Minciunile, Michael Grant

1-7

            Seria Dispăruți, volumul 3

UNU

           66 ORE, 52 MINUTE

   Graffiti obscen. 

   Ferestre sparte.
   Marca celor de la Human Crew, logoul lor, împreună cu avertismente către mutanți să se care.

   În depărtare, în capul străzii, mult prea departe pentru ca Sam să alerge după ei, niște puști de vreo 10 ani, poate nici măcar atât. Abia se vedeau în lumina falsei luni. Doar contururi. Puștii pasau o sticlă de la unul la altul, trăgând fiecare câte o dușcă și clătinându-se pe picioare.

   Iarba creștea peste tot. Buruienile se forțau să-și scoată capul printre crăpăturile străzii. Gunoi: pungi de chipsuri, inele de la cutiile de bere, pungi de plastic de la supermarket, foi de hârtie, răspândite fără niciun Dumnezeu, haine, câte un papuc, ambalaje de hamburgeri, jucării stricate, sticle sparte și cutii de suc strivite - orice nu se putea mânca de fapt - formau colecții colorate, adunate aiurea, peste tot. Erau rămășițele amare ale unor vremuri mai bune.

   Întuneric atât de adânc, încât, în vremurile de demult, ar fi trebuit să te izolezi în sălbăticie ca să poți experimenta ceva asemănător.

   Nicio lumină pe veranda vreunei case sau pe vreo stradă. Nu mai exista curent electric. Poate pentru totdeauna.

   Nimeni nu mai irosea nicio baterie. Iar acestea erau puține și nu se mai găseau așa ușor.

   Și nici nu erau mulți care să ardă lumânări sau să dea foc la gunoaiele din tomberoane. Nu după incendiul care distrusese până la temelie 3 case, și un copil suferise arsuri așa de gravei încât Lanei, Tămduitoarea, îi luase jumătate de zi să-l vindece.

   Presiune la apă nu era. Nu ieșea nimic nici din hidranți. Nu se putea face nimic în privința focului; nu puteai decât să stai să privești cum ardea și să te ferești din calea lui.

   Perdido Beach, California.

   Sau, mă rog, fusese cândva în California.

   Acum era Perdido Beach, FAYZ. Unde-o fi fost sau ce-o fi fost, sau de ce-o fi fiost așa, nu contează.

   Sam avea puterea de a crea lumină. Putea s-o propulseze din mâini în jeturi ucigătoare. Sau putea forma globuri de lumină persistntă, care rămâneau suspendate în aer ca niște felinare. Dar nu multă lume voia luminile lui Sam, ceea ce copiii numeau Samma-Sori.

   Zil Sperry, liderul celor de la Human Crew, le interzisese oamenilor lui să accepte luminile. Cei mai mulți dintre normali se conformaseră. Iar unii ciudați nu voiau o reclamă mare, luminoasă care să arate tuturor cine și ce erau.

   Frica se răspândise. Ca o ciumă. Sărea de la om la om.

   Oamenii stăteau pe întuneric, înfricoșați. Mereu înfricoșați.

   Sam se afla în partea de est a orașului, în zona periculoasă, pe care Zil o declarase interzisă ciudaților. Trebuia să-și ridice steagul, să demonstreze că încă mai deținea controlul. Să arate că nu avea să fie intimidat de campania de teroare a lui Zil.

   Copiii aveau nevoie să știe asta. Aveau nevoie să vadă că cineva încă îi mai proteja. Acel cineva era el.

   Nu dorise rolul acesta, îi rezistase, dar n-avusese încotro. Iar el era hotărât să-l ducă la bun sfârșit. De fiecare dată când lăsase garda jos, când își pierduse concentrarea, când încercase să trăiască o altfel de viață, ceva îngrozitor se întâmplase.

   Așa că acum patrula pe străzi la două dimineața, gata de orice. Pentru orice eventualitate.

   Sam se plimba de-a lungul coastei. Nimeni nu făcea surf, evident. Nu mai era cazul. Vremea nu mai exista, nici bună, nici rea. Pacificul nu se mai înfoia maiestuos, ca să se spargă în torente magnifice de spumă peste plajele din Perdido Beach.

   Despre surf se vorbea câteodată în șoaptă. Mai bine decât deloc. Dar nu cu mult.

   Se îndrepta spre Clifftop, hotelul, actualmente reședința Lanei. Zil o lăsase în pace. Mutantă sau nu, nimeni nu își măsura forțele cu Tămăduitoarea.

   Clifftop era exact la limita zidului FAYZ, sfârșitul zonei de care răspundea Sam, ultima parte a rondului pe care îl avea de făcut.

   Cineva venea spre el. Sam se încordă, temându-se de ce era mai rău. Nici nu mai încăpea îndoială că Zil în voia mort. Și acolo - undeva - la fel și Caine, fratele său vitreg. 

   Caine îi venise serios în ajutor la distrugerea gaiafagului și a psihopatului Drake Merwin. Dar Sam nu se amăgea singur că fratele său, Caine, s-ar fi schimbat. Dacă încă mai trăia, aveau să se reîntâlnească.

   Și Dumnezeu mai știa ce alte orori îl așteptau în noapte târzie - umane sau nu. În întunericul munților, în peșterile negre, în deșert, în pădurea dinspre nord. În oceanul mult prea liniștit.

   FAYZ-ul nu se potolea niciodată.

  Dar de data asta era doar o simplă fată.

   - Sunt eu Sinder, spuse o voce și Sam se relaxă.

   - Care-i treaba, Sinder? Cam târziu, nu?

   Era în gașca copiilor Goth, o fată cumsecade, care reușea într-o bună măsură să nu se implice în variile războaie care se dezlănțuiau în interiorul barierei FAYZ.

   - Mă bucur că am dat peste tine, spuse Sinder. 

   Fata avea într-o mână o țeavă de oțel, cu mânerul înfășurat în bandă izolatoare. Nimeni nu umbla prin oraș fără o armă, mai ales noaptea.

   - Ești OK? Ai mâncat?

   Acesta era salutul standard. Nu „Ce mai faci?” Ci „Ai mâncat?”

   - Da, ne descurcăm, răspunse Sinder.

   Pielea ei străvezie o făcea să pară foarte tânără și vulnerabilă. Desigur, țeava din mână, unghiile negre și cuțitul de bucătărie prins de curea o făceau să nu mai pară chiar așa de blândă.

   - Ascultă, Sam. Eu nu sunt cineva care, știi tu, vrea să-i pârască pe alții sau... mă rog, începu Sinder.

   Părea stânjenită.

   - Știu asta, răspunse el.

   Aștepta.

   - E vorba despre Orsayy, zise Sinder și se uită peste umăr, cu o mină vinovată. Știi, eu mai stau de vorbă cu ea câteodată. În mare, e o tipă mișto. Chiar intresantă, într-un fel.

   - Mda.

   - În mare.

   - Aha.

   - Dar, știi, poate că e și oarecum ciudată.

   Sinder zâmbi jalnic.

   - Eu vorbesc!

   Sam aștepta. Auzise sunetul unei sticle făcute țăndări și râsete ascuțite undeva în spatele lui, în depărtare.Erau puștii care acum aruncau sticlele goale de băutură. 

   Un băiat pe nume K.B. fusese găsit mort cu o sticlă de votcă în mână.

   - În fine, Orsay e la barieră.

   - La barieră?

   - Pe plajă, lângă zis. Ea, cum să zic, ea crede că... Vorbește tu cu ea, OK? Numai să nu-i spui că eu ți-am zis. OK?

   - Vrei să-mi spui că e acolo la ora asta? E două noaptea.

   - Ăla e momentul în care o fac. Nu vor ca Zil sau... sau ca tu să le dai bătăi de cap. Știi bucata aia unde zidul coboară de la Clifftop până pe plajă? Stâncile alea de-acolo? Acolo e. Nu e singură. Mai sunt și alți puști.

   Sam simți un fior neplăcut pe șira spinării. În ultimele luni, dezvoltase un instinct destul de puternic, care îi permitea să simtă pericolul. Acum îl simțea din plin.

   - OK, am să verific.

   - Da. Bun.

   - Noapte bună, Sinder! Ai grijă.

   O lăsă acolo și continuă să meargă, întrebându-sece nebunie sau ce pericol îl aștepta de data aceasta. Urcă pe cărarea care ducea dincolo de Clifftop. Aruncă o privire spre balconul Lanei.

   Patrick, labradorul Lanei, trebuie să-l fi auzit, pentru că lătră scurt, ascuțit.

   - Sunt doar eu, Patrick, Sam.

   În FAYZ nu mai rămăseseră decât foarte puțini câini și pisici. Patrick nu ajunsese tocăniță pentru că era câinele Tămăduitoarei. Acesta fusese singurul motiv.

   Din vârful stâncii, Sam privi în jos. I se păru că distinge câțiva oameni pe scânci, tocmai acolo, în zona unde valurile se spărgeau de mal, unde numai valuri nu erau. Erau stânci mari, considerate periculoase încă de pe vremea când Sam își lua placa de surf și se ducea cu Quinn să aștepte unul mare.

   Sam nu avea nevoie de lumină ca să coboare până acolo. Ar fi putut s-o facă și cu ochii închiși. Înainte o făcuse cărând tot echipamentul după el.

   Pe măsură ce se apropia de nisip, începea să audă voci. Una vorbea, cealaltă plângea.

   Bariera FAYZ-ului - impenetrabilă, impermeabilă, cutremurătoare, care definea limitele zonei - strălucea aproape imperceptibil. Nu era nici măcar o strălucire propriu-zis, ci o sugestie de transparență. Cenușie, fără viață.

   Un mic foc de tabără ardea pe plajă, aruncând o lumină portocalie peste un cerc mic de nisip, stânci și apă.

   Nimeni nu-l observase pe Sam apropiindu-se. Așa că avusese timp să identifice măcar 6 puști care se aflau acolo. Francis, Cigar, D-Con și încă vreo câțiva, inclusiv Orsay.

   - Am văzut ceva.... începu Orsay.

   - Povestește-mi despre mama mea, țipă cineva.

   Orsay își ridică mâna, într-un gest calm.

   - Vă rog. Voi face tot posibilul să intru în contact cu familiile voastre.

   - Orsay nu e un telefon mobil, sări ca arsă fetița cu părul negru de lângă Orsay. Este foarte dureros pentru Profetă să ia contact cu bariera. Lăsați-o în pace. Și luați aminte la ce vă spune.

   Sam își miji ochii, neputând să-și dea seama cine e fata cu părul negru din lumina tremurândă a focului de tabără. Vreo prietenă de-a lui Orsay? Sam crezuse că știa fiecare puști din FAYZ.

   - Ia-o de la capăt, Profetă, spuse fata cu părul negru.

   - Îți mulțumesc, Nerezza, răspunse Orsay.

   Sam clătină din cap, uimit. Nu numai că nu știa că Orsay se ocupa cu asta, dar nu știa nici că își făcuse rost de o asistentă personală. Fata asta, Nerezza, nu era cineva cunoscut.

   - Am văzut ceva... spuse Orsay din nou și ezită, ca și cum se aștepta să fie întreruptă. O viziune.

   Afirmația ei declanșă un murmur. Sau poate nu era decât oftatul apei care lovea ușor nisipul.

   - În viziunea mea i-am văzut pe toți copiii din FAYZ, pe cei mai mari, dar și pe cei mai mici. I-am văzut stând în vârful stâncii.

   Fiecare cap se ridică în direcția stâncii. Sam se aplecă să nu fie văzut, apoi se simți aiurea: întunericul îl proteja oricum.

   - Copiii din FAYZ, prizonierii din FAYZ, priveau un apus de soare. Un apus atât de frumos! Mai roșu și mai viu decât orice ați văzut vreodată în viața voastră. 

   Părea să fie transpusă de propria viziune.

   - Ce răsărit roșu!

   Toate privirile erau ațintite din nou asupra lui Orsay. Mica adunare nu scotea niciun sunet.

   - Un răsărit roșu. Copiii privau cu toții soarele roșu. Dar, în spatele lor, un diavol. Un demon.

   Orsay se înfioră și-și feri privirea ca și cum nu ar fi putut să privească acea creatură.

   - Apoi copiii își dădură seama că, în soarele roșu, erau toți cei din familiile lor, cu mâinile întinse, așteptându-i. Mame și tați. Toți uniți și toți aprinși de dor și dragoste. Așteptând cu nerăbdare să-și primească înapoi acasă copiii.

   - Îți mulțumim, Profetă! spuse Nerezza.

   - Ei așteaptă... continuă Orsay.

   Apoi își ridică o mână, fluturând-o spre barieră:

   - Dincolo de zid. Dincolo de apus.

   Ea se lăsă greu la pământ, ca o marionetă căreia îi fuseseră tăiate sforile. Rămase acolo o vreme, chircită, cu palmele în sus, pe genunchi, cu capul plecat.

   Apoi însă, cu un zâmbet nesigur, se ridică în picioare.

   - Sunt gata, spuse Orsay.

   Își lipi palma de zidul FAYZ-ului.

   Sam tresări. Știa din proprie experiență cât de dureros putea să fie. Era ca și cum ai apuca în mâini un calbu electric neizolat. Nu te rănea în niciun fel, dar durea îngrozitor.

   Chipul îngust al lui Orsay era boțit de durere. Dar, când începu să vorbească, vocea îi era clară, netulburată. Ca și cum ar fi citit un poem.

   - Ea te visează pe tine, Bradley, spuse Orsay.

   Bradley era adevăratul nume al lui Cigar.

   - Te visează pe tine... ești la... la Knott`s Berry Farm. Ți-e frică să te urci în carusel... Își aduce aminte cum încercai să fii curajos... Mamei tale îi este dor de tine.

   Cigar începu să plângă înăbușit. Purta o armă pe care și-o făcuse singur, o sabie laser de jucărie, din plastic, cu tăiș dublu, din lame de ras, lipite la capătul ei. Părul îi era prins la spate într-o coadă de cal, legată cu un elastic.

   - Ea știe... știe că ești aici. Știe... și vrea să te duci la ea...

   - Nu pot, gemu Cigar și asistenta lui Orsay, oricine ar fi fost ea, îl cuprinse de după umeri încercând să-l liniștească.

   - ....când va veni vremea... spuse Orsay.

   - Când? suspină Cigar.

   - Ea visează că vei fi cu ea curând... Visează... doar 3 zile, și ea știe asta, e sigură de asta....

   Vocea lui Orsay luă o tonalitate aproape extatică. Plină de veselie.
   - I-a văzut pe alții reapărând, spuse ea.

   - Poftim? vru Francis să știe.

   - ....ceilalți care au reapărut, zise Orsay molcom, ca și cum era pe cale să adoarmă. Le-a văzut la televizor. Pe gemene, pe cele două fete, Anna și Emma... le-a văzut... dau interviuri și povestesc....

   Orsay își smulse mâna de pe zidul FAYZ-ului, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama de durerea pe care o simțea.

   Nu-l văzuse încă pe Sam. Ezita. Ar fi trebuit să afle despre ce era vorba. Dar se simțea ciudat, ca și cum ar fi dat buzna peste momentul sacru al altcuiva. Ca și cum ar fi dat buzna în biserică, în timpul liturghiei.

   Se cufundă iar în cele mai întunecate umbre din stâncă, atent să nu fie auzit dincolo de șoapta lină a apei.

   - Atât pentru seara asta, spuse Orsay, lăsându-și capul într-o parte.

   - Dar vreau să aflu despre tata, o îmboldi D-Con. Ai zis că poți să-mi spui și mie în seara asta. E rândul meu.

   - E obosită, spuse cu tărie fata care o asista pe Orsay. Voi nu înțelegeți cât de greu îi este?

   - Tatăl meu probabil că încearcă să ia legătura cu mine, să-mi vorbească, se plânse D-Con, arătând spre un loc anume de pe bariera FAYZ, ca și cum își imagina că tatăl lui era chiar acolo, încercând să privească prin sticla înghețată. Probabil că e dincolo de zid. Probabil că e....

   Nu reuși să termine, că-l podidi plânsul, iar Nerezza îl cuprinse în brațe, încercând să-l liniștească, așa cum făcuse și cu Cigar.

   - Toți așteaptă, zise Orsay. Toți cei de dincolo. Dincolo de zid. Atât de mulți... atât de mulți....

   - Profeta va încerca din nou mâine, spuse asistenta.

   Îl ajută pe D-Con să se ridice în picioare.

   - Plecați acum, cu toții. Plecați. Plecați!

   Grupul se ridică fără prea mare tragere de inimă, iar Sam își dădu seama că, în curând, se vor îndrepta cu toții în direcția lui. Focul de tabără se surpă, răspândind în jur o ploaie de scântei.

   Se retrase într-o crevasă. Nu exista niciun centimetru de pe plajă sau de pe stâncă pe care să nu-l cunoască. Așteptă și-i privi pe Francis, Cigar, D-Con și pe alții urcând cărarea și dispărând în noapte.

   Orsay, evident epuizată, coborî de pe stâncă. Trecând braț la braț cu Nerezza și sprijinindu-și întreaga greutate de ea, Orsay se opri. Se uită direct la Sam, deși el știa că nu avea cum să fie văzut de cineva.

   - Am visat-o, Sam, spuse Orsay. Am visat-o.

   Gura lui Sam era uscată. Înghiți cu greu. Nu voia să întrebe. Dar nu se putea abține.

   - Mama?

   - Și ea te visează pe tine... și spune... spune...

   Orsay se încovoie și căzu în genunchi, dar asistenta o prinse la timp.

   - Spune... să-i lași să plece, Sam. Să-i lași să plece când va veni vremea lor.

   - Ce?

   - Sam, vine o vreme când lumea nu mai are nevoie de eroi. Iar atunci adevărații eroi știu să se retragă.

DOI

           66 ORE, 47 MINUTE

   Hushaby, don` cry,

   go to sleep little baby.

   When you wake, you shall have

   All the pretty little ponies...

   Probabil că fusese dintotdeauna un cântec de leagăn frumos, gândea Derek. Probabil că, și pe vremea când oamenii normali îl cântau, era un cântec frumos. Poate chiar îi făcea pe unii să verse o lacrimă.

   Dar sora lui Derek, Jill, nu era un om normal.

   Cântecele frumoase pot să te scoată uneori din propria ființă și să te ducă pe un tărâm magic. Dar când Jill începea să cânte, cântecul în sine nici nu mai conta. Nu pentru că ea era în stare să cânte și cartea de telefon. Putea să cânte și o listă de cumpărături. Ori de câte ori cânta, indiferent de cuvinte sau de linia melodică, era atât de frumos, atât de dureros de frumos, încât nu puteai să asculți fără să fii înduioșat.

   Voia să doarmă.

    Voia să aibă parte de toți poneii frumușei.

   Ea cânta, și el nu voia decât asta. Niciodată nu dorise mai mult.

   Derek se asigurase că ferestrele sunt închise. Pentru că, atunci când Jill cânta, orice persoană care o putea auzi venea s-o asculta. Nu se putea abține.

   La început, niciunul dintre ei nu știa ce se întâmplă. Jill avea doar 9 ani, nu luase lecții de canto sau ceva. Dar, într-o zi, cam cu o săptămână în urmă, începuse să cânte. Ceva stupid, își amintea Derek. Muzica la Ciudații mei părinți.

   Derek se oprise atunci, de parcă ar fi fost trăsnit. Nu mai era în stare să se miște. Nu avea încotro decât să asculte.

   Și când, într-un final, Jill tăcuse, fusese ca și cum se trezise din cel mai frumos vis în cea mai cenușie și îngrozitoare realitate.

   Lui Derek nu îi luă mai mult de-o zi să-și dea seama că talentul ei nu era dintre cele normale. Trebui să accepte faptul că sora lui mai mică era o mutantă.

   Fusese o descoperire terifiantă. Derek era unul dintre normali. Mutanții - inși ca Dekka, Brianna, Orc și mai ales Sam Temple - îl înspăimântau. Cu puterile lor puteau să facă tot ce-și doreau. Nimeni nu-i putea opri.

   În mare parte, mutanții se comportau OK. În mare parte își foloseau puterile ca să facă lucrurile care trebuiau făcute. Dar Derek îl văzuse pe Sam în mijlocul unei lupte. Sam împotriva celuilalt megamutant, Caine Soren. Distruseseră o mare parte din piața centrală a orașului, încercând să se omoare între ei. Derek se făcuse mic atunci și se ascunsese cât putuse de bine, în timp ce bătălia era în toi.

   Toată lumea știa că mutanții se credeau speciali. Toată lumea știa că primeau mâncarea cea mai bună. Nu vedeai niciodată un mutant care să se mulțumească numai cu carnea de șobolan. Nu vedeai niciodată un mutant care să mănânce gângănii.

   Acum câteva săptămâni, când foametea atinsese cote maxime, iar el și Jill fuseseră nevoiți să recurgă la așa ceva, au prins și au mâncat niște greieri.

   Mutanții? Niciodată nu decădeau într-atât. Toată lumea știa asta. Cel puțin asta spunea Zil.

   Și de ce-ar minți Zil?

   Și acum chiar surioara lui Derek era una dintre ei. Un mutant. O ciudată.

   Totuși, când cânta... când cânta, Derek nu mai era în întunecatul și disperatul FAYZ. Când Jill cânta, mama și tatăl lor erau acolo, cu ei, împreună cu ceilalți care dispăruseră.

   Când Jill cânta realitatea vieții în FAYZ se estompa, fiind înlocuită de cântec, de cântec, de cântec.

   Derek era acum în transă, purtat spre eruri pe aripi de basm.

    Și când o fi să mor....

   Derek știa că era un cântec despre moarte. Dar, cum îl cânta Jill, era așa de frumos! Îi frângea inima.

   Ce fericire, ce bucurie să te întâlnesc...

   Oh, ce fericire, chiar dacă stăteau în întuneric, într-o casă plină de amintiri triste.

   Raza de lumină îl luă prin surprindere.

   Jill se oprise din cântat. Cât de devastatoare era acea liniște!

   Raza de lumină străpunse draperiile tranparente. Jucă prin încăpere. Găsi chipul lui Derek. Apoi se roti până ilumină chipul pistruiat al lui Jill, făcând ca ochii ei să pară de sticlă.

   Ușa de la intrare zbură în lături cu o detunătură. Broasca de metal de la ușă se făcu bucăți.

   Intrușii nu scoaseră niciun cuvânt în timp ce dădeau buzna în casă. Cinci băieți intraseră înarmați cu bâte debaseball și chei franceze. Purtau un fel de măști de Halloween și altele din ciorapi de damă.

   Dar Derek știa cine erau.

   - Nu! Nu! țipă el.

   Toți băieții purtau căști antizgomot mari, din acelea destinate trăgătorilor de elită. Nu-l puteau auzi. Dar, ce era mai important, n-o puteau auzi pe Jill.

   Unul dintre băieți rămase în prag. El era liderul. Un puști pipernicit, pe nume Hank. Ciorapul tras pe față îi strivea trăsăturile și arăta ca o plastilină prost modelată, dar era Hank, fără îndoială.

   Alt băiat, gras, dar rapid în mișcări, purtând o mască de iepuraș de Paște, se postă în fața lui Derek și-l lovi în stomac cu bâta lui de baseball din aluminiu.

   Derek căzu în genunchi.

   Un alt băiat o apucă pe Jill. Îi puse mâna peste gură. Cineva scoase o rolă de badă izolatoare. Jill țipă. Derek încercă să se ridice în picioare, dar lovitura în stomac îl lăsase fără vlagă. Încercă să se ridice din nou, dar grăsanul îl împinse înapoi.

   - Nu fi prost, Derek. N-avem treabă cu tine.

   Înfășurară banda izolatoare în jurul gurii lui Jill de vreo câteva ori, la lumina lanternei. Derek îi putea vedea ochii înnebuniți de spaimă. Implorându-și fratele mai mare s-o salveze.

   După ce îi închiseră gura, golanii își traseră de pe urechi căștile antizgomot.

   Hank făcu un pas înainte.

   - Derek, Derek, Derek, spuse Hank, clătinând încet din cap, cu regret. Doar știi că n-are niciun sens.

   - Las-o în pace, reuși să spună, respirând cu greu, ținându-se de stomac, străduindu-se din răsputeri să nu vomite.

   - E o mutantă, spuse Hank.

   - E sora mea mai mică. Asta e casa noastră.

   - E o mutantă, spuse Hank din nou. Iar casa asta este la est de First Avenue. Zona asta este interzisă mutanților.

   - Băi, înțelege și tu, îl imploră Derek. Nu face rău nimănui.

   - Nu e vorba despre asta, spuse băiatul pe nume Turk.

   Avea un picior șchiop, încât îți era imposibil să nu-l recunoști.

   - Mutanții cu mutanții, și normalii cu normalii. Așa e firesc să fie.

   - Ea nu face decât să....

   Palma lui Hank îl ustură rău de tot.

   - Taci din gură. Trădătorule! Un normal care ia partea unui monstru va fi tratat ca un monstru. Asta vrei?

   - Plus că, interveni grăsanul, hilizindu-se, suntem blânzi cu ea. Intenționăm s-o aranjăm în așa fel încât să nu mai cânte niciodată. Sau să vorbească. Dacă înțelegi ce vreau să spun.

   Scoase un cuțit din teaca fixată la spate.

   - Înțelegi, Derek? Pricepi ce vreau să-ți spun?

   Rezistența lui Derek pieri.

   - Comandantul a fost milos, spuse Turk. Dar Comandantul nu este slab, așa că mutanta ori se duce la vest - dincolo de hotar - ori... grăsanul lăsă amenințarea să stăruie între ei.

   Lacrimile lui Jill șiroiau fără oprir. Abia mai putea să respire, pentru că îi curgea nasul. Derek putea să-și dea seama de asta după felul în care aspira banda izolatoare în gură, încercând să respire. Dacă nu-i dădea drumul repede, avea să se sufoce.

   - Lăsați-mă cel puțin să-i aduc păpușa, spuse Derek.

        - S-a întâmplat ceva cu Panda.

   Caine se ridică din valuri de vis și coșmar, încercând parcă să-și croiască drum printre draperii grele care îi acopereau brațele și picioarele și-i îngreunau fiecare mișcare.

   Clipi. Era încă întuneric. Noapte.

   Vocea nu părea a veni de undeva anume, dar o recunoscu și așa. Chiar dacă ar fi fost lumină, tot nu l-ar fi văzut pe băiatul a cărui putere era să se estompeze și să devină aproape invizibil.

   - Bug, de ce mă deranjezi?

   - Panda. Cred că a murit.

   - Ai încercat să vezi dacă respiră? Ai ascultat să vezi dacă-i bate inima?

   Apoi un alt gând i se năzări.

   - De ce m-ai trezit să-mi spui că a murit cineva?

   Bug nu-i răspunse. Caine așteptă, dar Bug tot nu reuși să scoată cuvintele din gură.

   - Zi ce ai făcut, spuse Caine.

   - Nu putem ajunge la el. N-a murit pur și simplu. Să-ți zic, s-a suit în mașină, da? Aia verde?

   Caine scutură din cap, încercând să se trezească de-a binelea, încercând să ajungă iar în lumea reală. Dar valurile de vis și coșmar și valurile de amintiri îl trăgeau înapoi, îi tulburau mintea.

   - Mașina aia nu are benzină, zise Caine.

   - A împins-o până a început să se miște, povesti Bug. Apoi a sărit în ea. Mașina a început să alunece pe drum, a vale, până a ajuns la curbă.

   - E o balustradă acolo.

   - A trecut prin ea. S-a prăbușit. S-a rostogolit la vale, până jos. E o prăpastie adâncă. Am coborât cu Penny, de-acolo vin, așa că știu bine că e o prăpastie adâncă.

   Caine nu mai suporta, voia să înceteze. Nu voia să audă ce urma. Panda fusese de treabă. Nu fusese un puști nesuferit. Nu ca puținii acoliți pe care îi mai avea Caine.

   Poate că asta explica de ce se aruncase cu mașina în prăpastie.

   - Oricum, e mort de-a binelea, zise Bug. Eu și Penny l-am scos de-acolo. Dar nu l-am putut urca până sus.

   Caine se ridică în picioare. Genunchii îi tremurau, stomacul era ca o gaură neagră, mintea, plină de întuneric.

   - Arată-mi unde, spuse el.

   Ieșiră în noapte. Pietrișul le scârțâia sub picioare, deși buruienile înalte pavau acum drumul, iar pașii cădeau ușor.

   „Biata Academie Coates” gândi Caine.

   Fusese atât de meticulos întreținută în vremurile de altădată! Directorul școlii n-ar fi tolerat gaura mare care se căscase în partea din față a clădirii, provocată de o explozie, și nici gunoiul împrăștiat ici și colo printre buruienile care năpădeau totul.

   Nu era mult de mers. Caine nu scotea un cuvânt. Se folosea de Bug câteodată; Bug era folositor. Dar scârnăvia asta pitică nu era tocmai un prieten.

   În lumina argintie a lunii era ușor să vezi unde fusese balustrada distrusă. Era o panglică de oțel, tăiată, apoi lăsată pe jumătate încrețită, atârnând într-o parte.

   Caine încercă să distingă ceva prin întuneric. Putea să vadă mașina. Era întoarsă cu roțile în sus. Una dintre portiere era deschisă.

   Îi luă câteva minute să localizeze cadavrul.

   Caine oftă și-și ridică mâinile. Era aproape la limitele razei lui de influență, așa că Panda nu se ridică, zburând prin aer. La început, fu mai mult târât și tras în sus.

   Dar apoi Caine își intră în mână, și Panda se ridică de la pământ. Era cu fața în sus, holbându-se cu ochii încă dechiși la stelele ireale de deasupra lui.

   Caine ridică trupul băiatului, din ce în ce mai sus, până reuși să-l aducă lângă ei și să-l lase jos, cu multă grijă. Panda zăcea acum pe șosea.

   Fără un cuvânt, Caine se întoarse spre Coates.

   - N-ai de gând să-l duci înapoi? se smiorcăi Bug.

   - Ia o roabă, zise Caine. Cară-ți singur carnea.

TREI

                63 ORE, 31 MINUTE

   Biciul plesni.

   Era făcut din carne, dar în coșmarul lui era un șarpe, un piton răsucindu-se, sfârtecându-i brațele, spatele și pieptul.

   Durerea era mult prea cumplită. Dar o suportase.

   Se rugase să moară. Sam Temple se rugase din toată ființa lui să moară. Îl implorase pe psihopat să-l omoare, să se sfârșească odată cu toate, să-i ofere singura eliberare posibilă.

   Dar nu murise. Supraviețuise.

  Durere. Un cuvânt mult prea mic. Durere și umilință crunte.

   Iar biciul plesnea, iar și iar, și Drake Merwin râdea.

   Sam se trezi într-un pat cu lenjerie îmbibată de transpirație. Coșmarul nu-l părăsea. Chiar și mort și îngropat sub un munte de piatră, Drake încă era cu biciul pe Sam.

   - Ești OK?

   Astrid. Aproape invizibilă în întuneric. Numai o rază infimă de lumină reușea să se strecoare prin fereastră, conturându-i ușor silueta în prag.

   Știa cum arată. Era frumoasă. Cu ochi albaștri, inteligenți și duioși. Părul ei blond era încâlcit și răvășit, de vreme ce abia se ridicase din pat.

   Imaginea chipului ei îi era mereu prezentă în minte. O imagine mai detaliată decât realitatea însăși. Și-o închipuia des, în timp ce stătea singur în pat. Mult prea des și mult prea mult. În prea multe nopți.

   - N-am nimic, minți Sam.

   - Ai avut un coșmar.

   Nu era o întrebare. Astrid intră în cameră. Sam putea să distingă foșnetul cămășii ei de noapte. Îi simți căldura trupului când e așeză pe marginea patului lui.

   - Același? îl întrebă ea.

   - Da. Începe să devină plictisitor de-acum, glumi el. Știu cum se termină.

   - Se termină cu tine viu și nevătămat, spuse Astrid.

   Sam nu răspunse. Acesta era sfârșitul visului: el supraviețuise. Da, era viu. Dar nevătămat?

   - Culcă-te la loc, Astrid, îi spuse el.

   Ea se aplecă asupra lui, bâjbâi puțin, pentru că nu reușea să-i nimerească fața. Dar apoi degetele ei îi atinseră obrazul. El își întoarse fața. Nu voia ca ea să-i descopere lacrimile. Dar ea nu se lăsă îndepărtată.

   - Nu, te rog, nu, șopti el. Nu faci decât să îngreunezi lucrurile.

   - Asta a fost o glumă?

   Sam râse. Tensiunea se risipi.

   - Păi, nu tocmai una intenționată.

   - Nu e ca și cum n-aș vrea, Sam.

   Se aplecă asupra lui și-l sărută.

   El o împinse.

   - Încerci să-mi distragi atenția. Să mă faci să mă gândesc la altceva.

   - Funcționează?

   - Da, Astrid. Și aș zice că funcționează foarte bine.

   - E vremea să plec.

   Ea se ridică și el o auzi îndepărtându-se.

   Se rostogoli din pat. Picioarele îi atinseră pardoseala rece.

   - Trebuie să mă duc să dau o tură.

   Ea se opri în ușă.

   - Sam, te-am auzit venind acum două ore. N-ai dormit mai deloc. Și se luminează în câteva ore. Orașul va supraviețui și fără tine în tot timpul ăsta. Puștii lui Edilio sunt de serviciu.

   Sam trase pe el o preche de blugi și încheie fermoarul. Se gândea dacă să-i spună despre Orsay, despre ultima nebunie. Dar avea să fie timp pentru asta mai târziu. Nicio grabă.

   - Sunt tot felul de lucruri care se întâmplă și care îi depășesc pe băieții lui Edilio, spuse Sam.

   - Zil? întrebă Astrid.

   Căldura dispăru repede din vocea ei.

   - Sam, îl disprețuiesc pe Zil la fel de mult ca și tine. Dar încă nu te poți duce după el. Avem nevoie de un sistem. Zil este, în fond și la urma urmei, un criminal, iar noi avem nevoie de un sistem.

   - E un cretin de cea mai joasă speță și, până vii tu cu sistemul tău măreț, cineva trebuie să stea cu ochii pe el, se răsti Sam.

   Înainte ca Astrid să poată riposta, Sam continuă:

   - Îmi pare rău, n-am vrut să-mi vărs nervii pe tine.

   Astrid se întoarse în cameră. Sam spera că o făcuse pentru că era prea atrasă de el ca să poată să plece, dar nu era cazul. Abia o putea vedea, dar o putea auzi și simțea că e foarte aproape de el.

   - Ascultă, Sam. Nu mai este totul pe umerii tăi.

   - Știi, parcă îmi aduc aminte de o vreme când era de acord 100% cu ideea ca eu să-mi asum responsabilitatea asta, spuse Sam.

   Își trase un tricou peste cap. Era întărit de sare și mirosea a alge putrezite. Asta se întâmpla când îți spălai hainele în apă sărată.

   - E adevărat, spuse Astrid. Ești un erou. Ești, fără nicio îndoială, cel mai mare erou pe care îl avem. Dar, Sam, vom avea nevoie de mai mult de-atât în viitor. Avem nevoie de legi și avem nevoie de oameni care să aplice legea. N-avem nevoie de... se opri la timp.

   Chipul lui Sam căpătă o expresie jalnică.

   - Un șef? Păi, e cam greu să te adaptezi chiar așa de perede. Până mai ieri eram doar eu, și-mi vedeam de treaba mea. Apoi a venit FAYZ-ul și dintr-odată toată lumea mi-a spus să preiau controlul. Iar acum vii tu și-mi spui să mă dau la o parte, să iau o pauză.

   Cuvintele lui Orsay îi reveniră în minte:

   - Un erou adevărat știe când să se retragă.

  Ar fi putut fi, la fel de bine, cuvintele lui Astrid.

   - Nu vreau decât să te bagi înapoi în pat, spuse Astrid.

   - Știu cum ai reuși să mă bagi înapoi în pat, glumi el.

   Astrid îl împinse în joacă, punându-o mâna pe piept:

   - Bună încercare.

   - Adevărul e că n-aș putea să adorm din nou, oricum, spuse Sam. Așa că pot să mă duc să mai dau o tură, două.

   - Ei bine, încearcă să nu omori pe nimeni, zise Astrid.

   Spusese asta în glumă, dar pe Sam îl deranjă. Asta credea despre el? Nu, fusese doar o glumă.

   - Te iubesc, spuse el în timp ce se îndrepta spre scări.

   - Și eu, răspunse ea.

       Dekka nu-și amintea niciodată visele.

   Era sigură că visa, pentru că uneori se trezea și ceva nu-i dădea pace. Dar nu-și amintea niciodată detaliile. Probabil că avea și vine, și coșmaruri - se spunea că toată lumea visează, până și câinii - dar tot ce-i rămânea era o presimțire urâtă.

   Visele și coșmarurile ei erau toate în lumea reală.

   Părinții Dekkăi o trimiseseră de-acasă. La Academia Coates, o școală cu internat pentru copii cu probleme.

   În cazul Dekkăi „problema” nu erau cele câteva incidente contravenționale în care fusese implicată. Și nici ocazionalele bătăi - Dekka le lua de obicei apărarea fetelor care nu aveau pe nimeni altcineva să le apere și câteodată se iscau tot felul de altercații. În 9 din 10 cazuri, nici nu se ajungea la bătaie. Dekka era mare, puternică și nu-i era frică de nimic, așa că golanii găseau o scuză să se retragă de îndată ce-și dădeau seama că Dekka n-avea de gând s-o facă. Dar în câteva ocazii, vreo 6 la număr, avuseseră loc schimbi de pumni.

   Dekka câștigase o parte din ele.

   Dar nu bătăile erau problema părinților ei. Părinții Dekkăi o învățaseră să-și poarte singuri de grijă.

   Problema fusese un sărut. Un profesor o văzuse sărutându-se cu o fată și îi chemase părinții la școală. Nici măcar nu se întâmplase în incinta școlii, ci în parcarea de la restaurantul Claim Jumper.

   Dekka își aducea aminte fiecare amănunt al acelui sărut. Fusese primul. O speriase cum n-o mai speriase nimic niciodată. Iar apoi, când își recăpătase respirația, o încântase mai mult decât orice altceva până atunci.

   Părinții ei fuseseră supărați. Puțin spus. Mai ales când Dekka folosise pentru prima dată și în gura mare cuvântul care începea cu L. Taică-său n-avea de gând să aibă o fiică lesbiană. Bin, i-o spusese ceva mai puțin delicat. O pălmuise de două ori, tare. Maică-sa, ca de obicei, stătuse acolo, tremurând toată, inutilă, fără să scoată măcar un cuvânt.

   Așa că ajunsese la Coates, unde elevii erau fie copii de treabă, ai căror părinți doriseră pur și simplu să scape de ei, fie bătăuși geniali și manipulatori precum Caine, fie derbedei dubioși și slugarnici, ca Drake.

   Părinții ei își imaginau că Dekka avea să fie sub supraveghere constantă. Până la urmă, Coates avea reputația de a-i aduce pe copiii cu probleme pe calea cea bună. Iar o parte din Dekka voia să fie adusă „pe calea cea bună”, pentru că astfel viața i-ar fi fost mult mai ușoară. Dar ea nu alesese niciodată să fie ceea ce era, așa cum nu alesese să fie negresă. Nu avea cum să fie adusă „pe calea cea bună”.

   Dar la Coates, Dekka o întâlnise pe Brianna. Și toate gândurile de a se schimba, de a deveni „normală” se evaporaseră.

   Se îndrăgostise de Brianna la prima vedere. Chiar și atunci, cu mult înainte ca Brianna să devină Briza, avea o eleganță și un stil propriu, pe care Dekka le găsea irezistibile. Un sentiment pe care nu i-l împărtășise Briannei. Poate că nu avea s-o facă niciodată.

   Dekka era posacă și introvertită, Brianna era zgomotoasă, obraznică și nesocotită. Dekka încercase să caute indicii care să-i arate că și Brianna era gay. Dar, dacă era să fie cinstită, Dekka trebuia să recunoască faptul că nu așa stăteau lucrurile.

   Dar dragostea nu era rațională. Dragostea nu avea niciun sens. Și nici speranță. Așa că Dekka își păstrase deopotrivă și iubirea, și speranța.

   O visa pe Brianna? Habar n-avea. Probabil că nici nu voia să știe.

   Se ridică din pat, în picioare. Era întuneric beznă. Bâjbâi până la fereastră și trase jaluzelele. Avea să se mijească de ziuă abia peste vreo oră. N-avea ceas. Ce sens ar fi avut?

   Privi spre plajă. Putea să întrezărească nisipul și linia fosforescentă a apei.

   Dekka își găsi cartea pe care o citea: Un țărm necunoscut. Era dintr-o serie de romane de călătorii pe mare, pe care le găsise în casă. Fusese o alegere neobișnuită, dar i se părea ciudat de reconfortant ca în fiecare zi să facă parte mereu dintr-o altă lume.

   O luă cu ea jos, unde se afla singura lumină din casă. Lumina era o sferă mică, plutind în aer, în camera familiei. Un sammy-soare, cum îi spuneau copii.

   Dekka scotoci prin dulap și dădu peste o anghinare fiartă, rece. Era o grămadă de anghinare de mâncat în FAYZ. Nu erau tocmai ouă cu șuncă și chifteluțe din cartofi, dar erau mai bune decât alternativa, adică înfometarea. 

   Rezerva de hrană din FAYZ era insucificientă, în general neapetisantă și, ocazional, de-a dreptul scârboasă, dar Dekka îndurase în lunile dinainte o foame prelungită, încât n-avea nimic împotriva anghinarei la micul dejun.

   În orice caz, slăbise întru câtva. Probabil că era un lucru bun sau cel puțin socoti așa.

   Simți mai degrabă decât auzi un iureș de aer. Ușa se trânti, un sunet care ajunsese până la ea în același timp cu Brianna. Brianna se oprise brusc în mijlocul camerei.

   - Jack își scuipă plămânii! Am nevoie de sirop de tuse!

   - Bună, Brianna! spuse Dekka. E cam în toiul nopții, nu crezi?

   - Așa, și? Drăguțe pijamale, apropo. Le-ai luat de la Gap, de la raionul de tractoriști?

   - Sunt confortabile, răspunse Dekka cu blândețe.

   - Mda, pentru tine și alți 12 dintre prietenii tăi cei mai buni. Tot ce voiam să zic e că tu ai forme - nu ca mine - și ar trebui să fii mândră de ele.

   - Jack e bolnav? îi reaminti Dekka, ascunzându-și un zâmbet.

   - Îhî. Tușește. Îl doare tot și e întors pe dos.

   Dekka își reprimă gelozia pe care o simțea pentru băiatul bolnav de care avea grijă Brianna. Tocmai Computer Jack. Computer Jack era un geniu informatic care, după câte putea Dekka să-și dea seama, n-avea nici cea mai mică urmă de conștiință. Dacă-i fluturai o tastatură pe la nas, făcea orice îi cereai.

   - Mie îmi sună a gripă, își dădu Dekka cu părerea.

   - Nu, zău, zise Brianna. Doar n-am zis că are antrax sau ciumă bubonică, sau mai știu eu ce. Dar tu nu pricepi: Jack tușește, se îndoaie de durere, da? Poate că mai bate și din picior sau bate cu pumnul în pat, da?

   - Ah.

   Jack, spre disperarea lui, dezvoltase o putere de mutant. Era puternic cât 10 bărbați maturi puși la un loc.

   - Mi-a stricat patul!

   - E în patul tău?

   - Nu voia să riște să distrugă niciunul dintre computerele lui tâmpite de la el de acasă. Așa că a venit la mine. Iar acum îmi face mie praf casa. Deci, iată care e planul meu. Tu vii la mine, da? Și îl faci să leviteze, corect? Dacă e în aer, nu poate să strice nimic, nu?

   Dekka se uită la Brianna cu ochi cercetători.

   - Ești nebună, știi asa? Dacă e ceva ce avem din belșug, atunci alea sunt casele. Pune-l undeva nelocuit.

   - Ha, zise Brianna, oarecum dezumflată. Mda...

   - Asta dacă nu cumva vrei să vin doar să-ți țin companie, spuse Dekka, urând tonul plin de speranță din vocea ei.

   - Nu, nu-i bai. Culcă-te la loc.

   - Vrei să verific sus dacă nu am niște medicamente pentru răceală?

   Brianna îi arătă o slică pe jumătate plină cu lichid roșiatic.

   - Am fost deja. Cât vorbeai. Spuneai ceva. Mersi.

   - OK, zise Dekka, incapabilă să-și ascundă dezamăgirea că Brianna îi refuzase ajutorul oferit. 

   Nu că Brianna ar fi observat așa ceva.

   - Gripa de obicei trece singură după o săptămână și ceva. Asta dacă nu e un guturai. Oricum ar fi, nu moare Jack dintr-atât.

   - Mda, bine. Hai, vorbim, spuse Brianna.

   Apoi dispăru. Ușa se trânti în urma ei.

   - Desigur, câteodată gripa poate fi fatală, spuse Dekka în gol. Pot să sper, nu?

PATRU

           62 ORE, 33 MINUTE

   Îi aduseră un picior. O gambă mai exact.

   La urma urmei, Caine încă era conducătorul tribului din ce în ce mai restrâns de puști de la Coates. După moartea lui Panda, mai rămăseseră 15 cu toții.

   Bug găsise o roabă și-l dusese pe Panda la școală. El împreună cu alți copii făcuseră un foc din crengi rupte și bucăți de birouri.

   Mirosul îi ținuse treji toată noaptea.

   Și acum, în ora dinaintea răsăritului, cu chipurile mânjite de grăsime, îi aduseră un picior. Stângul ghici Caine. O dovadă de respect. Și o negrăită dorință ca el să li se alăture în fărădălegea lor.

   De îndată ce Bug plecă, Caine începu să tremure. 

   Foamea era o forță grozavă. Dar la fel erau și umilința, și furia.

   În vale, în Perdido Beach, copiii aveau mâncare. Nu multă, poate, dar Caine știa că amenințarea foametei nu mai plana asupra lor. Nu mâncau bine cei din Perdido Beach. Dar mâncau mai bine decât copiii de la Coates.

   Toți potențialii dezertori de la Coates dezertaseră deja. Cei care rămăseseră erau copiii cu prea multe probleme, cu mâinile mult prea murdare de ânge...

   Totul ținea acum de Caine și Diana. Și de o mână de ratați și ciudați. Numai unul singur era cu adevărat de folos în caz că se isca vreo problemă: Penny. Penny, aducătoarea de monștri.

   Erau zile când Caine aproape că îi ducea dorul lui Drake Merwin. Fusese nebun de legat, dar măcar îi venise de ajutor într-o bătălie. Nu-i făcea pe oameni să creadă că văd monștri, așa cum făcea Penny. Drake era un monstru.

   Drake nu s-ar fi holbat la... la chestia aia de pe masă. Acest obiect mult prea familiar, așa prăjit și înnegrit cum era. Drake n-ar fi ezitat.

   O oră mai târziu, Caine o găsi pe Diana. Stătea pe un fotoliu în camera ei, privind cum primele raze ale răsăritului atingeau vârfurile copacilor. Caine se așeză pe pat. Arcurile scârțâiră. Ea era ascunsă în umbră, aproape invizibilă în lumina slabă. Doar strălucirea ochilor ei și conturul unui obraz supt se distingeau.

   În întuneric, Caine încă se mai putea preface că ea era Diana cea de demult. Frumoasa Diana. Dar știa că bogatul ei păr negru era acum fragil și decolorat. Pielea îi era pământie și aspră. Mâinile îi erau ca niște bețe. Picioarele, ca niște ace tremurătoare.

   Nu mai arăta de 14 ani, ci de 40.

   - Trebuie să încercăm, spuse Caine fără niciun fel de introducere.

   - Caine, știi că minte, șopti Diana. N-a fost niciodată pe insulă.

   - A citit despre ea în nu știu ce revistă.

   Diana reuși să râdăă, dar era doar un ecou al râsului ei de altădată.

   - Bug a citit o revistă? Da, cum să nu. Bug e un mare cititor.

   Caine nu spuse nimic. Stătea țeapăn, încercând să nu gândească, încercând să nu-și aducă aminte. Încercând să nu-și dorească să fie mai multă mâncare.

   - Trebuie să mergem la Sam, spuse Diana. Să ne predăm. Nu ne vor ucide. Așa că ne vor da de mâncare.

   - Ne vor ucide dacă ne predăm. Poate nu Sam, dar ceilalți. Noi suntem cei răspunzători de întreruperea curentului. Sam nu va putea să-i oprească. Dacă nu ciudații, ca Dekka sau Orc, sau Brianna, atunci derbedeii lui Zil.

   La Coates încă mai aveau o idee destul de clară despre ce se petrecea în oraș. Bug avea puterea de a se plimba nevăzut. Se ducea prin Perdido Beach în fiecare zi, în mare parte șterpelind mâncare doar pentru el. Dar, în același timp, trăgând cu urechea la ce spuneau copiii. Și, se pare, citind reviste rupte, pe care nu se deranja să le strecoare pe nevăzute la Coates.

   Diana abandonă discuția. Ședea în tăcere. Caine îi asculta respirația.

   O făcuse oare? Comisese ea însăși păcatul? Sau îl mirosise pe el și acum îl disprețuia?

   Chiar voia să știe? Avea să fie în stare să uite mai târziu că buzele ei atinseseră acea carne?

   - Caine, de ce continuăm? întrebă Diana. De ce nu murim, pur și simplu? Sau tu... tu ai putea să mă...

   Felul în care se uita la el îl făcea să vomite.

   - Nu, Diana. Nu. N-am s-o fac.

   - Mi-ai face o favoare, șopti Diana.

   - Nu poți face asta. N-ai ajuns la capăt încă.

   - Da. N-aș vrea să ratez petrecerea cumva, răspunse Diana.

   - Nu poți să pleci și să mă lași singur.

   - Cu toții plecăm, Caine. Toți. În oraș, ca să fim răpuși unul câte unul. Sau putem să stăm aici și să murim de foame. Sau să ieșim de îndată ce se ivește șansa.

   - Ți-am salvat viața, adăugă el, urându-se pentru că ajungea s-o implore. Eu...

   - Tu ai un plan, spuse Diana sec, batjocoritor.

   Unul dintre lucrurile pe care le îndrăgea la ea, acea aplecare spre răutate.

   - Da, spuse el. Da. Am un plan.

   - Bazat pe o poveste imbecilă a lui Bug.

   - E tot ce am, Diana. Asta și pe tine.

           Sam se plimba pe străzile liniștite.

   Se simțea tulburat de întâlnirea cu Orsay. Tulburat și de discuția cu Astrid din dormitorul lui.

   De ce nu-i spusese despre Orsay? Pentru că Orsay spusese același lucru ca și Astrid?

   Las-o baltă, Sam. Încetează să mai încerci să fii de toate pentru toți. Încetează să te mai joci de-a eroul. Am trecut de faza asta.

   Trebuia să-i spună lui Astrid. Chiar și numai pentru a-l ajuta să înțeleagă, pentru a găsi un sens în toată povestea. Astrid avea să analizeze pe îndelete.

   Dar nu era atât de simplu, nu-i așa? Astrid nu era doar prietena lui. Era șefa consiliului orașului. Trebuia, în mod oficial, să-i raporteze tot ce aflase. Încă nu se obișnuise cu asta. Astrid voia legi și un sistem, și o ordine logică. Luni în șir Sam fusese la conducere. Nu dorise asta, dar așa fusese situația, și el o acceptase ca atare.

   Și acum nu mai era el șeful. Se simțea eliberat. Își repeta asta:se simțea eliberat.

   Dar era și frustant. În timp ce Astrid și restul consiliului se jucau de-a Părinții Fondatori ai Statelor Unite, Zil își făcea de cap, fără să-i ceară cineva socoteală.

   Chestia cu Orsay de pe plajă îl dăduse peste cap. Era posibil? Exista oare chiar și o infimă șansă ca Orsay să intre în contact cu lumea din afară?

   Puterea ei - abilitatea de a pătrunde în visele altora - nu putea fi pusă la îndoială. Sam o văzuse la un moment dat plimbându-se prin visele lui. Și o folosise pentru a-l spiona pe cel mai mare dușman, gaiafagul, pe vremea când monstrul nu fusese încă distrus.

   Dar asta? Să spună că poate să vadă visele celor din afara FAYZ-ului.

   Sam se opri în mijlocul pieței și privi în jurul lui. N-avea nevoie de lumina de sidef a nopții ca să-și dea seama că spațiile odinioară verzi și frumos îngrijite erau acum năpădite de buruieni. Erau cioburi de sticlă peste tot. Ferestrele, care nu fuseseră sparte în timpul luptelor, fusese sparte ulterior de vandali. Gunoiul acoperea fântâna arteziană. 

   Îl locul acela atacaseră coioții. În locul acela Zil încercase să-l spânzuse pe Hunter, doar pentru că era un mutant.

   Biserica era pe jumătate distrusă. Blocul de lângă ea arsese până în temelii. Vitrinele magazinelor și treptele primăriei erau acoperite de graffiti, unele fără nicio noimă, altele romantice, iar cele mai multe, mesaje de ură și furie.

   Fiecare vitrină era întunecată. Fiecare intrare era cufundată în umbră. McDonald`s, cândva un soi de club administrat de Albert, era închis. Nu exista curent electric pentru a asculta muzică.

   Să fie oare adevărat? Să fi visat Orsay visele mamei lui? Să-i fi vorbit ea lui Sam? Să fi vărut ea ceva în el, ceva ce nici el nu fusese în stare să vadă?

   De ce gândul acesta îi provoca atâta durere?

   Era periculos, își dădu el seama. Dacă toți ceilalți copii ar auzi-o pe Orsay vorbind așa, ce s-ar întâmpla?

    Dacă pe el îl tulbura așa de rău....

   Va trebui să aibă o discuție cu Orsay. Să-i spună să înceteze. Și ea, și fătuca aceea care era cu ea. Dar, dacă îi spunea lui Astrid, totul putea degenera. Acum putea să-i forțeze mâna lui Orsay, s-o constrângă să se oprească.

   Putea să-și imagineze ce ar fi făcut Astrid. Să lege totul de ideea de liberă exprimare sau mai știu eu ce. Sau poate că nu, poate că și ea ar fi înțeles pericolul, dar Astrid se pricepea mai bine la teorii decât la a se confrunta direct cu oamenii și a le spune să se oprească.

   Într-unul din colțurile pieței erau mormintele. Niște însemne improvizate - cruci de lemn, o încercare ineptă de a face o Stea a lui David, câteva scânduri simple, împlântate vertical în pământ. Cineva răsturnase majoritatea pietrelor de mormânt și nimeni nu avusese încă timp să le pună la loc.

   Sam nu suporta să se ducă acolo. Fiecare copil îngropat - în număr mare - era un eșec personal. Era cineva pe care nu reușise să-l mențină în viață.

   Picioarele lui călcau pe pământ moale. Se încruntă. De ce-ar fi fost acolo brazde de pământ?

   Sam ridică mâna stângă deasupra capului. În plamă i se formă o minge de lumină. Era o lumină verzuie, care întuneca umbrele. Dar reuși să vadă că pământul fusese răscolit. Țărână peste tot, și nu o movilă, ci mai mult bulgări, parcă împrăștiați de o lopată. În mijloc, o groapă.

   Sam mări intensitatea luminii și aplecă mâna deasupra gropii. Se uită înăuntru, gata să lovească orice l-ar fi putut ataca. Inima îi bubuia în piept.

   Mișcare!

   Sam sări înapoi și trase o rază de lumină în groapă. Lumina țâșni fără niciun sunet, dar pământul sfârâia și pocnea acum devenind sticlos.

   - Nu! țipă el.

   Se împiedică și căzu pe spate în țărână, dându-și seama în același moment că făcuse o greșeală. Văzuse ceva mișcându-se și, când țintise cu lumina lui strălucitoare, văzuse și ce era.

   Se târî înapoi pe marginea gropii. Privi peste buza deschizăturii, luminând prudent, doar cu o mână.

   Fetița ridică privirea și se uită la el, înspăimântată. Părul îi era murdar. Hainele îi erau înnoroite. Dar era vie. Nu arsă. Vie.

   Peste gură avea bandă adezivă. Se chinuia să respire. Ținea strâns în brațe o păpușă. Ochii ei albaștri îl implorau muți.

  Sam se așeză pe burtă, se chinui s-o ajungă și îi apucă mâna întinsă spre el.

   Nu era destul de puternic s-o ridice de-a dreptul de-acolo. Trebui s-o tragă, s-o târască, să se proptească bine, să tragă din nou. Și, până să o scoată din groapă, era acoperită de noroi din cap până-n picioare.

   Sam era și el acoperit de noroi și abia își trăgea răsuflarea din pricina efortului.

   Îi dezlipi banda adezivă de pe față. Nu fu chiar atât de ușor. Cineva o înfășurase în jurul capului, iar și iar. Fetița țipă când îi dezlipi banda adezivă din păr.

   - Cine ești? o întrebă Sam.

   Observase ceva straniu. Făcu lumina mai puternică. Cineva scrisese ceva cu marker permanent pe fruntea fetei.

   Cuvântul era „Ciudată”.

   Lumina din palma lui Sam dispăru. Încet, atent să n-o sperie, o cuprinse pe după umerii tremurânzi.

   - O să fie bine, minți el.

   - Mi-au... mi-au spus că... de ce... nu putu să termine.

   Se prăbuși în brațele lui, plângând.

   - Tu ești Jill. Îmi pare rău, nu te-am recunoscut de prima dată.

   - Jill, spuse ea și dădu din cap, plângând din nou. Nu vor să cânt.

   Problema numărul 1, își spuse Sam în sinea lui: ocupă-te de Zil. Ajunge. Fie că o să fie pe placul lui Astrid și al consiliului sau nu, era cazul să se ocupe de Zil.

   Sau nu.

   Sam privi în groapa din care o scosese pe Jill, observând-o cu atenție pentru prima oară. O gaură în pământ, acolo unde n-ar fi trebuit să fie una. Era ceva în legătură cu ea.... ceva deloc în regulă.

   Sam trase forțat aer în piept. Îl trecură fiori pe șira spinării.

   Oroarea nu consta în faptul că fetița căzuse într-o groapă. Oroarea era groapă însăși.

CINCI

            62 ORE, 6 MINUTE

   Sam o duse pe Jill la Marry Terrafino, la creșă.

   Apoi îl găsi pe Edilio, îl trezi și îl conduse în piața orașului. La groapa din pământ.

   Edilio se uită în groapă cu neîncredere.

   - Deci, fătuca a căzut în groapă, plimbându-se aiutea în miez de noapte, spuse Edilio.

   Se frecă la ochi și scutură cu putere din cap.

   - Da, răspunse Sam. N-a văzut groapa și a căzut în ea pur și simplu.

   - Păi, și de unde a apărut groapa asta? întrebă Edilio.

   - Bună întrebare.

   Edilio se uită în groapă cu și mai multă atenție. Din prima zi în care se ivise nevoia, Edilio luase asupra lui sarcina de a săpa mormintele. Le știa pe fiecare în parte, știa perfect cine era și unde.

   - Madre de Dios, șopti Edilio. 

   Își făcu cruce. Când se întoarse spre Sam, avea ochii mari de uimire.
   - Știi a ce arată, nu?

   - Tu a ce crezi că arată?

   - E prea dâncă pentru cât de îngustă e. N-avea cum s-o facă cineva cu lopata. Frate, groapa asta n-a fost săpată de sus. A fost săpată de jos.

   Sam încuviință:

   - Da.

   - Ești cât se poate de calm, spuse Edilio tremurând.

   - Nu chiar, răspunse Sa. A fost o noapte ciudată. Ce... cine... a fost îngropat aici.

   - Brittney, răspunse Edilio.

   - Deci, am îngropat-o de vie?

   - Frate, tu nu gândești normal. A trecut mai mult de o lună. Nu rămâne nimeni viu în pământ atâta vreme.

   Cei doi stăteau unul lângă celălalt, privind în groapă. În gaura mult prea îngustă, mult prea adâncă.

   - Avea chestia aia pe ea, zise Edilio. N-am putut s-o dezlipim. Ne-am gândit că e moartă, deci n-ar fi contat, nu?

   - Chestia aia, spuse Sam fără chef. Nu ne-am dat seama niciodată ce ea.

   - Sam, știm amândoi foarte bine ce era.

   Sam lăsă capul în jos.

   - Edilio, nu trebuie să spunem nimănui despre asta. Dacă le spunem așa ceva, întregul oraș o ia razna. Lumea oricum are destul ep cap, nu mai au nevoie și de asta.

   Edilio nu era deloc în apele lui.

   - Sam, nu mai e ca înainte. Acum avem un consiliu al orașului. Se presupune că ei trebuie să știe ce se întâmplă.

   - Dacă știu ei, știe toată lumea, spuse Sam.

   Edilio nu mai scoase niciun cuvânt. Știa că era adevărat.

   - O știi pe fata aceea, Orsay? întrebă Sam.

   - Evident că o știu, spuse Edilio. Aproape că era să murim împreună.

   - Fă-mi o favoare și ține-o sub observație.

   - Care-i faza cu Orsay?

   Sam ridică din umeri.

   - Are impresia că e nu știu ce profetă.

   - Profetă? Vrei să spui că e ca moșii ăia din Biblie?

   - Se poartă ca și cum ar putea să intre în contact cu cei de dincolo. Cu părinții și toți ceilalți.

   - Și e adevărat? întrebă Edilio.

   - N-am idee, frate. Mă îndoiesc. Adică, nu prea ar avea cum, nu?

   - Probabil ar trebui s-o întrebi pe Astrid. Ea se procepe la genul ăsta de chestii.

   - Mda, ce să zic, eu aș mai aștepta puțin.

   - Ia stai, Sam. Tu-mi ceri cumva să nu-i spun lui Astrid nici despre asta? Adică, mă pui în situația de a ascunde două chestii mari față de consiliu?

   - E pentru binele lor, îi răspunse Sam. Și pentru binele tuturor. 

   Îl luă pe Edilio de braț și-l trase mai aproape de el. Îi spuse pe o voce scăzută:

   - Edilio, ce fel de experiență au, cu adevărat, Astrid și Alfred? Și John? Ca să nu mai zis de Howard care, știm amândoi, nu-i decât un cretin. Noi 2 am fost în toate luptele de la apariția FAYZ-ului încoace. O iubesc pe Astrid, dar e atât de prinsă de ideile ei despre cum ar trebui săorganizăm totul, încât nu mă lasă să fac ce am de făcut și ce trebuie făcut.

   - Mda, dar, vezi tu, avem nevoie de niște reguli pe-aici.

   - Evident că avem nevoie, fu Sam de acord. Avem nevoie. Dar, între timp, Zil alungă mutanții din casele lorși cineva sau ceva tocmai s-a sculat din groapă. Am nevoie să pot să fac ce am de făcut, fără să stea tot timpul cineva după mine, să mi se uite peste umăr.

   - Frate, nu mi se pare OK să-mi pui mie în cârcă toate astea, spuse Edilio.

   Sam nu-i răspunse. Ar fi fost aiurea din partea lui să-i forțeze mâna lui Edilio. Avea dreptate: nu era corect din partea lui să-i ceară așa ceva.

   - Știu asta, spuse Sam. Doar că... ascultă, e o chestie temporară. Până se pune consiliul pe picioare și reușește să-și întocmească toate regulile, cineva trebuie să mențină lucrurile pe linia de plutire. Corect?

   Edilio oftă într-un final.

   - Bine, mă duc să găsesc vreo câteva lopeți. Să umplem asta repede, până nu începe să apară lumea.

        Jill era prea mare pentru creșă. Sam știa asta foarte bine. Dar, oricum ar fi fost, tot i-o plasase lui Mary în brațe.

   Nemaipomenit. Exact de ce avea Mary nevoie: încă un puști de care să aibă grijă.

   Dar era greu să spună nu. Mai ales lui Sam.

   Mary aruncă o privire plină de jale prin creșă. Ce dezastru! Va trebui să îi cheme pe Francis și pe Eliza, și încă pe vreo câțiva și să mai încerce o dată să facă ceva ordine în haosul ăsta. Pe de altă parte...

   Se uită în jur cu tristețe la celofanul alb-lăptos care acoperea spărtura peretelui distrus de explozie, dintre creșă și magazinul de bricolaj. De câte ori ceruse Mary ajutor în privința asta? Magazinul de bricolaj fusese jefuit de multe ori, iar topoarele și baroasele, și lămpile de sudură dispăruse, în mare parte, dar încă mai erau cuie și șuruburi, și pioneze împrăștiate peste tot.

   Copiii trebuiau ținuți constant sub observație, pentru că obișnuiau să treacă întotdeauna de-a bușilea pe sub folia de plastic și sfârșeau prin a se împunge și înțepa cu șurubelnișe și apoi plângeau și se băteau, și cereau plasturi care nu mai existau de multă vreme, și...

   Mary respiră adânc. Consiliul avea multe de făcut. Multe probleme de rezolvat. Poate că asta nu era printre prioritățile lor.

   Mary se forță să zâmbească fetiței care se uita la ea sumbru și strângea păpușa la piept cu putere.

   - Îmi pare rău, draga mea, dar cum te cheamă, că nu am reținut.

   - Jill.

   - Să știi că îmi pare vine să te cunosc, Jill. Poți să stai aici o vreme până ne hotărâm ce să facem.

   - Vreau să mă duc acasă, spuse Jill.

   Mary voia să-i spună: „Da, toți vrem asta, drăguța mea. Toți vrem acasă”. Dar învățase că ironia și sarcasmul nu prea ajutau când venea vorba de micuți.

   - Ce ți s-a întâmplat? De ce umblai pe străzi? o întrebă Mary.

   Jill ridică din umeri.

   - Mi-au spus că trebuie să dispar.

   - Cine?

   Jill ridică din nou din umeri, iar Mary scrâșni din dinți. Era sătulă de toată înțelegerea pe care o afișa. Atât de sătulă de responsabilitatea pe care o purta fiecărui copil al nimănui din Perdido Beach.

   - Bine, atunci... știi de ce a trebuit să pleci de la tine de-acasă?

   - Mi-au spus că... o să pățesc ceva rău, cred.

   Mary nu era convinsă că vrea să afle mai mult. Perdido Beach era o comunitate într-o stare constantă de frică, de îngrijorare și suferință. Copiii nu erau întotdeauna disciplinați. Frații și surorile mai mari își pierdeau câteodată cumpătul cu cei mai mici.

   Mary văzuse niște lucruri... niște lucruri pe care nu le-ar fi crezut posibile.

   - Păi, poți să stai cu noi o vreme, zise Mary.

   O îmbrățișă pe copilă.

   - Francis îți va spune care sunt regulile, OK? El e băiatul ăla voinic din colț, de-acolo.

   Jill se întoarse, total lipsită de chef, și făcu vreo câțiva pași nesiguri spre Francis.

   - Nu vă faceți griji: nu voi cânta.

  Mary aproape nu-i răspunse. Dar ceva în felul în care Jill vorbise...

   - Normal că poți să cânți.

   - Mai bine nu, insistă Jill.

   - Care e cântecul tău preferat? o întrebă Mary.

   Jill părea rușinată.

   - Nu știu.

   - Aș vrea să te aud cântând, Jill, insistă Mary.

   Jill începu să cânte. O colindă de Crăciun.

   What child is tis who laid to rest

   on Mary`s lap is sleeping?

   Whom angels greet with anthems sweet

   While shepherds watch are keeping...

   Și lumea se opri în loc.

   Târziu - cât de târziu, Mary n-avea de unde să știe - Jill se așeză pe un pătuț liber, strânse păpușa la piept și adormi.

   Încăperea se cufundase în tăcere cât timp ea cântase. Fiecare copil rămăsese stană de piatră, ca și cum ar fi încremenit. Dar toți aveau ochii vii și aprinși, și gurile se destinseseră în zâmbete calde, pe jumătate formate.

   Când Jill se opri din cântat, Mary se uită la Francis.

   - Tu ai....

   Francis încuviință din cap. Ochii îi erau plini de lacrimi.

   - Mary, scumpa mea, trebuie să dormi puțin. Eu și Eliza o să ne ocupăm de micul dejun.

   - Mă duc doar să stau puțin întinsă, să-mi odihnesc puțin picioarele, spuse Mary. 

   Dar o cuprinse somnul, vrând-nevrând. Când Francis veni s-o trezească, avea impresia că nu trecuseră câteva minute.

   - Trebuie să plec, spuse el.

   - Deja?

   Mary scutură din cap să se limpezească. Privirea ei nu părea să vrea să se concentreze.

   - Îndată. Trebuie să-mi iau întâi la revedere de la copii, spuse el.

   Apoi îi așeză o mână pe umăr și îi spuse:

   - Ești un om nemaipomenit, Mary. Și a venit să te vadă cineva la fel de minunat.

   Mary se ridică, neînțelegând foarte clar ce-i spunea Francis, știind doar că e cineva care vrea s-o vadă.

   Orsay. Era atât de slabă și de fragilă, încât Mary o îndrăgi. Părea aproape un copil mic.

   Francis îi atinse mâna lui Orsay și, pentru o clipă, aproape păru că își pleacă fruntea în chip de rugăciune.

   - Profetă, spuse el. Mama Mary, ea e profeta, spuse apoi Francis făcând prezentările oficiale.

   Mary avu sentimentul că tocmai îl cunoscuse pe președinte sau ceva aemănător.

   - Te org, spune-mi Orsa, zise ea pe un ton domol. Și aceasta este prietena mea, Nerezza.

   Nerezza era foarte diferită de Orsay. Avea ochii verzi, piele măslinie și un păr negru și lucios, prins într-un soi de coadă lejeră într-o parte. Mary nu-și aducea aminte s-o mai fi văzut până atunci.

   Pe de altă parte, Mary stătea închisă majoritatea timpului în grădiniță, așa că nu socializa foarte mult. 

   Fracis zâmbi ușor stingherit. Sau așa i se păru lui Mary.

   - La mulți ani de ziua renașterii tale, spuse Nerezza.

   - Da. Mulțumesc, răspunse Francis. 

   Se îndreptă de umeri și înclină ușor capul în fața Nerezzei. Apoi îi spuse lui Orsay:

   - Trebuie să mai văd niște oameni și nu prea am timp. Profetă, îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat calea cea dreaptă.

   Și, cu asta, se întoarse repede pe călcâie și ieși.

   Lui Orsay păru ă i se facă rău. Părea ca și cum ar fi vrut să scuipe ceva. Dădu din cap încet, în urma lui Francis, și scrâșni din dinți.

   Chipul Nerezzei era de neclintit. Mary avu senzația că o făcea intenționat, ca și cum ascundea niște sentimente pe care le simțea cu toată ființa.

   - Bună... Orsay.

   Mary nu știa cum să i ise adreseze. Îi auzise pe puști vorbind despre Orsay ca despre cine știe ce profet, dar ea nu-i băgase în seamă. Oamenii spuneau tot felul de ciudățenii și nebunii. Dar nu se putea nega efectul puternic pe care părea să-l fi avut asupra lui Francis.

   Orsay nu părea să știe ce să spună. Se uită la Nerezza, care se grăbi să umple golul.

   - Profeta dorește să te ajute, Mary.

   - Să mă ajute?

   Mary începu să râdă.

   - De fapt, pentru prima dată, am destui voluntari.

   - Nu e vorba despre asta.

   Nerezza respinse nerăbdătoare ideea, cu un gest din mână.

   - Profeta ar vrea să adopte un copil care a sosit aici de curând.

   - Poftim?

   - Numele ei este Jill, interveni Orsay. Am avut un vis despre... și apoi se opri, nesigură, ca și cum nu știa foarte clar despre ce vis era vorba.

   Se încruntă.

   - Jill? repetă Mary. Fetița terorizată de Zil? Nu e aici decât de vreo câteva ore. De unde știați că e aici?

   - A fost scoasă forțat din casa ei, spuse Nerezza, pentru că e o mutantă. Acum fratele ei e prea speriat și prea slăbit ca să aibă grijă de ea. Dar, Mary, e prea mare pentru grădiniță, știi asta.

   - Da, fu Mary de acord. Cu siguranță e prea mare.

   - Profeta ar avea grijă de ea. Își dorește să facă asta.

   Mary se uită la Orsay pentru confirmare. Abia după câteva secunde Orsay își dădu seama că era rândul ei să vorbească și spuse:

   - Da, aș vrea să fac asta.

   Ceva nu-i dădea pace lui Mary. Nu știa care era treaba cu Orsay, dar Nerezza era, fără doar și poate, o tipă ciudată, interiorizată și chiar puțin dură. Cel puțin așa i se părea lui Mary.

   Numai că la grădiniță nu aveau loc și pentru copii mai mari. N-avea cum. Și asta nu era prima dată când Mary fusese nevoită să ofere adăpost temporar unui copil mai mare care apoi găsise alt loc unde să mănânce.

   Francis părea să își pună cuvântul pentru Orsay și Nerezza. El trebuia să fi fost cel care îi spusese lui Orsay despre Jill, în timp ce Mary dormise.

   Mary se încruntă, încercând să-și dea seama de ce fusese Francis așa de grăbit să plece. Renaștere? Ceînsemna asta?

   - OK, spuse Mary. Dacă Jill este de acord, poate să stea cu tine.

   Orsay zâmbi. Iar ochii Nerezzei sclipiră de satisfacție.

       Justin mai făcea noaptea în pat, câteodată. Ca un bebeluș. Avea 5 ani, nu mai era un bebeluș. Și totuși, asta se întâmpla.

   Îi spusese mamei Mary, iar ea îl asigurase că nu era mare lucru, că se mai întâmpla. Numai că lui Justin nu i se întâmplase înainte. Nu când o avea pe mămica lui cea adevărată. Nu mai udase patul de mult.

   Plânsese când îi spusese mamei Mary. Nu-i plăcea să-i spună, pentru că mama Mary arăta de parcă avea să i se facă rău. Nu mai era la fel de bună cum fusese cândva. Dacă trebuia neapărat să spună, îi spunea mai degrabă lui Francis.

   Avea 5 ani acum, mai mare decât majoritatea copiilor de la grădiniță. Dar încă mai făcea în pat.

   Două fete mari veniseră și o luaseră pe fata care cânta. Justin nu avea pe nimeni care să-l ia de acolo. Dar știa unde era casa lui, casa lui cea adevărată, cu patul lui cu tot. Nu făcuse niciodată în patul ăla.

   Casa lui diante nu era foarte departe. Mai trecuse pe acolo de-atunci. Doar ca să se uite la ea și să se convingă că era reală. Pentru că, uneori, nu credea.

   Se dusese să vadă dacă mămica lui era acolo. N-o văzuse. Și când deschisese ușa și intrase în casă, i se făcuse atât de frică, încât fugise de-acolo și venise înapoi la mama Mary.

   Dar acum era mai mare. Atunci avea doar 4 ani și jumătate, dar acum avea 5. Acum probabil că nu i-ar mai fi frică.

   Și probabil că nici n-ar mai face în pat dacă ar sta în casa lui adevărată.

ȘASE

           57 ORE, 17 MINUTE

   Lumina zilei, strălucitoare și clară.

   Sam și Astrid mergeau prin mall. Nu dură mult. Trecură pe lângă standul de pește, care era deja gol, cu doar două caracatițe mici, câteva zeci de scoici și un pește mic atât de urât, încât nimeni nu avusese curaj să-l cumpere.

   Standul de pește era o masă pliantă târâtă de la cantina școlii. Coșuri de plastic fuseseră aliniate, coșuri din acelea cenușii care erau folosite pentru a căra vase. Un semn de carton îndoit, lipit cu bandă adezică, atârna de partea din față a mesei. Pe el era scris: „Marea artă a fructelor de mare ale lui Quinn”. Iar mai jos, scris mic: „O inițiativă AlbertCo”.

   - Ce fel de pește crezi că e ăla? o întrebă Sam pe Astrid.

   Fata se uită mai cu atenție la așa-zisul pește.

   - Cred că e o monstro de „Pesce necomestibilis”, zise ea.

   - Ah, da? 

   Sam făcu o mutră amuzată.

   - Crezi că poate fi mâncat fără probleme?

   Astrid oftă dramatic.

   - Pesce necomestibilis? Necomestibil? Glumă, Sam. Încearcă să ții pasul, am făcut o glumă cât se poate de ușoară pentru tine.

   Sam zâmbi:

   - Știi, un geniu adevărat ar fi știut că n-am să mă prind. Ergo, nu ești un geniu adevărat. Ha! Ai auzit bine. Tocmai am aruncat în tine cu un ergo.

   Ea îi aruncă o privire compătimitoare.

   - Foarte impresionant, Sam. Mai ales din partea unui băiat care cunoaște 22 de feluri de a folosi cuvântul „frate”.

   Sam se opri, o luă de braț și o întoarse spre el. O trase aproape.

   - Frate, îi șopti el în ureche.

   - Bine, hai, 23, se corectă Astrid. 

   Îl împinse deoparte.

   - Am cumpărături de făcut. Vrei să mănânci sau vrei să... frate?

   - Vreau să frate... întotdeauna.

   Ea îi aruncă o privire critică.

   - Ai de gând să-mi spui de ce erai acoperit de noroi din cap până-n picioare azi-dimineață?

   - M-am împiedicat și am căzut. Când am văzut-o pe fata aceea, Jill, în întuneric, m-am împiedicat în propriile picioare.

   Nu era tocmai o minciună. Era parțial adevărul. Și avea de gând să-i spună tot adevărul, de îndată ce afla cum să se descurce cu toate astea.

   Mallul fusese amenajat în spațiul de joacă al școlii. În felul acesta copiii mai mici puteau să vină și să se joace cât timp cei mari își făcea liniștiți cumpărăturile. Sau bârfeau. Sau se măsurau din cap până în picioare.

   Sam își dădu seama la un moment dat că el însuși se uita cu mare atenție la fețele celorlalți. Nu se aștepta cu adevărat s-o vadă pe Brittney plimbându-se pe aici. Asta era nebunie curată. Trebuia să existe o altă explicație. Dar, oricum ar fi fost, tot era cu ochii în patru.

   Ce-ar fi făcut într-adevăr dacă vedea o fată moartă plimbându-se prin zonă era ceva la care trebuia să se gândească. Oricât de ciudată putea să fie viața în FAYZ, asta era o problemă cu care până în momentul de față, nu se confruntase.

   Într-o ordine oarecare, mallul cuprindea standul lui Quinn; standul de legume și fructe denumit Darurile Viermelui, un stand de carte, pe care îl identificai după numele Coloane Îndoite; chioșcul acoperit de muște cu Carnea Misterelor, Solar Total - unde 2 puști foarte întreprinzători, care strânseseră niște panouri solare, le foloseau pentru a încărca baterii, Sux Xchange, un talcioc de jucării, haine și alte mărunțișuri.

   Ceva mai departe fusese instalat un grătar cu lemne. Puteai să-și duci acolo peștele sau carnea, sau legumele și să le gătești pentru o sumă modică. Odată fript pe cărbuni aproape orice, avea cam același gust: afumat și ars. Singura alternativă era fiertul, iar cele două fete care administrau localul aveau pe foc o oală mare care fierbea întruna.

   „Restaurantul” își schimba numele o dată la câteva zile. Fusese deja Afumătură a la Sue, Falsa Pizzerie, Marea Râgâială, Înfulecat pe fugă, Atumătura a la Tom și Le Grand Barbecue. Astăzi se numea „Ce MLM?”,. Dedesubt, cu litere mici era scris: „Ce Mâncăm la Masă?”

   Copiii leneveau la două dintre cele trei mese șubrede, sprijiniți de spătarele scaunelelor, cu picioarele ridicate. Unii mâncau, alții doar pierdeau vremea.

   Apa potabilă trebuia adusă acum cu camionul dintr-un rezervor pe jumătate gol, de undeva de pe dealurile din afara orașului. Benzina era strict raționalizată, astfel încât camioanele să fie menținute operaționale cât mai mult timp posibil. Consiliul avea un plan pentru momentul în care rămâneau fără benzină: să relocheze pe toată lumea în zona rezervorului. Dacă avea să mai rămână ceva apă în el.

   Calculaseră că mai aveau 6 luni până rămâneau fără apă. 

   Ca mai toate deciziile Consiliului, și asta i se părea lui Sam ca fiind o mare prostie. Consiliul petrecea cel puțin jumătate din timp punând la cale scenarii peste scenarii, pe care apoi le discutau și pentru care se certau, fără să ajungă vreodată la vreo concluzie. De când luase ființă și până acum, Consiliul nu făcuse altceva decât, chipurile, să se preocupe de elaborarea unui set de legi.

   Sam se străduise să fie răbdător, dar, în timp ce ei își pierdeau vremea și dezbăteau de zor, el tot trebuia să mențină pacea și ordinea. Ei aveau regulile lor, el le avea pe ale lui. Iar majoritatea copiilor trăiau după ale lui.

   Mallul era amenajat în dreptul peretelui vestic al sălii de sport a școlii, pentru a beneficia de umbră. Pe măsură ce ziua trecea și soarele se ridica pe cer, standurile de mâncare se goleau și se închideau. În unele zile era foarte, foarte puțină mâncare. Dar nimeni nu murise de foame... nu chiar.

   Apa era adusă de la deal în bidoane de plastic de câte 20 de litri și era distribuită gratis - câte 3 litri și jumătate de persoană, pe zi. Pe lista de distribuție erau 306 nume.

   Existau zvonuri că vreo 2 puști trăiau în afara orașului, la o fermă. Dar Sam nu văzuse niciun fel de dovadă că ar fi fost așa. Iar oamenii inventați nu erau problema lui.

   Cei 16 oameni de care se știa că mai trăiau în FAYZ erau sus, pe deal, la Coates; tot ce mai rămăsese din gașca izolată a lui Caine. Ce mâcau sau ce beau nu era treaba lui Sam.

   Dincolo de zidul școlii, pe partea mai puțin întunecată a construcției „temporare”, opera o altă grupare.

   O fată citea în cărți pentru `Berto. `Berto era prescurtarea de la Albert.

   Albert crease un fel de bani din gloanțe de aur și piese de la jocurile pe care le găseai înainte la McDonald`s. Dorise să-i dea un alt nume monedei, dar nimeni nu-și amintea care era acela. Așa că banilor lui le rămăsese numele de `Berto, un joc de cuvinte pe baza numelui lui Albert, inventat, evident, de Howard, cel care venise și cu denumirea de FAYZ pentru a descrie lumea lor mică, ciudată.

   Sam îl crezuse nebun pe Albert din cauza obsesiei lui de a crea bani. Dar dovada nu întârziase să apară: sistemul lui Albert produsese suficientă mâncare încât puștii să nu moară de foame. Și mult mai mulți puști munceau. Mulți mai puțini stăteau degeaba. Nu mai era imposibil să-i convingi pe copii să iasă în câmp și să-și rupă spinarea strângând recolta. Lucrau pe `Berto și cheltuiau `Berto și, măcar pentru moment, foametea nu era altceva decât o amintire urâtă.

   Cititoare în tarot era ignorată. Nimeni nu avea bani de aruncat pentru așa ceva. Un băiat cânta la un soi de chitară, în timp ce soră-sa cânta la un set de tobe profesioniste, pe care le furase din casa cuiva. Nu se pricepeau, dar făceau totuși muzică, iar într-un loc ca Perdido Beach, fără electricitate, fără muzică înregistrată, fără ipoduri sau combine muzicale, o lume unde hard diskurile se prăfuiseră și DVD-playerele erau neatinse, până și cea mai jalnică formă de distracție era bine venită.

   În timp ce Sam privea, o fată puse jumătate de pepene pe farfuria muzicienilor. Se opriră imediat din cântat, rupseră pepenele în bucăți și îl înfulecară, fără să stea pe gânduri.

   Sam știa că există și o diua piață, nu la vedere, dar destul de ușor de găsit pentru cei interesați. Se vindea alcool, iarbă și alte varii mărfuri de contrabandă. Sam încercase să pună capăt vânzării de alcool și droguri, dar nu reușise să facă cine știe ce. Avea alte priorități.

   - Alt grafitti, unul nou, spuse Astrid, privind peretele din spatele standului de carne.

   Logoul negru și roșu format dintr-un H și un C grosolan. Human Crew. Grupul plin de ură al lui Zil Sperry.

   - Mda, e peste tot în oraș, spuse Sam.

   Știa că n-ar fi trebuit să continue să vorbească, dar o făcu oricum:

   - Dacă nu m-ați ține în lesă, m-aș duce în așa-zisa tabără a lui Zil și i-aș pune capăt o dată pentru totdeauna.

   - Ce vrei să spui? Vrei să-l omori? întrebă Astrid, făcându-se că nu înțelege.

   - Nu, Astrid. Vreau să-l târăsc până la primărie și să-l arunc într-o cameră încuiată până se hotărăște să se maturizeze.

   - Cu alte cuvinte, vrei să-l bagi la închisoare. Pentru că așa decizi tu. Și să-l ții acolo cât timp consideri tu că trebuie, spuse Astrid. Pentru un tip care n-a vrut să conducă, ești al naibii de dornic să fii dictator.

   Sam oftă.

   - OK, bine. Cum zici tu. N-am chef de ceartă.

   - Deci, cum se simte fetița de azi-noapte? întrebă Astrid, schimbând subiectul.

   - Mary avea grijă de ea.

   Sam ezită. Privi peste umăr să se asigure că nu era nimeni prin preajmă care să-l audă. 

   - Mary i-a cerut să cânte, reluă el. Mi-a spus că, atunci când fata asta a început să cânte, a fost ca și cum lumea s-ar fi oprit în loc. A fost ca și cum nimeni n-ar mai fi vorbit, ca și cum nimeni nu s-ar mai fi putut mișca, ca și cum întreaga școală ar fi înghețat, pur și simplu. Mary a mai zis că era ca și cum un înger ar fi început să cânte. Numai pentru tine.

  - Un înger? întrebă Astrid sceptic.

   - Hei, credeam că tu crezi în îngeri.

   - Cred. Doar că nu cred că fetița asta e unul dintre ei.

   Astrid oftă.

   - O sirenă, mai curând.

   Sam se uită la ea lipsit de expresie.

   - Nu, spuse Astrid. Nu ca sirena unei mașini de poliție. Ca Odiseu. Ulise. Sirenele. Alea cărora, atunci când cântau, niciun bărbat nu le putea rezista?

   - Știam asta.

   - Da, da, cum să nu.

   - Știam, pe bune. Făcuseră și o parodie după asta în Familia Simpson.

   Astrid oftă.

   - De ce oare suntem împreună?

   - Pentru că mă găsești teribil de atrăgător?

   - Vag atrăgător, dacă vrei să știi, îl necăji.

   - Deci, sunt un fel de dictator foarte sexy?

   - Nu-mi aduc aminte să fi spus: foarte sexy.

   Sam zâmbi.

   - Nici nu trebuia. Văd în ochii tăi.

   Se sărutară. Nu un sărut lung, pasional, ci unul cuminte, ca de obicei.

   Cineva îi fluieră. Cineva le strigă:

   - Luați-vă o cameră la hotel!

   Sam și Astrid îi ignorară. Erau amândoi conștienți că ei erau primul cuplu din FAYZ și că relația lor era un semn de stabilitate pentru copii. Era ca și cum ți-ai vedea părinții sărutându-se: scârbos, dar într-un fel îți oferea un sentiment de siguranță.

   - Și ce avem de gând acum să facem cu sirena noastră? întrebă Astrid. E prea mare ca să stea cu Mary.

   - Orsay a luat-o cu ea, spuse Sam.

   Așteptă să vadă dacă pomenirea numelui lui Orsay declanșează vreo reacție din partea lui Astrid. Nu. Astrid n-avea nici cea mai vagă idee cu ce-și ocupa Orsay timpul.

   - Scuză-mă. Sam?

   Se întoarse și dădu cu privirea de Francis. Nu era cel mai potrivit moment să fie întrerupt, nu când încerca să dezbată o problemă atât de importantă cum ar fi cât de atrăgător îl găsea Astrid.

   - Ce-i, Francis?

   Francis ridică din umeri. Părea confuz și jenat. Întinse mâna spre el. Sam ezită: apoi, simțindu-se oarecum ridicol, dădu mâna cu Francis.

   - Am simțit că ar trebui să-ți mulțumesc, spuse Francis.

   - Ăăă... Păi... OK.

   - Și să nu ai impresia că e vina ta, OK? Și să nu fii supărat pe mine.Eu am încercat să...

   - Despre ce vorbești?

   - E ziua mea, explică Francis. Marele 1-5.

   Sam simți dintr-odată broboane de transpirație pe spate.

   - Ești pregătit, nu? Adică ai citit instrucțiunile cu ce trebuie să faci?

   - Le-am citit, răspunse Francis.

   Dar vocea îl trădă.

   Sam îl apucă de braț.

   - Nu, francis. Nu.

   - O să fie bine, zise Francis.

   - Nu, spuse Astrid cu fermitate. Nu vrei să faci asta.

   Francis ridică din umeri. Apoi zâmbi timid.

   - Mama... are nevoie de mine. Tocmai s-a despărțit de tata. Și, oricum, mi-e dor de ea.

   - Cum adică tocmai s-au despărțit?

   - Se gândeau de mai demult. Dar săptămâna trecută tata s-a cărat. Și ea e singură. OK, așa că...

   - Francis, despre ce vorbești? întrebă Astrid iritată. Suntem în FAYZ de mai bine de 7 luni. Tu nu știi ce se întâmplă cu părinții tăi.

   - Profeta mi-a spus.

   - Cine ți-a spus? își pierdu Astrid cumpătul. Francis, ai băut cumva?

   Sam se simțea împietrit, incapabil să reacționeze. Știa din capul locului despre ce era vorba.

   - Profeta mi-a spus, continuă Francis. Ea i-a văzut... ea știe și mi-a spus și mie...

   Francis era din ce în ce mai agitat.

   - Ascultă, nu vreau să fii supărat pe mine.

   - Atunci încetează să te mai comporți ca un idiot, îi răspunse Sam, găsindu-și într-un final graiul.

   - Mama are nevoie de mine, spuse Francis. Mai mult decât aveți voi. Trebuie să mă duc la ea.

   - Ce te face să crezi că dispariția te trimite la mama ta?

   - E o ușă, spuse Francis.

   Ochii i se umeziră în timp ce vorbea. Nu se mai uita la Sam. Era singur în mintea lui acum. Vocea îi deveni monotonă, tărăgănată, ca și cum recita ceva ce auzise de undeva.

   - O ușă, o cărare, o evadare spre tărâmul binecuvântării și-al fericirii. Nu e o zi de naștere: e o zi a renașterii.

   - Francis, nu știu cine îți spune ție toate astea, dar nu e adevărat, spuse Astrid. Nimeni nu știe ce se va întâmpla odată ieșit din scenă.

   - EA știe, îi răspunse Francis. Mi-a explicat ce va fi.

   - Francis, te rog, nu face asta, spuse Sam agitat. Ascultă, știu despre Orsay. Știu tot, OK? Și poate că tu crezi că e adevărat, dar nu poți să riști.

   Simți privirea pătrunzătoare a lui Astrid. Refuză totuși să răspundă la întrebarea neformulată.

   - Frate, tu ești șefu`, spuse Francis cu un zâmbet cald. Dar nici măcar tu nu poți controla asta.

   Francis se întoarse și plecă repede. Se opri după vreo câțiva metri. Mary Terrafinoo alerga spre el. Dădea disperată din mâinile ei slabe și striga:

   - Francis! Nu!

   Francis ridică mâna și-și verifică ceasul. Avea un zâmbet senin pe față.

   Mary ajunse până la el, îl apucă de cămașă și țipă:

   - N-ai să-i părăsești pe copiii ăștia, m-auzi? Să nu cumva să îndrăznești să-i părăsești pe copiii ăștia! Au pierdut prea mult. Te iubesc!

   Francis își scoase ceasul de la mână și i-l întinse.

   - Nu am altceva ce să-ți ofer.

   - Francis, nu!

   Dar ținea în mână numai aer. Țipa la aerul din fața ei.

   Ceasul zăcea pe iarbă.

   Francis dispăruse.

ȘAPTE

          56 ORE, 30 MINUTE

   - Ce altceva nu ne-ai spus, Sam?

   Astrid convocase imediat o ședință a consiliului orașului. Nici măcar nu țipase la el în particular. Îl ațintise doar cu o privire plină de venn și-i spusese:

   - Am să convoc o ședință.

   Acum ședeau cu toții în sala de conferințe a fostului primar. Era o încăpere întunecoasă, unde lumina pătrundea orintr-o singură fereastră umbrită. Masa era din lemn masiv, scaunele, adânci și luxoase. Pereții erau decorați - dacă acesta era cuvântul potrivit - cu fotografii mari, înrămate ale foștilor primari din Perdido Beach.

   Sam se simțise întotdeauna ca un fraier în camera aceea. Acum stătea într-un scaun mult prea mare, într-un capăt al mesei, iar Astrid în celălalt. Își ținea mâinile pe masă, cu degetele lungi, rășchirate și lipite de suprafața ei.

   Dekka ședea încruntată și plină de nervi, deși Sam nu era sigur către cine era îndreptată furia ei. Ceva albastru rămăsese prins în împletitura ei spic mult prea strânsă - nu că ar fi fost cineva destul de nebun încât chiar să-i atragă atenția sau să râdă de asta.

   Dekka era o mutantă, singura din încăpere, în afara lui Sam. Sam conta pe ea ca aliat. Dekka nu era genul care să stea nesfârșit la discuții, fără să ajungă la o soluție.

   Albert era cea mai bine îmbrăcată persoană din sală, purtând un tricou polo incredibil de curat și aparent nesărat și niște pantaloni largi, relativ neșifonați. Arăta ca un om de afaceri foarte tânăr, care se oprise în trecere, în drum spre o partidă de golf.

   Albert era unul dintre normali, deși părea să posede o ablitate aproape ieșită din comun de a organiza lucrurile, de a le face să meargă, de a conduce. 

   Privind obiectiv grupul, Sam știa că Albert era probabil cea mai puternică persoană din sală. Albert, mai mult ca oricine altcineva, îi salvase pe cei din Perdido Beach de la înfometare.

   Edilio stătea cocoșat, își ținea capul în ambele mâini și nu se uita în ochii nimănui. Avea o pușcă semiautomată rezemată de marginea scaunului, o imagine care devenise cum nu se putea mai obișnuită.

   Edilio fusese numit, oficial, șeriful orașului. Probabil, cea mai blândă, mai modestă și mai puțin încrezută persoană din Consiliu, Edilio avea responsabilitatea aplicării oricăror legi create de Consiliu. Asta dacă ajungeau vreodată în situația de a promulga vreo lege.

   Howard era singura necunoscută în acuația grupului. Sam încă nu era sigur cum reușise să-i convingă pe ceilalți să-l primească în Consiliu. Nu se îndoia nimeni de inteligența lui Howard. Doar că nimeni nu credea că Howard poseda măcar vreo urmă de simț etic sau de onestitate.

   Howard era lingușitorul șef al lui Orc, bețivul fioros trasformat într-un monstru, care luptase de partea corectă a baricadei de vreo câteva ori, atunci când contase cel mai mult.

   Cel mai tânăr membru era un copil cu un chip blând și dulce, pe nume John Terrafino. Și era dintre normali - fratele mai mic al lui Mary. Avea rar ceva de zis și, în genere, tăcea și asculta.

   Toată lumea presupunea că el vota după cum îi spunea Mary. Mary trebuia, în mod normal, să fie și ea acolo, dar ea era în același timp și indispensabilă, și firavă.

   Șapte membri ai Consiliului. Astrid era președinta. Cinci normali, doi mutanți.

   - Aseară s-au întâmplat mai multe chestii diferite, spuse Sam cât de calm putu.

   Nu voia să se certe cu nimeni. Mai ales nu voia să se certe cu Astrid. O iubea pe Astrid. Era disperat după Astrid. Ea reprezenta tot ceea ce era mai bun în viața lui și-și spunea asta întruna.

   Dar acum era furibundă.

   - Știm despre Jill, spuse Astrid.

   - Hăitașii lui Zil. Care n-ar mai face chestii de genul ăsta dacă le-am pune noi capăt, mormăi Dekka.

   - Am votat în privința asta, răspunse Astrid.

   - Mda, știu. Patru la trei în favoarea ideii de a-l lăsa pe cretinul ăla și pe prietenii lui demenți să terorizeze întregul oraș, izbucni Dekka scoasă din sărite.

   - Patru la trei în favoarea ideii de a avea un sistem de legi și de a nu răspunde violenței cu violență, zise Astrid.

   - Nu ne putem apuca să arestăm oameni aiurea, pe stradă, fără să avem niciun fel de sistem, interveni Albert.

   - Da, Sammy, spuse Howard rânjind la el. Nu poți să te duci, trăgând cu laser din mâini ori de câte ori nu-ți place de cineva.

   Dekka se fâțâi în scaun, aducându-și umerii ei lați în față, amenințător:

   - Nu, în schimb permitem ca niște copii să fie dați afară din propriile case și terorizați, ca fetița aceea.

   - Ascultă, o dată pentru totdeauna, nu putem avea un sistem în care Sam este judecător, juriu și călău în același timp, spuse Astrid.

   Apoi adăugă pe un ton mai blând:

   - Deși, dacă e vreun om în lumea asta în care să am încredere, acela e el. Sam este un erou. Dar trebuie ca toată lumea din FAYZ să știe ce e OK și ce nu e OK. Avem nevoie de reguli, nu doar de o singură persoană care decide cine a întrecut măsura și cine nu.

   - A fost un tip muncitor, șopti John. Francis. A fost un tip foarte muncitor. Copilașii o să-i ducă dorul, cu siguranță. Îl îndrăgeau grozav.

   - N-am aflat despre asta decât azi-noapte. De fapt, azi-dimineață, foarte devreme, spuse Sam.

   Apoi le descrise pe scurt ce văzuse și ce auzise la întâlnirea pe care o ținuse Orsay.

   - E posibil să fie adevărat? întrebă Albert.

   Părea îngrijorat. Sam îl înțelese. Albert ajunsese de la un copil obișnuit, cum fusese înainte când nimeni nu-l băga în seamă, la o persoană care, mai mult sau mai puțin, conducea Perdido Beach.

   - Nu cred că avem cum să aflăm, răspunse Astrid.

   Și, cu asta, toată lumea căzu pe gânduri. Ideea de a putea intra în contact cu părinții, cu prietenii, cu rudele din afara FAYZ-ului era uluitoare și de neconceput. Ideea că toți cei din afară ar putea afla ce se întâmpla în interiorul FAYZ-ului....

   Chiar și acum, că avusese timp să digere ce aflase, Sam avea sentimente puternice și nu neapărat plăcute în legătură cu asta.

   Erau atât de multe lucruri despre care nu-și dorea să vorbească vreodată! Atât de multe lucruri care ar fi putut fi privite într-o lumină îngrozitoare.

   Sam își încleștă pumnii și încercă să-și calmeze respirația.

   - Ce-a făcut Francis a fost să se sinucidă, spuse Dekka.

   - Cred că e cam mult spus, zise Howard.

   Se lăsă înapoi în scaun, puse picioarele pe masă și-și împreună degetele peste burta lui suptă. Știa că asta avea s-o enerveze pe Astrid. De fapt, Sam bănuia că exact de asta o și făcuse. 

   - Ce vreți să spun, continuă el, s-a dus repejor acasă la mami, nu? Bine, mi-e greu să cred că cineva ar putea alege să plece din FAYZ. Adică, zău, unde, în altă parte ai mai putea mânca șobolani, ai mai putea să-ți folosești curtea din spatele casei pe post de budă și să trăiești terorizat de nu știu câte feluri de baubau?

   De râs, nu râse nimeni.

   - Nu putem să-i lăsăm pe copii să facă asta, spuse Astrid.

   Părea foarte sigură de ce zicea.

   - Cum îi oprim? întrebă Edilio.

   Își ridicase capul de pe masă, și Sam putu să vadă tulburarea de pe chipul lui.

   - Păi, cum crezi că îi putem opri? Când îți vine rândul să împlinești 15 ani, cel mai simplu lucru pe care îl poți face e să accepți dispariția. Trebuie să lupți, să reziști. Noi știm asta. Dar cum să le spunem copiilor că toată chestia asta nu-i reală, chestia cu Orsay?

   - Le spunem pur și simplu, răspunse Orsay.

   - Dar nu știm dacă e adevărat sau nu, interveni Edilio.

   Astrid ridică din umeri. Se uită în gol, iar expresia feței ei era de neclintit.

   - Le spunem că totul e o minciună. Puștii nu pot să sufere locul ăsta, dar nu vor să moară.

   - Dar cum le spunem, dacă nici noi nu știm?

   Edilio părea de-a dreptul încurcat.

   Howard râse.

   - Deely-O, Deely-O, ești așa un fraier câteodată!

   Își lăsă jos picioarele de pe masă și se înclină spre Edilio ca și cum avea de gând să-i împărtășească un secret.

   - Ce vrea ea să spună, zise el, e că îi mințim. Astrid vrea să spună că o să-i mințim pe toți și o să le spunem că noi știm sigur.

   Edilio se uită țintă la Astrid, ca și cum se aștepta ca ea să nege.

   - E pentru binele lor, spuse Astrid pe un ton jos, uitându-se, în continuare, în gol.

   - Știi ce e comic în toată povestea asta? spuse Howard, rânjind. Eram destul de convins că o să venim la întâlnirea asta pentru ca Astrid să zbiere la Sam, întrucât nu ne-a spus tot adevărul. Și acum, se pare că, de fapt, suntem aici ca Astrid să ne convingă pe toți să devenim niște mincinoși.

   - Să devenim? mârâi Dekka, aruncându-i lui Howard o privire plină de cinism. N-ar fi tocmai o transformare pentru tine, Howard.

   - Ascultați, interveni Astrid, dacă îi permitem lui Orsay să continue cu nebunia asta, s-ar putea să ne trezim nu doar cu niște copii care, când vor împlini 15 ani, o să iasă din FAYZ. O să ne trezim că avem copii care nu vor să aștepte atât de mult. Copii care să decidă că vor s-o termine cât mai repede cu putință și să creadă că se vor trezi de partea cealaltă cu părinții lor.

   Toată lumea de la masă se lăsă pe spate dintr-odată, gândindu-se la ce le spusese Astrid.

   - Eu nu pot să mint, zise John, scuturând din cap, iar buclele lui roșcovane seclătinară și ele.

   - Ești membru al Consiliului, sări în sus Astrid. Trebuie să respecți deciziile noastre. Asta a fost înțelegerea. Numai așa poate să funcționeze.

   Apoi, pe un ton mai calm:

   - John, nu cumva se apropie ziua lui Mary? Nu face 15 ani în curând?

   Sam văzu că Astrid lovise din plin. Mary era, poate, cea mai importantă și necesară persoană din Perdido Beach. De la bun început preluase responsabilitatea copiilor mici și a creșterii lor. Devenise mama micuților.
   Dar Mary avea propriile probleme. Era anorexică și bulimică. Lua antidepresive cu pumnul, iar rezerva de pastile se micșora văzând cu ochii.

   Dahra Baidoo, cea care se ocupa cu medicamentele din Perdido Beach, îi spusese lui Sam în secret că Mary venea la ea o dată la câteva zile, cerând orice i-ar fi putut da Dahra.

   Mary ia Prozac și Zoloft, și Lexapro și astea nu sunt medicamente slabe, Sam. Oamenii trebuie să ia chestiile astea cu grijă, cu pauze între ele, așa cum scrie la carte. Nu te apuci să le iei cum îți vine și să le amesteci pe toate, la nimereală.

   Sam nu spusese nimănui despre asta, cu excepția lui Astrid. Și o avertizase pe Dahra să nu mai spună nimănui. Apoi se hotărâse să aibă o discuție cu Mary, dar uitase complet.

   Acum, judecând după expresia perplexă de pe chipul lui John, Sam putea ghici că el era departe de a fi sigur că Mary nu ceda dispariției și nu va păși afară din FAYZ.

 .......................................................