Setea, Carrie Jones

 1-5

   Fobofobia
   Teama de fobii

      Toată lumea se teme de ceva, nu-i așa? Asta-i preocuparea mea.

   Colecționez fobii, așa cum unii colecționează timbre și, chiar dacă par mai ciudată decât sunt în realitate, asta-mi face plăcere. Teama. Fobiile.
   De pildă, spaimele obișnuite. Mulți se tem de înălțimi, de lifturi sau de păianjeni. Astea-s plictisitoare. Mie-mi plac fobiile neobișnuite, cum ar fi:
   Nelofobia, teama de sticlă.
   Sau:
   Arahiuntofobia, teama să nu-ți rămână unt de arahide lipit de cerul gurii.
   Firește, nu mi-e frică de untul de arahide, dar nu-i așa că sună bine?
   E mult mai ușor să înțelegi un lucru, odată ce i-ai dat un nume. Cel mai adesea, pe mine necunoscutul mă înspăimântă.
   Nu știu ce nume poartă frica de necunoscut, dar știu că o am.

   Mnemofobia
   Frica de amintiri.

        Urăsc avioanele pentru că stai cu ochii holbați la cer și te năpădesc tot soiul de gânduri de care te-ai putea lipsi.
   Mnemofobia e o frică reală. N-am născocit-o eu. Jur. Se întâmplă să-ți fie teamă de propriile amintiri. Ar fi minunat să-ți poți stăvili gândurile apăsând pe un buton, dar un asemenea buton nu s-a inventat încă.

   Așa că-mi apăs cu tărie pleoapele și încerc să opresc șuvoiul amintirilor, să mă concentrez pe aici și acum. Asta zic mereu prezentatorii tv: trăiește clipa.
   La moartea tatei, mi-am legat o ață albă la deget. O păstrez acolo ca să-mi aducă aminte că până nu demult aveam sentimente, aveam un tată, aveam o viață. Mă joc cu nodul de pe degetul mic, tocmai când tipul de lângă mine se fâțâie-n scaun și-mi trage una cu pantoful lui uriaș.
   - Îmi cer scuze, spune el.

   - Nu face nimic.

   Pun deoparte notificările pentru Acțiune Urgentă de la Amnesty International, care mă roagă să scriu nu știu câte scrisori în numele unor călugări torturați sau ale unor studenți dispăruți.

   - Fără supărare, te simți bine? Arăți puțin ca un zombi.

   Cu greu, îmi întorc privirile spre el.

   E imaginea perfectă a corporatistului alb, cu nas borcănat și gușă.

   - Poftim?

   Zâmbește, și din gură i se revarsă un iz de cafea.

   - De când ai urcat în avion parc ești pe pilot automat; îți faci de lucru cu scrisorile alea, salvezi lumea, dar ești ca un zombi.

   Simt că mi se strânge stomacul.

   - Tata a murit de curând. Tatăl meu vitreg, mai exact. Dar el era tata pentru mine. El m-a crescut.

   Tipului îi piere zâmbetul ștrengăresc.

   - Oh. Îmi pare rău.

   E stânjenit și mă simt prost.

   - Nu-i nimic. Doar că-s puțin....

   Nu găsesc cuvântul potrivi: moartă pe dinăuntru? Zombică? Cuvântul ăsta nici nu există. Zombificată?

   Tipul nu vrea să-mi dea pace.

   - Începe școala. Unde mergi la școală, în Maine?

   Clatin din cap în semn că nu, dar n-am de gând să-i explic situația. Nici eu n-o înțeleg prea bine. Maică-mea m-a trimis aici, pentru că de 4 luni nu-s în stare să zâmbesc, să plâng sau să simt ceva.

   - Mă duc să stau cu bunica, rostesc eu într-un târziu.

   Dă din cap și își drege glasul, stânjenit.

   - Aha. Las` că-i bine. Dar este vreme urâtă în Maine. A venit iarna și e frig ca naiba.

         Bunică-mea sau mai exact bunica mea vitregă, Betty, mă așteaptă la aeroportul Bangor din Maine, care e probabiil cel mai mic aerport cu cea mai lungă pistă din lume.

   Aterizăm sub cerul înnorat și rău prevestitor. Știu că lucrurile nu vor decurge bine dacă până și cerul e cenșiu și rece.

   Ochii-mi fug la hanorac, dar nu-l iau pe mine. Nu vreau să mă dau bătută atât de repede. E spre sfârșitul lui octombrie, nu-i așa? Cât de rău poate să fie?

   Rău de tot.

   Stewardesa deschide ușa, lăsând gerul să intre. Mă cutremur.

   - Hai, Ttot, că nu mai suntem la tropice, zice tipul de de lângă mine și scoate un hanorac din bagaj.

   E mult mai deștept decât  credeam. Tata spunea c-ar trebui să căutăm ce-i mai bun în oameni.

   Umblă vorba că inima i-a venit de hac, dar adevărul e că l-a lăsat la greu. A hotărât să nu mai bată, să nu mai poarte sângele prețios în vene. A ruginit și a cedat.

   A murit pe podeaua bucătăriei, lângă sticla de apă pe care-o scăpasem. Pare un coșmar, dar nu e.

   Neatenția mă face să alunec pe scările ce coboară spre pistă. Colegul de drum mă prinde de mână.

   - Este greu să salvezi lumea dacă nu te poți salva pe tine însăți, zice el făcând pe deșteptul.

   Mă mai poticnesc de câteva ori și-mi simt stomacul cât o nucă.

   - Poftim?

   Am înțeles cuvintele, dar nu-mi vine să cred că le-a rostit. E atât de răutăcios. Nu le repetă.

   Vântul îmi lipește cu furie părul de obraz. Îmi vâr capul între umeri, dar nu mă ajută cu nimic.

   - N-ai cum să nu iubești Maine-ul, spuse stewardesa de la baza scărilor, fără să zâmbească.

   În această clipă, mi-e teamă că nu voi mai simți nimic vreodată, că voi privi neajutorată cum moare tata pe dușumeaua bucătăriei. Dar asta s-a întâmplat deja, nu-i așa?

   Voi mărturisi a doua mea mare teampă: teama de frig. Se numește cheimafobie, cunoscută și sub numele de cheimatofobie, frigofobie sau psihofobie. Are multe denumiri.

   Nu sunt obișnuită cu frigul, dar mă voi obișnui. Trebuie să-ți înfrunți temerile, spunea tata mereu. Doar să se înfrunți.

   Eu îmi înfrunt temerile psalmoddindu-le. La fiecare pas făcut pe suprafața alunecoasă, în drum spre aerogară, șoptesc câte una:

   Cheimatofobie.

   Frigofobie.

   Psihofobie.

   Cheimafobie.

   De ce nu mă ajută rostirea lor?

   Betty mă așteaptă la aerogară. De cum mă zărește, se repede la mine cu pași de gigant și mă strânge la piept cu brațele-i uriașe. Seamănă la statură cu tata și mă las pradă îmbrățișării, fericită că am pe cineva lângă mine, dar cumva îmi doresc să fi fost el.

   - Ce bucurie să te văd! Călătoria a fost grea? mă-ntreabă în timp ce mă conduce prin parcare spre camioneta ei mare și neagră.

   Îmi vâră valiza și rucsacul în spate. Restul lucrurilor din Charleston le-am trimis deja cu vaporul, deși nu văd ce-mi vor folosi toate tricourile și scurtele acelea în Maine. Se întoarce și îmi zâmbește, în timp ce eu mă chinui să intru în cabină.

   - E un monstru, Beyy, spun, reușind în final să urc.

   Încep să tremur. Nu mă pot controla. Simt că-mi crapă oasele de frig.

   - Camioneta asta-i cât toate zilele.

   Betty lovește tabliul de bord și râde.

   - Așa și trebuie. Numa` bună de cărat dosuri.

   - Cărat dosuri?

   - Ai vrea să zic cur? Nu vreau să-ți tulbur simțămintele delicate.

   Simțăminte delicate? Mai c-aș râde dacă aș fi în stare.

   - E nouă?

   - Da. Te-a condus maică-ta la plecare?

   - A plâns.

   Îmi plimb degetul pe suprafața unde geamul întâlnește portiera.

   - M-am simțit groaznic când am văzut-o plângând.

   Îmi fac curaj și mă uit în ochii ei, de culoarea chihlimbarului deschis, ca ai tatei, ușor cutați în apropierea tâmplelor. Se înmoaie puțin sub privirile mele.

   Din moment ce nu mi-am cunoscut tatăl biologic, bunica Betty este singura bunică pe care o am. Părinții mamei au murit când era tânără, iar ea s-a dus să locuiască împreună cu Betty, cu soțul ei Ben, și cu tata până la terminarea liceului. Betty a fost nemaipomenită că a primit-o pe mama, așa cum de altfel m-a primit și pe mine acum.

   Betty încuviințează din cap și întoarce mașina.

   - Firește că a plâns. Îi e greu să se despartă de tine.

   - Atunci n-ar fi trebuit să se descotorosească de mine.

   - Asta crezi tu că face?

   Ridic din umeri și-mi pun mâinile-n poală.

   - Vrea doar să se-asigure că...

   - Că n-o iau razna?

   Izbunesc într-un râs amar ce pare nespus de străin de mine și îmi răsună în pieptul gol.

   - Mă expediază în regiunea asta uitată de Dumnezeu ca să n-o iau razna?

   - Ești cam înverșunată, dragă.

   - Știu. Îmi pare rău.

   Betty surâde.

   - Lasă că nu strică puțină înverșunare. Din ce mi-a spus maică-ta, ești foarte amărâtă și ți-ai pierdut firea aceea încăpățânată, mereu dornică să salveze lumea.

   - Betty.... s-a dus.

   - Știu, drăguță, dar cred c-ar vrea să ne vedem mai departe de viață. Știu că-i o expresie răsuflată, dar ăsta-i adevărul.

   Betty e o femeie de treabă. A fost în fruntea unei companii de asigurări de viață, dar s-a pensionat când a murit bunicul. După o vreme, s-a plictisit de partidele de golf și de pescuit și s-a apucat de alte năzdrăvănii.

   - Am de gând să mă îmbunătățesc, întâi pe mine și apoi întreaga comunitate, i-a spus odată tatei.

   Așa că s-a apucat să alerge și a participat la maratonul din Boston, la vârsta de 65 de ani. Pe urmă, a obținut centura neagră și certificatul de paramedic. Cu asta se ocupă și în prezent. E șeful paramedicilor la Downeast Ambulance din Bedford, Maine, dar nu acceptă bani.

   - Eu am destui. Să-i dea tinerilor cu familii, i-a explicat ea tatălui meu când a-nceput să se plimbe cu ambulanța. Așa mi se pare corect.

   Pentru bunica Betty, corectitudinea însemna totul.

   - Nu-i prea corect să te procopsești cu o nebună, așa ca mine, îmi spune ea în drum spre Bedford, pe Ruta 1A.

   N-am de gând să vorbesc despre asta, așa că dau din umeri.

   Betty observă numaidecât.

   - Ce frumoase-s frunzele, nu?

   Așa mă încurajează să nu amplific discuția.

   - Foarte frumoase.

   Copacii au început să-și lase frunzele. Cei pe lângă care trecem sunt ultima redută, căci în curând vom da peste un peisaj sterp și înghețat. Frunzele sunt frumoase, dar abia se mai țin de ramuri. Vor ceda în curând, ca multe dintre suratele lor. Vor putrezi în țărână, vor fi strânse în grămezi, arse și călcate în picioare. Mă apucă din nou tremuratul.

   - Știi că ne facem griji pentru tine?

   Dau din umeri, cel mai răsuflat dintre toate gesturile, dar de altceva nu sunt în stare. Betty dă drumul la căldură, și o pală de aer mă lovește în față.

   - Așa, cu păru-n vânt, arăți ca un top-model, sexy cum s-ar spune.

   - Aș vrea eu, bolborosesc.

   - Te vei obișnui cu frigul.

   - E destul de frig în Charleston, atât de frig și de sterp.....

   Îmi ascund chipul în palme, apoi îmi dau seama de patetismul gestului.

   - Îmi pare rău. Sunt tare plângăcioasă.

   - Ai voie să plângi.

   - Nu, n-am voie. Urăsc să fiu plângăcioasă. N-am motive să mă plâng, mai ales ție. Doar că regiunea asta e atât de seacă și lipsită de viață. Arată ca și cum tot statul se pregătește să fie acoperit sub zăpadă. Vine iarna, anotimpul morții. Până și iarba pare să fi depus armele.

   Betty izbucnește în râs, apoi rostește cu glas sinistru:

   - Și copacii. Se îngrămădesc în fața ta ca să ascundă depărtările, să nu vezi ce mișună la pământ, prin tufișuri sau în spatele arborilor.

   Îmi lipesc palma de geamul înghețat și las o urmă.

   - Ăsta nu-i un film de groază, Zara.

   Zâmbește înțelegător, dar și puțin răutăcios. Asta-i Betty.

   - Știu.

   - E frig aici, în comparație cu Charleston. Va trebui să te-nfofolești zdravăn.

   - Da.

   Cheimafobia.

   - Încă mai psalmodiezi fobii?

   - Am rostit-o cu voce tare?

   - Da.

   Își ia o mână de pe volan și mă bate prietenos pe picior, apoi reglează din nou căldura.

   - Am eu o teorie despre treaba asta.

   - Chiar așa?

   - Da, am impresia să ești genul acela de persoană care crede că, dacă rostește un nume de ceva, poate să-i dea de furcă, să-l învingă, și așa va trebui să faci și cu moartea tatălui tău. Știu că e dureros, Zara, dar....

   - Betty!

   Un bărbat înalt stă nemișcat la marginea drumului, cu privirea pierdută.

   Betty virează peste cele două linii galbene și readuce camioneta pe drumul cel bun.

   - Mama mă-sii! urlă ea. Imbecilule!

   Gâfâie. Îmi fug degetele în centura de siguranță. Respiră adânc de câteva ori și spune:

   - Să nu te prind că vorbești ca mine, că mă omoară maică-ta.

   - L-ai văzut? rostesc eu în cele din urmă.

   - Firește că l-am văzut. Idiotul stătea în drum. Bine că l-am zărit, altfel îl măturam.

   Mă uit țintă la ea, încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Îmi întorc privirile, dar am cotit și nu pot să-mi dau seama dacă individul mai era acolo.

   - Chiar l-ai zărit?

   - Bineînțeles. De ce întrebi?

   - Vei crede că-s proastă.

   - Oh, dar n-am nicio îndoială în privința asta, râde ea, așa că știu că glumește.

   - Ești o bunică al naibii de răutăcioasă.

   - Recunosc. Deci, de ce-ai întrebat?

   Văd că nu renunță ușor, așa că mă prefac nepăsătoare.

   - Am impresia că-l văd pretutindeni pe tipul ăsta înalt, palid, cu părul întunecat. Dar nu se poate să fi fost el.

   - L-ai văzut pe individul ăsta în Charleston?

   Dau din cap. Aș vrea să ating podeaua cu picioarele, să nu mă simt așa mică și proastă.

   Betty cade pe gânduri, apoi rostește:

   - Și l-ai revăzut aici?

   - Da, știu, sună stupid și ciudat.

   - Nu e stupid, scumpa mea, dar e într-adevăr ciudat.

   Claxonează o altă camionetă ce vine din partea opusă.

   - Ăsta-i John Weaver. Constructor și pompier voluntar, tare de treabă. Zara, dragă, să nu te sperii, dar vreau să rămâi diseară în casă, bine? Să nu te plimbi pe străzi.

   - Poftim?

   - Fă-i pe plac unei bătrâne.

   - Zi-mi de ce.

   - Săptămâna trecută a dispărut un băiat. Oamenii se tem să nu fi pățit ceva rău.

   - Poate  a fugit de-acasă.

   - Poate că da, poate că nu. Dar mai e un motiv. Uite, treaba mea e să salvez oameni, nu? Știu că în Charleston obișnuiai să alergi noaptea, dar aici n-avem atâtea felinare. Nu vreau să-mi culeg nepoata de pe șoseaua Beechland, bine?

   - Da.

   Mă holbez la copaci și izbucnesc în râs, la ridicolul situației.

   - În ultima vreme n-am mai alergat.

   - În ultima vreme nu prea mai faci nimic, din câte-am auzit.

   - Mda.

   Mă joc cu ața prinsă la deget. E o bucățică din covorul cumpărat de tata. La început era albă, dar între timp s-a făcut cenușie. Mă trec fiorii.

   Restul drumului schimbăm câteva bârfe, și în cele din urmă se așterne tăcerea.

   Nu mă deranjează.

   - Imediat ajungem. Pun rămășag că ești obosită.

   - Puțin.

   - Pari obosită. Ești palidă.

   Casa lui Betty e mare, cu olane de cedru și verandă. E primitoare și călduroasă, asemenea unei vizuini ascunse în pădurea înghețată.

   Din câte mi-a spus mama, are 3 dormitoare la etaj și 1 la parter. Interiorul e îmbrăcat în lemn și cărămidă, cu tavan înalt în bucătărie și o sobă în sufragerie.

   De cum intrăm pe alee, Betty face un semn spre un Subaru parcat.

   Rămân cu gura deschisă și abia reușesc să zic:

   - Încă mai are abțipildul pe geam.

   - E nou-nouț. Nu-i lucru ușor să conduci prin Maine și vreau să te știu în siguranță. În plus, n-am de gând să fac zi și noapte pe șoferul și să te duc de colo colo.

   - Dar ai jurat....

   - Mda, cum jură pescarii. Eu zic să te-obișnuiești cu ideea.

   Mă fixează cu privirea.

   - Ei, îți place?

   O iau în brațe, iar ea chicotește și mă bate ușor pe umăr.

   - O nimica toată, drăguță. Oricum e pe numele meu, deci nu-i mare lucru.

   - Ba e!

   Sar din camionetă, țâșnesc spre mașină și îmi lipesc mâna de portiera înghețată pe care s-a așternut neaua, până nu-mi mai simt degetele și Betty mă cheamă înăuntru.

   - Nu merit așa ceva, spun eu.

   - Ei, cum să nu meriți?

   - Chiar nu merit.

   - Termină, că-ți zic vreo două imediat. Zi „să trăiești, bunico” și cu asta basta.

   - Să trăiești bunico și cu asta basta.

   - Zgâtie ce ești!

   - Betty... e minunată!

   O iau din nou în brațe. Mașina e primul lucru bun care mi s-a întâmplat în Maine. E primul lucru bun care mi se-ntâmplă de multă vreme încoace. Nevoiașii din lumea a treia strâng bani o viață-ntreagă ca să-și permită o mașină, și uite-o pe-a mea, cum mă așteaptă cuminte pe alee. Simt că mă ia cu amețeli.

   - Chiar nu meritam asta, Betty, insist eu, odată ajunse în sufrageria călduroasă.

   Betty aprinde focul în sobă.

   - Gata cu prostiile astea, Zara.

   Când se ridică, îi trosnesc șalele, amintind că are totuși o vârstă. Parcă nu mă pot gândi la asta.

   - Meriți mult mai multe.

   - Dar sunt unii care mor de foame și n-au un acoperiș deasupra capului și...

   Îmi face semn să tac.

   - Așa e. Nu spun că n-ai dreptate, dar asta nu-nseamnă că, dacă ei n-au, nu trebuie să ai nici tu.

   - Dar.....

   - Și nu-nseamnă că nu poți folosi lucrurile pe care le ai pentru a-i ajuta pe alții.

   Își dă jos pălăria și-și trece degetele prin părul cărunt și cârlionțat, cu nuanțe portocalii.

   - Cum poți să faci muncă de voluntariat fără mașină? Sau să mergi la școală? Ai?

   Ridic din umeri.

   - Sunt tare ocupată, Zara, continuă ea. Totuși, mi-am schimbat programul de lucru și încerc să nu mai răspund noaptea la urgențe. Vom lua cina împreună, așa, în familie.

   Surâde, și glasul i se-nmoaie.

   - Ești leită lui.

   Se referă la tata. Simt nodul în gât, dar izbutesc să șoptesc:

   - Cum?

   - Mereu încerci să salvezi lumea. Mereu îngrijorată să n-ai mai mult decât nevoiașii.... Și mereu încerci să scapi de școală.

   Mă îmbrățișează scurt și-mi trage o palmă la fund. Are uneori niște apucături de antrenor de fotbal.

   O sun pe mama, deși n-am deloc chef.

   - Am ajuns.

   - Oh, scumpete! Mă bucur c-ai ajuns cu bine. Cum e?

   - Frig.

   - Nu-mi spui nimic nou, izbucnește ea în râs. 

   Apoi tace.

   - Tot supărată ești că te-am trimis acolo? întreabă ea într-un sfârșit.

   - Da.

   - E pentru binele tău.

   - Sigur că da. Știai că săptămâna trecută a dispărut un băiețel?

   - Poftim? Dă-mi-o pe bunică-ta la telefon, te rog. Zara.... te iubesc.

   Îi întind receptorul lui Betty.

   - Vrea să-ți vorbească.

   Apoi spun în receptor.

   - Și eu te iubesc.

   Betty astupă receptorul cu palma și-mi spune:

   - Hai, du-te sus și fă-te comodă. A doua ușă pe stânga. Mâine mergem să-ți înregistrăm mașina la primărie. Și te-apuci de școală. Nu care cumva să-ți pierzi vremea prin casă.

   Încuviințez și încep să urc scările, dar mă opresc brusc și-o aud pe Betty rostind cu voce tăinuită:

   - Ai avut dreptate. Nu-i în apele ei.

   Apoi tropăie în grabă și mă surprinde trăgând cu urechea.

   - Vrei să auzi ce vorbesc cu maică-ta?

   Cuvintele îmi înțepenesc în gâtlej și izbutesc să clatin din cap.

   - La culcare, domnișoară!

   O iau la goană pe scări și nu mă opresc până-n dormitor.

   Are draperii dantelate și cuverturi matlasate, și nu pare chiar așa rău. Pereții sunt deschiși la culoare și nu sunt îmbrăcați în lemn. Într-un colț stau grămadă cutiile cu lucrurile mele. Mă lepăd iute de blugi și de bluza cu glugă și înșfac capotul agățat de ușă, pe-un umeraș. Pe materialul moale și albastru e brodată litera Z. Mă înfofolesc în el și, pentru câteva clipe, mă simt aproape fericită. Urmează un duș fierbinte, să scap de tot jegul de pe avion, dar mă enervează toate rățuștele alea imprimate pe faianță. Odată uscată, mă întorc în cameră și observ că bunica nu se amestecă în aranjarea dormitorului.

   Se pare că-mi pot lipi și posterul cu Amnesty International pe perete. Simbolul Amnesty e o lumânare pe care se-ncolăcește sârmă ghimpată.  Rămân cu privirile fixate pe flacăra lumânării și aproape că mă simt bine... dar nu într totul. Când îmi scot rapoartele pe Drepturi Internaționale, capul bunicii apare în ușă.

   - Te descurci?

   - Da. Mulțumesc de găzduire.

   Las jos teancul de cărți și zâmbesc. Zâmbește și ea și coboară una dintre jaluzele.

   - Sunt onorată să-mi petrec timpul alături de singura mea nepoțică.

   Mă apropii de celălalt geam și trag jaluzeaua, nu înainte să îndepărtez aburi și s-arunci o privire afară. Doar copaci și beznă, beznă și copaci.

  - Chiar nu vreau să merg mâine la școală.

   Se așază lângă mine.

   - Firește că nu.

   - Nu prea-mi arde de nimic.

   - Știu, dragă, dar vei vedea că va fi mai bine.

   Se lipește de mine, mă ia după umeri și mă strânge cu afecțiune.

   - Poți spera să tragă o ninsoare monstru.

   - Ce idee minunată, spun și o îmbrățișez. Aș putea încerca dansul zăpezii.

   - Taică-tău te învățat asta? mă-ntreabă ea râzând.

   - Da. Arunci un cub de gheață în toaletă și dansezi în jurul său, cântând „Ninge, ninge...”.

   - Până se topește. Ah, fiu-meu.... tare mi-e dor de el.

  Mă bate pe umăr, dar numai pentru câteva clipe.

   - Orice gânduri ai avea, mă bucur că ești aici să-mi ții de urât. Nu-ți mai fă atâtea griji, vei vedea că va fi bine.

   - Mi-e teamă că nu-s pregătită pentru școală....

   Mă-ndepărtez puțin și-mi încrucișez brațele. Betty mă pupă pe creștetul capului.

   - Te vei descurca de minune, prințesă. Și, dacă se ia cineva de tine, arată-mi-l numai, că ți-l aranjez eu.

   Numai gândul că bunica mea ajunstă la o vârstă respectabilă, preocupată să salveze vieți, ar putea ciomăgi pe cineva mă face să izbucnesc în râs.

   - Vorbesc serios, Zara. Dacă cineva nu-ți dă pace, să-mi spui. Dacă te speria sau te deranjează ceva, îmi spui. E datoria mea de bunică, lasă-mă pe mine să rezolv, bine?

   Afară fulguiește necontenit și nu suntem decât în octombrie. 

   Mă uit înfiorată în ochii ei de culoarea ambrei, aidoma unei pisici sălbatice. Pupilele i se dilată ușor, semn că nu glumește. Chiar vorbește serios.

   O iau de mână și spun:

   - Bine.

         Un urlet mă trezeșe în miez de noapte. Un urlet prelung, care trădează suferință.

   Mă ridic, cu fiori pe șira spinării. Un alt urlet, nu foarte îndepărtat. Să fie coioți?

   Urmează câteva schelălăituri entuziasmate și încă un urlet. Îmi vine în minte documentarul pe care l-am văzut la ora de biologie, despre comportamentul coioților, când își ucid prada. Seamănă puțin, dar urletul ăsta e mai profund, mai potrivit pentru un câine mare sau un lup.

   Mă repede la fereastră, trag jaluzelele și arunc o privire afară. Un covor alb înveșmântează gazonul și mașina mea. Sub razele lunii, zăpada pare alcătuită din cristale sau diamante strălucitoare. E superb.

   Expir puternic. Mi-am ținut cumva răsuflarea? De ce mi-am ținut răsuflarea?

   Pentru că mă gândesc la tata.

   Aici a crescut tata, dar ochii lui nu vor mai vedea vreodată zăpada sau casa, sau pădurea, sau pe mine. A fost răpit din viață și întemnițat. Aș da orice să-l eliberez.

   Degetele mele ating fereastra rece. Zăresc mișcare la marginea pădurii, o umbră mai degrabă, o siluetă mai întunecată decât trunchiurile arborilor.

   Mă-nclin puțin și mijesc ochii. Nimic.

   Brusc, mă izbește acea senzație. Păianjeni imaginari îmi mișună pe piele.

   Mâna mea părăsește cadrul ferestrei. Trag draperiile și mă întorc în pat în vârful piciorarelor, cât de iute sunt în stare fără să fug.

   - Nu-i mare scofală.

   De-asta sunt minciunile împuțite. E greu să-ți torni gogoși, și-apoi să le mai și crezi. Preferabil e să-ți psalmodiezi fobiile, să înfrunți realitatea sau să-ți vezi de drum, dar deocamdată nu pot să fac asta.

   Didascaleinofobie

   Frica de-a merge la școală

       Plânsul e bun pentru că mă lasă mereu fără cunoștință.

   Astă-noapte am dormit tun, cu toată schelălăiala aia stupidă de la miezul nopții. Bine că nu-s cinofobică, astfel aș fi stat toată noaptea ca pe ace.

   Acum e liniște, până sună alarma. Zăpada învăluie întreg orașul și n-am de gând să dau piept cu ea. Casa bunicii Betty e tare comodă și patul meu e confortul întruchipat. Cu toate astea, îmi mișc fundul obosit până la fereastră. Peste tot zăpadă și, repet, suntem la mijlocul lui octombrie.

   - Asta nu-i treabă curată, îmi spun, în timp ce trag draperiile.

   Iau micul dejun singură. Betty mi-a lăsat un ditamai biletul pe masă, chiar lângă un desen care seamănă cu Carolina de Sud. 

      Zara, am plecat la secție. Un camion care transporta bușteni s-a răsturnat pe șoseaua 9. Răni ușoare. Școala nu s-a anulat. N-ai pus destul suflet în rugăciunea aceea. Să ai mai mult noroc data viitoare. Ha-ha. Vezi că ai și educație fizică, deci să-ți iei haine. Condu cu grijă, șoseaua e alunecoasă.

   Ți-am făcut și-o hartă. O ții tot în față. Să nu te plimbi cu mașină după ce se lasă întunericul. Mă întorc pe la asfințit. Arată-le de ce ești în stare.

   Uite și cheile.

      A desenat o săgeată spre chei, care erau lângă bilet, de parcă nu le-aș fi observat.

   Le ridic și fe flutur în aer. Una se prinde în ața legată la deget. Nodul s-a cam lărgit.

      Șofatul meu catastrofal începe înainte să mă sui la volan, când alunec pe scări și mă izbesc de-un copac.

   Zăpada ascunde un strat de gheață, pe care nu-l zăresc. Mă clatin, îmi pierd echilibrul, dau din mâini ca apucata și iau pinul în brațe, atentă totuși să nu-mi lovesc fața.

   - La naiba!

   Mă îndepărtez cu grijă. Dacă nu-ți ridici piciorul, riști să aluneci ca patinatorii, deși e greu să realizezi o asemenea performanță pe tocuri.

   - Cu grijă, mai întâi stângul, apoi dreptul, îmi spun. Întâi stângul, apooooi....!

   Mă dezechilibrez din nou, îmi rotesc brațele și mă înfig în capota mașinii. Respir ușurată, într-un nor de aburi. Pantofiorii mei frumoși, cumpărați din Charleston, sunt îngropați în zăpadăă. Zăresc urme de ghete și sclipici auriu, genul de sclipici folosit la lucrul manual în clasa I. Cred că Betty a încercat la un moment dat mașina astă-noapte. Da, abțibildul de pe portieră a fost dezlipit.

   Cad pe gânduri, dar nu din cauza urmelor de ghete. Nicidecum.

   Lângă urmele lui Betty văd niște urme uriașe de câine. Cred că-s de câine. Sunt prea mari ca să fie de pisică. Îmi răsucesc capul. Nu știam că are un câine. Poate asta am auzit în miez de noapte. Poate asta am zărit la marginea pădurii. Sau poate era vreun câine turbat, gata să-mi sară în gât, cu ochii ca două văpăi, fălci lucioase și colți monstruoși. Cinofobie curată.

   Îmi trag o palmă, doar-doar scap de gândurile astea negre.

   - Am citit prea mult Stephen King.

   Adevărul e că n-am mai citit poveștile alea de groază care se petreceau în Maine din clasa a VII-a, de când mi-a interzis tata.

   Ce mi-a spus atunci?

   - Îl iubesc pe Stephen, dar conferă Maine-ului o reputație proastă.

   Când mă gândesc la tata, fiecare gură de aer aduce un nod în gât. Îmi pun poșeta pe umăr și intru în mașină.

   Betty mi-a lpsat un bilețel pe bord.

     Pornește sistemul de degivrare. E butonul cu linii ondulate.

   Am găsi butonul, dar îmi tremură degetele și abia reușesc să apăs. Aerul rece iese cu un jet puternic. Mă simt de parcă aș fi sărutată de-un yeti sau de-o lighioană a iadului dintr-un roman de Stephen King, care-ți răpește sufletul cu un sărut mortal. Sau asta era dintr-un roman cu Harry Poter? Nu mai țin minte.

   Jetul de aer se izbește de buzele mele. Aș putea să jur că le-am auzit clămpănind.

   - Minunat.

   Durează vreo 5 minute până se limpezește parbrizul, suficient cât să dau o fugă-n casă și să-mi iau căciula. Sunt cu ochii-n patru după câini turbați. Mă-ntorc în mașină, ies de pe alee și învăț o nouă lecție despre gheață.
   E al naibii de greu să conduci și n-ai voie să depășești 30 la oră, dacă nu vrei să te trezești cu fundul pe contrasens.

   Urăsc gheața.

     Ajung în cele din urmă lașcoală, cu degete albe de frică și frig, iar inima îmi bate nebunește în piept, așa că în mod firesc mă enervez când un idiot într-un superb Mini Cooper roșu îmi taie calea și ocupă locul de parcare. Are lanțuri la roți și nu alunecă.

   - HEI! urlu eu când mi se blochează din nou frânele.

   Mă strecos într-un loc mic de parcare, îmi las capul pe volan și răsuflu puternic. Îmi vine să-i trag una idiotului ăluia din Mini, și prnirea asta violentă mă surprinde. Voi fi pașnică, așa cum și-ar fi dorit tata. Pipăi ața de pe deget. Abia se mai ține, dar e tot acolo.

   - Nu voi fi violentă, nu voi fi violentă, psalmodiez eu încet. Sunt pașnică și înțelegătoare. Sunt pașnică și înțelegătoare. Nu vreau să-i arăt nimănui degetul mijlociu.

   Opresc motorul, ies din mașină și aștept.

       Tipul iese din Mini cu grația unui atlet desăvârșit și aterizează perfect pe gheață, fără să alunece un centimetru. Poartă bocanci. Dumnezeule, tipii de-aici poartă bocanci maronii, ca tăietorii de lemne! Se pare că am lăsat civilizația în urmă.

   Trântește portiera, face stânga-mprejur și ia într-un final act de persoana mea. Ce frumos din partea lui.

   Pentru o clipă, inima îmi stă-n loc. Apoi, când privirile noastre se întâlnesc, începe să bată puternic. Aștept încremenită, în timp ce el străbate porțiunea înghețată cu pași mari, de parcă ar merge pe asfalt sau pe iarbă. Nenorociții ăia de bocanci îl feresc de orice pericol.

   Cu fiecare pas, e tot mai aproape de mine, până ce pot să-i zăresc inelele întunecate din jurul pupilelor și începutul de barbă, nu foarte pronunțat, dar suficient cât să-mi dau seama că se bărbierește des. Răspândește un iz de mosc. E atât de aproape că-mi invadează teritoriul sau mai bine zis intimitatea.

   Fac un pas înapoi și alunec, dar mâna lui țâșnește și mă prinde la timp de cot.

   - Ai grijă. Alunecă rău de tot pe-aici, spuse el, cu un zâmbet pe față.

   I-aș întoarce zâmbetul, dar cu greu izbutesc să-mi stăpânesc emoțiile. Într-un final, îmi recapăt glasul.

   - Da. Ai dreptate.

   Părul lui des și castaniu joacă în bătaia vântului. Adulmecă aerul.

   - Ești bine?

   - Da.

   Îmi retrag cotul, deși aș vrea ca mâna lui să rămână acolo ore în șir, să mă susțină.

   Tipul e înalt cât toate zilele și bine clădit, dar nu exagerat, ca luptătorii de wrestling, ci proporționat. Îmi dau seama doar după gât și brațe. Sincer, nu știu cum încape în mașinuța aia.

   - Ești nouă. Zara, dacă nu mă-nșel, rostește el, zâmbind din nou.

   Mă agăț de capota mașinii.

   - De unde știi?

   - O știu pe Betty. Pe bunică-ta.

   - O știi pe Betty?

   Iau mâna de pe capotă și fac câțiva pași timizi spre școală, dar alunec.

   - Mai demult, preda lecții de prim-ajutor în situații-limită. E nemaipomenită.

   Mă prinde de mână.

   - Mă mir că nu te-a obligat să-ți iei bocancii.

   - Era deja plecată.

   - Ar trebui să porți bocanci.

   Se aude clopoțelul, dar el nu iuțește pasul.

   - Nu-i nevoie să m-ajuți. E-n regulă. Vei întârzia.

   - Nu vreau să cazi.

   Înghit în sec și îmi înalț privirile.

   - Mulțumesc.

   Îmi ține ușa deschisă.

   -  Oricând.

   Școala e mult mai primitoare decât mă așteptam. Coridoarele răspândesc un iz de sirop de clătite, sunt luminoase și înțesate cu picturile studenților, în contrast cu lumea de-afară, cenușie, dezolantă și cumva fermecată. Mă simt de parcă aș fi intrat din nou în adevărata lume. Au chiar și o pictură închinată diversității, ca la fosta mea școală, doar că acolo se afla în bibliotecă.

   - Slavă Domnului! șoptesc eu în timp ce-mi curăț pantofii, trăgând nădejde că degetele de la picioare se vor încălzi cât de curând.

   Sau ar putea să se desprindă, unul câte unul, să rămân șchioapă și diformă. S-au întâmplat lucururi din astea, dar evident nu mie.

   - Biroul e acolo, îmi spune el și face semn spre o cameră cu geam mare. Te descurci?

   - Da, mulțumesc.

   Biatul încuviințează și zâmbește cu jumătate de gură, apoi se îndepărtează cu pași mari. Chiar și din spate pare atât de frumos. Îmi scutur capul ca să nu mă mai holbez la el și dau buzna la secretariat.

   E mult mai luminos decât mă așteptam. Din grabă, reușesc cumva să izbesc ușa de perete. Mă înroșesc toată și bolborosesc un „mă scuzați” timid.

   Domnișoara palidă și arătoasă, însărcinată cu anunțurile, îmi aruncă o privire ce spune „Da` tu cine dracu` mai ești?”

   Zâmbesc politicos și rostesc cu cel mai mieros glas de care sunt în stare:

   - Mă scuzați.

   Nu funcționează. Își dă părul lung, blond-roșcat, pe spate și se strâmbă a nemulțumire. Drept răspuns, ridic artistic o sprânceană. Touche.

   Scuzele mele au însă efect asupra secretarei, care-și ițește capul din spatele tejghelei. Figura ei îmi aduce aminte de doamna Moș Crăciun. Îi lipsesc doar costumul roșu și prăjiturelele.

   - Ah, tu ești Zara White, dacă nu mă-nșel! Nepoțica lui Betty.

   Își duce părul rărit după ureche, ca o școlăriță.

   - Semeni leit cu maică-ta. Uimitor! Te-aș fi recunoscut dintr-o mie. Ca doi gemeni semănați... doar culoarea părului diferă. Cred că-l moștenești pe taică-tău la păr.

   Se oprește din turuit să ia o gură de aer și profit de ocazie să îndrug și eu ceva.

   - Da, bună ziua, eu sunt. Aș dori să mă înscriu la cursuri. Îmi pare rău că vă dau bătăi de cap.

   Scorpia cu anunțurile pufnește și strâmbă din nas, dar secretara surâde.

   - Ce cumsecade. Nu vrea să deranjeze. Maică-ta te-a crescut bine. Îmi pare rău de tatăl tău vitreg, dragă.

   Simt nodul în gât, dar reușesc să îngaim un „mulțumesc”.

   - I-am cunoscut pe părinții tăi.

   Își dă jos ochelarii și mă cercetează cu milă, apoi își aranjează mânecile, scoate un dosar și îl trântește e birou. Scorpia blondă dă ochii peste cap și se-ntoarce cu spatele. Secretara nu observă gestul ei. Scoate un orar.

   - Poftim aici, dragă, rostește ea, înmânându-mi un orar. Toate orele. Eu sunt doamna Nix.

   Iau orarul cu o mână tremurândă, dar nu reușesc să mă calmez. Dumnezeule!

   - Lasă că va fi bine. Prima zi e cea mai grea.

   Apoi, către Scorpia cu anunțurile:

   - Megan, condu-o te rog pe Zara la sala de clasă.

   Megan, ce nume potrivit pentru domnișoara Scorpie. N-am întâlnit până acum vreo Megan care să mă placă. De ce-ar fi asta excepția de la regulă?

   Scorpia se-ntoarce și mă străfulgeră cu privirea.

   - Am de făcut anunțuri.

   Doamna Nix își dă o palmă peste frunte.

   - Da, am uitat. Ian, nu-i arăți sala de clasă Zarei, te rog?

   Megan îmi aruncă un zâmbet batjocoritor și face semn către însemnele pentru pace cusute pe blugii mei.

   - Faine însemne, hipioato, face ea, și se întoarce cu spatele.

   Îi întorc zâmbetul și îi răspund în gând: faini pantofi confecționați de sclavi asiatici, materialisto, dar îmi duc iute mâna la gură, nu care cumva să-mi scape porumbelul.

   Doamna Nix se plimbă de colo colo, cu privirile după Ian.

   - Iată-l. Condu-o, te rog, pe Zara, dragă.

   Băiatul își trage picioarele de păianjen de sub birou și-mi zâmbește, cântărindu-mă din priviri.

   - S-a făcut.

   Se apropie cu pași lenți la câteva palme de mine și mă văd nevoită să-mi întind gâtul ca să-i pot zări chipul lung și palid, acoperit cu plete blond-roșcate, teribil de ciufulite.

   Oare toți băieții din orășelul ăsta sunt înalți? Tatăl meu vitreg nu era chiar așa de lunguieț, deși în comparație cu mine părea cu-adevărat înalt.

   - Pullman. Nu-i greu. Acolo am și eu.

   Ian își saltă un ghiozdan pe umăr, zâmbește și îmi ia hârtiile.

   - Dulăpior nu primește, doamnă Nix?

   Doamna Nix își mai trage o palmă peste frunte. Dac-o ține tot așa, se va alege cu vânătăi.

   - Ba cum să nu! Cum am putut uita?

   Clatină din cap și îmi zâmbește încurcată.

   - Ce să-i faci, vârsta.

   - Nu vă faceți griji, spun eu. Mulțumesc.

   Arunc o prvire furișă spre Megan, uimită de câtă ură descopăr în ochii ei, și-o iau pe urmele lui Ian, care-a luat-o iute la picior. Când își dă seama că de-abia mă țin după el, încetinește și-și cere scuze.

   - Picioarele astea lungi sunt de vină, rostește el, rumen în obraji.

   Îi ating brațul.

   - E-n regulă.

   - Pe bune?

   Pe fața lui înflorește un zâmbet tâmp de copil care tocmai a primit o prăjiturică, deși a vărsat boabe de cafea pe covorul persan.

   - Pe bune.

   Trag adânc aer în piept.

   - Ești cumva un alergător?

   - Se poate spune și-așa.

   Mă prinde de cot.

   - Anul trecut am câștigat cursa pe stat la 1800 și am luat locul I pe Noua Anglie la...

   - Fanfaronadă, bombăne cineva care trece pritnre noi.

  Iar își înfige degetele în cotul meu, nu care cumva să mă scape, dar într-un chip mult prea protector. Tipul din Mini Cooper face cu mâna și spune:

   - Scuzați-mă.

   Mă holbez la el. Are niște umeri uriași, mai să-i rupă puloverul... nu că m-aș uita după asta, Poartă un pulover de cașmir, ceea ce mi se pare cam excentric pentru Maine. Ori au magazine `Nalt și Lat prin zonă, ori și l-a comandat de pe internet.

   Îl aud pe Ian cum mârâie. Mă prefac că nu bag de seamă, dar îl ating împăciuitor.

   - Cine-i băiatul ăla?

   Se apleacă ca să-l aud și eu, și-mi șoptește încruntat:

   - Nick Colt, cunoscut și sub numele de piază rea.

   Izbucnesc în râs.

   - Ce-am spus? mă-ntreabă Ian cu tristețe-n ochi, făcând o mutră chiar și mai lungă.

   - Nimic, doar că tinerii din partea locului vorbesc de parc-ar avea 50 de ani: cunoscut și sub numele de piază rea.

   Mă ia după umăr și mă-ndrumă spre un nou coridor.

   - Dar de-unde vii tu cum vorbesc tinerii?

   - În Charleston?

   În călătoriile mele cu familia, am dat peste tot soiul de oameni care vorbeau curios, dar asta prin țări îndepărtate, or, din câte știu, Maine e încă pe harta Statelor Unite.

   - Ești din Charleston, deci, spune el, dând din cap. Nu-i de mirare....

   - Nu-i de mirare că ce?

   Se oprește în pragul ușii.

   - A, nimic.

   - Nu, sincer acuma.

   Sper că nu gândește acum că-s o țărancă ieftină sau o habotnică, așa cum cred mulți despre cei care trăiesc la sud de New York.

   - Pari puțin diferită.

   - Superficială?

   - Poftim?

   Încremenesc la auzul propriilor mele cuvinte.

   - Nimic, îmi cer scuze.

   Nu pare deloc afectat.

   - Deci, dacă ai nevoie de orice informație, întreabă-mă pe mine. Sunt în echipa de cros și de baschet, sunt în Key Club și sunt președinte pe clasele a XI-a, și sunt înscris într-o droaie de cluburi, așa că, dacă vrei să te înscrii undeva, anunță-mă. Te rezolv în doi timi și trei mișcări.

   Pocnește din degete.

   - Scuze, știu că-i răsuflat.

   - Dar văd că ești pus pe fapte mari.

   - Ce rost are să defilezi cu turma? Trebuie să te impui acolo unde ai posibilitatea.

   Brusc, se oprește și clatină dezamăgit din cap.

   - Știu că sună groznic. Voiam să zic că trebuie să faci tot ce-ți stă-n putință ca să intri la facultate, să fii în frunte... Uite că am ajuns.

   Rânjește încurcat.

   Înăuntru, noii mei colegi își aranjează lucrurile, se înghesuie prin bănci și bârfesc despre tot ce vrei și ce nu vrei. Toți poartă haine Gap și au alura aceea de mall, atâta doar că băieții poartă bocanci. Unii dintre ei poartă hanorace negre de flanelă. Iar eu am blugi găuriți, cu însemnele păcii brodate pe material. 

   Trag adânc aer în piept. Zero șanse să mă acomodez aici, la mijlocul clasei a XI-a. Orice speranță a pierit.

   Inima mi se face din ce în ce mai mică.

   Aurorafobia - aurora boreală te bagă-n sperieți

   Autodisomofobie - teama de cineva care miroase oribil

   Automatonofobia - păpușile ventrilocului îți dau fiori

   Automisofobie - mai bine vine sfârșitul lumii decât să fii murdar

   Autofobia - frica de tine însuți

    Megan cea răutăcioasă nu e în clasă cu mine, dar avem curs comun la spaniolă. Ian mă conduce până la ușa sălii de clasă, sub privirile ei suspicioase. Pun rămășag că, dacă-ar fi pisică, ar șuiera.

   - Chiar nu-i problemă, pot să te conduc la ora de chimie avansată, repetă Ian pentru a patra oară. Adică, nu vreau să te pierzi sau ceva de genu ăsta.

   - Ok, bine, mersi. Cine-i fata aia? fac semn discret spre Megan.

   - Ah, Megan Crowley.

   Mă ridic pe vârfuri și șoptesc:

   - Cred că mă urăște.

   Ian izbucnește în râs și dă din cap aprobator.

   - Cred și eu.

   Aștept să continue, dar Ian își masează umărul și-i strigă un salut unui coleg cu tricou de fotbal, care-i răspunde în aceeași notă.

   - Îmi spui de ce mă urăște sau nu?

   Își întoarce  privirile spre mine. Ochii îi lucesc.

   - Probabil că nu-i place cum miroși.

   - Poftim?

   Fac un pas înapoi. Credeam că-i băiat de treabă, nu unul care merită palme. Nu că-mi place să-mpart palme-n stânga și-n dreapta, dar orișicum.

   - Glumeam, glumeam, rostește el, cu mâinile ridicate. Tu ești competiția, iar Megan urăște competiția. Vezi tu, are o slăbiciune pentru Nick Colt și te-a zărit împreună cu el când ai intrat. Asta-i tot. A început întrecerea.

   - Da, ce să zic, mare competiție. Micuța de mine.

   La ora de spaniolă, Megan șușotește tot soiul de răutăți în timp ce profesoara, doamna Provost mă prezintă colegilor și-mi găsește un loc liber. Fata de lângă Megan chicotește în pumn și se uită la mine. Minunat.

   Nici n-o aud pe doamna Provost zicând:

   - Zara, ce nume ciudat.

   Ochii îi cad pentru o clipă pe blugii mei rupți cu însemnele păcii, apoi fug iute în altă parte.

   - Mă bucur să te avem printre noi. Să-ncepem acum. Numai în spaniolă.

   Stau cu privirile pierdute pe geam, nu-s atentă la ce se petrece în jur și-mi doresc mai mult decât oricând să fiu acasă cu tata și cu mama și să fim fericiți, să mâncăm vinete cu mozzarella și totul să revină la normal. Visuri deșarte.

   Mesteacănul din fața școlii geme sub greutatea zăpezii, dar se va îndrepta odată cu venirea primăverii.

   Oare voi renaște și eu la fel? Răspunsul vine clar și răspicat: nu!

   Megan Crowley se întoarce spre mine și mă săgetează cu privirile. O scânteie diavolească îi strălucește în ochi și pentru o clipă am impresia că nu e reală, umană. Ridică o unghie extrem de îngrijită spre mine și șoptește:

   - Te-am luat la ochi.

   - Ce? șoptesc.

   - AM pus ochiul pe tine.

   Doamna Provost apare lângă noi.

   - Fetelor... mă bucur că Zara își face prieteni, dar nu-i momentul pentru socializare. Acum învățăm spaniola. Zara? De ce nu ne spui ceva despre Charleston?

   - Păi... caut ajutor din priviri, dar nu găsesc decât o grămadă de fețe albicioase care se holbează la mine. Charleston e un oraș frumos și cald, Casele antebelice....

   - În spaniolă, por favor, mi-o taie doamna Provost.

   Își trage bretelele sutienului mai sus.

   Chiar vrea să-i povestesc despre case antebelice în spaniolă? Urăsc locul ăsta. Megan râde înfundat și se-ntoarce. Mă trece un fior. E atât de frig aici.

   - Charleston es caliente y hermosa, încep eu. A mi me gusta alli.

   La sfârșitul orei, o fată slăbuță, cu părul negru se apropie de mine. Poartă un tricou portocaliu cu Hello Kitty. Are un nas neastâmpărat de iepuraș și țopăie de colo colo ca să-mi atragă atenția.

   - Hei!

   Îmi face cu mâna, cu gesturi largi, de parcă ar chema un taxi pe o stradă aglomerată. Problema e că suntem pe un coridor aproape pustiu, și nu pe o stradă.

   - Bună!

   Îmi vâr noul și fascinantul manual de spaniolă în ghiozdan, apoi închid capsele. Una dintre capse lipsește.

   - Îmi place ghiozdanul tău. L-ai luat cumva de la un magazin de articole militare?

   În timp ce vorbește, țopăie pe vârfuri, dând impresia că are mult prea multă energie și n-are pe ce s-o irosească.

   - Da.

   - Din Bangor?

   - Nu, din Charleston.

   Zâmbește până la urechi.

   - Ești cumva Zara White?

   Fac un pas în spate și-mi arunc ghiozdanul pe umăr.

   - Cum de știe toată lumea?

   - E un oraș mic, zâmbește ea, cumva încurcată. Zboară vestea. E mare agitație când apare cineva nou. Eu sunt Issie.

   - Aha, deci știai că nu l-am cumpărat din Bangor.

   - Păi, da.

   Zâmbește larg și mă privește cu ochi mari, ce se potrivesc surâsului.

   - Îmi place la nebunie Bangorul, și speram... îmi place la nebunie ghiozdanul tău. Ah, trăăncănesc ca proasta. Urăsc când încep să trăncănesc. Devyn zice că-i drăguț, dar știu că nu e, e superenervant. Chiar te cheamă Zara?

   Încerc să mă liniștesc și să fiu prietenoasă. Îi întorc surâsul.

   - Chiar așa, Zara.

   - Ca Sara, dar cu Z. E mult mai mișto așa.

   Capul i se mișcă întruna, ca unei păpuși.

   - Super, fain, fain! Încântată de cunoștință. Ce-ai acuma?

   - Educație fizică.

   În Charleston îmi plăceau orele de educație fizică. Se țineau mereu în aer liber, fără cărți. Nu ești nevoit să vorbești cu nimeni, decât dacă vrei să-i enervezi. Te puteai acomoda acolo.

   Issie țopăie încontinuu, făcând vălurele cu fusta. E lungă și se revarsă asemenea părului ei.

   - Tare. În sala de sport. La ce-mi stă mintea? Bineînțeles că e în sala de sport.

   Își trage o palmă zdravănă peste frunte, de-mi pare rău că n-am o pungă cu gheață la mine, dar ea nu pare să aibă nimic.

   - Șieu merg acolo. Hai cu mine.

   - Oh.

   Mă opresc brusc în mijlocul coridorului și fac privirile roată. Nici urmă de Ian. Nu știu dacă-i de bine sau de rău. Dintr-odată, mă simt oarecum abandonată.

   - Îl cauți pe Ian?

   Ridic din umeri.

   - Mm... da. El e ghidul meu.

   Chipul ei, până acum radios, se întunecă puțin.

   - Ce-am spus? întreb eu.

   - Cred că te place. Îi voi spune că te-am îndrumat eu. E obsedat să reușească în orice. Dacă-i permiți, se va ține scai de tine tot anul.

   Scoate telefonul și-i trimite un mesaj în care îi spune că mă conduce la sala de sport.

   - Gata, s-a rezolvat.

   Eficientă fata asta, nu glumă. Îmi place. Mă ia de braț, conspirativ.

   - E greu să fii nou-venit. Și eu am fost cândva în pielea ta.

   - Nu zău? Când te-ai mutat aici?

   - În clasa I.

   Îi arunc o privire piezișă, iar Issie izbucnește în râs.

   - Oricum, n-a fost ușor. Și-acum îmi aduc aminte. Aiurea de tot. Toți se uitau la mine, mă adulmecau, pentru că eram fata nouă și încercau să hotărască dacă sunt demnă să intru în haita lor. Groaznic. Timp de o lună, nimeni nu s-a jucat cu mine în pauză. Nu-i deloc plăcut să te dai de una singură în leagăn, zi de zi, mai ales când ceilalți se joacă prinsa ori cu mingea.

   Câtă tristețe în vocea ei; o trag mai aproape. Vreau să am grijă de ea.

   - Hai, că a fost demult.

   - Așa-i, recunoaște ea, ridicând din umeri și zâmbindu-mi. Și n-a ținut o veșnicie, nu-i așa? Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost.

   Își coboară glasul până devine șoaptă de cum o zărește pe Megan Crowely și gașca ei de fete, care încearcă să strălucească pe coridorul școlii, încercare absurdă tocmai pentru că se află pe coridorul școlii.

   - Nici pe mine nu m-a suportat Megan.

   - Este atât de evident? întreb eu.

   Issie încuviință din cap.

   - Da, pentru ă ești unpotențial pericol.

   - Eu? Cum așa?

   Își trage mâna și mă lovește cu caietul.

   - Nu-ncerca să joci jocul ăsta cu mine.

   Chicotește și deschide ușa vestiarului. Mirosul de pudră și teniși murdari îmi pătrunde în nări și mă face să zâmbesc. E atât de familiar. Pot să închid ochii și să-mi închipui că sunt acasă.

   Dar nu sunt.

   - Fata asta, Megan... nu crezi că e puțin ciudată?

   Șoptesc, pentru că Megan și camaradele ei tocmai au intrat în vestiar.

   - Ce vrei să spui?

   - Nu știu exact....

   Îmi aduc aminte că pentru câteva clipe mi s-a părut ireală.

   - Vorbesc prostii. O nimica toată.

   - Nimic nu-i o nimica toată, mă contrazice Issie, apoi se-mpiedică și aproape cade pe spate. Vai, Doamne!

   - Ce? Issie, ce s-a întâmplat?

   Arunc o privire în jur, poate s-o fi speriat de-un păianjen. Fobia asta e des întâlnită.

   Issie mă privește cu groază, își drege nodul din gât și-mi șoptește:

   - Azi trebuie să alergăm.

   Cuvintele par să prindă viață, odată rostite.

   - Ne pune să alergăm 1 600 metri. E aiurea rău de tot. E yabba-dabba-nasol.

   Îmi vine să sar de bucurie și s-o strâng în brațe.

   - Alergăm 1 600 de metri? Minunat!

   - Ți se pare minunat să alergi 1 600 metri? Ești nebună de legat.

   Îmbrac vechiul tricou gri cu U2-Război. E comod și șters, numai bun să alergi 1 600 metri cu el. Tata l-a cumpărat la un concert, în 1980.

   - Nu vrei să mă acomodez?

   - E fain să cunoști pe cineva diferit, mărturisește ea, făcând semn către Megan și gașca ei, care îmbracă niște rochii sport cu bretele subțiri. Care nu-i ca ele, înțelegi?

   Într-un final, Megan își prinde părul în coadă. Își aranjează sânii perfecți în rochia ei perfectă și-mi aruncă un zâmbet perfect superior.

   - Nu-s ca ele, Issie, o asigur eu, și-mi vâr degetul rpintr-o gaură de la baza tricoului.

   - Tare.

   - Atâta doar că-mi place să alerg.

   Issie își trage un tricou albastru și drăguț, cu Snoopy.

   - De ce? Ce-i așa fain la alergat?

   - Mă simt în siguranță, îi explic în timp ce-mi leg șireturile.

   Nu-i spun că totodată mă simt mai aproape de tata.

       În timp ce-mi fac încălzirea, domnul Walsh, profesorul de educație fizică, îmi trece numele în carnet, suflă în fluier și ne aliniază pe pistă, pentru tura de încălzire.

   - Bedford e singurul liceu din nordul Maine-ului cu pistă de alergare acoperită, mă informează el cu mândrie, după ce completez o tură. Comunitatea a susținut ăuternic acest proiect... cu fonduri și toate cele.

   - Da, fain.

   Mai fandez de câteva ori. Nimeni nu face fandări cu excepția lui Issie, care se dezechilibrează ori de câte ori încearcă să-și atingă vârfurile degetelor. E tare haioasă, așa dulce și stângace. Are aceeași culoare a părului ca tata.

   Megan îmi aruncă săgeți veninoase din ochi și simt că mi se-ntoarce stomacul pe dos. Încerc să-mi lipezesc privirile.

   Profesorul mă prinde de cot și mă scutură.

   - Te simți bine? Ai probleme cu tensiunea sau ceva?

   Îmi trec mâna prin păr, sub privirile stăruitoare ale lui Issie. Am impresia că toți se holbează la mine.

   Mă simt puțin oftalmofobică, o fobie des întâlnită, în care oamenilor le e frică să fie priviți.

   - Nu, mă simt bine, mint eu.

   Walsh mă privește cu răcealăși-mi dă drumul.

   - Bine. Alinierea.

   Ne așezăm cu toți în linie, cu excepția lui Devyn, băiatul din scaunul cu rotile. Îmi zâmbește și se prezintă. Are figura unui star de cinema, charismatic, cu dinți albi, ochi mari și piele bronzată. Ar fi bun de pus în ramă dacă n-ar avea nasul acela mare, dar adevărul e că-i șade bine, firesc, și-i dă forță. Îi face cu ochiul lui Issie, care roșește de-ndată.

   - Hai că poți, Is, spuse el.

   Issie își dă cohii peste cap și se schimonosește.

   - Asta dacă nu leșin.

   - Dacă leșini, te iau în scaun și tot termini cursa.

   Nu e o replică ieftină, pentru că îi citesc în priviri grija pe care i-o poartă lui Issie. Îmi place instantaneu.

   Issie se face și mai roșie la față. Fața ei arată de parc-ar fi alergat deja proba de 1 600 metri.

   Fac câteva salturi, fericită că pot să alerg, chiar și într-o sală, chiar și sub privirile ranchiunoase ale lui Megan Crowley. Ian stă alături de ea, cu un zâmbet discret întipărit pe chip.

   - Te crezi atletă sau ceva?

   Își trage încă odată părul în coadă, ca să-și pună și mai mult în evidență trăsăturile perfecte.

   - Mișto tricou.

   Ridic din umeri.

   - Eu zic că are trăsături de atletă, își dă Ian cu părerea, ridicând din sprâncene.

   Vorbele-i ies cumva strâmb din gură și am impresia că se joacă cu mine. E probabil o urmare a morții tatălui meu: simt mereu că nimic nu e real. Ating ața legată la deget.

   Megan își arcuiește sprâncenele perfecte.

   - Poate că alerga în vizuina aceea sudistă din care a ieșit, dar aici e altă mâncare de pește. Noi suntem alt fel de alergători. Oricum, mi-e greu să-mi închipui cum poate alerga cineva cu picioare atât de scurte.

   - Megan nu fi răutăcioasă, se băgă Issie. E mult mai cool să fii drăguț cu cineva.

   - De parcă tu știi ce-nseamnă să fii cool, o înțeapă Megan.

   Îmi încleștez pumnii și caut o replică pe măsură, dar cuvintele refuză să-mi iasă din gură. Din spatele nostru răsună un glas intens, profund. Îl recunosc de-ndată și mi se face pielea de găină.

   - Issie e mai presus de cool, rostește Nick Colt, așezând o mână pe umărul fetei.

   Issie surâde. E prietenă cu tipul din Minie Cooper? Doamne, te rog, spune-mi că nu sunt împreună.

   Nick se-ntoarce spre Megan cea perfectă și zâmbește.

   - Ce-i, Megan, ți-e teamă că s-ar putea să fie mai rapidă ca tine?

   Zâmbetul lui e însă rece și-mi provoacă fiori. E zâmbetul unui animal de pradă. Fie, zâmbetul unui animal de pradă nespus de chipeș, cu fălci superbe. Îmi alung pe dată imaginea asta din minte. Nu, e zâmbetul unui șofer prost, care-mi face trupul să strige: „Pericol! Stai departe!”

   Mamă, ce mincinoasă sunt.

   E un zâmbet minunat.

   - S-ar putea să fie mai rapidă, o provoacă el.

   - Îhî, vezi să nu.

   Megan se apleacă să-și atingă vârful picioarelor. Are mișcări grațioase de felină și dă impresia că știe cum se arcuiește fiecare mușchi pe trupul ei.

   - Nu-ți zic, îmi dă palpitații.

   Simt furia clocotind în mine. Nu sunt deloc obișnuită cu asemenea sentimente. Nu sunt obișnuită să simt altceva decât amorțeală, dar fata asta reușește să scoată nervi din piatră seacă.

   Temperatura e tot mai scăzută în sală, dar tensiunea crește, de parcă rezolvarea violentă a conflictului e iminentă. Nu vreau ca lucrurile să degenereze. N-am de gând să fac ca lumea să fie mai plină de ură.

   Tata obișnuia să citeze din Booker T. Washington, și din alți gânditori de mâna întâi. Dar acum îmi vin în minte doar cuvintele lui Booker: „Nu voi permite niciunui om să mă limiteze și să-mi înjosească spiritul, făcându-mă să-l urăsc”.

   Arborez un zâmbet fals și rostesc pe-un ton cât mai liniștit:

   - Nu vreau să-ți creez palpitații, Megan.

   Se întoarce spre mine cu o privire fioroasă.

   - Perfect. Pentru că n-ai cum.

   Issie îmi așterne o mână pe braț și mă privește îngrijorată. Brusc, Megan se preface că nu mai suntem acolo și se alătură grupului de blonde care, îmi închipui, constituie brigada de pipițe. Nick și Ias se măsoară din priviri, ca doi câini gata de luptă. Ian cedează primul și se apleacă să-și lege șireturile.

   Nick mă întâmpină cu un zâmbet mult mai plăcut. Un zâmbet adevărat?

  - Văd că v-ați împrietenit deja.

   - Bună asta, zic eu, balansându-mă de pe-un picior pe altul. Ha, ha, tare haios.

   Issie își ridică fruntea și mă prinde de braț.

   - Să știi, Nick, Zara se descurcă de minune. Eu sunt prietena ei.

   Nick clatină aprobator din cap. De data asta, surâsul său e și mai cald, și mai autentic.

   - Mă gândeam eu. Bravo, Issie!

   - La ce te gândeai? întreb eu, dar nu primesc niciun răspuns.

   Schimb tactica și îi șoptesc lui Issie în ureche:

   - Te... vezi cu el?

   - Cu Devyn?

   - Nu, cu Nick.

   - Nu, răspunde ea, izbucnind în râs. N-am nicio pasiune pentru el.

   Devyn își ridică privirile spre Nick și bate darabana pe reazemul scaunului cu rotile.

   - Ai aflat ceva?

   Nick clatină din cap.

   Profesorul se oprește la linia de start și îi înmânează lui Devyn cronometrul și planșeta.

   - Sunteți gata? Nu-i de glumă aici. Dați tot ce aveți mai bun în voi.

   Nick se apleacă la urechea mea, iar șoapta lui e ca o adiere călduță.

   - A făcut un pariu cu ceilalți profi de sport din district. Dacă nu scoatem cea mai bună medie la timpi, trebuie să le cumpere ștrudel tuturor.

   - Ștrudel?

   - N-am nici cea mai vagă idee, răspunde el ridicând din umeri.

   - Profesorii de educație fizică se dau în vânt după ștrudel, mă lămurește Issie. Nu știu de ce. E atât de unsuros.

   - Îmi plac mâncărurile unsuroase, spune Nick.

   - Nu zău? Îți place ștrudelul.

   - Îmi plac multe lucruri care nu-mi fac bine, rostește, și pe fața lui înflorește un zâmbet cu subînțeles.

   Probabil am rămas cu gura deschisă, pentru că Nick începe se râdă și îmi împinge cu delicatețe bărbia. O închid repede.

   - Ai făcut-o să rășoească! spune Issie. Nu te-mbujora, Zara, te tachina doar.

   Profesorul Walsh suflă în fluier și o luăm cu toții din loc. Majoritatea fetelor aleargă lejer, dar Megan Crowley țâșnește ca din tun, iar eu o iau la goană pe urmele ei. Detest picioarele alea lungi și drăguțe și sprintul perfect pe care-l execută.

   Oare Nick observă cât e de perfectă? De ce-mi pasă? Megan își întoarce capul și-mi aruncă un zâmbet otrăvit. Ce are fata asta? Dar eu ce am?

   - Prinde-o, gâfâie Issie în urma mea.

   E complet ieșită din formă. Abia se târăște și parcă înoată cu brațele.

   - Nu mă aștepta.

   - Dar...

   - Nu pe prea am cu rezistența, mai bună sunt la sprint, zâmbește ea, cerându-și scuze.

   - Mai degrabă la plimbare.

   Abia am străbătut un sfert de milă, și Issie e deja roșie la față.

   - Hai, n-o lăsa, îmi face ea semn cu mâna.

   Apoi adaugă:

   - Știu că vrei.

   Iuțesc pasul și o ajung cu ușurință pe Megan din urmă. Îi arunc și eu varianta mea de zâmbet răutăcios și o depășesc la 400 de metri.

   Vă mărturisesc că nimic nu-i mai încântător pe lume decât să alergi repede, să simți încordarea mușchilor când sprintezi, știind că inima și plămânii sunt aliații tăi fideli.

   Pantofii mei de alergare mușcă din pista roșie și încet-încet mă apropii de băieții fruntași.

   Profesorul de sport dă drumul la muzică, și din boxe răsună un cântec hip-hop superurban ce aproape că-mi curmă sprintul. Nu m-aș fi așteptat în veci să aud un cântec superurban într-o sală de sport din Maine.

   Am alergat și în ziua morții tatălui meu, la Charleston. Gândul la tata îmi dă peste cap ritmul respirației.

   - Nici să nu te gândești. Dă-i bice, îmi șoptesc sub bărbie.

   Ce Dumnezeu am? Mereu mă simțeam în largul meu când alergam. Tocmai le-am depășit cu o tură pe fetele care fac jogging. Le aud cum cântă:

   - Ce faci? Ce s-a întâmplat?

   Trec și de Issie, care dă bezmetic din brațe, și-mi strigă:

   - Ai grijă. Te prinde din urmă.

   Iuțesc ritmul și-l ajung pe ultimul dintre băieții fruntași. Îi fac cu ochiul și trec pe lângă el. Miroase a ceapă și are două pete la subraț. Băiatul se ambiționează și reușește să țină pasul cu mine pe parcursul a 100 de metri, apoi se lasă păgubaș. Următorul e Nick, pe care reușesc să-l prind într-un final din urmă.

   Nick e un zeu al atletismului. Are mișcări lungi, puternice și rapide și nu pare deloc obosit.

   -  Bună!

   Nu știu de ce-am zis asta. Bine, e drăguț. și mă dau în vânt după băieți drăguți. Unde mai pui că a fost tare amabil cu Issie, are păr frumos și nu e albicios, ca majoritatea bărbaților din Maine. Dă impresia că lucrează în soare sau cel puțin că a văzut soarele cu multe săptămâni în urmă. 

   - Ești rapidă, îmi spune el fără să gâfâie, să pufăie sau să dărâme casa.

   - Și tu.

   Alergăm cot la cot. Înaintea noastră nu mai e decât Ian, care fuge de mănâncă pământul.

   Nick ridică din umeri, ceea ce nu-i puțin lucru, având în vedere că atunci când alerg repede nici să vorbesc nu pot, darămite să dau din umeri.

   - Poți și mai repede, nu-i așa? gâfâi eu.

   Un zâmbet discret îi străbate buzele, iar ochii își pierd aproape orice urmă de viață, ca două pietre de mormânt.

   - Zara, șoptește el.

   Mă aplec cumva să-l aud mai bine.

   - Da? rostesc eu cu glas puternic, în ritumul bătăilor inimii mele.

   - Superb te descurci, fată nouă! strigă Devyn, bătând din palme.

   Nick mă fixează din priviri.

   - Ține-te departe de Ian.

   - De ce?

   - Nu știu. Pentru că... e un consumator.

   - Un consumator?

   Trecem ca un fulger pe lângă fetele ce cântă și aleargă a lehamite.

   - Ce înțelegi prin cosumator? insist eu.

   Săgetăm pe lângă grupul de băieți istoviți, printre care se află și tipul ce miroase a ceapă. Nick adulmecă aerul.

   - Ceva-mi spune că proba s-a terminat pentru ei.

   Așa cum s-a terminat și pentru tata.

   Înghit în sec și-mi întorc capul să-l privesc. El nu bagă de seamă. În minte îmi apare chipul tatei, sticla de pe dușumea, neputința mea. Durerea e uriașă, văd negru în fața ochilor. Încep să lovesc. E mult prea devreme, dar trebui să fug înainte, să scap, de parcă aș putea  să mă iau laîntrecere cu moartea, cu realitatea propriu-zisă.

   S-a terminat.

   Mușchii se împotrivesc, dar nu le dau atenție, ci trec de Nick și mă apropii de Ian, când mai e doar o tură până la final. Zbor pe lângă oameni, fără să recunosc vreun chip. Unii strigă ceva, dar eu nu aud nimic. Cu fiecare pas mă îndepărtez de Nick, de amintiri dureroase.

   S-a terminat.

   Fugi. Trebuie doar să fugi. Fugi.

   Reduc și mai mult din distanță.

   Unii țipă, alții răcnesc. Pantofii mei sport roșii sunt ca niște duhuri purtate de vânt, deasupra pistei granulate. Simt zvâcnirea în brațe. Biciuiesc pământul cu forță, cresc viteza și-l simt pe Ian, rece ca ochiul de la fereastră, azi-dimineață. Ian își întoarce privirile către mine.

   Nu-și face griji. Un alergător nu privește niciodată în urmă, decât dacă știe  că nu mai poate fi ajuns.

   Îmi zâmbește politicos, puțin amuzat cred, și iuțește pasul. Nicio urmă de transpirație pe tricoul lui, nicio broboană de sudoare pe frunte. Nimic.

   Dumnezeule, este incredibil, ce dar să poți alerga astfel.

   Trece linia de sosire cu 3 pași înaintea mea, zâmbind.

   Eu mă împleticesc în urma lui și mă prăvălesc la pământ, încercând să-mi recapăt răsuflarea. Mă prind cu brațele de stomac și îmi înăbuș greața, ce mă curpinde uneori după ce alerg nebunește.

   - Ai fost teribilă, îmi întinde Ian o mână aplecându-se pentru a mă ajuta.

   Mă prind de brațul șui și dintr-odată lumea se-nvârte în jurul meu. Ian mă cuprinde de talie și mă ajută să-mi recapăt echilibrul. Tata făcea asta și-mi plăcea tare mult, mă simțeam în siguranță. Observ într-o doară că mâna lui nu e caldă. Ce vorbesc, e rece. Cum e posibil așa ceva?

   - Tu ești extraordinar. N-am mai întâlnit pe cineva atât de rapid.

   - Mă descurc.

   - Te descurci?

   - Mă antrenez destul de des.

   Mă uit spre Nick, și privirile noastre se încleștează. Nu pare obosit, dar e transpirat și emană iz de mosc. Ochii lui zăbovesc pe chipul meu și dintr-odată îmi dau seama de mâna lui Ian pe talia mea.

   - Toți aleargă extraordinar aici, gâfâi eu, înainte să mă aplec din nou.  E incredibil ce iute fugiți.

   - Și tu te-ai descurcat bine, zice Ian. Trebuie doar să băgăm puțin Maine în tine.

   Profesorul mă bate încântat pe umăr.

   - Te vreau în echipă. Ai bătut cu 1 minut recordul la fete, pe statul Maine. Nu-mi vine să-mi cred ochilor.

   Zâmbesc și încuviințez.  Inima nu mai bate chiar atât de tare, iar lumea se limpezește în jurul meu. 

   Ian încă mă ține de talie. Spune ceva, dar sunt prea obosită ca să-l aud. Nick stă lângă Devyn, cu mâinile în șold. Își îndepărtează o picătură de sudoare ce-i scaldă fruntea și mă sfredelește cu privirile.

   E de-ajuns. Sunt complet vrăjită.

   Sitofobia

   Teama de a mânca

       Profesorul notează timpul fiecăruia, apoi înmânează hârtiile. Privirile lui NIck zăbovesc asupra mea, iar pe buzele lui citesc: „Consumator”.

   Înainte să rostesc ceva, se răsucește și pleacă.

   - Te deranjează? mă întreabă Ian, cu mânie-n priviri, arătând spre Nick.

   - Nu știu, răspund cu sinceritate și mă trag din îmbrățișarea lui.

   - Nu-l băga în seamă, bine? spune el cu năduf. E un nemernic. Suferă de complexul detectivului.

   - Complexul detectivului?

   - Are impresia că le știe pe toate. Nimeni nu-i ajunge la nas. Ei bine, nu-i atât de deștept precum se crede. E doar un golan zdravăn și iute la picior. L-au apucat pandaliile de la accidentul lui Devyn, și de când a tulit-o de-acasă puștiul acela, săptămâna trecută, îl tot auzi că „ar putea fi un criminal în serie”. Cred că s-a uitat la prea multe seriale polițiste. Nu-i de mirare că ai lui s-au cărat.

   - S-au cărat?

   - Chipurile, să fotografieze nu știu ce. Fac documentare despre natură. Nu știu. Îmi place tricoul tău.

   Mă uit la tricoul meu gri cu U2, șifonat și scăldat în sudoare după această cursă. Literele ce compun titlul albumului, au început să se exfolieze. Gândurile mă poartă la Nick.

   - Pare atât de... nu știu... tensionat.

   Ian mă prinde de umeri. Oamenii din partea locului sunt mult pre iritabili. Încerc să mă retrag, dar degetele lui se cufundă în pielea mea.

   - Ascultă, Zara, nu-l băga în seamnă, repetă el.

   Își slăbește strânsoarea și-mi îndepărtează o scamă de pe tricou.

   - E un nemernic, pricepi?

   Nick s-a dus lângă Devyn, și acum bate cu piciorul în roata scaunului. Îi întâlnesc privirea.

   - Am priceput.

   E o minciună. Nu vreau să mă feresc de el.

      Restul dimineții se desfășoară normal, cât de normală poate fi prima zi într-o școală nouă.

   Nu scap nicăieri de priviri ciudate și șoapte. Issie încearcă să-mi prezinte toți colegii, dar nu se prinde nimic.

   - Deci tipul blond e Jay Dahlberg? o întreb pe Issie în timp ce coborâm scările spre cantină.

   - Nu, ăla-i Paul Rasku, cel cu bombele din dovleci, îmi explică Issie pentru a mia oară. Jay Dahlberg e patinatorul care a făcut un tun sonor dintr-un tub de carton ce măsura 9 metri. E foarte tare. Suflă în el la meciurile de baschet și de fotbal.

   - Mă dau bătută.

   - Îți va intra în cap la un moment dat.

   Nu-mi vine să cred că de-acum înainte voi sta aici.

   Issie e foarte dulce. Ea și cu Devyn mă însoțesc în pauza de masă, moment de care-mi era teamă după ce-am văzut toate filmele acelea Disney cu adolescență. Iau o gură din sendvișul meu vvegetarian și mă uit la chipul fericit al lui Devyn.

   - Și ați crescut în Maine?

   - Eu da, spune Devyn. Issie s-a mutat din Portland.

   - Îmi amintesc, în clasa I.

   Issie râde și îndreaptă un morcov spre Devyn.

   - I-am zis deja.

   Apoi trage un căscat cât toate zilele - pot să-i văd chiar amigdalele - și-și întinde brațele deasupra capului.

   Devyn se repede să-i acopere gura în timp ce ea cască.

   - Oare unde-o fi Nick?

   Spaima de pe chipul meu îl îndeamnă să mă lămurească:

   - Nick e un băiat de treabă. Doar că a intrat în rolul ăsta ciudat de apărător.

   Îmi deschid sendvișul. Salata verde stă mototolită pe pâine. Îl închid la loc și mă joc cu ața de pe deget.

   - Există cumva o filială Amnesty International? schimb eu subiectul.

   Mă șterg la gură și pescuiesc un castravecior din sendviș.

   - Mereu mi-am dorit o filială Amnesty la noi în oraș. Ești înscrisă cumva în Amnesty? întreabă Issie.

   De ceva vreme, se holbează la o bucată de pizza și smulge bucățile de ardei iute. Devyn le ia de pe farfuria ei și le vâră pe toate în gură.

   Issie îi zâmbește.

   - Mereu face asta. E obsedat de proteine. Consumă carne crudă.

   - Gen sushi?

   - Da, și sushi... rostește Issie, cu glas pierdut.

   - Unora le este frică de pești. Se numește ihtiofobie, spun și îmi duc iute mâna la gură. 

   N-am de gând să le umplu capul cu informații inutile despre fobii, dar Devyn pare interesat.

   - Ei, mai bine așa decât să suferi de ideofobie.

   Îmi cobor mâna.

   - Ai auzit de ideofobie?

   - Devyn știe foarte multe despre fobii și boli mintale, spune Issie pentru el.

   - Părinții mei sunt psihiatri, explică Devyn. Ideofobia e frica de idei.

   - Nu zău, și eu mi-aș fi dat seama, spune Issie. Dar vorbeam de Amnesty. Eu zic să deschidem o filială aici, ce zici, Devyn?

   Devyn dă aprobator din cap și se șterge pe degete. Aș putea duce o viață bună aici, dacă n-ar fi atât de frig.

   Brusc, Devyn devine tensionat și un zumzet jos îi străbate gâtlejul, ca un scâncet. Issie își pune o mână pe brațul lui.

   - Is? rostește el cu glas scăzut.

   Ea nu-i răspunde. Privirile îi sunt ațintite la geamul cantinei. Zăresc un om la marginea pădurii și bănuiesc că el e pricina temerilor lui Devyn.

   - La naiba! fac eu.

   - Îl știi? întreabă Issie, care-și revine din visare.

   Amândoi își întorc privirile spre mine. Încerc să mă fac și mai mică. Aș vrea să mă uit la ei, dar nu-mi pot lua ochii de la bărbatul care își ațintește mâna spre cantină, spre noi, spre mine.

   - Spre mine arată, rostește Devyn, cu glasul gâtuit de spaimă și se răsucește parcă în el însuși.

   Frica îi modifică vocea în ceva înghețat și fragil.

   Issie îl prinde de braț.

   - Dumnezeule, Is, arată spre mine!

   - Nu, zic eu încordată. Spre mine. Cine dracu` e individul ăla?

   Un câine se repede prin zăpadă spre individ. Sar ca arsă în același timp și țâșnesc spre ușa de incendiu, îmbrâncindu-i pe cei care-mi stau în cale, pe lângă Megan și grupul ei de fandosite, care tocmai se adăpau. Împing mânerul greu de metal și deschid ușa. Alarma pornește, dar nu-mi pasă.

   - Domnișoară! Domnișoară! mă întoarce din drum un profesor. Ce crezi că faci? se burzuluiește el la mine, stropindu-mă cu salivă pe față.

   Issie și Devyn stau cu gurile căscate.

   - Păi, ăăă, sunt claustrofobă, mint eu. Și mă ia cu amețeli.

   - Domnule Marr, are probleme  cu zahărul, se bagă Issie.

   - Și asta nu-i singura ei problemă, cârcotește Megan la masa ei, stârnind un val de râsete.

   Nu le dau importanță, căci tipul de-afară a dispărut în pădure. La fel și câinele.

   Issie  continuă să-mi găsească scuze.

   - Mi-a spus chiar bunica ei. E nepoata lui Betty. O știți pe Betty. Lucrează la Downeast Ambulance.

   Îi mulțumesc din priviri.

   Domnul Marr are câteva șuvițe ce-i acoperă chelia, dar acum îi flutură în vânt.

   - În cazul ăsta, du-te să mănânci niște zahăr, domnișoară, rostește el, trântind ușa.

   Issie mă însoțește înapoi la masă. De-ndată ce mă prefac că beau cola și domnul Marr își ia ochii de la mine, Issie se dezlănțuie:

   - Ce te-a apucat?

  Ridic din umeri.

   - Se tot ține după mine.

   - Zici că te urmărește? face Devyn. Ești sigură că tipul de-afară te urmărește?

   - Știu că sună ciudat.

   Sunt teribil de agitată și-mi împăturesc șervețelul obsesiv în pătrate din ce în ce mai mici.

   - Vă jur că nu mint. L-am văzut în Charleston, l-am văzut la aeroport, și-acum aici. Se-ntâmplă ceva, și nu este normal. Pur și simplu nu-i normal.

   Devyn clătină din cap.

   - Asta nu miroase a bine.

   - Ce vrei să zici?

   Sună clopoțelul. Issie se ridică, dar Devyn rămâne locului.

   - Voi cerceta puțin treaba asta, bine? Vorbim pe urmă.

   - Ce? zic eu, ridicându-mă. Crezi că avem de-a face cu un criminal în serie sau cu un hărțuitor?

   Devyn încuviințează.

   - Dar n-are sens. De ce m-ar fi urmărit până aici? Crezi că are vreo legătură cu băiatul care-a dispărut?

   Mă uit în creștetul capului său, unde părul i se răsucește într-un vârtej. Dar ochii lui îmi atrag atenția. Ascunde ceva.

   - Credeai că spre tine arată.

   Obrazul îi tresaltă spasmodic și își întoarce puțin capul.

   - Se pare că m-am înșelat.

   - Ți-a fost frică.

   Se întoarce din nou spre mine și ochii lui strălucesc a înțelegere.

   - Și ție.

        Restul orelor stau cu privirile pe geam, doar-doar îl voi zări pe individ.

   Zăpada se desprinde de pe crengile arborilor, dar nici urmă de el. Sunt atât de încordată, încât ajunge să mă ridic de pe scaun ca inima s-o ia razna. Prin urmare, când ies să-mi vâr lucrurile în dulăpior și simt mâna cuiva pe umăr, sar ca arsă și zbier.

   Profesorul de sport se retrage speriat și ochelarii gălbui îi alunecă pe nas.

   - Zara, dacă nu mă înșel?

   - Eu sunt.

   - Te-am speriat? rostește el ca o mitralieră, destul de neobișnuit pentru Maine.

   - Îmi cer scuze.

   - Nu-i bai, dă el din mână. Ascultă, știu că în curând se-ncheie sezonul, dar aș vrea să te alături echipei.

   - Să mă alătur? fac eu, frecându-mă la cot.

   - Pentru cursa de cros.

   Un râu de chipuri necunoscute se perindă în jur, cu ochii holbați la noi.

   - Desigur, mă alătur. Ar fi minunat.

   - Nu zâmbi așa tare că mă-nghiți, râde el, arătând spre gura mea. Insectele vor intra acolo.

   Îmi înleștez degrabă fălcile, iar profesorul îmi dă un pumn amical în umăr.

   - Hai că glumeam. Ne vedem mâine, puștoaico.

   - Super! reușesc să îndrug după ce se-ndepărtează, iar frizura lui osteașcă se pierde în marea de capete păroase ale elevilor.

   - Mulțumesc! strig în urma lui.

   Brațul lui țâșnește în sus și îmi face semn că totul e în regulă. Îmi sună celularul și tresar speriată, dar din fericire e doar mama.

   - Ești bine? întreabă ea.

   Cercetez cu privirile dulăpiorul meu searbăd și cenușiu, diferit de dulăpioarele multicolore ale celorlalți. Cel al lui Issie, de pildă, e împânzit cu postere și abțipilduri Hello Kitty.

   - Da.

   - Bine.

   Cineva pe hol o strigă pe Megan.

   - Ți-ai găsit ceva prieteni?

   Iau niște cărți la nimereală, fără să fiu atentă la cele necesare.

   - Da.

   La telefon se așterne tăcerea.

   - Mereu ai reușit să-ți faci prieteni, rostește ea într-un târziu. Ești foarte deschisă.

   Încerc să aranjez cărțile. Una cade și paginile se îndoaie O iau iute de jos.

   - M-am înscris la cursa de cros. În curând se încheie sezonul. Pe urmă pe pistă.

   - Acoperită?

   - Bineînțeles.

   Tăcere.

   - Mi-e dor de tine.

   Issie vine lângă mine. Îi zâmbesc, apoi rostesc în telefon:

   - Atunci nu trebuia să mă trimiți aici.

   Închid, dar mă cuprind imediat remușcările care îmi răscolesc stomacul.

   - Maică-mea, îi spun lui Issie, în timp ce mă conduce, țopăind, spre Subaru.

   - Sigur îi e dor de tine.

   - Probabil.

   - Ești supărată pe ea că te-a expediat aici, la Polul Nord? mă-ntreabă în timp ce împinge ușa mare de sticlă.

   Vântul bate aruncând zăpada de pe acoperiș pe fețele noastre.

   - Puțin.

   Hotărăsc să-i răspund sincer.

   - Mi-e dor de Charleston. E atât de plin de viață și de oameni, și de flori... pe când aici e atât de....

   - E frig?

   Încuviințez.

   Un iepure scoate capul din zăpadă și se uită la noi, mișcând din năsuc.

   - Uite-un iepuraș, oftez eu.

   Fetița din mine se dă-n vânt după iepurași.

   - Întotdeauna mi-am dorit un iepuraș.

   Îssie își lasă capul într-o parte.

   - Nu zău, un iepuraș?

   Iepurașul își zbârlește mustățile și cercetează parcarea. E încremenit și doar ochii i se mișcă.

   - Știu, e prostesc, spun eu, roșie în obraji, dar sunt atât de pufoși și drăguți. Nu știu ce să zic.

   - Ești ca mine! Știam eu.

   - Ca tine?

   - Iubești iepurașii.

   Surâde și mă strânge în brațe.

   - Sunt unii cărora le plac lucrurile pufoase, drăguțe și adorabile, iar alții care le mănâncă.

   O bat drăgăstos pe spate, dar gestul e cumva ciudat.

   - Știu că e frig, și toate astea, dar avem iepurași... deși bănuiesc că și voi aveți în Charleston.

   Îmi mușc buza, supărată că am dezvăluit prea multe despre mine și despre pasiunea mea pentru iepurași. Am și pijamale cu iepurași, dar n-am de gând să-i vorbesc lui Issie de pijamale sau de iepurașul meu de pluș, Edgar, care doarme cu mine în fiecare noapte.

   - Vrei să treci pe la mine?

   Vântul îi suflă părul de pe frunte și i-l vâră între buze. Issie îl scuipă afară, zâmbind în continuare.

   - N-are gust bun. Pari înghețată de-a binelea.

   - Ah...

   Deschid mașina și-mi frec stomacul.

   - Ar trebui să-mi înregistrez mașina la primărie. Îmi pare rău.

   Chiar îmi pare rău. S-o dezamăgești pe Issie e ca și cum i-ai spune unui puști de 4 ani că nu se mai fabrică înghețată. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, n-ai vrea să fii tu cel care-i dă vestea.

   Issie e neclintită, dar văd întristarea pe chipul ei.

   - Ok, înțeleg, dar am o pisică tare drăguță. O cheamă Pufuleț. Sunt convinsă că ți-ar plăcea la nebunie.

   - Ce nume drăguț.

   - Nu-i foarte original, spune ea.

   Își încolăcește brațele în jurul trupului.

   - Hai, măcar 1 minut. Am multe să-ți spun despre orășelul ăsta. Iar Devyn vrea să vorbiți despre bărbatul pe care l-ați văzut. Trecem prin față și-l ridicăm și pe el. Îl duc întotdeauna acasă, slavă domnului. Nu-i place să meargă cu autobuzul special.

   - Sigur, s-a făcut, spun eu, deschizând portiera. Crezi că e prin preajmă?

   - Cine, Devyn?

   - Nu, tipul.

   - Nu, sunt convinsă că a plecat de mult, zâmbi ea. În regulă? Bine, vino după mine.

   Face cu mâna și țopăie împrejur, și nu mă pot abține să nu zâmbesc. Deși nu-mi văd chipul, simt bucuria inundându-mi inima. 

   De multă vreme n-am mai zâmbit din tot sufletul, dar Issie e atât de dulce și de adorabilă, încât, cine știe, s-ar putea să-mi placă Maine-ul până la urmă.

   Ninge cu fulgi uriași. Îmi las capul pe spate, admirând grația cu care plutesc, și reușesc să prind unul pe vârful limbii. Se potește într-o clipită.

   Mai prin unul, și încă unul.

      Șoseaua nu e chiar atât de alunecoasă și izbutec să mă țin după Volkswagenul lui Issie fără să derapez sau să apăs frânele violent.

   Pe tot parcursul drumului mă gândesc că tata a crescut aici. Pe drumurile astea a condus și el. Nu va mai conduce niciodată pe ele. Virez brusc pentru a evita o groapă.

   Parchez și arunc un ochi la casa lui Issie, în timp ce ea îl ajută pe Devyn să se așeze în scaun.

   - Drăguță casă, spun eu.

   - Acoperită de sus până jos cu țiglă, se strâmbă ea. Ca-n Maine. Casele din Charleston sunt diferite, nu-i așa?

   - Nu foarte, mărturisesc în timp ce încui mașina.

   Aud bipuitul liniștitor al alarmei.

   - Nu-i nevoie s-o închizi, spune Devyn.

   Stă în picioare, lângă scaun. Văzându-mi expresia întipărită pe chip, adaugă:

   - Da, pot să stau în picioare.

   - Îmi pare rău, sunt o nesimțită și jumătate. Mă holbam la tine, nu-i așa? Oribil din partea mea.

   Un val de sânge îmi inundă obrajii, pe măsură ce Devyn se așază în scaun.

   - Te iert de data asta, rânjește el.

   Deschide un aparat micuț din lateral și pornește spre intrare.

   - Există șanse să meargă din nou, se laudă Issie, în timp ce deschide ușa. I-a lăsat mască pe doctori. E o minune că stă în picioare după accidentul ăla. Dar are puteri de vindecare.

   Devyn mă privește cu un amestec de rușine și tristețe, ce mă împiedică să-l întreb despre accident.

   - Părinții lui Issie lucrează până târziu, schimbă el subiectul.

   - La bancă, mă lămurește Issie.

   Se prăbușește pe canapea, lovește în glumă perna și sare din nou în picioare.

   - Să vă dau ceva de mâncare. Nu vă e foame?

   - Nu, mulțumesc, zic eu, încercând să absorb confortul din cameră. Seamănă cu interiorul unei case de lemn.

   - Am o foame de lup, spune Devyn.

   Issie o zbughește la bucătărie și aduce o caserolă de înghețată Breyer. O pune în poala lui Devyn și îi dă o lingură.

   - Mereu te-apucă foamea.

   Devyn îndepărtează capacul și dă năvală.

   - Adevăr grăiești.

   Privim cum devorează înghețata. Issie se aruncă din nou pe canapea, dar ea n-are astâmpăr și-și face de lucru cu degetele de la picioare. În cameră se așterne tăcerea.

   - Deci... zic eu. Voiați să-mi spuneți despre tipul din pădure. L-ați mai văzut până acum?

   - Nu-mi dau seama, rostește Devyn, înghițind în sec. M-a băgat în sperieți... Ar fi trebuit să fiu mai bărbat.

   - Dar ești cât se poate de bărbat, declară Issie pe un ton ce ne face pe amândoi să roșim.

   Mâinile ei se potolesc.

   - Devyn a făcut niște cercetări. N-o să-ți vină a crede... Vrei să-i spui tu?

   Aștept.

   Devyn înfinge lingura în cartonul de înghețată, ca pe-o suliță, apoi rosteșe pe un ton grav:

   - Cred c-avem de-a face cu un spiriduș.

   Aștept să continue.

   - Mda... și cum ați ajuns la concluzia asta?

   - Bine, bine, intervine Issie. Știu că sună ciudat, dar te rog ascultă până la capăt, ok?

   - Ok.

   Pentru o clipă, mă întreb dacă toți cei de-aici sunt duși cu pluta sau numai Devyn, Issie și probabil eu. Hai să intru în horă.

   - Bine, reia Issie... Deci, cum să spun...

   - Zici că l-ai zărit la aeroportul din Charleston, se bagă Devyn.

   - Pe pista de aterizare, zic și mă așez turcește pe canapea. Și-apoi l-am văzut aici.

   Amintirea îmi provoacă fiori.

   - Tare ciudat, zice Issie, bătând cu degetele pe picior.

   - Știu că e ciudat, încuviințez eu.

   Iau o pernă verde-închis, cu frunze ofilite, și o strâng la piept.

   - Am crezut  că am vedenii, dar l-ați zărit și voi, nu-i așa?

   Amândoi scutură aprobator din cap.

   - Și credeți că-i spiriduș?

   Aceeași mișcare aprobatoare. Lingura cade în cutia cu înghețată.

   - Din câte știam, spiridușii sunt niște făpturi cu aripioare ce dansează printre flori.

   - Nu chiar, rostește Devyn și înșfacă lingura, de parc-ar avea darul să-l liniștească.

   - Ce vă face să credeți că e un spiriduș? întreb în cele din urmă, hotărâtă să înghit gogoașa până la capăt.

   - Se deplasează teribil de iute dintr-un loc în altul și lasă pulbere aurie pe unde calcă, spune Issie. Așa se comportă conducătorii spiridușilor, ăăă, din câte-am citit pe site-ul găsit de Devyn.

   - Pulbere aurie? Precum Clopoțica?

   Mă ridic în capul oaselor. Mi-a ajuns.

   - Voi râdeți de mine? Îmi jucați cumva un renghi... e un ritual de inițiere? Hai s-o chinuim pe fata cea nouă.

   - N-am face niciodată una ca asta. Ar fi nespus de urât din partea noastră, face Issie necăjită.

   Vocea lui Devyn crește cu o octavă.

   - Ți-am spus să nu-i spui despre pulbere. Sună ridicol.

   - Știu că sună ridicol.

   Issie se ridicăși ea.

   - Dar e adevărat.

   - Da, e adevărat, o îngân.

   Mă joc cu cheile de la mașină, nerăbdătoare să plec, însă o curiozitate stupidă mă ține în loc.

   - Dar așa scria pe site, mă imploră Issie.

   - Nu știm dacă-i adevărat, Is. E doar o teorie, spune Devyn, cu ochii îndurerați. Zara, știu că sună ridicol. Vreau să zic, pare ridicol, dar am căutat peste tot și e singura ipoteză care explică felul în care te urmărește individul.

   - Și de ce anume mă urmărește?

   - Bună întrebare. Când l-ai văzut prima oară?

   Nu vreau să mă gândesc la asta. Nu m-am gândit de 4 luni la acest moment, dar Is și Devyn mă fixează cu priviri inocente, și-mi dau drumul, ignorând durerea din suflet.

   - Imediat după moartea tatei.

   Issie și Devyn mă privesc neîncrezători.

   - L-ai văzut când a murit tatăl tău?

   Brusc, îmi aduc aminte. Azi-dimineață, am găsit urme de sclipici lângă mașină. Pulbere. Pulbere de spiriduș. Ei bine, nici chiar așa, dar o fi cartea de vizită a criminalului în serie.

   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă Devyn, apropiindu-se de mine.

   Roata scaunului lovește un număr din People.

   - Ți-ai dat seama de ceva.

   - Cum ți-ai dat seama că... și-a dat seama.... face Issie încurcată.

   - I se citește pe chip.

   Închid ochii, apoi îi deschid.

   - Nu știu ce să zic despre spiriduși....

   - Dar? rostește Issie, semețindu-se.

   - Dar, continui eu, sunt sigură că același tip pe care l-am văzut la moartea tatei a dat azi târcoale școlii. Ce mai, bag mâna-n foc că el era și vreau să aflu cine dracu` e.

   - Și dacă e un spiriduș? încearcă Issie.

   Izbucnesc în râs.

   - Nu cred că e un spiriduș. O fi vreun obsedat sau ceva asemănător.

   Issie se luminează la chip.

   - Crezi că a dat și el de site și copiază comportamentul spiridușilor?

    - Da, tot ce se poate. Însă cum reușește un psihopat de rând să călătorească așa de repede? Nu înțeleg. Poate nu-i decât o confuzie uriașă.

    - Nu crezi nici tu în ce spui. Încerci doar să te păcălești, să-ți alungi teama, spune Issie.

   Are dreptate.

   - Cum rămâne cu pulberea? nu se lasă Devyn. Nu-i multă, dar am văzut-o.

   - Nu știu.... poate a fost presărată ca un soi de carte de vizită.

   Mă uit la ceas.

   - Îmi cer scuze, trebuie să-mi înregistrez mașina, înainte să-nchidă.

   E într-adevăr un motiv, însă vreau să rămân singură, să-ncerc să-mi explic ce se petrece.

   Când ajung la ușă, Issie mă prinde cu delicatețe de încheietură și-mi spune:

   - Să ai grijă de tine.

   O asigur că voi avea.

   - Nu crezi, nu-i așa? mă-ntreabă Devyn, răsucindu-se cu scaunul ca să mă privească în ochi.

   - Nu știu... nu știu. Treaba cu spiridușii e ciudată,  dar, la adică, e ciudat că am ajuns în Maine.

   - Și că individul te-a urmărit.

   - Asta nu-i ciudat. E de-a dreptul înfricoșător, spune Issie.

   Amaxofobia

   Teama de-a merge cu mașina

      Eram străină de această frică. Până acum.

   - Sunt amaxofobică! îmi informez volanul.

   Aproape că-l iau în brațe, ca să-mi întăresc vorbele. Volanul nu mă ia în brațe.

   Ar  trebui să existe o lege care să te prevină că, odată ce te-ai obișnuit cu o situație, lucrurile o iau razna. De fapt, cred că există. Se numește Legea lui Murphy și te învață să te-aștepți ca lucrurile să meargă prost.

   După nici 5 kilometri, pneurile scot un scrâșnet îngrozitor și mașina o ia la dreapta, spre pădure.

   - Oprește-te! strig.

   Calc frâna cu putere. Mașina încetinește. Se oprește la 45 de grade, pe banda de siguranță.

   - Bun! Liniștește-te, îi spun volanului. Nu intra în panică.

   Volanul rămâne calm.

   - Asta-i răsplata karmică pentru că n-am reușit să rezolv toată nebunia cu psihopatul, nu-i așa?

   Încerc să mă-ntorc pe șosea, dar pneurile derapează și fumegă intens.

   - Bine, mașinuțo, nu-ți plac șoselele. Ucid animale, sunt suprafețe nesănătoase din punct de vedere ecologic, ce cauzează deversări. Înțeleg asta. Dar n-ai vrea să protestezi la vară?

   Mai încerc o dată.

........................................