erau acolo doar pentru hrană, ci pentru curent. Magazinul lui Ralph era pe autostradă, în afara orașului. În mod evident acolo mai era curent, se trăseseră prelungitoare prin ușa din față și copiii stăteau la coadă ca să-și încarce iPod-urile, lanternele și laptopurile.

   Gândac avea să-i spună lui Caine despre curentul de la magazin. Urma să câștige niște puncte în favoarea lui. Caine îl va pune pe Jack să găsească o cale prin care să le taie curentul și acolo.

   Dacă era curent, asta însemna că mergea și ușa automată. Gândac trebuia să fie atent și să intre cu cineva.

   Magazinul era un loc ciudat. Raionul cu produse proaspete, primul pe care îl văzu, era gol. Produsele care putreziseră fuseseră cărate de acolo cu lopata, dar se făcuse o treabă de mântuială. Un bostan imens putrezise atât de mult încât se lichefiase. Peste tot erau frunze de porumb, foi de ceapă, iar pe podea o mâzgă cenușie, rămasă în urma încercărilor de a spăla pe jos.

   La raionul de carne puțea, dar oricum nu mai era nimic acolo.

   Rafturile erau pustii. Toată mâncarea rămasă se găsea la un singur raion, în mijlocul magazinului.

   Gândac mergea pe lângă raion, având grijă să nu-i atingă pe cei 6 angajați.

   Borcane cu sos de friptură. Pachete cu sos instant de chili con carne. Borcane cu ceapă murată și cuișoare. Zaharină. Suc de scoici. Varză murată la conservă. Fasole uscată.

   În alt raion păzit era un raf cu produse ceva mai bune. Era și un semn pe care scria „Doar pentru grădiniță”. Aici erau bidoane cu fulgi de ovăz, conserve cu lapte praf, cartofi fierți și doze cu suc de legume, deși nu prea multe.

   Lucrurile nu stătea deloc bine în Perdido Beach, se gândi Gândac. Zilele cu dulciuri și chipsuri se terminaseră. Nu mai era nici măcar un biscuit sărat, darămite un fursec. Fusese norocos că pusese mâna pe o pungă de bomboane cu mentă când se dusese să spioneze centrala atomică.

   Avusese noroc. Iar acum Gândacul era și mai norocos. Descopise din întâmplare secretul de pe Ralph. Se dăduse într-o parte ca să evite niște copii și ajunsese să se ghemuiască în fața ușilor batante care duceau spre magazie. Ușa se deschise puțin în lături și văzu 2 băieți transportând o cădiță de plastic plină cu gheață.

   Gândac nu putea intra în magazie fără să împingă ușa și riscând să fie descoperit. Dar se gândi că merita.

   Trase aer adânc în piept, pregătit să o ia la fugă dacă era nevoie. Împinse ușa batantă și se strecură înăuntru. Copiii cu ligheanul dispăruseră. Dar auzi ceva mișcându-se după colț, în spatele unor cutii pe care scria „pahare din plastic”.

   Acolo lucraseră inițial măcelarii. Acum mânuiau cuțite 4 copii cu șorțuri din cauciuc care ajungeau până jos.

  Spintecau pești.

   Gândac stătea și se uita fix la ei, nevenindu-i să creadă. Unii pești erau mari - poate chiar de 1 metru - cu solzi gri-argintiu, cu măruntaie albe și roz. Alți pești erau mai mici, cafenii și plați. Un pește era atât de urât, încât Gândac socoti că era diform. Iar 2 pești nu arătau deloc a pești, ci mai degrabă a păsări albastre ude leoarcă și fără pene, un fel de lilieci.

   Puștii cu șorțuri trăncăneau fericiți - ca niște oameni care mănâncă bine, se gândea Gândac cu amărăciune - când spintecau peștii strigând „Vai, ce scârbos” și aruncând măruntaiele în căzi de plastic albe și mari.

    Alții luau peștii curățați, le tăiau capetele și cozile, apoi îi curățau de solzi sub un jet de apă.

   Gândac nu suporta să mănânce pește. Dar deloc. Însă ar fi făcut orice pentru o porție de pește prăjit. I-ar fi plăcut să aibă și ketchup, dar chiar și fără, știind că s-ar putea să nu mai existe ketchup niciodată, i se părea minunat să aibă ceva cald în farfurie.

   Lui Gândac îi venea să leșine. Pește! Părjit, la abur, la microunde - nu-i păsa.

   Gândac se gândi ce opțiuni avea. Putea să înșface un pește și să fugă. Deși oamenii nu-l puteau vedea ușor, cu siguranță ar fi remarcat un pește plutind prin cameră și apoi ieșind pe ușă. Poate că puștii ăia de la ușă și de pe acoperiș nu erau țintași prea buni, dar nici nu era necesar când trăgeau cu mitraliere.

   Putea să ascundă un pește în pantaloni sau sub cămașă. Dar asta numai dacă puștii cu acele cuțite de tranșat aveau reacții lente.

   Intră un băiat pe care Gândac îl știa: Quinn. Unul dintre prietenii lui Sam, deși la un moment dat fusese de partea lui Caine.

   - Salutare, băieți! le spuse Quinn. Cum merge treaba?

   - Aproape am terminat, îi răspunse unul.

   - Am avut o zi bună, nu-i așa? făcu Quinn. 

   Se simțea mândria din vocea lui.

   - Ați mâncat cu toții?

   - N-am mâncat ceva mai delicios în viața mea, spuse cu bucurie o fată.

   Aproape îi venea să plângă de emoție.

   - Nu-mi plăcea peștele înainte.

   Quinn o bătu pe umăr.

   - E uimitor câte lucruri sunt gustoase când ești lihnit.

   - Pot să iau puțin și pentru fratele meu mai mic?

   Quinn părea îndurerat.

   - Albert spune că nu. Știu că pare mult pește, dar nu ar ajunge nici măcar o înghițitură de căciulă în FAYZ. Să mai așteptăm până acând avem o cantitate mai mare congelată. Și....

   - Și ce?

   Quinn dădu din umeri.

   - Nimic. Albert lucreazăla un proiet acum. După ce termină, o să le spunem tuturor că mai e niște pește.

   - O să prindeți mai mult, nu?

   - Nu contez pe asta. Și știți că trebuie să rămână între noi. Albert mi-a zis că, dacă suflă cineva o vorbă, e dat afară.

   Toți 4 încuviințară din cap. Dacă nu ascultau ordinele, nu mai puteau mânca pește prăjit. Era un gând suficient de înspăimântător ca puștii să nu iasă din cuvântul superiorilor.

   Unul dintre copii se uita în jur de parcă bănuia ceva. Se uită fix la Gândac, deși trecea prin el cu privirea. De parcă simțise ceva, dar nu era sigur ce.

   Îl rodea foamea. Fusese groaznic când Gândac sperase să pună mâna măcar pe un borcan de sfeclă. Dar acum că acel pește proaspăt era acolo... își închipuia cum miroase. Ce gust are. Îi curgeau balele de poftă, stomacul....

   - Dacă-mi dați niște pește, își spun un secret, spuse deodată Gândac.

   Quinn sări ca ars.

   Acum Gândac nu mai era invizibil.

  Quinn apucă un cuțit și strigă:

   - Gărzi! Gărzi, intrați aici!

   Gândac își ridică brațele, arătând că nu avea nicio armă.

   - Doar mi-e foame, sunt flămând.

  - Cum ai intrat aici?

   - Vreau niște pește. Dă-mi niște pește, îl imploră Gândac. Vă spun tot ce face Caine. Mi-e atât de foame!

  Quinn nu părea să se simtă deloc în largul lui. Chiar agitat. Doi puști înarmați intrară într-un suflet în cameră. Se uitară la Quinn așteptând să le spună ce să facă și își îndreptară armele spre inamic fără prea mare tragere de inimă.

   - Vreau doar să mănânc, se smiorcăi Gândac.

   Izbucni în hohote de plâns ca un copil.

   - Vreau niște pește.

   - Trebuie să te duc la Sam, zise Quinn.

   Nu părea să fie încântat de idee.

   Gândac se puse în genunchi.

   - Niște pește! îi imploră el.

   - Dați-i o înghițitură, se hotărî Quinn. Una singură. Să se ducă unul dintre voi să-i aducă pe Sam și Astrid. Să zică ei dacă să-i mai dăm ciudatului ăstuia puțin pește.

   Una dintre gărzi plecă.

   Quinn se uită în jos la Gândac, care suspina.

   - Frate, ți-ai ales un moment foarte prost să schimbi taberele.

         Placa lui de surf era încă sprijinită de mașina de spălat din cămara minusculă a bucătăriei. Era o placă MBM Channel Island.

   Sam voia s-o atingă, dar nu putea. Era tot ce pierduse în FAYZ.

   Costumul său de surf atârna de un cârlig. Cutia cu ceară era pe raftul șubred, lângă detergentul de rufe și balsam.

   Mingea de lumină era în continuare la el în dormitor. Tot plutind în aer, în fața dulapului din dormitorul lui Sam.

   Nu mai trecuse pe la vechea lui casă de multă vreme. Uitase că lumina avea să fie acolo.

   Ce ciudat!

   Își trecu mâna prin ea. Nu simți mare lucru.

   Își aminti cum se întâmplase prima oară. Îi fusese teamă de întuneric. Atunci. Atunci când îl chema Sam Temple și era un puști obișnuit care voia doar să facă surfing.

   Nu. Nici asta nu era adevărat. Încetase să fie un puști normal. Fusese Sam din Autobuz, băiatul de clasa a VII-a isteț și cu reacții rapide, care trecuse în spatele volanului când șoferul suferise un atac de cord.

   Da, acela fusese el.

   Și tot el fusese puștiul care se panicase îngrozitor, nedându-și seama că neînțelegerile dintre mama lui și tatăl său vitreg nu erau mare lucru. Crezuse că tatăl lui vitreg era pe cale să o plesnească pe mama sa.

  Așa că, până se creeze Sam într-un moment de panică acea lumină care nu se stingea niciodată, fusese deja Sam din Autobuz și Sam care arsese mâna unui adult.

   Nu era un adolescent oarecare.

   Ura acea casă și acea cameră. De ce venise aici?

   Pentru că toți știau că o ura, așa că nu ar fi venit aici să-l caute. L-ar fi căutat peste tot și nu l-ar fi găsit.

   Lucrurile pe care le avea în cameră - hainele, cărțile, caietele vechi de la școală, pozele pe care le făcuse cu un aparat foto rezistent la apă când făcea surfing - nu însemnau nimic pentru el. Erau lucrurile altui copil, nu ale lui. Niciodată.

   Se așeză pe marginea patului, simțindu-se ca un intrus. Un sentiment ciudat, căci era singurul loc în care stătuse în ultimele 3 luni și despre care putea să spună că e al lui.

   Se uită la mingea de lumină.

   - Stinge-te, spuse el.

   Mingea nu reacționă. Sam își ridică mâinile, le îndreptă spre lumină și se gândi la un singur cuvânt:

   - Întuneric.

   Lumina dispăru.

   Camera era cufundată în întuneric. Era atât de întuneric încât nu-și vedea nici mâna. În tot orașul copiii stăteau în beznă ca el. Putea să se ducă în fiecare casă și să producă mingi de lumină. Sam, electricianul.

   Nu-i mai era frică de întuneric. Acel adevăr îl surprinse. Bezna i se părea plăcută acum. Îl făcea să se simtă în siguranță. Nimeni nu-l vedea în întuneric.

   Avea în cap o listă pe care o tot parcurgea. Cuvinte și expresii. Unele după altele. Fiecare reprezenta un lucru de care trebuia să se ocupe.

