.................................................................
9.
- Edilio, nu muri, îl imploră Dekka. Nu muri.
- Edilio, nu muri, îl imploră Dekka. Nu muri.
Edilio scoase un gâlgâit, încercând să vorbească.
Dekka îi deschise cămașa. Avea o gaură în piept, deasupra sfârcului stâng. Când apăsă în acel loc, sângele i se strecură pe sub palme. Când își luă mâna de acolo, sângele țâșni de-a dreptul.
- O, Doamne! spuse Dekka începând să plângă în hohote.
Edilio horcăi din nou și încercă să-și ridice capul.
- O, Doamne! spuse Dekka începând să plângă în hohote.
Edilio horcăi din nou și încercă să-și ridice capul.
- Nu te mișca, îi porunci Dekka. Nu încerca să vorbești.
Dar Edilio își ridică deodată mâna dreaptă. Voia să o apuce de guler, dar mâna nu îl asculta și nici degetele. Edilio își lăsă mâna în jos. Parcă leșinase.
Dar apoi, cu un efort supraomenesc, îi spuse:
- Fă-o!
Dekka știa ce-i cerea să facă.
- Nu pot, Edilio, nu pot, îi zise Dekka. Doar Lana te mai poate salva acum.
- Fă...
- Dacă fac asta, o să moară, spuse Dekka.
Era lac de transpirație, sudoarea i se scurgea de pe frunte și picura pe pieptul plin de sânge al lui Edilio.
- Dacă fac asta, Lana nu te mai poate salva.
- Fă... auu...
Dekka scutură violent din cap.
- N-o să mori, Edilio.
Îi înconjură pieptul cu brațele, apucându-l de spate. De parcă îi făcea manevra Heimlich. Se folosea de greutatea lui și de mâinile ei alunecoase ca să închidă rana.
Îl târî afară din mină. Îl târî pe cărare, lăsând urme în pământ. Plângea și suspina, clătinându-se sub greutatea lui, se lovi de bolovani, dar se îndepărtă destul de mult de mină.
El avea dreptate. Sărmanul Edilio avea dreptate, trebuia s-o facă. Trebuia să distrugă acea mină. Dar Edilio nu va fi îngropat aici, în niciun caz. Nu, Edilio va avea un loc de onoare în piață.
Printre cei căzuți la datorie. Un alt mormânt. Primul pe care nu-l săpa Edilio.
- Rezistă, Edilio, o să scapi teafăr, îl minți Dekka.
Se prăbuși la capătul potecii, la marginea orașului-fantomă. Dekka se așeză lângă Edilio și apăsă tare pe rană. Sângele nu mai avea atâta presiune. Acum putea să-i țină hemoragia sub control, ceea ce nu era bine; asta însemna că era pe moarte și că inima sa curajoasă va înceta cât de curând să mai bată.
Dekka se uită fix în ochii unui coiot. Îi vedea și pe ceilalți strângându-se în jurul ei. Erau precauți, ar simțeau că îi aștepta un ospăț.
PATRUZECI ȘI UNU
33 MINUTE
Duck era atât de sus, încât vedea fumul ridicându-se de la centrala atomică din depărtare.
Încă tremura din cauza împușcăturilor. Se trăsese în el! Dar el nu făcuse niciodată rău nimănui!
Parcă fusese înrolat într-un război despre care nici nu știa că începuse. Era o nebunie. Putea să fie ucis. Încă mai putea fi ucis.
Dar el plutise mai departe, teafăr și nevătămat.
În timp ce alții se zbăteau să rămână în viață. În timp ce alții țineau piept răului care se înfăptuia.
Din fericire, briza ușoară îl ducea departe de piața unde se săvârșeau acele grozăvii. În câteva minute avea să-și mărească densitatea și să coboare ușor pe pământ. Apoi poate ar fi găsit niște mâncare. Mirosul de carne gătită îl înnebunise.
- Duck, nu aveai ce să faci, își spuse el.
- E adevărat, aprobă el. Chiar nimic.
- Nu e vina noastră.
Încercă să apuce un pescăruș care plana mai departe de el, plutind cu aripile sale în formă de bumerang. Era suficient de flămând încât ar fi mâncat pasărea crudă. În aer.
Văzu cu coada ochiului o pată pe pământ. Pata se opri brusc. Nu-i vedea chipul, dar nu putea fi decât Brianna.
Brianna putea face ceea ce Duck nu reușea. Brianna putea prinde și mânca păsări. Poate avea să-i dea și lui. Erau amândoi niște ciudați până la urmă. De aceeași parte a baricadei. Nu?
- Hei! strigă el.
Brianna se uită în sus la el.
- Duck! strigă ea. Te-am căutat peste tot!
- Mi-e atât de foame! se tângui Duck,
- Cum ai ajuns acolo sus?
Își creștea treptat densitatea și cobora pe pământ.
- Merge în ambele sensuri, spuse Duck. Totul se rezumă la densitate. Cântăresc cât vreau. Pot să mă cufund în pământ sau să plutesc....
- Mda, nu-mi pasă. Sam mi-a zis să dau de tine.
- De mine?
- Da. Coboară.
Rupse o aripă a porumbelului și îi dădu o bucată mică și gelatinoasă lui Duck, care nu stătu mult pe gânduri.
Se uită la ea cu un aer vinovat după ce mestecase zgomotos vreun minut.
- Nu vrei puțin?
- Nu, spuse ea. Pofta mea de mâncare... Nu știu. Nu mă simt prea bine.
Brianna se uita la el într-un fel care-l neliniștea.
- O să întâmpinăm niște rezistență din partea vântului, spuse Brianna.
- Ce anume?
- Mi-ai spus că-ți poți controla greutatea. Sunt suficiente 5 kilograme.
- Pentru ce?
- Sari în spatele meu Duck. O să facem o plimbare.
Morfina nu înlăturase complet durerea, ci doar o atenuase un pic. Era în continuare acolo, un leu feroce, înfometat, puternic, impunător, care răgea. Ținut cu greu în frâu.
Cu greu.
Rănile erau șocante. Avea urme de roșu aprins pe spate, umeri, gât și față. În unele locuri pielea îi fusese smulsă.
Coșmarul indus de morfină se risipise și realitatea începuse să se întrezărească. Pământul era jos și cerul sus. Stelele străluceau, zgomotul făcut de pași îi era cunoscut, ca și propria respirație șuierătoare.
Avea puțin timp la dispoziție. Nu știa cât. Poate nu de-ajuns ca să-l oprească pe Caine.
Și să-l omoare pe Drake. Pentru că acum era prima oară când Sam voia să ia viața cuiva.
A lui Drake. Avea să-l omoare pe Drake. Ceea cel făcea pe Sam să rămână în viață era gândul la Drake, și nu teama de ce va face Caine. Să-l ucidă pe Drake înainte să slăbească efectul morfinei. Apoi durerea avea să-l înșface din nou în gheare și să-l facă să plângă și să țipe...
Trebuia să-l fi omorât atunci când avusese ocazia.
Ar fi trebuit...
Își aminti acel moment ireal. Lupta de pe treptele primăriei. Orc și Drake, pumnul ca un ciocan al băiatului făcut din pietriș și biciul crunt al adevăratului monstru.
Sam se luptase cu fratele lui. Scăpase ca prin urechile acului. Dar ar fi putut și ar fi trebuit să-l omoare atunci pe psihopatul de Drake. Să-i curme suferințele de animal turbat.
Sam avea mintea încă în ceață în timp ce traversa parcarea. Nu era nimeni acum. Dekka se dusese... unde anume? Nu gândea limpede.
Se dusese să distrugă mina. Ea și cu Edilio.
Lana. Dacă Lana era înăuntru... Dacă ea...
Sam se opri din mers. Lana era singura lui speranță. Fără ea nu putea să supraviețuiască. Putea să-l vindece. Putea să pună capăt durerii. Să facă din el alt om.
Ca el să fie în stare....
Se trânti pe un scaun într-o mașină. Timp de ceva vreme, nici el nu știa cât, pierdu șirul gândurilor. Nu se simțea conștient. Nu dormea, ci trăia un coșmar alcătuit din amintiri și imagini, însoțite de junghiurile din burtă, de rănile care-l dureau.
„Mișcă-te” își spuse el.
Încotro? Orașul era la 16 kilometri depărtare. Dar nu acolo se ducea Caine.
Povârnișul dealului din spatele centralei atomice strălucea. De parcă ardea pe unele porțiuni. Avea halucinații.
Nu ar fi putut să meargă atât de departe. Efectul morfinei nu avea să țină atât de mult. Trebuia să se miște mai repede.
Avea nevoie de ajutor. De cineva....
- Să mă ajute cineva, șopti el.
Începu drumul lung și obositor pe șoseaua în pantă înspre poartă. Nu putea să se miște. Nicio șansă. Și totuși...
Lui Sam mintea îi juca feste acum. Văzu o lumină. Ca un fascicul de lanternă. Dar venind dinspre ocean.
Se trânti jos. Lumina se revărsă încet peste parcare.
Dar el era doar o biată siluetă pe drum, prea mică pentru a fi depistată. Lumina nu avea să strălucească peste el. Parcă era un joc bolnav. Lumina nu se va opri asupra lui.
Era invizibil.
- Nu, Sam, își spuse el, în timp ce creierul lui obosit procesa informația cu o încetineală ridicolă. Idiot patentat ce ești! Singurul lucru pe care îl ai e lumina.
Sam își ridică brațele. Un fascicul de lumină verde străpunse cerul întunecat.
Conul de lumină veni imediat spre el.
- Da, aici sunt, spuse Sam.
Lui Quinn îi luă câteva minute să tragă barca la mal și să urce dealul până la Sam.
- Frate! exclamă Quinn.
Sam încuviință din cap.
- Da, arăt destul de rău. Cum de...
- Pescuiam. Am văzut focul.
Quinn îngenunche lângă el neștiind ce să facă pentru a-i ușura suferința prietenului său.
- Arăt rău și nu gândesc limpede, bolborosi Sam.
- Te duc înapoi în oraș, spuse Quinn.
- Nu, frate. Fă rost de o mașină.
- Sam, nu poți...
- Quinn.
Sam îl înșfăcă de braț pe Quinn.
- Fă rost de o mașină.
- Marș de-aici, căței nenorociți! mârâi Dekka.
Coioții le dădeau târcoale tot mai aproape. Îi încercuiau.
- Care dintre voi e Căpetenia? întrebă Dekka.
Era disperată. Cum putea să-i împiedice să se apropie de ei?
- Am o ofertă pentru voi. Vă pot.... vă pot ajuta. Vreau să vorbesc cu Căpetenia voastră.
Un coiot se opri și își întoarse chipul inteligent spre ea.
- Eu Căpetenie.
Vocea îi era stridentă, forțată, de parcă vorbitul era ceva foarte dureros.
Dekka văzuse Căpetenia coioților doar de la mare distanță, dar știa că nu era el. Căpetenia avea o față urâtă, o cicatrice pe bot. Era bătrân și râios. Acest coiot era sigur mai tânăr.
- Tu nu ești Căpetenia, spuse Dekka.
Coiotul înclină nedumerit din cap.
- Căpetenie murit. Eu Căpetenie.
Murise Căpetenia? Poate asta era șansa ei.
- Dacă îmi faci vreun rău, îl avertiză Dekka, oamenii mei o să omoare toți coioții.
Căpetenia - noua Căpetenie - părea să ia în calcul această posibilitate. Ochii săi strălucitor se uitau țintă la ea; Dekka părea să intuiască și o notă de umor în ei.
- Haita mâncat om mort, spuse Căpetenia pe tonul ciudat și strident al coioților mutanți.
- N-a murit, spuse Dekka.
- Haita mâncat, spuse Căpetenia.
- Nu, insistă Dekka. Dacă încercați, o să...
Întrezări o blană bej-cenușie și ceva o dezechilibră. Se rostogoli și ajune pe vine. Trei coioți se năpustiră asupra lui Edilio. Sângele îi țâșnea din piept.
- Nu! strigă Dekka.
Își ridică brațele și Edilio pluti deodată, alături de 3 coioți înspăimântați care urlau.
Căpetenia se îndepărtă.
Apoi se auzi o mașină care se apropia cu viteză.
- Aproape am ajuns, strigă Drake încântat.
Vântul nopții le biciuia fețele în timp ce mașina sălta și rula cu viteză pe șosea. Bara de combustibil era deasupra lor ca o rechetă de croazieră, zgâlțâindu-se. Caine stătea rezemat în scaun, cu brațele în sus.
Diana nu-i vedea decât profilul, însă era sigură că în ochii lui Caine nu era bucuria sălbatică a lui Drake. Caine avea o privire fixă. Gura îi era schmonosită. Era singura dată când Diana se uita la el și i se părea urât. Nici urmă de farmecul lui zdrobitor. Avea aceleași trăsături de star, dar acum arăta ca un cadavru înfășurat în giulgiu, o batjocură a ceea ce fusese cândva.
- Uită-te! Ha, ha, ha! Crește din nou! strigă Drake și îi scutură prin față tentaculul hidos.
Avea dreptate. Se forma o ridicătură pe partea tăiată. Biciul putea fi secționat ca și coada unei salamandre, dar se regenera.
- Uite acolo! Orașul! strigă Drake. Acolo! Acum să vezi. O să vedeți cu toții!
- Ce e locul ăsta? se întrebă Jack cu voce tare.
Se uită urât la Diana, acuzator.
„Nu e vina mea, ripostă Diana în gând. Jack, nu e vina mea că ești slab și te-ai ținut după mine! Prostule, tâmpitule! Nu e vina mea!
Încerc să supraviețuiesc. Să mă descurc ca întotdeauna.”
Și chiar așa era. Diana ieșea cu eleganță din orice încurcătură. Își impunea propriile conduții, indiferent de ce gândeau ceilalți. Așa era ea: se lăsa folosită, dar se folosea și ea la rândul ei de alții. Se lăsa călcată în picioare, dar apoi răspundea și ea cu aceeași monedă. Dar rămânea mereu Diana, sigură pe ea.
Nimic din ce se întâmpla nu era vina ei.
- Uitați! strigă unul din soldați.
Se întâmpla ceva pe drum. Ca o tornadă, ca un vârtaj în care erau prinși coioți și acolo, în mijloc, un om.
- Dekka! spuse Drake cu încântare.
Dekka îi lăsă pe coioți să cadă. Și pe Edilio. N-avea de ales. Nu mai avea cum să-l ajute.
- La revedre, Edilio! șopti ea.
Acum îi rămăsese doar mina. O luă la fugă.
Șoferul mașinii Escalade frână brusc. Drake sări din mers și fugi după ea.
Dekka avea un avantaj de doar 10 metri. Iar Drake era mai rapid ca ea.
Mâna-bici șfichiui aerul. Simțea pocnetul în spatele ei. Nu avea cum să străbată poteca. N-avea cum.
Dekka se întoarse și își ridică brațele.
Deodată, picioarele lui Drkae se zvârcoleau în aer. Se ridicase de la pământ într-un nor de pietre și noroi. De parcă o explozie încetinită se declanșase sub el. Mâna lui bici se învârtea într-un ritm nebunesc.
- Te omor, Dekka! striga el.
Dekka porni din nou gravitația și Drake căzu de la o înălțime de 3 metri.
Se întoarse și o rupse la fugă din nou, iar acum o înconjurau coioții de fiecare parte a potecii. Puteau să-i taie calea cu ușurință.
Urcă repede dealul, cu respirația întretăiată. După o cotitură zări noua Căpetenie. Își ridică mâinile. Prea încet. O încolțeau din dreapta și din stânga. Se năpusteau asupra ei din toate direcțiile.
Dekka fu pusă la pământ de o haită de coioți care mârâiau, lătrau și sfâșiau totul cu colții.
Țipă și încercă să-și folosească puterile, dar fălcile lor de oțel se înfipseră în încheieturile ei.
Nu mai era puternică, ci neputincioasă.
Coioții aveau s-o omoare.
PATRUZECI ȘI DOI
27 MINUTE
Drake era primul care ajunsese pe potecă. Șchiopăta și avea un picior grav rănit în urma căderii.
Jack era în spatele lui.
Drake șchiopătă până la haita de coioți care se strânsese în jurul prăzii. Unul dintre coioți, o creatură cu ochi strălucitori și cu o expresie detașată, aproape omenească, mârâi în chip de avertisment.
Dekka era țintuită locului, neajutorată. Dacă era conștientă, nu dădea semne. Însă era încă în viață. Jack simțea că fata mai era în viață. Dar, în câteva secunde, poate mai puțin, nu va mai fi.
- Nu vă faceți griji, frații mei coioți, spuse Drake râzând. Nu sunt aici ca să vă opresc.
Drake se uită în jos la Dekka și scutură din cap batjocoritor.
- Nu arăți prea bine. Nu cred că vei avea un sfârșit prea frumos.
Apoi se uită la Jack și spuse:
- La ce-ți folosesc puterile mutante? Nu-i așa, Jack?
Era un avertisment. O amenințare. Dar lui Jack nu-i păsa. Îi era rău. Îi era atât de rău. Voia să vomite, dar nu avea nimic în stomac. Voia să fugă în noapte. Dar Drake, Caine sau coioții ar fi venit după el.
De ce era aici?
„Pentru că ești idiot, își spuse Jack. Un idiot deștept. Un deștept idiot.”
- Mai e un pic, strigă Drake de mai sus. Vino să-l întâlnești, Jack.
Jack se opri și se uită înapoi. Văzu întâi bara de combustibil care plutea. Apoi pe Caine sub ea. Era aproape încovoiat, de parcă purta greutatea lumii pe umerii săi. De parcă povara îl copleșea.
Jack simțea o greutate care parcă voia să-l golească de sânge și să-l calce în picioare. Lacrimile îi curgeau pe obraji, deși nu-și mai amintea când începuse să plângă.
Deși avea puteri supranaturale, Jack simțea că brațele și picioarele-i erau de plumb. Cu fiecare pas era mai secătuit de puteri, dar încerca să se lupte cu frica și groaza care-l paralizau.
Era prea mult. Totul era prea mult. Brittney, săraca Brittney. Iar acum Dekka. Oare câți vor mai avea soarta lor? Și cu el cum rămânea?
Jack nu se gândi la consecințe când înhăță de gât coiotul cel mai aproape de el. Coiotul scheună și încercă să se întoarcă să-l muște. Jack azvârli animalul. Acesta nu se mai vedea.
Apucă alt coiot și îl aruncă în noapte. Se auzi un zgomot îndepărtat.
Alți 2 coioți veniră spre el cu fălcile descleștate și colții dezveliți. Jack se trase înapoi și-l lovi pe primul. Fix în bot. Capul coiotului se desprinse și se rostogoli pe potecă asemenea unei mingi de bowling. Trupul coiotului rămase nemișcat câteva secunde, chiar părând să facă un pas în față. Apoi se prăbuși.
Ceilalți coioți se uitară fix la Jack. Apoi își băgară cozile între picioare și o rupseră la fugă.
- Ce-ai Jack? Ești sensibil?
Drake părea să fie mai puternic cu fiecare pas, în timp ce Jack se simțea slăbit, în ciudat puterilor sale ieșite din comun. Acea forță nu făcea parte din el. Nu era a lui.
Drake îl aștepta pe culme. Se profila în lumina lunii, cu mâna-bici zvâcnind prin aer.
- Nu-mi place să văd așa ceva, spuse Jack.
Îi era greață.
Biciul lui Drake se înfășură cu blândețe în jurul gâtului lui Jack. Drake îl trase mai aproape. Gura lui Drake îl gâdilă la ureche pe când îi spunea în șoaptă:
- Acordă-mi sprijinul tău, Computer Jack.
- Poftim? îl întrebă Jack cuprins de disperare.
- Acordă-mi sprijinul tău, îi spuse Drake, și o să-ți cruț viața. Poate ți-o dau și pe Brianna.
Jack puse mâna pe biciul lui Drake. Și-l desprinse din jurul gâtului. Fără niciun efort. Ar fi fost ușor să-i smulgă acum brațul ăla hidos.
Drake râse, nesigur pe el.
- Jack, nu e bine ce faci. Nu eși făcut pentru chestiile astea dure.
Drake se întoarse și o luă la fugă.
Caine se chinuia să urce. Diana, vrăjitoare care adusese toate necazurile pe capul lui Jack, era lângă Caine. Putea să jure că-l ajuta pe acesta să meargă.
Lanei îi scăpase pistolul în peșteră. Nu mai era de niciun folos acum.
Încerca să-și explice... să-și formeze imagini care să o lămurească... Dar gaiafagului nu-i păsa, nu mai era preocupat de fata care controla gravitația.
Cineva îl împușcase pe Edilio, se gândi Lana nevenindu-i să creadă. Cineva. Pe Edilio.
Simți ceva, ca și cum pistolul i-ar fi tresăltat în mână.
Cineva...
Icni atunci când gaiafagul îi deschise mintea și îi turnă imaginile în creier. Numai monstruozități.
Cea mai mare era ceva sălbatic ca un urs grizzly cu țepuse de jumătate de metru la fiecare labă... creaturi formate doar din colțuri ascuțite, de parcă erau făcute din lame de ras și cuțite de bucătărie... creaturi cu foc lăuntric. Lucruri care zburau. Care se târau.
Dar când le văzu nu observă doar suprafața. Le văzu pe dinăuntru și pe toate deodată. Văzu cum erau făcute. Le văzu cum erau una într-alta, monstru în monstru. Ca niște păpuși rusești.
Dacă distrugeau una, le elibera pe celelalte.
Regenerare. Adaptare. Fiecare nouă încarnare era mai periculoasă și mai mortală decât cea dinainte.
Gaiafagul concepuse o mașinărie biologică perfectă.
Nu el personal. Intrase în mintea cuiva cu o imaginație mai bogată ca a lui.
Nemesis. Ăsta era numele gaiafagului pentru el: Nemesis.
Nemesis cu o putere infinită ținută sub control doar datorită cotloanelor, fundăturilor și pereților înalți din creierul său bolnav.
Nemesis și Tămăduitoarea, folosiți și aduși aici, în acest fel, ca să facă gaiafagul de neoprit, nemuritor.
Doar că mai lipsea un singur lucru. Hrana. Combustibilul.
- Vine, spuse gaiafagul. Curând.
Cineva îl împușcase pe Edilio. Și încercase să o împuște pe Dekka.
Mintea zguduită a Lanei, plină de planurile gaiafagului, se agăța doar de acest amănunt.
Cineva...
Simțea de departe pistolul tresăltându-i în mână în timp ce apăsa pe trăgaci.
Nu. Nu.
Edilio cădea.
Nu.
Lana se înfurie atât de tare încât imaginile gaiafagului se estompară. Șuvoiul de planuri și detalii dispăru.
- Te urăsc! țipă Lana fără să scoată o vorbă.
Gaiafagul se dădu înapoi și o lăsă să intre înapoi în mintea ei.
Dar mai încet ca înainte.
- O să vină după tine, Caine, îi șopti Diana la ureche.
Pe Caine îl dureau brațele. Nu-și mai simțea mâinile. Le ținea în sus. Își folosea puterea. Să care...
- Drake o să încerce să te omoare, îi spuse Diana agitată. Știi că nu mint.
Caine o auzea. Dar vocea ei era atât de slabă, avertismentul ei atât de nesemnificativ în comparație cu greutatea care-i apăsa pieptul.
Foamea gaiafagului era acum a lui. Dacă-l hrănea, însemna să mănânce și el.
„Nu-i adevărat, își spuse Caine. Ce minciună!”
- Dacă faci asta, Caine, o să mori, îi spuse Diana pe un ton implorator. Fă-o și-am să mor și eu. Oprește-te, Caine! Nu face una ca asta!
Caine încercă să-i răspundă, dar își simțea gura uscată și maxilarul încleștat.
Pas cu pas. Pe potecă. Până la creatura aia. Până la el.
Jack era acolo sus. Și Drake. Drake vorbea cu Jack. Pe potecă zăcea un coiot mort, fără cap.
Și Dekka, în viață sau poate nu. Nu era treaba lui. Era problema ei. Nu trebuia să-l fi ajutat pe Sam. Nu trebuia să fi luptat împotriva lui Caine.
Nu era problema lui.
Ajunse în punctul cel mai înalt al potecii. Vedea intrarea în mină.
Bara de combustibil plutea în aer.
- Hrănește-mă.
Caine veni mai aproape.
- Fă-o! strigă Drake.
- Caine, oprește-te! îl rugă Diana.
Caine se mișca mai ușor acum pe teren neted. Mai aproape. Suficient de aproape. Putea să azvârle bara de aici. Ca pe o lance. Direct în puț.
Ca pe o suliță.
Cu ușurință.
- Nu face asta, îl imploră Diana. Jack. Jack, trebuie să-l oprești.
- Nici vorbă, mârâi Drake.
- Taci din gură, psihopatule! strigă Diana cuprinsă deodată de furie, lăsând la o parte orice delicatețe. Mori odată, ticălos jegos și idiot!
Ochii lui Drake erau goliți de expresie. Sclipirea periculoasă și jucăușă dispăruse din ei. Se uita la ea cu o furie nimicitoare.
- Destul, spuse Drake. Voiam să aștept. Dar, dacă trebuie să se întâmple acum, așa să fie.
Biciul său se dezlănțui.
PATRUZECI ȘI TREI
13 MINUTE
Mâna-bici a lui Drake o învârti pe Diana ca pe un titirez.
Fata țipa. Strigătul ei îl străpunse pe Caine ca o săgeată.
Diana se împletici și aproape se îndreptă de spate, dar Drake era prea rapid, prea pregătit.
A doua lovitură o ridică în aer. Pluti și apoi căzu.
- Prinde-o! strigă Caine pentru sine.
O văzu răsucindu-se în cădere. Își dădea seama unde va ajunge. Își ridică mâinile; își folosi puterile ca s-o prindă și s-o salveze. Dar nu era suficient de rapid.
Diana căzu. Capul i se izbi de o piatră colțuroasă. Scoase un sunet de dovleac strivit.
Caine îngheță de spaimă.
Bara de combustibil de care uitase căzu cu un zgomot puternic.
Căzu la câțiva metri de intrarea în mină. Ateriză pe un bolovan alungit, ca prova unei corăbii.
Se îndoi, se crăpă, se rostogoli de pe bolovan și se izbi cu putere de pământ.
Drake se repezi glonț la Caine, plesnind din bici. Dar Jack se puse între ei, țipând:
- Uraniul! Uraniul!
Dozimetrul din buzunar începu să scoată clicuri atât de rapide, încât formau un țiuit.
Drake se aruncă spre Jack, iar cei 2 se rostogoliră pe jos.
Caine se uita îngrozit la Diana. Diana nu se mișca. Nu scotea nicio replică ironică. Nicio glumă acidă.
- Nu! strigă Caine. Nu!
Drake era în picioare, încercând să-și înfășoare la loc brațul, în timp ce Jack îl înjura.
- Diana! începu să suspine Caine.
Drake nu se mai baza pe mâna sa bici; era prea departe pentru a plesni din ea să-l doboare pe Caine. Ridică pistolul. Butoiașul scuipă foc și gloanțe, POC POC POC POC POC.
Cu arma setată pe automat, Drake putea să își permită să rateze ținta. Mută pistolul în dreapta, trăgând rafale de gloanțe spre Caine, care stătea nemișcat ca o stană de piatră.
Apoi țeava pistolului dispăru într-o lumină albă-verzuie care preschimbă noaptea în zi. Acea lumină nu-și atinse ținta. Dar era suficient de aproape ca țeava pistolului lui Drake să se topească și să cadă. Stâncile din spatele lui Drake crăpară de la căldura emanată de jetul de lumină.
Lui Drake îi căzu arma din mână. Acum era rândul lui să privească uluit.
- Tu!
Sam șchiopătă până în vârful dealului. Se clătină, dar Quinn îl sprijini la timp.
Acum Caine era din nou prezent, își vedea fratele, lumina ucigașă.
- Nu, spuse Caine. Nu, Sam: e al meu.
Ridică o mână, iar Sam zbură în spate alături de Quinn.
- Bara de combustibil! striga Jack din nou și din nou. O să ne omoare pe toți. O, Doamne, suntem pierduți!
Drake se duse într-un suflet la Caine. Avea ochii bulbucați de spaimă. Știa că nu va supravieți. Știa că nu era suficient de rapid.
Caine își ridică mâna, iar bara de combustibil păru să salte de jos.
O suliță.
O lance.
O ținu în aer. Îndreptată fix spre Drake.
Caine întinse și cealaltă mână, folosindu-se de puterea sa pentru a-l ține pe Drake imobilizat.
Drake își ridică mâna de om în semn de pace.
- Caine... n-ai vrea,... nu pentru o fată. O scorpie, o....
Drake, incapabil să fugă, o țintă vie. Bara de combustibil era îndreptată spre el.
Caine avzârli bara de combustibil. Tone de oțel, plumb și uraniu.
Înspre Drake.
Drake, iute ca un șarpe, își suci umărul și gâtul într-o parte. Bara nu-l lovi direct în piept, ci în umăr și îl propulsă în galeria întunecată.
Bara de combustibil dispăru odată cu el.
Se auzi un zgomot puternic. Din mină ieșeau nori de praf.
Tăcere.
Niciun sunet, doar zgomotul făcut de pietricelele care cădeau în galerie.
- O, Doamne, s-a deschis? se tângui Jack. O, Doamne, nu vreau să mor!
Caine își ridică mâinile și stătu cu brațele întinse în fața intrării în mină.
Pământul începu să se cutremure.
Pietrele crăpară și trosniră.
- Nu! strigă vocea detestabilă din mintea lui Caine.
- Nu sunt sclavul nimănui, spuse Caine printre dinți.
- Nu! N-o să faci una ca asta!
Caine șovăi. Parcă simțea cuțite în creier care îl înjunghiau continuu, iar chinul era insuportabil.
- Așa crezi? zise Caine.
Își ridică brațele. Își concentră puterile asupra peșterii și își coborî brațele.
Tone de pietre desprinse, grinzi de rezistență, bara de combustibil spartă, o camionetă veche și stricată, cadavrul lui Jim Sihastrul și Drake Merwin, rănit, dar încă în viață, zvârcolindu-se și înjurând, ieșiră în zbor din peșteră. De parcă acea peșteră își vomitase tot conținutul.
Întreaga masă încremeni în aer. Apoi, în timp ce Caine făcu palmele căuș, masa suspendată începu să se învârtă. Ca o tornadă.
Apoi, în timp ce țipetele lui Drake se pierdeau în acel haos, Caine întinse brațele și aruncă întreaga masă centrifugată în intrarea în mină.
Zgomotul fu atât de puternic încât Jack își acoperi urechile.
Apoi se auzi un bubuit și un trosnet, pe urmă pământul se zgudui puternic ca la cutremur, iar galeria se prăbuși. Mii de tone de piatră blocară pe vecie intrarea în mină.
Caine se duse șchiopătând spre Diana. Îngenunche lângă ea. Nu se mișca. Își lipi urechea de gura ei încântătoare. Nu-i auzi deloc respirația.
Dar, când îi puse palma pe spate, simți cum pieptul ei se ridică și coboară imperceptibil.
O întoarse cu blândețe. Avea o rană îngrozitoare pe o parte a capului. Nu vedea bine, avea ochii plini de lacrimi, dar simți ceva alunecos și cald pe tâmpla ei.
Scoase un suspin.
Auzi pași greoi. Sam mergând de parcă ar fi fot beat, împleticindu-se.
- Sam, îi spuse Caine calm, neluându-și ochii de la silueta întunecată a Dianei. Dacă vrei să mă omori, dă-i drumul. Acum ar fi cel mai bine.
Sam nu zise nimic.
În cele din urmă Caine se uită la el. Printre lacrimi, vedea cum șchiopăta Sam, abia putând să stea în picioare. Fusese rănit destul de grav. Trebuia să-l doară îngrozitor.
Drake îi făcuse asta. Drake nu-l ucisese pe Sam, dar nici nu fusese departe. Și părea imposibil ca Sam să mai reziste multă vreme.
Quinn se încovoia sub povara trupului pe care-l ținea în brațe. Caine bănuia că era puștiul mexican sau poate Dekka.
- Așadar ăsta-i sfârșitul, spuse Caine cu mâhnire în voce.
Mângâie părul scurt al Dianei.
- O iubesc. Știai asta, Sam?
- Încă nu s-a terminat, spuse Sam.
Vocea lui îl tulbură pe Caine. Nu simțise niciodată mai multă durere în vocea fratelui său. Auzea chiar și țipătul pe care și-l înăbușise pe când rostise acele cuvinte.
- Nu poate supravieșui, spuse Caine.
- Edilio e rănit. Aproape mort, zise Quinn. L-au împușcat. Iar Dekka....
- Nu eu, se disculpă Caine. Nu noi. Erau amândoi așa când am ajuns aici.
Nu-i păsa de Edilio sau Dekka. Nu-i păsa nici măcar de Sam. Cât de trist ca Diana să moară așa, fără părul ei superb. Arăta mai tânără. Mai inocentă. Nimeni nu o asociase vreodată pe Diana cu acel cuvânt.
- Mai e Lana, spuse Sam.
În inima lui Caine se trezi o foarte slabă speranță. Lana. Dar unde era Tămăduitoarea?
- E acolo, răspunse Quinn de parcă auzise întrebarea. E acolo cu.... creatura.
Caine se uită la mină. Mai fusese acolo. Știa ce zace înăuntru. Iar acum era și bara de combustibil acolo.
- Trebuie să... icni Sam incapabil să-și termine gândul.
Caine încuviință din cap.
- Cred că a murit.
- Poate că nu, reuși Sam să îngaime. Poate că nu.
- Oricum nu mai avem cum să intrăm acolo. E un munte de piatră. Mi-e mult mai greu să începărtez piatra. Ar trebui să mut un munte întreg, spuse Caine deznădăjduit. Mi-ar lua ore. Zile.
Sam scutură din cap și își mușcă buza de jos de parcă voia să rămână fără ea. Caine îl văzu rezistând cu greu durerii care-l năpădea ca un val.
- S-ar putea să mai existe o soluție, zise Sam în cele din urmă, uitându-se înapoi la potecă.
- O soluție? întrebă Caine.
- Duck, făcu Sam.
Iar atunci suflă o pală de vânt și se stârni un nor de praf din care-și făcu apariția Brianna.
În spatele ei, ca un balon în bătaia vântului, plutea un puști care arăta de parcă coborâse dintr-un carusel al groazei.
- Am ajuns? întrebă Duck cu ochii închiși. S-a terminat călătoria?
- Vreți să mâncați? strigă Zil de pe decapotabilă.
Mulțimea urlă în semn de aprobare. Deși nu chiar toți. Astrid încerca să se gândească la următorul lucru: erau unii care aveau obiecții, care nu erau convinși și alții care consimțeau tacit.
- Atunci trageți de frânghie! strigă Zil.
Frânghia se întindea de-a lungul pieței. Un capăt era în jurul gâtului lui Hunter. Nu era nevoie decât de vreo 6 „călăi” ca să ducă la bun sfârșit sinistra execuție.
- Apucați frânghia! strigă Zil.
Se ghemui și înșfăcă și el funia. Ceilalți din echipa sa făcură la fel.
Întâi 4... apoi 5... 10....
Copii pe care Astrid știa și cum îi cheamă apucară frânghia.
- Trageți! zbieră Zil. Trageți!
Frânghia se întinse. Veniră mai mulți să tragă de ea. Dar alții, puțini, se răzgândiră și dădură drumul.
Era o mare de mâini. O harababură. Apoi puștii începură să se îmbrâncească.
Funia se tot întindea. Deveni o linie dreaptă.
Iar Astrid văzu cu groază cum Hunter era ridicat în aer.
Dar lupta pentru frânghie era din ce în ce mai acerbă. Copiii își cărau pumni și țipau.
Frânghia se slăbi. Picioarele lui Hunter atinseră pământul.
Copiii se duceau într-un suflet să tragă de frânghie. Ceilalți le tăiau calea. Se dezlănțuise o revoltă în toată regula.
Apoi câțiva puști se năpustiră asupra cărnii, împingându-i la o parte pe Antoine, Hank și Turk, practic călcându-i în picioare, în disperarea lor.
Astrid profită de încăierare și se ridică.
Zil o împinse într-o parte, furios văzând că situația scăpa de sub control. Copiii furau disperați vânatul.
- La pământ, iubitoare de ciudați!
Astrid îl scuipă. Văzu cum îi pieri culoarea din obraji. Zil înșfăcă o bâtă de baseball și o ridică deasupra capului fetei. Apoi fu ridicat de la sol.
În locul lui era acum Orc.
Zil atârna din mâna lui făcută pumn. Fu tras la 1 centimetru de fața lui înspăimântătoare.
- Nimeni nu-i face rău lui Astrid! zbieră Orc atât de tare încât lui Zil i se făcu părul măciucă.
Orc se roti ușor. Apoi din nou, mai repede, și-l aruncă pe Zil în aer.
- Ești bine? o întrebă Orc pe Astrid.
- Cred că da, reuși ea să îngaime.
Îngenunche lângă micul Pete și-i atinse cucuiul ca un ou. Micul Pete mișcă ușor, apoi deschise ochii.
- Petey, Petey, ești bine?
Nu primi niciun răspuns, dar în cazul lui nu era nimic ieșit din comun. Astrid se uită în sus la Orc.
- Mulțumesc din suflet, Charles.
Orc mormăi:
- Da...
Își făcu apariția și Howard, croindu-și drum prin gloata care se împrăștia.
- Orc, fratele meu, spuse el și îl bătu pe umărul imens, din granit.
Apoi le strigă copiilor care fugeau cu hălci de vânat:
- Așa, așa, ștergeți putina! Ce fraieri sunteți că v-ați măsurat forțele cu prietena lui Sam. Dacă Orc nu pune mâna pe voi, o s-o facă Sammy!
Apoi îi făcu cu ochiul lui Astrid.
- Iubitu` tău ne e dator vândut.
- Mda, încuviință Orc. Ar fi cazul să-mi dea cineva o bere cât mai repede.
- Ce i s-a întâmplat lui Edilio? vru Brianna să afle.
Stătea întins pe pământ. Tăcut. Nu i se auzea nici măcar respirația.
- Edilio a fost împușcat, îi răspunse Quinn. Nu cred că mai are mult de trăit.
- Nu pot să cred că Dekka a îngăduit să fie rănit, spuse Brianna. Unde e?
Fu de ajuns să-i arunce o privire involuntară Briannei. Aceasta zbură acolo unde zăcea Dekka, frântă ca o păpușă aruncată de cineva.
Brianna trase aer adânc în piept. Se uită cu luare-aminte. În urechi auzea un zgomot asurzitor. Cao cascadă. Apoi mintea i se încețoșă și totul se învârti cu ea când se năpusti asupra lui Caine cu toată viteza și furia de care era în stare.
Caine căzu lat.
Brianna fu deasupra lui într-o clipită, cu o piatră în mână.
- Briza! Nu face asta! strigă Sam.
Briannei îi îngheță sângele în vene. Caine era pe spate. Nu reacționa deloc. Nu-și ridica mâinile. Abia părea să o vadă când se ghemuise peste el, hotărâtă să-i zdrobească țeasta.
- Nu, Briza! o rugă Sam. Avem nevoie de el.
- Eu nu, șuieră Brianna.
- Briza, Dekka a murit. Și Edilio o să moară în câteva minute. Dacă nu s-a întâmplat deja, spuse Quinn în numele luiSam, care strângea din dinți cu atâta forță încât Brianna crezu că i se vor ciobi măselele. Și Sam...
- Ce poate să facă jegul ăsta pentru noi? întrebă Brianna.
- Avem nevoie de Lana, reuși să îngaime Sam.
Caine se ridică de jos și își scutură praful de pe cămașă.
- Diana moare. La fel și puștiul mexican. Pe Dekka ai văzut-o deja. Și nici Sam nu arată prea bine, spuse Caine. Lana e acolo.
Întoarse capul spre galeria prăbușită.
- Ce nu înțeleg eu, continuă Caine, e cum o să intrăm acolo ca s-o scoatem. Toată mina s-a prăbușit. Îmi va lua mai mult timp să o scot pe Lana de acolo decât mi-a luat să dărâm galeria. Dacă scot ceva afară, se va prăguși și mai mult.
- Duck se va ocupa, spuse Sam. O să sape un tunel.
- Poftim? făcu Duck.
- Ca atunci când sunt salvați mineri, spuse Sam. Sapă un tunel până la galeria în care sunt blocați.
- Poftim? repetă Duck.
Quinn îi explică lui Caine, care părea foarte confuz.
- Se pare că Duck era puterea de a se cufunda în pământ.
- Nu cred că pot... începu Duck.
- Își poate controla densitatea, confirmă Brianna. De asta am putut să-l aduc aici. A fost ca și cum aș fi cărat un ghiozdan. Dar cu mai multă rezistență din partea vântului.
- El forează, spuse Sam. Noi intrăm. Tu ai mai fost acolo, nu, Caine? E cumva un loc unde....
Îl străbătu un junghi atât de puternic încât își pierdu cunoștința preț de 1 minute.
- Oameni buni, nu cred că... spuse Duck.
- Nu vrei să fii erou? îl întrebă Quinn.
- Nu, spuse Duck cu sinceritate.
- Mda, nici eu, recunoscu și Quinn. Dar Edilio e un erou adevărat. Iar sam... nu trebuie să-ți amintesc ce a făcut Sam pentru noi toți.
Quinn îl luăpe Duck de braț și îi spuse:
- Avem nevoie de tine, Duck. Doar de tine. Numai tu poți face asta.
- Frate, chiar vreau să vă ajut, dar...
- Tu primești primul pește prins, spuse Quinn.
- Nu și dacă o să fiu îngropat de viu, i-o întoarse Duck.
- Prăjit. Crocant și aromat.
- Nu mă poți cumpăra cu mâncare, făcu țâfnos Duck. Vreau.. vreau și o piscină.
PATRUZECI ȘI PATRU
7 MINUTE
Mina se prăbușise.
Lana se uita la un munte de dărâmături. Timp de o fracțiune de secundă sperase că în cele din urmă asta însemna sfârșitul monstrului care o ținea prizonieră.
Dar din morman ieșea un capăt tocit și distrus al barei de combustibil.
Miliardele de cristale care alcătuiau corpul gaiafagului se năpustiseră asupra peletelor vărsate de uraniu.
Lana simțea dorința gaiafagului, fericirea acestuia. Creaturii nu-i mai era teamă că avea să moară. Preț de câteva clipe Lana fu stăpână pe mintea ei, în timp ce gaiafagul era peste măsură de încântat.
Nu era o binecuvântare faptul că își recupera simțurile. Lana știa acum fără nici cea mai mică umbră de îndoială că ea apăsase pe trăgaci și-l împușcase pe Edilio. Nu reușise să arunce în aer peștera, Ea lăsase toate astea să se întâmple.
Era prea slabă.
O fraieră ușor de manipulat, la dispoziția monstrului. Prea slabă ca să i se poată împotrivi.
Și, în timp ce devenea mai puternic, îi scădea frica, avea să intre din nou în mintea Lanei și să se folosească de puterile ei pentru a-și face un corp ca să iasă din vizuină. Îngroparea creaturii nu avea să oprească lucrurile.
Ea era cheia acum. Lana știa acest lucru. Tunelul se prăbușise în urma unei explozii, blocându-l pe gaiafag înăuntru. Putea să iasă doar dacă Lana îi oferea această posibilitate.
Îl putea opri doar dacă murea.
Voința ei era prea slabă. Singura speranță pe care o avea era să amâne lucrurile. Cu siguranță că va muri iradiată. Fără îndoială, uraniul ar nimici-o dacă nu se vindeca singură.
Dar, oare, se va întâmpla suficient de repede acest lucru?
Și, oare, ar ști gaiafagul ce se întâmpla cu ea și ar forța-o să se salveze? Oare pricepea creatura că hrana lui era moartea ei?
Duck stătea pe coasta dealului.
Era la vreo 30 de metri deasupra minei. Estimaseră distanța și sperau că astfel vor fi deasupra unei încăperi subterane, așa cum credea Caine.
Evident că erau doar presupuneri. Dacă Duck nu ajungea în încăpere, trebuia să încerce din nou. Și din nou.
Quinn aproape îl căra pe Sam, sprijinindu-l când era chinuit de dureri groaznice.
- Morfina nu mai are efect, spuse Sam. Grăbiți-vă!
Caine era pregătit. Briza o zbughi să facă rost de frânghir. Dar la întoarcere căzu în genunchi și își vărsă mațele, deși nu avea nimic în ele.
- Trebuie să facă asta acum, spuse Sam.
Gâfâia. Se ținea de Quinn, înfingându-i unghiile în carne.
- Fă-o Duck, îl îndemnă Quinn.
Cu toții îl așteptau. Își puneau speranțele în el. Atâtea vieți erau în jos și doar el le putea salva. El, Duck Zhang.
- O, Doamne. Sper să fie un pește ca lumea, spuse Duck.
Apoi intră în pământ. Tot cădea și cădea, fluturând din brațe când cobora, trecând prin piatră ca prin brânză.
Cădea, tot cădea. Știa că putea să urce și apoi să plutească prin aer, dar tot nu era sigur pe de-a-ntregul. Aproape sigur. Nu foarte sigur. Poate că de data asta...
Duck se prăbuși brusc străpungând tavanul galeriei. Se opri din cădere după ce intrase vreo jumătate de metru în podeaua minei.
Duck răsuflă ușurat. Nu era într-o peșteră mare și deschisă, ci într-o galerie îngustă. Ajunsese acolo printr-un miracol.
Se întreba dacă erau lilieci. Ei bine, judecând după privirile speriate ale celor de sus, aici jos era ceva mult mai rău. Nu ar fi fost mare lucru dacă erau câțiva lilieci. Poate că ar fi fost un semn bun.
- În regulă! le strigă el.
Niciun răspuns.
- În regulă! Am ajuns jos! strigă el din toți rărunchii.
O frânghie se desfășură până la el.
Caine fu primul. Ateriză ușor, folosindu-și puterea ca să amortizeze căzătura.
- E întuneric aici jos, spuse Caine.
Strigă în sus:
- În regulă, frățioare: sari!
O lumină orbitoare străluci în galeria săpată de Duck.
Caine își ridică mâinile, iar Sam căzu încet în puțul din mină.
Sam părea să țină o minge strălucitoare de lumină în mâinile sale. Doar că nu o ținea cu adevărat, își dădu seama Duck când ochii i se obișnuiră cu lumina. Lumina ieșea din palmele lui Sam.
- Știu locul ăsta, spuse Caine. Suntem la câțiva metri de peșteră.
- Duck, s-ar putea să avem nevoie de tine, zise Sam.
- Dar voiam să...
Lui Sam i se înmuiară picioarele, iar Duck îl sprijini chiar înainte să se prăbușească la pământ.
- Rămân, zise Duck și începu să îl susțină pe Sam în timp ce pătrundeau tot mai adânc în peșteră.
„Nu vrei să fii un erou?” își spuse Duck, luându-se singur în râs.
„Ba cred că vreau”, își răspunse el.
- Ține lumina aprinsă, spuse Caine.
Sam era în stare să o țină aprinsă. Asta putea să facă. Da. Lumina.
Inima îi era un motor ruginit și pe moarte, bătându-i atât de tare încât putea să cedeze în orice clipă. Corpul lui parcă era un fier înroșit, fierbinte, țeapăn, imposibil de mișcat.
Durerea....
Îl asalta acum ca un tigru care răgea și îl sfâșia la fiecare pas, îi otrăvea mintea și îi făcea praf stăpânirea de sine. Nu putea suporta. Era prea îngrozitor.
- Haide, Sam, îi spuse Duck la ureche.
- Auuu! urlă Sam.
- S-a zis cu furișatul, spuse Caine.
„Știe că suntem aici, se gândi Sam. Nu ne furișăm. Nu-l păcălim.”
Sam îl simțea. Ca pe niște degete reci încercând să-i intre în minte, căutând o deschizătură.
„E un iad, se gândi Sam. E un iad.
Ține lumina aprinsă, își spuse, orice-ar fi, ține lumina aprinsă.”
Se auzi un zgomot metalic când Caine lovi niște pietricele care, la o inspecție mai atentă, erau identice, mici - cilindri de metal închis la culoare.
- Pelete de uraniu, spuse Caine supărat. Ei bine, sper că Lana poate să vindece intoxicația cu radiații. Altfel murim cu toții.
- Poftim? făcu Duck nedumerit.
- Ăsta e uraniu împrăștiat peste tot. Din câte mi s-a explicat, lasă miliarde de găuri în trupurile noastre.
- Poftim?
- Haide, Goose (gâscă), zise Caine. Te descurci de minune.
- Mă cheamă Duck (rață), îi corectă Duck.
- Simți Întunericul, Goose? îl întrebă Caine în șoaptă, părând uimit.
- Mda, zise Duck.
Vocea îi tremura. Parcă era un copil pe cale să izbucnească în plâns.
- Pare ceva rău.
- Foarte rău, îl aprobă Caine. De multă vreme îl am în creier, Goose. Odată ce a intrat, nu mai scapi de el.
- Ce vrei să spui? îl întrebă Duck.
- Se strecoară în mintea ta chiar acum, nu-i așa? Își lasă amprenta. Caută o cale să intre. Odată ce reușește, nu mai scapi de el.
- Trebuie să ieșim de aici, zise Duck.
- Poți să pleci, Goose, îi spuse Caine. Pot să-l car singur pe Sam după mine.
Sam auzi totul din depărtare. Un dialog între niște fantome. Umbre în mintea lui. Dar știa că Duck nu putea să plece.
- Nu, zise Sam cu o voce răgușită. Avem nevoie de Duck.
- Da? întrebă Caine.
- E singura armă de care nu știe creatura, zise Sam.
- Armă? repetă Duck.
- Se deschide în față, zie Caine. Peștera.
- Ce e? Cum arată? întrebă Duck.
Caine nu-i răspunse.
Pe Sam îl săgetă un junghi. Durerea părea să vină în valuri, unul mai puternic ca altul. Făcea surfing pe valuri de durere, gândi el. Dar avea uneori, în spațiul dintre valuri, momente de luciditate.
Deschise ochii. Intensifică lumina.
La fel cum spusese și Caine, intrau într-o peșteră mare și părăseau galeria.
Dar această gaură mare și tăcută de sub pământ nu apăruse în urma unui fenomen geologic. De tavanul boltit nu atârna nicio stalactită. De jos nu ieșea nicio stalagmită.
În schimb zidurile de piatră parcă fuseseră topite și apoi solidificate. Încă se mai simțea miros slab de ars, deși nu era fum saul căldură, doar cea radiată de bara de combustibil din spatele lor.
- Sam, ți-ai dat seama unde suntem? îl întrebă Caine.
Sam gemu.
- Te preocupă altceva acum, nu? Mai ții minte meteoritul ăla care a lovit centrala atomică acum mulți ani în urmă, Sam? N-ai cum să nu. Doar ești din oraș.
Sam fu izbit de noul val de durere. Nu voia să țipe.
- Meteoritul trece prin centrala atomică și direct în pământ. Ca Goose aici de față: atât de dens, atât de rapid, ca și cum ai trage o săgeată într-o bucată de unt. Face o gaură imensă. Iar aici se oprește. Ce a mai rămas din el.
Înaintaseră vreo 15 metri în peștera spațioasă ca o catedrală.
Sam încuviință din cap, nereușind să rostească vreun cuvânt. Încercă să-și ridice brațele, dar greutatea lor era prea mare.
Caine îl luă de încheieturi și îi ridică mâinile, o mișcare care-l făcu pe Sam să urle de durere.
Dar lumina era acum mai puternică.
Iar acolo se vedea lucrul care se năștea. Era mai degrabă ceva nedefinit ecât o formă clară. Un roi format din cristale verzi, rapide care se zvârcoleau.
Dar, în timp ce priveau, formele dinspre ei deveneau suprafețe perfecte în care se puteau oglindi.
- Se pare că e pregătit pentru tine, Sam, zise Caine.
Apoi auzi o voce diferită. Ciudată și îngrozitoare.
- Eu sunt gaiafagul, zise Lana.
Transformarea începuse când gaiafagul atinsese primele pelete îmrpăștiate de uraniu.
Lana se simțise brusc curentată, de parcă ar fi avut în mână toată firele electrice din lume.
Strigase atunci, cuprinsă de extaz.
- Mâncare!
Gaiafagul își potolise foamea care-l chinuise. Acum avea în schimb putere. O furie dezlănțuită.
Acum! Acum avea să se transforme!
Miliardele de cristale care alcătuiau trupul fără formă al gaiafagului începură să mișune ca niște furnici. Pârâiașele se transformau în pâraie, iar pâraiele, în râuri de insecte. Într-o parte se aplatiza, iar în alta se ridica, materia fiind când maleabilă, când rigidă.
Cristalele luau nenumărate dimensiuni, strat peste strat. Chiar la această viteză normală, procesul ar dura zile întregi însă se iveau deja contururile creaturii.
Gaiafagul care fusese împrăștiat pe vreo 300 de metri în peștera subterană se condensa acum, se aduna, ca stelele atrase într-o gaură neagră.
Lana simțea totul, de parcă sistemul ei nervos se unise cu gaiafagul. Și poate că așa și era, se gândi ea. Poate că nu mai exista o linie de demarcație între ei. Poate că era parte din el acum.
Era îmărejurul ei. În urechi și nas, în gură și păr. Era acoperită de insecte care-i roiau pe tot corpul.
Și totuși începea să se simtă rău. Era o stare a ei și nu a monstrului.
Hrana gaiafagului o distrugea pe ea. Celulă cu celulă.
Trebuia să ascundă asta. Să nu-i arate. Trebuia să moară ca totul să se termine. Trebuia să moară în urma radiațiilor care-i înnodau stomacul.
În jurul ei cristalele deveneau solide, formând un cut gros. Iar suprafața acelui scut începea să străluească asemenea oțelului. Nu, ca o oglindă.
Gaiafagul fu scuturat de un fior de groază.
Lana deschise ochii și își dădu seama de ce. Trei siluete întunecate. Fragile, speriate, dar profilându-se în fața gaiafagului.
„Prea târziu, Caine. Puterea ta nu-l va distruge pe gaiafag.
Prea târziu, Sam, se gândi ea. Lumina ta arzătoare nu va funcționa.”
Al treilea... cine era? Simți că întrebarea din mintea ei căpăta dimensiuni impresionante în mintea gaiafagului.
Gaiafagul o ținea ca pe o muscă în chihlimbar. O arăta acum oamenilor, spre groaza lor.
- Sunt gaiafagul, rosti gura Lanei.
Caine se holba îngrozit. Fața Lanei plutea suspendată într-o masă forfotitoare ce părea formată din reflexii de insecte.
- Sam! Mai multă lumină!
Sam se pierduse. Era în genunchi, gemând, cu mâinile strălucitoare sprijinite de podeaua din piatră.
Duck se uita cuprins de teamă la monstruozitatea incandescentă, în continuă schimbare, care avea fața unei fete chinuite.
Caine nu-și dădea seama cât de mare era creatura, dar părea uriașă.
Își ridică mâinile în spate. Bara de combustibil zdrobită alunecă din grămada de pietre și moloz.
Caine își întinse mâinile în față cu toată puterea. Bara de combustibil se izbi de strălucitoarea masă monstruoasă. Sări de acolo și se lovi de pământ cu zgomot, împrăștiind și mai multe pelete de uraniu.
Nimic. Nicio reacție. Parcă lovise gaiafagul cu un băț de vată.
- Sam? Dacă mai ai ceva, acum e momentul, strigă Caine.
- Nu. șopti Sam. Eu mi-am terminat treaba. Acum e rândul lui Duck.
- Ce-i cu el?
- Duck... zise Sam și căzu cu fața în jos.
Nu se mișca.
- Poți să mai faci ceva în afară de a cădea în pământ? strigă Caine la Duck. Ai vreo bombă nucleară în buzunar?
Duck nu-i răspunse.
- Sam? strigă Caine, iar acum gaiafagul se mișca, își deplasa greutatea unduindu-se spre Caine, iar Lana plângea cu fața contorsionată, spunând ceva, dar Caine nu putea s-o audă, căci sângele îi năvălea în urechi și știa că se terminase, știa că...
Gaiafagul turnă foc lichid în creierul lui Caine, anihilându-i simțurile, strivindu-i conștiința și provocându-i dureri insuportabile.
- Îndrăznești să mă sfidezi?
Caine se trase înapoi, abia ținându-se pe picioare.
- Aruncă-mă! strigă Duck.
- Eu sunt gaiafagul!
- Poftim? țipă Caine.
- Cât de tare poți.
Gaiafagul nu știa ce să creadă despre trupul moale, uman, care venea spre el.
Omul zbură prin aer. Spre tavanul peșterii.
Acum plonja.
Gaiafagul nici măcar n-ar simți ușoara apăsare, când acesta...
... l-ar lovi cu forța unui munte aruncat din spațiu.
Duck lovi gaiafagul și îi perforă masa cristalină.
Și se cufundă prin podeaua peșterii de sub el.
În vârtejul iscat, gaiafagul se scurse precum nisipul dintr-o clepsidră.
PATRUZECI ȘI CINCI
0 MINUTE
Parcă era ca prima oară, se gândi Duck.
La piscină în acea zi. Ca atunci. El cădea și apa curgea pe lângă el.
Numai că apa asta era mai mult ca nisipul. Un miliard de cristale minuscule se scurgeau pe gaura făcută de Duck în pământ.
Nu vedea nimic în timp ce cădea. Cristalele îi intrau în ochi, urechi și gură.
Nu putea să respire, se panică și începu să cadă cu și mai mare viteză, încercând să depășească monstrul care se prăvălea odată cu el.
Nu mai avea aer.
Mintea i se încețoșase, parcă o luase razna, nici nu-i mai era frică doar...
I se perindau tot felul de amintiri prin fața ochilor, de parcă se uita la un film căruia îi sărea imaginea. Atunci când căzuse de pe ponei de ziua lui, la 5 ani.
Atunci când mâncase toată plăcinta...
Mama lui. Atât de drăguță. Chipul ei...
Tata..
Piscina...
Nu mai cădea. Ceva îl oprise în cele din urmă.
„Prea târziu” se gândi el.
Nu putea să ajungă în China, își spuse Duck.
„Ei bine, se gândi el, cred că am ales să fiu erou.”
Apoi mintea lui Duck încetă să gândească.
PATRUZECI ȘI ȘASE
Caine stătea în întuneric.
Sam nu mai putea emite lumină.
Auzea un foșnet plăcut. Cao cascadă, dar nu susura.
Caine stătea în întuneric în timp ce sunetul se estompa.
Acum totul era cufundat în întuneric și tăcere.
Diana. Nu mai avea cum s-o salveze acum. El putea supraviețui, dar Caine își dădu pentru prima oară seama că viața fără Diana n-ar fi însemnat nimic.
Îl tachinase. Îl insultase. Îl mințise. Îl manipulase. Îl trădase. Îl batjocorise.
Dar rămăsese lângă el. Chiar și când el o amenințase.
Oare exista dragoste între ei? Lui îi scăpase acest cuvânt. Dar, oare, erau ei în stare să iubească?
Poate că da.
Dar nu mai era cazul. Nu acum. Sus, la suprafață, Diana era moartă sau pe moarte. Sângele îi intra în pământ.
- Diana, șopti el.
- Sunt în viață?
La început, Caine crezu că era vocea ei. Imposibil.
- Lumină, spuse Caine. Am nevoie de lumină.
Nu era lumină. I se păru că trecuse o veșnicie de când era beznă. Nu se mai auzi acea voce.
Caine stătea în întuneric, prea istovit ca să se miște. Fratele lui era ghemuit. Mort sau dorindu-și să moară. Și Diana...
Quinn încercă să nu intre în panică în timp ce cobora prin puțul cu pereți neregulați pe care-l săpase Duck.
Frânghia părea prea subțire în mâna sa. Pereții puțului vertical îi zgâriau spatele și brațele în timp ce cobora. Îi tot cădeau pietre în cap.
Quinn știa că nu era curajos. Dar nu mai rămăsese nimeni în afară de el. Era ceva în neregulă cu Brianna. Stătea chircită la pământ, se ținea de burtă și plângea.
Quinn nu știa ce se întâmpla acolo jos. Dar știa că, dacă Sam și Caine nu o aduceau pe Lana la suprafață, aveau să moară foarte mulți oameni.
Trebuia să facă asta.
Trebuia.
Ajunse în fundul puțului și își simți picioarele bălăbănindu-i-se. Scăpă frânghia și căzu vreo 2-3 metri.
Aterizarea fu urâtă, dar nu își rupse nimic.
- Sam? șopti Quinn, dar sunetul pieri imediat ce-l rosti.
Își căută lanterna în buzunar. O aprinse. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul. Lumina i se părea orbitoare. Clipi. Îndreptă fasciculul de lumină înainte.
La mai puțin de 30 de metri era o siluetă. Se mișca.
- Caine?
Caine se întoarse încet. Avea fața rigidă și albă. Ochii roșii.
Quinn se duse într-un suflet la el și cercetă locul cu lanterna. Îl văzu pe Sam la pământ, cu fața în jos.
Lângă el era Lana, cu brațele pe lângă corp.
- Lana, zise Quinn.
- Sunt în viață? îl întrebă Lana.
- Da, îi răspunse el. Ai scăpat de gaiafag.
Chipul Lanei fu străbătut de o umbră. Colțurile gurii i se lăsară în jos. Se întoarse cu spatele și se îndepărtă.
Quinn îi puse o mână pe umăr.
- Nu ne părăsi, Tămăduitoareo! Avem nevoie de tine.
Lana se opri.
- Eu... începu ea.
- Lana, îi zise Quinn. Avem nevoie de tine.
- L-am ucis pe Edilio, îi spuse ea.
- Încă nu, îi zise Quinn.
Mary Terrafino se trezi simțind miros și gust de pește.
Întoarse instinctiv capul. Mirosul era oribil.
Privi înnebunită în jur. Spre surprinderea ei, era legată. Legată de un fotoliu în biroul ei de la grădiniță.
- Ce fac aici? întrebă ea mirată.
- Iei cina, îi spuse fratele ei mai mic.
- Încetează! Nu mi-e foame. Încetează!
John îi ținu linguraîn față. Chipul său angleci era negru de furie.
- Ai spus că n-o să mă părăsești niciodată.
- Despre ce vorbești? îl întrebă Mary.
- Ai spus că nu o vei face. Că n-o să mă lași singur, îi spuse John. Dar ai încercat, nu-i așa?
- Nu știu ce tot bălmăjești acolo.
Atunci o văzu pe Astrid care se sprijinea de un fișet. Astrid arăta de parcă se încăierase cu o haită de câini. Micul Pete stătea picior peste picior, balansându-se încoace și încolo. Fredona:
- La revedere, Nestor. La revedere, Nestor.
- Mary, ai o tulburare alimentară, îi spuse Astrid. Acum îți știu secretul, așa că lasă vrăjeala.
- Mănâncă! îi porunci John și îi vârî o lingură de mâncare în gură.
Nu fu prea blând.
- Înghite! o forță John.
- Lasă-mă....
- Taci din gură, Mary! se răsti John la ea.
Diana trebuia salvată prima. Caine nici nu ar fi conceput altfel.
Apoi mai era și Edilio, atât de aproape de moarte, încât Lana crezu că bătea deja la porțile raiului.
Dekka. Rănită grav. Dar nu era moartă.
Briannei îi cădea părul în smocuri.
Și Sam, în cele din urmă.
Quinn îl legase de frânghie și îl ridicase, ajutat în mare parte de Caine.
Lana stătea pe pământ, iar pe cer soarele răsărea.
Quinn îi aduse apă.
- Ești bine? o întrebă el.
Putea spune vorbele pe care Quinn voia să le audă, dar Lana știa că nu putea face să le și creadă.
- Nu, zise Lana.
Quinn se așeză lângă ea.
- Caine și Diana au plecat. Sam doarme. Dekka... nu cred că a trecut peste șoc.
- Nu pot să șterg cuiva amintirile, spuse Lana cu tristețe.
- Așa e, încuviință Quinn. Dacă ai putea, te-ai vindeca singură.
O apucă pe după umeri, iar ea începu să plângă. Parcă nu se putea opri. Dar nici nu se simțea rău. Iar Quinn nu pleca de lângă ea. În depărtare se auzea motorul unei mașini.
- Brianna s-a repezit în oraș, zise Quinn. A adus-o pe Astrid și pe încă cineva.
Lanei nu-i păsa. Lana nu credrea că o să-i mai pese vreodată de ceva.
Dar apoi auzi o portieră deschizându-se și închizându-se. Și Patrick era deodată acolo, frecându-și nasul rece și umed de gâtul ei.
Lana îl strânse în brațe și plânse lipită de blana lui.
PATRUZECI ȘI ȘAPTE
A doua zi târziu Edilio se apucă de treabă. Porni excavatorul și săpă două gropi într-un colț al pieței.
Mickey Finch. Avea un glonț în spate.
Cadavrul lui Brittney era atât de sfârtecat încât nu se putea uita nimeni la el. Un fel de melc fără cochilie era agățat de ea, o creatură de aproximativ 50 de centimetri care nu putea fi dezlipit.
În cele din urmă o îngropară așa. Până la urmă era moartă: nu avea să-i pese.
Pentru Duck Zhang nu se săpă niciun mormânt. Dar îi puseră o cruce. Îl căutaseră prin toată grota. Dar găsiseră doar o gaură care părea să fie foarte adâncă.
Groapa se surpa când Sam își îndreptă fasciculul de lumină spre ea. Se sumplea deja cu tone de piatră și mizerie.
- Nimeni nu l-a cunoscut foarte bine pe Duck, spuse Sam la slujba de pomenire. Nu cred că și-a închipuit nimeni că va fi erou. Dar ne-a salvat viețile. A făcut-o de bunăvoie. S-a hotărât să-și dea viața pentru noi.
Cu toții puseră câteva flori de câmp pe morminte.
După slujbă, Edilio luă un tub cu vopsea neagră și începu să acopere literele HC care apăruseră deja pe vitrinele multor magazine.
TREI ZILE MAI TÂRZIU
- CE O SĂ facem, Albert? îl întrebă Sam.
Nu era atât de interesat pe cât trebuia să fie. Poate pentru că încă nu dormise suficient. Avusese prea multe de făcut. Prea multe probleme de rezolvat.
Se terminase. Le spusese tuturor: se terminase. Nu mai era „acel” Sam Temple. De acum înainte va fi doar un puști. Ca oricare altul. Nu va mai fi „cineva”.
Dar nu încă. Acum mai erau multe de făcut. Trebuia să dea de mâncare copiilor. Trebuia să micșoreze prăpastia care se căscase între ei.
Trebuia să facă față amintirii suferințelor îndurate, să le conștientizeze și să le accepte.
Erau la marginea câmpului de varză. Sam, Astrid, Albert, Edilio și Quinn.
Quinn stătea în portbagajul camionetei; avea cizme lungi de cauciuc în picioare. În camionetă erau vreo 10 lilieci albaștri, preferații lui Duck. Fuseseră aduși de pescarii lui Quinn și Albert. Erau o sursă bună de proteine, dar atât de perisabilă și urât mirositoare, încât nici măcar cei înfometați nu puteau să înfulece carnea împuțită.
- Le vom da copiilor o anumită cantitate de aer, le explică Albert.
Era entuziasmat.
- Apoi, dacă vor, pot să-l schimbe pe bani de hârtie din jocurile de la McDonald`s. Aurul o să stea într-un depozit central. Se pot întoarce oricând să dea bancnotele în schimbul aurului. Astfel, își vor da seama că bancntele au o valoare mai mare în timp.
- Aha, spuse Sam pentru a suta oară.
Încercă să-și înăbușe un căscat cât putu de bine.
În cele 3 zile după grozăviile din grotă, Sam fusese tot timpul pe fugă. Era un du-te-vino continuu. Crizele veneau una după alta.
Îl găsiseră pe Zil. Avea 3 coaste rupte și dureri îngrozitoare. Nimănui nu-i părea rău de el. Astrid voia să fie închis. Se putea ajunge la asta. Dar Sam avea alte probleme mai presante.
Graffiti anticiudați continuau să apară în Perdido Beach.
Mary mânca acum, dar Astrid îl avertizase pe John că asta nu însemna mare lucru. Mary mai avea mult până să se însănătoșească.
Centrala atomică era distrusă probabil complet. Acum nu mai era curent nicăieri. Poate pentru totdeauna.
FAYZ era în beznă.
Dar Jack era din nou de partea lor și se putea revanșa față de ei dacă punea din nou lucrurile pe picioare. Stătea stânjenit lângă Brianna.
Dekka se uita la ei și nu scotea o vorbă.
- S-o facem, îi spuse Sam lui Quinn, apoi lui Astrid. Pun pariu pe 5 `Bertos că n-o să meargă.
Howard nu fusese de acord cu ideile de nume pentru noua monedă și se hotărâse să-i spună Albertos. `Bertos. Numele prinsese. Howard avea talent la inventat denumiri.
- Nu avem nevoie de bani, zise Astrid. Trebuie să te tund. Îmi place să-ți văd fața. Deși nu-mi pot închipui de ce.
- S-a făcut.
Sam îi strânse mâna tăind pariul.
- Ești gata? întrebă Quinn.
- Orc, ești gata? îl întrebă Sam.
Orc încuviință din cap.
- Dă-i drumul atunci, îi zise Sam.
Quinn luă unul dintre liliecii albaștri și îl azvârli în câmpul de varză. Viermii mutanți se năpustiră într-o secundă asupra lui. În câteva clipe nu mai rămăseseră decât oasele, ca un curcan după masa festivă de Ziua Recunoștinței.
- În regulă, să încercăm, le ordonă Sam.
Quinn îi aruncă lui Orc al doilea liliac. Orc îl prinse și se duse pe câmp. După câțiva pași, azvârli liliacul albastru înaintea lui.
Din nou veniră viermii. Viermii mutanți devorară iar totul până la os.
- În regulă, Orc, spuse Sam.
Orc se aplecă și luă o varză.
O aruncă pe jos la picioarele lui Sam. Apoi mai luă două verze și făcu același lucru.
Viermii mutanți nu veniră spre Orc.
Dar nu puteau fi siguri decât după ce li se oferea viermilor ceva mai ușor de digerat decât picioarele din piatră ale lui Orc.
- Briza? făcu Sam.
Brianna luă un liliac și se duse repede pe câmp. Sam așteptă încordat, știind că era mai rapidă decât viermii. Totuși...
Brianna aruncă liliacul. Viermii mutanți se năpustiră asupra lui.
Brianna smulse o varză din pământ.
- Știi, spuse Astrid, îmi amintesc că m-ai luat pe sus, ba chiar m-ai tratat cu dispreț când ți-am sugerat inițial să „negociem” cu viermii mutanți.
- Poftim? făcu Sam nedumerit. Numai un prost te-ar lua de sus.
- A fost tipul ăla chel pe care-l știu.
Sam oftă.
- Bine, bine. Ia foarfeca și ciumpăvește-mă.
- Dar mai întâi trebuie să faci altceva.
- Mereu e așa, spuse Sam posomorât.
Quinn li se alătură și își ceru scuze că mirosea a pește.
- Frate, nu te scuza. Datorită ție nu moare lumea de foame.
Hunter era și el responabil pentru faptul că foametea nu mai amenința la fel de rău populația, cel puțin pentru moment. Își revenise aproape complet, deși vorbirea îi părea afectată pentru totdeauna, iar un ochi era mai jos, deasupra gurii strâmbe.
Hunter fusese acuzat de uciderea lui Harry. Drept pedeapsă, trebuia să plece din Perdido Beach. Urma să locuiască departe de ei, singur, dar la înălțimea numelui dar de părinții lui: Vânător.
Între timp Hunter omorâse a doua căprioară și mai multe animale mici. Le lăsase pe rampa de încărcare de la magazinul lui Ralph. Nu ceruse nimic în schimb.
Dekka se aplecă și luă una dintre verze.
- Asta ar merge bine cu un porumbel prăjit.
Procesul lui Hunter fusese condus de un juriu format din 6 copii, după regulile stabilite de Consiliul Temporar: Sam, Astrid, Albert, Edilio, Dekka, Howard și John Terrafino, cel mai tânăr membru.
- Ne întoarcem la treabă, nu? zise Sam.
- Suie-te în mașină, îi spuse Astrid.
- Care sunt...
- Să reformulez. Consiliul Temporar îți ordonă să te sui în mașină.
Refuzase să-i spună despre ce era vorba pe drumul de întoarcere în oraș. Edilio conducea și nici el nu zisese nimic.
Edilio opri mașina în dreptul plajei publie.
- De ce mergem la plajă? Trebuie să mă întorc la primărie. Am atâtea lucruri...
- Nu acum, îi spuse Edilio pe un ton ferm.
Sam se opri din mers.
- Ce se întâmplă, Edilio?
- Sunt șerif, nu? Asta-i noua mea titulatură? îl întrebă Edilio. În acest caz, ești arestat.
- Arestat? Despre ce tot vorbești acolo?
- Ești arestat pentru că ai încercat să omori un puști pe nume Sam Temple.
- Nu-i amuzant.
Dar Edilio insista:
- Ai încercat să omori un puști... un copil pe nume Sam Temple. I-ai pus în cârcă toate problemele lumii.
Sam nu gusta gluma. Se întoarse furios spre oraș. Dar Astrid veni după el. Și Brianna. Și Quinn.
- Ce puneți la cale? vru să știe Sam.
- Am supus la vot, îi zise Astrid. Decizia a fost unanimă. Sam Temple, Consiliul Temporar din Perdido Beach te condamnă la relaxare.
- În regulă. Acum sunt relaxat. Pot să mă întorc la treabă?
Astrid îl luă de braț și aproape îl târî spre plajă.
- Știi ce e interesant, Sam? Îți spun eu. O mică perturbare în adâncuri și ia naștere o undă, o creștere bruscă a nivelului apei care poate forma un val impresionant aproape de țărm.
Sam văzu un cort înstelat pe plajă. Părea lăsat de izbeșiște.
Pe mare plutea o barcă al cărei motor se auzea la turație mică.
- E cumva Dekka acolo? întrebă Sam.
Ajunseră la cort. Pe nisip erau două plăci de surf. A lui Quinn. Și a lui Sam.
- Costumul de cauciuc e înăuntru, frate, îi zise Quinn.
Sam se împotrivi. Dar nu pentru multă vreme. La urma urmei consiliul avea putere deplină. Și dacă spuneau că trebuie să facă surfing, ei bine...
Zece minute mai târziu, Sam era întins pe placa de surf. Simțea furnicături în picioare de la apa rece. Soarele deja îi ardea spatele prin costumul de cauciuc. Avea în gură un gust sărat.
Barca ancorase în largul mării. Dekka stătea la proră înălțându-și brațele. Nivelul apei crescu, o umflătură de apă eliberată temporar de forța gravitației.
Dekka diminuă intensitatea, iar marea se calmă.
- Mai ții minte cum să te sui pe chestia aia? îl tachină Quinn.
Unda devenise unval, un val care avansa repede. Avea să se spargă la țărm. Nu așa spectaculos ca valurile la Oahu, dar destul de mare cât să stea pe creasta lui.
Sam zâmbi în cele din urmă.
- Știi ceva, frate? Cred că o să-mi amintesc.
Într-o gaură. Fără lumină. Fărăă niciun fel de zgomot.
Nu se auzeau nici măcar bătăile inimii.
Nimic nu se mișca în afara melcului palid care împrțea cu ea acest loc îngrozitor.
„Roagă-te pentru mine, Tanner” îl imploră Brittney.
„Roagă-te pentru mine...”
SFÂRȘITUL VOLUMULUI II
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu