......................................................................
5-7
- Ce zici tu acolo? se răsti Zil.
- Toți ne vor crede acum că Hank a fost ucis de caine, explică Turk. Adică nimeni n-o să creadă că noi am avut o înțelegere cu Caine.
Zil încuviință absent.
- E adevărat, spuse Lance.
Nu rânji propriu-zis, dar pe-aproape. Și, pentru o clipă, Zil văzu ceva diferit în Lance. Ceva ce nu se potrivea cu chipul lui frumos și atitudinea lui relaxată și calmă.
- Ce zici tu acolo? se răsti Zil.
Zil încuviință absent.
- E adevărat, spuse Lance.
Nu rânji propriu-zis, dar pe-aproape. Și, pentru o clipă, Zil văzu ceva diferit în Lance. Ceva ce nu se potrivea cu chipul lui frumos și atitudinea lui relaxată și calmă.
- Poate că ar trebui să ne oprim, și gata.
Lisa. Zil fu surprins să-i audă vocea. De obicei, nu spunea nimic. De cele mai multe ori, zăcea acolo, ca un butuc, fără să spună ceva. Ca o vacă proastă. Cel mai des o ura, iar acum o ura rău de tot, pentru că spusese adevărul, că Zil pierduse.
- Cum să ne oprim? întrebă Lance.
Era clar că nici lui nu-i plăcea Lisa. Zil știa un lucru clar: Lisa nu era suficient de frumoasă ca Lance să fie vreodată interesat de ea. Nu, Zil nu putuse să găsească ceva mai bun decât ea, atâta tot. Cel puțin deocamdată.
- Vreau să spun că... începu Lisa, dar sfârși prin a ridica din umeri și a tăcea din nou.
- Ce trebuie să facem acum, interveni Turk, e să continuăm să le spunem oamenilor că numai Caine e vinovat. Continuăm să le spunem că numai Caine a fost ăla care a dat foc orașului.
- Da, spuse Zil, fără convingere.
Își lăsă capul în jos și privi pardoseala, covoarele murdare și rupte.
- Mutanții.
- Exact, încuviință Turk.
- Mutanții au făcut-o, spue Lance. Că doar chiar așa a și fost! Cine ne-a forțat să facem ce-am făcut? Caine.
- Exact, spuse Turk.
- Avem nevoie de mai mulți oameni, asta e ideea, spuse Lance. Adică Antoine era, în mare, doar un drogat cretin, dar Hank...
Zil ridică ușor capul. Poate că mai exista o speranță. Încuviință din cap spre Lance.
- Da. Asta e. Avem nevoie de mai mulți copii.
- Dacă puștii află că noi încercăm să-l oprim pe Caine, vom aduna și mai mulți, spuse Turk.
Lance zâmbi ușor.
- Am încercat să-l oprim pe Caine care dădea foc orașului.
- Hank a murit încercând să-l oprească, spuse Zil.
Rostise cuvintele. Și știa că Turk le credea pe jumătate. De fapt, până și el credea pe jumătate că era adevărat.
- Lance,copiii te vor asculta pe tine. Tu și Turk, voi 2. Și tu, Lisa: mergeți. Răspândiți vestea.
Nu se mișcă nimeni.
- Trebuie să faceți ce vă spun, zise Zil, încercând să pară curajos, nu ca și cum îi ruga.
- Da, fu Turk de acord. Numai că... tot ce vreau să spun e că s-ar putea ca puștii să nu ne creadă.
- Vă e teamă? întrebă Zil.
- Mie nu-mi e, spuse Lisa. Mă duc eu. Mă duc printre ei și le spun tuturor prietenilor noștri adevărul.
Zil se uită la ea bănuitor. De ce era ea atât de vitează dintr-odată?
- OK, Lisa, spuse el. Adică, ce vreau să zic e că e foarte curajos din partea ta.
Lance oftă.
- Bănuiesc că, dacă ea poate s-o facă, pot și eu.
Numai Turk rămase locului. Îi aruncă o privire fugară lui Zil.
- Cineva ar fi bine să rămână aici, să te apere, Comandante!
Zil râse trist.
- Da, dacă vine Sam pe-aici, sunt convins că tu o să-l oprești, Turk.
- E vremea tribulațiilor, spuse Nerezza.
Orsay nu spuse nimic. Mai auzise cuvântul și altă dată. Oare îl folosise și ea?
Ca și cum ar fi ghicit, Nerezza îi explică:
- Tribulație. E o perioadă de nenorociri. O vreme când oamenii caută un profet care să le spună ce să facă. Tu ai prorocit că asta se va întâmpla.
- Am făcut eu asta? Nu-mi amintesc.
Memoria ei era ca o mansardă plină de jucării stricate și mobilă deteriorată. Era din ce în ce mai greu să-și dea seama unde era. Sau când. Și renunțase să se mai întrebe de ce.
Stăteau la marginea zonei incendiate, pe mijlocul Sheridan Avenue. Distrugerea fusese incredibilă și părea ireală în lumina dimineții. Încă se mai vedea foc ridicându-se din câteva case. Limbi de flăcări încă se mai vedeau pe ici, pe colo, ivindu-se de la ferestrele înnegrite de fum.
Câteva case rămăseseră neatinse, înconjurate de devastare. Ca și cum ar fi fost cruțate de divinitate. Unele case erau doar pe jumătate arse. Unele, puteai, să-ți dai seama, fuseseră pârjolite în interior, dar exteriorul rămăsese aproape neatins, cu excepția unor urme de funingine la ferestre.
O casă din apropiere avea numai acoperișul ars și prăbușit. Pereții, zugrăviți într-un verde vesel, erau numai ușor pătați de funingine, dar partea de sus era complet dispărută, cu doar vreo câțiva pari înnegriți ieșiți în afară.
Uitându-se prin geamuri, Orsay putu să observe ce mai rămăsese din țiglele și bârnele din acoperiș, aruncate de-a valma și negre de funingine. Ca și cum cineva venise, smulsese acoperișul și folosise casa pe post de coș de gunoi unde să arunce cenușa.
De cealaltă parte a străzii, un alt fel de devastare. Arăta ca și cum o tornadă ar fi venit și ar fi măturat întreaga porțiune, smulgând un șir întreg de case direct din temelii.
- Eu nu știu ce să fac, spuse Orsay. Cum aș putea să le mai spun și altora?
- E o judecată, spuse Nerezza. Poți să vezi asta și singură. Toată lumea poate să vadă. E o judecată. O tribulație trimisă nouă, ca să ni se aducă aminte că nu facem ce trebuie.
- Ce ți-au spus visele, Profetă?
Orsay știa ce îi spuseseră visele. Visele tuturor celor din afară, ale celor care văzuseră o fată pe nume Orsay plimbându-se prin mințile lor adormite. Fata care le ducea mesajele copiilor lor și care se întorcea arătându-le părinților viziuni șocante despre viața din interiorul FAYZ-ului. Imagini cu copiii lor prinși în case și arzând.
Murind captivi.
Da, visele tuturor acelor oameni buni erau torturante, știind ce se petrecea înăuntru. Și ei erau atât de frustrați, pentru că știau - toți acei oameni buni, acei oameni mari, acei părinți - că exista o cale de ieșire pentru copiii lor terifiați.
Visele lui Orsay îi arătaseră toate astea. Îi arătaseră că Francis ieșise în siguranță, că era bine, că îl întâmpinaseră părinții cu lacrimi de recunoștință după ce trecuse.
Asta o bucurase pe Orsay. Să treci dincolo la 15 ani era calea de ieșire din FAYZ. Era ceva la care și ea putea să aștepte cu nerăbdare. Salvarea, când va veni timpul ei.
Dar în ultima vreme avusese altfel de viziuni. Nu veneau dinspre bariera FAYZ, nici măcar când dormea. Nu erau vise propriu-zis. Viziuni. Revelații. Se insinuau, se strecurau printre alte gânduri. Ca niște hoți care se trecurau în creierul ei.
Simțea ca și cum nu mai avea niciun fel de control asupra celor care se întâmplau în capul ei. Ca și cum lăsase o ușă deschisă, și acum nu mai putea să pună stavilă viselor, viziunilor, vedeniilor îngrozitoare.
Aceste noi viziuni îi arătau nu doar pe cei care scăpaseră din FAYZ în momentul în care atingeau vârsta magică. Aceste noi imagini erau despre copiii care muriseră. Și totuși, cine erau cei care își țineau mamele în brațe dincolo de barieră?
Avea vedenii cu cei care pieriseră în foc. Agoniei îi urma moartea, apoi eliberarea în brațele iubitoare ale părinților lor.
Chiar și Hank. Tatăl lui Hank nu era acolo, așteptând la Dome, dar anunțat de Administrația Autostrăzilor din California. Îl sunaseră la telefon. Îl găsiseră în Irvine, într-o popicărie, unde bea bere la draft și flirta cu barmanița. A trebuit să-și acopere o ureche cu mâna ca să audă ce i se spunea, în zgomotul de bile și de popice.
- Cum?
- Fiul dumneavoastră, Hank. A ieșit! îi spusese tipul de la Administrația Autostrăzilor.
Orsay văzuse imaginile, știa ce însemnau ele, și asta o îmbolnăvea.
- Ce-ți spun visele, Profetă? o forță Nerezza.
Dar Orsay nu-i putea spunea. Nu-i putea spune că moartea însăși, nu doar dispariția, nu doar împlinirea vârstei de 15 ani, era o cale de ieșire.
Oh, Doamne! Dacă le-ar spune copiilor așa ceva....
- Spune-mi, o zori Nerezza. Știu că puterile tale cresc. Știu că vezi mult mai multe ca înainte.
Chipul Nerezzei veni foarte aproape de al ei. Brațul ei îl strânse cu putere pe al lui Orsay. Nerezza o forță pe Orsay cu toată puterea voinței ei. Orsay putea s-o simtă - voința aceea, nevoie, foamea aceea.
- Nimic, șopti Orsay.
Nerezza se retrase. Un rânjet flutură pentru o clipă pe chipul ei. Aproape animalic.
Nerezza o privi feroce. Apoi se controlă, îmblânzindu-și expresia feței.
- Tu ești Profeta, Orsay, spuse ea.
- Nu mă simt prea bine, îi răspunse Orsay. Vreau să mă duc acasă.
- Visele, spuse Nerezza. Nu te vor lăsa să dormi prea bine nu-i așa? Da, ar trebui să te întorci în pat.
- Nu vreau să mai visez, spuse Orsay.
DOUĂZECI ȘI NOUĂ
11 ORE, 24 MINUTE
Hunter avea 6 păsări în rucsacul lui. Trei dintre ele erau ciori, care nu prea aveau cine știe ce carne pe ele. Una era o bufniță. Bufnițele aveau un gust destul de rău, dar aveau mai multă carne. Dar două erau păsări dintre acelea cu penaj colorat și care erau foarte suculente. Hunter nici măcar nu știa cum li se zicea, dar le căuta întotdeauna, pentru că erau gustoase, și Albert era foarte fericit când primea așa ceva.
Era la înălțime, de partea cea mai îndepărtată a crestei, la nord de oraș, trăgând după el sacul cu păsări moarte. Muncă grea. Le căra, aruncate peste umăr, într-o traistă din acelea în care mamele își duceau copiii.
Hunter avea un rucsac în care ținea sacul de dormit, tigaia și cana, pe lângă niște șosete de chimb și un cuțit de rezervă. Cuțitele se rupeau câteodată, deși cel pe care îl purta la curea îl avea deja de ceva vreme.