   Viermi mutanți. Caine și centrala atomică. Micul Pete și monștrii săi. Mâncare. Zil și Hunter. Lana și... nu mai conta. Apă. Jack. Albert.

   Acestea erau lucruri importante. În jurul acestora erau alte mii de gânduri mai mici care bâzâiau ca un cuib de viespi în mintea lui.

   Copii care se bat. Câini și pisici. Ferestre sparte. Benzină care trebuia raționalizată. Mormane de gunoi. Toalete înfundate. Dinți nespălați. Copii alcoolici. Ore de culcare. Mary care vomita. Țigări și iarbă.

   Lucruri de făcut. Decizii de luat.

   Nimeni nu-l asculta.

   Dar Astrid?

   Quinn?

  Și cum rămânea cu copiii care vorbeau mai deschis despre faptul că voiau să iasă din scenă după ce împlineau 15 ani.

   Toate aceste gânduri i se învălmășeau în cap.

   Stătea în beznă pe marginea patului. Voia să plângă. Asta voia să facă. Dar nu avea să vină nimeni care să-l bată pe umăr și să-i spună că totul va fi bine.

   Nu era nimeni. Și lucrurile nu aveau să fie bine.

   Totul mergea din rău în mai rău.

  Se vedea în fața unui complet de judecată. Priviri împietrite uitându-se urât la el. Acuzații.

   - Sam, i-ai lăsat să moară de foame. I-ai lăsat pe normali să se întoarcă împotriva ciudaților.

   - Domnule Temple, spuneți-ne despre moartea lui E.Z.

   - Spuneți-ne ce-ați făcu ca să-i salvați pe copiii de la centrala atomică.

   - Spuneți-ne cum nu ați reușit să găsiți o cale de scăpare din FAYZ.

   - Spuneți-ne de ce am găsit copii morți pe întuneric când peretele de FAYZ s-a prăbușit.

   - Domnule Temple, ajunseseră să mănânce șobolani.

   - Avem dovezi că s-au comis acte de canibalism.

   - Lămuriți-ne, domnule Temple.

   Sam auzi pași ușori în sufragerie. Evident. O singură persoană știa unde se ascunde.

   Ușa de la dormitor se deschise cu un scârțâit. Fața îi fu luminată de o lanternă. Închise ochii ca să nu mai vadă fasciculul de lumină.

   Lanterna se stinse. Fără să scoată o vorbă, ea veni și se așeză lângă el.

   Niciunul din ei nu vorbi ceva vreme. Stăteau unul lângă altul. Ea își sprijinea piciorul de al lui. 

   - Îmi plâng de milă, spuse el în cele din urmă.

   - De ce?

   Îi luă câteva secunde să-și dea seama că ea glumea. Știa la fel de bine ca el lista pe care-o avea în minte.

   - Ce lucru extrem de important trebuie să-mi spui? o întrebă el. Te rog să nu te obosești. Sunt sigur că-i o chestiune de viață și de moarte. Dar nu îmi spune, te rog.

   Îi simțea ezitarea. Cu inima grea, își dădu seama că intuise corect. Izbucnise o altă criză. Ceva de actualitate, ceea ce însemna că Sam Temple trebuia să fie atent, hotărât și să-și exercite calitățile de lider.

  Nu-i păsa.

   Astrid rămase tăcută. De prea mult timp. Părea să se legene puțin înainte și înapoi. Și avu impresia că o auzise șoptind ceva.

   - Ce faci? o întrebă el.

   - Mă rog.

   - Pentru ce?

   - Pentru un miracol. Un indiciu. Mâncare.

   Sam oftă.

   - Ce mâncare.

   - Un sendivș de la Quiznos. Curcan, șuncă și gucamole.

   - Da? Dacă Dumnezeu îți dă un sendiș de la Quinzons, pot să mușc și eu din el?

   - Nu. Fiecare se roagă pentru mâncarea lui.

   - 300 de copii se roagă să aibă mâncare. Și totuși nu avem de nici unele. 300 de copii se roagă pentru părinții lor. Se roagă să ia sfârșit situația asta.

   - Mda, recunoscu ea. Câteodată e greu să crezi.

   - Dacă Dumnezeu există, mă întreb dacă stă în întuneric, pe marginea patului, întrebându-se cum a reușit să distrugă tot.

   - Poate că așa e, spuse Astrid râzând întru câtva.

   Sam nu avea chef de râs.

   - Da? Atunci să-l ia naiba pe Dumnezeul tău.

   Auzi cum Astrid inspiră adânc. Era mulțumit. Foarte bine. Să fie șocată. Să fie atât de șocată încât să plece și să-l lase să stea singur pe întuneric.

   Niciunul nu mai scoase o vorbă minute bune. Apoi Astrid se ridică în picioare, rupând contactul fizic fragil dintre ei.

   - Poate nu vrei să auzi asta, spuse Astrid, dar m-au găsit pe mine în locul tău. Iar acum te-am găsit eu.

   - Chiar nu-mi pasă, o avertiză Sam.

   Dar Astrid nu se opri.

   - Gândac a trecut de partea noastră. Caine îi încredințase o misiune. Au o ciudată care descifrează vise și Caine l-a pus pe Gândac să o ducă la o mină între dealuri. La un monstru!

   - A, da? făcu Sam. Nu că-i păsa. Era doar politicos.

   - Și s-a întors Cookie. A trebuit să meargă pe jos până în oraș. A mers toată noaptea. Cu un bilet de la Lana.

   Nimic. Sam nu avea nimic de spus. Astrid tăcu o secundă, apoi adăugă:

   - Gândac ne-a spus că ei îi spun gaiafagul. Lana îi spune Întunericul.

   Sam își îngropă fața în mâini.

   - Nu-mi pasă, Astrid. Ocupă-te tu. Roagă-te lui Iisus și poate se ocupă El.

   - Sam, nu am crezut niciodată că ești perfect. Știu că ești temperamental. Dar nu știam că ești răutăcios.

   - Sunt răutăcios?

   Râse cu amărăciune.

   - Da. Ai fost răutăcios.

   Vocile lor creșteau repede în tonalitate.

   - Eu răutăcios? Ăsta e cel mai grav lucru pe care mi-l poți reproșa?

   - Ești răutăcios și-ți plângi de milă. Mai bine acum?

   - Și tu cum ești, Astrid? țipă el. Ești o încrezută care crede că le știe pe toate! Tu mă arăți cu degetul și-mi spui: „Hei, Sam, tu iei deciziile și tu suporți consecințele”.

   - Deci e vina mea? N-ai dreptate. Nu eu te-am pus conducător.

   - Ba da, Astrid, tu. Tu m-ai făcut să mă simt vinovat ca să accept. Tu crezi că nu știu cum ești de fapt? M-ai folosit ca să-l protejezi pe micul Pete. Mă folosești ca să-ți atingi scopurile. Mă manipulezi de câte ori ai chef.

   - Chiar ești un ticălos, știai asta?

   - Nu sunt un ticălos, Astrid. Știi cine sunt? Tipul din cauza căruia mor oameni, spuse Sam cu un firicel de voce. Simt că-mi explodează capul din cauza asta. Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu pot să fac asta. Nu pot fi astfel, Astrid. Sunt un puști, ar trebui să învăț algebră sau altceva. Ar trebui să ies pe-afară. Ar trebui să mă uit la televizor.

   Vorbi din ce în ce mai tare până când ajunse să țipe.

   - Ce vrei de la mine? Nu sunt tatăl micului Pete. Nu sunt tatăl nimănui. Tu te gândești vreodată la ce-mi cer oamenii? Știi ce vor să fac? Ai idee? Vor să-mi omor fratele ca să aibă din nou curent. Vor să omor copii! Să-l ucid pe Drake. Să o ucid pe Diana. Să omor dintr-ai noștri.

   - Asta-ți cer. Și de ce nu faci asta, Sam? De ce nu faci ce trebuie, Sam? Spune-le copiilor să se lase mâncați de vii de viermii mutanți, Sam. Spune-i lui Edilio să mai sape niște gropi în piață, Sam.

   - Am 15 ani. 

   Se așeză cu toată puterea pe marginea patului.

  - O, Doamne, Astrid. Mă tot gândesc la chestiile astea. Nu pot să scap de ele. Parcă am în cap un animal nenorocit de care nu o să scap niciodată. Mă simt atât de rău. E dezgustător. Îmi vine să vărs. Îmi vine să mor. Vreau să mă împuște cineva în cap ca să nu mă mai gândesc la atâtea lucruri.

   Astrid era lângă el și îl îmbrățișa. Lui îi era rușine, dar nu putea să-și stăpânească lacrimile. Plângea ca atunci când era mic și avea un coșmar. Plângea în hohote. Fără să se poată controla.

   Încet-încet, spasmele se domoliră. Apoi încetară. Nu mai  respira cu greutate, ci normal.

   - Mă bucur că nu e lumina aprinsă, spuse Sam. Oricum a fost suficient de rău că m-ai auzit. Am o cădere psihică, zise el.

   Astrid nu-i răspunse, doar îl strânse mai tare în brațe. Și după ceva vreme Sam se îndepărtă de ea punând din nou distanță între ei.

   - Ascultă-mă. Să nu spui nimănui...

   - Nu. Dar Sam....

   - Te rog nu-mi spune că totul e-n regulă, spuse Sam. Să nu mai fii drăguță cu mine. Să nu-mi mai spui că mă iubești. Mai am un pic și o să izbucnesc iar în plâns.

   - Bine.

   Sam oftă adânc. Apoi adăugă:

   - În regulă, spune-mi ce conține scrisoarea Lanei.

TREIZECI ȘI TREI

               7 ORE, 58 MINUTE

   Hunter era mai flămând ca niciodată.

   Îi fusese foame de multă vreme și supraviețuise mâncând tot felul de chestii unsuroase, oribile, fără niciun gust, pe care le primea de la Ralph. Trei conserve scârboase pe zi. Așa îi spuneau copiii. Numai că uneori nu foloseau cuvântul „scârbos”, ci altele mai vulgare.

    Dar acum acele zile făceau parte din trecut. Cele 3 conserve scârboase păreau amintiri frumoase.

   După ce îl lăsase pe Duck, fusese văzut și urmărit de prietenii lui Zil. Scăpase ca prin urechile acului. Și, ca să nu pună mâna pe el, trebuise s-o ia într-o direcție la care nu se așteptau: în afara orașului.

   Traversase autostrada. Fugea speriat, simțindu-se urmărit chiar și când nu era cazul. Simțea că Zil și cu golanii lui ar putea să-l prindă în orice moment. Iar apoi... nu voia să se gândească prea mult la ce ar fi urmat.

   Părea o nebunie. Ceva imposibil. Zil nu fusese niciodată prietenul lui cel mai bun, dar stătuseră împreună într-o casă. Fuseseră amici. Se înțeleseseră bine. Se relaxau uitându-se la un meci sau vorbeau despre fete. Zil cu el și cu Harry....

   Și asta era bineînțeles problema: Harry.

   Nu intenționase să-l rănească pe Harry. Chiar nu fusese vina lui. Sau poate că da?

   Fusese oare?

   Hunter se furișase pe autostradă și părea să fie un fel de frontieră. Parcă intra în altă țară. Perdido Beach pe o parte, altceva de cealaltă parte.

   La început se gândise să meargă la Coates. Dar Coates nu era soluția. La Coates erau Drake, Caine și Diana, scorpia aia duplicitară. Dar mai ales Drake.

