Foamea, Michael Grant

 .....................................................................

8-9

          Drake era cam la 100 de metri de el. Dekka la jumătatea distanței. La 5 metri era parcată o motocicletă.

    Orc înșfăcă motocicleta. Cu o mână apucă de volan și cu cealaltă de ghidon. Învârti cu putere și roata se desprinse ușor.

        - Trage cineva! strigă unul dintre soldații lui Drake, venind în fugă.
   - Da, ghici cine? făcu Diana.
   - Prea devreme, mormăi Caine. I-am spus să aștepte. Jack, grăbește-te!
   - Nu vreau să mă pripesc și să...
   Caine își înălță ambele mâini, îl ridică pe Jack în aer și îl aruncă în pupitrul de comandă.
   - Am zis acum! strigă Caine.
   Nu mai erau în sala de comandă, ci în fața unui monitor separat pe care se vedea interiorul reactorului.
   Jack tastă o secvență de cifre.
   Electromagneții se opriră.
   Barele de control din cadmiu se afundară ca niște pumnale.
   Monitorul alb-negru nu înregistra nicio schimbare. Dar efevtul fu imediat. Vibrația turbinelor scăzu în intensitate. Zumzetul continuu de pe fundal încetă brusc.
   Luminile pâlpâiră. Imaginea de pe monitor tremură, dar apoi se stabiliză.
   - Putem intra? întrebă Caine.
   - Sigur, ce pericol ar putea să reprezinte o centrală...
   - Taci din gură! țipă Caine. Deschide-o, Jack.
   Jack se supuse.
   Intrară într-o încăpere care părea făcută aproape complet din oțel inoxidabil. Macarale. Caine avea impresia că era în bucătăria unui restaurant.
   Ce nu avea culoarea oțelului inoxidabil era marcat cu galben reflectorizant. Balustrade de siguranță. Distanța dintre trepte. Panouri galbene și negre avertizând asupra pericolului de radiații, lucru pe care toată lumea care ajunsese să lucreze acolo îl știa oricum.
   Bolta de deasupra părea cupola unei catedrale. Dar pe cimentul vopsit nu era pictată nicio frescă.
   Caine se simțea strivit de măreția acelui loc.
   În mijloc era o groapă circulară, ca un fel de piscină sinistră cu o apă albastră și strălucitoare. Nu că ar fi fost cineva tentat să plonjeze.
   Era înconjurată de o pasarelă. O macara-robot era suspendată deasupra. Jos, în abisul îngrozitor, se aflau barele de combustibil nuclear. Fiecare era umplută cu pelete cenușii care nu păreau ieșite din comun: niște cilindri gri, butucănoși din ceva ce părea a fi plumb.
  Un motostivuitor uriaș ținea suspendat în aer un butoi de oțel. Exact acolo unde-l lăsase șoferul înainte să dispară.
   - Încep secvența, spuse Jack tastând cu furie; era înspăimântat, dar și curios.
   Robotul se mișca mai repede decât se așteptase Caine. Era suspendat deasupra apei prea albastre ca o insectă pândind.
   Era cald în acea încăpere. Generatoarele de urgență nu erau conectate la aerul condiționat, așa că temperatura creștea constant.
   - Mai durează? întrebă Caine.

   - Ca să extrag în siguranță și să o transport la stația de răcire...

   - N-o să avem timp pentru tot, spuse Caine. Drake a început deja să tragă. Trebuie s-o ștergem de aici.

   - Caine, n-avem cum... începu Jack.

   - Ia bara aia de combustibil. Scoate-o din piscină. Mă ocup eu de restul, spuse Caine.

   - Caine, trebuie să urmăm protocolul ca să scoatem bara de acolo. Singura cale de ieșire e prin...

   Caine își ridică ambele mâini. Se concentră asupra bolții convexe de deasupra lor, containerul care ar fi împiedicat să se răspândească radiile în caz de accident.

   Izbi betonul cu toată puterea. Se auzi un zgomot asurzitor care aproape îi sparse timpanele lui Caine.

   - Ce faci? strigă Jack.

   - Caine! țipă Diana.

   Betonul nu ceda. Nu de la distanța asta. Fără nimic pe post de proiectil.

   Caine își concentră atenția asupra stivuitorului.

   - Ai grijă Jack, scrâșni Caine din dinți.

   Stivuitorul zbură prin aer. Se izbi în linie dreaptă atât de repede, încât sparse bariera sunetului, provocând un zgomot atât de puternic care a fost imediat acoperit de bubuitura produsă de bucățile de oțel și fier căzând, lăsând o gaură în beton.

   - Cât de grea crezi că e bariera de combustibil? întrebă Caine.

   - Tu ai înnebunit? țipă Diana.

   - Nu, doar mă grăbesc, răspunse Caine.

       Drake apăsă pe trăgaci.

   O ploaie de gloanțe se izbiră de pretele din beton aflat chiar în fața Dekkăi.

   Drake se feri de recul și ridică arma puțin, îndreptându-se spre Dekka. Fata îngrozită își vedea moartea cu ochii.

   Deodată Drake căzu pe spate. Încă mai avea în mâini arma, care acum se descărca în tavan.

   O roată se rostogoli prin încăpere, apoi se prăbuși pe un birou cu o bubuitură puternică.

   Drake își luă degetul de pe trăgaci. Se ridică încet clătinându-se pe picioare. Se uită la roată, incapabil să-și dea seama de unde venise. Cum de zburase o roată în aer și prin gaura aia?

   Orc.

   Drake scoase cartușul și puse altul. Avea vânătăi și era în stare de șoc, dar nu grav rănit. Se furișă din nou în gaură, având grijă să nu mai zboare ceva prin aer.

   Dekka nu mai era pe jos.

   Orc era...

   O mână de piatră se întinse, dar rată capul lui Drake cu câțiva centimetri.

   Drake trase la întâmplare în gaură.

   Apoi se întoarse și o luă la fugă.

TREIZECI ȘI ȘAPTE

              01 ORĂ, 06 MINUTE

   Jeepul zbură prin poartă. Edilio conduse până în locul unde se ridica Dekka de pe ciment. Era tulburată, furioasă și avea câteva vânătăi.

   - Ce s-a întâmplat? o întrebă Sam sărind de pe scaunul din față.

   Simțea valul de adrenalină răspândindu-i-se în sânge în sfârșit. Dar și acum avea impresia că era ciudat de detașat. Chiar și acum, când avea probleme. De parcă nu erau ale lui. Parcă o altă parte a lui făcea asta.

   - Am încercat să zbor, îi spuse Dekka mormăind încet.

   Scutură din cap și se aplecă să-și palpeze genunchiul.

   - Au!

   - Am auzit ceva mai puternic decât o împușcătură, spuse Edilio. Ca un tunet. Sau ca o explozie.

   - Scuze, dar n-am auzit niciun tunet, spuse Dekka.

   Orc veni dintr-o direcție, iar Howard din cealaltă.

   - Orc, frate, ce reacție mișto ai avut, zise Howard cu entuziasm.
   Alergă înspre prietenul lui și îl bătu pe spate de mai multe ori.

   - Îți rămân datoare, Orc, îi zise Dekka.

   - Ce s-a întâmplat? repetă Sam.

   - Drake, frate, îi răspunse Howard. A încercat s-o împuște pe Dekka. Ea a sărit. Apoi, buf, a căzut. Orc a înșfăcat motocicleta aia, i-a smuls roata și a aruncat-o spre Drake. Ca pe un Frisbee.

   Howard începu să aplaude încântat.

   - Prin gaura pe care ai făcut-o în perete, Sammy. A azvârlit-o cu toată puterea.

   - O să te coste, mormăi Orc.

   - Să știi că da, îl secondă Howard. O să te coste.

   - N-a mai auzit nimeni un zgomot puternic? insistă Edilio.

   - Au cam fost împușcături, Edilio, se răsti Dekka la el.

   - Ești bine, Dekka? o întrebă Sam.

   - O să supraviețuiesc, spuse ea.

   - Dekka, ce crezi că s-ar întâmpla cu o peșteră sau cu un puț de mină dacă ai opri gravitația? o întrebă Sam.

   - E o întrebare-capcană?

   - Nu.

   Dekka încuviință din cap.

   - În regulă. Dacă o activez și o dezactivez de câteva ori, cred că ar începe să se sfărâme. Probabil să se prăbușească.

   - Da.

   Sam îi puse o mână pe umăr.

   - Trebuie să te rog ceva.

   - Bănuiesc că vrei să mă rogi să distrug o peșteră sau un puț de mină.

   - Nu e un puț de mină obișnuit, spuse Edilio pe un ton sumbru. E ceva înăuntru. E... Nu cred că pot să-ți explic. Intră în tine. Te sperie.

   - Trebuie să mergi cu Edilio. Să blochezi creatura acolo, îi spuse Sam. Howard, tu și cu Orc trebuie să vă întoarceți în oraș. Nu-mi vine să cred că vă spun așa ceva, dar trebuie să fiți cu ochii în patru la ce se întâmplă acolo.

   - Asta o să te coste....

   - Da, știu, îl întrerupse Sam pe Howard. Ce-ar fi să negociem mai târziu?

   Howard ridică din umeri.

   - În regulă, am încredere în tine.

   Arătă înspre el, apoi spre Sam, parcă spunând „Sunt cu ochii pe tine”.

   - Tu ce-o să faci? îl întrebă Dekka pe Sam.

   - Eu o să mă ocup de Caine. Trebuie să-l opresc.

   - Nu vrei să te lupți singur cu Caine și Drake, se opuse Edilio. Sub nicio formă! E sinucidere curată!

  Sam se forță să râdă.

   - Nici nu mă gândesc. Howard, când ajungi în oraș, caut-o pe Briza, asta dacă nu dai de ea pe drum. Dacă nu o găsești pe Brianna, încearcă să dai de Taylor. Spune-le să trimită oameni. Și transmite-le că vreau să mă țină la curent cu ce-o să faceți în mină.

   - Poate ar fi trebuit să deschidem telefoanele, nu? zise Edilio.

   Făcu o grimasă, dându-și seama prea târziu că spusese ceva nelalocul lui.

   - Mda, zise Sam. Să adăugăm și asta la greșelile pe care le-am făcut.

   - Da. Sam, nu mai face încă una: nu intra acolo de unul singur.

   - N-am zis că nu? spuse Sam pe un ton egal.

  Edilio se uită în ochii lui. Sam își coborî privirea și zise:

   - În caz că pățesc ceva, să ascultați cu toții de Edilio.

   Dekka dădu solemn din cap.

   - Nu-mi face una ca asta, îi zise Edilio. Să nu care cumva să mori, Sam.

           Bara de combustibil nuclear. De 4 metri. Învelită în plumb, dar atât de periculoasă, de mortală.

   Jack ținea în mână ceva ce părea a fi o telecomandă uriașă. Avea ochii bulbucați. Înghițea spasmodic. Apăsă un buton de pe telecomandă, iar bara încetă să se miște. Scoase un oftat de ușurare.

   Bara de combustibil atârna de macara, balansându-se puțin.

   Caine se simțea atras de ea, voia s-o atingă. Dar era fierbinte. Caine avea deja borboane de sudoare pe frunte și stătea la câțiva metri distanță de ea.

   Caine auzi pași în spate. Fără să se întoarcă, zise:

   - Ai riscat foarte mult, Drake.

   - Nu eu, spuse Drake gâfâind. Howard m-a văzut.

   - Și Sam? întrebă Caine vrăjit de bara cenușie de combustibil, de contrastul dintre puterea sa ucigătoare și exteriorul său anodin.

   - A venit cu mexicanu`.

   Caine se uită la gaura din boltă. Se desprinsese o bucată de beton, căzuse și aterizase zgomotos pe un echipament ascuns vederii. Prin gaură vedea dealul, purpuriu în lumina soarelui care apunea.

   Lui Jack i-ar mai lua 10-15 minute să ducă bara de combustibil la rampa de încărcare. Sam putea ajunge aici în 10 minute.

   - Nu trebuie să se țină Sam de fundul nostru cât suntem pe drum, zise Caine.

   Îi veni o idee. Era minunat de simplă. Împușca 2 iepuri dintr-o lovitură.

   - Drake, a venit vremea să dovedești că ești așa mare și tare cum crezi, îi spuse Caine.

   - Nu trebuie să dovedesc nimic, răbufni Caine.

   Locotenentul se uita furios la Caine. Se apropiară unul de altul. Caine era destul de aproape ca să-i șoptească la ureche dacă voi, dar nu, își dorea ca toată lumea să audă.

   - Drake, când am trimis-o pe Diana să-l aducă pe Jack, știi ce s-a întâmplat? Mi l-a adus.  Acum trebuie să-l oprească cineva pe Sam sau măcar să-l încetinească. Să o rog pe Diana? Ar găsi ea o cale. Sam e băiat, până la urmă.

   Diana își dădu seama imediat care era planul lui Caine.

   - Sam?

   Râse în felul ei atotștiutor.

   - Cred că prințesa aia a gheții îi cam dă bătăi de cap. Nu cred că-mi va fi greu... să-l rețin pentru un timp.

   Poate că această replică de agățat ar fi mers mai bine înainte ca Diana să se radă în cap și să se îmbrace ca un băiat, dar Caine văzu că Drake mușcă imediat momeala.

  - Asta vrei? întrebă Drake. Vrei să-l nimicesc pe Sam? Ori eu pe el, ori el pe mine, nu? Oricum e bine pentru tine și vrăjitoarea ta.

   - Tragi de timp, Drake, îi aminti Caine.

   Caine putea să-i citească gândurile psihopatului, punându-și mintea la contribuție. Drake nu avea cum să-l refuze.

   În niciun fel. Nu dacă voia să mai fie Mână-bici. Nu dacă spera să-i ia vreodată locul lui Caine.

   - O să-l omor pe Sam, spuse Drake pe un ton care se voia amenințător, dar care sună șovăielnic.

   Probabil fu nemulțumit de rezultatul vocii. Așa că repetă, mormăind încet:

   - O să-l opresc pe Sam chiar aici.

   Caine încuviință din cap ușor. Se întoarse cu spatele la Drake și-i făcu cu ochiul Dianei, care se străduia să nu trădeze nicio reacție.

   Bietul Drake! Nu era suficient să fie ambițios. Un conducător trebuia să fie inteligent, nemilos, manipulator, nu doar un derbedeu.

   Marii conducători trebuiau să știe când să manipuleze și când să-i confrunte pe ceilalți. Dar cel mai important lucru era ca un mare conducător să știe când să-și asume riscuri.

   - Să sperăm că bara aia de combustibil e rezistentă! spuse Caine.

   Își ridică mâinile, iar bara pluti în aer, prinsă la un capăt de macara.

   - Apasă pe declanșator! porunci Caine.

   - Caine, dacă se sparge... începu Jack.

   - Fă-o! urlă Caine.

   Chiar și Drake se trase înapoi. Jack apăsă pe butonul care descleșta gheara robotului.

   Caine își împinse brațele înainte cu palmele în afară. Cilindrul zbură ca o săgeată din arbaletă.

   Avea o țintă bună. Dar nu perfectă. Cilindrul zgârie cimentul pe când pătrunse prin gaură.

   - Așa se fac lucrurile repede, spuse Caine.

   - Dacă s-a spart ceva, s-a zis cu noi, se văită Jack.

   Caine îl ignoră. Se întoarse spre Drake. Văzu că locotenentul său își făcea niște calcule diabolice în minte.

   - Mă ocup eu de Sam, spuse Drake.

   Caine râse.

   - Sau el de tine.

   - O să te prind din urmă, Caine, spuse Drake.

   Era un avertisment. Spera că, dacă reușea să-l înfrângă pe Sam, avea să se ocupe și de Caine.

   - Îți spun ceva, zise Drake. Îți aduc mâna fratelui tău. El mi-a luat-o pe a mea: e vremea să-i plătesc cu aceeași monedă.

          Sam urmări cum Edilio și ceilalți demarară în trombă. Se simțea împăcat. Prima oară după câteva zile.

   Singura viață pe care o risca era a lui. Și avea un plan în minte. Dacă făcea asta, se termina totul. Totul.

   Făcuse prea multe greșeli. Trecuse cu vederea prea multe lucruri. Nu el se gândise să pescuiască, ci Quinn. Nu el se gândise să folosească SUV-uri pentru a-i ține pe culegători la distanță de viermii mutanți, ci Astrid.

   Sam nu ajunsese niciodată la timp, era prea încet, prea distrat, prea nesigur pe el. Nu acționase din timp ca să raționalizeze mâncarea. Nu motivase suficienți oameni ca să dea o mână de ajutor. Lăsase să se înăsprească resentimentele dintre ciudați și normali. Nu protejase magazinul lui Ralph de Drake sau centrala atomică de Caine.

  Puștii stăteau pe întuneric în Perdido Beach, gândindu-se să se mănânce între ei. Și el era la conducere, deci era vina lui.

   Chiar și acum, Sam avea sentimentul că-i scăpase ceva esențial. Ceva. O resursă.

   O armă.

   Ei bine, dacă supraviețuia acelei zile, totul se termina. Să preia Astrid conducerea. Sau Albert. Sau Dekka. Poate că Edilio ar fi fost cel mai potrivit.

   Dacă ieșea azi învingător, dacă-l oprea pe Caine și dacă Dekka închidea puțul minei, atunci era suficient. Mai mult decât suficient.

   Și dacă unul din ei dădea greș? Și dacă învingea Caine, iar Dekka nu omora gaiafagul? O avea pe Lana în gheare. Fusese în mintea lui Caine. Știa ce gândesc Lana și Caine. Fără îndoială și Drake. Știa ce puteri și ce slăbiciuni aveau. Și, dacă devenea ce voia ei, atunci ce avea să se întâmple?

   Îi scăpa ceva.

   Nimic nou sub soare. Curând va fi problema altcuiva. Se va duce la surfing.

   Nu prea avea nevoie de valuri. Putea să pună placa pe apă și să se întindă acolo. Doar să stea întins. Avea să fie foarte bine.

   Dar întâi...

   Sam traversă parcarea până la ușa sălii turbinelor. Se aștepta să fie împiedicat. Se aștepta să fie împușcat. Dar ajunse la ușă și o găsi nepăzită.

   Ce ușurare. Dar nu era bine. Caine ar fi pus pe cineva să păzească ușa. Dacă mai era înăuntru.

   Totul era cufundat într-o liniște suspectă și neașteptată. Centrala era oprită. Turbinele nu se mai învârteau. În mod normal nu auzeai mai nimic. Acum fiecare pas răsuna.

   Găsi drumul spre sala de comandă unde ușa fusese forțată. Îi luă câteva clipe să-și dea seama ce unelte erau înfipte în podea.

   Sala de comandă era pustie și mai întunecată decât de obicei. Luminile de avarie erau aprinse. Instrumentele și monitoarele calculatoarlor erau încă pornite. Dar nu era niciun semn de viață.

   O baltă lipicioasă de sânge uscat prin care călcase toată lumea. Peste tot urme roșii de pantofi.

   Nu se așteptase să fie atât de liniște. Unde era Caine? Unde era Drake?

   Centrala atomică era mare și puteau fi oriunde. 

   Sam rămase locului, nehotărât. Ce se întâmplase? Și-ar fi dorit să-l fi rugat pe Edilio să o trimită pe Brianna aici. Ar fi cercetat centrala în două minute.

   „Încearcă să te gândești bine, își zise el. Au venit aici să fure uraniu. Probabil că vor să-l ducă în mină. Dar cum aveau s-o facă? Oare pe unde erau?”

   La reactor, bineînțeles. Acolo era metalul mortal.

   - Nu e de bine, spuse Sam în sala părăsită.

   Porni pe hol, ghidându-se după indicatoarele de pe perete.

   La intrarea în reactor era o ușă blindată. Caine nu se deranjase să o închidă în urma lui.

   O luă apoi pe un coridor lung, slab luminat. Dădu de o a doua ușă blindată, și aceasta deschisă, deși avea un panou numeric în dreptul ei și în mod normal ar fi fost accesată cu o parolă. Cu siguranță că trebuia să existe o parolă, iar ușa închisă și încuiată.

   Sam își dădu seama că fusese lăsată deschisă intenționat. Pentru el. Oare Caine eliberase radiații în acea zonă? Asta să fie explicația? Oare deja absorbea organismul lui o doză fatală?

   Nu. Caine nu ar fi fost atât de imprudent încât să contamineze totul ca să nu mai poată fi pornit apoi curentul. Era sigur că și Caine voia să aibă într-o zi din nou electricitate, doar ca să o poată controla.

   Era logic. Dar asta nu însemna că Sam era mai puțin speriat. Dacă zona era contaminată, atunci avea să moară.

   Intră în sala reactorului. Era cald și sufocant, în ciuda bolții mari de deasupra. Era imposibil să nu te sperie miezul reactorului, acea gaură plină cu apă albastră, puternic radioactivă. Era imposibil să nu știi ce era.

   Se plimbă în jurul ei, pregătit, în alertă. Ajunse la celălalt capăt al reactorului, iar acolo îl aștepta Drake Merwin, cu mâna-bici balansându-se leneș. Se sprijinea liniștit de un pupitru de comandă.

   - Salut, Sam! spuse Drake.

   - Drake, făcu Sam.

   - Știi ce e tare, Sam? Nu am fost prea atent la școală, dar asta pentru că nu am văzut niciodată cum mi-ar folosi chestiile astea. 

   Drake scoase o telecomandă uriașă din buzunar. Apăsă pe un buton.

   O alarmă începu să sune.

   - Pleacă, Drake, strigă Sam.

   - O să-ți fac rău, Sam. Și o să înduri totul.

   - Ce faci, Drake?

   - Păi, Sam, aici sunt niște bare de control. Dacă le bagi acolo, reactorul se oprește. Dacă scoți câteva, pornește. Dacă le scoți pe toate odată, are loc un accident nuclear.

   Din acel lac albastru amenințător se ridica ceva. Zeci de stâlpi înguști care atârnau de o flanșă circulară strălucitoare.

   - Joci la cacealma, Drake.

   Drake rânji.

   - Să crezi asta în continuare, Sam. Cum crezi că o să arate frumușica de Astrid după ce o să-i cadă părul în smocuri?

   Întoarse telecomanda ca s-o vadă și Sam.

   - Vezi butonul ăsta? Dacă-l apăs, vor cădea barele de control. Și toată lumea va trăi. Dacă nu apasă nimeni butonul... Jack a zis că noi 2 o să murim foarte repede. Ceilalți din FAYZ o să moară mai încet.

   - O să mori și tu, spuse Sam, fiind conștient că trăgea de timp, încercând să găsească o soluție ca să-l oprească. 

   Oare era Drake suficient de nebun să... Da. Normal că era.

   Alarma crescu în volum și intensitate. Acum era un țipăt electronic.

   - Nu-mi fac griji, Sam, pentru că n-o să lași să se întâmple așa ceva, zbieră Drake ca să acopere alarma.

   - Drake...

   Sam își ridică brațele, cu palmele îndreptate spre Drake.

   Drake ținea o mână deasupra acelui lac strălucitor care pulsa. Acum ținea telecomanda cu două degete.

   - Dacă o scap.... îl avertiză Drake.

   Sam își coborî încet brațele pe lângă trup.

   Sunetul alarmei îi intra în creier. Câte minute trecuseră? Câteva seunde? Barele de control se ridicau maiestuos, inevitabil. Când avea să fie prea târziu?

   Iar eșuase, se gândi Sam cu tristețe.

   - Nu vrei să știi ce vreau, Sam? strigă Drake.

   - Pe mine, spuse Sam posomorât. Pe mine mă vrei.

   - Asta e și ideea, Sam. Și o să stai acolo și o să înduri totul. Dacă nu....

         Astrid era cu micul Pete, făcând un exercițiu pe care în neglijaseră de multă vreme.

   Acesta presupunea separarea mingilor după culoare. Erau două cutii: una albastră și una galbenă; mingi albastre, mingi galbene. Orice copil normal de 5 ani putea să facă asta. Dar micul Pete nu era un copil normal.

   - Poți să pui mingea unde trebuie? îl întrebă Astrid.

   Micul Pete se uită fix la minge. Apoi privi în altă parte.

   Astrid îi luă mânuța și i-o puse pe mingea galbenă. Îl strângea prea tare. Îl durea.

   - Poți să pui asta la locul ei?

   Vocea îi era răstită, nerăbdătoare.

   Erau pe podeaua din camera micului Pete și stăteau pe covor într-un colț. Micul Pete era pe altă lume, indiferent față de tot ce se întâmpla în jurul lui.

   Câteodată îl ura.

  - Mai încearcă Petey, îl încurajă Astrid. 

   Trebuia să facă în fiecare zi exerciții ca acesta. De mai multe ori pe zi. Dar nu respecta indicațiile. Le făcea acum pentru că nu suporta să aștepte. Trebuia să-și țină mintea ocupată ca să nu se gândească la Sam.

   - Iartă-mă, îi spuse ea micului Pete, căruia nu-i păsa de scuzele ei și de nimic altceva.

   Cineva bătu la ușa dormitorului, iar Astrid tresări.

   Ușa se trânti de perete; nu era închisă.

   - Sunt eu, John.

   Astrid se ridică în picioare, ușurată că era doar John. Dezamăgită că era doar John.

   - John, ce s-a întâmplat?

   Nu l-ar trimite pe John să aducă vești proaste. Sau poate da?

  - Nu o găsesc pe Mary.

   Se simți inundată de un val de ușurare, urmat de îngrijorare.

   - Nu e la grădiniță?

   El scutură din cap. Părul roșcat și cârlionțat i-o luă în toate direcțiile, în contrast cu expresia lui serioasă.

   - Trebuia să fi ajuns acasă acum câteva ore. Nu întârzie aproape niciodată. N-am putut să plec să o caut pentru că nu avem suficient personal și sunt mulți copii bolnavi. Am venit cât de repede am putut. M-am uitat în camera ei. Nu am găsit-o acolo.

   Astrid se uită la micul Pete. Rămăsese cu mâna pe o minge galbenă, dar nedorind să facă nimic altceva cu ea.

   - Lasă-mă să mă uit și eu, îi zise Astrid.

   Intră în camera lui Mary. Era curată și ordonată ca întotdeauna. Dar patul era nefăcut.

   - Își face mereu patul, spuse Astrid.

   - Mda, fu de acord John.

   - Ce e sunetul ăsta?

   Era un zumzet continuu. Care venea din baie. Era aerisirea. Astrid încercă să deschidă ușa de la baie, dar era blocată. Se împinse în ea și o crăpă suficient de mult ca să vadă înăuntru.

   Mary zăcea inconștientă pe podea. Purta un halat scurt.

   - O, Doamne, strigă Astrid. Mary! Ajută-mă să împing ușa, spuse Astrid.

   Împreună dschiseră ușa suficient de mult ca să intre. Astrid simți imediat mirosul de vomă.

   - Cu siguranță i s-a făcut rău, spuse John.

   Apa din toaletă era puțin decolorată. Din gura lui Mary se prelingea puțină vomă.

   - Respiră, spuse Astrid grăbită. E în viață.

   - Nici nu știam că e bolnavă.

   Apoi Astrid văzu geanta cu fermoar în care erau cosmetice de la Clinique, al căror conținut aproape se vărsase pe gresia din baie.

   O ridică. Răsturnă conținutul genții pe jos. O sticlă aproape goală de ipecac (sirop de inducere a vomei). Și mai multe feluri de laxative.

   - John, închide ochii câteva secunde.

   - De ce?

   - Pentru că o să-i desfac halatul lui Mary.

   Trase de cordonul halatului și îl dezlegă, simțindu-se un pic jenată.

   Mary purta doar chiloți. Roz. Ce ciudat, se gândi Astrid, că observase asta. Pentru că lucrul cel mai evident la Mary erau coastele. Putea să i le numere ușor. Stomacul ei era scobit.

   - Săraca Mary!

   Astrid trase aer în piept și-i legă halatul.

  John deschise ochii. Erau plini de lacrimi.

   - Ce are?

   Astrid se aplecă deasupra lui Mary. Îi răsfrânse buzele pentru a-i vedea dinții. Trase de o șuviță din părul ei. Firele se desprindeau ușor.

   - Moare de foame, spuse Astrid.

   - Mănâncă la fel ca noi, protestă Sam.

   - Nu mănâncă. Sau, dacă face asta, vomită imediat. Pentru asta ia ipecac.

   - Dar de ce să facă așa ceva? se văită John.

   - E o boală, John. Anorexie. Bulimie. Cred că suferă de amândouă.

   - Trebuie să-i dăm niște mâncare.

   - Da.

   Astrid nu încercă să-i explice că nu ar fi fost suficient. Citise despre tulburările alimentare. Puteai muri dacă nu primeai tratamentul adevcat.

   - Nestor, Nestor, Nestor. 

   Micul Pete striga din toate puterile.

   - Nestor, Nestor, Nestor, Nestor.

   Se simți cuprinsă de un val de deznădejde. Astrid închise ochii fiindcă nu voia să se lase pradă deznădejdii. Nu avea neoie de așa ceva. Mary nu trebuia să fie leșinată sau aproape moartă. Avea deja un frate autist și un prieten deprimat în toiul unei lupte.

   - Să mă ierte Dumnezeu, spuse ea încercând să se pedepsească pentru gândurile ei. Hai, John, trebuie s-o ducem pe Mary la Dahra.

   - Dahra are doar o carte de medicină. Nu se pricepe.

   - Știu asta. Nu știu cum să am grijă de o anorexică. Măcar Dahra a citit cărți de medicină.

   - Trebuie să-i dăm niște carne de căprioară, spuse John. Trebuie s-o hrănim.

   - Ce carne de căprioară?

   - Zil are o căprioară, spuse John. O să ne dea și nouă în seara asta. La cină.

   În ciuda a tot ce se întâmplase, lui Astrid îi chiorăiau mațele. Gândul la carne era mai puternic decât la orice altceva. Dar nici măcar foamea nu putea să o facă să uite cât de alarmată era.

   - Zil? Zil are o căprioară?

   - Toată lumea vorbește despre asta, spuse John. Turk le-a zis tuturor că Zil l-a prins pe Hunter. Hunter avea căprioara și nu voia s-o împartă cu nimeni. Cei care vor carne trebuie să vină și să-i ajute să-l pedepsească pe Hunter. Normalii, adăugă el. Ciudații nu au voie.

   Astrid se uită fix la el. John nu părea să înțeleagă ce spusese.

   - O să se facă bine Mary? o întrebă John. O să se însănătoșească dacă îi dăm să mănânce niște carne de căprioară?

        - Auu, țipă Sam când Drake îl lovi din nou.

   Din nou și din nou.

   Sam era acum în genunchi. Plângea.

   Plângea ca un copil. Urletele sale de durere se amestecau cu țipătul sinistru al sirenei.

   „Păcat că nu pot înregistra asta”, se gândea Drake.

    Marele Sam Temple sângerând, plângând și țipând de durere în timp ce Drake plesnea din mâna-bici.

   - Te doare, Sam? se bucură Drake. M-a cam durut și pe mine când mi-ai ars mâna. Crezi că doare la fel de mult?

   Și îl șfichiui din nou.

   Era încântat să-l audă gemând de durere.

   - Mi-au spus că am făcut pe mine când mi-au tăiat ciotul, îi spuse Drake. Tu te-ai scăpat deja, Sam? Ai făcut pe tine?