Hunter urmărea două căprioare. Le luase urma și rămăsese la pândă toată noaptea. Dacă le prindea, le va omorî. Apoi își va folosi cuțitul și le va curăța, așa cum învățase să facă, scoțându-le mațele. Nu va putea să le care pe amândouă în același timp. Va trebui să o eviscereze pe prima, s-o lase să atârne de un copac și să se întoarcă după ea mai târziu.
Hunter adulmecă aerul. Învățase că putea să miroasă de-a dreptul animalele pe care le vâna. Căprioarele aveau un miros anume, așa cum aveau și ratonii și oposumii. Adulmecă, dar mirosul care îi ajunse la nas era cel de fum.
Fruntea lui Hunter se încruntă concentrată. Își făcuse vreodată tabăra în apropierea acelui loc? Sau era altcineva care făcea focuri de tabără?
Era într-o pantă adâncă de pădure, cu copaci înalți și întunecați deasupra și de jur împrejur. Ezită. Mirosul de fum nu era cel al unui foc de tabără. Nu ardeau doar lemn și vreascuri.
Stătea acolo, în picioare, nepregătit, când un cerb mare, cu o coroană imensăă apăru din senin. Nu-l văzu. Fugea, dar nu panicat, ci într-un galop constant, sărind sprinten peste trunchiurle căzute de copaci, evitând tufișurile mai groase și rupte.
Ținti cu amândouă mâinile.
Cerbul mai făcu doi pași și căzu înainte.
Hunter se grăbi să ajungă la el. Cerbul era rănit, dar nu murise.
- Nu te teme, îi spuse Hunter. Nu te va durea.
Își puse palma pe fruntea cerbului. Ochii animalului se făcură lăptoși. Apoi respirația i se opri.
Hunter își trase de pe umăr rucsacul și traista cu păsări și scoase cuțitul.
Era entuziasmat. Era cel mai mare cerb pe care îl prinsese vreodată. N-avea cum să-l care cu el. Trebuia să-l taie bucăți. Avea să fie mult de lucru.
Trase două înghițituri din bidonul cu apă și se așeză, contemplând munca pe care o avea de făcut.
Hunter nu mai dormise de multă vreme, fiind în urmărirea celorlalte căprioare. Acum îi era somn. Și nu mai era nevoie momentan să rămână treaz. Cu păsările pe care le prinsese și cu cerbul de-acum, avea vreo două zile în fața lui de tranșat și de cărat în oraș.
Nu departe de locul acela, erau niște peșteri, nu foarte adânci, dar unele dintre ele aveau șerpi zburători. Era mai bine să nu se apropie de ele. Mai bine să stea afară.
Își puse capul pe lemnul putred și moale al unui trunchi de copac și adormi pe loc.
Cât de mult dormise, n-avea de unde să știe, pentru că n-avea ceas, dar soarele era deasupra lui când se trezi din cauza unor mișcări stângace, zgomotoase. Cineva încerca să se strecoare și nu-i ieșea prea bine.
- Bună, Sam! spuse Hunter.
Sam îngheță.
Hunter se ridică.
- Ce faci aici?
Sam se uită împrejur, ca și cum ar fi căutat un răspuns. Lui Hunter i se păru mai ciudat ca de obicei. Nu arăta așa cum arăta Sam în mod normal. Avea privirea aceea pe care o aveau câteodată animalele când Hunter le prindea la cotitură și își dădeau seama că acela era sfârșitul.
- Eu doar... ăăă... merg și eu pe-aici, spuse Sam.
- Fugi undeva? îl întrebă Hunter.
Sam păru surprins.
- Nu.
- Am simțit miros de fum.
- Da. A fost un incendiu. În oraș, spuse Sam. Deci, ăla e un cerb?
Lui Hunter întrebarea i se păru stupidă.
- Mda.
- Începuse să mi se facă foame, recunoscu Sam.
Hunter îi zâmbi în felul lui strâmb. O jumătate a gurii lui nu funcționa tocmai cum trebuia.
- Pot să pregătesc o pasăre pentru amândoi. Dar cerbul trebuie să i-l duc lui Albert.
- O pasăre ar fi foarte bună, spuse Sam.
Se așeză pe covorul de ace de pini cu picioarele încrucișate. Fusese rănit. Avea sânge pe cămașă și umărul părea să-i fie cam înțepenit.
- Aș putea să-l gătesc cu mâinile. Dar are gust mult mai bun dacă e gătit la foc normal.
Hunter adună niște ace de pin uscate, niște vreascuri și câteva bucăți mari de lemn. Nu dură mult și un foc ardea frumos. Curăță una dintre păsările colorate, pârli cioturile de pene și o tăie în bucăți mai mici. Apoi făcu frigărui, înfingându-le în niște sârme de la umerașele pe care le purta cu el în rucsac, și le potrivi frumos pe marginea focului.
Împărți carnea atent și corect, în porții egale. Sam înfulecă mâncarea cu mare poftă.
- Nu e rea deloc viața ta de aici, spuse Sam.
- Cu excepția țânțarilor. Și a puricilor, spuse Hunter.
- Eh, toată lumea are purici acum, de când câinii și pisicile au.... ăăă... dispărut.
Hunter încuviință. Apoi spuse:
- Nu vorbesc prea mult.
Când Sam îi aruncă o privire încurcată, Hunter îi explică:
- Știi, câteodată creierul meu refuză să-mi dea cuvinte.
Lana îl vindecase cum putuse și ea mai bine, dar capul nu i se regenerase tocmai cum trebuia, nu până la capăt. Lana îi vindecase creierul suficient cât să nu facă pe el, așa cum i se întâmplase o vreme, după ce fusese bătut. Și, când vorbea, reușea să se facă înțeles, în mare parte.
- E OK, spuse Hunter, fără să-și dea seama că nu spusese nimic din toate acestea cu voce tare. Acum sunt doar diferit.
- Ești important, îi răspunse Sam. Tu ești o ancoră de salvare pentru copiii ăștia. Coioții te deranjează vreodată?
Hunter clătină din cap și înfulecă încă o bucată de carne fierbinte de pasăre.
- Am făcut o înțelegere. Eu nu mă duc pe teritoriul în care vânează ei. Și nu vânez coioți. Așa că nu-mi dau bătăi de cap.
O vreme niciunul din ei nu mai spuse nimic. Focul ardea domol. Mâncară și ultima bucată de carne. Hunter aruncă pământ peste foc, înăbușindu-l.
- Poate că aș putea munci alături de tine, spuse Sam.
Își ridică mâna.
- Și eu pot să vânez, cred.
Hunter se încruntă. Era derutant pentru el.
- Dar tu ești Sam, și eu sunt Hunter.
- M-ai putea învăța tot ce știi tu, spuse Sam. Înțelegi? Despre animale. Și cum să le iau urma. Și cum să le tai și curăț, știi tu.
Hunter se gândi la asta, dar apoi ideea în zbură din cap. Și atunci își dădu seama că uitase despre ce vorbea Sam.
- Dacă mă întorc, am să fac niște chestii.... spuse Sam.
Privi în pământ, la cenușa focului care aproape murise.
- Tu te pricepi la tot felul de chestii, spuse Hunter.
Sam părea furios. Apoi chipul i se îmbună, până într-acolo încât păru trist.
- Mda. Numai că nu întotdeauna vreau să fac chestiile alea.
- Eu sunt Hunter, deci vânez.
- Numele meu întreg este Samuel. El a fost un profet din Biblie.
Hunter nu știa ce înseamnă profet. Sau Biblie.
- Era un tip care l-a ales pe primul rege al Israelului.
- Tu crezi în Dumnezeu, Hunter? îl întrebă Sam.
Hunter simți un val brusc de vină. Lăsă capul în jos.
- Aproape i-am omorât pe băieții ăia.
- Care băieți?
- Pe Zil. Și pe prietenii lui. Cei care m-au rănit. Vânam o căprioară și i-am văzut. Și aș fi putut.
- Să-i ucizi?
Hunter încuviință din cap.
- Ca să-ți spun adevărul, Hunter, aș fi vrut s-o fi făcut.
- Eu sunt vânător de animale, spuse el și rânji, pentru că i se păru comic. Eu nu ucid băieți.
Râse. Era o glumă.
Sam nu râdea. Ba, mai mult, părea gata-gata să plângă.
- Tu îl știi pe Drake, Hunter?
- Nu.
- E un băiat cu un fel de șarpe în loc de mână. Un șarpe. Sau un bici. Nu e tocmai un băiat. Așa că, dacă îl vezi, poți să-l vânezi.
- OK, spuse Hunter cu îndoială în glas.
Sam își mușcă buzele. Părea ca și cum ar fi vrut să mai spună ceva. Se ridică în picioare, cu genunchii pocnindu-i, pentru că stătuse jos multă vreme.
- Îți mulțumesc pentru carne, Hunter.
Hunter îl privi cum se îndepărta. Un băiat cu o mână ca un șarpe? Nu. Nu văzuse nimic de felul acela. Ar fi fost ceva. Ar fi fost chiar mai ciudat decât șerpii pe care îi văzuse în peșteri. Cei cu aripi.
Iar asta îi aduse aminte lui Hunter de ceva. Își ridică mâneca să-și examineze locul unde îl scuipase șarpele. Durea. Era o mică rană, ca un soi de gaură. Gaura făcuse un soi de crustă, la fel ca nenumărate alte răni de care suferise Hunter, încercând să treacă prin tufișuri.
Dar, uitându-se la crusta aceea, Hunter își dădu seama, cu neliniște, că avea o culoare ciudată. Nu era roșiatică, așa cum erau majoritatea crustelor de pe răni. Era verde.
Își trase mâneca la loc. Și uită iar de ea.
Sanjit stătea pe marginea stâncii. Binoclul nu-i arăta cine știe ce. Dar nu era chiar așa de dificil să vezi coloana de fum. Era ca un semn de exclamare masiv și sucit, deasupra orașului Perdido Beach.
Înclină binoclul, îndreptându-l spre cer. Departe, în văzdug, fumul părea să se răspândească orizontal. Dar trebuia să fie o iluzie.
Se întoarse spre dreapta și își concentră atenția spre iaht. Privirea lui se plimbă de la pupa la prova. Elicopterul.
Choo încerca să ridice un zmeu pentru Pixie. Zmeul nu prea reușea să-și ia zborul. Nu se descurcau, dar Pixie continua să spere, iar Choo continua să încerce. Pentru că, reflectă Sanjit, indiferent cât de morocănos era Viertue, în sinea lui era un om bun. Câteodată, Sanjit nu era sigur că putea să spună același lucru despre sine.
Peace era înăuntru, având grijă de Bowie. Febra i se mai potolise. Dar Sanjit știa că era prea devreme pentru a socoti asta o îmbunătățire permanentă a situației. Fluctuațiile febrile durau de prea multă vreme.
Se uită țintă la elicopter. N-avea nicio șansă să-l piloteze. Dar trebuia să-l convingă pe Choo de asta. Pentru că, dacă Sanjit se apuca să piloteze elicopterul, avea să-i omoare pe toți.
Dar, dacă nu încerca, Bowie risca să moară.
Era prea pierdut în gândurile lui negre ca să-l observe pe Virtue alergând spre el.
- Hei, se apropie o barcă.
- Poftim?
