Minciunile, Michael Grant

 .....................................................................

2-7

       Supuseră la vot.

   Astrid, Albert și Howard ridicară imediat mâinile în aer.
   - Nu, frate, spuse Edilio, scuturând din cap. Ar trebui să-i mințim pe-ai mei, pe proprii soldați. Puștii ăștia au încredere în mine.

   - Nu, votă John. Eu... eu nu sunt decât un copil, dar ar trebui s-o mint pe Mary.

   Dekka se uită la Sam.

   - Ce zici, Sam?

   Astrid îi întrerupse:

   - Ascultați, putem să facem asta numai o perioadă. Numai până aflăm dacă Orsay a inventat toate astea sau nu. Dacă mai târziu vine și recunoaște că totul a fost un fals, atunci vom avea răspunsul.

   - Poate ar trebui s-o torturăm, spuse Howard, glumind numai pe jumătate.

   - Nu putem să stăm deoparte, dacă știm că există posibilitatea ca niște copii să moară, imploră Astrid. Sinuciderea este un păcat de moarte. Copiii ăștia nu vor ieși din FAYZ, ci se vor duce direct în iad.

   - Nu, zău, spuse Howard. Iad? Și de unde știm noi toate astea, mai exact? Tu nu știi, așa cum nu știe niciunul dintre noi ce se va întâmpla după dispariție.

   - Deci, până la urmă, despre asta era vorba? întrebă Dekka. Despe convingerile tale religioase?

   - Orice credință religioasă e împotriva sinuciderii! țipă Astrid iritată.

   - Și eu sunt împotrivă, zise Dekka, defensiv. Doar că nu vreau să mă bag într-o chestie religioasă.

   - Orice reprezintă Orsay nu e nicio chestie religioasă, spuse Astrid pe un ton înghețat.

   Sam auzi vocea lui Orsay în minte:

   - Lasă-i să plece, Sam. Lasă-i să plece și dă-te din calea lor.

   Cuvintele mamei lui, dacă Orsay spunea adevărul.

   - Hai să încercăm chestia asta o săptămână, propuse Sam.

   Dekka trase puternic aer în piept și-l expiră pe tot odată.

   - Bine, sunt de partea lui Sam. Mințim. O săptămână.

   Ședința se încheie. Sam fu primul care ieși din sală, dorindu-și dintr-odată și cu disperare o gură de aer proaspăt. Edilio îl prinse din urmă, alergând după el pe treptele primăriei.

   - Hei! Hei! Nu le-am spus ce-am văzut noi 2 azi-noapte.

   Sam se opri privi spre piață, spre groapa pe care o reumpluseră.

   - Da? Dar ce-am văzut noi aseară, Edilio? Eu unul... n-am văzut altceva decât o gaură în pământ.

   Sam nu-i lăsă lui Edilio șansa să răspundă. Nu voia să audă ce avea Edilio de zis. Se îndepărtă repede.

OPT

            55 ORE, 17 MINUTE

   Caine ura să aibă de-a face cu Bug. Puștiul îi întorcea stomacul pe dos.

   În primul rând, Bug era din ce în ce mai puțin vizibil. Înaine se făcea invizibil numai când era nevoie. Apoi începuse să dispară când voia să spioneze pe cineva, ceea ce se întâmpla destul de frecvent.

   Acum devenea vizibil numai când îi ordona Caine.

   Caine miza totul pe povestea lui Bug. O poveste despre o insulă magică. Era o nebunie, evident. Dar când realitatea era fără speranță, fantezia devenea din ce în ce mai necesară.

   - Cât mai e până la ferma aceea a ta, Bug? întrebă Caine.

   - Nu mai e mult. Nu te mai agita atât.

   - Ba tu să nu te mai agiți, mormăi Caine.

   Bug mergea invizibil prin câmpurile deschise. Nu se vedea nimic atlceva decât urmele pașilor lui în țărână. Iar Caine era mult prea vizibil. Ziua în amiaza mare. De-a lungul unui câmp arat, prăfuit, sub un soare torid și strălucitor.

   Bug ziea că nu umbla nimeni pe câmpurile astea. Bug zicea că nu creștea nimic pe câmpurile astea și că niciunul dintre oamenii lui Sam nu știa despre ferma aceea, care era, practic, imposibil de observat; era situată la o distanță bună de un drum nepietruit și părea abandonată.

   Prima întrebare a lui Caine fuse:

   - Dar tu de unde știi despre ei?

   - Eu știu multe lucruri, răspunse Bug. Plus că, acum ceva vreme, tu mi-ai spus să-l țin pe Zil sub observație.

   - Păi, și Zil de unde știe despre fermă?

   Vocea de deasupra urmelor lăsate de pașii invizibili răspunse:

   - Am senzația că unul dintre oamenii lui Zil îi știa pe ăștia. Înainte,

   Următoarea întrebare a lui Caine:

   - Au mâncare acolo?

   - Mda, au ceva. Dar la fel de bine au și puști. Iar fata aceea, sora Emily? Ea e un fel de mutantă, cred. Nu știu ce poate face, că n-am văzut-o făcând ceva ieșit din comun, dar lui frate-su îi e frică de ea. Și lui Zil la fel sau, mă rog, probabil, numai că Zil nu lasă să se vadă.

   - Fantastic, mormăi Caine.

   Reținu că Zil era un puști care nu-și permitea să arate că îi este frică. Poate că era o chestie folositoare.

   Caine își puse mâna streașină la ochi și se uită în jur, încercând să distingă nori de praf care să dea de gol vreo mașină sau vreun camion.

   Era convins că putea să învingă pe oricare dintre mutanții din grupul lui Sam. Cu singura excepție: pe Sam însuși. Dar dacă se puneau împotriva Briannei cu Dekka? Sau chiar pricăjita aia, Taylor, și câțiva dintre soldații lui Edilio?

   Dar în momentul acela singura problemă era că se simțea slăbit fizic. Să meargă atât de mult - kilometri întregi - era greu. Era foarte greu, mai ales că stomacul începea să-l înțepe din nou, de parcă era înjunghiat, iar buricul i se lipise de șira spinării. Picioarele îi erau moi și tremurânde. Ochii nu mai vedeau bine câteodată.

   O masă bună,... bine, poate nu fusese tocmai o masă bună... nu era destul. Dar îl ținea în viață. Digerându-l pe Panda. Energia din trupul lui Panda trecând din stomacul lui în sânge.

   Ferma era ascunsă de un șir de copaci, dar altfel era în câmp deschis. La o distanță considerabilă de drum, era adevărat, dar Caine nu putea să creadă că oamenii lui Sam nu dăduseră niciodată peste ea și nu verificaseră să vadă dacă era sau nu mâncare.

   Foarte ciudat.

   - Nu veniți mai aproape, se auzi de pe veranda casei o voce tânără de băiat.

   Bug și Caine înghețară.

   - Cine sunteți? Ce vreți?

   Caine nu putea să vadă pe nimeni prin ușa murdară.

   - Noi doar....

   - Nu tu, îl întrerupse vocea. Știm cu toții despre tine, micuțule invizibil. Cu el vorbeam.

   - Numele meu este Caine.Vreau să-i cunosc pe puștii care stau aici.

   - Nu zău? Chiar vrei, ha? spuse băiatul. Și de ce te-aș lăsa să faci una ca asta?

   - N-am chef de conflicte, spuse Caine. Dar cred că e corect să-ți spun că aș putea să-ți pun căsuța la pământ în mai puțin de 10 secunde.

   Clic clic.

   Ceva rece îi atinse ceafa.

   - Zău? Trebuie să fie ceva nemaipomenit de văzut.

   Era o voce de fată. La nici 2 pași în spatele lui.

   Caine n-avea nici cea mai mică îndoială că obiectul rece, care era proptit de ceafa lui, era țeava unei puști. Cum de reușise fătuca să ajungă așa de aproape de el? Cum se strecurase așa de ușor?

   - Cum ziceam, nu caut niciun fel de conflict, spuse Caine.

   - Păi, asta e bine, răspunse fata. Nu ți-ar plăcea genul de conflict pe care pot să-l provoc eu.

   - Noi nu vrem decât să...

   Caine nu putea să-și dea seama cu exactitate ce anume voia să facă.

   - Păi, atunci, haideți înăuntru, le spuse fata.

   Nimeni nu se mișcase. Nu intrase nimeni, nu urcase nimeni treptele. Ferma păruse să se deformeze preț de o secundă, apoi, dintr-odată, era de jur împrejurul lor. Caine stătea în mijlocul unei încăperi mohorâte.

   Peste canapeaua deformată și peste fotoliul extensibil de catifea erau așezate huse de plastic.

   Emily avea poate 12 ani. Purta pantaloni scurți din blugi și un hanorac roz, pe care scria Las Vegas. Așa cum se așteptase, Caine observă că fata ținea în mână o pușcă imensă cu două țevi.

   Băiatul intră și el în casă. Nu părea deloc surprins de faptul că Bug și Caine stăteau în picioare în sufrageria lui. Era ca și cum asta se întâmpla în mod firect, în fiecare zi.

   Caine se întreba dacă nu cumva avea halucinații.

   - Luați loc, spuse Emily, arătând spre canapea.

   Caine se așeză recunoscător. Era epuizat.

   - Șmecheria asta a voastră nu e rea deloc.

   - Prinde bine, răspunse Emily. Nu ne găsește nimeni așa de ușor dacă noi nu vrem să fim găsiți.

   - Aveți electricitate de vreun fel? îl întrebă fratele fetei pe Caine.

   - Poftim?

   Caine se uită atent la el.

   - Unde, în buzunar? De unde să am electricitate?

   Băiatul arătă cu jale spre televizor. Un set de Wii și un Xboc erau atașate. Niciun led nu era aprins, evident. Carcasele cu jocuri erau puse unele peste altele până sus.

   - Ai o grămadă de jocuri.

   - Ceilalți ni le aduc, spuse Emily. Fratelui îi plac jocurile.

   - Dar nu putem să le jucăm, spuse băiatul.

   Caine îl privi cu atenție. El nu i se părea a fi cine știe ce geniu. Pe de altă parte, Emily părea o tipă vicleană și bine organizată. Ea era cea care deținea controlul.

   - Cum te cheamă? îl întrebă Caine pe băiat.

   - Frate. Numele lui este Frate, întări Emily.

   - Frate, repetă Caine. OK. Păi, Frate, jocurile astea nu au niciun haz dacă nu ai electricitate. Nu-i așa?

   - Ceilalți mi-au spus că o să facă rost.

   - Nu, zău? Păi, numai o singură persoană poate să readucă electricitatea, spuse Caine.

   - Tu?

   - Nu. Un puști pe nume Computer Jack.

   - L-am cunoscut, îl întrerupse Frate. El mi-a reparat jocul de Wii acum ceva vreme. Pe-atunci jocurile încă mergeau.

   - Jack lucrează pentru mine, spuse Caine.

   Se lăsă pe spate și-i dădu timp lui Frate să procesese informația. Era o minciună, evident. Dar se îndoia că Emily știa asta. N-ar fi avut de unde să știe că Jack era în Perdido Beach. Sau că, după spusele lui Bug, stătea într-o încăpere mizerabilă și nu făcea nimic altceva decât să citească benzi desenate toată ziua.

   - Poți tu să reaprinzi luminile? întrebă Emily, aruncându-i o privire Fratelui.

  - Pot, minți Caine fără niciun fel se scrupule. Ar lua cam o săptămână.

   Emily râse.

   - Puștiule, nici măcar nu pari în stare să te hrănești singur. Uită-te cum arăți. Ca o sperietoare de ciori. Ești murdar, îți cade părul din cap. Și minți de îngheață apele. Ce poți să faci tu?

   - Asta, spuse Caine.

   Ridică o mână, și pușca zbură din mâinile lui Emily. Se izbi de perete atât de tare, încât țeava se înfipse în tencuială, de parcă ar fi fost o săgeată trasă dintr-un arc. Stiva de lemne de lângă perete se zgudui.

   Fratele sări în sus, dar era ca și cum s-ar fi izbit de un zid de cărămidă. Caine îl aruncă nonșalant prin fereastră. Sticla se sparse. Se auzi un zgomot puternic și băiatul ateriză pe veranda închisă.

   Emily fu în picioare într-o clipă, iar casa dispăru din jurul lui Caine. Se trezi în curte, cu Bug.

   - Zău dacă nu e o șmecherie grozavă, țipă Caine. Ia uite una și mai tare.

   Cu mâinile întinse îl smulse pe Frate direct prin veranda închis. Plasa îl înfășură pe băiat ca un giulgiu. Apoi începu să se ridice în aer, zbătându-se slab, strigând-o pe sora lui să-l salveze.