   Hunter îl văzuse pe Drake la Bătălia de Ziua Recunoștinței. Pe atunci Hunter nu știa că începea să aibă puteri. Era pur și simplu un spectator care stătea în drumul celor care chiar se luptau. Stătea acolo și se uita pur și simplu îngrozit cum Sam răspândea raze de energie din mâini, iar Caine ridica lucruri și oameni și apoi le arunca.

   Și coioții. Și ei făcuseră parte.

   Dar Drake îi bântuise visele lui Hunter. Își spunea Mână-Bici, ceea ce era destul de elocvent. Dar Hunter nu era îngrozit de mâna-bici, ci de nebunia și violența care-l animau pe acel băiat. Frenezia.

   Nu. Nu la Coates. Nu putea să se ducă acolo.

   Nu putea să se ducă nicăieri.

   Hunter își petrecuse restul nopții adăpostindu-se într-una dintre casele abandonate ascunse printre dealuri.

   Dar nu dormise bine. Din cauza fricii și a foamei nu putea să doarmă deloc.

   Ei bine, își spuse Hunter, dacă după 2 zile era la fel de disperat, avea o soluție. Poate că nu era o soluție eficientă, dar n-avea de ales. Peste 2 zile Hunter împlinea 15 ani. Asta însemna să nu mai exiști, să dispari. Să-ți iei la revedere de la FAYZ.

   Auzise totul despre cum să supraviețuiască. Cum să stai în FAYZ, cum să te împotrivești tentației. Dar auzise în ultimul timp din ce în ce mai mulți copii care spuneau:

   - Când fac 15 ani, plec de-aici.

   Spuneau că, înainte să dispari, erai tentat cu lucrul care-ți plăcea cel mai mult. Ți-l oferea persoana care-ți lipsea cel mai mult. Dacă puteai să refuzi acel dar, rămâneai în FAYZ. Dacă nu rezistai tentației... ei bine, asta era problema. Nimeni nu știa ce se întâmpla dacă acceptai.

   Hunter știa cu ce l-ar fi putut tenta ca să accepte. Un cheesburger. Sau o felie de pizza. Nu mai voia dulciuri. Acum nu. Acum își dorea doar ceva carne.

   Dacă venea un demon cu antricoate de la Applebee`s, Hunter era sigur că le-ar fi luat, în ciuda consecințelor care ar fi urmat.

   Și-ar da viața pentru un burger cu două chiftele și două felii de brânză. Nu era sigur dacă demonul l-ar fi lăsat să mănânce sau l-ar fi făcut să dispară încă flămând.

   Hunter rămase ascuns în casă toată noaptea și mare parte din dimineață, fiindu-i frică să iasă. Dar, indiferent cât de mult căuta, nu găsea nimic de mâncare. Nimic. În casă nu mai rămăsese niciun capăt de ață. Dulapurile și ușa de la frigider erau larg deschise, semn că oamenii lui Albert fuseseră pe-acolo.

   Nimic. De. Mâncare.

   Hunter stătea în sufragerie cu o expresie goală pe chip și pilsit de speranță. Se uita la curtea din spate și se gândea la iarbă și la buruieni. Buruienile erau plante până la urmă. Animalele le mănâncă. Măcar i s-ar umple stomacul.

   Iarbă și buruieni. Fierte. Putea să mănânce așa ceva.

   Apoi văzu o ciută.

   Era o căprioară. Foarte agitată, având pe față o expresie prostuță, dar și drăgălași. Căprioara clipi din ochii ei mari și negri.

   O căprioară. Mare cât un vițel.

   Hunter se îndrepta către ușa din spate înainte să se gândească la ce făcea și de ce.

   Se mișcă repede. Deschise ușa din spate de la verandă. Speriată, căprioara o luă la fugă. Hunter își ridică brațele și se concentră:

   - Arzi.

   Căprioara nu căzu secerată la pământ. În schimb, scoase un sunet strident la care Hunter nu s-ar fi așteptat. Căprioara continua să alerge, dar își târșâia un picior.

   Hunter ținti din nou și se concentră:

   - Arzi.

   Căprioara se împiedică. Picioarele din față continuau să i se miște, dar cele din spate îi paralizaseră. Căzu cu fața în jos.

   Hunter alergă spre ea. Căprioara mai era în viață. Se zbătea. Se uită la el cu ochii ei blânzi și mari, iar el ezită o fracțiune de secundă.

   - Îmi pare rău, spuse el.

   Își duse mâinile la gâtul ei. În câtea secunde nu se mai zvârcolea. Din ochii ei negri se scurgea viața.

   Mirosea ca friptura pe grătar.

   Hunter izbucni în lacrimi. Plângea în hohote, pierzându-și complet controlul. Exact așa îi făcuse și lui Harry. Sărmanul Harry! Iacum acum sărmanul animal care fusese și el înfometat.

   Nu voia să mănânce căprioara. Era o nebunie. Cu câteva minute în urmă fusese în viață și păștea. Fusese în viață. Acum era moartă. Și nu doar moartă, ci parțail gătită.

   Își spuse că nu o să mănânce căprioara. Dar chiar când își spunea că nu o va face, că nu putea, că nu ar trebui... deja găsise cel mai mare cuțit din bucătărie.

          Orsay Pettijohn nu mai era ahtiată după vise, ci după mâncare.

  De când venise la Coates, ajunsese să moară de foame. Situația era disperată. Copiii se ducea un pădurile din împrejurimi ca să caute ciuperci, să alerge după veverițe și păsări. Un băiat făcuse o capcană cu care reușise să prindă un raton. Ratoul în mușcase de mai multe ori pe băiat înainte să fie omorât în bătaie cu o bară de fier.

   O fată pe nume Allison culesese un castron plin cu ciuperci. Se gândea că, dacă le gătea, nu aveau să constituie un pericol. Le puse la cuptorul cu microunde până când se făcură de consistența cauciucului, dar miroseau bine.

   Orsay le adulmecase mirosul cât se făcuseră la cuptor și aproape o luase razna din cauza mirosului. Unul dintre băieți o atacase pe Allison, o bătuse și îi furase ciupercile, lăsând-o plângând și înjurând.

   În câteva minute băiatul vomita. Apoi începuse să delireze, să plângă și să strige la lucruri invizibile. După ceva vreme, nu îl mai auzise. De atunci nu mai intrase nimeni la el în cameră să vadă dacă murise sau dacă mai era în viață.

   Câțiva copii strânseră iarbă și buruieni și le fierseseră. Nu se îmbolnăviseră. Dar nici nu se săturaseră.

   Copiii erau slabi. Obrajii le erau supți. Nu arătau ca niște victime ale foametei încă, pentru că nu mai mâncaseră decât de câteva zile. Dar Orsay știa că în curând li se vor umfla burțile, iar părul li se va face roșu și se va încreți, urmând ca apoi să se instaleze letargia specifică resemnaților. Scrisese odată un proiect despre foamete, dar nu crezuse că va fi ceva ce va trăi pe pielea ei.

   Din ce în ce mai mulți copii făceau bancuri negre despre canibali.

   Orsay era din ce în ce mai puțin convinsă că nu va ajunge și ea ca ei.

   Stătea în bungaloul ei din pădure, în spatele școlii, uitându-se la o emisiune descărcată cu ceva vreme în urmă care părea acum a fi de pe altă planetă. Avea încorporată și o reclamă la chipsuri Doritos. Personajele mâncau tot timpul. Era imposibil de crezut că acea lume existase într-adevăr.

   Deodată Orsay își dădu seama că mai era cineva cu ea în cameră. Nu-l vedea sau auzea. Îi simțea mirosul.

   Mirosea a... pește. Stomacul îi chiorăi și îi lăsă gura apă.

   - Cine-i acolo? întrebă ea îngrozită.

   Gâdac se ivi încet-încet. Își făcu apariția din spatele camerei dărăpănate a lui Mose.

   - Ce dorești? vru să știe Orsay nefiindu-i frică de Gândac acum că știa că nu era altcineva.

   Mirosul, grăsimea, aroma apetisantă de pește o făceau să saliveze ca un câine înfometat.

   - Trebuie să faci ceva pentru mine, spuse Gândac.

   - Te-a trimis Caine?

   Gândac ezită. Se uită într-o parte preț de câteva secunde și se estompă din nou în fundal. Apoi apăru din nou. Avea o expresie foarte hotărâtă pe chip, care nu se potrivea deloc cu felul lui de a fi. Se uită îngrijorat peste umăr de parcă îi era teamă că o a doua versiune a lui însuși stătea la pândă, ascultând.

   - Au pește.

   - Îi simt mirosul, se văită Orsay.

   - Am adus și pentru tine, spuse Gândac.

   Orsay simțea că leșină.

   - Poți să-mi dai?

   - Înainte trebuie să-mi promiți că vei face tot ce-ți spun.

   Orsay știa că băiatul era și cam smintit. Cine știe ce voia să facă? Dar mai știa și că nu avea cum să se împotrivească. Ar fi fost dispusă să facă orice pentru mâncare. Peștele avea să fie mult mai bun decât celălalt fel de carne la care se gândeau copii.

   - Ce trebuie să fac? îl întrebă Orsay.

   - Trebuie să facem o plimbare. Apoi trebuie să-ți pui mintea la contribuție. Am înțeles că există o creatură sau ceva de genul ăsta. Vor să-i descifrezi visele. Să vezi ce vrea.

   - Dă-mi întâi peștele, îi șopti Orsay agitată. Îl ai la tine?

   Gândac scoase din buzunarul hanoracului său o pungă de plastic închisă ermetic. Înăuntru era un pește alb, sfărâmicios și zdrobit. 

   Orsay se năpusti asupra lui, desfăcu pachetul cu degete tremurătoare și îl devoră ca un animal, băgându-și gura în pungă.

   Nu se opri până nu întorsese punga pe toate părțile și nu linsese tot plasticul.

   - Mai ai? îl întrebă pe un ton implorator.

   - Întâi de toate, fă ce trebuie să faci. Apoi mergem în oraș și discutăm.

   - Facem asta pentru copiii din Perdido Beach, nu? întrebă Orsay.

   Gândacul pufni.

   - Facem asta pentru tine ne face cea mai bună ofertă. Acum oamenii lui Sam au niște pește. Așa că suntem de partea lor. Dar, dacă Drake ne dă cumva de urmă, am fost tot timpul de partea lui. Ai înțeles?

   - Sunt prea slăbită ca să merg multă vreme, spuse Orsay.

   - Trebuie să ajungem doar la autostradă. O să fie acolo un tip cu o mașină.

TREIZECI ȘI PATRU

               6 ORE, 03 MINUTE

   Edilio îi luă cu mașina pe Gândac, mutantul ăla dubios, mărunțel, și pe fata pe care o adusese cu el.

   Nu era încântat de misiunea sa. Voia să rămână în oraș. Lăsarea nopții le putea aduce necazuri. Și Sam... ei bine, nu se comporta ca acel Sam pe care-l știa.

   Sam păruse un zombi noaptea trecută când ascultase mărturisirile lui Quinn și Albert.

   Iar apoi, în această dimineață, Gândac își spusese povestea. Numai vești proaste de la o destăinuire rușinoasă la alta, iar Sam se holbase cu o privire goală la el. Din fericire, intervenise Astrid.

   Sam, Edilio, Brianna, Taylor, Quinn, Albert, Astrid - toți 7 în sufrageria lui Astrid ascultându-l pe Gândac cum se milogea și se smiorcăia.

   Apoi Astrid citi scrisoarea Lanei.

       Sam:

   O să încerc să omor Întunericul. Aș vrea să-ți explic ce înseamnă asta, dar nici măcar eu nu înțeleg. Știu doar că e cel mai înspăimântător lucru pe care ți-l poți închipui. Cred că această informație nu te ajută prea mult.

   N-am avut de ales. Deja mă acaparase, Sam. Era în capul meu. De zile întregi mă chema la el. Are nevoie de mine pentru ceva. Nu știu exact pentru ce. Dar, orice ar fi, nu pot să las să se întâmple una ca asta.

   Să sperăm că n-o să pățesc nimic. Dacă da, ai grijă de Patrick. Și de Cookie.

         Lana

   - Știam că are niște probleme, spuse Quinn cu un aer vinovat. Dar nu știam nimic despre asta. Adică... Lana s-a folosit de mine și de Albert ca să ajungă din nou în deșert.

   - Păi cred că tu ai profitat de ea, așa cum faci meru, răbufni Astrid.

   - Ea mi-a zis de aur, spuse Albert căzând pe gânduri, deloc intimidat de furia lui Astrid. Era o idee bună. Așa că am fost imediat de acord. Dar a fost ideea ei. Poate trebuie să ne gândim dacă Lana e acum de partea creaturii.

   - Nu, spuse Quinn.

   Toată lumea se aștepta ca el să dea explicații. El ridică din umeri și repetă.

   - Nu.

   Apoi adăugă:

   - Nu cred.

   - Avem nevoie de Lana, spuse Sam într-un final spărgând tăcerea lugubră în care se cufundase. Chiar nu mai contează dacă ajută acea creatură. Chit că ne e prieten sau dușman, avem nevoie de Lana.

   - De acord, zise Albert, de parcă discuta doar cu Sam și numai ei 2 se gândeau ce să facă.

   Albert nu părea prea îngrijorat pentru un tip care încălcase foarte multe reguli.

   Și de ce ar fi? gândi Edilio. El avea mâncare. Asta însemna putere acum. Nici măcar Astrid nu se lua de Albert, deși era clar că nu-l simpatiza prea mult.

   - Trebuie să aflăm ce e creatura asta, spuse Albert.

   Sam se uită la Gândac căruia îi poruncise să rămână vizibil.

   - Care e faza cu fata asta, Orsay?

   Gândacul ridică din umeri.

   - Cred că vede visele oamenilor.

   - Iar Caine vrea să spioneze creatura. 

   Fără să vrea, Sam devenea din ce în ce mai interesat de ce auzea. Edilio văzuse că roțile începuseră să se învârtă din nou în capul pritenului său. Era o mare ușurare.

   - Dacă asta vrea Caine, poate că și noi ne dorim același lucru, spuse Sam, iar ceilalți începură unul câte unul să dea aprobator din cap. Albert are dreptate: trebuie să știm cu ce avem de-a face.

   De aceea ajunsese Edilio șoferul lui Gândac și al acelei fete ciudate.

   - Cum ziceai că te cheamă? o întrebă Edilio uitându-se la ea prin oglinda retrovizoare.

   - Orsay.

   În împrejurări normale, probabil ar fi fost drăguță. Dar acum părea îngrozită. Și sfrijită. Părul îi stătea în toate direcțiile. Edilio nu era genul care să se plângă, dar Gândac, fata sau amândoi puțeau, și nu a peștii lui Quinn și Albert.

   - De unde ești, Orsay?

   - Am locuit la stația forestieră din Stefano Rey.

   - Aha, cred că a fost mișto.

   Ea nu părea să fie de acord cu el. Apoi spuse:

   - Ai o armă.

   Edilio se uită la pistolul automat de pe scaunul de lângă el. Cele două cartușiere pline zdrăngăneau de fiecare dată când mașina dădea de-o hârtoapă.

   - Da.

   - Dacă dăm de Drake, trebuie să-l împuști.

   Edilio fu de acord. Dar trebuia s-o întrebe oricum:

   - De ce?

   - I-am citit visele, îi spuse Orsay. Am văzut înlăuntrul lui.

   Erau pe un teren accidentat, îndreptându-se spre dealuri. Găsiseră coliba Pustnicului Jim - Edilio avea un simț înnăscut al direcției, dar niciunul nu mai fusese la acea galerie de mină. Se bazau doar pe indicațiile date de Caine lui Gândac.

   Soarele apunea în spatele dealurilor, răspândind o lumină rău-prevestitoare de un purpuriu întunecat asupra lor. Curând avea să se înnopteze. Orsay nu avea cum să facă totul la timp în așa fel încât să apuce să se întoarcă în oraș înainte să se lase întunericul de-a binelea.

   - Tu ce trebuie să faci mai exact? o întrebă Edilio.

   - Ce vrei să spui cu asta?

   - Adică ești o ciudată, nu? Gândac n-a fost foarte explicit.

   Gândac își ridică privirea la auzul poreclei lui, apoi, drept răspuns, dispăru din raza lor vizuală.

   - Pot să citesc vise. Ți-am spus deja, îi zise Orsay și se uită pe geam.

   - A, da? N-ai vrea să vezi ce vise am eu. Sunt plictisitoare.

   - Știu, îi spuse fata.

   Edilio era acum foarte atent.

   - Poftim?

   - S-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Tu, Sam, Quinn și o fată pe nume Astrid. Și cealaltă. V-am văzut prin pădure.

   - Erai acolo, nu? o întrebă Edilio.

   Strânse din buze, deloc încântat de ideea că o fată putea să-i citească visele. Spusese că visele lui erau plictisitoare. De obicei da. Dar uneori nu voia să fie descifrate de un străin. Mai ales de o fată.

   Se foi în scaun.

   - Nu-ți face griji, spuse Orsay zâmbind slab. Sunt obișnuită cu... știi tu. Las-o baltă.

   - Aha, mormăi Edilio.

   Jeepul sălta și se zguduia pe acel teren plin de pietriș. Prelata era trasă și închisă bine. Era prăfuită, iar lui Edilio îi era teamă ca nu cumva Gândac să o șteargă pe-acolo.

   Și coioții erau o problemă. Edilio era cu ochii în 4 după ei.

   Se apropiau de dealuri. Acolo era formațiunea stâncoasă, așa cum indicase Caine pe harta pe care o desenase pentru Gândac.

  Locul acela îți inspira teamă. Umbrele păreau mai mari decât trebuiau să fie.

   - Nu mă înnebunesc după asta, spuse Edilio parcă doar pentru el.

   - Ai familie? îl întrebă Orsay.

   Întrebarea îl nedumeri pe Edilio. În general oamenii evitau să vorbească despre familie. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu familiile lor.

   - Da, normal.

   - Când mi-e frică, încerc să mă gândesc la tata, spuse Orsay.

   - Eu nu, zise Gândac.

   - Nici la mama ta? îl întrebă Edilio.

   - Nu. 

   - Eu mă gândesc la mama. E frumoasă în imaginația mea. Nu știu dacă a fost.... este... în realitate? Nu? Dar aici e frumoasă, spuse Edilio atingându-și capul.

   Își duse mâna la piept.

   - Și aici.

   Ocoliră stânca, iar în fața lor se ivi un oraș fantomă.

   Edilio frână.

   - Arată așa cum ți-a spus Caine? îl întrebă pe Gândac. 

   Gândac încuviință din cap.

   - Caine mi-a spus să intru în oraș. Să mă uit după o clădire care mai e în picioare. Să urc pe o potecă până la mină.

   - Aha, făcu Edilio.

   Știa ce trebuia să facă. Dar nu-l încânta acest lucru câtuși de puțin. Acum, că era aici, chiar și mai puțin. Nu era o persoană superstițioasă, cel puțin nu credea asta, dar ceva nu era deloc în regulă cu acest oraș fantomă.

   Apăsă pedala de accelerație și înaintă cu 10 kilometri la oră. Nu voia să afle cum era să faci pană.

   - Nu-mi place locul ăsta, spuse Orsay.

   - Mda, să nu venim aici în vacanța de primăvară, zise Edilio.

   O luară prin oraș.

   Trecură de clădirea în paragină.

   Drumul era îngust, dar Jeepul reuși să se strecoare.

   - Oprește-te! strigă Orsay.

   Edilio frână. Se opriră pe o platformă stâncoasă aflată la înălțime. Dacă ar fi fost într-un western de odinioară, se gândi Edilio, aici ar fi avut loc ambuscada.

   Ridică arma. Greutatea acesteia îi aducea o mare ușurare. Se asigură că e pusă piedica. Puse degetul mare pe piedică. Apoi alt deget pe trăgaci, așa cum își învățase recruții.

   Își ciuli urechile, dar nu auzi nimic.

   - De ce ne-am oprit? o întrebă Edilio pe Orsay.

   - E aproape, șopti ea. Eu...

   Edilio se întoarse.

   - Ce s-a întâmplat?

   Fu șocat de ceea ce văzu. Orsay avea ochii mari, sticloși, dați peste cap.

   - Ce-a pățit? întrebă Gândacul cu vocea tremurându-i.

   - Orsay, ești în regulă? o întrebă Edilio.

   Orsay doar gemu atât de ciudat, încât Edilio crezu la început că nu ea scosese acel sunet. Părea să vină din pieptul ei; era un sunet prea profund ca să fie emis de o fată atât de fragilă. Părea asemănător cu un răget de animal.

   - Fata asta-i țicnită, se tângui Gândac.

   Orsay începu să tremure, apoi intră în convulsii, de parcă era electrocutată. Limba îi ieși din gură, sufocând-o.

   Își mușcă limba. De parcă încerca să scape de ea.

   - Hei!

   Edilio deschise torpedoul și scoase repede totul afară cu mâinile tremurându-i: o șurubelniță, o lanternă, o pompă groasă pentru cauciuri cu afișaj digital. Înșfăcă pompa digitală și își făcu loc cu forța pe bancheta din spate.

   - Prinde-o și ține-o bine! îi strigă el lui Gândac care se dădea la o parte.

   Edilio o apucă de păr, căci nu putea să facă altceva cu o singură mână, o prinse bine de păr, îi trase capul în față și puse pompa digitală între dinți.

   Ea mușcă atât de tare, încât plasticul se sparse. Începu să-i curgă sânge din gură, dar dinții nu-i mai atingeau limba.

   - Ține-i asta în gură! îi strigă Edilio lui Gândac.

   Gândac se uita în gol, de parcă era paralizat. Edilio scoase o înjurătură și spuse:

   - Fă ce-ți spun sau jur că te împușc!

   Gândac ieși din transă și o apucă pe Orsay de cap cu ambele mâini.

   Edilio dădu în marșarier, cât de repede putu, pe cărarea îngustă. Își dădu seama că lovise un coiot când simți un obstacol și auzi un schelălăit ca de câine.

   Cu o mână pe volan și țipând înspăimântat, Edilio se ciocni cu Jeepul de un taluz. Apoi apăsă pedala de accelerație, avansă câțiva metri, apoi schimbă din nou în marșarier în timp ce lângă el apăru o față imensă care mârâia. Coiotului îi curgeau balele și mușca din plastic.

   Edilio ținti și trase. Rafala fu scurtă, poate trăsese 5 gloanțe, dar suficiente cât să facă din capul coiotului o ceață sângerie.

   Avansau mai jos pe cărare, izbindu-se cu mașina de orice obstacol din calea lor. Edilio abia mai putea să țină volanul.

   Apoi intrară deodată pe teren neted. Învârti de volan pe când 2 coioți se năpustiră asupra prelatei din plastic. Impactul cu animalele fu atât de puternic, încât plasticul se îndoi, lovindu-i mâna lui Edilio, deplasându-i-o de pe volan, lăsându-l complet uluit.

   Dar încă mai avea piciorul pe pedala de accelerație pe care o călcă până jos. Jeepul se îndreptă cu toată viteza spre o clădire. Edilio apucă volanul, răsuci din răsputeri și apoi viră și demară în trombă, departe de orașul fantomă.

   Gândac încă-i ținea strâns capul lui Orsay. Fata scotea acum sunete mai omenești, cerând să i se dea drumul.

   - Lasă-mă! îi porunci Orsay.

   Gândac o eliberă pe fată.

   Ea își șterse sângele cu dosul palmei. Edilio găsi o cârpă în haosul din torpedou și i-o înmână.

   - Mi-a spus să-mi mușc limba, spuse ea într-un sfârșit.

   - Poftim? izbucni Edilio. Cum adică? Cine ți-a zis?

   - El. Creatura aia. Mi-a spus să-mi mușc limba și n-am putut să mă împotrivesc. Nu voia să spun ceva.

   - Ce anume? Ce? o întrebă Edilio disperat și confuz.

   Orsay scuipă sânge pe podeaua Jeepului. Se șterse la gură cu cârpa.

   - E înfometat, spuse ea. Trebuie să se hrănească.

   - Cu noi? întrebă Gândac disperat.

   Orsay se uită fix la gândac, apoi izbucni în râs.

   - Nu, nu cu noi. Au, limba mea!

   - Dar cu cine? Cu cine?

  Orsay îl ignoră pe Gândac și i se adresă lui Edilio.

   - Nu mai avem mult timp la dispoziție, spuse ea. Hrana o să sosească. Oamenii i-o aduc. Iar, după ce se hrănește, devine puternic și atunci se va folosi de ea.

   - De cine? vru să știe Edilio știind răspunsul înainte de a-i pune întrebarea.

   - Nu știu cum o cheamă. Fata. Cea cu puteri tămăduitoare. Se poate folosi de ea ca să capete mâini și picioare. Ca să capete un trup. Acum e slăbit, adăugă ea. Dar, dacă primește ce vrea... devine ceea ce-și dorește... atunci nu-l veți mai opri niciodată.

       - Flămând în întuneric, spuse micul Pete.

   Era în pat, dar ochii îi străluceau.

   - Știu, Petey. Tuturor ne e foame. Dar nu e chiar beznă, îi răspunse Astrid secătuită de puteri. Hai, somn ușor! Treci la culcare.

   Avusese parte de o noapte și de o dimineață foarte grele. Voia ca Pete să tragă un pui de somn ca să se odihnească și ea. Abia își mai putea ține capul ridicat. Era cald în casă, căci nu era curent, iar aerul condiționat nu funcționa. Era sufocant.

   Fusese complet tulburată de căderea nervoasă a lui Sam. Voia să fie înțelegătoare. Era înțelegătoare. Dar era foarte speriată. Sam era tot ce despărțea umanitatea celor din Perdido Beach de nebunia violentă a lui Caine, Drake și a Dianei.

   Sam era singurul care-i proteja pe micul Pete și pe ea.

   Dar ceda nervos. Astrid bănuia că suferă de tulburare de stres post-traumatic. Ce li se întâmpla soldaților dacă rămâneau prea mult într-o zonă de conflict.

   Probabil că toți cei din FAYZ sufereau de această tulburare într-o mică sau mai mare măsură. Dar nimeni altcineva nu se aflase în mijlocul tuturor confruntărilor violente, fiecărei noi grozăvii și nu fusese atât de asaltat din toate părțile. 

   Sam nu avusese parte de niciun moment de repaus. De nicio pauză.

   Și-l aminti pe Quinn care râdea că Sam nu știe să danseze. Îl iubea, dar era adevărat că Sam nu știa cum să se relaxeze. Ei bine, dacă va avea vreodată prilejul, va trebui să-l ajute în această privință.

   - Îi e teamă, spuse micul Pete.

   - Cui?

   - Lui Nestor.

   Nestor era păpușa rusească pe care o strivise Sam fără să vrea.

   - Îmi pare rău că s-a stricat Nestor. Culcă-te, Petey.

   Se aplecă să-l sărute pe frunte. Bineînțeles că nu-i răspunse nimic. Nu o îmbrățișă, nu-i ceru să-i citească o poveste și nici nu-i spuse:

   - Mersi c-ai grijă de mine, surioară.

   Când vorbea, o făcea meeu despre lucrurile din mintea lui. Lumea exterioară însemna puțin sau chiar nimic pentru el. Nici Astrid nu făcea excepție.

   - Te iubesc, Petey, îi spuse ea.

   - A pus mâna pe ea, zise micul Pete.

   Aproape ieșise pe ușă când își dădu seama ce-i spusese fratele ei.

   - Poftim?

   Pete închise ochii.

   - Petey, Petey!

   Astrid șe așeză lângă el și-i puse mâna pe obraz.

   - Petey... Vorbește cumva Nestor cu tine?

   - Îi plac monștrii mei?

   - Petey. E...

   Nici nu știa cum să-i pună întrebarea. Simțea că-i ia foc creierul. Se întinse lângă fratele ei și se ghemui aproape de el, care era indiferent.

   - Petey, spune-mi despre Nestor.

   Dar micul Petey adormise deja. Și în câteva secunde, la fel și Astrid.

   În somn începu să pună laolaltă piesele acelui puzzle.

TREIZECI ȘI CINCI

            02 ORE, 53 MINUTE

   21 de ore fără mâncare. Nici măcar o înghițitură.

   Nu exista nicio șansă să apară ceva de mâncare din neant.

   Lui Jack nu-i mai chiorăiau mațele. Acum avea crampe. Durerea venea în valuri. Fiecare puseu de durere dura 1 minut sau se putea prelungi până la 1 oră. Apoi nu se întâmpla nimic 1 oră sau 1 oră și jumătate. Dar, când simțea din nou durerea, era mai rea ca niciodată. Și dura și mai mult.

   Durerile începuseră cam după 12 ore. Îi fusese foarte foame și înainte, dar acum situația era alta. Organismul nu îi spunea „Hai să mâncăm,”, ci „Fă ceva: murim de foame”.

   Începea din nou un alt val de dureri. Jack era pur și simplu îngrozit. Nu era rezistent la durere. Iar durerea asta era mai puternică decât cea din picior. Durerea aia era la exterior, dar asta îi chinuia măruntaiele.

   - Ți-ai dat seama cum? îl întrebă Caine. Ai înțeles, Jack?

   Jack ezită. Dacă spunea că da, atunci avea să înceapă o altă etapă a acestui coșmar.

   Dacă spunea nu, aveau să stea aici până când mureau cu toții de foame.

   Nu voia să spună da. Acum știa ce plănuia Caine. Nu voia să spună da.

   - Pot s-o fac, spuse Jack.

   - Acum?

   - Pot să extrag o singură bară de combustibil nuclear, spuse Jack.

   Caine se uită fix la el. De parcă nu primise răspunsul la care se așteptase.

   - În regulă, spuse Caine cu blândețe.

   - Dar mai întâi trebuie să cobor barele de control. Asta o să oprească reacția, ceea ce înseamnă că n-o să mai fie deloc curent.

   Caine încuviință din cap.

   - Adică nimeni n-o să mai aibă crent, spuse Diana. Nu doar cei din Perdido Beach.

   - Doar dacă nu pornește cineva reactorul din nou, adăugă Jack.

   - Mda, spuse Caine, dar neatent, de parcă se gândea la altceva.

   - Pot să ridic o bară de combustibil. Are aproape 4 metri. De fapt conține palete de uraniu 235. Seamănă cu o conservă lungă și subțire plină cu pietre. E foarte radioactivă.

   - Să înțeleg că vrei să ne omori pe toți? îl întrebă Diana.

   - Nu. Barele au un înveliș de plumb pentru a putea fi cărate. Nu e foarte eficient, dar ne poate asigura o protecție de scurtă durată. Dacă nu...

   - Dacă nu ce? vru să știe Caine.

   - Dacă nu e perforat învelișul. În caz că scapi bara pe jos.

   - Ce se întâmplă pe urmă? îl întrebă Diana.

   - Atunci vom fi contaminați cu cantități enorme de radiații. Sunt invizibile, dar e ca și cum cineva ar trage în tine cu gloanțe minuscule. Îți fac miloane de găuri mici în corp. Te îmbolnăvești. Îți cade părul. Începi să vomiți. Te umfli. Iar apoi mori.

   Nimeni nu scoase o vorbă.

   - Păi n-o să scăpăm nimic pe jos, spuse Drake într-un sfârșit.

   - Mda. Ducem bara aia kilometri întregi și n-o scăpăm, spuse Diana. În timp ce Sam, Dekka și Brianna ne atacă. Nu văd niciun fel de problemă.

   - Cu cât ești mai aproape, cu atât riști să mori mai repede, spuse Jack. Dacă ești la câțiva metri distanță, mori repede. Dacă ești mai departe, mori încet. Dacă ești foarte departe, poate nu mori, dar faci cancer. Și dacă ești extrem de dparte, atunci o să fii în siguranță.

   - Vreau să fiu extrem de departe, spuse Diana pe un ton sec.

   - Cât îți ia să fii gata? întrebă Caine.

   - 30 de minute.

   - E destul de târziu acum, așa că mai bine așteptăm să se întunece, spuse Caine. Cum ieșim de aici?

   Jack ridică din umeri.

   - În spatele reactorului e o rampă de încărcare.

   Caine se trânti într-un scaun. Își roase unghia de la degetul mare. Drake îl privi, neîncercând să-și ascundă dezgustul.

   - În regulă, spuse în cele din urmă Caine. Jack, pregătește totul. Drake, o să avem nevoie de o diversiune. Îi distragi atenția lui Sam, care o să fie în față. Apoi ne prinzi din urmă.

   - Să facem rost de un camion, sugeră Drake.

   - Nu putem s-o luăm pe drumul de coastă. O să ne vadă imediat, spuse Caine. Trebuie să mergem pe o rută ocolitoare. Sunt poteci ce duc peste dealuri. Găsim un drum până la autostradă. O traversăm, apoi facem rost de o mașină ca să ajungem în deșert.

   - De ce să ne furișăm? întrebă Drake. Avem uraniul la noi, nu? Cine o să se pună cu noi? Nu-și asumă nimeni riscul dacă o să-ți scape din mâini.

   - Să te întreb ceva, Drake, spuse Caine. Dacă ai fi Sam și m-ai vedea pe mine, pe tine, pe Diana și pe Jack pe drumul de coastă cărând după noi o chestie periculoasă și radioactivă, ce-ai face?

   Drake se încruntă.

   - Vai, Drake încearcă să gândească, făcu Diana.

   - De asta eu sunt șeful și nu tu, Drake. Să încerc să-ți explic pe limba ta. Dacă eu aș fi Sam și aș da de voi 4 și mi-am da seama că n-aș putea să atac pe toată lumea...

   Caine ridică 4 degete în aer. Coborî unul câte unul. Îl lăsă ridicat doar pe cel mijlociu.

   - Ne ucide pe noi 3, spuse Drake.

   Scrâșni din dinți și ochii îi scăpărară de o furie micnită.

   - Să-mi spuneți dacă voi 3 aveți de gând să ieșiți de aici pe cai mari, spuse Caine uitându-se și el urât la Drake.

   Apoi se apropie de Drake, aproape îmbrățișându-l. Își apropie gura de urechea lui Drake și îi șopti:

   - Să nu crezi că mă poți învinge, Drake. Îmi ești de folos. Dar în clipa în care o să simt că nu mai ești...

   Zâmbi, îl lovi ușor peste obrazul lui sfirijit și spuse cu lăudăroșenia lui de altădată:

   - O să schimbăm ordinea lucrurilor. Sam crede că deține toate atuurile. Dar noi o să schimbăm totul.

   - O să-l hrănim pe monstrul care ți-a acaparat mințile, spuse Diana cu răceală. Nu încerca să maschezi lucrul ăsta. Hrănim o creatură și sperăm să ne fie recunoscătoare și să dea drumul lațului în care te strânge.

   - Diana, las-o baltă, spuse Caine. 

   Nu mai era atât de lăudăros acum.

   Diana se uită ca să-și dea seama dacă Drake putea să-i audă.

   - Gândac nu se mai întoarce. Sper că ți-ai dat seama de asta.

   Caine îi rodea degetul mare. Jack se gândea cu disperare că o să ajungă suficient de înfometat încât să-și mănânce degetul.

   - N-ai de unde să știi asta, i-o întoarse Caine. Poate n-a găsit-o pe Orsay. Nu s-ar întoarce împotriva mea.

   - Caine, nimeni nu ți-e loial, zise Diana. Drake vrea să te înfrângă. Nimeni de la Coates nu vrea să te salveze. O singură persoană ține la tine.

   - Tu?

   Diana nu răspunse.

   - Caine, știu că are o putere mare asupra ta. Am văzut cu ochii mei. Dar să știi că nici monstrul ăla nu ți-e loial. Te va folosi și apoi se va descotorosi de tine. El va fi totul și tu un nimic.

       - Momentan sunt doar speculații, începu Astrid.

   Sam, Astrid, Edilio - încă de la început formaseră o echipă. Se luptaseră cu Orc de când își spunea Căpitanul Orc și încercase să controleze FAYZ-ul. Se luptaseră cu Caine și Căpetenia coioților. Supraviețuiseră trecerii de la vârsta de 14 la 15 ani.

   Acum se profila o nenorocire mult mai mare la orizont.

   - Din câte a spus Edilio, din ce-am aflat din scrisoarea Lanei și din ce ne-a povestit Lana despre Drake mai de mult și din toate informațiile pe care le-am pus laolaltă.

   Se uită la micul Pete care stătea pe un scaun la fereastră, privind la soarele care apunea încet și dând încontinuu din cap.

   - Și din ce-am putut să aflu de la fratele meu. Ceva... poate un soi de creatură, un om mutant. Poate un animal cu mutații... poate ceva cu totul diferit de care nu aveam habar... e în acea galerie de mină.

   - Această creatură, acest gaiafag, poate să controleze minți și să influențeze oameni. Mai ales oameni cu care a fost în contact. Cum ar fi Lana, zise Sam.

   - Sau ca Orsay, îl întrerupse Edilio. Cineva cu o astfel de minte, nu? Cineva sensibil sau o chestie de genul ăsta.

   Astrid dădu din cap că da.

   - Da, unii sunt mai vulnerabili decât alții. Acum sunt sigură că e în contact cu micul Pete.

   - Comunică? o întrebă Edilio deloc convins.

   Astrid își roti capul și își întinse gâtul, încercând să scape de tensiunea acumulată. Sam era uimit de cât de frumoasă putea fi. În ciuda a tot ce se întâmplase. Dar vedea și cât de fragilă ea, cât de slabă și delicată. Slăbise ca ei toți. Avea pomeții mai vizibili ca înainte, iar în jurul ochilor, cearcăne din cauza oboselii și a grijilor. Avea o vânătaie lângă tâmplă.

   - Nu cred că vorbesc așa cum te gândești tu, spuse Astrid. Ci sunt conștienți unul de prezența celuilalt. Petey a încercat să mă avertizeze... Eu nu înțelegeam.

   - Spune-ne pe scurt, o rugă Sam vorbindu-i încetișor. Tu ce crezi?

   Astrid dădu din cap.

   - Ai dreptate. Îmi pare rău, nu sunt...

   Îi pieri vocea. Dar scutură din cap și se concentră.

   - În regulă, e o creatură mutantă. Nu se știe de unde vine. Are suficientă putere ca să influențeze mințile oamenilor. Puterea îi e mai mare asupra celor cu care această creatură a intrat deja în contact. Ca Lana, Drake. Și probabil Caine.

   - Crezi că și Caine a avut de-a face cu acest gaiafag?

   - Mi-ai cerut să nu mă lungesc. Așa că las deoparte epistemologia.

   Sam își dădu seama care era trucul preferat al lui Astrid: să-i zăpăcească pe toți, folosind cuvinte plurisilabice. Zâmbi slab.

   - Da, continuă. Nu vorbi despre... ce-ai zis mai devreme.

   - Deodată, continuă Astrid, după luni de relativă tăcere, Caine reapare. Știm de la Gândac că a fost într-un soi de comă sau delir înainte de asta. Dar deodată se simte mai bine. Și primul lucru pe care-l face e să preia controlul centralei atomice. În același timp, Lana începe să audă chemarea gaiafagului, iar Petey îmi tot spune că cineva e flămând în întuneric.

   - Orsay ne-a spus că acea creatură așteaptă să fie hrănită, zise Edilio.

   - Da. Apoi mai e și Duck.

   Sam ridică uimit din sprâncene.

   - Duck?

   - Nimeni nu prea i-a ascultat povestea. Nici eu, recunoscu Astrid. Dar tot spunea că e o peșteră acolo jos care strălucește. De la radioactivitate. A spus că semăna cu ceva din Familia Simpson.

   - A, da? replică Edilio.

   - Centrala atomică este în mijlocul FAYZ-ului, spuse Astrid. Știm că urma să aibă loc un accident nuclear când micul Pete a reacționat și a creat această... această bulă. Dar de ce se schimbau lucrurile și înainte? Cum a dobândit micul Pete acel gen de putere?

   - Accidentul de acum 13 ani, spuse Sam dându-și brusc seama. 

   - Accidentul. Cu toții au spus că un meteorit a lovit centrala. Dar poate că nu a fost doar atât. Poate era ceva mai mult.

   - Ce anume?

   - Există teorii cum că viața pe Pământ s-a dezvoltat dintr-un singur organism simplu care a ajuns pe această planetă cum ar fi o cometă sau un meteorit. Așadar să spunem că un virus era activ pe acel obiect care a lovit centrala. Virus plus radiație egal mutație.

   - Să înțeleg că de aici probine gaiafagul? întrebă Sam.

   - Nu te comporta de parcă ți-am dat un răspuns absolut! făcu Astrid. Pentru că sunt simple supoziții. Și, chiar dacă e adevărat, nu e totul clar. E un mare „dacă”.

   - Dar? interveni Sam.

   - Dar poate că această creatură care a trăit sub pământ 13 ani s-a hrănit cu radiații. Așa a supraviețuit. Gândiți-vă la un virus care ar putea să reziste mii de ani în spațiu. Singura sursă de hrană ar fi radiațiile.

   Lui Astrid îi era greu să continue. Sam văzu cum îi tremură buzele:

   - Cei de la centrală au mințit: nu au înlăturat toate radiațiile de la locul accidentului. Au stat atâta vreme în pământul de sub picioarele noastre, s-au infiltrat în apă, în mâncarea pe care am consumat-o.

   Tatăl lui Astrid fusese inginer la centrala atomică. Ea se întreba dacă el știa ceva despre această minciună.

   - Poate nici nu și-au dat seama dacă au fost iradiații, spuse Sam. Oamenii care au lucrat acolo... poate că n-au știut.

   Astrid încuviință din cap. Nu-i mai tremurau buzele. Dar furia de pe chip era tot acolo.

   - Cât timp gaiafagul suferea mutații și unora dintre noi ni s-a întâmplat același lucru. Poate a avut loc un fel de sinteză. Nu știu. Dar cred că gaiafagul a rămas fără mâncare. Are nevoie de mai multă. Nu poate face rost, ci îi poate convinge pe alții să i-o aducă. Cred că accidentul pe care l-a preîntâmpinat micul Pete a fost provocat de cineva din centrală, care asculta de gaiafag. A încercat să arunce în aer centrala, ceea ce ar fi răspândit peste tot radiații omorând totul în jur... mai puțin creatura care se hrănește cu radiații.

   - Micul Pete a oprit accidentul. A creat FAYZ-ul. Dar nu a distrus gaiafagul, care e încă flămând.

   - Flământ în întuneric, adăugă micul Pete.

   - Caine îl va hrăni, spuse Sam.

   - Da.

   - Și apoi?

   - Apoi gaiafagul va supraviețui și se va adapta. Nu poate continua să trăiască într-o gaură din pământ și să depindă de alții. Trebuie să scape. Să se miște liber și să reziste atacurilor noastre.

   - Poate că e bine dacă iese la luptă, spuse Edilio. Poate reușim să-l omorâm.

   - Știe ce puteri avem, zise Astrid. Și va fi ajutat să-și facă un trup invulnerabil.

   - Cum adică ajutat? Ajutat de către cine?

   Sam își puse mâna pe brațul lui Edilio calmându-l.

   - De cineva care nu știe ce face, spuse el.

   - Nestor, zise micul Pete.

        - Hai, frate, trage puțin. Ai cumva 3 ani?

   Antoine încercă să-i paseze țigara cu marijuana lui Zil, dar acesta îi dădu mâna în lături.

   - Am mai încercat și nu-mi place, spuse Zil.

   - Da, bine.

   Antoine trase cu sete din țigară și începu să tușească de parcă își scuipa un plămân. Tușea atât de convulsiv, încât se lovi cu genunchiul de măsuța de cafea și-i vărsă paharul cu apă al lui Zil.

   - Băi! strgă Zil.

   Lance trase și el un fum, apoi îi pasă țigara Lisei, care chicoti, fumă, tuși și apoi mai chicoti puțin.

   Zil nu mai avusese prietenă până atunci. Fetele nu-l plăceau. Nu-l plăceau de-adevăratelea. Nu făcuse niciodată parte din gașca copiilor populari.

   Pe vremuri Zil era cunoscut în mare parte pentru prânzurile ciudate pe care i le pregătea mama lui. Erau mereu vegane, organice și întotdeauna foarte verzi, neavând nimic nebiodegradabil, preambalat. Din păcate majoritatea mâncărurilor pregătite de mama lui miroseau. Sosul de oțet pentru salată, humusul care trăsnea a usturoi, sărmăluțe în foi de viță.

   Zil își iubea ambii părinți, dar se simțise ușurat odată cu instaurarea FAYZ-ului; reușise în sfârșit să mănânce câte fursecuri și chipsuri voia. Făcuse și ceea ce părinții lui ar fi considerat impardonabil: mâncase carne. Și îi plăcuse.

   Acum ar fi dat orice să aibă puțin humus cleios întins pe niște turte de făină.

   Nu avea nimic de mâncare. Dar avea dureri de stomac. Gașca îi era alături. Pretenarii. Cei care își spuneau Human Crew. Cu toții erau niște ratați, își dădu el seama. Mai puțin Lance, care-i făcea să pară mai interesanți decât erau. Tipul reușea să arate mișto și la lumina lumânării.

   - Ciudații au mâncare, spuse Turk a mia oară. Mereu au câte ceva. Copiii normali mor de foame, dar ciudații au mereu de-ale gurii.

   Zil se îndoia, dar nu avea rost să se certe cu el. Nu-i ura pe ciudați pentru că ar avea mâncare, ci pentru că erau plini de ei. Fie ce-o fi!

   - Am auzit că Brianna a prins niște porumbei și i-a mâncat, spuse Lisa apoi chicoti. 

   Zil nu era sigur dacă chicotea mereu sau dacă făcea asta pentru că fumase.

   Lisa scria într-un carnet, cu o lanternă în poală și folosind o cariocă groasă ca să deseneze mai multe H-uri și C-uri de la Human Crew. Lui Zil îi plăcea o versiune: H și C se întâlneau, erau aplecate într-o parte, iar conturul le era îngroșat.

   Antoine găsise iarba la ai lui în dormitor. În timp ce căutase din nou disperat ceva de mâncare.

   - Asta spun, zise Turk arătând cu degetul spre Lisa, de parcă ea era dovada. Fac rost de hrană prin propriile mijloace. Ciudații lucrează în echipă. 

   Turk nu fuma. Se uita fix la Zil. De parcă Zil ar fi avut o soluție sau vreun plan.

   Zil nu avea niciun plan. Singurul lucru pe care-l știa era că ciudații erau stăpâni peste FAYZ. Și nu doar în Perdido Beach, dar și peste deal, la Coates. Și acum la centrală. Ciudații conduceau totul. Ei bine, ciudații și ajutoarele lor: Edilio, Albert și Astrid.

   Zil era convins de un singur lucru: totul mergea prost. Oamenii mureau de foame. Și, dacă acei ciudați erau la putere, atunci era numai vina lor!

   - Îți garantez eu că au mâncare, spuse Turk.

   - Și noi ciuciu, spuse Antoine și râse.

   Ușa din față se deschise și Zil se întinse după bâta de baseball, pentru orice eventualitate. Era Hank. 

   Hank intră, se duse la Antoine, care era de două ori cât el, și-i spuse:

   - Aruncă aia!

   - Tu cine te crezi?

   - Nu trebuie să te droghezi, spuse Hank. Nici Zil, nici Human Crew nu trebuie să fie în starea asta.

   Antoine se uită urât la Zil care era surprins că se făcuse referire la el de parcă era cineva de seamă. Se simțea măgulit. Dar și confuz.

   - Omule, dosește și tu iarba aia, spuse Zil.

   Antoine pufni nervos.

   Spre uimirea tuturor, Hank îi aruncă țigara lui Anoine din mână.

   Antoine se ridică de pe canapea, arătând ca și cum ar fi vrut să-l facă una cu pământul pe Hank.

   Dar Zil spuse:

   - Nu. N-o să ne batem între noi.

   - Da, așa să fie, spuse Lance, dar nu părea prea sigur.

   Turk trebuia să calmeze spiritele.

   - Hank are dreptate. Zil nu vrea să ne comportăm ca alții, ca niște copii. Zil vrea ca noi să le ținem piept ciudaților. Dacă stăm și ne drogăm, Zil n-o să poată să se ocupe de problema asta. Trebuie să fim cu mintea limpede.

   - Mda, fu Lance de acord. Dar în legătură cu ce?

   - L-am găsit pe Hunter.

   Hank le dădu veștile cu un soi de mândrie potolită. De parcă la arăta părinților un carnet de note cu 10 pe linie.

   Zil sări în picioare.

   - L-ai găsit?

   - Da. E pe autostradă și se ascunde într-o casă de pe-acolo. Și n-o să ghiciți ce are acolo.

   - Ce anume?

   - Mâncare. Ciudatul ăla mutant a omorât o căprioară, apoi a gătit-o cu puterile sale de ciudat, iar ultima oară l-am văzut tranșând-o cu un cuțit.

   - Ține totul pentru el, spuse Turk. Doar pentru el și ceilalți ciudați. O să mănânce vânat, iar noi o să fierbem niște iarbă sau ceva de genul ăsta.

   Lui Zil îi plouă în gură. Carne. Carne adevărată. Și nu de șobolan sau porumbel, ci ceva asemănător cu vita.

   - Am mai mâncat vânat, spuse Lance. E bun la gust.

   - Trebuie să aibă gust mai bun decât carnea de câine, zise Antoine. Deși aș mânca și câine dacă aș avea.

   - Ce facem acum? îl întrebă Lance pe Zil.

   Toate privirile, chiar și a Lisei, se îndreptară spre Zil.

   - Ce zici să facem? se întrebă Zil retoric trăgând de timp.

   - Ne ducem după el! răspunse Antoine.

   Zil îl lovi pe Antoine peste umăr și râse.

   - Da.

   Apoi bătu cupa cu Hank.

   - Ai făcut treabă bună, omule. Avem vânat în meniu.

   - Imediat ce-l spânzurăm pe Hunter, zise Hank.

   După asta, conversația se împotmoli.

   - Poftim? îl întrebă nedumerit Lance.

   Hank se uită cu răceală la el.

   - Tu crezi că ciudatul ăla o să ne dea mâncarea de bunăvoie? Dacă are ocazia, o să ne omoare. Ciudaților nu le pasă de noi, nu le pasă dacă murim de foame. Oricum e un criminal, nu? Ce să faci cu un criminal care e și ciudat pe deasupra?

   Zil înghiți în sec. Hank insista prea mult cu asta. Una era să-l atace pe Sam ca să câștige respect pentru normali.

   Spre ușurarea lui Zil, Lance luă cuvântul.

   - Omule, nu cred că vrem să-l omorâm noi pe tip.

   - A fost ideea lui Zil, spuse Hank. În acea primă noapte. De ce-am avut o frânghir cu noi dacă nu voiam să facem dreptate?

   Frânghia nu fusese ideea lui Zil. Dar să rcunoască acest lucru? Doar voia să-l bată măr pe Hunter. Voia ca Hunter să plângă și să recunoască faptul că a furat ultima felie de pastramă de vită.Nu-și dorise să-l omoare. Erau doar vorbe.

   - Tu crezi că Sam, Edilio și restul o să ne lase să-l omorâm pe Hunter? i-o întoarse Lance.

   Hank zâmbi. Era un zâmbet ciudat de copil mic. Inocent.

   - Nu mai e niciunul prin preajmă. Dekka e la centrală, nu? Iar Sam și Edilio au șters-o cu Jeepul ăla. Cred că s-au dus cu toții să-i vină de hac lui Caine.

   Lui Zil îi bătea inima să-i spargă pieptul. Avea gura uscată. Doar ei nu aveau de gând să facă așa ceva, nu-i așa?

   Dar Hunter avea carne. Și cum altfel să ia carnea de la el?

   - Nu putem să-l omorâm pe Hunter pur și simplu, spuse Turk.

   - Așa e, zise și Zil.

   - Trebuie să-l judecăm mai întâi, spuse Turk.

   Iar Zil se trezi încuviințând din cap. Și zâmbea cu gura până la urechi, de parcă a lui fusese ideea de la bun început. Și poate că așa și fusese. Poate că-și dăduse seama că asta se va întâmpla.

   Cu toții se întoarseră nerăbdători spre el. Lisa chiar nu arăta atât de rău. Mai ales când îi zâmbea de parcă era un star rock.

   - O să-l judecăm. Pentru că Humar Crew nu comite doar acte de violență, spuse Zil de parcă și credea ce zicea. Trebuie să-l judecăm drept. Altfel ceilalți normali, oamenii noștri, n-o să vadă cu ochi buni chestia asta. Așa că trebuie să fie judecat. O să-l judecăm drept. Și împărțim între noi carnea de căprioară, da?

   - Da, fu de acord Lance.

   - Îi aducem pe puști de partea noastră, spuse Zil. Toți vor spune că Zil le-a adus mâncare și dreptate.

   - Va fi adevărul gol-goluț, zise Turk.

TREIZEI ȘI ȘASE

               01 ORĂ, 08 MINUTE

   Drake se strecură prin gaura din peretele exterior.

   Așadar, Caine voia o diversiune. Asta va și primi.

   Drake o văzu pe Dekka într-un șezlong, cu capul plecat. Poate ațipise. Văzu o prelată care acoperea cu siguranță niște cadavre. Văzu 2 puști care jucau skanderberg. Aveau armele sprijinte de o mașină. Nu-l văzu pe Sam sau pe umbra lui. Edilio. Nu o văzu nici pe Brianna.

   Soarele apunea pe apă. În curând avea să se lase întunericul. Caine îl avertizase să nu facă nimic până nu închidea Jack reactorul.

    - O să vezi cum se sting luminile din parcare, spuse Jack pe tonul lui atotștiutor. Și ai să auzi turbinle cum se mișcă din ce în ce mai încet.

   Sam trebuia să fie acolo pe undeva, dincolo de porțiunea îngustă a parcării pe care o vedea Drake. Cu siguranță. Sam nu ar fi lăsat-o pe Dekka singură cu niște idioți de clasa a VI-a.

   Drake voia să fie cel care să-l ucidă pe Sam. Dacă reușea, atunci nimeni nu avea cum să-l împiedice să devină conducător. Caine nu reușise să-l nimicească pe Sam. Drake nu va rata această șansă.

   Dar, indiferent cât de mult se uita, nu-l vedea pe Sam sau pe altcineva care le-ar fi adus probleme.

   Când dădu să plece, Orc intră cu pași apăsați în raza lui vizuală. Se îndrepta spre marginea parcării, spre niște iarbă mai înaltă.

   Drake râse în tăcere. Monstrul trebuia să facă pipi.

   Așadar erau Orc, Dekka și câțiva copii cu puști. Ar fi fost o prostie din partea lui să nu-i considere o amenințare. Drake se mai luptase cu Orc o dată și nu câștigase detașat lupta. Dar evident atunci nu avusese o mitralieră.

   Drake își puse mâna stângă pe marginea găurii. Era puțin fierbinte. Își făcu mâna căuș și își sprijini butoiașul armei în palmă. Se ghemui ca să aibă o poziție bună de tragere. Își lipi obrazul de patul răcoros al armei, închise ochiul stâng și potrivi cătările din spate și din față. Își înfășură tentaculul în jurul trăgaciului.

   Mută cătarea un pic la stânga. Încă puțin. Acum Dekka era în vizor.

   „Nu încă. Așteaptă până oprește Jack reactorul. Apoi mai așteaptă 10 minute.”

  Spera să se întâmple cât mai repede. 

   Dekka moțăia. Parcă saliva.

   Un foc scurt. Asta avea să facă.  Să tragă un foc scurt și să privească pe urmă cum peste Dekka începeau să crească flori de sânge...

   - Auuu! strigă Howard.

   Drake se dădu înapoi. La fel și Howard.

   Howard era chiar în fața lui, în dreptul găurii, uitându-se curios ca un turist.

   Li se întâlniră privirile.

   Drake duse pistolul spre stânga și trase. Simți reculul în mână. Dar Howard se lipise de perete.

   Dekka se trezi brusc.

   Drake înjură și îndreptă pistolul spre ea.

   Apăsă pe trăgaci. Dar Dekka era deja la 5 metri deasupra pământului și se ridica repede. Șezlongul se rotea într-un vârtej cu ea.

   Drake ținti. Parcă trăgea în obiecte aruncate în aer, se gândi el. Dacă își potrivea ținta...

   Dekka își întinse prea târziu mâinile înspre Drake. Un butoiaș de pistol se ridic deodată prea mult. Focul străpunse aerul de deasupra capului ei și căzu din cauza gravitației.

   Se izbi de ciment. Șezlongul căzu peste ea. Nu se mișca.

   Apoi își ridică încet-încet capul.

   Drake nu se grăbea. Se uita la ea. Își dădea seama că se uita la el. Își dădea seama că el câștigase. Îi citea frică și resemnare în ochii negri.

   - S-a mai dus un ciudat, șopti Drake și apăsă încet pe trăgaci.

         - Trebuie să îl luăm prin învăluire, spuse Hank. Să-l atacăm înainte să poată reacționa.

   Lui Zil nu-i convenea că Hank dădea ordinele. Deloc.

   - Trebuie să-l aducem în stare de inconștiență înainte să apuce să prăjească pe unul dintre noi, apoi îl legăm și folosim folia de aluminiu.

   - O să-și prăjească mâinile, spuse Turk cu încântare morbidă. 

   Merseseră pe jos, nedorind să fie auziți venind cu mașina. Alergau pe autostradă de parcă ar fi fost urmăriți.

   Simțiră mirosul căprioarei de cum traversară drumul. Era uimitor, se gândi Zil, cât de dezvoltat aveai simțul mirosului când ți-era foarte, foarte foame.

   Zil le făcu semn lui Hank, Turk și Lisei să rămână locului și să se ascundă în spatele garajului. El și cu Lance se furișară pe lângă garaj și se ghemuiră ca să se uite printre șipcile gardului.

   Hunter mânuia un satâr imens. Încerca să spintece spatele căprioarei, dar nu prea se pricepea. Făcea multă mizerie. Multe porțiuni din carne erau aproape carboizate. Altele erau în sânge. Hunter se opri, rupse o bucată și o înfulecă pofticios.

   Și lui Zil îi ploua în gură, aproape fără să vrea. Îl durea stomacul. 

   Zil și Lance se întoarseră pe furiș la ceilalți.

   - Nenorocitul ăla de ciud mănâncă totul, spuse Zil. O să mănânca tot animalul ăla, vă jur.

   - Mda, fu de acord Lance.

   - În regulă, o să procedăm așa, spuse Zil expunându-și planul.

   Turk, Hank, Lisa și Zil o luară pe lângă casă pentru a veni din partea cealaltă. Lui Lance îi revenise un rol crucial, pentru că Hunter nu-l cunoștea și nu avea de ce să-i fie frică de el.

   Când totul fu gata, Lance se ridică în picioare, în spatele gardului.

   - Hei, frate!

   Hunter tresări, simțindu-se vinovat și speriat.

   - De ce te furișezi? Cine ești?

   - Calmează-te, frate. Am simțit miros de carne. Mi-e foame.

   Hunter părea foarte bănuitor.

   - Voiam să i-o vând lui Albert. Așa toată lumea poate să mănânce o bucățică. Am ațipit după ce-am mâncat puțin. Dar acum o pregăteam.

   Lance se cățără pe gard, având grijă să nu aibă un aer amenințător.

   - Ce-ar fi să te ajut să jupoi animalul? În schimb, mă lași să mănânc puțin? Știi că trebuie să-i scoți măruintaiele, nu?

   - Normal că știu, spuse Hunter pe un ton defensiv. Asta mă și pregăteam să fac.

  Zil era convins că fostul său coleg de cameră habar nu avea. Se uita agitat și înspăimântat în timp ce Lance se îndrepta ușor și cu încredere spre el.

   Hunter părea să fie concentrat doar asupra băiatului înalt și chipeș. Dar nu-l ataca. Nu era nici măcar amenințător.

   - Acum, șopti Zil.

   El și Hank intrară primii pe poartă. Se mișcară repede, dar fără să facă zgomot.

   Greșeala se produse atunci când Lance se uită la ei. Hunter văzu licărul din ochii băiatului, privi peste umăr, îl recunoscu pe Zil, se întoarse prea târziu și Hank îl izbi cu ranga în cap.

   Căzu ca un sac de cartofi.

   Hank ridică ranga ca să-l lovească din nou.

   - Suficient, spuse Zil apucându-l de mână pe Hank. Leagă-l de mâini. Înfășoară-i-le în folie de aluminiu.

   Când Turk începu să-i lege mâinile în față, Zil îi spuse:

   - Nu mă, boule, leagă-i-le la spate.

   Turk rânji mânzește.

   - De asta tu ești șeful.

   Îl legară fedeleș, apoi Lisa veni cu o folie de aluminiu și o înfășură de mai multe ori în jurul mâinilor băiatului.

   Turk îi înfășură apoi bandă izolantă în jurul mâinilor, prinzându-i și degetele.

   Hunter nu se mișca.

   Zil făcu 2 pași, înșfăcă acel cuțit care-i scăpase băiatului din mână și tăie o felie de carne din spatele căprioarei. Bucata de carne era pe jumătate gătită, pe jumătate crudă. Se năpusti asupra ei ca un lup înfometat. Ceilalți râseră și îi urmară exemplul.

   Turk mâncă prea mult și vomită într-un colț al gardului. Apoi reveni să mai ia o gură de carne.

   Mâncară și râseră, încântați de isprava lor.

   Hunter începu să se agite. Gemea.

   - Păcat că n-avem ciment pe-aici, spuse Zil. Drake știa ce făcea când le-a betonat mâinile.

   - Dar Drake e un ciudat și el, nu? întrebă Lisa cu inocență.

   Întrebarea îl puse pe gânduri pe Zil. Era oare Drake un ciudat? Potrivit legendei, mâna-bici îi crescuse ca să-i înlocuiască brațul pe care i-l carbonizase Sam într-o luptă.

   - Cred că da. Nu știu sigur, spuse Zil cu prudență, în timp ce mesteca vânatul.

   - Trebuie să ne dăm seama, făcu Turk.

   Hunter gemu mai tare.

   - Se trezește ciudatul, spuse Lance. O să-l doară capul.

   Asta i se păru amuzant lui Zil. Râse. Și ceilalți se luară după el.

   - Vedeți, băieți: dacă sunteți cu mine, avem parte de carne bună și proaspătă.

   - Asta da, spuse Turk.

   - Șefule, e timpul să ne ocupăm de ciudul ăsta? întrebă Hank respectuos, dar nerăbdător.

   Zil râse din nou. Mâncarea din stomac îi dădea o senzație de bună dispoziție. Se simțea aproape amețit. Și puțin somnoros, dat fiid că soarele apunea.

   Îi plăcea să i se spună „Șefule”. I se potrivea. Se simțea bine.

   Zil Sperry. Șeful Human Crew.

   - Desigur, spuse Zil. Să începem procesul.

   Se uită prin curte.

   - Turk, Hank, duceți-l până la treptele din spate și sprijiniți-l.

   Hunter nu putea să stea în capul oaselor. Era conștient, dar nu pe de-a-ntregul. Unul din ochi arăta ciudat, iar Zil observă că avea o pupilă de două ori mai mare decât cealaltă. Zil râse văzându-l că arată atât de ridicol.

   - Trebuia să recunoști că mi-ai furat pastrama, îl certă el pe Hunter.

   Hank îngenunche ca să fie față în față cu el.

   - Recunoști că ai furat pastrama șefului?

   Hunter își dădu capul într-o parte. Încercă să vorbească, dar nu ieșea decât un sunet gâtuit.

   - Blrrr glll pluh, îi imită Turk.

   - Cred că a zis „Da, eu am fost”, zise Hank în bătaie de joc.

   - Traduc eu pentru el, spuse Turk.

   - Hunter, recunoști că l-ai ucis pe Henry? îl întrebă Hank.

   Hunter nu scoase o vorbă. Turk răspunse pentru el:

   - Desigur. Sunt un ciudat, un gunoi nenorocit care l-a ucis pe Henry.

   Zil râse fericit.

   - Ce putem să facem? A mărutirisit. 

   Își luă un ton sever.

   - Hunter, te declar vinovat.

   - Și acum? întrebă Lisa. E rănit. Poate ar trebui să-i dăm drumul.

   Zil era cât pe ce să fie de acord cu ea. Nu mai era aproape deloc furios pe Hunter, acum că avea burta plină.

   - Lisa, de ce ești miloasă cu un ciudat? o tachină Hank.

   - Ba nu sunt, spuse Lisa repede.

   Hank se uită urât la ea.

   - Crezi că o să treacă totul cu vederea dacă îl eliberăm? Nu. O să se înhăiteze cu ceilalți ciudați și o să vină după noi. Crezi că Sam va fi blând cu noi?

   Zil se uită la Lance.

   - Tu ce crezi, uriașule?

   - Eu?

   Lance părea tulburat.

   - Zil, eu fac ce-mi spui.

   Zil își dădu seama că era decizia lui. Acel gând îi umbri bucuria. Până atunci știuse că-și putea justifica acțiunile.

   Dar, dacă-l executau pe Hunter, cum era clar că voia Hank, atunci Sam și ceilalți copii se vor răzbuna pe Zil. Iar adevărul era că ei 5 n-ar rezista niciun minut într-o luptă cu Sam.

   Dacă-l omorau pe Hunter, Sam avea să le declare război pe față. Sam ar câștiga.

   Însă Zil nu putea să recunoască așa ceva. Ar fi părut penibil.

   Era într-o mare dilemă. Dacă părea moale, Hank s-ar fi întors împotrvia lui. Iar Hunter s-ar fi răzbunat pe ei dacă-i dădeau drumul. Dar, dacă-l omorau pe Hunter, Zil își semna sentința.

   - Avem nevoie de mai mult de 5 puști, spuse Zil. Trebuie să fie mai mulți de partea noastră.

   Hank părea îngrijorat.

   Dar lui Zil îi venise o idee. Îi răsărise în minte ca o floare.

   - Sam se poate lupta cu noi 5, dar nu poate ține piept unui întreg oraș, nu? Cui o să mai dea ordine dacă tot orașul e împotriva lui?

   - Cum o să-i convingem pe puști să ni se alăture? vru Hank să știe.

   Zil zâmbi cu gura până la urechi.

   - Avem carnea asta, nu? Copiii sunt lihniți de foame. Ce crezi că ar face pentru puțină friptură de căprioară?

         Edilio conducea mai repede ca niciodată cu 110 kilometri la oră.

   Când viră spre șoseaua de coastă care ducea la centrala atomică Edilio fu nevoit să încetinească. Trebuia să fie atent, căci erau multe curbe periculoase, iar dacă nu era atent, puteau să ajungă în mare, prăbușindu-se printre tufișuri și bolovani.

   Edilio frână brusc.

   - Ce e? întrebă Sam.

   Edilio ridică un deget. Își ciuli urechile. Și auzi zgomotul.

   - Focuri de armă, spuse el.

   - Calc-o, îi zise Sam.

      Orc făcea pipi când auzi strigătul lui Howard:

   - Auuu!

   Nu-i păsa. Howard oricum țipa mult. Era mic, slab și se speria ușor.

   Se întoarse exact când Drake trăgea. Văzu gaura țevii printr-o gaură din perete.

   Dekka plutea. În clipa următoare cădea. Iar Howard era lipit de perete.

   - Orc! strigă Howard.

   Dekka se izbi de pământ. Pe Orc nu-l deranjă prea tare. Nu o simpatiza prea mult pe Dekka. Îl cam ignora și se uita în altă parte când era prin preajma ei. Îi era scârbă de el.

   Ei bine, cui nu-i era? Orc era dezgustat de sine însuși.

   Apoi văzu chipul din spatele armei. Era Drake. Drake se dusese după Orc cu tentaculul său și îl biciuise. Nu-l duruse prea tare, dar tot nu-i plăcuse. Drake încercase să-l omoare.

   Orc nu-l plăcea pe Drake. Asta nu însemna că o simpatiza pe Dekka. Dar Sam o simpatiza, iar Sam fusese cinstit cu Orc. Sam îi făcuse ros de bere.

   Orc ar fi vrut să bea o bere acum.

   Dacă ar salva-o pe Dekka, poate că Sam l-ar răsplăti. Dacă îi salva viața Dekkăi, cu siguranță ar fi primi măcar o navetă de bere. Poate bere străină. Orc nu mai băuse niciodată bere din aia.

....................................................................