Virtue arătă spre mare.
- Acolo.
- Ce? Nu văd nimic.
Virtue își dădu ochii peste cap.
- Tu chiar nu vezi barca?
- Hei, eu n-am crescut învățat să scrutez savana uitându-mă după lei.
- Lei. Mda, exact. Cu asta m-am ocupat eu în majoritatea timpului pe care l-am petrecut acolo: am căutat lei.
- Lei. Mda, exact. Cu asta m-am ocupat eu în majoritatea timpului pe care l-am petrecut acolo: am căutat lei.
Lui Sanjit i se părea că distingea vag un punct în larg care ar fi putut fi și o barcă. Se uită prin binoclu. Îi luă ceva să identifice barca și o descoperi mai întâi după dâra pe care o lăsa în apă.
- Chiar e o barcă!
- Nu ți s-a spus Widsom degeaba, zise Virtue cu ironie.
- Sunt oameni în ea, spuse Sanjit.
Îi înmână binoclul lui Virtue.
- Par a fi vreo 6 oameni în ea, zise Virtue. Nu pot să-i văd foarte bine. Nici măcar nu pot să-mi dau seama cu adevărat dacă vin în direcția noastră. Se poate să se îndrepte spre una dintre celelalte insule. Sau poate doar pescuiesc.
- Orașul arde și dintr-odată ne trezim cu o barcă plină de oameni care se îndreaptă spre noi? spuse Sanjit sceptic. Eu aș zice că nu pescuiesc.
- Fug din Perdido Beach, fu de acord Virtue. Fug de ceva.
- De foc.
Dar Virtue clătină din cap cu îndoială.
- Nu, frățioare. Gândește-te. Orașul arde, și tu sari într-o barcă și te îndrepți spre o insulă? Nu. Te duci unde nu e foc. Cum ar fi următorul oraș.
Sanjit tăcu. Era puțin jenat. Acum, că se gândea mai bine, era logic. Choo avea dreptate. Orice vor fi făcând oamenii ăia din barcă, nu de foc fugeau, asta era clar.
- Ce ne facem dacă vin aici? întrebă Virtue.
Sanjit n-avea un răspuns pregătit. Trase de timp.
- Le va fi greu să acosteze. Chiar și fără valuri potrivnice, nu vor reuși să iasă din barcă și să urce stâncile astea.
- Decât dacă îi ajutăm noi, spuse Virtue.
- Ce-o să facă va fi să se întoarcă, să ocolească insula și să urce pe la iaht. Dacă merg în direcția care trebuie, o să-l vadă. Există destule șanse să se înece, dacă încearcă așa ceva. Zdrobiți între iaht și stânci. Chiar și fără valuri care să bată spre țărm. E prea riscant.
- Dacă i-am ajuta, ar putea reuși, spuse Virtue prudent. Le va lua o vreme să ajungă aici. Aia nu e tocmai o barcă rapidă. Și sunt încă destul de departe.
Se uită prin binoclu.
- Nu știu, spuse el.
- Ce nu știi?
Virtue ridică din umeri.
- Nu e bine să decizi, pur și simplu, că nu-ți plac oamenii, să nu le acorzi nici măcar o șansă.
Sanjit simți cum i se ridică părul în vârful capului.
- Ce tot spui acolo, Choo?
- Nu știu. Nu spun nimic. Probabil că sunt OK oamenii ăia.
- Ție ți se pare că sunt OK?
Virtue nu-i răspunse. Sanjit observă că avea maxilarul încleștat. Fruntea încruntată. Buzele strânse într-o linie subțire.
- Par a fi OK, Choo? întrebă Sanjit.
- Ar putea săf ie, cum să zic, ar putea să fie refugiați, înțelegi? spuse Virtue. Ce avem de gând să facem? Să le întoarcem spatele?
- Choo. Eu te întreb: ție ți se pare că sunt OK? Oricât de bizar ar suna, eu am încredere în instictele tale la chestii din astea.
- Nu arată ca oamenii care au venit din junglă în sătucul nostru, spuse Choo. Dar am sentimentul că sunt asemenea lor.
- Unde ar trebui să acostăm? întrebă Diana.
Insulele spre care privea de o veșnicie parcă erau, în sfârșit, aproape. Ambarcațiunea cu motor se legăna acum, încet, în fața stâncilor golașe care păreau să aibă peste 30 de metri înălțime.
- Trebuie să fie ceva, un soi de punte, o platformă, ceva, spuse Bug.
Era stresat. Diana știa că era stresat. Dacă povestea lui despre insula asta se dovedea a nu fi altceva decât o fantezie de-a lui, atunci Caine avea să-l facă să-și dorească moartea.
- Nu mai avem combustibil, spuse Tyrell. Mai avem poate vreo 5 litri.
- În cazul ăsta, spuse Caine, barca nu mai contează. Supraviețuim aici, pe insulă, sau murim.
Aruncă o privire înveninată în direcția lui Bug.
- Unii mai repede decât alții.
- Încotro o luăm? o întrebă Penny cu glas tare. Dreapta sau stânga?
- Are cineva o monedă, să dăm cu banul? întrebă Diana.
Caine se ridică. Își duse mâna la ochi și privi spre stânga. Apoi spre dreapta.
- Stâncile par mai joase în partea dreaptă.
- N-ai putea să-ți folosești puterile tale magice și să ne levitezi pe toți pe marginea terasei? întrebă Pains și apoi râse nervos.
- Chiar mă întrebam, și eu același lucru, spuse Caine gânditor. E un drum lung până sus. Nu știu.
Se uită la copiii din barcă. Diana știa ce avea să urmeze. Se întreba cine urma să primească onoarea.
- Hai, Paint, spuse Caine. Ești aproape inutil, așa că de ce n-ai fi tu?
- Ce?
Sentimentul de panică al lui Paint era caraghios. În alte vremuri, Dianei i-ar fi fost milă de el. Dar acum miza era viața sau moartea.
Și Caine avea dreptate: Paint nu era tocmai vital pentru ei. Nu avea niciun fel de puteri. Nu era bun de nimic într-o luptă. Era un cretin drogat care își prăjise de mult puțina minte care îi mai rămăsese.
Caine își ridică mâinile, și Paint se ridică din scaun, plutind. Era ca și cum Caine l-ar fi luat de mijloc, pentru că picioarele lui Paint se legănau și loveau aerul, și brațele i se zbăteau în toate părțile. Părul lui șaten și lung, de culoarea blănii de șobolan, se răsucea de parcă ar fi fost prins într-o tornadă cu încetinitorul.
- Nu, nu, nu, gemu el.
Paint pluti deasupra apei.
- Dacă îl cobori puțin, ar părea că merge pe apă, spuse Penny.
Paint se apropia acum de stâncă, la doar câțiva metri deasupra apei, cam la 10 metri distanță de barcă.
- Știi ceva, Penny, spuse Diana, nu e comic absolut deloc. Dacă merge, cu toții vom fi în aceeași situație.
Faptul, se părea, nu-i trecuse prin cap lui Penny. Diana simți un soi de satisfacție văzând felul în care, pe chipul fetei, plăcerea sadică se transforma în neliniște.
- OK, de-acum luăm înălțime, spuse Caine.
Paint începu să se înalte, ridicându-se mereu pe partea frontală a stâncii. Diana își ținu respirația.
- Nu, nu, nu, vocea lui Paint pluti spre ei.
Nu mai dădea din picioare. În schimb, încerca să se învârtă ca să fie cu fața spre stâncă, întinzând brațele înainte, căutând ceva - orice - de care să se apuce.
La jumătatea drumului, la înălțimea unei clădiri de 5 etaje, ascensiunea lui Paint încetini considerabil. Caine trase adânc aer în piept.
Paint continua să se ridice, dar mult mai încet.
Apoi alunecă. Și căzu.
Paint urlă.
Se opri din cădere la doar 3 metri deasupra apei.
- Hai să mergem după el, spuse Caine.
Tyrell porni motorul și barca pluti spre băiatul care urla și plângea.
Caine îl lăsă să cadă în barcă. Ateriză greoi, căzu în fund și începu să plângă.
- Păi n-a prea mers, spuse Diana.
Caine scutură din cap.
- Nu. Bănuiesc că e mult prea departe. Aș putea să-l arunc așa de departe. Dar nu-l pot face să leviteze până acolo.
Nimeni nu-i sugeră să-l arunce pe Paint. Avertizarea Dianei că orice s-ar fi dovedit să funcționeze avea să fie aplicat fiecăruia dintre ei îi potolise.
Diana măsur mental distanța pe care o parcursese Paine. Poate 20-25 de metri în total. Deci, acum știa cât de departe putea să ajungă Caine. Poate că va veni ziua când un astfel de lucru va fi util de știut.
TREIZECI
10 ORE, 28 MINUTE
Sam n-avea nici cea mai vagă idee unde se ducea și nici măcar de ce.
Fugise din Perdido Beach orbit de panică. Actul acela de lașitate îi umplea mintea.
Îl văzuse pe Drake și se panicase.
Se îngrozise de-a dreptul.
Își pierduse orice control.
După ce Hunter îi făcuse pomană cu o masă, Sam se îndreptase spre centrala nucleară. Acolo, în centrală, avusese loc.
Bătaia, biciuirea fusese atât de îngrozitoare, încât Brianna căutase morfină în farmacia centralei și îi înfipsese seringa în el, dar, chiar și după ce sedativul începuse să-i circule în sânge, durerea tot era mult prea crâncenă ca să o poată suporta.
Și totuși, o suportase.
Și supraviețuise următoarelor ore de coșmar, ore pline de halucinații induse de mofină, în care tremurase din tot corpul, incapabil să se țină pe picioare, ore în care tot ce voia era să urle din răsputeri.
Se luptase cu Drake din nou, dar Caine ajunsese, în cele din urmă, să-l omoare pe psihopat. Caine îl aruncase pe Drake în puțul minier și apoi îl prăbușise peste el. Nimeni n-ar fi putut supraviețui după așa ceva.
Și totuși, Drake era viu.
Reușise să reziste după acele zile numai pentru că îl știa pe Drake mort, îngropat sub tone de piatră, distrus, dispărut, pentru că știa că niciodată nu va mai trebui să aibă de-a face cu el, să lupte cu el. Numai asta îl menținuse pe linia de plutire.
Dar Drake se pare că era de neucis....
Nemuritor....
Oare Drake avea să fie întotdeauna o parte a vieții din FAYZ?
Sam stătea pe marginea stâncii, la 1 kilometru de centrală. Găsise o bicicletă pe drum și pedalase până când îi explodase un cauciuc. Apoi urmase drumul pe coastă, cu gândul să se întoarcă la centrală, în încăperea unde se întâmplase totul. În locul în care Drake îl distrusese.
Asta era în cele din urmă, gândi Sam, privind spre marea strălucitoare și pustie: Drake distrusese ceva în el. Sam încercase să se vindece, să se repare. Să fie din nou Sam. Acel Sam pe care îl aștepta toată lumea.
Astrid făcuse parte din toate astea. Iubire și toate alea. Era atât de siropos, dar dragostea îl ajutase să nu dispere. Dragostea și slaba consolare că Drake murise, iar el supraviețuise.
Iubire și răzbunare. Frumoasă combinație!
Și responsabilitate, înțelese el dintr-odată. Asta îl ajutase într-un mod foarte bizar, faptul că puștii aveau nevoie de el. Faptul că era necesar.