   Într-o clipită, Emily se ivi la un pas de Caine, față în față.

  - Hai, încearcă ceva, mârâi Caine, plin de dispreț. O să fie o distanță lungă până la pământ pentru idiotul de frate-tu.

   Emily ridică privirea, iar Caine văzu lupta care se dădea în ea. Fratele încă se ridica în aer, din ce în ce mai sus. Căderea l-ar ucide. În cel mai bun caz avea să-l schilodească.

   - Vezi tu, eu nu mi-am petrecut zilele și nopțile aici, la fermă, spuse Caine. Am fot în câteva lupte. Experiența. Vine și asta la îndemână.

   - Ce anume vrei? îl întrebă Emily.

   - Când ajung ceilalți, să-i lași să intre. Trebuie să am o mică discuție cu ei. Pușca ta mi-a ajuns până acum. Iar șmecheriile tale n-o să te salveze și n-o să-l salveze nici pe el.

   - Am senzația că vrei cu tot dinadinsul să vorbești cu băieții ăștia.

   - Mda. Și eu am aceeași senzație.

        Lana auzi bătaia în ușă și oftă.

   Citea o carte. Meg Cabot. O carte de-acum un milion de vieți. O fată care devenise o prințesă adevărată.

   Lana citea mult în ultim avreme. Încă mai erau o grămadă de cărți în FAZY. Aproape că nu mai era muzică, nu era TV și nu mai erau filme. Dar erau destule cărți. Citea orice, de la literatură de consum, distractivă, la cărți grele și plicticoase.

   Ideea era să continue să citească. În lumea Lanei exista perioada de veghe, în care era trează. Și apoi coșmarurile. Și singura chestie care o ajuta să rămână întreagă la minte era cititul. Nu că ar fi fost extrem de convinsă că era întreagă la minte. Nu era sigură deloc.

   Patrick auzise și el bătaia în ușă și lătra cu putere.

   Lana bănui că era cineva care avea nevoie să fie vindecat. Era singurul motiv pentru care ar fi venit cineva s-o vadă. Dar, dintr-un vechi obicei și dintr-o frică adânc înrădăcinată, ridică de pe birou pușca grea și o târî cu ea până la ușă.

   Știa cum să folosească o armă. Era foarte obișnuită cu senzația de a o avea în mână.

   - Cine e?

   - Sam.

   Se rezemă de ușă și se uită pe gaura cheii. Poate că era fața lui Sam sau poate că nu era: nu erau ferestre pe coridor, așa că nu era nici lumină. Trase lanțul și deschise ușa.

   - Nu trage, spuse Sam. O să trebuiască apoi să mă vindeci.

   - Intră, spuse Lana. Trage-ți un scaun. Ia și un suc din frigider și eu am să aduc chipsurile.

   - Da` văd că nu ți-ai pierdut simțul umorului, zise Sam.

   Își alese un fotoliu din colțul camerei. Lana se așeză pe scaunul pe care îl întorsese ca să fie cu fața spre balcon. Ea stătea într-una dintre camerele mai bune ale hotelului. Înainte probabil că vederea aceea fabuloasă spre ocean ar fi costat câteva sute de dolari pe zi.

   - Deci, care-i urgența? întrebă Lana. N-ai fi aici dacă n-ar fi vreo problemă de vreun fel.

   Sam ridică din umeri.

   - Poate că am venit doar să te salut.

   Era ceva vreme de când nu mai trecuse s-o vadă. Lana își amintea de rănile grozave pe care i le provocase Drake. Își amintea perfect cum pusese mâinile pe pielea sfârtecată.

   Ea îi vindecase trupul. Nu și mintea.  Nu era vindecat pe deplin, așa cum nu era nici ea. Putea să vadă asta în ochii lui. Asta ar fi trebuit să creeze un fel de simpatie între ei, dar Lana nu putea să sufere să vadă umbra aceea din ochii lui. Dacă Sam nu putea trece peste asta, ea cum ar putea?

   - Nu vine nimeni niciodată doar ca să mă salute, spuse Lana.

   Scoase un pachet de țigări din halatul ei de baie și aprinse una ca o fumătoare înrăită. Trase adânc fumul în piept.

   Observă privirea dezaprobatoare a lui Sam.

   - Ca și cum vreunul dintre noi o să trăiască suficient de mult ca să dezvolte cancer, spuse ea.

   Sam nu-i răspunse nimic, dar dezaprobarea din privirea lui dispăru.

   Lana se uită printr-o perdea de fum.

   - Arăți obosit, Sam. Mănânci destul?

   - Eh, știi cum e, niciodată nu poți să spui că mănânci prea mult pește fiert de origine necunoscută și raton la grătar, zise Sam.

   Lana râse. Apoi își reveni.

   - Eu am mâncat niște căprioară săptămâna trecută. Hunter mi-a adus. Se întreba dacă nu pot să-l vindec.

   - Și l-ai vindecat?

   - Am încercat. Nu cred că l-am ajutat foarte mult. Leziuni cerebrale. Cred că e mai complicat decât o mână ruptă sau o gaură de glonț.

   - Tu ești OK? o întrebă Sam.

   Lana se foi în scaun și începu să-l mângâie pe Patrick pe gât.

   - Sincer? Și nu te duci să-i spui lui Astrid ca să vină de urgență peste mine și să se ofere să mă ajute?

   - Rămâne între tine și mine.

   - OK. Atunci, nu, cred că nu sunt OK deloc. Am coșmaruri. Amintiri. Mi-e greu să-mi dau seama ce e real, pe bune.

   - Poate ar trebui să ieși mai des, spuse Sam.

   - Dar ție nu ți se întâmplă toate astea, nu-i așa? Coșmaruri și toate alea?

   Nu-i răspunse, doar își lăsă capul în jos și privi în pământ.

   - Da, spuse ea.

   Lana se ridică brusc de pe scaun și se duse spre ușa de la balcon. Rămase acolo, cu brațele încrucișate la piept, cu țigara aprinsă, uitată în mână.

   - Nu prea pot să sufăr să stau printre oameni. Devin din ce în ce mai furioasă. Nu e ca și cum mi-ar face ceva, dar, cu cât îmi vorbesc mai mult și cu cât se uită la mine mai mult, cu atât mă înfurie și mai tare.

   - Am pățit și eu, spuse Sam. Încă n-am trecut de perioada aia, presupun.

   - Da, Sam, dar tu ești altfel.

   - Eu nu te înfurii?

   Lana râse iar, scurt, amar.

   - Ba da, dacă vrei să știi, chiar da. Stau acum, aici și o parte din mine vrea să apuce ceva, orice îi vine la îndemână și să-ți crape capul.

   Sam se ridică și se duse la ea. Stătea foarte aproape de ea.

   - Poți să mă pocnești, dacă te ajută.

   - Quinn obișnuia să vină să mă vadă, spuse Lana, ca și cum nu-l auzise. Apoi a scăpat un pahar și... și aproape l-am omorât. Nu ți-a spus? Am pus mâna pe o pușcă și am îndreptat-o direct spre fața lui, Sam. Și am vrut, am vrut cu adevărat cu adevărat să apăs pe trăgaci.

   - Dar totuși n-ai făcut-o.

   - L-am împușcat pe Edilio, spuse Lana, privind în continuare spre ocean.

   - N-ai fost tu aia, spuse el.

   Lana nu-i răspunse și Sam lăsă tăcerea să se întindă peste ei. Într-un final, ea îi spuse:

   - Am crezut că eu și Quinn.... Dar cred că asta a fost pentru el destul ca să-l convingă să renunțe la mine și să meargă mai departe.

   - Quinn muncește mult, zise Sam. 

   Dar vorbele lui sunară jalnic.

   - Adică, iese la muncă la 4 dimineața, în fiecare zi.

   Ea trase ușa balconului și aruncă mucul de țigară peste balustradă.

   - De ce-ai venit, Sam?

   - Trebuie să te întreb ceva, Lana. Se întâmplă ceva cu Orsay.

   - Da. 

   Lana arătă spre plaja de sub ei.

   - Am văzut-o acolo, jos. Chiar de vreo câteva ori. Pe ea și încă vreo câțiva. Nu pot să aud ce spun. Dar se uită la ea de parcă ar fi salvarea lor.

   - Spune că poate să vadă dincolo de bariera FAYZ-ului. Spune că poate să simtă visele celor de-afară.

   Lana ridică din umeri.

   - Trebuie să încercăm să ne dăm seama dacă e sau nu ceva adevărat din ce spune.

   - Eu de unde să știu? întrebă Lana.

   - Una dintre posibilități... adică, ce vreau să spun e că... mă întrebam dacă nu cumva e o minciună sau poate Orsay chiar vede ea însăși...

   - Continuă, Sam, șopti Lana. Vrei să spui ceva.

   - Trebuie să știu, Lana: Întunericul, gaiafagul, chiar nu mai sunt? Încă îi mai auzi vocea în cap?

   Lanei i se făcu frig. Își strânse brațele peste piept. Se strânse puternic în ea însăși. Își putea simți propriul trup, era real, era ea. Își simțea inima bătând. Era aici, vie, ea însăși. Nu acolo, în gaura de mină. Nu era o parte din gaiafag.

   - Nu mă întreba asta, spuse Lana.

   - Lana, n-aș face-o dacă n-ar fi fost...

   - N-o face, îl avertiză ea. Nu.

   - Lana, eu....

   Își simți gura răsucindu-se într-o grimasă agresivă. O furie sălbatică se ridică în ea ca un val. Se întoarse rapid să-l înfrunte. Fața ei era la câțiva centimetri de fața lui.

   - Să nu cumva.

   Sam nu dădu niciun pas înapoi.

   - Să nu cumva să mă mai întrebi vreodată despre asta! Niciodată!

   - Lana...

   - Ieși afară! țipă ea. Ieși afară!

   El se retrase repede. Ieși în hol și închise ușa după el.

   Lana căzu pe podeaua carpetată. Își înfipse mâinile în păr și trase, simțind nevoia de durere, simțind nevoia să știe că era reală, că era aici și acum.

   Oare gaiafagul chiar nu mai era?

   N-avea să dispară niciodată. Nu din ea.

   Lana zăcea întinsă pe-o parte, plângând încet. Patrick veni la ea și o linse pe față.

NOUĂ

            54 ORE, 42 MINUTE

   Zil Spery se simțea foarte bine.

   Așteptase toată ziua să fie atacat. Așteptase ca Sam și Edilio să apară în tabăra lui. Dacă ar fi făcut-o, Zil ar fi putut să lupte cu ei, dar nu era atât de nebun încât să creadă că ar fi putut câștiga. Soldații lui Edilio aveau puști automate. Gașca celor de la Human Crew avea doar bâte de baseball.

   Zil avea arme mai serioase, dar nu erau în tabără. Nu cu mutanta aia, Taylor, care putea să apară oriunde, oricând și să vadă orice voia ea să vadă.

   Și apoi mai erau și ceilalți mutanți: lesbiana aia furibundă, Dekka, și puștoaica aia răzgâiată, Brianna. Și Sam însuși.

   Mereu Sam.

   Tabăra era formată din 4 case în capătul Fourth Avenue, dincolo de Golding. Strada se termina într-un soi de fundătură.

   Ridicaseră o baricadă din mașini ca un zid peste Fourth Avenue. Mașinile fuseseră împinse în formație - bateriile erau toate moarte, cu excepția celor câteva vehicule pe care oamenii lui Sam le păstrau în stare de funcționare.

   În centrul baricadei era o deschizătură îngustă, o trecere. O Toyota Scion pătrățoasă și cândva albă era poziționată într-o parte a deschizăturii. Era destul de ușoară, încât 4 puști s-o împingă în deschizătură ca să blocheze trecerea.

   Dekka, evident, ar fi putut, pur și simplu, să ridice mașina în aer. Mașina și restul mecanismelor de apărare ale lui Zil.

   Dar n-au venit după el. Și Zil știa de ce. Consiliul orașului n-avea sânge în vine. Sam? El ar fi venit după el. Dekka? Ei i-ar plăcut să vină după el. Brianna dăduse deja câteva raite prin tabără, folosindu-se de abilitatea ei mutantă de a călători cu viteză extraordinară pentru a trece aproape nevăzută de gărzile lui.

   Zil întinsese sârmă ghimpată după acele episoade. Brianna n-avea decât să vină iar și să aibă parte de surpriza vieții ei. Sam era cheia. Dacă îl ucidea pe Sam, Zil ar fi putut să se descurce cu ceilalți.

   La prânz, când toată lumea scotocea după câte ceva de mâncare, Zil îi conduse pe Hank, Turk, Antoine și Lance afară din tabără, traversând autostrada și îndreptându-se spre nord, spre poalele dealului.

   Ferma. Mutanta Emily și cretinul de frate-su. La început, Turk îi povestise despre fermă ca despre un loc pe care îl știa din vemurile de demult, de dinainte. Susținea că fusese acolo la o petrecere de ziua de naștere a băiatului căruia i se spunea Frate. Fratele și Emily făcuseră școala acasă, și Turk îi știa de la biserică.

   Turk fusese surprins să afle că cei 2 încă locuiau acolo. Și fuseseră cu toții surprinși, dându-și seama ce putere teribilă dobândise Emily.

   Dar cei 2 fuseseră de acord să-i lase pe cei de la Human Crew să ascundă tot felul de chestii acolo.

   Așa că Zil îi tolerase așa, le făcuse tot felul de promsiuni, le dăduse jocuri pe care nu puteau să le joace, pentru ca ferma să devină pentru el un soi de casă conspirativă. Dar când avea să vină vremea aceea... ei bine, un mutant e un mutant, oricât de folositor ar fi.

   Ca să ajungă la fermă, trebuiau să treacă mai întâi pe lângă benzinăria foarte bine păzită. Din fericire, în spatele benzinăriei exista un șanț adânc, un canal de drenaj al apelor pluviale, care mergea paralel cu strada. Cum nu plouase, șanțul era uscat și sufocat de buruieni. Dar prin el era o cărare și, atâta vreme cât își țineau gura și nu făceau gălăgie, soldații lui Edilio de la benzinărie n-aveau să-i audă.

   Odată ieșiți din oraș, merseră o vreme pe autostradă. 

   Autostrada era sinistru de pustie. Pe banda de avarie, buruienile creșteau înalte. Mașinile care se ciocniseră în frimele secunde ale FAYZ-ului zăceau acum goale, pline de praf. Relicve ale unei ere apuse.

   Una dintre acele mașini fusese sursa micului arsenal al lui Zil. Acolo găsiseră arme, dar și două cărămizi de marijuana și vreo două pungi grase cu metamfetamină. Antoine probabil că trăsese deja pe nas jumătate din praf, ticălosul imbecil.

   Antoine era o problemă, își dădu Zil seama. Bețivii și drogații erau întotdeauna o problemă. Pe de altă parte, putea să aibă încredere că făcea ce i se cerea. Și, dacă într-o bună zi Antoine își pierdea complet controlul, Zil avea să găsească pe altcineva în locul lui.

   - Fiți cu ochii în patru, spuse Hank. Nu vrem să fim văzuți.

   Hank dădea tonul. Coudat, având în vedere că era un puști pipernicit. Numai că avea în el ceva corupt și rău. Nu exista nimic ce n-ar fi făcut pentru Zil. Nimic.

   Lance, ca de obicei, mergea la o oarecare distanță de ei. Chiar și acum Zil era uimit că Lance făcea parte din gașca lui de oameni de încredere. Lance era tot ceea ce ceilalți nu puteau fi: inteligent, frumos, atletic, plăcut.

   Și Turk? Ei bine, Turk își trăgea și el piciorul lui bolnav pe lângă ei și vorbea:

   - În cele din urmă, va trebui să-i eliminăm total pe mutanți, spunea el. Pe cei mari, pe mutanții periculoși, va trebui să-i distrugem. Să-i eliminăm.

   Câteodată, Zil nu-și dorea decât să tacă. Îi aducea aminte într-un fel de fratele mai mare al lui Zil, Zane. Vorbea întruna, nu tăcea niciodată.

   Evident, Zane vorbea despre cu totul altceva. În cea mai mare parte a timpului, Zane vorbea despre Zane. Avea o părere despre orice. Știa totul sau așa credea el.

   Toată viața lui, Zil abia reușise să strecoare și el un cuvânt în preajma lui Zane. Și, când într-un final ajungea și el să contribuie la nesfârșitele discuții de familie, Zil nu reușea să adune decât niște priviri condescendente, ba chiar pline de milă.

   „Ei, unde ești acum, Zane?”

   Zil chiar se întreba. Aici nu era, asta era sigur. Zane avea 16 ani. El dispăruse chiar în prima zi, în primul minut.

   „Călătorie sprâncenată, frate!” gândi Zil.

   - Deci, îi eliminăm pe mutanții mai periculoși, mormăi Turk în continuare. Îi omorâm. Pe câțiva îi ținem prin preajmă ca pe niște sclavi, practic. Cum ar fi Lana. Da. O păstrăm pe Lana. Poate o ținem doar legată undeva. Iar, apoi, ceilalți... frate, să-și găsească altundeva să se care. E cât se poate de simplu. Să dispară din Sperry Beach.

   Zil oftă. Asta era ultima idee a lui Turk: să redenumească orașul Sperry Beach. Să fie clar pentru toată lumea că Perdido Beach aparținea celor de la Human Crew.

   - Numai oameni normali. Niciun ciudat, spuse Turk. Noi vom conduce. Poți să crezi că Sam n-a venit după noi? Sunt toți speriați.

   Turk putea s-o țină așa la nesfârșit, vorbind de unul singur. Era ca și cum trebuia să să treacă totul în revistă de 10 ori. Ca și cum se certa cu cineva care nu-i mai dădea replica.

   Ultima parte a călătoriei era pe drumul lung și obositor prin câmpiile afânate. Când aveau să ajungă la fermă, măcar aveau să găsească apă bună, curată, clară, chiar dacă n-avea să fie nimic de mâncare.

   Emily și Fratele aveau propria fântână. Nu era destulă apă să facă duș sau ceva, pentru că nu aveau curent, așa că totul trebuia pompat manual. Dar de băut, puteai să bei după pofta inimii.

   Sperry Beach.

   Poate. De ce nu?

   Zil îi conduse pe scări.

  - Emily! strigă el. Noi suntem.

  Bătu la ușă. Era surprinzător, pentru că, în toate celelalte dăți, Emily îi văzuse venind și își folosise puterea ei bizară de a apărea în spatele lor din senin. 

   Ciudata. În cele din urmă, avea să primească și ea ce merita. Când Zil nu va mai avea nevoie de ea.

   Emily deschise ușa.

   Instinctele lui Zil depistară pericolul.

   Făcu vreo câțiva pași înapoi, dar ceva îl opri. Ca și cum un uriaș invizibil l-ar fi cuprins în brațe.

   Mâna invizibilă îl ridică ușor în aer, suficient încât degetele lui de la picioare atingeau ușor podeaua în timp ce el levită înăuntru, dincolo de Emily, care pășise afară, cu o expresie jalnică pe chip.

   - Dă-mi drumul! țipă Zil.

   Dar acum putea să vadă cine îl ținea. Nu mai scoase niciun cuvânt. Caine stătea pe canapea, dând imperceptibil din mână, dar controlându-l perfect pe Zil.

   Inima lui Zil bătea să-i iasă din piept. Dacă era vreun mutant la fel de periculos ca Sam, acela era Caine. Ba mai periculos. Erau lucruri pe care Sam nu le-ar fi făcut. Caine nu s-ar fi dat în lături de la nimic.

   - Dă-mi drumul!

   Caine îl lăsă ușor jos.

   - Ce-ai zice să nu mai urli, hm? îi vorbi Caine plictisit. Mă doare capul și nu am venit aici să-ți fac vreun rău.

   - Monstrule! îl scuipă Zil.

   - Mda, asta sunt. Da, da, exact asta sunt. Eu sunt monstrul care poate să te izbească de pereți până se amestecă toate în tine.

   Zil îl privi plin de ură. Monstru. Mutant împuțit.

   - Spune-le băieților tăi să intre, zise Caine.

   - Ce vrei, ciudatule?

   - Să discutăm, răspunse Caine.

   Își întinse brațele, împăciuitor.

   - Ascultă aici, deberdeu mizerabil, dacă aș fi vrut să-ți fac de petrecanie, erai mort până acum. Și tu, și mica ta gașcă de ratați.

   Caine se schimbase de prima dată când îl întâlnise. Nu mai purta puloverul elegant de la Coates, nu mai avea tunsoarea aceea scumpă, nici bronzul și nici mușchii de împătimit al sălilor de forță. Caine arăta ca o sperietoare de ciori, o umbră a celui care fusese cândva.

   - Hank. Turk. Lance. `Toine, țipă Zil. Veniți aici.

   - Ia loc.

   Caine îi făcu semn spre fotoliul rabatabil.

   Zil se așeză.

   - Deci, începu Caine într-o doară. Am auzit că tu ești un mare fan al lui frate-miu, Sam.

   - FAYZ este pentru oameni, mormăi Zil înfundat. Nu pentru mutanți.

   - Cum zici tu, răspunse Caine.

   Pentru un moment, păru să se estompeze, să se retragă în el însuși. Slăbit de foame. Sau din altă cauză. Dar apoi mutantul se adună și, cu vizibil efort, își puse înapoi masca aroganței.

   - Am un plan, spuse Caine. Și te implică și pe tine.

   Turk, dovedindu-se mai curajos decât se așteptase Zil, spuse:

   - Șeful face planurile.

   - Aha. Bine, atunci, șefule Zil, spuse Caine cu doar o umbră de sarcasm. O să-ți placă planul meu. Se termină cu tine deținând controlul absolut asupra Perdido Beach.

   Zil încercă să-și recapete o parte din orgoliul pierdut.

   - OK, ascult.

   - Bun, răspunse Caine. Am nevoie de niște bărci.

   - Bărci? repetă Zil prudent. De ce?

   - Simt că aș vrea să ies într-o croazieră pe ocean, îi răspunse Caine.

       Sam se întoarse acasă pentru prânz.

   Acasă fiind casa lui Astrid. Încă o mai considera așa, ca fiind casa ei, și nu a lui.

   Când ajunse acasă, o găsi pe Astrid în curtea din spate. Fratele ei, micul Pete, ședea pe treptele verandei, jucându-se cu un player portabil mort. Bateriile erau puține și se găseau greu. La început, Sam și Astrid, care știau amândoi adevărul despre micul Pete, fuseseră speriați.

   Nimeni nu știa ce ar fi fost în stare să facă micul Pete dacă și-ar fi pierdut complet controlul, iar unul dintre puținele lucruri care îl mențineau calm pe băiat era acel joc.

   Dar, spre surpriza lui Sam, puștiul se adapta în cel mai ciudat mod posibil: pur și simplu continua să se joace. Sam se uitase peste umărul lui și nu văzuse altceva decât un ecran gol. Dar n-avea nimeni de unde să știe ce vedea micul Pete.

   Astrid scormonea într-un foc restrâns dintr-un grătar mic plasat pe o masă de picnic. Avea la îndemână un extintor. Unul dintre puținele care mai supraviețuiseră - în primele zile ale FAYZ-ului, puștilor li se păruse teribil de nostim să se joace cu ele.

   După miros, Sam ajunse la concluzia că Astrid prăjea pește.

  - Nu vreau să ne certăm, spuse ea.

   - Nici eu, zise el.

   Ea încercă peștele cu o furculiță. Mirosea delicios, deși nu arăta prea bine.

   - Ia-ți o farfurie, zise Astrid. Ia-ți și niște pește.

   - Nu, mersi. Nu mi-e...

   - Nu pot să cred că m-ai mințit! izbucni ea, împungând încă peștele.

   - Credeam că nu vrei să ne certăm.

   Astrid desprinse peștele aproape gata îl puse pe un platou și-l lăsă deoparte.

   - N-avea de gând să ne spui despre Orsay? Nu tu ești acela care decide, Sam. Tu nu mai ești singurul care deține controlul, OK?

   Astrid avea un soi de mânie de gheață. O furie rece care se manifesta prin buze strânse, ochi scăpărători și propoziții scurte, rostite cu mare atenție și hotărâre.

   - Dar e OK ca noi să mințim pe toată lumea din Perdido Beach? i-o întoarse Sam.

   - Încercăm să-i împiedicăm pe copiii ăștia să se sinucidă, spuse Astrid. E o ușoară diferență față de decizia ta de a nu spune Consiliului că există o nebună care îi îndeamnă pe copii să se sinucidă.

   - Deci, a nu-ți spune... ȚIE ceva e un păcat majos, dar a minți câteva sute de oameni și a-i distruge reputația lui Orsay în același timp asta e în regulă?

   - Sam, nu cred că vrei să ai discuția asta cu mine, acum, îl avertiză Astrid.

   - Da, pentru că eu nu sunt altceva decât un surfer cretin, care nici măcar n-ar trebui să deschidă gura în fața lui Astrid cea Genială.

   - Știi ceva, Sam? Noi am creat Consiliul ca să te mai scutim pe tine. Pentru că deja nu mai rezistai.

   Sam se uită la ea fix. Nu-i venea să-și creadă urechilor. Astrid părea și ea șocată. Șocată de veninul din spatele vorbelor ei.

   - N-am vrut... încercă ea jalnic, dar nu reuși să găsească o modalitate de a exprima exact ce anume nu voise să spună.

   Sam scutură din cap:

   - Știi, chiar și acum, după tot timpul ăsta de când suntem împreună, mă surprinde cât de fără scrupule poți fi.

   - Fără scrupule? Eu?

   - Ești în stare să te folosești de oricine numai să obții ce vrei. Să spui orice numai să fie așa cum crezi tu de cuviință. De ce am fost eu liderul până acum? arătă spre ea cu un deget acuzator. Din cauza ta! Pentru că tu m-ai manipulat, tu m-ai convins s-o fac. De ce? Ca să te protejez pe tine și pe micul Pete. Nu-ți pasă de nimic altceva.

   - Asta e o minciună sfruntată! spuse ea aprinsă.

   - Știi bine că e adevărat. Iar acum nu trebuie să te deranjezi să mă manipulezi, acum poți să-mi dai ordine doar. Să mă umilești. Să mă subminezi. Dar cum apare o problemă, ia ghici ce ce întâmplă? Atunci, vai, Sam, te rugăm, salvează-ne!

   - Tot ce fac fac pentru binele tuturor, spuse Astrid.

   - Da, acum nu mai ești doar un geniu, acum ești și o sfântă.

   - Ești irațional, spuse Astrid cu răceală.

   - Da, pentru că sunt nebun! izbucni Sam. Ăsta sunt eu, Sam Nebunul. Am fost împușcat, bătut, biciuit și sunt nebun, pentru că nu-mi convinse să-mi dai tu ordine cum îți tună ca și cum aș fi servitorul tău.

   - Chiar ești un bou, știi asta?

   - Bou?! țipă Sam, scos din minți. Asta e tot ce ai? Sunt sigur că poți să găsești ceva cu mai multe silabe.

   - Am destule silabe pentru tine, spuse Astrid, dar încerc să nu folosesc un limbaj pe care n-ar trebui să-l folosesc.

   Îi arătă că e în stare să se calmeze.

   - Acum, ascultă-mă fără să mă întrerupi. OK? Tu ești un erou. Pricep asta. Și cred în chestia asta. Dar încercăm să facem tranziția spre o societate normală. Legi și drepturi, și jurați, și poliție. Nu o singură persoană care ia toate deciziile cele mai importante și apoi își impune voința cu lasere de lumină în dreapta și-n stânga, spre oricine îl enervează.

   Sam încercă să răspundă, dar nu avea încredere că va spune ce trebuia. Nu avea încredere că nu va spune ceva ce n-ar trebui spus, ceva ce s-ar putea să nu mai poată lua înapoi.

   - Îmi iau lucrurile de aici, zise el și țâșni spre scări.

   - Nu trebuie să te muți! strigă Astrid după el.

   Sam se opri la jumătatea scărilor.

   - Oh, îmi pare rău. Asta e vocea Consiliului care îmi spune unde am voie să mă duc?

   - Nu văd ce sens are să avem un consiliu al orașului dacă tu consideri că nu trebuie să respecți ce care de spuse, zise Astrid.

   Folosise un ton răbdător, încercând să aplaneze conflictul.

   - Sam, dacă tu ne ignori, nimeni nu va asculta ce le spunem.

   - Știi ce, Astrid, oricum vă ignoră. Singurul motiv pentru care vă bagă cineva în seamă, pe tine și pe ceilalți, este pentru că se tem de soldații lui Edilio.

   Apoi arătă cu degetul mare spre el:

   - Și de mine se tem și mai rău.

   Coborî vilejios pe scări, zâmbind mulțumit de tăcerea ei.

       Justin se mai pierduse o dată în drum spre casă. Ajunsese totuși la școală și fusese în regulă, pentru că știa cum să se întoarcă acasă de acolo.

   Strada Sherman, numărul 3-0-1. Memorase adresa acum multă vreme. Cândva știuse și numărul lui de telefon. Îl uitase. Dar nu uitase Sherman, numărul 301.

   Casa lui arăta cam ciudat când o văzu. Iarba era mult prea înaltă. Un sac negru de gunoi zăcea rupt pe trotuar. Cutii de lapte stricate, conserve și sticle. Astea trebuiau toate reciclate. Cu siguranță n-ar fi trebuit să zacă pe trotuar. Tăticul lui ar fi înnebunit dacă ar fi văzut așa ceva.

  Justin ocoli gunoiul și aproape că se împiedică de fosta lui bicicletă. O lăsase acolo, în fața casei, acum multă vreme. Nici măcar nu se deranjase s-o ducă la locul ei, cum ar fi trebuit.

   Urcă scările până la ușă. Ușa lui. Nu prea i se părea că e ușa lui.

   Apăsă clanța grea de metal. Era țeapănă. Aproape că nu reușise s-o deschidă. Dar apoi se auzi un pocnet și ușa se deschise.

   O împinse și intră repede înăuntru, simțindu-se vinovat, ca și cum ar fi făcut ceva ce n-ar fi avut voie.

   Holul era întunecat, dar era obișnuit cu asta. Zilele astea totul era întunecat tot timpul. Dacă voiai lumină, trebuia să te duci și să te joci în piață. Unde și trebuia să fie în momentul acesta. Mama Mary probabil se întreba unde era.

   Se duse în bucătărie. În mod normal în bucătărie trebuia să fie tati; el era cel care gătea de obicei. Mama spăla rufele și făcea curățenie, iar tata făcea mâncare. Pui prăjit. Chili. Legume la cuptor. Vită Bourguignon, deși ei spunea vită râgâignon, după ce odată Justin mâncase o porție și începuse să râgâie foarte zgomots.

   Amintirea îl făcu să zâmbească și să fie trist în același timp.

   Nu era nimeni în bucătărie. Ușa frigiderului era deschisă. Nu era nimic înăuntru în afara unei cutii portocalii cu un fel de pulbere înăuntru. Puse puțin pe limbă și scuipă înapoi. Era sărat.

   Urcă la etaj. Voia să fie sigur că nu-i dispăruse camera, că era încă acolo. Pașii lui răsunau foarte tare pe scări, și asta îl făcea să meargă tiptil, ca și cum s-ar fi furișat.

   Camera lui era pe dreapta. Camera lui tati și a lui mami era în stânga. Dar Justin nu se îndreptă spre vreuna din ele, pentru că își dădu seama în momentul acela că nu era singur în casă.

   În camera de oaspeți, în care Meemaw dormea când venea în vizită de Crăciun, era acum un puști voinic.

   Intrusul era un băiat, gândi Justin, chiar dacă părul lui era foarte lung și era întors cu spatele. Stătea într-un scaun, citind o carte, cu picioarele pe pat.

   Pereții camerei erau tapetați cu desene pe care cineva le lipise cu bandă adezivă.

   Justin înlemni în ușă.

   Apoi făcu un pas înapoi, se întoarse și se duse la el în cameră. Băiatul mai mare nu-l văzuse.

   Camera lui nu mai era la fel ca înainte. În primul rând, nu mai erau cearșafuri sau pături pe pat. Cineva luase pătura lui preferată. Cea albastră, împletită.

   - Hei!

   Justin sări în sus. Se întoarse brusc, roșu la față și stresat.

   Băiatul mai mare se uită la el într-un fel încurcat.

   - Hei, puștiulică, stai calm!

   Justin se holbă la el. Nu părea a fi rău. Mulți copii mai erau răi, dar ăsta părea de treabă.

   - Te-ai rătăcit? îl întrebă băiatul.

   Justin clătină din cap.

   - Oh. Am înțeles. E casa ta?

   Justin încuviință din cap.

   - Am priceput. Îmi pare rău, puștiulică, eu aveam nevoie doar să stau undeva și aici nu locuia nimeni. 

   Băiatul se uită prin jur.

   - E o casă frumușică, știi? Îți dă un sentiment plăcut.

   Justin încuviință din nou din cap și, din nu se știe care motiv, începu să plângă.

   - Stai liniștit, nu te speria, nu plânge. Pot să plec. Dacă avem ceva din belșug, atunci alea sunt casele, nu?

   Justin se opri din plâns.

   - Asta e camera mea, spuse el.

   - Da, nu-i nicio chestie.

   - Nu știu unde e pătura mea.

   - Ha. OK, bine, atunci o să-ți găsim o pătură.

   Se uitară unul la celălalt o vreme. Apoi băiatul cel mare continuă:

   - Ah, da, numele meu este Roger.

   - Eu sunt Justin.

   - Bun. Mie mi se spune Artful Roger. Pentru că îmi place să desenez și să pictez. Știi, de la Artful Dodger din Oliver Twist.

   Justin se uită fix la el.

   - E o carte. Despre un puști orfan.

   Așteptă ca și cum voia ca Justin să-i răspundă într-un fel.

  - Bine, bine, nu citești cărți, am înțeles.

  - Ba citesc, câteodată.

   - Dacă vrei, îți citesc eu din ea. În felul ăsta, te plătesc pentru că am stat în casa ta.

   Justin nu știa ce să spună. Așa că nu mai spuse nimic.

   - Bine, spuse Roger. OK. Eu am să... ăăăă... am să mă întorc la mine în cameră.

   Justin dădu din cap cu fervoare.

   - Adică dacă pentru tine e OK.

   - E OK.

ZECE

            51 ORE, 50 MINUTE

   - Ăștia sunt ultimii stropi de combustibil, raportă Virtue cu tristețe. Generatorul o să mai funcționeze două, cel mult trei zile. Apoi, gata cu electricitatea.

   Sanjit oftă.

   - Bănuiesc că e bine că am terminat înghețata luna trecută. Altfel s-ar fi topit.

   - Ascultă, Wisdom, e timpul.

   - De câte ori să-ți spun să nu-mi mai spui Wisdom. Ăsta e numele meu de sclav.

   Era o glumă a lor, veche și obosită. Virtue îi spunea Wisdom numai ca să-l provoace atunci când i se părea că Sanjit nu era serios.

   O bună bucată din viața sa, lui Sanjit Brattle-Chance mai toată lumea îi spusese Wisdom. Dar acea parte a vieții lui luase sfârșit acum 7 luni.

   Sanjit Brattle-Chance avea 14 ani. Era înalt, slab, ușor adus de spate, cu părul negru până la umeri, cu ochi negri zâmbitori și pielea de culoarea caramelului.

   Fusese orfan de 8 ani, un puști hindus în Bangkokul budist, Thailanda, când faimoșii, foarte bogații și frumoșii părinți, Jennifer Brattle și Todd Chance îl răpiseră.

   Ei spuneau că îl adoptaseră.

   Îi puseseră numele de Wisdom. Dar ei și toți ceilalți adulți din insula San Francisco de Sales dispăruseră.

   Dădaca irlandeză? Dispărută. Horticultorul japonez bătrân ca marea și cei 3 grădinari mexicani? Dispăruți. Valetul scoțian și cele 3 menajere poloneze? Dispăruți. Bucătarul catalan și cei 2 asistenți basci? Dispăruți. Tipul care întreținea piscina și omul bun la toate din Arizona, și tâmplarul din Florida, care lucra la o balustradă cu o gravură complicată, și artistul rezident din New Mexico, ăla care picta folii deformate de oțel. Dispăruți, dispăruți cu toții.

   Cine rămăsese? Copiii.

   Erau 5. Pe lângă Wisdom mai erau: Virtue, pe care Sanjit îl poreclise Choo, Peace, Bowie și Pixie. Niciunul dintre ei nu își începuse viața cu numele pe care îl purtau acum. Toți erau orfani. Veneau din Congo, Sri Lanka, Ucraina și China. Dar numai Sanjit insistase să lupte pentru numele lui adevărat. Sanjit, în limba hindusă, însemna „de neînvins”. Sanjit credea că era mai aproape de a fi de neînvins decât de a fi înțelept.

   Dar în ultimele 7 luni trebuise să preia conducerea și măcar să încerce să facă alegeri înțelepte. Din fericire îl aveau pe Virtue care avea doar 12 ani, dar era un copil de 12 ani inteligent și responsabil. Cei doi erau „cei mari”, față de Peace, Bowie și Pixie care aveau 7, 5 și respectiv 3 și erau mai preocupați să se uite la DVD-uri, să mănânce dulciuri din cămară, pe ascuns, și să se joace pe marginea stâncii.

   Sanjit și Virtue erau și ei acum pe marginea stâncii, privind în jos la iahtul inert și pe jumătate scufundat la 30 de metri sub ei.

   - Sunt mii de litri de combustibil acolo, jos, observă Sanjit. Tone de combustibil!

   - Sanjit, am mai discutat despre asta de un milion de ori. Chiar dacă am putea să ridicăm de acolo tot combustibilul ăla fără să sărim în aer, n-am face decât să amânăm inevitabilul.

   - Când stai să te gândești, Choo, nu e toată viața doar un prilej de a amâna inevitabilul?

   Virtue oftă lung în felul lui caracteristic.

   Acolo unde Sanjit era slab și colțuros, Virtue era scund și rotund. Virtue era negru. Nu afro-american, ci african. Capul lui era tuns chel - nu asta era freza lui obișnuită, dar nu-i plăcea cum arăta părul lui după 3 luni de netuns, și cel mai bun lucru pe care Sanjit putea să-l facă pentru el era să-l tundă zero cu aparatul electric. Virtue avea pe chip o expresie de eternă jale, ca și cum ar fi trecut prin viață așteptându-se la ce era mai rău. Ca și cum nu avea încredere în veștile bune și era patologic mulțumit cu veștile rele. Ceea ce era adevărat.

   Sanjit și Virtue se completau perfect unul pe celălalt: înalt și scund, slab și voinic, volubil și pesimist, charismatic și silitor, puțin dus și complet sănătos la cap.

   - Suntem pe cale să rămânem fără curent. N-o să mai putem vedea DVD-uri. Avem destulă mâncare, dar nici asta n-o să ne ajungă o veșnicie. Trebuie să plecăm de pe insula asta, spuse Virtue hotărât.

   Elanul păru să-l părăsească pe Sanjit dintr-odată.

   - Frate, habar n-am cum s-o fac. Nu pot să pilotez un elicopter. V-aș omorî pe toți și pe mine.

   Virtue nu răspunse nimic o vreme. N-avea niciun sens să nege adevărul. Elicopterul civil, micuț, cocoțat pe pupa iahtului era o chestie mult prea fragilă, ca un soi de libelulă rahitică. Ar fi putut să-i ridice pe toți 5 de pe insulă și să-i ducă pe continent. Sau ar fi putut să se prăbușească pe stânci și să explodeze. Sau să se prăbușească în mare și să-i înece pe toți. Sau să scape de sub control și să-i facă bucățele, ca și cum ar fi căzut într-un imens robot de bucătărie.

   - Bowie nu se face bine, Sanjit. Are nevoie de un doctor.

   Sanjit întoarse brusc privirea spre continent.

   - Ce te face să crezi că sunt doctori acolo? Toți adulții, fără excepție, au dispărut de pe insulă și de pe iaht. Și telefoanele, și antenele-satelit, și toate au încetat să mai funcționeze. Și nu mai vezi niciun avion pe cer și nu vine nimeni aici să vadă ce se întâmplă.

   - Da, am observat și eu toate astea, încuviință Virtue sec. Dar am văzut bărci îndreptându-se spre oraș.

   - Poate că pluteau în derivă. Ca și iahtul. Ce se întâmplă dacă nici acolo nu sunt adulți? Sau... dacă... nu știu.

   Sanjit rânji dintr-odată larg.

   - Poate nu sunt decât dinozauri care mănâncă oameni de partea cealaltă.

   - Dinozauri? Asta e tot ce ai tu de zis acum?

   Peace venea spre ei traversând ceea ce fusese cândva o peluză perfect întreținută și care era acum pe cale să devină o junglă. Fetița avea un mers foarte distinctiv, cu genunchii lipiți, cu picioarele făcând pași mult prea mici. Avea părul negru, lucios și ochi căprui, îngrijorați.

   Sanji se oțeli în așteptarea veștii. Peace avea grijă de Bowie.

   - Pot să-i mai dau lui Bowie încă un Tylenol? Iar i-a crescut temperatura, spuse Peace.

   - Cât de mult a crescut? întrebă Virtue.

   - 37 cu 8. Și 8.

   - 37 cu 8 sau 38? întrebă Virtue impacientat.

   - Aia, a doua.

   Virtue îi aruncă o privire îngrijorată lui anjit, care ținea ochii în pământ.

   - E prea devreme pentru a doua pastilă, spuse Virtue. Pune-i o cârpă udă pe frunte. Unul din noi o să vină în curând.

   - Au trecut două săptămâni, spuse Sanjit. Nu e gripă, nu-i așa?

   - Nu știu ce e, îi răspunse Virtue. În carte zice că gripa nu ține așa de mult. Ar putea să fie... nu știu un milion de lucruri.

   - Ca de exemplu?

   - Citește si singur nenorocita aia de carte, Sanjit, se răsti Virtue. Febră? Frisoane? Ar putea fi 50 de chestii diferite. La câte știu eu, ar putea fi și lepră. Sau leucemie.

  Sanjit băgă de seamă grimasa de durere de pe chipul fratelui său în momentul în care rostise ultimul cuvânt.

   - Pentru Dumnezeu, Choo! Leucemie? Păi asta e serioasă, nu?

   - Auzi, eu nu pot să mă ghidez după altceva decât după cartea aceea. Nici măcar nu pot să pronunț majoritatea denumirilor. Și sunt o grămadă; poate fi asta, poate fi ailaltă, adică nu văd cum cineva chiar poate să înțeleagă așa ceva.

   - Leucemie, spuse Sanjit.

   - Hei, nu te purta ca și cum asta am zis, OK? E doar una dintre posibilități. Poate că m-am gândit la asta pentru că e un cuvânt pe care chiar pot să-l pronunț. Atâta tot.

   Căzură amândoi pe gânduri. Sanjit se uită în jos la iaht, mai precis, la elicopter.

   - Am putea să cârpim barca de salvare de pe iaht, spuse Sanjit, deși știa deja care va fi răspunsul lui Virtue. 

   Încercaseră deja să lanseze la apă barca de salvare. O frânghie se rupsese, și barca aterizase pe un cuib de stânci. Lemnul se fisurase, iar barca se scufundase, și acum epava plutea în derivă între două stânci care, încet-încet, o deteriorau și mai rău. Barca de salvare era doar o grămadă de bețe.

   - Elicopterul sau nimic, spuse Virtue.

   Nu era un puști sentimental, Virtue, dar îl prinse pe Sanjit de braț și-i spuse:

   - Frate, știu că ești speriat. Și eu sunt speriat. Dar tu ești Sanjit, invincibilul, îți aduci aminte? Nu ești atât de inteligent pe cât s-ar crede, dar ai un noroc fantastic.

   - Eu nu sunt atât de inteligent? zise Sanjit. Tu o să zbori în elicopterul pilotat de mine. Deci, tu cam cât de inteligent ești în cazul ăsta?

       Astrid îl instalase pe micul Pete într-un colț al biroului ei de la primărie. El își menținea atenția asupra jocului portabil, mort de multă vreme, și continua să apese pe butoane, ca și cum ecranul jocului încă ar mai fi fost aprins. Și poate că în mintea micului Pete așa și era.

   Era biroul pe care îl folosise primarul în zilele de dinaintea FAYZ-ului. Biroul pe care îl folosise și Sam o vreme.

   Încă nu-și revenise complet după cearta cu Sam. Se mai certaseră și înainte. Amândoi erau oameni cu o voință foarte puternică. Bănuia că neînțelegerile și certurile erau inevitabile.

   În plus, se presupunea că erau îndrăgostiți și, câteodată, și asta aducea cu sine propriile neînțelegeri.

   Și împărțeau aceeași casă și, câteodată, și asta cauza diverse probleme. 

   Dar niciodată nu se certaseră ca acum.

   Sam își luase cele câteva lucruri și plecase de acasă. Astrid socotea că avea să-și caute o casă nelocuită - nu duceau lipsă de ele.

   - N-ar fi trebuit să-i vorbesc așa, mormăi ea în sinea ei în timp ce trecea cu privirea peste lista imensă de treburi pe care le avea de făcut.

   Ușa se deschise. Astrid ridică privirea, sperând, temându-se că ar putea fi Sam.

   Nu era. Era Taylor.

   - Nu știam că poți să intri și normal pe ușă, Taylor, spuse Astrid.

   Regretă imediat tonul aspru din vocea ei.

   Până acum vestea că Sam se mutase se va fi răspândit deja în tot orașul. Bârfa suculentă cu caracter personal se răspândea cu viteza luminii în Perdido Beach. Și nu era subiect de bârfă mai bun decât despărțirea primului cuplu din FAYZ.

   - Știu cât de tare te irită când apar pur și simplu, spuse Taylor.

   - E oarecum deranjant, răspunse Astrid.

   Taylor își întinse brațele împăciuitor.

   - Vezi? De-aia am intrat pur și simplu.

   - Data viitoare n-ai vrea să exersezi și partea cu bătutul la ușă?

   Astrid și Taylor nu se prea sufereau. Dar Taylor era o persoană extrem de valoroasă și care merita ținută aproape. Fata avea abilitatea de a se teleporta din loc în loc. De a „sălta”, cum spunea ea.

   Antipatia dintre ele izvora din credința lui Astrid că Taylor era îndrăgostită de Sam. Nu încăpea îndoială că Taylor avea să creadă acum că i se prezentase o șansă fantastică.

   Nu e genul lui Sam, își spunea Astrid. 

   Taylor era frumușică, dar mică și nici pe departe suficient de dură încât să-i placă lui Sam, căruia, în ciuda a ceea ce gândea acum, îi plăceau fetele puternice și independente.

   Probabil că Brianna ar fi fost mai pe placul lui Sam. Sam, poate Dekka, dacă n-ar fi fost gay.

   Astrid aruncă lista cât colo. De ce se tortura așa? Sam era un idiot.

   Dar avea să revină la sentimente mai bune. Își va da seama, mai devreme sau mai târziu, că Astrid avea dreptate. Își va cere scuze. Și se va muta înapoi acasă.

   - Ce voiai de la mine, Taylor?

   - Sam e aici?

   - Eu sunt șefa Cinsiliului, iar tu tocmai ai dat buzna aici și m-ai întrerupt, așa că, dacă tot ai ceva de zi, de ce nu-mi spui mie și gata?

   - Miaaau, o luă Taylor peste picior. Da` văd că ești indispusă rău.

   - Taylor.

   - Un puști zice că l-a văzut pe Mână-Bici.

   Ochii lui Astrid se îngustară.

   - Poftim?

   - Îl știi pe Frankie?

   - Care dintre ei?

   - Băiețelul. El zice că l-a văzut pe Drake Merwin plimbându-se pe plajă.

   Astrid se holbă la ea. Simpla mențiune a numelui lui Drake Merwin îi dădea fiori. 

   Drake era - fusese - un băiat care dovedise, de unul singur, că nu era nevoie să fii adult ca să fii demonic. Drake fusese acolitul numărul 1 al lui Caine. El o răpise pe Astrid. O amenințase, o terorizase complet pentru a o forța să-și bată joc de fratele ei mai mic.

   Îi arsese lui Astrid casa până la temelii.

   Îl biciuise pe Sam atât de rău, încât aproape îl omorâse.

   Astrid nu credea în ură. Credea în iertare. Dar nu-l iertase pe Drake. Chiar și mort, tot nu-l iertase.

   Spera că exista un iad. Un iad adevărat, nu unul metaforic, unde Drake era acum, arzând pentru veșnicie.

   - Drake e mort, spuse Astrid fără emoție.

   - Mda, admise Taylor. Nu fac decât să raportez ce-mi zice Frankie. Iar el mi-a zis că l-a văzut, cu mâna lui bici cu tot, mergând pe plajă, acoperit de noroi și mizerie și purtând haine care nu-i veneau.

   Astrid oftă.

   - Așa se întâmplă când copiii încep să bea.

   - Părea treaz, spuse Taylor.

   Ridică din umeri, apoi:

   - Nu știu dacă era beat sau doar nebun, Astrid, sau, pur și simplu avea chef să-și bată joc, așa că nu da vina pe mine. Asta se presupune că e treaba mea, nu? Să fiu cu ochii în patru și să-i spun lui Sam - sau să-ți spun ție - ce se întâmplă.

   - Păi, mersi, zise Astrid.

   - Am să-i spun lui Sam când îl văd, zise Taylor.

   Astrid știa că Taylor încerca s-o provoace și, cu toate acestea, funcționa.

   - Spune-i ce vrei, încă mai suntem într-o țară libe....

   Se apucase să rostească țară liberă.

   - Ești liberă să-i spui lui Sam ce vrei tu.

   Dar Taylor făcuse deja saltul, iar Astrid vorbea cu aerul din jur.

UNSPREZECE

          47 ORE, 53 MINUTE

   Anomalia „Perdido Beach”, așa îi spuneau la știri. Anomalia. Sau Domul.

   Nu FAYZ. Deși știau că așa îi suneau copiii dinăuntrul Anomaliei.

   Părinții, membrii familiilor, toți ceilalți pelerini care se adunaseră în zona special amenajată pentru „observare” în partea de sud al Domului tindeau să-i spună Acvariul. Câteodată, i se spunea doar Bolul.
   Asta și era pentru cei care veneau cu cortul sau dormeau în saci de dormit și „visau” la copiii lor de dincolo: un acvariu. Ei știau câte ceva din ce era în acvariu, dar peștișorii, copiii lor, nu știau ce e afară, în lumea cea mare de dincolo de zid.

   În zonă se demaraseră construcții. Administrația statului California se grăbea să finalizeze un brâu de ocolire care să facă legătura cu autostrada. Vechiul drum dispăruse în Acvariu și reapăruse pe partea cealaltă, la distanță de 32 de kilometri. Perturbase serios mersul lucrurilor în acea zonă de coastă.

   Activitatea comercială înflorise peste noapte la sud de Acvariu. În cele din urmă, turiștii trebuiau hrăniți. Carl`s Jr construia un restaurant. La fel și Del Taco.

   Unul dintre hotelurile Courtyard ale lanțului Marriott era încropit cu o viteză muimitoare. Lângă el, un Holiday Inn Experss își săpase temeliile.

   În cele mai cinice momente ale ei, Connie Temple se gândise că mai toate marile companii de construcție din California nu vedeau în acvariu decât o uriașă oportunitate de a face bani.

   Și politicienii se simțeau parcă mai bine. Guvernatorul fusese acolo de vreo 10 ori deja, însoțit de sute de reporteri. Caruri de televiziune erau înghesuite ca sardinele pe toată lungimea coastei.

   Dar în fiecare zi Connie observa că numărul reporterilor și al carurilor de televiziunese micșora față de ziua precedentă. Lumea trecuse de la starea de șoc și de uimire totală de la început la exploatarea nesocotită și apoi la acțiunea deloc senzațională de a transforma o tragedie într-o capcană turistică.

   Connie Temple - Asistenta Temple, cum era inevitabil numită în presă - devenise una din cele două purtătoare de cuvânt ale familiilor.

   Aceasta era prescurtarea pentru toți cei care aveau copii închiși în Acvariu: familiile.

   Connie Temple și Abana Baidoo.

   Fusese mai ușor înainte să afle ce se întâmpla în acvariu. La început, singurul lucru pe care îl știuse toată lumea era că se întâmplase un lucru îngrozitor. Un impenetrabil scut de energie crease un dom pe o distanță de 32 de kilometri. Și-au dat seama imediat că în epicentru se afla centrala nucleară.

   Fuseseră emise zeci de teorii cu privire la domul acela. Fiecare cercetător și om de știință din lume, se pare, făcuse un pelerinaj la dom. Se făcuseră teste, se făcuseră măsurători.

   Încercaseră să găurească acvariul. Să facă o gaură în el, să intre. Să foreze sub el. Să zboare pe deasupra. Să sape pe dedesubt. Să ajungă în el dinspre ocean, cu submarinul.

   Totul fusese în van.

   Fiecare specie de prevestitor al apocalipsei, de la Luddite până la ultimul nebun de pe stradă, avusese ceva de propovăduit. În legătură cu obsesia evoluției tehnologice în America. În legătură cu eșecul moral al Americii. Asta. Alta. Altceva.

   Apoi gemenele ieșiseră dintr-odată. Pur și simplu. Mai întâi Emma. Apoi, 1 minut mai târziu, Anna. Vii și exact în momentul în care împlineau 15 ani.

   Gemenele le povestiseră despre viața din Acvariu. Îi spuneau bariera FAYZ.

   Inima lui Connie Temple bătuse gata să-i spargă pieptul de mândrie când i se povestise de băiatul ei, Sam. Și fusese distrusă de disperare la auzul poveștilor despre celălalt fiu al ei, copilul ei nerecunoscut, Caine.

   Și apoi nimic. Pentru o vreme nu mai apăruse niciun alt copil.

   Familiile fuseseră cuprinse de o disperare cruntă când și-au dat seama că nu vor mai apărea alți copii în afara celor două. Trecuseră luni întregi. Mulți își pierduseră speranța. Cum ar fi putut copiii aceia să supraviețuiască singuri?

   Dar apoi Profeta reușise să le pătrundă în vise.

   Într-o noapte, Connie Temple avusese un vis cumplit, incredibil. Nu mai avusese niciodată un vis atât de detaliat. Fusese terifiant. Forța lui îi tăiase răsuflarea. În visul acela era și o fată.

   Copila îi vorbise în vis.

   - E un vis, îi spusese fata.

   - Da, doar un vis, răspunsese Connie.

   - Nu e doar un vis. Să nu mai spui niciodată că e „doar” un vis, o corectase fata. Un vis e o fereastră spre o altă realitate.

   - Cine ești, o întrebase Connie.

   - Numele meu este Orsay. Îl cunosc pe fiul tău.

   Connie fusese cât pe ce să întrebe: Care din ei? Dar din instinct se oprise.

   - Ai un mesaj pentru Sam? o întrebase fata.

   - Da, îi răspunsese Connie. Spune-i să-i lase să plece.

   

    „Lasă-i să plece.

   Lasă-i să plece înspre apusul roșiatic.”

   Orsay tresări și se trezi. Ținea ochii închiși, pentru că simțea acut prezența unei alte persoane. Voia să nu se trezească, să rămână singură cu sine, singură încă un moment.”

   Dar o altă persoană, fata aceea, nu-i permitea.

    Nerezza spuse:

   - Știu că ești trează, Profetă.

   Orsay deschise ochii. Nerezza era aproape. Foarte aproape. Orsay putea să-i simtă respirația pe față.

   O privi pe Nerezza în ochi.

   - Nu înțeleg, spuse Orsay. Am mai avut odată visul ăsta. Un vis despre o femeie visând. 

   Se încruntă, încercând să-și amintească. 

   - Era atât de bizar și de himeric, și de ireal! Era ca și cum ai încerca să apuci ceața cu mâna.

   - Trebuie să fie un vis foarte important, spuse Nerezza.

   - Prima dată a fost bariera FAYZ. Acum când dorm, văd aceeași chestie. Dar deja i-am transmis mesajul lui Sam. De ce visez iar același lucru?

   - Există o diferență, Profetă, între a-i transmite mesajul lui Sam și a-l face pe Sam să primească mesajul.

   Orsay se ridică în capul oaselor. Nerezza o sâcâia, o deranja. Își punea din ce în ce mai des întrebări în legătură cu Nerezza. Dar devenise dependentă de fata care o ghida și o proteja, și avea grijă de ea.

   - Crezi că ar trebui să-i repet mesajul lui Sam?

   Nerezza ridică din umeri și îi oferi un zâmbet umil.

   - Nu eu sunt Profeta. Asta e decizia ta.

   - Ea mi-a spus să-i lăsăm pe copii să plece. Înspre apusul roșiatic.

   - Viziunea ta despre marea evadare din FAYZ, spuse Nerezza. Apusul roșiatic.

   Orsay scutură din cap.

   - Ăsta nu era un vis, ce-am încercat eu să găsesc. Eu nu am fost lazidul FAYZ-ului, eu am fost aici, dormeam.

   - Puterile tale se extind, sugeră Nerezza.

   - Nu-mi place. E ca și cum... Nu știu. Ca și cum vin de undeva. Ca și cum aș fi forțată. Manipulată.

   - Nimeni nu poate să te forțeze sau să-ți controleze visele, spuse Nerezza. Dar...

   - Dar?

   - Dar poate că e important ca Sam să te audă. Poate că e foarte important ca Sam să nu se pună de-a curmezișul în calea adevărului.

   - Eu nu sunt profet, spuse Orsay obosită. Nu e decât un vis. Nu știu dacă e ceva din toate astea care să fie real. Adică, nu știu, câteodată totul pare real, dar în alte dăți pare o nebunie curată.

   Nerezza îi luă mâna într-ale ei. Orsay îi simți atingerea rece și puternică. Îi trimise un fior în umăr.

   - Spun minciuni despre tine, Profetă, zise Nerezza. Nu trebuie să te îndoiești de tine însăți, doar pentru că ei se înverșunează chiar și acum, să te atace.

   - Despre ce vorbești?

   - Ei se tem de tine. Se tem de adevăr. Împrăștie minciuni că ești un profet fals.

   - Eu nu...Ce tot spui... Eu...

   Nerezza își duse degetul arătător la buzele lui Orsay, făcând-o să tacă.

   - Nu. Trebuie să fii convinsă. Trebuie să crezi. Tu trebuie să fii Profeta. Altfel, minciunile lor te vor urmări.

   Orsay rămase nemișcată ca un șoarece speriat.

   - Soarta profeților falși este moartea, spuse Nerezza. Dar tu ești adevărata Profetă. Și tu vei fi protejată de credința ta. Crede și vei fi în sguranță. Fă-i și pe alții să creadă și vei trăi.

   Orsay o privea țintă, terorizată. Despre ce vorbea Nerezza? Ce spunea de fapt? Cine erau acei oameni care răspândeau minciuni despre ea? Și cine ar amenința-o? Nu făcea niciun rău nimănui.

   Nu-i așa?

   Nerezza strigă, cu oarecare nerăbdare:

   - Jill! Jill! Vino aici.

   Fetița intră câteva secunde mai târziu. Încă își mai ținea în brațe păpușa, strângând-o cât de tare putea.

   - Cântă pentru Profetă! ordonă Nerezza.

   - Ce să cânt?

   - Nu contează, nu-i așa? întrebă Nerezza.

   Apoi Sirena cântă:

   Zile însorite....

 

   Și Orsay nu se mai gândi la nimic altceva decât la zile însorite, foarte însorite.

DOISPREZECE

         45 ORE, 36 MINUTE

   Hunter devenise o creatură nocturnă. Era singura cale. Animalele stăteau ascunse în timpul zilei și ieșeau la iveală noaptea. 

   Coioții vânau și ei noaptea, dar Hunrer învățase de la ei.

   Avea responsabilități, Hunter, nu glumă. El nu era doar Hunter, el era Vânătorul.

   Știa că ambele cuvinte însemnau același lucru, deși nu mai era în stare să le scrie. Creierul lui Hunter nu mai funcționa cum funcționase odată. Și el știa asta. Avea amintiri care i se încâlceau în cap, amintiri despre el, trăind o altă viață. Avea amintiri cu el ridicând mâna într-o clasă, ca să răspundă la o întrebare grea.

  Hunter nu mai avea acum aceste răspunsuri. Iar răspunsurile pe care le avea nu le putea explica în cuvinte. Erau lucruri pe care le știa, lucruri despre felul în care puteai să-ți dai seama dacă un iepure are de gând să fugă sau să stea într-un loc. Dacă o căprioară putea să te miroasă sau să te audă sau nu.

   Dar, dacă încerca să le explice... cuvintele nu ieșeau cum trebuia.

   O parte a feței lui nu era în regulă. Nu prea simțea nimic în partea aceea a capului. Ca și cum o parte a feței lui nu ar fi fost altceva decât o bucată de carne moartă. Și câteodată simțea ca și cum mortăciunea aceea se extindea spre creier. Dar puterea mutantă, stranie, abilitatea de a trimite o undă de căldură ucigașă oriunde voia, aceasta nu-l părăsise.

   Nu putea să vorbească foarte bine sau să gândească foarte bine, sau să formeze un zâmbet adevărat, dar putea să vâneze.

   Învățase să pășească fără zgomot. Învățase să meargă în bătaia vântului. Și știa că, în cele mai întunecate ore ale nopții, căprioarele aveau să se îndrepte spre câmpurile de varză, atrase acolo, în ciuda viermilor mutanți, care ar fi ucis orice punea piciorul pe ogoare fără permisiunea lor.

   Căprioarele nu erau inteligente. Nici măcar cam cât Hunter.

   Mergea cu grijă, pășind pe călcâie, încercând să simtă, prin bocancii lui ponosiți, crenguța sau piatra desprinsă care ar fi putut să-l dea de gol. Se mișca la fel de silențios ca un coiot.

   Căprioara era în fața lui, trecând printr-o tufă pitică, nebăgând în seamă înțepăturile spinilor, hotărâtă să-și ducă puiul acolo de unde venea mirosul de varză dulce.

   Aproape. Din ce mai aproape. Adierea sufla dinspre căprioară spre Hunter, astfel că ea nu-l putea mirosi.

   Încă vreo câțiva pași, și era suficient de aproape. Mai întâi căprioara. Avea s-o ucidă pe ea mai întâi. Puiul nu va ști cum să reacționeze. Va ezita. Și el îl va ucide.

   Câtă carne! Albert avea să fie așa de mulțumit! Nu prea mai mâncaseră căprioară în ultima vreme.

   Hunter auzi zgomotul și văzu căprioarele luând-o la goană.

   Dispăruseră înainte să apuce ca el măcar să ridice mâinile, darămite să mai și folosească unda ucigașă de căldură.

   Dispăruseră. O noapte întreagă de pândit și cu câteva secunde înainte de atac, iar acum, animalele galopau prin tufișuri și se îndepărtau.

   Zgomotul fusese făcut de oameni. Hunter își dădu imediat seama. Vorbeau și se înghionteau, și flecăreau vrute și nevrute; se împiedicau și se văitau.

   Hunter era nervos, dar era și înțelept. Așa era la vânătoare: petreceai mult timp și sfârșeai prin a-l pierde. Dar...

   Hunter se încruntă.

   Vocea aceea.

   Se lăsă pe vine în tufiș și-și domoli respirația. Își ciuli urechile. Erau mai multe persoane. Băieți.

   Veneau în direcția lui, tăind-o prin câmpul cu viermi mutanți.

   Acum îi putea vedea, siluete negre. Patru siluete. Îi putea vedea prin tulpinile de buruieni și încâlceala ramurilor de mur. Se împiedicau la tot pasul, pentru că nu știau să se miște ca Hunter. Se împiedicau sub greutatea unor poveri grele.

   Și vocea aceea...

   Hunter mai auzise undeva vocea aceea. Auzise vocea strigând unei mulțimi însetate de sânge.

   - Mutantul ăsta, gunoiul ăsta inuman, monstrul ăsta, Hunter, ticălosul ăsta l-a omorât pe cel mai bun prieten al meu, Harry.

   Vocea aceea...

   Hunter își duse mâna la gât, simțind din nou funia aceea dură și aspră zgâriindu-i pielea.

   Fusese rănit atât de rău! Fusese lovit în cap. Sângele îi cursese în ochi. Și cuvintele nu-i mai veneau....

   Mintea nu mai...

   Creierul confuz... atât de frică....

   - Puneți mâna pe funie!

   Vocea le comanda, cu tonul ridicat, urlând, mulțimea de copii țipând strident, veselă, iar funia se strângea în jurul gâtului lui Hunter și se întindea și se întindea și el nu putea să respire. Oh, Doamne... încerca să tragă aer în piept, dar nu mai avea aer...

   - Puneți mâna pe funie!

   Și o apucaseră. Apucaseră de funie și trăgeau, și gâtul lui Hunter se întindea, și picioarele i se ridicau de la sol, lovind aerul. Voia să țipe, dar capul îi zvâcnea, și-i zvâcnea, iar privirea i se întunecă.

   Zil!

   Zil și prietenii lui.

   Și iată-i acum, aici. Nici măcar nu știau că Hunter era și el acolo. Nu-l văzuseră. Ei nu erau vânători.

   Hunter se strecură mai aproape. Dădu să le taie calea. Puterile lui nu băteau, în mod normal, la mai mult de vreo 50 de pași. Trebuia să se apropie și mai mult.

   - ...Cred că ai dreptate, Comandante, spuse unul dintre ei.

   - Putem să facem un popas? se plânse o a treia voce. Chestia asta cântărește o tonă.

   - Trebuia să ne fi întors pe lumină, ca să mai putem vedea ceva, se ambală Antoine.

   - Idiotule! Am așteptat să se facă întuneric pentru un motiv, se răsti Zil. Vrei ca Sam și Brianna să ne prindă în câmp deschis, ziua în amiaza-mare?

   - Avem arme acum.

   - Pe care le vom folosi când va fi momentul, spuse Zil. Nu într-o luptă deschisă unde Sam și Dekka, și Brianna pot să ne doboare.

   - Când va fi momentul, repetă unul dintre copii.

   Au arme, gândi Hunter. Se strecurau cu arme la ei.

   - Comandantul va decide, spuse o altă voce.

   - Da, dar... începu unul dintre ei.

   Apoi:

   - Șșș! Hei! Cred că tocmai am văzut un coiot. Sau poate era o căprioară.

   - Ar fi bine să nu fie un coiot!

   Poc! Poc!

   Hunter se aruncă repede cu fața la pământ.

   - Ce naiba vrei să împuști? vru Zil să știe.

   - Cred că era un coiot!

   - Turck, ești un cretin! urlă Zil. Apeși trăgaciul degeaba, ca boul.

   - Sunetul se propagă ușor, Turk, zise Hank.

   - Dă-i pușca aia lui Hank! țipă Zil la el. Idiotule!

   - Îmi pare rău. Am crezut... arăta ca un coiot.

   Nu fusese un coiot. Fusese căprioara lui Hunter.

   Se puseră în mișcare. Se tot certau și se tot înghionteau nemulțumiți. Încă se văitau.

   Hunter știa că se putea mișca mai repede și mai silențios decât ei. Putea ajunge suficient de aproape... Putea să-și întindă mâinile și să trimită unda ucigașă de căldură spre creierul lui Zil. Să-l ardă. Să-l prăjească în propriul craniu.

   Așa cum făcuse cu Harry.

   „Un accident, gemu Hunter în sinea lui. N-am vrut să...”

   Dar nu era adevărat.

   Ochii i se umplură de lecrimi. Le șterse, dar lacrimile îi curgeau în continuare.

   Se apărase de Zil. Cu atât de mult timp în urmă. Fuseseră colegi de cameră, Zil, Harry și Hunter. O ceartă stupidă, Hunter nu-ți mai amintea cum începuse. Nu-și amintea decât că Zil îl amenințase cu un vătrai. Hunter se speriase. Reacționase. Dar Harry se băgase între ei, încercând să-i despartă, încercând să oprească lupta.

   Și Haryy începuse să țipe. Se luase cumâinile de cap.

   Hunter își amintea ochii lui... felul în care deveniseră lăptoși.. felul în care se stinseseră...

   Hunter mai văzuse aceeași lumină stinsă în ochii multor animale de-atunci încoace.

   De anumale. Nu de băieți. Nici măcar de băieți răi, ca Zil.

          Taylor făcu saltul.

   Casa lui Sam. Noaptea. Astrid dormea, micul Pete dormea, Mary era la grădiniță, în tura de noapte, John dormea.

   Camera lui Sam era goală.

   Porumbeii încă mai au probleme, gândi Taylor cu oarecare satisfacție. Sam și Astrid nu se împăcaseră.

   Se întreba dacă era ceva permament. Sam arăta așa bine. Dacă Sam și Astrid se despărțiseră pe bune, atunci poate că exista o șansă.

   Ar fi putut s-o trezească pe Astrid. Probabil că ăsta ar fi fost lucrul normal pe care ar fi trebuit să-l facă. Dar instinctul ei îi spunea că mai bine nu, mai ales după sictirul cu care o tratase Astrid mai înainte.

   Mamă, ce-o să se enerveze Astrid când avea să afle că Taylor se dusese la Sam mai întâi ca să-i spună ce s-a întâmplat. Dar asta era exact genul de chestie cu care te duceai imediat la Sam. Pe Astrid ar fi depășit-o.

   De fapt, prea mare pentru toată lumea.

   Taylor se gândi că poate era la benzinărie. Sam mai stătea acolo câteodată.

   Nu o găsi decât pe Ellen, adormită. Ellen, pomperul-șef - un pompier care nu avea apă cu care să stingă incendiile.

   Nu era prima dată când Taylor se gândea că ar fi putut deveni cea mai mare hoață a tuturor timpurilor. Tot ce trebuia să facă era să se gândească la un loc anume și... pac! Exact acolo ajungea. Niciun sunet - poate numai dacă se lovea de ceva în momentul în care se materializa.

   Da, ar fi putut deveni o mare hoață. Dacă ar fi fost ceva de furat. Și atâta timp cât ceea ce fura avea dimensiuni mici. Aproape că nu putea să ducă mai mult decât hainele de pe ea în timpul unui salt.

   Făcu saltul de la benzinărie la Edilio acasă.

   Edilio avea acum un soi de cazarmă sau cum s-o fi numind. Ocupase o casă cu 7 dormitoare. El avea un dormitor, iar în fiecare dintre celelalte 6 stăteau câte 2 oameni de-ai lui. Era trupa lui de intervenție rapidă. Cam jumătate din băieții și fetele lui își țineau armele automate foarte aproape de paturile în care dormeau.

   Un băiat era treaz. Tresări când dădu cu ochii de Taylor.

   - Culcă-te la loc; visezi, spuse ea, făcându-i cu ochiul. A, și, frate, chiloți cu fețe zâmbitoare? Pe bune?

   Pentru Taylor era ca și cum ai schimba canalele la TV. În timpul salturilor nu avea senzația că se mișca, ci mai mult ca și cum lumea s-ar fi mișcat în jurul ei. Și asta făcea ca lumea să i se pară ieală. Ca o hologramă sau așa ceva. Oiluzie.

   Se gândea la un loc și, ca și cum ar fi apăsat butoanele unei telecomenzi, dintr-odată era acolo.

   Grădinița.

   Plaja.

   Vârful stâncii, dar nu camera Lanei. Umbla vorba că Tămăduitoarea era foarte prost dispusă de când fusese, practic, înghițită de gaiafag. Și, dacă erai în toate mințile, nu te apucai s-o enervezi pe Tămăduitoare.

   Într-un târziu, îi dădu prin cap lui Taylor că Sam se dusese să doarmă pe o canapea undeva, de vreme ce se certase cu Astrid.

   Quinn era treaz, îmbrăcându-se pe întuneric. Părea ciudat de tulburat de prezența inoportună a lui Taylor.

   - E aici, spuse Quinn fără înconjur. Dormitorul din capătul scărilor.

   - Da` văd că te-ai trezit devreme, nu glumă, zise Taylor.

   - E 4 dimineața. Pescuitul e pentru cei care se trezesc dis-de-dimineață. Așa, ca mine. Zilele astea.

   - Păi, baftă! Fă și tu rost de niște ton, ceva.

   - Hei, ai de gând să vorbești cu Sam? E vreo chestiune de viață și de moarte? Aș vrea să știu dacă sunt în pericol să dau ortu` popii în drum spre port, spuse Quinn.

   - Nu, făcu ea un gest indiferent din mână. Nu e o chestie de viață și de moarte. Mai mult de moarte și de viață, decât altceva.

   Făcu un salt în capul scărilor și apoi, cu o neobișnuită politețe, bătu la ușă.

   Niciun răspuns.

   - Eh, ce să-i faci.

   Sări direct în camera lui. Sam dormea, încâlcit într-un talmeș-balmeș de cearșafuri și pături.

   Ea îl apucă de un picior dezvelit și îl scutură.

   - Ha?

   Se rostogoli rapid, cu o mână ridicată, cu palma pregătită de război.

   Taylor nu era prea îngrijorată. Mai făcuse asta de multe ori. În cel puțin jumătate din cazuri, Sam se trezise gata să tragă.

   - Calmează-te, voinice, spuse Taylor.

   Sam răsuflă ușurat și-și trecu mâna peste față, frecându-se la ochi, încercând să alunge somnul. 

   Frumos bust, fără îndoială, și umeri mișto. Și brațele. Era ceva mai slab decât fusese cândva și nu așa bronzat ca înainte, ca în vremurile când fusese un împătimit al surfului.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Sam.

   - Eh, nimic deosebit, spuse Taylor.

   Își examina unghiile, savurând momentul.

   - Dădeam de veste în dreapta și-n stânga. Știi tu, stăteam de vorbă cu copiii care se duceau să o vadă pe Orsay. Totul e atât de nocturn, știi de asta?

   - Și?

   - Ah, a intervenit ceva măărunt și m-am gândit că s-ar putea să fie mai important decât aruncatul cu noroi în Orsay, în numele lui Astrid.

   - Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat sau nu? scrâșni Sam.

   „Ți-aș spune atât de multe, Sam, gândi Taylor. Atââât de multe.”

   Dar nu avea niciun motiv să complice lucrurile, relatându-i unui puști smintit povestea despre Drake. N-ar fi făcut decât să-i distragă atenția de la principala veste pe care venise să i-o dea.

   - Îți aduci aminte de Brittney?

   Sam își întoarse brusc capul spre ea.

   - Ce e cu ea?

   - Momentan se află în sufrageria lui Howard și Orc.

TREISPREZECE

                  45 ORE, 16 MINUTE

   Orc sfârșise prin a strivi fiecare canapea sau pat pe care Howard îl găsise pentru el. Nu imediat, nu îndată ce se așeza, după câteva zile.

   Asta nu îl descurajase pe Howard. El tot încerca. Aranjamentul actual era mai mult pat decât canapea sau fotoliu. Trei saltele mari, de două persoane, puse una peste alta și împinse într-un colț, astfel încât Orc putea să stea sprijinit, dacă voia, rezemându-se de perete. Peste saltele era așezată o prelată de plastic.

   Lui Orc îi plăcea să bea. Și câteodată, când Orc bea destul, se întâmpla să mai facă și în pat. Câteodată, vomita peste tot. Și atunci Howard apuca de marginile prelatei și o târa până în curtea din spatele casei, ca să țină companie altor asemenea cearșafuri mizerabile, mobile stricate, căptușeli de saltele care duhneau a vomă și altele care umpleau curtea.

   Nimeni n-avea nici cea mai vagă idee cât cântărea Orc, dar de ușor, nu era ușor deloc, asta era clar. Dar nu era nici gras.

   Orc suferea de una dintre cele mai ciudate mutații posibile. Fusese atacat și rănit foarte grav de coioți. Fiarte grav. Bucăți întregi din el fuseseră sfâșiate de bestiile feroce și sălbatice.

   Dar nu murise. Părțile sfârtecate, devorate ale corpului său fuseseră înlocuite cu o subsanță care arăta ca pietrișul umed. Când se mișca, scotea un zăngănit ușor.

  Tot ce mai rămăsese din pielea lui Orc erau două petice în jurul gurii și pe un obraz. I se părea insuportabil de delicat lui Howard. Putea observa, în lumina verzuie, nenaturală, carnea rozalie transformându-se în ceva gălbui, murdar.

   Orc se trezise, dar numai atât cât să mijească ochii. Și asta numai pentru că Howard îl mințise, spunându-i că nu mai aveau băutură.

   Orc se uita cu jale din colțul camerei în timp ce fata se așeza pe scaunul pe care i-l adusese Howard din bucătărie.

   - Vrei niște apă? o întrebă Howard.

   - Da, te rog, spuse fata.

   Howard, cu mâinile tremurând, umplu un pahar din bidon. I-l înmână. Ea îl luă cu ambele mâini pline de noroi și îl duse la buzele ei umflate.

   Îl bău pe tot.

   Normal. Perfect normal, cu excepția faptului că nu era absolut nimic normal în toată chestia asta.

   - Mai vrei? o întrebă Howard din nou.

   Brittney îi returnă paharul.

   - Nu, mersi.

   Howard își calmă respirația și mâinile tremurânde și i-l luă. Aproape că îl scăpă. Îl puse pe marginea mesei, dar de acolo căzu. Nu se sparse, ci doar ricoșă de pe podeaua de lemn, dar, chiar și așa, sunetul păru teribil de puternic. Howard tresări.

   Prin contrast, bătaia în ușă fu liniștitoare.

   - Slavă Domnului! mormăi Howard și fugi să deschidă.

   Sam și Taylor. Sam era încruntat. Eh, era și normal. Bietul Sammy, își pierduse întru câtva privirea radiantă de surfer fericit și lipsit de griji.

   - Howard, spuse Sam pe un ton pe care îl folosea când încerca săă-și ascundă disprețul. 

   Dar cu Sam se întâmpla mai mult decât atât. Chiar și zguduit de frică, lui Howard nu-i scăpă acest detaliu. Era ceva ciudat la felul în care reacționa.

   - Salut, mersi că ai trecut pe la noi! spuse Howard. Ți-aș oferi niște ceai cu biscuiți, dar tot ce avem sunt niște cârtiță și anghinare fierte. Plus că avem, s-ar părea, și o fată moartă în sufragerie.

   - O fată moartă? spuse Sam și iat-o, din nou.

   Reacția greșită. Sam era prea calm și prea întunecat.

   Păi sigur, Taylor îi spusese. Evident. Normal. De asta Sam nu era surprins. Dar, cu toate astea, ceva încă era ciudat în reacția lui. 

   Howard reușise să-și mențină poziția, pentru că știa să citească oamenii foarte bine. Reușise să rămână în grațiile lui Orc de multă vreme, și reușise, în ciuda a tot, să țină cu dinții de un loc în Consiliul orașului. Cu toate că Sam, fără îndoială, bănuia că Howard era cel care vindea majoritatea substanțelor ilegale din Perdido Beach.

   Sam stătea acolo, în picioare, uitându-se la Brittney. Care se uita direct în ochii lui. Ca și cum Sam era un profesor care se pregătea să-i pună o întrebare.

   - Bună, Brittney! spuse Sam.

   - Bună, Sam! răspunse Brittney.

   Avea noroi până și în aparatul dentar, observă Howard. Spălat numai puțin de apa pe care o băuse. Putea să vadă o bucată mică de piatră prinsă între firele de crom de lângă caninul stâng al lui Brittney.

   Era ciudat să bagi în seamă așa ceva, își dădu seama Howard.

   Mda, exact asta era ciudat în toată povestea asta. Nu că ea era acolo, stând la discuții.

   - Cum ai ajuns aici? întrebă Sam.

   Brittney ridică din umeri.

   - Cred că am mers. Nu-mi aduc aminte.

   Orc vorbi pentru prima dată, în felul acela mormăit al lui.

   - Stătea în picioare pe verandă, când am ieșit să mă duc la budă.

   Sam se uită la Howard, care încuviință.

   - Știi unde te afli? o întrebă Sam.

   - Normal. Sunt la... începu Brittney.

   Se încruntă. Apoi cuta de pe frunte dispăru.

   - Sunt aici.

   - Ne știi pe toți?

   Ea încuviință ușor din cap.

   - Sam. Howard. Taylor. Orc. Tanner.

   - Tanner? izbucni Taylor.

   Asta îl făcu pe Sam să-și vină în fire. Howard era perplex.

   - Cine e Tanner?

   - Unul dintre micuții care... începu Taylor, apoi își mușcă buza. E fratele ei mai mic. Era în grădiniță când...

   Howard începu să spună totul cap la cap. Uitase numele. Tanner, unul dintre peșcolatii uciși în timpul luptei pe care lumea o numea „Bătălia recunoștinței” sau „Bătălia pentru Perdido Beach”. Coioți. Focuri de armă trase fără niciun Dumnezeu. Drake și Caine, și Sam folosindu-și puterile.

   - Unde e Tanner? întrebă Sam cu blândețe.

   Brittney zâmbi spre spațiul dintre Howard și Taylor.

   - Acolo unde e dintotdeauna.

   - Brittney, tu știi ce s-a întâmplat?

   Era evident că Sam nu prea știa cum să pună întrebarea.

   - Brittney, îți aduci aminte când erai la centrala nucleară? Caine și Drake veniseră....

   Țipătul ei îi făcu pe toți să tresară.

   Un țipăt sălbatic, un sunet puternic, șocant, plin de ceva ce n-ar fi putut fi decât ură.

   - Demonul! țipă ea.

   Urmă un urlet animalic, un sunet care îi ridică lui Howard părul pe ceafă și-l făcu să-și simtă măruntaiele apoase.

   Dintr-odată, fata tăcu.

   Ridică un braț. Se uită la el. Ca și cum nu ar fi fost parte din ea, ca și cum era acolo, și ea nu pricepea de ce. Fruntea i se încreți în deplină mirare.

   În tăcerea confuză, Sam o întrebă:

   - Brittney, poți să ne spui...

   - Cred că mi-e somn, spuse ea, lăsând brațul să-i cadă pe lângă trup.

   - OK, spuse Sam. Am să... îți vom găsi un loc pentru noaptea asta.

   Se uită la Taylor.

   - Du-te la Brianna. Spune-i că venim.

   Lui Howard aproape că îi venea să râdă. Brianna n-avea să fie deloc entuziasmată. Dar Sam apela la cineva care îi era loial în mod necondiționat.

   - Nimeni, în afara celor din camera asta, nu trebuie să știe despre Brittney, spuse Sam.

   - Alte secrete, Sammy? spuse Howard.

   Sam se încruntă, deranjat de remarca lui. Dar rămase neclintit.

   - Lumea e destul de speriată și așa, spuse el.

   - Ne ceri destul de multe, Sammy, băiete, zise Howard. În cele din urmă, fac parte din Consiliu. Îmi ceri să ascund asta față de ceilalți membri ai Consiliului. N-am nevoie de furia lui Astrid.

   - Știu despre mica ta afacere cu alcool și droguri, spuse Sam. Îți fac viața un chin.

   - Ah, zise Howard moale.

   - Aha. Am nevoie de ceva timp să-mi dau seama ce am de făcut, spuse Sam. Nu vreau ca oamenii să vorbească despre... nu vreau ca oamenii să vorbească deloc, de fapt.

   Howard râse.

   - Vrei să spui...

   - Nu, izbucni Sam. Să nu cumva să îndrăznești să pronunți cuvântul măcar.

   Howard râse și își duse mâna la inimă.

   - Jur! N-aș fi primul care să folosească acel cuvânt care începe cu Z.

   Apoi, teatral, în șoaptă, spuse:

   - Zooom - biii.

   - Howard, ea nu e un zombi. Nu fi idiot! E evident că are un soi de putere care îi permite să se regenereze. Dacă stai să te gândești, nu e atât de diferită de puterea pe care o are Lana. Că fizic e întreagă, deși, când am îngropat-o, era sfârtecată.

   Howard râse din nou.

   - Aha. Doar că nu-mi aduc aminte ca Lana să-și fi croit drum afară dintr-un mormânt.

   Sam plecă spre casa Briannei. Brittney mergea lângă el.

   Perfect normal, se gândea Howard, privindu-i îndepărtându-se. Nu era nimic altceva decât o simplă plimbare cu un mort.

       Micul Pete se trezi.

   Întuneric. Era bine că era întuneric. Lumina îi umplea mintea cu prea multe.

   Era liniște. Bun. Sunetele îi dădeau dureri de cap.

   Trebuia să rămână și el tăcut, pentru că altfel cineva ar fi venit și ar fi adus cu el lumină și zgomot, și atingere, și durere, și panică, și toate aveau să vină peste el ca un val uriaș, și aveau să-l învârtă, să-l strivească, să-l sufoce.

   Atunci el va trebui să se închidă. Va trebui să oprească totul. Să se ascundă de tot și de toate. Să se întoarcă în joc, unde era întuneric și liniște.

   Dar pentru moent, pentru că nu era lumină și nu era niciun sunet, și nimeni nu-l atingea, putea să reziste, să fie, pentru un moment... el însuși.

   Să reziste... să fie... nimic.

   Știa unde era jocul. Era acolo, pe noptieră, așteptând. Îl chema așa de blând, ca și cum nu voia să-l supere.

   Nemesis, așa îi zicea jocul.

   Nemesis.

      Lana nu dormise. Citise întruna, încercând să se piardă în carte. Avea o lumânare mică, nu cine știe ce, dar era un lucru rar în FAYZ.

   Își aprinse o țigară la flacăra lumânării și trase adânc, în plămâni. Uimitor cât de repede devenise dependentă, zău dacă nu!

   Țigări și votcă. Sticla era pe jumătate goală, pe podea, lângă ea. Nu funcționase, n-o ajutase să doarmă.

   Lana căuta gaiafagul în sinea ei. Dar nu era cu ea. Pentru prima dată de când se târâse afară din mină.

   Încheiase socotelile cu ea, pentru moment cel puțin.

   Faptul în sine trebuia să-i fi dat ceva liniște sufletească. Dar Lana știa că se va întoarce, când va avea nevoie de ea, că încă putea s-o folosească. Nu va fi niciodată liberă.

   - Ce-ai făcut, diavol bătrân? întrebă Lana, adormită. Ce-ai făcut cu puterea mea?

   Își spuse că monstrul, gaiafagul n-o putea folosi pe Tămăduitoare decât pentru a vindeca și nimic rău nu putea să iasă din asta.

   Dar ea știa foarte bine că nu era așa. Întunericul nu trecea prin ușa din spate a timpului și spațiului, hrănindu-se cu puterea ei fără motiv.

   Fusese în mintea ei zile întregi, folosindu-se de puterile ei vindecătoare.

   Dar pe cine vindecase?

   Apucă sticla de votcă, o duse la gură și înghiți focul lichid din ea.

   Ce vindecase?

PAISPREZECE

         30 ORE, 25 MINUTE

   În prima zi a dispariției sau, cum îi spunea Sanjit în taină, a liberării, el și frații și surorile lui cercetaseră întreaga proprietate.

   Nu fusese găsit nici măcar un singur adult. Nu tu dădacă, nu tu bucătar, nu tu grădinari - ceea ce era o mare eliberare, de vreme ce unul dintre asistenți era un pervers - și nu tu menajere.

.....................................................................