   Sam era acum pe-o parte, acoperindu-și fața cu mâinile. Nici nu țipase după ultima lovitură. Doar tremurase. Avusese un spasm.

   - E timpul să-ți aranjez fața, mârâi Drake și se trase înapoi ca să-l izbească cu toată puterea.

   Mâna-bici îi coborî pe lângă trup.

   Totul se încețoșase. Drake nu era sigur dacă văzuse ceva.

   Apoi începu să strige îngrozit. La început nu-l duru, doar....

   Aproape jumătate din brațul său ca un tentacul era pe jos, zvârcolindu-se spasmodic ca un șarpe pe moarte.

   Din ciotul rămas țâșna sângele. Îl trase înapoi să se uite la el.

   Sârma apăruse de nicăieri. Era înfășurată la capătul uneia dintre treptele pasarelei. La celălalt capăt se afla Brianna ținând sârma întinsă.

   - Hei, Drake, spuse Brianna. Am înțeles că voiai să mă sfârteci în bucăți. Ce idee inteligentă!

   Drake deschise gura, dar nu ieși niciun sunet.

   Era confuz. Totul se întâmplase prea repede ca să poată reacționa. Încremenise.

   Brațul tăiat încă se mai zvârcolea. Parcă ar fi fost însuflețit.

   - Telecomanda! strigă Sam.

   Drake deschise pumnul.

   Telecomanda căzu.

   - Briza! țipă Sam.

   Drake se întoarse și o rupse la fugă.

         Brianna se mișca mai repede decât era omenește posibil.

   Însă creierul îi funcționa la o viteză normală. Îi luă câteva secunde să vadă telecomanda căzând și să-și dea seama că, dacă Sam țipa în starea în care era, atunci era ceva foarte, foarte grav.

   După o fracțiune de secundă își dădu seama că apa de un albastru scânteietor nu era dintr-o piscină.

   Telecomanda căzu.

  Brianna se aruncă după ea.

   Înșfăcă telecomanda la câțiva centimetri de suprafața apei.

   Dacă plonja în apă...

   Se ghemui, se învârti în aer și lovi barele de control cu toată puterea.

   Nu fusese elegant. Trecu milimetric peste marginea bazinului și alunecă pe podea.

   Dar avea telecomanda. Se uita fix la ea.

   Acum ce să facă?

   - Sam? Sam?

   Sam nu spuse nimic. Se duse la el, îl întoarse și atunci, spre groaza ei, văzu nenorocirea pe care o făcuse Drake.

   - Sam? spuse ea aproape plângând.

   - Butonul roșu, reuși Sam să îngaime.

TREIZECI ȘI OPT

             53 MINUTE

   Dekka își dădu seama că lui Edilio i se albiseră degetele ținând volanul atât de strâns.

   Scrâșnea din dinți, iar apoi încerca să-și deșcleșteze degetele de pe volan, dar în zadar. Dekka observase și asta.

   Totuși, nu spuse nimic. Dekka nu era vorbăreață. Dekka avea o viață interioară; nu se izola de ceilalți, dar era mai retrasă. Avea propriile speranțe. Sentimentele ei o priveau pe ea, nu le împărtășea nimănui. Temerile ei... Nu era deloc bine să-ți arăți frica.

   Copiii din Perdido Beach, ca și cei de la Coates, credeau că Dekka e neprietenoasă din cauza firii ei retrase. Nu era așa. Dar la Coates, locul unde erau abandonați copiii-problemă, era bine să-i sperii puțin.

   La Coates, Dekka nu făcuse parte din nicio gașcă. Nu avusese prieteni. Nu făcuse probleme, respecta majoritatea regulilor și nu-și băga nasul în treburile altora.

   Dar fusese conștientă de ce se întâmpla în jurul ei. Știuse cu mult înaintea celorlalți că o parte din copiii de la Coates se schimbau într-un fel imposibil din punct de vedere logic. Caine dobândise o nouă putere ciudată. Îl văzuse pe Drake Merwin așa cum era de fapt - o creatură periculoasă și bolnavă. Diana era evident frumoasă, șireată și seducătoare.

   Dekka fusese atrasă de ea. Diana se jucase cu ea, o tachinase, își bătuse joc de ea și o lăsase pe Dekka mai vulnerabilă ca oricând. Dar Diana nu spusese nimănui secretul ei. La Coates veștile circulau repede și Dekka ar fi aflat imediat.

   Diana știa să păstreze un secret. Avea motivele ei.

   În primele zile de la Coates, Dekka abia o băgase în seamă pe Brianna. Atracția apăruse mai târziu, după ce Caine și Drake îi închiseseră pe toți ciudații de la Coates.

   Dekka fusese blocată lângă Brianna, amândouă cu mâinile încastrate în ciment. Mâncaseră amândouă dintr-o troacă. Ca animalele. Atunci Dekka începuse să admire curajul Briannei.

   Puteai s-o dobori la pământ. Dar se ridica din nou. Dekka aprecia tare mult asta.

   Evident că nu avea să se întâmple nimic între ele. Cu siguranță că Brianna era hetero. Și Dekka era de părere că avea gusturi proaste la băieți.

   - Nu mai e mult, spuse Edilio. Orașul-fantomă e în față. Să fiți gata!

   - Pentru ce? mormăi Dekka. Nimeni nu m-a lămurit absolut deloc. Sam mi-a spus că trebuie să fac praf o peșteră.

   Edilio avea mitraliera în poală. Puse piedica. La picior avea un pistol. Îl scoase, puse piedica și i-l dădu Dekkăi.

   - Edilio, încep să mă îngrijorez puțin.

   - Sunt coioți acolo, spuse Edilio. Poate chiar mai rău.

   - Ce poate fi mai rău?

   Încetiniră pe când înaintau pe strada principală a orașului care, socoti Dekka, existase cândva acolo. Acum era o ruină. Rămăseseră doar scânduri, praf și vopsea scorojită.

   - Nu simți și tu? întrebă Edilio.

   Da, simțea. Deja de câteva minute, fără să știe ce nume să-i dea.

   - Cât de aproape trebuie să fii ca să acționezi? o întrebă Edilio.

   Când Dekka încercă să răspundă, își simțea gura uscată, gâtlejul prea îngust. Înghiți praf și încercă din nou.

   - Aproape.

    Jeepul ajunse la capătul drumului. Edilio întoarse mașina în direcția opusă. Lăsă cheile în contact.

   - Nu vreau să caut cheile ca disperatul, se justifică el. Din fericire, coioții nu cred că au învățat să fure mașini.

   Dekka își dădu seama că nu era prea dornică să iasă din Jeep. Văzu compasiune și înțelegere în ochii lui Edilio.

   - Mda, spuse el.

   - Nici măcar nu știu de ce mi-e frică, spuse Dekka.

   - Orice-ar fi, spuse Edilio, să mergem să-l distrugem.

   Porniră pe drum în sus. În scurt timp, dădură peste cadavrul acoperit de muște al unui coiot.

   - Măcar unul tot am omorât, spuse Edilio.

   Trecură cu grijă pe lângă animalul mort. Pistolul atârna greu în mâna Dekkăi.

   Urcară încet.

    Văzură în sfârșit intrara în mină.

  - Poți s-o faci de aici? șopti Edilio?

   - Nu, spuse Dekka. Trebuie să fiu mai aproape.

   Își târâră picioarele prin noroi și pietriș. Mergeau cu încetinitorul. Degetul lui Edilio se încleșta spasmodic pe trăgaci. Dekkăi îi bătea inima tare în piept.

   Mai aproape.

   Suficient de aproape.

  Dekka se opri. Edilio se întoarse încet și îndreptă arma spre cei 2 coioți care apăruseră pe nesimțite deasupra galeriei.

   Dekka își vârî pistolul la spate. Își amintea vag că îi spusese cineva:

   - Mai bine să-ți facă o gaură în fund decât în...

   Acum o sută de mii de ani. La un milion de kilometri depărtare. Pe o altă planetă. În altă viață.

   Dekka își ridică brațele și le depărtă mult și....

   Se auzi o mișcare în peșteră.

   Înceată, dar constantă. În umbră se distingea o piele palidă.

   Lana se mișca de parcă era somnambulă. Se opri fix la intrarea în peșteră, sub partea de sus, ieșită în afară.

   Se uită fix la Dekka.

   - Nu face asta, îi spuse Lana pe o voce care nu era a ei.

       Când Sam își reveni mai târziu, Brianna era în genunchi lângă el; pe jos era o trusă de prim ajutor. Îi aplica o soluție rece peste rănice cele mai grave.

   - Drake, reuși Sam să îngaime.

   - O să am grijă de el mai târziu, spuse Brianna. Tu mai întâi.

   Alarma nu se mai auzea.

   Încercă să stea în capul oaselor, dar ea îl împinse.

   - Frate, ești grav rănit.

   - Da, recunoscu Sam. Mă doare. Mă arde ca focul.

   - Uite asta, spuse ea neîncrezătoare.

   Ținea în mână o cutie cu fiole. Pe etichetă scria Injecție cu Sulfat de Morfină. 10 mg.

   Sam închise ochii și scârșni din dinți. Durerea era atât de puternică încât îi venea să țipe. Era mai mult decât putea suporta. Parcă îi ardea carnea pe el, ca și cum cineva îl înfiera.

   - Nu știu, spuse Sam printre dinți.

   - Avem nevoie de Lana, zise Brianna.

   - Mda, făcu Sam. Păcat că am trimis-o pe Dekka s-o omoare.

   Zăcea acolo scuturat de valuri de durere atât de intense încât îi venea să vomite. Morfina avea să-i atenueze durerea. Dar asta însemna și că urma să fie scos din jos. Nimeni altcineva nu-l putea opri pe Caine. Nimeni altcineva....

   Trebuia să fie în alertă... trebuia...

   Strigă de durere, incapabil să se abțină.

   Brianna deschise cutia cu fiole și înfipse acul seringii în picior.

   Îl cuprinse un val de ușurare. Odată cu acesta, o senzație ciudată de moleșeală și indiferență. Se lăsă pradă senzației de cădere, iar Brianna se uita la el în timp ce Sam se îndrepta spre centrul pământului.

   O parte din creierul său încă mai funcționa.

   O armă se gândi el.

   - Briza, reuși Sam să îngaime.

   - Ce e, Sam?

   - Briza...

   - Sunt aici, Sam.

   Avea să fie pregătită. Creatura știa ce puteri au. Și ce limite. Știa ce gândeau Lana, Caine și Drake.

   Dar nu totul.

   Sam reuși să o apuce de braț și s-o strângă spasmodic.

   - Briza. Briza... adu-l pe Duck.

   - Nu te las aici, șefule, se împotrivi Brianna.

   - Briza. Radiațiile. Ai fost expusă.

   Nu vedea ce expresie avea întipărită pe chip. Dar auzi cum trase aer adânc în piept.

   - O să mor? îl întrebă Brianna.

   Râse forțat.

   - N-am cum.

   Era atât de departe acum. La mii de kilometri de Sam. În altă lume. Dar tot trebuia să dea de ea.

   - O, Doamne, strigă Brianna.

   - Briza. Du-te după Duck. Mina. Lana.

   Căzu în hău și pierdu contactul cu realitatea.

           Brianna ajunse în oraș cu viteza luminii.

   Trecea în grabă pe străzi, bătând pe la uși și țipând:

   - Duck! Duck, mișcă-ți fundul încoace!

   Nici urmă de Duck. Mulți o auziră țipând și se ascunseră. În altă zi i s-ar fi părut un lucru amuzant.

   Alerga cât putea de repede. Dar nu suficient de mult ca să-și depășească propriile temeri. Radiațiile. Atinsese bazinul reactorului.

   Oare urma să moară?

   Dădu nas în nas cu Astrid, care era cu John și fratele ei ciudat, trăgând un căruț roșu înspre primărie. La început nu-i veni să-și creadă ochilor. Mary Terrafino era în cărușț, ghemuită și acoperită cu o pătură care atârna parțial pe trotuar.

   Brianna puse frână și se opri în fața lui Astrid. Micul Pete striga ceva din toți rărunchii.

   - Nestor! Nestor! Nestor!

   Era nebun. Complet într-o ureche. Brianna nu-și dădea seama cum putea Astrid să suporte așa ceva.

   Când micul Pete o văzu pe Brianna, se opri din zbierat. Avea ochii sticloși. Scoase un joc portabil din buzunar.

   - Brianna! Sam e bine? o întrebă Astrid.

   - Da. Drake l-a sfâșiat.

   Voia să pară după, dar începu să plângă în hohote.

   - O, Doamne, Astrid, e rănit foarte grav.

   Astrid icni și-și acoperi gura cu o mână. Brianna o îmbrățișă și începu să-i suspine în păr.

   - O să moară? o întrebă Astrid cu voce tremurată.

   - Nu, nu cred, spuse Brianna. 

   Se trase înapoi și își șterse lacrimile.

   - I-am dat ceva pentru durere. Dar e foarte rău, Astrid.

   Astrid o înșfăcă dureros de braț.

   - Nestor, zise micul Pete.

   - Hei, se răsti Astrid la Brianna. Adună-te!

   Brianna era uimită. Nu se gândise niciodată că Astrid putea fi slabă de înger și să se poarte ca o fetișcană, dar nici nu-și închipuise că era vreo dură. Însă Astrid avea maxilarul încleștat, iar în ochi i se citea stăpânirea și îndârjirea.

   - Nestor, repetă micul Pete.

   - Trebuie să dau de Duck, zise Brianna.

   - De Duck? se încruntă Astrid. Cred că Sam și-a pierdut mințile.

   - Duck? spuse micul Pete.

   Astrid se uită la el. Brianna observă acea privire și aproape că putea vedea cum se mișcă rotițele din mintea lui Astrid.

   În acea clipă se stârni agitație.

   Vreo 20 de copii, unii dintre ei țopăind, de parcă erau la carnaval, apărură în piața orașului de după colț. În spatele lor era o decapotabilă cu prelata coborâtă și cu farurile aprinse.Din mașină se auzea la maximum o melodie pe care Brianna nu o știa.

   Pe capotă era trântit cadavrul pe jumătate ciopârțit al unei căprioare.

   Hunter mergea în spatele mașinii, cu fața plină de sânge, împiedicându-se, târșâindu-și un picior de parcă nu mai putea călca bine pe el. Mâinile îi erau prinse de ceva metalic și înfășurate în bandă izolantă. În jurul gâtului avea o frânghie. 

   Zil ținea de capătul funiei și stătea în picioare pe bancheta din spate, de parcă era un politician la o paradă. Lance conducea. Antoine, despre care Brianna știa că e un drogat nesimțiti, avea o armă automată. Pe celelalte locuri erau 2 copii pe care nu-i cunoștea.

   Unul din ei ținea o pancartă mică pe care scria de mână: „Mâncare Gratis pentru Normali”.

   - Ce... începu Brianna.

   - Nu te băga, Brianna, îi spuse Astrid. Du-te să-l ajuți pe Sam.

   - Nu pot să facă una ca asta! strigă Brianna.

   Astrid o înșfăcă de braț.

   - Ascultă-mă, Brianna. Tu trebuie să-l ajuți pe Sam, e de datoria ta. Fă ce ți-a cerut: găsește-l pe Duck.

   - O să avem mari probleme, Astrid.

   - Lucruri îngrozitoare, spuse Astrid. Se întâmplă lucruri îngrozitoare. Ascultă-mă, Briza. M-asculți?

   Cineva o văzuse probabil pe Brianna, pentru că dintr-odată se năpusteau spre ea puști din mulțime, cu bâte de baseball, răngi și cel puțin un topor cu coadă lungă.

   - E o ciudată! Puneți mâna pe ea!

   - Ne spionează!

   - Pleacă de-aici, Briza, îi spuse Astrid grăbită. Ajută-l pe Sam. Dacă moare, suntem terminați!

   - Nu mă sperie pe mine ticloșiii ăștia! strigă Brianna. Hai să vă văd, proștilor!

   Ca să o șocheze, Astrid îi luă fața în mâini. O strânse tare, de parcă era o mamă care avea de-a face cu un copil neastâmpărat.

   - Brianna, nu e treaba ta! Acum pleacă de-aici!

   Brianna se trase înapoi. Era roșie la față de furie. Mulțimea venea în fugă spre ea.

   Poate că Astrid avea dreptate. Nu i se spunea degeaba Astrid Geniul. Dar Brianna știa că, dacă gloata îi pierdea urma, atunci aveau să se răzbune pe Astrid.

   - Ai grijă de tine, Astrid, o sfătui Brianna.

   Într-o clipă Brianna se îndepărtă cam 15 metri de Astrid și se opri.

   - Băi, idioților! Aici sunt. Vreți să ne batem? Vreți să mă măsurați forțele cu Briza?

   Mulțimea o văzu, se întoarse și porni în fugă după ea, lăsând-o în pace pe Astrid.

   - Puneți mâna pe ea!

   - Prindeți-o pe ciudata aia mutantă!

   - Da, sigur, râse Brianna batjocoritor. Prindeți-mă dacă puteți!

   Așteptă cu un zâmbet rece și furios pe față până când unul dintre atacatori ajunse aproape de ea.

   Apoi arătă mulțimii degetul mijlociu și o șterse atât de repede că nicio mașină nu putea s-o întreacă.

TREIZECI ȘI NOUĂ

                 47 MINUTE

   Duck Zhang se simțea bine, deși nimeni nu mai împărțea mâncare și îi era atât de foame încât nu mai vedea bine în fața ochilor.

   Începuse să regrete amarnic ultimul borcan cu muștar pe care dorise să i-l dea lui Hunter.

   Dar acum nu-și mai făcea griji că se va cufunda și va ajunge în miezul fierbinte al pământului. Învățase să-și controleze acea putere absurdă cu care era înzestrat.

  Duck nu era vreun geniu, dar își dăduse seama că avea puterea densității. Putea să-și controleze densitatea trupului fără să devină mai mic sau mai mare. Dacă devenea prea greu, putea să cadă prin pământ. De parcă cineva ar fi aruncat o mărgică într-un castron cu budincă.

   Își dăduse seama că nu era de dorit.

   Dar, dacă încerca invers, așa cum se străduia să învețe, putea să plutească. Nu să zboare, ci să plutească. Ca un balon cu heliu. Acum putea să o facă fără să sufere schimbări bruște de dispoziție.

   Era mai bine să plutească. Toată lumea devenea un fel de piscină uriașă. De această dată, nimeni nu avea cum să-i strice buna dispoziție.

   Acum plutea la aproximativ 15 metri deasupra pieței. Începuse să plutească deasupra școlii. Se ridicase și apoi... plutise. Singura grijă era să nu se îndepărteze prea mult de oraș și să fie nevoit să meargă prea mult pe jos.

   - Am nevoie de niște aripi sau ceva de genul ăsta, spuse uitându-se la acoperișul de sub el. Sau un propulsator cum au astronauții. Atunci aș putea zbura cu adevărat. Ca Superman.

   Era un gând plăcut. Asta îl făcea să se simtă mai bine că plutea.

   Una dintre probleme era că, spre deosebire de apă, prin aer era destul de greu să te miști.. Să urci sau să cobori era ușor. Dar să mergi înainte și înapoi era imposibil. Și nu era ușor nici să-și schimbe poziția dacă stătea întins pe spate.

   Își dădea seama de acest lucru acum.

   De pildă acum stătea pe-o parte, încercând să se pună pe burtă ca să vadă ce era jos. Nu prea puteai să te împingi în aer.

   Dar nu era așa o mare problemă. Avea să-și dea el seama cum se face.

   Se gândea să culeagă niște varză sau pepeni. Dar nu acum când apunea soarele. Poate dimineața. Toată mâncarea aia gustoasă pe câmp. Și el putea să plutească exact deasupra pământului, fără să pună viermii mutanți mâna pe el, și să poată lua un pepene galben zemos și gustos.

   Singura problemă era cum să ajungă deasupra câmpului. Și apoi cum să se întoarcă. Dacă nu era vânt, putea să rămână suspendat multă vreme deasupra unui câmp cu viermi mutanți.

   Asta nu era o idee bună. Deloc. Trebuia să învețe cum să se miște odată ce era în aer.

   Acum îi era greu și să stea cu ochii pe ce se întâmpla jos.

   Cu siguranță se întâmpla ceva acolo în piață. Cineva venise cu o decapotabilă până pe gazon. Lui Sam nu avea să-i placă asta. Iar acum erau aproape 50 de copii, învârtindu-se de colo-colo de parcă avea loc o petrecere.

   Duck simți miros de carne înainte să vadă animalul.

   Își miji ochii în lumina slabă. Acolo era, pe capota mașinii. O căprioară.

   Acum cineva făcea focul în bazinul uscat al fântânii arteziene. Fumul urca până spre Duck, doar o adiere, deși băiatul bănuia că în cele din urmă avea să-l irite.

   Plutea pe vântul ușor, așa că nu era îngrijorat. În schimb era lihnit de foame. Mirosul de carne era copleșitor. Nu era de mirare că puștii o luaseră razna.

   Nu-și dădea seama cine erau, le vedea doar capetele, ceea ce nu constituia un indiciu prea bun. Apoi văzu că unul dintre băieți era legat cu o frânghie de bară.

   Deodată Duck avu o presimțire sumbră în legătură cu această adunare.

   Văzu pe cineva cunoscut, pe Mike Farmer, unul dintre soldații lui Edilio. Se uita în sus la Duck.

   Duck îi făcu semn cu mâna. El zâmbi. Era cât pe ce să-i spună: „Ce se întâmplă acolo jos?”

   Apoi Mike strigă:

   - Uite unu` sus! Uitați-vă! E unul dintre ei!

   Dintre cine? se întreba Duck nedumerit.

   Cu toții se uitau acum la el. Chiar și băiatul legat fedeleș. Era Hunter care nu arăta prea bine. Parcă fusese bătut.

   Ceilalți din mulțime se uitară în sus la Duck. Apoi Zil.

   Duck se trezi uitându-se fix la Zil. Îi întâlni privirea. Îngrozit, își dădu seama ce se întâmpla acolo jos. Sam nu era acolo. Nici Edilio. Nu era nimeni la conducere. Toți conducătorii erau plecați. Iar Zil îl ținea pe Hunter prizonier, iar în meniu era carne proaspătă.

   - Un spion ciud mutant! strigă Turk.

   - Prindeți-l! zbieră Zil.

   Cineva aruncă o piatră. Duck o văzu ridicându-se spre el, arcuindu-se grațios și căzând.

   O altă piatră, mai aproape de el, dar tot nu-l nimeri.

   Apoi Mike își puse mitraliera pe umăr și ținti.

      Sam era în autobuz. Soarele strălucea cu putere prin ferestre.

   Autobuzul sălta pe șosea. Quinn era lângă el. Dar era ceva în neregulă cu el, iar Sam nu voia să afle ce anume.

   Sam simțea cum oamenii îl pironesc cu privirea. Le simțea ochii în ceafă. Se auzea muzică din depărtare. Formația Against Me! cânta Borne on the FM Waves of the Heart.

   Se întâmpla ceva în fața autobuzului. Șoferul. Își ducea mâna la inimă.

   „Am mai fost aici, se gândi Sam. Asta s-a mai întâmplat.”

   Doar că, de această dată, lucrurile nu se vor mai petrece la fel. Ultima oară, cu mult timp în urmă, preluase controlul volanului pe când șoferul se prăbușise la podea din cauza infarctului.

   Dar oare avusese șoferul un tentacul în jurul gâtului?

   Oare Sam țipase?

   Sam merse clătinându-se dintr-o parte în alta, uimit că făcea asta. Nu intenționase. Dar se ridicase și se clătina încoace și încolo, apucând câte o tetieră ca să se sprijine, în timp ce toți îl urmăreau cu privirea.

   Șoferul se întoarse și rânji; dinții îi erau năclăiți de sânge.

   Balustrada de pe șosea se deschise ca o poartă mare, iar autobuzul plonjă cu toată viteza și căzu în prăpastie. În cădere liberă, pe lângă peretele stâncos, apropiindu-se de mare. Autobuzul era plin de copii care nu reacționau, nu le păsa, doar se uitau fix, iar șoferul rânjea, iar acum viermii...

   Sam încercă să strige, dar nu avea voce. Era sufocat de brațul ca un șarpe al șoferului. Era gâtuit și se învârtea.

   Sam știa că era un vis, pentru că autobuzul tot cădea la nesfârșit, iar asta era imposibil. Nu-i așa?

   Fundalul din vis se schimbă brusc: Sam nu mai era în autobuz. Pășea în bucătăria familiei sale, iar Astrid, nu mama lui, pe care se aștepta s-o vadă, țipa la cineva pe care nu-l putea vedea.

   „N-am timp de asta, își spuse el. N-am timp să visez.”

   „N-am timp de pierdut aici.”

    „Trezește-te, Sam.”

   Dar nu-i funcționa nicio parte a corpului. Parcă era țintuit la pământ. Legat cu o mie de frânghii subțiri care se zvârcoleau ca niște șerpi sau viermi.

   Și totuși acum se mișca, nici el nu știa cum.

   Deschise ochii. Oare vedea bine? Vedea oare sala, podeaua, tavanul boltit la un milion de kilometri depărtare?

   Oare erau adevărate?

   Pe podea zăcea ceva care parcă fusese adus la mal de valurile celui mai mare ocean. Palid și cărnos, moale. Nu mai mare de jumătate de metru. Pulsa ușor și se mișca imperceptibil. Ca un melc.

   Sam era sigur că trebuia să știe ce era acel lucru. Dar nu era sigur nici dacă exista cu adevărat. Trebuia să plece acum. Acum sau niciodată. Să iasă din groapa întunecată în lume cât timp mai era sub efectul morfinei.

   Nimic nu era aievea, se gândi el în timp ce trecea pe lângă melc.

   Poate că nimic nu e real, își zise pe când își ducea un picior în față. Cu excepția acestui picior. Și a celuilalt. Unui, apoi celălalt.

       Duck simți primul glonț șuierând pe lângă el.

   Se înălță cât mai repede posibil. Dar nu suficient.

   Cel de-al doilea glonț fu și mai departe de țintă.

   Duck țipă:

   - Hei! Opriți-vă!

   - Ciudatule! Ciudatule! auzi el strigătele celor de jos.

   - Nu am făcut rău nimănui! zbieră Duck.

   - Atunci de ce nu vii jos? țipă Turk.

   Apoi, ca și cum spusese ceva inteligent, bătu cupa cu un puști rotofei care avea o sticlă cu băutură într-o mână.

   Aproape 50 de fețe se holbau la Duck. Scânteieri portocalii și umbre negre jucau în lumina focului din fântână. Culori de Halloween. Arătau ciudat.

  Văzu butoiașul pistolului și fața din spatele lui, cu un ochi închis și altul deschis. Țintea spre el.

   - Doboară-l! îl încurajă Zil. Primești primul friptură dacă îl nimerești.

   - Mike! strigă Duck. Ești soldat, frate. Nu trebuie să....

   Duck văzu glonțul țâșnind pe gura țevii. Auzi împușcătura.

   - De ce vreți să mă împușcați? strigă Duck.

   Țintise cu atenție. Un alt glonț îi trecu pe la ureche. O pocnitură puternică.

   - Oprește-te frate, oprește-te!

   - Iar îl ratezi, strigă Zil.

   - Dă-mi arma aia nenorocită! zise Hank pe un ton autoritar.

   Ieși din decapotabilă și veni în fugă spre Mike.

   Probabil că intervenția bruscă a lui Hank îi salvă viața lui Duck. Cel de-al treilea glonț șuieră pe lângă el.

   Hank îi luă arma lui Mike.

   Între timp, Duck se mai ridicase 10-20 de metri, mai sus ca oricând. Acum era la o înălțime amețitoare. 

   Acum era la 30 de metri în aer, cam la înălțimea unui bloc cu 10 etaje. Iar aici sus sufla o briză, împingându-l ușor, ca un balon cu heliu, dinspre mare.

   Prea încet.

   Hank trase. Ratase. Dar fusese cât pe ce.

   Era o nebunie. Se ridica, dar prea încet, iar Hank avea tot timpul din lume să țintească mai bine, să alinieze cătarea din spate cu cea din față, să le pună sub țintă și să tragă câteva gloanțe.

   Duck se încordă, așteptând să fie lovit de glonț. Se întreba dacă glonțul îi va străpunge piciorul, brațul, provocându-i o durere îngrozitoare. Sau îl va nimeri în inimă sau cap, și totul se va sfârși.

   Hank apăsă pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic.

   Hank aruncă dezgustat arma înspre Mike.

   Mike reîncărcă arma cu frenezie, dar, până reuși, Duck plutise și ajunsese și mai sus, și mai departe.

   Hank trase. Până să ajungă glonțul aproape de Duck, gravitația îl încetinise. Duck îl văzu vâjâindu-i deasupra capului. Văzu momentul în care ajunse la apogeu. Apoi văzu cum cade.

   Duck vomită în timp ce plutea pe deasupra bisericii. Un sacrilegiu. Dar avea stomacul gol, așa că nu pângărise prea mult clădirea dărăpănată de jos.

   Duck încă plutea. Departe de grozăviile ce se petreceau în piață. Aveau să-l omoare pe Hunter, care îl implorase să-l ajute.

   Nu putea face nimic: era purtat de vânt. Și nu ar fi putut face nimic - în afară de a se lăsa împușcat - dacă vântul îl ducea în cealaltă direcție.

   - Superputerile, zise el, nu fac mereu din tine un supererou.

         Iar se pierduse.

   Se pendulase încontinuu. Într-un minut era acolo, apoi nu mai era.

   Câteodată revenea în sinea ei. În mintea ei. Câteodată era în altă parte, privindu-se din exterior.

   Era trist să vadă ce se alesese de Lana Arwen Lazar.

   Apoi era din nou acolo, în capul ei agitat, privind prin ochii ei înroșiți.

   Acum mergea. Doi pași. Mergea.

   Vedea pereții de piatră lângă ea.

   În față era pericol - gaiafagul îl simțea, la fel și ea. Trebuia să fie oprit.

   Lana trebuia să ia ceva. Îi căzuse pe jos.

  Se opri. Gaiafagul nu știa cum se cheamă. Iar Lana nu înțelese câteva secunde ce vedea cu ochii minții. Suprafețele din oțel. Strânsoarea puternică.

   - Nu, imploră creatura.

   - Nu, nu vreau, începu ea să plângă în timp ce se punea în genunchi.

   Bâjbâi după pistol. Degetele îl atingeau. Era rece. Își puse degetul arătător pe trăgaci. Dacă îl putea ridica în dreptul capului, dacă putea...

  Dar acum mergea, iar greutatea îi atârna în mână. Cât de greu era. Îngrozitor de greu!

   Ajunse la camioneta care bloca intrarea în mină. Se târî pe capotă, plângând în hohote. Se strecură prin parbrizul spart, nepăsându-i de cioburile care-i tăiau palmele și genunchii.

   De ce nu se putea opri? De ce nu-și putea controla mâinile, picioarele?

   Lumina stelelor era orbitoare păsind în gura minei.

   Acolo era inamicul, pericolul.

   Lana știa cum îl cheam pe dușman. Știa ce va face.După ce se hrănea, gaiafagul avea să fie pregătit pentru Dekka. Mai mult decât pregătit.

   Dar nu încă.

   - Nu, îi spuse Lana Dekkăi. Nu.

   Dekka încremeni. Pe față i se citea groaza.

   Celălalt stătea într-o parte. Avea o armă. Lana știa cum îl cheamă. Edilio. Dar nu el reprezenta pericolul.

   - E Lana, spuse Dekka.

   - Lana, vino repede la noi, spuse Edilio.

   Îi întinse o mână.

   Lana se simți copleșită de tristețe. Suspină atât de tare, încât ar fi putut s-o audă lumea întreagă. Parcă putea să vadă doar acea mână întinsă, numai asta putea simți.

   Voia cu orice preț să ajungă la ea.

   - Hai, Lana, o îndemnă Edilio.

   Ochii Lanei se umplură de lacrimi. Capul i se mișcă încet, dintr-o parte în alta.

   - Nu vreau, zise ea.

   Lana ridică pistolul.

   - Nu... șopti ea.

   Ținti. În capul ei era un strigă, un strigăt, un strigăt.

   - Lana, nu! strigă Dekka.

   Lana nu auzi împușcătura. Dar simți cum pistolul îi tremura în mână. Văzu focul.

   Și-l văzu pe Edilio căzând pe spate.

   Capul i se lovi de pământ.

   Lana schimbă ținta. Acum era rândul Dekkăi, care paralizase de frică. Era vizată.

   Lana apăsăpe trăgaci.

   Un declic.

   Dekka își ridică mâinile. Era furioasă. Dar nu-și folosea puterea Ochii îi scăpărau. Își coborî mâinile și se repezi la Edilio.

   Dekka îngenunche deasupra băiatului. Icni. Apăsă pe rana din pieptul lui. Încerca să oprească hemoragia.

   - Lana, Lana, o imploră Dekka cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji. Ajută-l!

   Lana era confuză. Pitolul nu mergea. De ce ora? Întrebarea nu era a ei, gândul nu era al ei.

   Gaiafagul era confuz. De ce nu funcționase acea armă? Nu înțelegea. Știamulte. Dar nu totul.

   Pistolul scăă din mâinile Lanei. Îl auzi lovindu-se de piatră.

   - Lana, îl poți salva! o imploră Dekka.

   „Nu pot salva pe nimeni, se gândi Lana. Cu atât mai puțin pe mine.”

   Lana făcu doi pași în spate.

   Ultimul lucru pe care îl văzu fu Dekka repezindu-se către Edilio.

   Lana se întoarse la stăpânul ei.

PATRUZECI

                 38 MINUTE

   Soarle se cufunda în mare. Umbrele se întindeau peste Perdido Beach. În piață erau mulți copii, prea mulți ca Zil să împartă cu toți acea căprioară.

   La început fusese îngrijorat. Dar își dădu seama că exista o soluție simplă: cei care luau parte la uciderea lui Hunter vor mânca. Cei care doar se uitau, nu.

   Cei care puneau mâna pe Jinter aveau să facă parte din gașca lui Zil. Aveau să-și dovedească loialitatea. Nu vor mai avea cale de întoarcere. El va fi stăpânul lor absolut după aceea.

   Vor fi membri Human Crew pe viață.

   Făcuseră un foc mare în fântâna secată. Cineva isteț dăduse o raită prin magazinul de bricolaj și adusese un grătar pe care sfârâiau acum bucăți de căprioară tranșate cu toporul.

   Mirosea minunat.

   Turk luase tuburi de spray și scrisese pe fântână și pe unele trotuare logoul HC stilizat de Lica.

   - Cum facem treaba asta, frate? întrebă Antoine.

   - Ce anume? îi răspunse Zil.

   - Cu Hunter. Cum s-o facem?

   Hunter își revenise un pic de pe urma loviturii la ap. Începuse să-și elibereze mâinile, dar Hank îl lovise binișor. Unii copii din mulțime ovaționaseră. Alții păruseră scârbiți.

   - Spânzurați-l, spuse Turk și făcu amuzat un gest care imita acțiunea.

   - Unde, frate? făcu Antoine.

   I se împleticea limba în gură, așa că nu prea reușea să se facă înțeles. Era beat.

   - Acolo.

   Lance arătă înspre biserica în ruine.

   - Unde era ușa? Poți să treci o frânghie prin gaura aia. Și un capăt în jurul gâtului lui Hunter? Celălalt capăt poate fi foarte lung. Până în piață ca s poate trage cam 100 de copii de el.

   El se încruntă și se uită în față și în spate.

   - Ridicați-l, apoi legați frânghia în jurul trunchiului uni copac.

   Zil se uită curios la Lance. I se părea ciudat că acest puști popular se implica și se gândea la un plan de execuție. Foarte ciudat. Lance nu suferea de acea furie bolnavă ca Hank. Nu era un lingușitor nenorocit ca Turk. Nu era un drogat sinistru ca Antoine.

   - Ce plan bun, Lance, făcu Zil.

   În ochii lui Hank apăru un licăr periculos.

   - Dacă vrem să facem asta, ar fi bine să ne apucăm, spuse Turk. Lui Astrid îi plac mult ciudații. Iar Brianna ar putea să-l aducă și pe Sam.

   - Sam e ocupat. Și oricum nu mi-e frică de el. Avem toți copiii ăștia de partea noastră, spuse Zil părând mult mai încrezător decât era. Da, hai să-i dăm drumul. Hank, Lance. Începeți să întindeți frânghia!

    Zil se suit pe portbagaj.

   - Hai cu toții! Hai cu toții!

    Toți copiii erau acum foarte atenți la el. Mulțimea era flămândă, disperată și nerăbdătoare. Câțiva puști se repeziră să ia niște carne chiar din flăcări. Hank și câțiva copii care făceau pe bodyguarzii trebuiră să-i alunge de-acolo pe cei flămânzi.

   - Mâncarea e gata, anunță Zil în uralele tuturor.

   - Dar avem ceva important de făcut înainte să mâncăm.

   Se auziră mormăieli dezaprobatoare.

   - Trebuie să facem dreptate.

   Ceilalți tăcură și se uitară atent până când Turk și Hank începură să-și ridice brațele și să zbiere, agitând mulțimea.

   - Acest mutant, acest gunoi inuman, acest ciudat, Hunter, arătă Zil spre cel capturat. Ciudul ăsta l-a ucis intenționat pe Harry, prietenul meu!

   - Nu adevura! îngăimă Hunter.

   Încă nu putea vorbi prea bine. Avea creierul afectat, bănuia Zil, de la lovitura la cap. Jumătate din fața lui Hunert atârna de parcă nu era atașată corect. Așa cum era, copiii puteau să râdă mai cu poftă de el, iar faptul că Hunter țipa ca un copil cu handicap nu-i ușura situația.

   - E un ucigaș! strigă Zil deodată, lovind cu pumnul în palmă. Un ciudat! Un mutant! țipă el. Și știm cum sunt, nu-i așa? Au mereu suficientă mâncare. Ei conduc totul. Ei sunt șefii și noi murim de foame. E cumva o coincidență? Nici pe departe.

   - Nu adevura! gemu din nou Hunter.

   - Luați-l! le strigă Zil lui Antoine și Hank. Luați-l pe gunoiul ăsta de mutant ucigaș!

   Îl înșfăcară pe Hunter de brațe. Putea să meargă, însă doar dacă își târșâia un picior. Aproape îl duseră pe brațe până în piață. Îl târâră până pe treptele bisericii.

   - Fiți atenți cum o să facem în continuare, spuse Zil. 

   Arătă înspre frânghia p care Lance o întindea în piață.

   O pauză plină de speranță. O senzație periculoasă, năucitoare. Mirosul cărnii îi înnebunea pe toți. Zil simțea asta.

   - Vreți să gustați cu toții din vânatul ăla delicios?

   Urlară în semn de aprobare.

   - Atuni o să trageți cu toții de frânghie.

   Vreo 12 copii ieșiră înainte ca să apuce de frânghie. Ceilalți ezitară. Se uitară înspre biserică. La Hunter țintuit de echipa lui Zil.

   Lance făcuse un laț.

   Hank îl trecea acum peste capul lui Hunter și i-l strângea în jurul gâtului.

   Dar mulțimea se agita. Cineva își croia drum printre ei. Copiii țipau la intrus. Se tot împingeau unii în alții.

   În cele din urmă, apăru Astrid.

   Era răvășită, roșie la față, furioasă. Nu mai trăgea un căruț după ea. Nici John nu mai era cu ea, ceea ce era bine, se gândi Zil: Mary și John erau populari. Mulți copii aveau frățiori sau surioare la centrul de îngrijire.

   Cu Astrid era altă poveste. Era prietena lui Sam, iarmulți copii credeau că eprea plină de ea. Plus că mai era și ciudatul de frate-su cu ea. Și nimeni nu-l plăcea. Umbla zvonul că și el ar fi fost un ciudat puternic. Dar era prea redus mintal ca să profite de puterile lui.

   Ce pierdere de vreme să ții un retardat în viață când oamenii normali mureau de foame.

   - Încetați! țipă Astrid. Încetați imediat!

   Zil se uită în jos la ea. Era surprins să constate că nu se simțea intimidat. Astrid Geniul. Prietena lui Sam. Unul dintre cei mai importanți 3-4 oameni din FAYZ.

   Dar Zil avea forța mulțimii de partea lui. O simțea în adâncul sufletului, ca un drog care-l făcea atotputernic. Invincibil și curajos.

   - Pleacă, Astrid, îi zise el. Trădătorii n-au ce căuta aici.

   - A, nu. Dar despre golani ce părere ai? Dar despre crimă? 

   Era foarte drăguță, observă Zil. Mult mai mișto decât Lisa. Iar acum că el prelua conducerea...

   - Suntem aici ca să executăm un ucigaș, spuse Zil arătând spre Hunter. Vrem să facem dreptate în numele tuturor normalilor.

   - Nu există dreptate fără proces, spuse Astrid.

   Zil rânji. Își întinse mâinile.

   - Am avut un proces, Astrid. Iar acest gunoi de ciud a fost găsit vinovat de uciderea unui normal. Pedeapsa e moartea, adăugă el.

   Astrid se întoarse cu fața la mulțime.

   - Dacă o să faceți asta, n-o să v-o puteți ierta niciodată!

   - Ne e foame, se auzi o voce, urmată imediat de altele.

   - O să ucideți un băiat în biserică? făcu Astrid arătând spre sfântul lăcaș. În biserică? În casa Domnului?

   Zil observă că vorbele ei își făceau efectul. Câțiva copii păreau stânjeniți.

   - N-o să vă spălați de acest păcat, strigă Astrid. Dacă faceți așa ceva, n-o să uitați niciodată. Ce credeți că ar zice părinții voștri?

   - Nu mai sunt părinți în FAYZ. Nici Dumnezeu, spuse Zil. Doar oameni care încearcă să supraviețuiască, iar ciudații vor totul pentru ei. Iar tu, Astrid, vrei să ajuți ciudații. De ce? Mă întreb de ce.

   Începuse să-i placă asta. Era amuzant să o vadă complet neajutorată pe Astrid cea drăguță și deșteaptă.

   - Oameni buni, știți ce cred? făcu Zil. Cred că Astrid  are puteri despre care n-a zis nimănui. Sau...

   Făcu o pauză dramatică.

   - Sau retardatul cel mic are puteri.

   Zil îi vedea frica din privire. Teama luase locul furiei îndreptățite.

   Ce deșteaptă și ageră era Astrid. Dar și ce prostuță, se gândi Zil.

   - Cred că mai avem 2 ciudați printre noi, spuse el.

   - Nu, șopti Astrid.

   - Hank, zise Zil.

   Astrid se întoarse prea târziu, iar Hank era acum în spatele ei. Hank ridică mâna. Astrid simți lovitura puternică.

   Dar cel atins fusese micul Pete.

   Căzuse ca o marionetă cu sforile tăiate.

   - Acum! zise Zil. Prindeți-o!

       Dianei nu-i venea să creadă. Urcaseră repede pe povârnișul dealului de unde se vedea centrala atomică și găsiser bara de combustibil nuclear.

   Nu fusese greu. Inzbucnise un incendiu în tufișul uscat unde căzuse. Un incendiu spontan, de mici proporții. Caine reușise să ridice bara de combustibil și s-o mențină în aer.

   Jack stătea în spatele barei, transpirând de căldură, dar și de frică, bănuia Diana. Focul era singura sursă de lumină.

   - Nu văd nimic găurit sau spart.

   Scoase din buzunar un fel de telecomandă galbenă și se uită fix la ea.

   - Ce-i aia?

   - Un dozimetru, îi răpunse Jack.

   Apăsă un buton. Diana auzi un clic care se întrerupea.

   - Totul e-n regulă, spuse Jack și răsuflă ușurat. Momentan.

   - Ce e cu sunetul ăsta?

   - Aparatul îl scoate când detectează o particulă radioactivă. Dacă sunetul e constant, o să avem o problemă. Are o anumită tonalitate când se apropie de radiații periculoase.

   Chiar și acum lui Jack îi plăcea să facă paradă cu cunoștințele lui. Chiar și știind ce se întâmplase. Și intuind ce urma.

   - Acum auziți doar radiații din mediu.

   - Să plecăm de aici, spuse Caine. Focul se ridică. Trebuie să rămânem în fața lui.

   Urcară dealul. Focul nu-i ajunse din urmă. Nu părea să se răspândească. Poate pentru că nu bătea vântul.

   Coborâră pe cealaltă parte, spre autostradă.

   Nimeni nu se ținuse după ei. Sam nu se vedea nicăieri.

   Se odihniră - mai degrabă se prăbușiră - într-un sediu de închiriat mașini. Cei 2 soldați începură să scotocească după mâncare.

   Unul dintre ei era foarte mândru că găsise o punguță cu bomboane mentolate. Erau 9. Fiecare putea lua câte una, ca apoi să salivee după cele 4 rămase.

   - Să facem rost de o mașină, spuse Caine.

   „Parcase” bara de combustibil afară și o sprijinise de zid.

   - Avem nevoie d o decapotabilă.

   Ridică una dintre bomboanele mentolate ca să o vadă bine cei 2 soldați.

   - Asta revine celui care-mi găsește cea mai bună mașină cu chei cu tot.

   Cei 2 bătăuși se repeziră la ușă.

   Pe Diana începu s-o doară stomacul, ceea ce o făcea să geamă. O bomboană nu ținea de foame, ci o întețea.

   Nu era lumină în birou. Nici pe autostrada de afară. Întunericul domnea peste tot; lumina venea doar de la falsele stele și falsa lună.

   Se trântiră pe câte un scaun comod de birou și își puseră picioarele obosite pe mese.

   Diana începu să râdă.

   - E ceva amuzant? o întrbă Caine.

   - Stăm pe întuneric, dispuși să ne vindem sufletele pentru o altă bomboană mentolată, având o cantitate de uranou suficient de mare încât orice terorist ar da orice pentru ea. 

   Își șterse ochii de lacrimi.

   - Nu, nu-i nimic amuzant în asta.

   - Taci din gură, Diana, spuse Caine plictisit.

   Diana se întrebă dacă puterea lui telekinetică nu slăbea cărând bara cea grea de combustibil. Era posibil.

   Diana încercă din răsputeri să se ridice. Se duse la Caine și îi puse o mână pe umăr.

   - Caine!

   - Nu începe din nou, o avertiză Caine.

   - Nu trebuie să faci asta, îi zise Diana.

   Caine nu-i răspunse.

   Unul din soldați își vârî capul pe ușă.

   - Am găsit un Escalade. Cheile sunt înăuntru, dar mașina e încuiatăă.

   - Jack, du-te să deschizi portiera! îi porunci Caine. Distruge și capota.

   - Îmi dai o bomboană mentolată? îl întrebă Jack.

   Diana râse zgomotos, scoțând niște sunete aproape isterice.

   - Ce crezi că o să facă prietenul tău din deșert odată ca i-ai dat tot ce vrea?

   Caine nu răspunse, așa că Diana îi zise nedumerită:

   - Apropo, e un om sau o creatură?

   Caine își acoperi fața cu mâinile.

   - Are o poreclă? începu Diana fără remușcări. Gaiafag e prea lung. Putem să-i spunem „fag”? Sau poate doar „G”?

   De afară se auzea zgomot de metal sfărâmat și de sticlă spartă. Jack transforma Jeepul într-o decapotabilă.

   - Monstrul G, spuse Diana.

   Câteva secunde mai târziu, se deschise ușa. Era Jack.

   - Vine cineva, spuse Jack îngrijorat. Pe drum.

   - Într-o mașină? îl întrebă Caine sărind în picioare.

   - Nu, doar am auzit pași, de parcă fugea cineva.

   Dianei îi sări inima în piept. Era Sam. El trebuia să fie.

   Dar în același timp îi era și groază. Voia ca Sam să-l oprească pe Caine. Dar nu să-l omoare.

   Caine alergă afară, cu Diana în urma lui. Izbucniră focuri de armă. Cei 2 soldați trăgeau ca nebunii pe autostradă. În întunericul de nepătruns se auzea cineva înjurând, țipând la ei să înceteze. 

   - Nu mai trageți, tâmpiții naibii! strigă Caine la ei.

   Încetară.

   - Tu ești, Drake? întrebă unul din soldați cu o voce tremurată și speriată.

   - O să te jupoi de viu! zbieră Drake din toți rărunchii.

   Psihopatul numai piele și os își făcu apariția, cu ochii scăpărându-i în lumina lunii și cu părul răvășit. Se mișca într-un fel ciudat, ținându-și mâna-bici cu cealaltă.

   Diana nu-și putea da bine seama, dar era ceva ciudat în legătură cu el.

   - Ce ți-a luat atâta? îl întrebă Caine.

   - Ce mi-a luat atâta? Sam. L-am scos din joc, spuse Drake. Eu. L-am biciuit, l-am sfâșiat și n-o să-și mai revină niciodată, niciodată, nu după ce...

   - Uau, făcu Jack, atât de surprins, încât îndrăzni să-l întrerupă pe Drake în mijlocul potopului de cuvinte. Chestia... mâna ta.

   Diana văzu atunci cum tentaculul lui Drake se termina cu un ciot.

   Apoi, spre surprinderea Dianei, Drake începu să suspine. Doar o dată. Un singur suspin reprimat. Deci simțea teamă, simțea durerea.

   - Nu l-ai omorât? îl întrebă Caine pe Drake.

   - Ți-am spus, țipă Drake la el. E terminat!

   Caine scutură din cap.

   - Dacă nu l-ai ucis, nu s-a terminat. De fapt e ca și atunci când te-ai luptat cu Sam ultima oară: o parte a corpului îți lipsește.

   - Nu era Sam, îi spuse Drake printre dinții încleștați. Sammy e terminat, ți-am zis. Eu l-am terminat!

   - Atunci de ce ai un... ciot? îl întrebă Diana neputând să nu își tachineze rivalul.

   - Brianna e de vină, spuse Drake.

   Diana văzu cu coada ochiului cum Jack ridică privirea și i se umflă pieptul.

   - A venit, însă prea târziu ca să-l salveze pe Sam. N-o să-l mai vedeți pe Sam.

   - O să te cred când îi văd cadavrul, îi spuse Caine pe un ton sec.

   Diana era de acord. Drake era prea insistent. Prea isteric. Prea hotărât să-i convingă pe toți.

  - Să o ștergm de-aici, spuse Caine.

   Unul din soldați porni motorul Jeepului fără capotă. La început nu porni. Dar apoi se trezi la viață. Se aprinseră luminile în mașină. Farurile erau foarte puternice.

   - Toată lumea înăuntru! porunci Caine. Dacă Drake are dreptate și Sam e terminat - chiar și pentru un timp - nu mai trebuie să ne furișăm. Până la mină sunt 16 kilometri. În 20 de minute ajungem acolo.

   - Unde e bomboana mea mentolată? îl întrebă Jack.

   Caine ridică bara de combustibil și o menținu în aer, deasupra capetelor celorlalți. Era suficient de aproape încât căldura degajată să fie ca a soarelui strălucitor de amiază.

      Micul Pete zăcea inconștient.

   Astrid fu târâtă, lovită și îmbrâncită în timp ce Antoine îi lega mâinile și îi sufla un damf de alcool în față.

   Capul îi vuia. Ce să facă? Ce să spună ca să pună capăt acelei nebunii?

   Nimic. Nu putea să spună nimic acum, când mulțimea era moartă de foame. Nu putea decât să privească.

   Astrid se uită la fiecare, căutând în ochii lor un pic de milă, care ar fi trebuit să-i oprească, măcar acum. Dar vedea numai nebunie. Disperare.

   Erau prea flămânzi. Prea înspăimântați.

   Voiau să-l ucidă pe Hunter, apoi Zil urma să se ocupe de micul Pete și de Astrid. Nu avea de ales. În clipa în care Hunter murea, Zil și gașca lui vor fi comis o crimă oribilă în inima FAYZ-ului.

   - Sfinte Hristoase, știu că ne vezi, se rugă Astrid.

   Mulțimea striga.

   - Sfinte Dumnezeule... se rugă Astrid.

   - E timpul să ne facem dreptate!

   - ...nu.

.....................................................................