Acum Astrid îi spunea că nu mai era nevoie de el chiar așa de mult. Și, apropo, nici chiar așa de iubit nu mai era. Și consolarea că trupul lui Drake era zdrobit și zăcea sub pământ? Dispăruse și asta.
Sam își scoase cămașa de pe el. Rana de la umăr nu părea a fi adâncă. Atunci când o atinse cu degetul, ca să o examineze, simți ceva tare și rotund sub piele.
Apăsă cu degetele pe rană, încruntându-se de durere; strânse din ce în ce mai tare, până când o bilă de plumb ieși din rana care acum sângera.
Se uită la bilă. Era dintr-o armă cu aer comprimat. Cam de mărimea unei bile BB, dintr-un pistol cu gaz. O aruncă. Un plasture ar fi fost numai bun, dar trebuia să se mulțumească doar cu spălatul rănii.
Începu să coboare panta, din nevoia de a face ceva și sperând să găsească ceva să mănânce în băltoacele formate de maree între stânci.
Fu o coborâre anevoioasă. Nu era convins că, odată coborât, va mai putea urca. Dar părea să aibă nevoie de efortul fizic pe care îl făcea.
„Aș putea sări în apă și înota, își spuse. Aș putea înota până n-aș mai putea.”
Nu-i era frică de ocean. Nu putea să facă surf și să-i fie frică de ocean.
De aici nu erau mai mult de 15 kilometri până la bariera FAYZ. N-o putea vedea de aici, de obicei nu se putea vedea decât în momentul în care ajungeai foarte aproape de ea.
Se întreba dacă ar fi putut ajunge la zid. Probabil că nu. Nu mai avea aceeași formă fizică de invidiat pe care o avusese cândva.
Probabil că, după 1 kilometru, 2 avea să obosească. Dacă și-ar forța limitele, poate 2 kilometri sau chiar 3. Și apoi, dacă s-ar lăsa dus de ocean, oceanul l-ar purta în adâncuri, l-ar înghiți.
Ajunse la stânci și se aplecă stângaci să spele rana cu apă sărată.
Apoi începu să caute prin bălțile rămase în urma mareelor. Niște peștișori care săreau sprinteni. Niște moluște prea mici ca să se mai obosească să le deschidă. Dar, după jumătate de oră, adunase o mână de midii, 3 crabi mici și un castravete de mare de vreo 15 centimetri. Le puse pe toate într-un ochi de apă. Apoi întinse palma și trase suficientă lumină în apa sărată încât să o facă să fiarbă.
Se așeză pe stâncile alunecoase și mâncă tocănița din fructe de mare, luând atent cu mâna câte o bucată din fiertura clocotită. Fructele de mare erau delicioase. Puțin cam sărate, ceea ce avea să-i dea bătaie de cap mai târziu dacă nu găsea apă de băut, dar delicioase.
Se simți mai bine după ce mâncă. Stând așa pe marginea apei. Singur, doar el. Nu era nimeni în jur care să vrea ceva de la el. Nicio amenințare teribilă pe care s-o anihileze în grabă. Niciun fel de detalii care să-i dea dureri de cap.
Dintr-odată, spre uimirea lui, începu să râdă.
Câtă vreme trecuse de când nu mai stătuse așa, singur, fără nimeni care să-l scoată din minți?
„Sunt în vacanță, își spuse. Ei bine, am să-mi iau câteva zile libere. Nu, nu, nu voi răspunde la telefon și nici nu-mi voi verifica e-mailurile. Și, dacă tot suntem la capitolul ăsta, nu, nu mai fac găuri în nimeni. Și nici nu mai stau să mă bată cineba de să-mi sune apa-n cap.”
Un afloriment ascundea Perdido Beach din calea privirii lui, ceea ce era foarte bine. Putea să vadă cea mai apropiată insulă din zonă și, la nord, putea să distingă limba de pământ care se întindea dinspre centrala nucleară.
- Frumos loc, spuse Sam, privind în jurul coronamentului pe care stătea. Dacă aș avea niște cutii de suc într-o ladă frigorifică nici că mi-ar trebui mai mult.
Gândurile îi zburară la Pedido Beach. Ce se petrecuse oare după incendiu? Cum se decurcaseră cu Zil?
Ce făcea Astrid în momentul ăsta? Probabil că făcea pe șefa cu toată lumea, cu obișnuita ei încredere în sine. Faptul că se gândea la Astrid nu-l ajuta foarte mult. Erau două imagini în mintea lui care se luptau pentru supremație. Astrid în cămașa ei de noapte, modestă până în momentul în care se întâmpla să ajungă în fața unei surse de lumină, și atunci....
Sam își alungă din minte gândul acela. Nu-l ajuta cu nimic.
Și-o imagină pe cealaltă Astrid, cu expresia aceea batjocoritoare, rece și arogantă pe care o avea la întâlnirile Consiliului.
O iubea pe prima Astrid. Astrid care îi ocupa gândurile și, câteodată, și visele.
Nu putea s-o sufere pe cealaltă Astrid.
Ambele Astrid erau frustante, deși diferite.
Nu era ca și cum nu mai existau și alte fete frumoase în FAYZ, gata, mai mult sau mai puțin, să se arunce la picioarele lui. Fete care n-ar fi chiar atât de moraliste, cu atitudinea aia plină de aroganță și superioritate.
I se părea lui Sam că Astrid devenea din ce în ce mai arogantă. Devenea din ce în ce mai puțin Astrid cea din visele lui și din ce în ce mai mult Astrid cea care voia să controleze totul.
Bine, era șefa Consiliului. Și Sam fusese de acord că nu putea să se ocupe singur de tot. Și nici nu voiase de la bun început să fie cel care să fie responsabil de tot și de toate. Ba, mai mult, se împotrivise unui astfel de rol. Astrid fusese cea care îl manipulase să accepte genul acela de responsabilitate.
Și apoi tot ea a fost aceea care i-o luase înapoi.
Sam nu era cinstit cu el. Știa asta. Își plângea de milă. Știa și asta.
Dar ideea cu Astrid, până la urmă, era că răspunsul din partea ei fusese întotdeauna „nu”. Nu față de o grămasă de lucruri. Și când lucrurile începuseră să degenereze, dintr-odată erau responsabilitatea lui.
Ei bine, gata, nu se mai putea așa.
Nu se mai lăsa jucat pe degete de nimeni. Dacă Astrid și Albert voiau să-l țină pe Sam în cutiuța lui, de unde să-l scoată și să-l folosească după bunul lor plac și apoi nici măcar să nu-l lase să-și facă treaba, n-aveau decât să-și pună pofta-n cui.
Și dacă Astrid își închipuia că ea și micul Pete și Sam erau un soi de familie, numai că Sam nu reușea niciodată să... ei bine, putea să-și pună pofta-n cui și în privința asta.
„N-ai fugit din cauza asta, îi spuse o voce crudă din mintea lui. N-ai fugit pentru că Astrid nu vrea să se culce cu tine. Sau pentru că e autoritară. Ai fugit din cauza lui Drake.”
- E, cui îi pasă, spuse Sam cu voce tare.
Apoi i se năzări un alt gând, unul care îl zgudui din temelii. Devenise un mare erou datorită lui Astrid. Și, când simțise că o pierduse, încetase să mai fie omul ăla.
Era posibil oare? Era posibil ca Astrid cea arogantă, frustrantă, manipulatoare să fie motivul pentru care el era Sam Eroul?
Dăduse dovadă de ceva curaj și înainte, când acțiunile lui îi aduseseră porecla de Sam, eroul din autobuz. Dar se îndepărtase imediat de acea imagine, făcuse tot posibilul să se retragă din nou în anonimat. Fusese alergic la tot ce însemna responsabilitate.
Când apăruse bariera FAYZ, el era un puști ca oricare altul. Și chiar și după venirea barierei FAYZ, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a evita rolul pe care voiau alții să i-l bage pe gât.
Dar apoi a apărut Astrid. Pentru ea o făcuse. Pentru ea, el devenise un erou.
- Mda, asta e, spuse el stâncilor și valurilor. În cazul ăsta, n-am nimic împotrivă să redevin Sam cel dinainte.
Gândul îi dădea o stare de liniște. Pentru o vreme. Până când imaginea lui Mână-Bici ieși, bolborosind, la suprafață.
- Nu e decât o scuză, mărturisi Sam oceanului. Indiferent de ce se întâmplă cu tine și cu Astrid, tot trebuie s-o faci.
- Mă bucur că ai văzut asta, Choo, șopti Sanjit. Pentru că altfel eram convins că am luat-o razna.
- A fost puștiul ăla, băiatul. El a făcut-o. Nu știu cum, dar el a făcut-o spuse Virtue.
Cei doi erau pe stâncile de deasupra terasamentului.
La momentul disparițiilor și la scurt timp după, verificaseră fiecare centimetru de insulă și nicio piatră nu rămăsese neîntoarsă. Mare parte din insulă fusese defrișată încă de pe vremea când se creșteau oi și capre acolo. Dar la margini mai era încă pădure virgină de stejari pitici, mahoni și chiparoși, și o grămadă de specii de arbuști înfloriți. Vulpile încă mai vânau în pădurile astea.
În alte părți, palmierii creșteau înalți, clătinându-se în bătaia vântului, deasupra bolovanilor rostogoliți. Dar nu existau niciun fel de plaje pe insula San Francisco de Sales. Nicio ieșire convenabilă. În zilele pășunatului, păstorii coborau animalele în coșuri de nuiele. Sanjit văzuse rămășițele sfărâmate ale dispozitivului, se gândise că ar fi putut să încerce să se balanseze deasupra apei, să se distreze, apoi hotărâse că era nebunie curată când își dăduse seama că grinzile de susținere erau mâncate de cari și furnici.
Insula era aproape de nepătruns, motiv pentru care o și cumpăraseră părinții lui adoptivi. Era singurul loc în care paparazzi nu-i puteau ajunge. Pe insulă era construită o mică pistă de aterizare destul de mare pentru avioane particulare. Și, în fort, era și helipadul.
- Se duc spre est, comentă Sanjit.
- Cum a reușit să facă asta? întrebă Virtue.
Sanjit observase că Virtue nu se adapta rapid la circumstanțe noi și neașteptate. Sanjit crescuse pe străzi cu tot felul de escroci, hoți de buzunare, magicieni și alții care se ocupau cu trucuri și iluzionism. Dar nu credea că acum fusese martorul unei iluzii, era convins că tot ce văzuse era real. Era pregătit să accepte faptul în sine și să meargă mai departe.
- E imposibil, spuse Virtue.
Barca pornise iar la drum, îndreptându-se spre est, ceea ce era bine. Era departe de insulă. Aveau să treacă ore întregi până ajungeau unde era iahtul naufragiat.
- Nu e posibil, continuă Virtue și deja începea să-l calce pe nervi pe Sanjit.
- Choo. Toți adulții, până la unul, dispar într-o secundă, nu mai există nici televiziune, nici radio, nici avioane pe cer, nu mai sunt bărci și vapoare în larg. Încă nu ți-ai dat seama că nu mai suntem pe tărâmul posibilului? Am fost furați, răpiți și adoptați pentru a doua oară. Numai că de data asta nu ne-au adus în America. Nu știu unde suntem sau ce se întâmplă. Dar, frățioare, noi am mai trecut prin asta, pricepi? Lume nouă, reguli noi.
Virtue clipi o dată. De două ori. Încuviință din cap.
- Mda, într-un fel, chiar ni s-a mai întâmplat o dată, nu-i așa? Deci, ce ne facem?
- Orice trebuie să facem, ca să supraviețuim, spuse Sanjit.
În momentul acela, Virtue cel dintotdeauna reveni.
- Frumoasă replică, Wisdom. Ca scoasă dintr-un film. Din păcate, nu prea are niciun sens și nici nu prea contează.
- Da, ai dreptate, admise Sanjit cu un rânjet mulțumit.
Îl bătu pe Virtue pe umăr.
- Replicile cu mai mult înțeles sunt specialitatea ta.
- Puteți să aveți voi grijă de copii 1 minut? întrebă Mary.
John aruncă o privire spre cei 3 asistenți, 3 copii care fysese trimiși acolo, fie pentru că le venise rândul, fie, cum era cazul unuia dintre ei, pentru că rămăseseră pe drumuri veiseră la grădiniță căutând adăpost și fuseseră puși la treabă.
În timpul nopții și al dimineții populația grădiniței depășise dublul numărului din ziua precedentă. Acum numărul copiilor începea să scadă, pentru că unii plecaseră, singuri sau câte doi, în căutarea fraților și surorilor sau a prietenilor. Sau către casele care, din ce auzise Mary, nu mai existau.
Mary știa că, cel mai probabil, n-ar fi trebuit să lase pe nimeni să plece Nu până nu se asigurau că erau în siguranță.
- Dar când se va întâmpla asta? mormăi ea.
Clipi de câteva ori, încercând să se concentreze. Vederea ei era ciudată. Probabil de la somnolență, atâta tot. Vedea totul în ceață, iar, dacă își întorcea capul prea repede, pe margini totul devenea strălucitor ca un neon.
Căută și-și găsi flaconul cu pastile. Când îl scutură, constată că era gol.
- Nu, nu se poate.
Îl deschise și se uită înăuntru. Îl răsturnă. Tot gol.
Când îl terminase? Nu-și aducea aminte. Bestia depresiei probabil că venise s-o atace și încercase să lupte împotriva ei cu ultimele medicamente.
La un moment dat. Înainte. Nu se poate altfel.
- Da, spuse ea tare, cu o voce nedeslușită.
- Ce? întrebă John, încruntându-se de parcă era tot ce putea ca să fie atent la ea.
- Nimic. Vorbeam singură. Trebuie să-l găsesc pe Sam sau pe Astrid, sau pe oricine care răspunde. Nu mai avem apă. Avem nevoie de mâncare de două ori mai multă ca înainte. Și am nevoie de cineva care să... știi tu...
Își pierdu șirul gândurilor, dar John nu păru să bage de seamă.
- Folosește o parte din mâncarea din rezerva în caz de urgență, spuse Mary.
Plecă înainte ca John s-o poată întreba ce-ar fi trebuit să facă să înmulțească 4 cutii de amestec de legume și o pungă vidată de mazăre uscată și condimentată ca să potolească foamea a 30-40 de copii flămânzi.
În apropierea pieței, lucrurile nu arătau prea diferit de cum erau ele de obicei. Miroseau diferit - fum și miros înțepător de plastic topit. La prima vedere, singura mărturie a dezastrului era vălul de pâlcă maronie care plana deasupra orașului. Asta și mormanele de resturi.
Mary se opri la primărie, gândindu-se că poate va găsi Consiliul muncind din greu, pentru a lua o hotărâre în organizarea și planificarea lucrurilor. John se dusese mai devreme într-un tur cu ei, dar dacă el se întorsese însemna că se întorseseră și ceilalți.
Avea nevoie să poarte o discuție cu Dahra. Să vadă ce medicamente mai avea. Să ia ceva înainte ca depresia să pună iar stăpânire pe ea. Înainte să... facă ceva.
Nu era nimeni în birouri, dar Mary putea auzi gemete de durere venind din infirmeria de la subsol. Nici nu voia să se gândească la ce se întâmpla acolo, jos. Nu, nu acum, Dahra ar da-o afară.
Chiar dacă nu i-ar fi luat Dahrei mai mult de câteva secunde să-i dea un Prozac sau orice altceva ar fi avut.
Mary aproape că se ciocni de Lana, care stătea afară, pe treptele primăriei, fumând o țigară.
Fata avea mâinile pătate cu roșu. Nimeni nu mai avea apă de irosit ca să spele sângele de pe mâini.
Lana se uită în sus la ea.
- Și? Cum a fost noaptea ta?
- A mea? Oh, nu prea grozavă.
Lana încuviință din cap.
- Arsuri. Durează mult până se vindecă. Urâtă noapte! Urâtă de tot.
- Unde e Patrick? întrebă Mary.
- Înăuntru. Îi ține pe copii calmi, spuse Lana. Ar trebui să-ți iei și tu un câine pentru grădiniță. Îi ajută pe copii să... îi ajută, știi, să nu bage de seamă prea tare că au degetele arse.
Trebuia să o întrebe ceva. Nu, nu de medicamente. Altceva. Ah, desigur.
- Îmi pare rău că trebuie să te întreb, pentru că știu că ai avut o noapte grea, spuse Mary. Dar unul dintre copiii mei, Justin, a venit la mine țipând despre prietenul lui, Roger.
Lana aproape zâmbi.
- Artful Roger? O să supraviețuiască, probabil. Dar tot ce-am avut timp să fac a fost să nu-l las să moară imediat. Va trebui să petrec mult mai mult timp cu el înainte să poată să mai deseneze ceva.
- Știe careva ce s-a întâmplat?
Buzele și limba lui Mary erau năclăite.
Lana ridică din umeri. Își aprinse o țigară din chiștocul celeilalte. Era un semn de bunăstare, într-un fel. Țigările erau greu de găsit în FAYZ. Bineînțeles că Tămăduitoarea putea să aibă tot ce-și dorea. Cine avea să-i spună ei nu.
- Păi depinde pe cine crezi, spuse Lana. Unii copii spun că a fost Zil cu idioții lui. Alții spun c-ar fi fost Caine.
- Caine? Dar asta e nebunie curată, nu?
- Nu e așa de mare nebunie. Am auzit chestii și mai nebunești de la copii.
Lana râse, dar fără haz.
Mary așteptă ca Lana să mai adauge ceva. Nu voia să întrebe, dar trebuia.
- Mai nebunești?
- Îți aduci aminte de Brittney? Fata care a murit în lupta aia de la centrala nucleară? Care a fost îngropată chiar acolo?
Lana indică locul cu țigara.
- Sunt copii care spun că umblă prin zonă.
Mary încercă să spună ceva, dar gura ei era uscată.
- Și chestii și mai nebunești de-atât, spuse Lana.
Mary simți un fior pe șira spinării.
- Brittney? spuse Mary.
- Probabil că nu întotdeauna ce e mort rămâne mort.
- Lana... spune-mi ce știi, zise Mary.
- Cine, eu? Ce știu eu? Nu sunt eu cea care are un frate în Consiliu.
- John?
Mary fu surprinsă.
- Despre ce vorbești?
Din subsol se auzi un geamăt puternic de durere. Pe chipul Lanei nu se mișcă niciun mușchi. Dar observă expresia de îngrijorare de pe chipul lui Mary.
- O să trăiască.
- Ce tot spui acolo, Lana? Încercă să... ăăă... îmi spui ceva anume?
- Un puști mi-a zis că Astrid i-a spus să răspândească zvonul că Orsay vorbește numai tâmpenii. Apoi un alt puști, la câteva ore mai târziu, mi-a spus că Howard le-ar fi zis să răspândească vestea că oricine spune spune că a văzut ceva ieșit din comun aiurează sau minte. Și puștiul îi zice lui Howard „adică ce ieșit din comun?” Pentru că orice în FAYZ e ieșit din comun.
Mary se întreba dacă ar fi trebuit să râdă. Nu putea. Inima îi bătea, iar capul îi pocnea de durere.
- Între timp, ghici ce făcea Sam acu` vreo două zile? Vine la mine, la Clifftop, și mă întreabă dacă nu cumva am primit vreun telefon de la gaiafag.
Mary rămase încremenită. Voia cu disperare ca Lana să-i explice ce voise să spună despre Orsay.
„Concentrează-te, Mary” își spuse.
După un moment, Lana continuă:
- Vezi tu, ce voia el să știe, de fapt, era dacă era cu adevărat mort. Gaiafagul. Dacă era într-adevăr distrus. Și ghici ce?
- Nu știu, Lana.
- Ei bine, nu e. Știi?? N-a dispărut nicăieri. N-a murit.
Lana trase adânc aer în piept și se uită îndelung la sângele care i se uscase pe mâini, ca și cum atunci îl observase prima dată. Desprinse o parte din el cu unghia de la degetul mare.
- Nu înțeleg.
- Nici eu, spuse Lana. Era acolo, cu mine. În mintea mea. Puteam să-l simt cum... mă folosește.
Părea rușinată. Jenată. Iar apoi privirea îi scăpără de mânie.
- Întreabă-l pe fratele tău, el e în cârdășie cu toți ceilalți, Sam și Astrid, și Albert. Sam mă întreabă dacă nu cumva gaiafagul e același balon de dragoste dintotdeauna, iar, în același timp, copiii din Consiliu le spun celorlalți să se ducă și să arunce cu rahat în Orsay și să se asigure că nimeni nu crede că ceva ar fi în neregulă.
- John nu m-ar minți niciodată, spuse Mary, dar cu o lipsă de convingere de care până și ea era conștientă.
- Aha. Ceva se întâmplă. Se întâmplă ceva foarte, foarte rău, spuse Lana. Și acum? Jumătate din oraș e scrum, și Caine fură nu știu ce barcă și pleacă în larg. Ție ce-ți spune asta?
Mary oftă.
- Sunt prea obosită ca să mă apuc să mă joc de-a ghicitul, Lana!
Lana se ridică în picioare. Își aruncă țigara.
- Ține minte un lucru: FAYZ e o chestie foarte lucrativă pentru unii. Te gândești vreodată ce se întâmplă dacă bariera asta cade mâine? Asta ar fi bine pentru tine. Bine pentru majoritatea. Dar ar fi bine și pentru Sam și Astrid, și Albert? Aici toți sunt cine știe ce mari oameni. În lumea reală sunt doar niște copii ca oricare alții.
Lana rămase tăcută, privind-o pe Mary cu mare atenție. Ca și cum aștepta ca ea să spună ceva sau să reacționeze într-un fel sau altul. Sau să nege. Orice.
Tot ce-i veni în cap lui Mary să spună era:
- John e un membru al Consiliului.
- Exact. Așa că poate te duci la el să-l întrebi ce se întâmplă cu adevărat. Pentru că eu? Eu nu știu.
Mary nu avea ce să-i răspundă.
Lana se îndreptă de umeri și se porni înapoi spre iadul din subsol. La jumătatea drumului se întoarse și-i spuse:
- Am uitat să-ți mai spun un lucru: puștiul ăsta? Mi-a spus că Brittney nu e singura persoană declarată moartă care se plimbă printre casele incendiate.
Mary aștepta. Încerca să nu trădeze niciun fel de sentiment, dar Lana deja îi citise expresia.
- Ah, spuse ea. L-ai văzut și tu.
Lana dădu o singură dată din cap și coborî scările.
Întunericul. Mary doar auzise despre el de la alții. Ca poveștile despre bau-bau. Lana îi spusese că se folosise de ele.
Oana Lana chiar nu vedea? Sau refuza să vadă? Dacă era adevărat că Brittney era vie și că Drake era viu și el, atunci Mary putea ghici cu ușurință în ce fel folosise gaiafagul puterea Lanei.
TREIZECI ȘI UNU
9 ORE, 17 MINUTE
Astrid așteptase toată noaptea ca am să se întoarcă.
Așteptase toată dimineața.
Totul duhnea a fum.
Din biroul ei de la primărie, văzuse focul întinzându-se pe Sherman, coborând spre vest, pe Sheridan, apoi pe strada Grant și acoperind două cvartale de pe Pacific Avenue.
Părea că avea să ajungă în piața centrală mai mult ca sigur. Dar, în sfârșit, marșul flăcărilor se opri.
Acum flăcările erau stinse în mare parte, dar o coloană de fum continua să se ridice.
Micul Pete era adormit într-un colț, ghemuit ca o minge, cu o pătură jerpelită aruncată peste el. Jocul era pe podea, lângă el.
Astrid simți un val cumplit de scârbă inundând-o. Era furioasă pe Sam. Și pe micul Pete. Furioasă pe întreaga lume din jurul ei. Scârbită de tot și de toate.
Scârbită cu disperare de a fi Astrid, micul geniu.
- Ce mai geniu, mormăi Astrid. Consiliul orașului, condus de blonda aia, cum o cheamă? Ah, da: Astrid. Astrid, micul geniu. Șefa Consiliului, care a lăsat jumătate de oraș să ardă dn tmelii.
Jos, la subsolul primăriei, Dahra Baidoo administra câte un ibuprofen ici-colo și paracetamol expirat copiilor cu arsuri, ca și cum asta avea să rezolve ceva, așteptând-o pe Lana să îi vindece, unul câte unul, printr-o atingere a mâinii.
Astrid putea să audă de-acolo țipetele de durere. Erau câteva etaje între ea și spitalul improvizat. Dar nu erau destule.
Edilio intră pe ușă, clătinându-se pe picioare. Era aproape de nerecunoscut. Era negru de funingine, murdar, prăfuit, cu zgârieturi și tăieturi murdare, cu hainele atârnând zdrențuite.
- Cred că am reușit, spuse el, întinzându-se lat pe podea.
Astrid îngenunche lângă capul lui.
- L-ați adus sub control?
Dar Edilio nu mai era în stare să-i răspundă. Era inconștient. Stors, fără niciun strop de vlagă.
Howard apăru după el, într-o formă ceva mai bună. Cândva, în timpul nopții își pierduse aroganța pe undeva. Se uită la Edilio, încuviință din cap, de parcă ar fi fost perfect de acord, și se cufundă, cu toată greutatea, într-un scaun.
- Nu știu cu cât îl plătiți pe băiatul ăsta, dar oricât ar fi nu e destul, spuse Howard, arătând cu bărbia spre Edilio.
- N-o face pentru bani, spuse Astrid.
- Mda, păi el e motivul pentru care n-a ars tot orașul până în temelii. El și Dekka, și Orc, și Jack. Și Ellen, a fost ideea ei.
Astrid nici măcar nu voia să întrebe, dar nu se putu opri.
- Sam?
Howard clătină din cap.
- Nu l-am văzut.
Astrid găsi o haină în dulap, probabil că era acolo încă pe vremea primarului dinainte. Era o chestie din stofă foarte țipătoare. Îl înveli pe Edilio cu ea. Se duse apoi în sala de conferință și se întoarse cu o pernă de scaun, pe care o strecură sub capul lui Edilio.
- Zil e capul răutăților? îl întrebă Astrid pe Howard.
Howard râse batjocoritor.
- Evident că Zil.
Astrid își încleștă pumnii. Sam îi ceruse mână liberă să se ocupe de Zil. Sam dorise să-i distrugă pe cei din Human Crew.
Astrid îl oprise.
Și orașul arsese.
Și acum subsolul era plin de copii răniți.
Și cei care fuseseră doar răniți erau norocoșii.
Astrid își împreună mâinile, un gest de rugăciune și disperare. Simțea o dorință extraordinară să cadă în genunchi și să ceară o explicație lui Dumnezeu, orice fel de explicație.
Privirea i se îndreptă spre micul Pete, stând liniștit, jucând jocul lui mort.
- Și asta încă nu e totul, spuse Howard. Ai niște apă?
- Mă duc să aduc, spuse o voce.
Albert intrase în cameră neobservat. Găsi vasul cu apă și turnă un pahar pentru Howard, care bău dintr-o înghițitură.
- Mersi! Treaba asta îți provoacă sete, spuse Howard.
Albert se așeză pe scaunul de pe care se ridicase Astrid.
- Care-i restul poveștii?
Howard oftă.
- Toată noaptea au venit copii de peste tot. Niște povești nebune de tot. Băi, nici nu mai știu ce e adevărat și ce nu.
- Spune-ne câteva dintre poveștile lor, zise Albert calm, dar hotărât.
Edilio sforăia încet. Ceva la sunetul acela o făcea pe Astrid să vrea să plângă.
- OK. Păi sunt unii puști care zic că l-au văzut pe Satana. Pe bune, diavol cu coarne și tot tacâmul. Alții, încercând să nu sară calul de tot, spun că a fost Caine, dar slab mort și purtându-se ca un nebun.
- Caine?
Ochii lui Astrid se micșorară.
- Caine? Aici? În Perdido Beach? Dar asta e nebunie.
Albert își drese vocea și se foi în scaun.
- Nu, nu e nebunie. Quinn l-a văzut și el. De aproape chiar. Caine a furat două din bărcile de urgență azi-noapte, târziu, sau azi-dimineață, foarte devreme. Depinde cum socotești.
- Poftim?!
Țipătul exclamativ îl făcu pe Edilio să tresară.
- Da. Nu e nicio îndoială că a fost Caine, spuse Albert pe un ton calm forțat. A venit când focul era în toi și totul era confuz. Quinn și oameni lui tocmai se întorceau, vrând să dea o mână de ajutor, și iată-l pe Caine, cu o mână de golani de-ai lui.
În timp ce Albert le povestea detaliile, Astrid simțea cum se face sloi de gheață. Nu era o coincidență. N-avea cum să fie o coincidență. Fusese plănuit. Undeva, în mintea ei, și-l închipuise pe Zil pierzându-și mințile, făcând pe nebunul sau poate scăpând frâiele unei situații care și așa ieșise de sub control. Dar asta nu era adevărat. Nu și cu Caine implicat în toate astea. Caine nu-și pierdea controlul. Caine plănuia atent.
- Zil și Caine, spuse Astrid, simțindu-se penibilă doar gândindu-se la asta.
- Zil îi urăște pe mutanți, asta e chestia care îl animă pe el, spuse Howard Și Caine? Hai s-o spunem p-a dreaptă: el e un fel de prințul Charles al mutanților.
Albert ridică o sprânceană.
- Sam fiind regele, evident, explică Howard. OK, poanta nu mai are niciun sens dacă trebuie s-o explic.
- Caine și Zil, spuse Astrid.
Era mai bine, parcă, dacă punea numele în ordinea asta. Zil era un derbedeu. Un ticălos malefic și pervers, care exploata diferențele între mutanți și normali. Dar inteligent nu era. Poate viclean. Dar nu inteligent.
Nu. Caine era cel inteligent. Iar în mintea lui Astrid era imposibil ca cel mai puțin inteligent dintre ei să fie cel care deținea controlul. Nu. Caine trebuie să fi fost în spatele chestiei ăsteia.
- Plus că... vru Albert să continue.
În același timp Howard spuse și el:
- Plus că...
Edilio se trezi brusc. Părea surprins și confuz să se trezească pe podea. Se uită în jur la ceilalți și-și frecă fața cu mâinile.
- Ai pierdut o bucată, spuse Howard. Caine și Zil au plănuit asta împreună.
Edilio clipi ca o bufniță. Încercă să se ridice, apoi oftă, renunță la idee și se lăsă pe spate, sprijinit de birou.
- Plus că, spuse Albert, înainte ca Howard să poată să continue, se pare că înțelegerea lor a picat. Pentru că puștii lui Zil au început să țipe la Caine, în timp ce se îndepărta de țărm. Furaseră deja una dintre bărci. Quinn i-a scos din apă pe câțiva dintre puștii lui Caine.
- Ce-ai făcut cu ei?
Albert ridică din umeri.
- I-am lăsat acolo. N-aveau unde să plece. Erau morți de foame. Iar Quinn zicea că el e de părere că au cam luat-o razna.
Albert începu să culeagă foarte insistent scame inexistente de pe pantaloni.
- Caine l-a omorât pe Hank. Hank era cel care trăgea cu arma.
- Dumnezeule! spuse Astrid.
Își făcu cruce repede, sperând că asta avea să transforme cuvântul din blasfemie într-o binecuvântare.
- Câți copii au murit azi-noapte?
- Cine știe, răspunse Edilio. Doi de care știm noi au pierit în incendiu. Probabil că mai sunt și alții. Cel mai probabil, n-o să știm niciodată sigur.
Oftă din greu. Își șterse lacrimile.
- Îmi pare rău, sunt foarte obosit.
După asta, plânse în tăcere.
- Bănuiesc c-ar fi cazul să spun și asta, zise Howard. Unii copii spun că l-au văzut pe Drake. Și mulți au văzut-o pe Brittney.
Tăcerea se lăsă între ei după acea declarație. Astrid găsi un scaun și se așeză. Dacă Drake era viu... dacă Caine era în cârdășie cu Zil...
- Unde e Sam? întrebă Edilio dintr-odată, ca și cum abia acum își dădea seama.
Nimeni nu-i răspunse.
- Unde e Dekka? întrebă Astrid.
- La subsol, spuse Edilio. A muncit îndelung. Și ea, și Orc, și Jack. Dar ea e bolnavă. Obosită și bolnavă. Și s-a ars rău la o mână. N-am mai rezistat mai mult de-atât. I-am spus să se ducă la Dahra. Lana o va... știi tu... când va termina cu... o, Doamne, îmi pare rău, spuse el și începu să plângă din nou. Nu mai pot să sap morminte. Altcineva va trebui s-o facă, OK? Eu nu mai pot.
Astrid își dădu seama că Albert și Howard se uitau țintă la ea, unul cu o intensă curiozitate, iar celălalt cu un zâmbet disprețuitor și obosit în același timp.
- Ce? sări Astrid la ei. Și voi sunteți în Consiliu, nu? Nu vă uitați ca și cum e doar treaba mea.
Howard râse jalnic.
- Poate ar trebui să-l chemăm pe John, ha? Și el e în Consiliu. Sammy a dispărut, Dekka e scoasă din ecuație, Edilio nu mai e în stare de nimic și are tot dreptul să fie în halul ăsta, la ce noapte a avut.
- Da. Ar trebui să-l chemăm pe John, spuse Astrid.
Nu-i pica bine să-l implice pe puști în toate astea, dar era membru al Consiliului.
Howard râse tare și îndelung.
- Da, hai să-l aducem aici pe John. Așa putem să mai tragem de timp puțin. Putem să stăm degeaba, să nu facem nimic încă puțin.
- Calmează-te Howard, spuse Albert.
- Să mă calmez?
Howard sări în picioare.
- Nu zău? Unde ai fost azi-noapte, Albert? Ha? Pentru că nu te-am văzut acolo, pe străzi, ascultându-i pe copii urlând, văzându-i pe copii alergând răniți, speriați, sufocându-se cu fum, iar Edilio și Orc chinuindu-se să facă ceva, și Dekka scuipându-și plămânii și Jack plângând și... Știi cine n-a mai putut, nici măcar el, să îndure ce s-a întâmplat? urlă Howard. Orc. Orc, cel care nu se teme de nimic. Orc, cel despre care lumea crede că e un fel de monstru. El nu mai putea să îndure. Nu mai putea... dar a făcut-o oricum. Și tu unde erai, Albert? Îți numărai banii? Dar tu Astrid? Te urgai la Iisus?
Gâtul lui Astrid se contractă. Nu mai putea să respire. Pentru un moment, panica amenința să o colpleșească. Voia să fugă din cameră, să fugă și să nu se uite înapoo.
Edilio se ridică în picioare și puse un braț în jurul lui Howard. Howard nu se împotrivi și apoi făcu ceva ce Astrid nu crezuse vreodată că o să vadă. Howard își îngropă fața în umărul lui Edilio și plânse, cu sughițuri.
- Suntem pe cale să ne prăbușim, spuse Astrid ca pentru sine.
Dar nu avea cum să ignore cele spuse. Tot ceea ce spusese Howard era adevărat. Putea să vadă adevărul reflectat în expresia șocată de pe chipul lui Albert. Ei doi, cei deștepți, cei inteligenți, apărătorii adevărului și ai dreptății, și ai justiției, nu făcuseră nimic în timp ce alții se chinuiseră până la epuizare.
Astrid se gândise că treaba ei era să pună ordine în haos odată ce noaptea terorilor se termina. Și acum era momentul ca ea să ia atitudine. Acum era momentul în care ea să arate că putea să facă ceea ce era necesar.
Unde era Sam?
Atunci o lovi, atunci își dădu seama șocată. Oare asta simțise Sam? Oare așa se simțise de la bun început? Toate privirile ațintite asupra lui? Toată lumea așteptând ca el să ia o hotărâre? Chiar și când oamenii se îndoiau de el și îl criticau și îl atacau?
I se făcu rău. Fusese acolo când se întâmplaseră toate. Dar nu ea fusese aceea. Nu ea luase toate hotărârile alea.
Dar acum... acum ea trebuia să le ia.
- Nu știu ce să fac, spuse Astrid. Nu știu.
Diana se aplecă mult peste bord și își cufundă capul în apă. La început, ținu ochii închiși, intenționând să-și scoată imediat capul, de îndată ce avea părul ud.
Dar mângâierea răcoroasă a apei în jurul urechilor și a scalpului era atât de plăcută, încât își dori să vadă și să rămână acolo. Își deshise ochii. Apa sărată o irită, usturând-o. Dar durerea aceea era una nouă și o bucura.
Apa era spumă verde, învârtindu-se în jurul bărcii. Se întreba dacă Jasmine ar putea să vină, plutind spre ea din adâncuri, cu fața umflată, palidă...
Dar nu, evident cu nu. Asta se întâmplase demult. De ore întregi. Ore lungi ca săptămânile când ești flămând și ars de soare și când urlă setea la tine să bei, să bei din apa aceea frumoasă, verde ca un lichior, ca Mountain Dew, ca un ceai verde răcoritor, atât de rece în jurul capului.
Tot ce trebuia să facă era să-și dea drumul. Să alunece în apă. N-ar dura mult. Era mult prea slăbită ca să înoate multă vreme și apoi ar fi alunecat în jos, în adâncuri, ca Jasmine.
Sau ar putea să-și țină capul sub apă și să respire adânc apă în piept. Oare asta ar fi suficient? Sau ar sfârși prin a se îneca și vomita?
Caine n-ar lăsa-o să se înece, evident. Pentru că ar rămâne singur. El ar fi ridicat-o din apă. Nu s-ar putea îneca, până când Caine n-ar dispărea și atunci oricum nu i-ar mai rămâne nimic altceva de făcut, pentru că, oricât îi dispălăcea să recunoască, numai pe el îl mai avea.
Ei doi. Animale bolnave. Perverși, aroganți, cruzi și reci amândoi. Cum putea ea să iubească pe cineva ca el? Cum putea el? Printr-un proces de eliminare? Niciunul din ei nu putuse găsi pe altcineva?
Până și cele mai urâte și mai îngrozitoare specii își găsesc perechea. Muștele își găseau perechea. Viermii, ei bine, cine mai știa? Probai. Ideea era că...
Panică bruscă! Își scoaee capul din apă și trase aer în piept. Se înecă, trase din nou aer și începu să plângă cu fața în mâini, fără lacrimi, pentru că aveai nevoie de ceva în tine ca să poți produce lacrimi. Apa care curgea din păr era pe post de lacrimi.
Nu băgă nimeni de seamă. Nu-i păsa nimănui. Caine privea cu atenție țărmul insluei prin dreptul căreia treceau.
Tyrell verifica agitat rezerva de combustibil la fiecare două secunde.
- Băi, frate, sunte pe roșu, adică, pe bune, nu mai avem nimic.
Stâncile erau abrupte, imposibile. Soarele bătea în capul Dianei și, dacă ar fi apărut cineva, ca prin minune, lângă ea și i-ar fi spus, uite, Diana, apasă butonul ăsta și... uitare...
Nu. Nu, asta era nemaipomenit când se gândea la asta. Nu. N-ar face-o încă. Încă ar alege să trăiască. Chiar și viața asta. Chiar dacă însemna să-și petreacă zilele și nopțile cu ea însăși.
- Hei, spuse Penny. Ia iuitați-vă la asta. Nu e ca un soi de intrare?
Caine își făcu mâna ștreașină la ochi și privi cu atenție.
- Tyrell. În direcția aia.
Barca se întoarse leneș spre stâncă. Diana se întrebă dacă nu cumva aveau să intre în peretele de piatră. Poate. Nu puteau face nimic în privința asta.
Dar apoi o văzu și ea, nimic mai mult decât un spațiu întunecat într-o stâncă bălbuie, scăldată în razele soarelui. O deschizătură.
- Probabil doar o peșteră, spuse Tyrell.
Nu erau prea departe de stâncă și nu le luă mult să-și dea seama că ceea ce părea la prima vedere o peșteră era, de fapt, o canelură în stâncă. La un moment dat, o parte a stâncii se prăbușise, creând o deschizătură strâmtă, nu mai mult de 5-6 metri lățime la bază, dar cam de 10 ori mai mare în partea de sus. Baza deschizăturii era însă sufocată de bolonavi. Nu era niciun fel de plajă cu nisip, nicio bucată de pământ pe care să acosteze.
Și totuși, dacă barca ar fi putut acosta, unul dintre ei s-ar fi putut urca pe mormanul de bolovani până la marginea de sus a stâncii.
Motorul se împotmoli și dădu câteva rateuri, triițând un șoc de-a lungul corpului bărcii.
Tyrell înjură furios și spuse:
- Eram sigur, eram sigur!
Barca se mișca în continuare spre deschizătură. Motorul muri. Barca începu să piardă viteză.
Pluti în derivă, și deschizătura se îndepărta din ce în ce.
Doar 6 metri. Atât de aproape!
Doar 10.
Caine își întoarse privirea lipsită de expresie spre omaenii lui. Își întinse mâna, și Penny se ridică de la locul ei din barcă. O aruncă spre stâncă. Fata zbură, învârtindu-se și țipând prin aer, aterizând la câțiva metri de cel mai apropiat dintre bolovanii prăvăliți, împroșcând apă peste tot.
Nu era timp să vadă dacă era bine sau nu. Caine întinse mâna și-l aruncă pe Bug, care dispăru la jumătatea zborului, dar împroșcă și el apă foarte aproape de stânci. Diana se întrebă dacă nu cumva își crăpase capul.
Barca plutea în continuare în derivă.
Care era distanța de la care putea Caine să arunce o persoană de 20 de kilograme sau de 35 sau de 45 cu oarecare acuratețe? se întrebă Diana.
Se apropia de limita lui.
Privirea Dianei o surprinse pe cea a lui Caine.
- Protejează-ți capul, o avertiză el.
Diana își duse mâinile la cap, împletindu-și degetele pe după ceafă și strângând puternic brațele, acoperindu-și tâmplele.
Simți cum o mână gigantică, invizibilă o prinse puternic și apoi, dintr-odată, se avântă cu viteză în aer.
Nu putea să țipe. Nici măcar când stâncile veniră în viteză spre ea. Avea să intre cu capul în ele și sub nicio formă n-avea cum să supraviețuiască. Dar, în cele din urmă, gravitatea își făcu treaba și traiectoria ei dreaptă se transformă într-un arc îndreptat spre pământ.
Stâncile, apa înspumată, toate într-o fracțiune de secundă și apoi plonjonul. Adâncă și rece, apa sărată îi intră în gură.
Simți o durere ascuțită și puternică în umărul care venise în contact cu stâncile. Bătu din picioare să se ridice, genunchii julindu-i-se de un strat de mâl și pietriș umed, aproape vertical.
Hainele o trăgeau la fund, învăluind-o, strângându-se pe ea, prinzându-i brațele și picioarele ca-ntr-o cămașă de forță. Diana se luptă să se elibere, surprinsă de puterea cu care se lupta, de cât de mult voia să ajungă la suprafața strălucitoare, scăldată de razele soarelui și care părea la milioane de kilometri depărtare.
Bâjbâi cu amândouă mâinile în timp ce se sufoca. Zgârie stânca. Picioarele săpând în pietrișul care fugea de sub ea.
Dintr-odată fu ridicată în sus și la suprafață de la brâu în sus. Se afla pe un recif mic, respirând din greu.
Așteptă un moment, trăgând adânc aer în piept. Apoi împinse în mâini și se ridică pe stâncă, spre un loc mai uscat, neluând seama la zgârieturi și tăieturi.
Caine ajunsese deja la mal. Mergea alunecând, ud și epuizat, dar, în același timp, triumfător. Diana auzea voci strigându-i numele.
Clipi, ștergându-și apa din ochi și încercă să se concentreze să vadă ce s-a întâmplat cu barca. Era deja departe, în larg. Tyrell și Paint, în picioare, țipând.
- Ia-mă de-aici! Ia-mă și pe mine de-aici!
- Caine, nu ne poți lăsa aici!
- Poți să ajungi până la ei? întrebă Diana răgușit.
Caine scutură din cap.
- Prea departe. Oricum...
Diana știa ce însemna acel „oricum”. Tyrell și Paint nu aveau niciun fel de puteri. Nu puteau să-i fie utili lui Caine în vreun fel. Erau doar încă două guri de hrănit, două voci mâțâitoare de băgat în seamă.
- Ar fi mai bine să ne apucăm de urcat, spuse Caine. Eu pot să ajut la nevoie. O să reușim.
- Și o să avem mâncare și de toate acolo, sus? întrebă Penny, privind spre vârful stâncii cu nostalgie.
- Ar fi bine să fie, spuse Diana. Nu avem unde să plecăm de-aici. Și nici cu ce pleca.
TREIZECI ȘI DOI
8 ORE, 11 MINUTE
Astrid mersese să vadă zona incendiată. Să facă ce trebuia.
Copiii țipaseră la ea. Îi ceruseră să le spună de ce lăsase să se întâmple așa ceva. Voiau să știe unde era Sam. O potopiră cu plângeri și griji, și teorii fantasmagorice, până când nu mai rezistase și fugise din calea lor.
După asta rămăsese ascunsă. Refuzase să mai răspundă la ușă când bătea cineva. Nu se mai dusese la birou. Și acolo avea să fie la fel.
Dar, pe parcursul zilei, începuse să o macine sentimentul de neputință. Un sentiment de neputință înrăutățit de credința crescândă că avea nevoie de Sam. Nu pentru că trebuiau să facă față unei amenințări. Amenințarea era, în mare parte, anihilată.
Avea nevoie de Sam, pentru că nimeni nu mai avea niciun fel de respect pentru ea. Exista o singură persoană acum care era în stare să convingă o adunătură de copii neliniștiți și nervoși să se calmezeși să facă ce era de făcut.
Voise să creadă că era în stare ea însăși de așa ceva. Încercase, Dar n-o ascultaseră.
Sam însă nu era de găsit nicăieri. Așadar, în ciuda tuturor celor întâmplate, tot pe umerii ei era povara. Gândul în sine o făcea să amețească. O făcea să vrea să țipe.
- Petey, trebuie să ieșim de-aici. Hai, plimbărică. Să mergem, spuse Astrid.
Micul Pete nu-i răspunse și nici nu reacționă.
- Petey. Plimbărică. Hai cu mine.
Micul Pete se uită la ea ca și cum nu era convins dacă ea era acolo într-adevăr sau era doar o iluzie. Apoi se întoarse la jocul lui.
- Petey, ascultă-mă!
Nimic.
Astrid făcu 2 pași, îl cuprinse pe micul Pete de umeri și-l scutură.
Jocul îi căzu pe covor.
Micul Pete ridică privirea. Acum era convins că ea era într-adevăr acolo. Acum îi dădea atenție.
- Oh, Doamne, Petey, îmi pare tare rău, plânse Astrid și îl trase mai aproape de ea.
Nu-l mai scuturase niciodată până atunci, niciodată. Se întâmplase așa de subit, ca și cum era un animal în creierul ei care preluase controlul și, dintr-odată, îl apucase și îl zguduise, așa, din senin.
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh! începu micul Pete să urle.
- Nu, nu, nu, Petey, îmi pare rău tare, n-am vrut!
Încercă să-l cuprindă în brațe, dar nu-l putu atinge. O forță ciudată i se opuse și n-o lăsă să-l ia în brațe, să-l atingă.
- Petey, nu, trebuie să mă lași să...
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
- A fot un accident! Pur și simplu mi-am ieșit din fire, doar... eu doar... nu pot, Petey, oprește-te, oprește-te!
Fugi să ia jocul de unde era. Se încălzise. Ciudat. I-l duse înapoi micului Pete, dar, pentru o clipă, ezită. Camera părea să se învârtă și să se clatine în jurul ei.
Țipetele frenetice ale micului Pete o treziră la realitate.
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
- Taci! țipă Astrid, pe atât de confuză și speriată, pe cât era de furioasă. Taci! Taci! Taci! Ia-ți-l! Ia-ți jocul nenorocit!
Făcu un pas înapoi, se îndepărtă, nesigură de sine în preajma lui. Îl ura în acel moment. Înspăimântată că bestia aceea din capul ei avea să o facă să sară iar la el. O voce interioară o făcea să gândească lucrurile în termeni raționali chiar și acum. Un răzgâiat. Face chestiile astea intenționat.
Era numai vina lui.
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
- Fac totul pentru tine!
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
- Te hrănesc și te spăl, și am grijă de tine,și te apăr. Oprește-te! Oprește-te! Nu mai suport. Nu mai pot!
Micul Pete nu se oprea. Nici n-avea să se oprească - și ea știa asta - până nu va vrea el, până când nebunia din capul lui nu se va epuiza de la sine.
Se afundă în scaunul de bucătărie. Își cuprinse capul în mâini, trecând în revistă lista eșecurilor ei. Înainte de FAYZ, nu fuseseră așa de multe.
Luase un 9 la un moment dat, când ar fi trebuit să ia 10. Fusese, fără intenție, rea cu unii oameni, iar amintirea celor câteva întâmplări nu-i dădea pace nici acum. Nu învățase niciodată să cânte la un instrument muzical... nu era așa de bună cum ar fi dorit la pronunția în spaniolă...
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
Înainte de FAYZ, raportul succes-eșec în viața ei fusese câteva sute la 1. Chiar și în relația cu fratele ei mai mic, pe vremea aceea mersese totul cât se putea de bine.
Dar, de când era în FAYZ, raportul se inversase. Partea bună era că încă supraviețuia și îl avea pe fratele ei. Partea proastă erau prea multe eșecuri ca să le mai numere, deși ea și le amintea pe toate, fiecare amănunt dureros.
- Ahhh ahhhh ahhhh ahhhh!
Intenționase să facă atât de multe lucruri bune! Dorise să reînceapă terapia și lecțiile cu micul Pete. Eșec. Dorise să reamenajeze biserica și să găsească niște copii care să vină la slujba de duminică. Eșec. Dorise să redacteze o constituție pentru FAYZ, să creeze un guvern. Eșec.
Încercase să-l oprească pe Albert s transforme totul într-o chestiune de bani. Eșuase. Și chiar mai rău, Albert fusese cel care reușise. El avusese dreptate, ea nu. Albert era cel care hrănea acum Perdido Beach, nu ea.
Dorise să găsească o metodă de a-l opri pe Howard din a vinde băutură și țigări minorilor. Dorise să discute rațional cu Zil, să-l determine să se comporte ca o ființă decentă. Eșec peste eșec.
Chiar și relația ei cu Sam se destrămase. Și acum fugise, o abandonase. Se săturase, presupunea. Se săturase de ea și de micul Pete, și de toate.
Cineva auzise de la altcineva că Hunter îl văzuse părăsind orașul. Plecând. Dar încotro? Bârfitorii nu aveau niciun răspuns la întrebarea asta. Dar bârfitorii știau sigur a cui era vina: a lui Astrid.
Dorise să fie curajoasă și puternică, și deșteaptă, și să aibă dreptate.
Și acum se ascundea la ea în casă, pentru că știa că, dacă ieșea, toată lumea avea să se uite la ea, căutând răspunsuri pe care nu le avea. Era șefa Consiliului administrativ al orașului, un oraș care aproape arsese din temelii.
Fusese salvat. Dar nu de către Astrid.
Micul Pete tăcu într-un final. Ochii lui goi se fixară din nou asupra jocului. Ca și cum nimic nu se întâmplase.
Astrid se întreba dacă el își amintea măcar că ea își ieșise din fire. Se întreba dacă el știa cât de frică îi fusese, cât de neajutorată se simțise, cât de învinsă. Știa că lui nu-i păsa.
Nimănui nu-i păsa.
- OK, Petey, spuse ea cu vocea tremurândă. Dar tot trebuie să mergem în oraș. Plimbărică, plimbărică. E timpul să mergem să vorbim cu prietenii mei cel mulți, spuse ea sardonic.
De data asta, o urmă supus.
Avea intenția să viziteze iar zona incendiată. Să viziteze spitalul din subsolul primăriei. Să-l găsească pe Albert și să afle cât mai dura până făcea rost de hrană.
Dar, odată ajunsă în stradă, fu înconjurată în câteva minute, așa cum știuse că o să se întâmple.
Copiii veneau la ea. Din ce în ce mai mulți copii, până se adunaseră câteva zeci, ținându-se scai de ea, în timp de Astrid încerca să-și croiască loc printre ei, spre zona incendiată. Copiii țipau, cereau ceva insistent, o insultau, o implorau, se rugau de ea, o amenințau.
- De ce nu vorbești cu noi?
- De ce nu ne răspunzi?
Pentru că nu avea niciun fel de răspuns pentru ei.
- OK, spuse ea într-un final. OK. OK!
Îl împinse pe un băiat care se apropiase prea mult pentru a-i urla în față ceva în legătură cu sora lui mai mică, dispărută, ceva despre o vizită pe care o făcuse ea unui prieten.
- OK, spuse Astrid. O să avem o ședință a Consiliului.
- Când?
- Chiar acum.
Își făcu loc prin mulțimea care năvălea în jurul ei, în timp ce ea încerca să-și croiască drum până la biserică.
Oh, Sam ar fi râs copios să vadă așa ceva. De multe ori stătuse la altar, încercând să liniștească o mulțime de copii îngroziți. Și ea, Astrid, privise și judecase felul în care se comportase. Și când, în sfârșit, presiunea îl copleșise, ea formase Consiliul și încercase să-l dea la o parte.
„Ei bine, Sam, gândi ea în timp ce pășea pe altarul în ruină, n-ai decât să-ți iei înapoi responsabilitatea asta când vrei tu.”
Crucifixul de care, acum multă vreme, Caine se folosise pentru a strivi un băiat pe nume Cookie fusese ridicat și pus la locul lui, apoi căzuse și fusese iar ridicat. Acum zăcea pe o grămadă de dărâmături. O îndurera pe Astrid să vadă așa ceva. Se gândise că caute voluntari să-l ridice încă o dată, dar acum nu era momentul potrivit. Nu, nu era momentul să ceară ceva cuiva.
Edilio intră împreună cu Albert, dar niciunul nu se grăbi să i se alăture, să fie solidari.
- Dacă vreți să stați jos și să încercați să nu mai vorbiți toți odată, atunci putem să ținem o întrunire, spuse Astrid.
Răspunsul fu zgomotos și dur. Un val de cuvinte grele se revărsă asupra ei.
- Hei, mallul este închis, nu e niciun pic de mâncare!
- N-a adus nimeni apă, ne e sete!
- Mă doare...
- Mi-e rău...
- Mi-e frică...
Și iarăși, fără încetare, unde e Sam? Unde e Sam? Când se întâmplă astfel de lucruri, Sam ar trebui să fie prin preajmă. E mort?
- Din câte știu eu, Sam e bine, spuse Astrid calmă.
- Aha, și noi avem mare încredere în ce spui tu, nu-i așa?
- Mda, spuse Astrid fără convingere. Puteți avea încredere în mine.
Replica stârni râsete și mai multe insulte.
Cineva strigă:
- Lăsați-o să vorbească, ea e singura care măcar încearcă.
- Tot ce știe Astrid să facă e să mintă și să nu facă nimic, răsună o altă voce.
Astrid cunoștea vocea aceea. Howard.
- Tot ce poate Astrid să facă e să vorbească, continuă Howard. Bla, bla, bla. Și în mare spune numai minciuni.
Mulțimea de copii era tăcută acum, privindu-l pe Howard care se ridică încet, înțepenit, de unde se afla, și se întoarse cu fața spre copii.
- Stai jos, Howard, spuse Astrid.
Până și ea putea auzi înfrângerea din vocea ei.
- Ai scris tu cumva vreo lege care te face șefa tuturor? Credeam că te dai în vânt după legi.
Astrid își reprimă dorința de a pleca. Așa cum se pare că făcuse Sam, plecase pur și simplu din oraș. N-ar fi fost nicio pierdere pentru nimeni.
- Avem nevoie să găsim o modalitate de a ne organiza și de a trece peste asta, Howard, spuse Astrid. Oamenii au nevoie de mâncare.
- Așa e, spuse o voce.
- Și cum ai tu de gând să faci treaba asta? întrebă Howard.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu