Minciunile, Michael Grant

 .................................................................

6-7

      - OK, păi mâine toată lumea se întoarce la muncă, așa cum face în mod obișnuit, spuse Astrid. O să fie greu vreo câteva zile, dar avem nevoie de mâncare și de apă. Mai sunt recolte pe câmp. Mai sunt pești în ocean.

   Asta avu darul să-i calmeze. Astrid putea simți asta. Ajutase să le aducă aminte copiilor că nu totul fusese pierdut în incendiu. Da, poate că în cele din urmă încă mai putea să răzbată până la ei.

   - Spune-ne despre zombi, zise Howard.

   Astrid se făcu roșie ca racul.

   - Și apoi poate ne explici și nouă de ce l-ai oprit pe Sam când a vrut să-l elimine pe Zil înainte să dea foc orașului.

   Astrid reuși să schițeze un zâmbet amar.

   - Să nu-mi ții tu mie lecții, Howard! Nu ești altceva decât un borfaș ordinar, un traficant de droguri de doi bani.

   Văzu cum insulta îl lovi din plin.

   - Dacă oamenii vor să cumprere chestii, atunci eu mă asigur că au de unde, spuse Howard. Exact ca Albert. Oricum, eu nu mă așez pe un piedestal și nici nu mă laud singur. Eu și Orc facem ce e de făcut ca să supraviețuim. Nu noi suntem cei perfecți, atotputernici și deasupra tuturor.

   - Nu, tu ești dedesubt, nu deasupra, spuse Astrid.

   O parte din Astrid știa că, atâta vreme cât cearta rămânea personală, doar între ea și Howard, ceilalți n-aveau să intervină. Dar asta nu-i ducea nicăieri. Nu rezolvau nimic așa.

   - Încă nu ne-ai explicat nimic, Astrid, spuse Howard, parcă citindu-i gândurile. Lasă-mă pe mine. Eu așa sunt... Dar ce ne spui despre fata care era moartă și care acum nu mai e moartă? Și ce spui despre faptul că unii copii din oraș spun că l-au văzut pe Drake umblând pe străzi? Ai vreun răspuns pentru asta, Astrid?

   Astrid se gândi să mintă. În altă zi, în alte vremuri ar fi găsit o modalitate de a-l acoperi pe Howard cu destul dispreț, încât să-i închidă gura. Dar nu reușea să găsească puterea necesară. Nu acum.

   - Știi ceva, Howard, începu Astrid, pe un ton fals, eu am făcut multe greșeli în ultima vreme și...

   - Și ce ne spui despre Profetă? intreveni brusc o altă voce. Ce ne spui despre Orsay?

   - Mary?

   Lui Astrid nu-i venea să creadă. Mary Terrafinp, cu un chip contorsionat de furie, cu o voce răgușită.

   - Tocmai am vorbit cu fratele meu. Fratele meu, care, în toată viața lui, nu m-a mințit o dată, spuse Mary.

   Înaintă de-a lungul naosului bisericii. Mulțimea îi făcea loc. Mama Mary.

   - A recunoscut față de mine, Astrid, spuse Mary. A mințit. A mințit, pentru că așa i-ai spus tu.

   Astrid voia să nege. Cuvintele îi stăteau pe vârful limbii. Dar nu reuși să rostească nimic.

   - Mary are dreptate, oameni buni, spuse Howard. Astrid ne-a spus să mințim. În legătură cu Brittney și cu Orsay.

   - Orsay e o profetă falsă, spuse Astrid fără vlagă.

   - Poate, replică Howard. Dar tu n-ai de unde să știi asta. Niciunul dintre noi nu are cum să știe asta.

   - Orsay nu e falsă. Mi-a spus ceva ce numai eu știam, spuse Mary. Și a prorocit că în curând vor veni vremuri de restriște.

   - Mary ăsta e un truc vechi, zise Astrid. Suntem în FAYZ. Întotdeauna vin vremuri de restriște aici, în cazul în care n-ai băgat de seamă. Sunte afundați până în gât. Te manipulează.

   - Aha, spre deosebire de tine, interveni Howard, pe un ton sarcastic.

   Toți ochii erau ațintiți asupra ei. Nu le venea să creadă. Erau nervoși. Acuzatori. Speriați.

   - Orsay spune că la 15 ani putem ieși, le spuse Mary. Mi-a spus să-mi lepăd povara. Asta mi-a spus și mama în vis. Să-mi lepăd povara.

   - Mary, tu știi mai bine de-atât, zise Astrid.

   - Ba nu. Nu știu mai bine, spuse Mary atât de încet, încât Astrid aproape că n-o auzi. Și nici tu nu știi.

   - Mary, copiii ăștia au nevoie de tine, o imploră Astrid.

   Dintr-odată, pe negândite, totul devenise o problemă de viață și de moarte.

   Mary vorbea despre sinucidere. Măcar de asta era sigură. Logica îi spunea că probabil era adevărat. Dar credința îi spunea asta cu și mai multă certitudine: renunțarea, înfrângerea, acceptarea a ceva care în cel mai bun caz părea a fi doar sinucidere nu puteau duce la nimic bun. Asta era o glumă pe care Dumnezeu n-o putea face.

   - Poate că nu, spuse Mary domol. Poate că au nevoie de o cale de ieșire din locul ăsta, poate de asta au nevoie copiii ăștia. Poate că părinții lor îi așteaptă și poate că noi îi ținem despărțiți.

   Și iată că se întâmplă lucrul de care Astrid se temuse de când auzise prima dată de așa-zisele profețiii ale lui Orsay.

   Tăcerea din biserică era aproape totală.

   - Niciunul dintre cei mici nu se apropie măcar de 15 ani, spuse Astrid.

   - Și nici nu vor ajunge să împlinească vreodată 15 ani în locul ăsta îngrozitor, spuse Mary.

   Vocea i se sparse.

   Astrid recunoscu disperarea: o simțise și ea în momentul în care trebuise să îndure căderea nervoasă a micului Pete. O simțise de-atâtea ori de la instalarea FAYZ-ului.

   - Suntem în iad, Astrid, spuse Mary, aproape implorând-o să înțeleagă. Aici. Ăsta e iadul.

   Astrid își putea imagina cam ce însemnase viața lui Mary. Munca non-stop. Responsabilitatea continuă. Stresul incredibil. Despresia. Frica. Toate acestea mai pronunțate în cazul lui Mary decât în al oricui altcuiva.

   Dar asta nu mai putea continua. Trebuia să ia sfârșit. Chiar dacă asta însemna s-o rănească pe Mary.

   - Mary, tu ai fost de la început una dintre cele mai importante, cele mai necesare, persoane din FAYZ, spuse Astrid cu precauție. Dar știu că nu ți-a fost ușor.

   Astrid simți o stare de rău, știind ce avea să spună în continuare, ce trebuia să spună, știind că avea să fie o trădare.

   - Mary, ascultă, știu că nu poți să-ți faci rost de medicamentele de care ai nevoie. Știu că de la o vreme iei foarte multe medicamente, încercând să-ți menții gândurile sub control.

   În biserică se lăsă tăcerea. Copiii se holbau la Mary, apoi la Astrid. Totul se transformase într-un test al credibilității. Astrid știa răspunsul la asta.

   - Mary, știu că te lupți cu depresia și cu anorexia. Toată lumea care te privește acum știe asta.

   Mulțimea era atentă la fiecare cuvânt.

   - Știu că te lupți cu proprii demoni, Mary.

   Mary râse, necrezându-și urechilor.

   - Vrei să spui că sunt nebună sau ce?

   - Evident că nu, spuse Astrid, dar în așa fel încât era clar chiar și pentru cei mai mici sau cei mai proști din încăpere că Astrid sugera exact asta. Dar ai avut o serie de probleme... ăăă... psihice care se poate să-ți fi distorsionat gândirea.

   Mary tresări ca și cum ar fi fost lovită. Se uită în jur, căutând o față prietenoasă, căutând semne că nu toată lumea era de acord cu Astrid.

   Astrid văzuse și ea aceleași chipuri. Deveniseră glaciale și suspicioase. Dar toată suspiciunea aceea era îndreptată spre Astrid, nu spre Mary.

   - Cred că ar trebui să stai acasă o vreme, spuse Astrid. O să găsim pe altcineva care să aibă grijă de grădiniță, până te pui pe picioare.

   Gura lui Howard se căscă de uimire.

   - O dai afară pe Mary? Și ea e aia nebună?

   Până și Edilio părea uimit.

   - Nu cred că Astrid zice că Mary n-ar mai trebui să conducă grădinița, spuse el repede, cu o privire de avertizase către Astrid.

   - Ba exact asta zic, Edilio. Mary a căzut pradă minciunilor lui Orsay. Este periculos. Periculos pentru Mary dacă se hotărăște să iasă din scenă. Și periculos pentru copii dacă Mary continuă s-o asculte pe Orsay.

   Mary își duse mâna la gură, înspăimântată. Mâna îi atinse buzele, apoi părul. Apoi își netezi partea din față a bluzei.

   - Tu crezi că eu aș putea vreodată să fac rău vreunuia dintre copiii mei?

   - Mary, spuse Astrid pe un ton compătimitor, tu ești o persoană tulburată, deprimată, care nu mai ia medicamentele de care are nevoie și care spune că poate ar fi mai bine pentru copiii aceștia dacă ar muri, pentru a se întoarce astfel la părinții lor.

   - Nu asta am vrut să... începu Mary.

   Trase repede de câteva ori aer în piept.

   - Știi ce? Eu mă întorc la muncă. Am treabă de făcut.

   - Nu, Mary, spuse Astrid cu hotărâre. Du-te acasă.

   Apoi, către Edilio:

   - Dacă încearcă să intre în grădiniță, oprește-o.

   Astrid se aștepta ca Edilio să fie de acord sau măcar să facă tot ce i s-a spus. Dar, când se uită în direcția lui, își dădu seama că nu era așa.

   - Nu pot să fac asta. Astrid, spuse Edilio. Tu ne tot spui că avem nevoie de legi și toate alea și, știi ceva, ai dreptate. Nu avem niciun fel de lege care să spună că eu am dreptul s-o opresc pe Mary. Și știi de ce altceva avem nevoie? Avem nevoie de legi care să te oprească pe tine să faci astfel de chestii.

   Mary ieși din încăpere într-un ropot de aplauze.

   - Ar putea să le facă rău copiilor ălora! țipă Astrid.

   - Da, și Zil a dat foc orașului pentru că tu ai spus că n-avem voie să-l oprim, replică Edilio.

   - Eu sunt șefa Consiliului, spuse Astrid rugător.

   - Vrei să supunem la vot chestia asta? întrebă Howard. Pentru că putem vota chiar în momentul ăsta.

   Astrid îngheță. Se uită către o mare de chipuri și niciunul nu aparținea cuiva care era de partea ei.

   - Petey, haide, spuse Astrid.

   Își ținu capul sus în timp ce trecea prin mulțime și ieși din biserică.

   Încă un eșec. Singura mulțumire era că avea să fie ultimul ei eșec în calitate de șefă a Consiliului.

TREIZECI ȘI TREI

       7 ORE, 51 MINUTE

  - Nu văd niciun conac mare, spuse Diana. Văd numai copaci.

  - Bug! îl trigă Caine.

   - Multă baftă să-l găsești, spuse Diana.

   Bug devenise vizibil în timpul urcușului pe stâncă.  Caine reușise chiar să-l prindă la un moment dat, când căzuse.

   Dar, în momentul în care ajunseră în vârful stâncii, dăduseră peste un șir de copaci, și nicidecum peste fabuloasa casă de vacanță în stil hollywoodian. Copaci și iar copaci.

   În momentul acela, Penny își pierdu cumpătul.

   - Unde-i? Unde-i? urlă ea și se repezi în pădure.

   - Bug! strigă Caine.

   Niciun răspuns.

   - Da, spuse Diana. Am avut încredere în Bug. Și uite unde am ajuns.

   Se întoarse și văzu barca. Se îndepărta din ce în ce mai mult. Poate că se îndrepta spre centrala nucleară. Poate că aveau să supraviețuiască, într-un fel sau altul. Poate că aveau să sfârșească mai bine decât Diana.

   - Oi! strigă vocea lui Penny din depărtare.

   Diana schimbă o privire mirată cu Caine. Oare Penny o luase razna? Poate că da, dar chiar să-și închipuie oi?

   Cei 2 se uitară țintă la pădurea din fața lor. În curând își dădură seama că, de fapt, pădurea nu era altceva decât un brâu de copaci și că, dincolo de el, era o pajiște însorită cu iarbă până la genunchi.

   Penny era la marginea pajiștei, uitându-se fix și arătând cu degetul, clătinându-se pe picioare, ca și cum avea să se prăvălească în orice moment.

   - Sunt adevărate, nu-i așa? întrebă Penny.

   Diana își duse mâna streașină la ochi și, da, erau adevărate. Trei bulgări de lână, alb-murdară, cu capete negre, la mică distanță. Oile își întoarseră capetele și se uitară la ei cu ochi tâmpi.

   Caine acționă repede. Își ridică mâna și smulse una dintre oi, ridicând-o de la pământ. Zbură prin aer și se izbi cu o forță incredibilă de un copac mare. Oaia căzu la pământ, cu blana albă pătată de sânge.

   Se năpustiră asupra ei ca niște tigri. Bug, dintr-odată vizibil chiar lângă ei, încercă să sfâșie blana cu disperare, pentru a ajunge la carne. Dar cu mâinile goale și cu unghiile rupte, chiar și cu dinții lor slabi și care se rupeau ușor, nu putură să dea de carne.

   - Avem nevoie de ceva ascuțit, spuse Caine.

   Penny găsi o piatră ascuțită. Prea mare ca să o care cu ea, dar nu prea grea pentru Caine. Piatra se ridică în aer și se coborî ca un satâr. 

   Făcuseră mare mizerie, dar reușiseră. Toți 4 sfâșiau acum animalul și înfulecau bucăți mari de carne crudă, de oaie.

   - Vă era cam foame, ha?

   Doi copii stăteau în picioare, lângă ei, ca și cum ar fi apărut din senin. Cel mai înalt vorbise. Avea ochii inteligenți, batjocoritori și precauți. Celălalt puști avea chipul impasibil, fără niciun fel de emoție. Amândoi erau bandajați. Aveau bandaje înfășurate în jurul mâinilor. Puștiul mai scund avea un batic legat în jurul gurii.

   Tăcerea se prelungi în timp ce Diana, Caine, Penny și Bug se uitau țintă la cei 2, fiind la rândul lor priviți cu aceeași intensitate.

   - Ce-ar trebui să fiți voi, mă rog, mumii? întrebă Diana.

   Își șterse sângele de oaie de la gură, dându-și seama, mai apoi, că avea cămașa îmbibată se sânge și că, de fapt, n-avea cum să-l șteargă.

   - Suntem leproși, spuse copilul cel înalt.

   Diana simți că-i stă inima-n loc.

   - Numele meu e Sanjit, spuse băiatul mai înalt, întinzând spre ei ceea ce părea a fi doar un ciot de mână, legat cu pânză. Ei e Choo.

   - Stai pe loc! se răsti Caine.

   - Oh, nu-ți face griji, spuse Sanjit. Nu suntem întotdeauna contagioși. Adică, sigur, uneori suntem. Dar nu întotdeauna.

   Își lăsă mâna să cadă la loc.

   - Aveți lepră? întrebă Caine.

   - Ca aia despre care ne povesteau la biserică? întrebă Bug.

   Sanjit încuviință.

   - Nu e chiar așa de rău. Nu doare. Adică e ca și cum, dacă îți cade degetul, nici măcar nu-l simți cine știe ce.

   - Eu am simțit când mi-a căzut penisul, dar nu m-a durut așa de rău, spuse băiatul pe nume Choo.

   Penny scânci. Caine se foi incomod. Bug dispăru din fața lor, în timp ce se îndepărta cu spatele.

   - Dar oamenii se tem de leproși chiar și așa, spuse Sanjit. E o prostie. Într-un fel.

   - Ce faceți aici? întrebă Caine prudent.

   Lăsase mâncarea din mână, ca să fie pregătit.

   - Băi, eu ar trebui să vă întreb asta pe voi, spuse Sanjit. 

   N-o spusese cu duritate, dar nici cu gândul de a fi pus la punct de Caine. 

   - Noi locuim aici. Voi tocmai ați ajuns.

   - În plus, ne-ați omorât și o oaie, spuse Choo.

   - Aici e colonia de leproși de la San Francisco de Sales, spuse Sanjit. Voi nu știați asta?

   Diana începu să râdă.

   - O colonie de leproși? Aici am ajuns? Pentru asta era cât pe ce să ne lăsăm oasele pe-aici?

   - Taci din gură, Diana! se răsti Caine.

   - Vreți să veniți cu noi la spital? se oferi Sanjit, cu speranță în glas. Toți pacienții adulți și asistentele, și doctorii au dispărut, pur și simplu, într-o bună zi au dispărut. Nu mai suntem decât noi.

   - Am auzit că ar fi vila nu știu cărei vedete de la Hollywood pe-aici.

   Ochii întunecați ai lui Sanjit se micșorară. Se uită la dreapta, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă ce-i spusese. Apoi spuse:

   - Oh, știu despre ce vorbești. Todd Chance și Jennifer Brattle plătesc pentru locul ăsta. E un soi de, cum să-i zic, acțiune caritabilă.

   Diana nu se putea opri din chicotit. O colonie de leproși. Despre asta citise Bug. O colonie de leproși finanțată de 2 actori bogați. Gestul lor de caritate?

   - Se poate ca Bug să fi greșit pe ici, pe colea la detaliile nesemnificative, reuși ea să spună printre răbufnirile de râs isterice, care nu se distingeau de răbufnirile de plâns.

   - Puteți să păstrați oaia, spuse Choo.

   Diana se opri din râs. Ochii lui Caine se îngustară.

   Sanjit spuse repede:

   - Dar am vrea, mai curând, să vă întoarceți cu noi. Noi suntem, vedeți, cam singurei pe-aici.

   Caine se uită țintă la Choo. Choo îl privi și el în ochi, apoi își coborî privirea.

   - El nu prea pare să vrea să venim cu voi la spitalul ăsta, spuse Caine, arătând spre Choo.

   Diana văzu teama din ochii băiatului.

   - Spune-le să-și dea jos bandajele, zise Diana.

   Tot impulsul de a râde dispăruse. Ambii copii aveau ochii strălucitori. Părțile vizibile ale pielii păreau sănătoase. Părul lor nu era fragil și rupt ca al ei.

   - Ați auzit ce-a spus, întări Caine.

   - Nu, sări Sanjit. Nu e bine pentru lepra noastră, s-o expunem așa.

   Caine trase adânc aer în piept.

   - Am să număr până la 3 și apoi am să-l trântesc pe amicul tău aici, de față, de un copac. Exact cum am făcut și cu oaia asta.

   - O s-o facă, îl avertiză Diana. Să nu crezi că n-o s-o facă.

   Sanjit își lăsă capul să-i cadă în piept.

   - Îmi pare rău, spuse Choo. Am dat greș.

   Sanjit începu să-și desfacă bandajele de pe degetele perfect sănătoase.

   - OK, ne-ați prins. Deci, permiteți-mi să vă urez bun venit pe insula San Francisco de Sales.

   - Mersi, spuse Caine sec.

   - Și, da, avem ceva de mâncare. Vreți să veniți cu noi? Sau poate vreți să rămâneți aici cu sushi-ul vostru de oaie.

      Pe tot parcursul dimineții și al amiezii, copiii traumatizați ai orașului Perdido Beach umblară de colo-colo, pierduți și confuzi.

   Dar Albert nu era nici pierdut, nici confuz. Copiii veniseră la el în biroul de la McDonald`s, toată ziua. Avea un separeu acolo, într-un colț, lângă fereastră, așa că putea privi piața centrală și putea vedea pe oricine trecea.

   - Hunter a venit cu un cerb, dădu raportul unul dintre copii. Și niște păsări. În total, în jur de 30 și ceva de jilograme de carne bună de mâncat.

   - Bun, spuse Albert.

   Quinn intră, murdar și mirosind a pește. Se prăbuși într-un scaun, în fața lui Albert.

   - Ne-am întors din larg. N-am prins prea mult, pentru că ne-am pornit târziu. Dar tot avem în jur de 25 de kilograme bune.

   - Ai făcut treabă bună, spuse Albert. 

   Își făcu un calcul mental. 

   - Avem cam 170 de grame de carne pe cap de om. N-avem nimic de pe câmpuri.

   Bătu ușor în masă, gândindu-se.

   - Nu are niciun sens să deschidem mallul. Facem un grătar în piață. Frigem carnea, facem și o supă de pește. Un Berto de căciulă.

   Quinn clătină din cap.

   - Frate, tu chiar vrei să-i aduni pe toți copiii la un loc, în piață? Mutanți și normali? Așa de înnebuniți cum sunt toți în momentul ăsta?

   Albert se gândi o clipă.

   - Nu avem timp să deschidem mallul și trebuie să scoatem produsul ăsta pe piață.

   Quinn zâmbi cu jumătate de gură.

   - Produsul.

   Clătină din cap,

   - Băi, frate, singurul om pentru care n-o să-mi fac griji când o să cadă FAYZ-ul  - și chiar dacă nu cade - ești tu, Albert.

   Albert încuviință, acceptând complimentul ca pe un simplu fapt.

   - Îmi păstrez concentrarea.

   - Da. Într-adevăr.

   Quinn încuviință pe așa un ton, încât Albert se întrebă ce dorise să spună de fapt.

   - Auzi, apropo, unul dintre puștii mei mi-a spus că l-ar fi văzut pe Sam. Pe stânci, sus, la mică distanță de centrala nucleară, zise Quinn.

   - Sam încă nu s-a întors?

   Quinn clătină din cap.

   - Întrebarea numărul 1 pe care o tot aud: unde e Sam?

   Albert se strâmbă disprețuitor.

   - Cred că Sam are un fel de cădere nervoasă.

   - Mda, păi cred că are tot dreptul, nu? spuse Quinn.

   - Poate, recunoscu Albert. Dar, în mare parte, cred că doar se smiorcăie. E supărat că nu mai e el șeful.

   Quinn se foi în scaun, stânjenit.

   - El e cel care înfruntă pericolul fără să stea pe gânduri, pe când cei mai mulți dintre noi stăm cu mâinile în sân sau ne ascundem pe sub o masă.

   - Mda. Dar asta e treaba lui, nu-i așa? Adică totuși Consiliul îl plătește cu 20 de Berto pe săptămână, ceea ce e de două ori mai mult decât câștigă cei mai mulți.

   Quinn nu păru încântat de explicație.

   - Astanu schimbă faptul că ar putea fi ucis. Și, oricum, să știi că nu-s cine știe ce bani. Băieții mei câștigă 10 Berto pe săptămână ca să pescuiască și e muncă grea, dar, frățioare, multă lume ar putea să facă ce fac ei, însă numai unul poate să facă ceea ce face Sam.

   - Da, numai unul. Dar noi avem nevoie s-o poată face mai mulți oameni. Cu mai puțină putere.

   - Doar nu devii și tu un antimutant, nu-i așa?

   Albert respinse ideea cu un gest al mâinii.

   - Nu mă acuza de prostie, OK? 

   Faptul că băiatul îi lua apărarea lui Sam îl scotea din sărite pe Albert. Nu avea nimic împotriva lui Sam. Sam îl apărase de Caine și de bestia aia de Drake și de Căpetenie. Albert înțelegea toate astea. Dar timpul eroilor era pe sfârșite. Sau, cel puțin, așa spera.  Aveau să construiască din nou o societate adevărată, cu legi și reguli, și drepturi. Erau în Perdido Beach până la urmă, nu în Sam Beach.

   - Un alt puști, și cred că ăsta e al patrulea care zice asta, îmi spune că l-a văzut pe Drake Merwin în incendiu, spuse Quinn.

   Albert pufni disprețuitor.

   - Lumea vorbește multe tâmpenii.

   Quinn îl privi cu atenție multă veme, încât Albert începu să se simtă incomod. Apoi Quinn adăugă:

   - Cred că, dacă toată chestia asta se dovedește a fi adevărată, ar fi bine ca Sam să se hotărască să se întoarcă.

   - Orc ar putea să aibă grijă de Drake. Și ar face-o doar pentru o sticlă de votcă, spuse Albert cu indiferență.

   Quinn oftă și se ridică să plece.

  - Câteodată, îmi fac griji pentru tine, frățioare, știi?

   - Auzi, în caz că nu ți-ai dat seama, eu hrănesc oamenii aici, OK? spuse Albert. Astrid vorbește, și Sam se smiorcăie, iar eu fac ce e de făcu. Eu. De ce? Pentru că eu nu vorbesc, eu fac.

   Quinn se așeză la loc. Se aplecă spre el, cu coatele pe genunchi.

   - Băi, tu-ți aduci aminte de vremea când dădeam teste la școală? Din alea cu răspuns multimplu: A, B, C, D sau E sau toate cele de mai sus.

   - Da.

   - Frate, câteodată răspunsul corect e „toate cele de mai sus”. Locul ăsta are nevoie de tine. Și are nevoie de Astrid. Și are nevoie de Sam. Toate cele de mai sus sunt valabile, Albert.

   Albert clipi des.

   - Nu vreau să te jignesc în niciun fel, spuse Quinn repede, dar ideea e că Astrid bate întruna din gură despre cum avem nevoie de nu știu ce sistem și tu își numeri banii și Sam se poartă de parcă toată lumea ar trebui să tacă naibii și să se dea din calea lui și să-l lase să prăjească pe oricine se pune cu el. Și voi, toți 3, nu vă asumați nicio responsabilitate de-adevăratelea. Nu lucrați împreună, ceea ce noi, ăștia de rând, avem nevoie de la voi. Pentru că - și, crede-mă, nu vreau să par un bou sau ceva - frate, zău așa, chiar avem nevoie de un sistem și avem nevoie de tine și de Berții tăi și, câteodată, avem nevoie ca Sam să vină și să mai spargă și vreo câteva capete.

   Albert nu spunea nimic. Creierul lui procesa totul, dar, după un minut, își dădu seama că nu îi răspunsese nimic lui Quinn și că acesta aștepta un răspuns, ba chiar se chircise puțin, ca și cum s-ar fi așteptat ca Albert să izbucnească nervos.

   Quinn se ridică din nou, clătină din cap supărat și spuse:

   - OK, am înțeles. Să-mi văd de pescuitul meu.

   Albert îi întâlni privirea.

   - Picnic în piață în seara asta. Spune-le și celorlalți, OK?

TREIZECI ȘI PATRU

      7 ORE, 2 MINUTE

   Diana începu să plângă atunci când Sanjit îi puse un castron de cereale Cheerios în față.

   Îi turnă dintr-o cutie lapte procesat și era de alb, și cerealele miroseau așa de frumos și făceau un zgomot așa de plăcut, înmuindu-se în lapte și plutind în castronul albastru.

   Încercă să mănânce cu mâna și apoi observă și lingura. Era curată. Strălucitoare.

   Cu mâna tremurândă, luă o lingură de cereale cu lapte și o duse la gură. În momentul acela, pentru câteva clipe, restul lumii dispăru. Caine și Penny înfulecau lacomi din castroanele lor; Bug complet vizibil, făcea același lucru. Dar tot ce putea ea observa, tot ce simțea era crănțănitul răcoros, creșterea glicemiei, șocul gustului atât de cunoscut.

   Da, asta era mâncare adevărată.

   Lacrimile Dianei îi curgeau de pe obraji în lingură, adăugând puțină sare următoarei înghițituri de cereale cu lapte.

   Clipi și-l văzu pe Sanjit privind-o cu atenție. Ținea pregătită într-o mână cutia uriașă de cereale și, în cealaltă, cutia de lapte.

   Penny râse, mâncarea curgându-i puțin din gură.

   - Mâncare, spuse Caine.

   - Mâncare, încuviință Bug.

   - Ce altceva mai vreți? întrebă Caine.

   - Trebuie să mâncați mai încet, spuse Sanjit.

   - Nu-mi spune tu ce trebuie să fac.

   Sanjit nu se lăsă dominat.

   - Nu sunteți primii oameni morți de foame pe care i-am văzut.

   - Cineva din Perdido Beach? întrebă Caine răstit.

   Sanjit schimbă o privire îngrijorată cu băiatul mai mic, Virtue. El îi spusese Dianei că acela era numele lui adevărat.

   - Deci, e destul de rău pe continent, spuse Sanjit.

   Caine își termină cerealele.

   - Mai pune.

   - Când un om flămânzit mănâncă prea mult deodată, i se face rău, spuse Sanjit. Sfârșești prin a da totul la rațe.

   - Mai vreau! spuse Caine, iar în vocea lui detectă o undă inconfundabilă de amenințare.

   Sanjit îi reumplu castronul, apoi făcu la fel pentru ceilalți.

   - Ne pare rău că nu avem și altfel de cereale, Cap`n Crunch sau Froot Loops, spuse Sanjit. Jennifer și Todd erau mari amatori de alimentație sănătoasă. Nu cred că ar fi dat bine pentru ei să fie fotografiați cu copii grași.

   Diana observă tonul sardonic. Și mai observă că, înfulecând al doilea castron de cereale, stomacul începuse să o doară. Se forță să se oprească.

   - Avem destulă mâncare, îi spuse Sanjit cu blândețe. Mănâncă încet și calm. Dă-i timp corpului să se readapteze.

   Diana încuviință, dând încet din cap.

   - Unde ai mai văzut oameni care mureau de foame?

   - Unde am crescut. Cerșetorii. Câteodată, erau prea bolnavi ca să mai cerșească sau aveau ghionion o perioadă și atunci ajungeau destul de flămânzi.

   - Mulțumesc pentru mâncare, spuse Diana.

   Își șterse lacrimile de pe față și încercă să zâmbească. Dar își aminti că avea gingiile inflamate și roșii, iar zâmbetul nu îi era tocmai atrăgător.

   - Mai vedeam câteodată și scorbut, spuse Sanjit. Și voi aveți. Am să vă aduc niște vitamine. O să vă simțiți mai bine în câteva zile.

   - Scorbut, spuse Diana.

   Suna ridicol. Scorbutul era din filmele cu pirați.

   Caine privi apreciativ camera. Stăteau la o masă din lemn masiv la intrarea în bucătărie. Pe băncile lungi de lemn ar fi încăput cu lejeritate 30 de oameni.

   - Mișto, spuse Caine, indicând cu lingura lucrurile din cameră.

   - Asta e masa servitorilor, spuse Virtue. Dar noi mâncăm aici întrucât masa pentru familie e cam incomodă. Și masa de oaspeți din sufragerie...

   Se opri, temându-se să nu spună ceva ce n-ar fi trebuit.

   - Deci, voi sunteți putred de bogați, cum ar veni, spuse Penny.

   - Părinții noști sunt, spuse Virtue.

   - Părinții adoptivi, îl corectă Sanjit.

   - Jennifer și Todd. J-Todd, spuse Caine. Așa li se zicea, nu-i așa?

   - Cred că preferau Toddifer, spuse Sanjit.

   - Așa. Cam câtă mâncare aveți? întrebă Caine brusc, neplăcându-i deloc faptul că Sanjit nu tremura de frică.

   „Nu se mai întâmplase de mult ca cineva să-i țină piept lui Caine fără frică”, își dădu seama Diana. Sanjit n-avea nici cea mai vagă idee cu cine avea de-a face.

   Eh, Sanjit avea să afle în curând.

   - Choo, câtă mâncare mai avem?

   Virtue ridică din umeri.

   - Când am calculat eu, era destulă mâncare să ne ajungă amândurora cam 6 luni, spuse el.

   - Sunteți numai voi 2? întrebă Diana.

   - Credeam că J-Todd aveau cam 10 plozi sau așa ceva, spuse Bug.

   - Cinci, răspunse Sanjit. Dar nu suntem toți aici, pe insulă.

   Diana nu-l credea. Chiar în momentul în care cuvintele îi ieșiră pe gură, Diana simți că nu le crede. Dar nu spuse nimic.

   - Diana, o strigă Caine. I-ai citit pe cei 2 prieteni ai noștri, aici de față.

   Diana îi spuse lui Sanjit:

   - Trebuie să te țin de mână. Doar pentru un moment.

   - De ce? întrebă Virtue, apărându-și fratele.

   - Pot să-mi dau seama dacă ai vreun fel de... mutație stranie, spuse Diana.

   - Ca el, spuse Sanjit, făcând un semn către Caine.

   - Să sperăm că nu, răspunse Diana.

   Stomacul i se mai liniștise și acum își dorea rău de tot să afle ce era dincolo de ușile cămării.

   Sanjit îi oferi mâna. Cu palma în sus. Ca și cum ar fi făcut un gest de pace. Cu palma deschisă. Încrezătoare. Dar ochii lui nu erau încrezători deloc.

   Diana îi luă mâna într-ale ei. Mâna lui era calmă. A ei tremura.

   Diana își închise ochii și se concentră. Trecuse ceva vreme de când nu mai făcuse asta. Încercă să-și amintească totuși când fusese ultima dată, dar amintirile ei erau doar niște fragmente disparate și era prea obositor ca să încerce să le ordoneze.

   Simți cum acționează. Își strânse pleoapele puternic, ușurată și temătoare în același timp.

   - E zero, spuse Diana.

   Apoi către Sanjit:

   - Scuze, n-am vrut să spun nimic prin asta.

   - Nici n-am crezut asta, spuse Sanjit.

  - Acuum tu, îi spuse lui Virtue.

   Virtue își întinse mâna ca și cum ar fi vrut să dea noroc. Degetele îi erau încovoiate, ca și cum s-ar fi pregătit să formeze un pumn. Diana îi luă mâna. Era ceva acolo. Nu era de două bare, nu chiar așa puternică. Se întrebă care era puterea lui, oare, și dacă el știa că are așa ceva.

   Mutațiile care apăreau erau de diferite grade și se manifestau în momente diferite. Cei mai mulți copii nu păreau să dezvolte deloc puteri. Unii căpătau puteri inutile. Doar de două ori i s-a întâmplat Dianei să citească în cineva o putere de 4 linii: Caine și Sam.

   - El are o linie, îi spuse lui Caine.

   Caine aprobă din cap.

   - Păi asta e și bine, și rău. E rău pentru că, dacă aveai o putere reală, atunci mi-ai fi fost de folos. Bine, pentru că, de vreme ce nu ai, nu am niciun motiv să-mi fac griji în privința ta.

   - Sună cam prostește ce spui tu, spuse Sanjit.

   Bug și Penny se uitară la el stupefiați.

   - Adică sună bine, dar, când stai să te gândești, nu are niciun sens ce spui, continuă Sanjit. Dacă aș avea puterile astea de care pomenești tu, aș fi perceput ca o amenințare. Nu le am, deci, nu sunt atât de folositor pe cât aș fi fost dacă le-aș fi avut. Folositor și amenințător, de fapt, în cazul ăsta, înseamnă același lucru.

   Dar, în timp ce vorbea, zâmbi larg și inocent în aparență.

   Caine îi întoarse zâmbetul. Dar era zâmbetul rechinului către peștișorul Nemo.

   Dar nu, greșit, zâmbetul lui Sanjit era mai viclean de-atât. Ca și cum știa, de fapt, că ceea ce făcea era periculos.

   Nu mulți oameni reușeau să-i țină piept lui Caine. Diana reușea. Dar ea știa de mult că asta făcea parte din farmecul ei. Caine avea nevoie de cineva care nu se lăsa intimidat.

   Dar asta n-avea să funcționeze pentru Sanjit. Se întreba dacă exista vreo modalitate prin care să-l avertizeze că n-avea de-a face cu un bătăuș obișnuit, de la care se putea aștepta să-i tragă un șut. Văzuse scânteia de ură din ochii lui Caine. Simțise cum toată lumea își ținea respirația în preajma lui. Același lucru trebuia să-l facă și Sanjit. Numai că el înfruntă privirea lui Caine și-și păstră pe buze zâmbetul molipsitor.

   - Adu-mi altceva de mâncare, spuse Caine în cele din urmă.

   - Absolut, răspunse Sanjit.

   Virtue îl urmă, ieșind și el din încăpere.

   - Minte în legătură cu ceva, îi spuse Caine Dianei, pe o voce scăzută.

  - Majoritatea oamenilor mint, răspunse Diana.

   - Dar nu și tu, Diana. Nu pe mine.

   - Bineînțeles că nu.

   - Ne ascunde ceva, insistă Caine.

   Dar, în momentul acela, Sanjit și Virtue se întoarseră, cărând o tavă plină cu tot felul de conserve de piersici și o cutie cu biscuiți digestivi, și borcane mari de dulceață și unt de arahide. Lux inimaginabil, chestii care valorau mai mult decât aurul.

   Indiferent ce ascundea Sanjit, gândi Diana, nu era nici pe departe la fel de important ca lucrurile pe care le oferea.

   Mâncară iar și iar, și iar. Fără să le pese că stomacul lor nu mai putea. Fără să le pese că le zvâcnea capul de durere.

   Nici măcar nu le păsa când oboseala, epuizarea, îi ajunseră și, unul câte unul începură să închidă ochii.

   Penny alunecă din scaun, ca un bețiv căruia i se rupea firul. Diana îl privi pe Caine ca prin ceață, căutând să vadă cum reacționa. Dar Caine puse, pur și simplu, capul pe masă.

   Bug sforăia.

   Diana se uită la Sanjit, cu privirea încețășată. El îi făcu cu ochiul.

   - Oh, spuse Diana și apoi își încrucișă brațele pe masă și puse și ea capul jos.

      - O să fie nasol de tot când o să se trezească, spuse Virtue. Poate ar trebui să-i omorâm.

   Sanjit îl apucă pe fratele lui de haină și-l trase aproape de el, îmbrățișându-l scurt.

   - Da, o pereche de criminali disperați, asta suntem.

   - Caine s-ar putea să fie, totuși. Când se va trezi....

   - Ambienul pe care i l-am dat ar trebui să-i țină adormiți măcar o vreme. Și, când se trezesc, o să fie legați fedeleș. Și noi o să fim plecați, spuse Sanjit. Cel puțin așa sper. După cum se arată treaba, probabil c-ar fi mai bine să facem niște rezerve de mâncare mai întâi. Ceea ce înseamnă să coborâm și să urcăm pe stâncă de mai multe ori.

   Virtue înghiți greu.

   - Chiar ai de gând s-o faci?

   Zâmbetul lui Sanjit dispăru.

   - Am să încerc, Choo. Asta e tot ce pot să fac.

TREIZECI ȘI CINCI

      1 ORĂ, 27 MINUTE

   Sam ajunse, într-un final, unde știuse întotdeauna că avea să se sfârșească. Îi luase o zi întreagă să ajungă acolo. Soarele deja asfințea peste orizontul fals.

   Centrala nucleară a orașului Perdido Beach era înfriorător de tăcută. În zilele de demult, scotea un vuiet constant. Nu al reactorului nuclear în sine, ci al turbinelor gigantice care transformau aburul ultraîncălzit în energie electrică.

   Lucrurile erau la fel cum le lăsase. O gaură arsă în peretele camerei de control. Mașini sfărâmate ici și colo de Drake sau Dekka. Toate dovezile lupteu care se dăduse acolo acum câteva luni.

   Intră în camera turbinelor. Mașinăriile erau mari cât casele, monștri de metal, cocoșați, transformați în grămezi imense de fier vechi.

   Camera de control rămăsese și ea cum o lăsaseră el și Caine. Ușa smulsă din balamale de Jack. Sângele uscat - al lui Brittney, în mare parte - forma un strat stacojiu, maroniu care se desprindea de pe podeaua cândva lustruită.

   Computerele antice erau moarte. Luminile indicatoarelor și luminile lămpilor de avertizare erau de mult stinse, cu excepția unei raze de lumină slabă emisă de un singur bec de urgență. Bateria avea să se termine curând.

   Nu e de mirare că Jack refuzase să se întoarcă în locul ăsta. Și nu de frica radiațiilor nucleare. De frica fantomelor. În adâncurile sufletului său, gândi Sam, Jack suferea din cauză că mașinăriile fuseseră aduse în starea asta de inutilitate.

   Pașii lui Sam se auzeau cu ecou. Știa unde se duce, unde trebuia să se ducă.

   Pe un birou era un ecuson, unul dintre ecusoanele alea cu semnal de alarmă, care își schimbau culoarea când nivelurile de radiații creșteau. Sam îl luă de pe birou, îl privi, neștiind foarte clar dacă îi păsa.

   În siguranță sau nu, tot avea să ajungă la reactor.

   Lumina soarelui se revărsa prin gaura pe care o lăsase Caine în peretele de beton al zonei securizate. Dar lumina era slabă: doar strălucirea apusului reflectată de pereții muntelui.

   Sam își ridică mâna și formă o sferă de lumină. Nu-i dezvălui nimic altceva decât umbre.

   Ajunse la locul cu pricina. Chiar aici Drake îi demonstrase lui Sam că putea să cauzeze o reacție în lanț și să ucidă orice ființă vie din FAYZ.

   Chiar aici Drake stabilise prețul pe care avea Sam să-l plătească.

   Asta era pardoseala pe care Sam zăcuse și acceptase să fie bătut.

   Sam văzu ambalajul seringii de morfină cu care îl împunsese Brianna. Și aici podeaua avea aceeași pojghiță maronie și scorojită.

   Un zgomot! Se întoarse brusc, își întinse mâinile și trase cu raze strălucitoare de lumină.

   Ceva pocni. Trase din nou, rotind razele de lumină încet, de la stânga la dreapta, prin toată încăperea, arzând orice îi stătea în cale.

   O scară metalică se prăbuși la pământ. Un monitor de calculator explodă. Sam se ghemui, pregătit de luptă. Ascultă.

   - Dacă e cineva, ar face bine să-mi spui, vorbi el umbrelor. Pentru că altfel te omor!

  Nu-i răspunse nicio voce.

   Sam formă o a doua sferă de lumină și o aruncă destul de sus. Acum umbrele se îmbrățișau și se încrucișau, aruncate de două lumini rivale.

   O altă lumină, apoi o alta și încă una. Le forma prin puterea voinței lui și le suspenda în aer, ca pe niște lampioane. Nu văzu pe nimeni.

   Razele lui trăiaseră cablurile și topiseră tablourile de comandă. Dar nu erau niciun fel de cadavre zăcând pe pardoseală.

   - Probabil un șobolan, își spuse.

   Tremura. Luminile nu erau suficiente, tot mai era întuneric. Și, chiar dacă ar fi fost lumină, dacă era cineva acolo, se putea ascunde oriunde. Prea multe cotloane și unghere.

   - Un șobolan, își repetă, fără prea multă convingere. Sau ceva.

   Dar nu Drake.

   Nu, Drake era în Perdido Beach, asta dacă, într-adevăr exista realmente și nu era doar un produs al imaginației supraîncălzite a lui Sam.

   Camera reactorului era doar o idee mai luminată decât atunci când intrase. Nu găsise nimic. Nu aflase nimic.

   - Dar, în schimb, am făcut praf și puflemere locul ăsta, spuse el.

   Și ce realizase cu asta? Nimic.

   Sam își strecură o mână pe sub bulerul tricoului. Atinse pielea de pe umăr. Pe sub tricou își verifică și pielea de pe piept, și de pe abdomen. Își pipăi coastele, și în dreapta, și în stânga și apoi și în spate. 

   Fusese aici. Era viu. Pielea nu-i atârna în fâșii.

   - Ei bine, spuse Sam, pe asta am lămurit-o.

   Avusese nevoie să se întoarcă aici, pentru că locul ăsta îl umplea de groază. Avusese nevoie să pună stăpânire pe locul ăsta. Tocmai locul în care se rugase să moară.

   Dar nu murise.

   Unul câte unul, stinse sammy-sorii, până când nu rămase decât lumina slabă, indirectă a apusului.

   Rămase acolo o vreme, în picioare, sperând că-și lua adio de la locul acela.

   Se întoarse și se îndepărtă, îndreptându-se spre casă.

      Brittney se trezi cu fața în nisip. Pentru un moment cumplit crezu că era îngropată iar.

   Domnul putea să-i ceară orice, dar, Doamne, nu, numai asta nu. Numai asta nu.

   Se întoarse, clipi, surprinsă să vadă că soarele era încă pe cer.

   Brittney se ridică. Își scutură brațele de nisip umed, dar se lipise de noroiul cenușiu care o acoperea din cap până în picioare.

   - Tanner?

   Fratele ei nu apăru. Era singură. Iar acum frica o făcea să tremure. Simțea frică pentru prima dată de când ieșise de sub pământ. Frica asta era ca un monstru întunecat, devorator de suflete.

   - Ce sunt eu? întrebă ea.

   Nu-ți putea lua privirea de la cadavru. Nu putea să-și oprească picioarele din a se apropia. Trebuia să vadă, chiar dacă știe, în adâncul sufletului ei, că ceea ce avea să vadă o va distruge.

   Brittney stătea deasupra cadavrului. Îl privi. Cămașa ruptă în fâșii. Pielea sfârtecată și umflată. Urmele de bici.

   Un urlet animalic teribil ieși din bâtlejul lui Brittney. Fusese acolo, inconștientă, pe nisip, când se întâmplase. Fusese chiar acolo, la câțiva metri distanță de demonul care îl lovise în felul ăsta pe sărmanul băiat.

   - Demonul, spuse Tanner, apărând lângă ea.

   - Nu l-am oprit, Tanner, n-am reușit.

   Tanner nu spuse nimic, și Brittney se uită la el, implorându-l.

   - Ce se întâmplă cu mine, Tanner? Ce-am devenit?

   - Tu ești Brittney. Un înger al Domnului.

   - Ce nu-mi spui? Știu că e ceva. Simt că e ceva. Știu că nu-mi spui totul.

   Tanner nu-i zâmbea. Nu-i răspundea.

   - Tu nu ești real, Tanner. Ești mort și îngropat. Ești închipuirea mea.

   Se uită la nisipul umed. Două seturi de urme de pași duceau către locul acela. Ale ei. Și ale bietului băiat din apă. Dar mai era și un al treilea, nici ale ei și nici ale băiatului. Și acestea nu traversau plaja. Erau doar aici. Ca și cum ar fi aparținut cuiva care se materializase din senin și apoi dispăruse.

   Când Tanner nu spuse nimic, Brittney îl imploră.

   - Spune-mi adevărul, Tanner. Spune-mi adevărul.

   Apoi, într-o șoaptă tremurată:

   - Eu am făcut asta?

   - Tu ești aici să lupți cu demonul, spuse Tanner.

   - Cum să mă lupt cu demonul dacă nu știu nici cine este, nici unde este și când nici eu însămi nu știu ce sunt?

   - Tu fii Brittney, spuse Tanner. Brittney era bună și curajoasă, și credincioasă. Brittney se ruga la Mântuitor, când se simțea slabă.

   - Brittney era... Ai spus „Brittney era”, zise Brittney.

   - Ai cerut să afli adevărul.

   - Sunt încă moartă, nu-i așa? întrebă Brittney.

   - Sufletul lui Brittney este în rai, spuse Tanner. Dar tu ești aici. Iar tu vei rezista demonului.

   - Vorbesc cu un ecou al propriei minți, spuse Brittney, nu lui Tanner, ci sieși. 

   Se lăsă în genunchi și mângâie părul ud și ciufulit.

   - Fii binecuvântat, sărmane copil!

   Se ridică. Se îndreptă cu fața spre oraș. Se va duce acolo. Știa că demonul se va duce și el acolo.

      Mary lucra în biroul ei înghesuit la orarul pentru săptămâna viitoare. John stătea în ușă. 

   În piața orașului se pregătea mâncarea. Mary o putea mirosi de acolo, chiar și dincolo de izul omniprezent de urină și fecale, de acuarele și mizerie.

   Carne arsă și crocantă. Va trebui să-și îndese pe gât o parte și va trebui s-o facă public. Altfel toată lumea se va uita la ea, o va arăta cu degetul și va șopti „anorexică”.

   Nebună. Instabilă.

   Mary își pierde mințile.

   Nu mai era Mama Mary. Era Nebuna Mary. Mary cea care nu-și ia pastiluțele la timp. Sau Mary care lua prea multe pastiluțe.

   Acum, mulțumită lui Astrid, știa toată lumea. Știau toți. Cu toții puteau să și-o închipuie pe Mary căutând Prozac și Zoloft, cum căuta Gollum inelul. Mary vârându-și degetele pe gât să vomite mâncarea, chiar dacă oamenii normali ajunseseră să mănânce gândaci.

   Iar acum credeau că fusese dusă de nas de un soi de escroacă. Că fusese prostită de Orsay.

   Credeau că era sinucigașă. Sau mai rău.

   - Mary, spuse John. Ești gata?

   Era atât de dulce frățiorul ei! Frățiorul ei mincinos, atât de dulce și atât de îngrijorat! Evident că era. Nu voia să i se pună în cârcă îngrijirea tuturor copiilor.

   - Mâncarea aia miroase tare bine, nu? întrebă John.

   Mirosea a grăsime râncedă. Mirosea dezgustător.

   - Da, spuse Mary.

   - Mary.

   - Ce e? se răsti Mary. Ce vrei de la mine?

   - Eu... ăăă... Ascultă, îmi pare rău că am mințit. În legătură cu Orsay.

   - Profeta, vrei să spui.

   - Nu cred că e o profetă, spuse John, lăsându-și capul în jos.

   - De ce? Pentru că nu e de acord cu Astrid? Pentru că nu crede că trebuie să rămânem, pur și simplu, închiși aici?

   John se apropie de ea. Își puse mâna pe brațul lui Mary. Ea o dădu la o parte.

   - Mi-ai promis, Mary, o imploră John.

   - Și tu m-ai mințit, îi replică ea.

   În ochii fratelui ei erau lacrimi.

   - E ziua ta, Mary. Într-o oră. N-are trebui să pierzi vremea cu orarul ăla, ar trebui să te pregătești. Trebuie să-mi promiți că nu mă vei părăsi pe mine și nici pe copiii ăștia.

   - Ți-am promis deja, spuse Mary. Mă faci mincinoasă?

   - Mary.... o imploră John care rămăsese fără cuvinte.

   - Pregătește-i pe copii să iasă. Se face de mâncare. Trebuie să avem grijă să luăm și porțiile pentru cei mici.

TREIZECI ȘI ȘASE

    47 MINUTE

   Se dăduse de veste că se va organiza picnicul din piața orașului. Dar nu ar fi fost necesar. Mirosul mâncării gătite în aer liber era mai mult decât suficient. 

   Astrid stătea pe treptele primăriei. Micul Pete stătea la două trepte mai sus, în spatele ei, jucându-se cu jocul lui mort, ca și cum de asta ar fi depins întreaga lui viață.

   Astrid înghițea, nervoasă. Netezi cele două foi de hârtie din mâini. Le tot mototolea inconștient și apoi, dându-și seama de ce făcuse, le îndrepta din nou. Scoase un pix din buzunarul din spate, tăie câteva cuvinte, le rescrise, le șterse iar și începu din nou întregul joc de-a mototolitul și îndreptatul foilor.

   Albert era prin apropiere, supraveghind întreaga zonă, cu brațele încrucișate la piept. Era, ca de obicei, cel mai curat, mai bine îmbrăcat, mai calm și mai concentrat om de acolo. Astrid îl invidia pe Albert pentru asta: își fixase un țel și nu părea niciodată să se îndoiască de el. 

   Astrid fusese aproape, dar nu tocmai, ofensată de felul în care Albert venise la ea și îi spusese să înceteze să-și mai plângă de milă și să revină cu picioarele pe pământ.

   Dar funcționase. Făcuse, în sfârșit, ce avea de făcut. Așa spera, oricum. Nu arătase încă rezultatele nimănui. Poate că oamenii vor spune că e nebună. Dar ea spera că nu va fi cazul, pentru că, și după toată perioada de îndoială de sine, după tot abuzul pe care îl îndurase, ea încă mai credea că avusese dreptate.

  FAYZ-ul nu putea fi doar despre Albert și banii lui sau despre Sam și spartul capetelor în dreapta și-n stânga. FAYZ-ul avea nevoie de reguli și de legi, și de drepturi.

   Oamenii veneau atrași de mirosul de carne. Nu era mare porția, Albert le spusese clar, dar, după un asemenea incendiu, cu atât de mulți copii care își pierduseră proviziile limitate de mâncare și în lipsa fructelor și legumelor de pe câmpurile arabile, aducerea oricărui fel de mâncare le făcea stomacul să chiorăie și le ploua în gură.

   Albert avea paznici pregătiți, 4 dintre oamenii lui, înarmați cu bâte de baseball, arma de căpătâi din FAYZ. Și 2 dintre oamenii lui Edilio și Edilio însuși patrulau cu armele aruncate pe câte un umăr.

   Chestia ciudată era cum lui Astrid nu i se mai părea totul ciudat.

   Un puști de 9 ani, îmbrăcat în zdrențe, împărțea o sticlă de whisky cu unul de 11 ani, ras în cap și purtând o mantie făcută dintr-un cearșaf de pat verde-măsliniu. Copii cu ochii înfundați în orbite. copii cu răni supurânde, netratate, abia băgate în seama. Băieți îmbrăcați numai în chiloți și bocanci. Fete purtând rochii strălucitoare de seară ale mamelor lor, scurtate ca din topor, hăcuite cu foarfecele. O fată care încercase să-și scoată singură aparatul dentar cu un clește și care acum nu mai putea închide gura din cauza fierului zimțat care îi ieșea prin dinții din față.

   Și arme. Peste tot arme. Cuțite, de la cele mari, de măcelar, purtate la curea, până la cuțite de vânătoare în teci de piele cu ornamente. Răngi. Bucăți de țevi de fier cu mânere făcute din bandă adezivă și curele. Unii fuseseră chiar și mai creativi. Astrid văzuse un puști de 7 ani cărând un picior de lemn de la o masp, pe care își lipise niște cioburi mari de sticlă.

   Și toate acestea deveniseră parte din firescul vieții.

   În piața aceea coioții atacaseră copii lipsiți de apărare, țipând din răsputeri. Asta schimbase mult atitudinea oamenilor asupra armelor.

   Dar, în același timp, fetițele duceau păpuși cu ele peste tot. Băieții purtau figurine ale eroilor de acțiune în buzunarele de la spate. Benzi desenate murdare, pătate, jerpelite încă mai ieșeau din curelele de la pantaloni sau erau ținute strâns în mâini, cu unghiile la fel de lungi și de murdare ca de lup. Puști care împingeau cărucioare pentru copii, în care își țineau avutul.

   Copiii din Perdido Beach erau, în momentele lor cele mai bune, niște epave. Dar acum după incendiu, erau cu mult mai rău. Copiii erau încă negri de funingine și cenușă.

   Tusea era zgomotul de fond.

   „Gripa din ultima vreme avea să se răspândească acum, cu toată mulțimea asta adună” gândi Astrid.

   Mary îi conduse pe preșcolari în piața orașului. Astrid o privi cu atenție. Mary părea a fi aceeași dintotdeauna. Prinse o fetiță în momentul în care un băiat cu un sketaboard era să dea peste ea. Să fi greșit în privința lui Mary? Mary n-ar ierta-o niciodată.

   - Ei, și ce? mormăi Astrid obosită. Nu e ca și cum aș fi cine știe ce populară.

   Apoi Zil și vreo duzină de puști din gașca lui apărură clătinându-se în piață. 

   Astrid își încleștă maxilarele. Oare mulțimea se va năpusti asupra lor? Aproape că spera să se întâmple așa. Oamenii credeau că dacă nu l-a lăsat pe Sam să-l omoare pe Zil însemna că ea nu-l disprețuia pe liderul celor de la Human Crew. Mare greșeală. Îl ura pe Zil. Ura tot ceea ce făcuse și tot ceea ce încercase să facă el.

   Edilio se mișcă repede, interpunându-se între Zil și câțiva băieți care deja porniseră spre el, cu bâtele și cuțitele pregătite.

   Oamenii lui Zil erau înarmați și ei cu bâte și cuțite. Edilio avea asupra lui o armă de foc.

   Astrid nu putea să sufere ideea că la asta se limita viața uneori: arma mea e mai mare decât arma ta.

   Dacă Sam ar fi fost aici, totul s-ar fi redus la mâinile lui. Lumea fie văzuse ce putea Sam să facă, fie auzise poveștile povestite cu lux de amănunte. Nimeni nu se împotrivea lui Sam.

   - E și ceea ce-l face periculos, mormăi Astrid ca pentru sine.

   Dar era, în același timp, și ceea ce-o ținuse în viață de atâtea ori. Și pe ea, și pe micul Pete.

   Îl ura pe Sam pentru că făcuse asta, pentru că se retrăsese așa. Pentru că dispăruse. Era o atitudine pasiv-agresivă. Nedemnă pentru el.

   Pe de altă parte, se bucura că plecase. Dacă ar fi fost aici, totul ar fi fost despre el. Dacă Sam ar fi fost aici, fiecare cuvânt pe care l-ar fi rostit Astrid ar fi fost condiționat de ce Sam ar fi spus sau n-ar fi spus. Copiii s-ar uita la el, ca să ghicească ce gândește, așteptând să vadă dacă dă din cap sau râde, sau doar zâmbește afectat sau îi privește cu ochii aceia reci, de fier, o privire de avertizare pe care o dobândise în ultimele luni.

   Orc își făcu loc prin mulțime. Oamenii se dădură la o parte, lăsându-l să treacă. Astrid o văzu și pe Dekka, ocolită, ca de obicei, de către ceilalți copii, astfel încât părea a avea un câmp electric în jurul ei. Singura persoană pe care Astrid n-o vedea era Brianna. Probabil că era încă prea bolnavă ca să iasă din casă.

   - A venit momentul, spuse Albert, peste umăr.

   - Acum?

  Astrid era surprinsă.

   - De îndată ce le dăm de mâncare, se împrăștie în toate părțile. I-am adunat aici și i-am forțat să se comporte civilizat tocmai pentru că este mâncare. De îndată ce mâncarea dispare...

   - OK.

   Inima lui Astrid bătea mai să-i sară din piept. Își încleștă iar degetele pe foile ei de hârtie și se ridică prea brusc.

   - Ca Moise, nu crezi? spuse Albert.

   - Poftim?

   - Ca Moise, coborând de pe munte cu Cele Zece Porunci, explică Albert.

   - Alea erau scrise de Dumnezeu, răspunse Astrid. Astea nu.

   Se împiedică puțin coborând scările, dar se redresă. Nimeni nu băgă de seamă în mod deosebit când păși ea în mijlocul mulțimii. Unul sau doi copii o salutară. Mult mai mulți făcură comentarii nepoliticoase sau ostile la adresa ei. Cei mai mulți însă erau concentrați asupra micilor focuri de tabără, unde carnea de vânat și de pește se prepelea pe frigărui făcute din umerașe de sârmă.

   Ajunse până la fântâna arteziană, adică destul de aproape de grătare, astfel că puștii băgară de seamă că se urca pe margine și despăturise foile de hârtie.

   - Oameni buni... începu ea.

   - Ah, pentru Dumnezeu, mai scutește-ne de discursuri, se auzi o voce.

   - Eu... ăăă... am câteva cuvinte de spus. Înainte să vă apucați să mâncați, zise Astrid.

   Se auzi un bombănit prelung. Un puști puse mâna pe niște pământ și aruncă, dar țintind prost și fără prea multă convingere, spre Astrid.

   Orc făcu 2 pași în direcția lui, trântind din mers câțiva copii, și mârâi, cu fața lui înfricoșătoare, drept în nasul puștiului. 

   - Dă-i bătaie, Astrid, mormăi Orc.

   Astrid observă că Edilio își ascundea un zâmbet. Acum 1 milion de ani, în cealaltă viață, Astrid făcuse meditații cu Orc.

   - OK, începu Astrid.

   Trase adânc aer în piept, încercând să se calmeze.

   - Eu... OK. Când a început FAYZ-ul, viețile noastre s-au schimbat. Și de atunci întruna tot ce am făcut a fost să supraviețuim, zi după zi. Am avut noroc datorită unor oameni care au muncit din greu și care și-au asumat niște riscuri uriașe, ca să ne ajute să trecem peste multe.

   - Putem să mâncăm acum? țipă un puști oarecare.

   - Și am fost cu toții preocupați să supraviețuim și preocupați de ceea ce-am avut de pierut. Acum a venit momentul să privim în viitor. Pentru că vom mai fi aci o vreme. Poate pentru toată viața.

   Asta îi aduse o puzderie de insulte, dar Astrid continuă.

   - Avem nevoie de reguli și de legi, și de toate, spuse Astrid. Pentru că avem nevoie de justiție și de puțină pace.

   - Eu nu vreau decât puțină mâncare, țipă o altă voce.

   Astrid vorbi în continuare.

   - Deci, toți veți avea drept de vot asupra chestiei ăsteia. Dar am pus pe hârtie un cod de legi. Nimic complicat.

   - Da, pentru că sntem prea proști, spuse Howard, dintr-odată drept în fața ei.

   - Nu, Howard. Dacă a fost cineva prost, atunci eu am fost aia. Am tot căutat un sistem perfect, ceva care să nu presupună niciun fel de compromisuri.

   Asta atrase atenția și mai multor copii.

   - Ei bine, nu există sisteme perfecte. Așa că am scris un set imperfect de legi. Regula numărul 1: fiecare dintre noi are dreptul de a fi liber și de a face ce vrea, atâta vreme cât nu face rău altcuiva.

   Așteptă. Nimeni nu spunea nimic răutăcios. Nici măcar Howard.

   - Doi: Nimeni nu poate să rănească o altă persoană, decât dacă e în legitimă apărare.

   De voie, de nevoie, lumea începu să fie atentă. Nu chiar toată lumea. Dar din ce în ce mai mulți pe măsură ce continua.

   - Trei: Nimeni nu are voie să-și atribuie bunurile altuia.

   - Nu că am avea cine știe ce de luat, spuse Howard, dar i se ceru să facă liniște.

   - Patru: Suntem cu toții egali și avem exact aceleași drepturi. Mutanți sau normali.

   Astrid văzu scânteia de mânie de pe chipul lui Zil. Se uita în jurul lui, părând să ia pulsul mulțimii. Se întreba dacă o să facă o mișcare acum sau o să aștepte o altă ocazie.

   - Cineci: Oricine comite o infracțiune - fură sau rănește pe cineva - va fi acuzat și judecat, în fața unui juriu format din 6 copii.

   Unii din mulțime începură iar să-și piardă interesul și aruncau priviri lungi în direcția mâncării. Dar alții așteptau răbdători. Ba chiar respectuoși.

   - Șase: A minți membrii unui juriu e o infracțiune. Șapte: Pedepsele pot varia de la o amendă la a fi închis în închisoare pentru o perioadă de o lună sau mai mult, până la exilul permanent din Perdido Beach.

   Mulțimea păru să agreeze ceea ce auzea. Erau unii care își băteau joc, puști care se arătau cu degetul unul pe celălalt, unii se împingeau, dar cei mai mulți se comportau politicos.

   - Opt: Vom alege un nou Consiliu al orașului la fiecare 6 luni. Dar Consiliul nu poate schimba aceste 9 legi.

   - Am terminat? întrebă Howard.

   - Mai e una. Regula a noua, spuse Astrid. Asta e regula care îmi provoacă cele mai multe îndoieli. Într-un fel urăsc ideea de a avea legea asta. Dar nu văd cum am putea s-o ocolim.

   Se uită la Albert și apoi făcu un semn din cap lui Quinn, care se încruntă și părea confuz.

   Asta, în sfârșit, atrase atenția tuturor.

   Astrid împături hârtiile și le îndesă în buzunar.

   - Toată lumea trebuie să trăiască după legile astea. Normal sau mutant... Cetățeni obișnuiți sau membri ai Consiliului. Cu excepția...

   - Cu excepția lui Sammy? completă Howard.

   - Nu! se răsti Astrid.

   Apoi, mai calmă, refuzând să răspundă provocării:

   - Nu, nu cu excepția lui Sam. Cu excepția unor cazuri de urgență. Consiliul are dreptul de a suspenda oricare reguli pentru o perioadă de 24 de ore în caz de urgență majoră. Într-o astfel de situație, Consiliul va numi o persoană sau mai multe persoane care să acționeze drept Apărători ai Orașului.

   - Sammy, spuse Howard.

   Râse cinic.

   Astrid îl ignoră, în schimb, își îndreptă atenția asupra lui Zil.

   - Zil, dacă tu consideră că regulile astea sunt făcute ca să-ți facem ție rău, ești liber s-o spui.

   Pe un ton mai puternic, Astrid strigă:

   - Cu toții veți avea șansa de a vota, dar, pentru moment, temporar, aceste reguli vor deveni legi din secunda în care majoritatea Consiliului o afirmă.

   - Eu votez „Da”, spuse Albert repede.

   - Și eu, spuse Edilio de undeva din mulțime.

   Howard își dădu ochii peste cap. Se uită la Orc, care dădu din cap afirmativ. Howard oftă teatral.

   - Da, fie cum vreți voi.

   - Bine, atunci, spuse Astrid. Cu mine se fap 4 din 7. Deci, acestea sunt legile din Perdido Beach. Legile din FAYZ.

   - Putem să mâncăm acum? întrebă Howard.

   - Încă un lucru, spuse Astrid. Am mințit. Și i-am convins și pe alții să mintă. Asta nu contravine nici uneia dintre regulile astea, dar tot nu e corect. Rezultatul este că oamenii nu vor mai avea încredere în mine. Prin urmare, renunț la poziția mea din Consiliul orașului. Începând din momentul ăsta.

   Howard începu să bată in palme ironic. Astrid râse. Nici măcar n-o mai deranja. De fapt, simțea că ar putea să i se alăture. Ca și cum, în sfârșit, ar fi putut păși afară din ea însăși, văzându-se din exterior ca fiind stridentă și autoritară, și ușor ridicolă.

   În mod ciudat, asta o făcea să se simtă mai bine.

   - Acum, să mâncăm, spuse Astrid.

   Sări jos de pe fântână, simțindu-se mai ușoară. Ca și cum ar fi cântărit 300 de kilograme în urmă cu 1 minut și acum era ușoară și sprintenă ca o gimnastă. Îl bătu pe Howard pe umăr și se duse la Albert care clătina încet din cap.

   - Mișto, spuse Albert. Tu îți permiți să pleci.

   - Da. Deci, cred că acum am nevoie de o slujbă, Albert, spuse Astrid. Ai ceva posturi libere?

TREIZECI ȘI ȘAPTE

      33 MINUTE

  - Nu făceam în pat sau ceva, zise Justin. La mine acasă, adică.

   Mary îl igoră. În schimb, privi spectacolul oferit de Astrid. Îi lăsase un gust amar. Evident că Astrid găsise o portiță de scăpare din groapa pe care și-o săpase singură. Deșteapta, frumoasa Astrid. Trebuia să fie minunat să fii Astrid. Trebuia să fie minunat să ai atâta încredere în tine, încât să urci pe fântână, să dai un set de reguli și apoi să pleci, cu capul sus, cu pletele tale blonde și frumoase fluturând în vânt.

   - Pot să mă duc să-l văd pe Roger după ce mănânc?

   - Cum vrei, spuse Mary.

   Nu mai dura mult și avea să iasă de aici. Avea să termine cu locul acesta îngrozitor și oamenii aceștia groaznici. O să fie afară, cu mama ei, și o să-i povestească despre toate.

   Astrid se aliniase la coada pentru grătar. Astrid și micul Pete. Copiii o băteau pe spate. Îi zâmbeau larg. O plăceau mai mult acum decât înainte. De ce? Pentru că recunoscuse că dăduse greș și apoi își dăduse demisia și îi lăsase cu un nou set de reguli pe care să le urmeze?

   „În felul ei, Astrid trecuse și ea printr-o dispariție” gândi Mary.

   Câte minute îi mai rămăseseră lui Mary până avea șansa să scape de acolo? Își scoase din buzunar ceasul primit de la Francis. Jumătate de oră.

   După atâtea griji și atâta așteptare, momentul încă părea să se apropie prea repede, luând-o pe nepregătite.

   John o privea cu atenție, conducându-i în același timp pe copii spre partea din față a cozii, la mâncare. Se uita la ea. Aștepta ceva de la ea. Ca toți ceilalți.

   Mary trebuia, evident, să se așeze și ea la coadă, la mâncare, să-i dovedească lui Astrid că era o mincinoasă, numind-o anorexică.

   Dar, în cele din urmă, zău așa, ce avea Mary de dovedit?

   Ignoră semnalul pe care îl făcuse John, îi ignoră pe copiii din jurul ei și se îndreptă spre grădiniță.

   Era liniște și nu era nimeni prin preajmă.

   Locul ăsta fusese toată viața ei de la căderea barierei FAYZ-ului. Întreaga ei viață. Gaura asta împuțită, mizerabilă și mohorâtă. Se uită de jur împrejur. Ura locul. Și se ura și pe sine că îl lăsase s-o definească.

   Nu auzise pe nimeni în spatele ei. Dar simți că era cineva.

   I se ridică părul de pe ceafă.

  Mary se întoarse. Acolo. În spatele foliei lăptoase și translucide de plastic, care acoperea gaura dintre grădiniță și magazinul de bricolaj. O siluetă. O formă.

   Gura i se uscase. Inima îi bătea să-i iasă din piept.

   - Unde sunt, Mary? întrebă Drake. Unde sunt monștrii ăia mici, cu muci la nas??

   - Nu, șopti Mary.

   Drake se uită la marginile bolțarului cu un interes detașat.

   - A fost deșteaptă mișcarea, felul în care Sam a făcu chestia asta. A perforat peretele cu totul. Nu mă așteptasem la asta.

   - Tu ai murit, spuse Mary.

   Drake pocni din mâna-bici. Plasticul fu fâșiat de sus până jos.

   Păși prin fâșiile de plastic. În încăperea în care el și coioții îi amenințaseră pe copii cu moartea.

   Drake. Nimeni altcineva. Nimeni altcineva nu avea ochii ăia. Nimeni altcineva nu mai avea brațul acela piton de culoarea sângelui închegat.

   Era murdar, asta era singura diferență. Chipul îi era mânjit de noroi. Noroi în păr. Noroi pe haine.

   Biciul se răsuci și se încolăci ca și cum avea o viață proprie.

   - Pleacă de aici, șopti Mary.

   Ce se întâmpla dacă murea aici, în FAYZ? Nu. Trebuia să scape. Și trebuia să-i salveze pe copii.

   Trebuia. Nu avea altă opțiune. Fusese nebună să creadă măcar că ar putea exista o altă opțiune.

   - Cred că am să aștept să se întoarcă micuții, spuse Drake.

   Rânji ca o fiară ce era, iar Mary îi văzu noroiul de pe dinți.

   - Cred că a venit momentul să termin ce-am început.

   Mary se scăpă pe ea în momentul acela. Putea s-o simtă. Dar n-avea ce face.

   - Du-te, spuse Drake. Du-te și-i adu aici.

   Mary clătină încet din cap, iar picioarele i se înmuiară de la genunchi.

   - Du-te! urlă Drake.

   Mâna-bici coborî asupra ei. Vârful îi trasa o linie de foc pe obraz și ea ieși în fugă din încăpere.

      Zil nu se putea hotărî, era blocat.

   Astrid îl amenințase deschis. A Noua Lege? Nici măcar nu se prefăcuse că n-ar fi vorba despre el. Își întorsese ochii ăia albaștri și reci spre el și-l amenințase. Astrid! O trădătoare, iubitoare de monștri!

   Și acum? Astrid instituise legea și-și făcuse publică amenințarea, iar acum toată lumea stătea și mânca pește și vânat și chiar vorbea despre legile lui Astrid.

   Ieri, Zil incendiase o mare parte din oraș. Rezultatul trebuia să fi fost haosul. Dacum acum Albert împărțea carne, și Astrid împărțea legi și era ca și cum Zil nu făcuse nimic, ca și cum nu era cineva temut și respectat.

   Ca și cum era un nimeni.

   Amenințat! Și, de îndată ce Sam se hotăra să-și facă apariția...

   - Comandante, poate ar fi mai bine să ne întoarcem în tabăra noastră, sugeră Lance.

   Zil se uită la el, șocat. Lance chiar îi sugera s-o șteargă hoțește? Lucrurile trebuiau să fie exact pe atât de rele pe cât se temea Zil că erau, de vreme ce până și Lance era speriat.

   - Nu, îl contrazise Turk, dar nu foarte tare și nici cu prea multă convingere. Dacă fugim, s-a terminat cu noi Nu vom face decât să stăm și să-l așteptăm pe Sam să vină să termine treaba.

   - Are dreptate, spuse o voce de fată.

   Zil se întoarse brusc și văzu o fată brunetă, una fruușică, dar nu cineva cunoscut. Nu era de la Human Crew. Ar trebui să-i spună să se care, să nu mai insiste să stea de vorbă cu el. El era Comandantul. Dar era ceva la ea...

   - Cine ești? întrebă Zil, cu ochii îngustați, plini de suspiciune.

   - Numele meu este Nerezza, spuse ea.

   - Ciudat nume, comentă Turk.

   - Da, este, recunoscu Nerezza.

   Fata le zâmbi.

   - Este italian. Înseamnă întuneric.

   Lisa stătea în spatele Nerezzei. Zil le putea vedea pe amândouă. Contrastul nu o favoriza pe Lisa. Cu cât te uitai mai mult la ea, cu atât Nerezza devenea mai frumoasă.

   - Întuneric, spuse Zil.

   - Avem asta în comun, zise Nerezza.

   - Știi ce înseamnă Zil? o întrebă el, uimit.

   - Știu ce înseamnă întuneric, răspunse Nerezza. Știu că a venit timpul lui.

   Zil își aduse aminte să respire.

   - Nu înțeleg.

   - Va începe foarte curând, spuse Nerezza. Trimite-l pe acesta - dădu din cap în direcția lui Lance - să-ți aducă armele.

   - Du-te! îi ordonă Zil.

   Nerezza își înclină ușor capul și-l privi pe Zil cu curiozitate.

   - Ești pregătit să faci ceea ce trebuie făcut?

   - Ce trebuie făcut? întrebă Zil.

   - Să ucizi, spuse Nerezza. Trebuie să curgă sânge. Nu e destul să aprinzi un foc. Mai trebuie să ardă cineva în flăcări.

   - Numai mutanții, spuse Zil.

   Nerezza începu să râdă.

   - Spune-ți ce vrei tu și te face pe tine fericit, spuse ea. Jocul e cel al haosului și al distrugerii, Zil. Joacă-l ca să câștigi.

      Edilio o văzuse pe Nerezza cu Zil. Nu putuse auzi ce-și spuneau, dar putuse să le citească limbajul trupului.

   Ceva era în neregulă aici.

   Zil era fascinat. Nerezza flirta puțin cu el.

   Unde era Orsay? N-o văzuse niciodată pe Nerezza fără Orsay. Erau inseparabile.

   Lance ieși în goană în direcția taberei lui Zil.

   Edilio aruncă o privire spre Astrid, dar ea nu era atentă. Fratele ei avea o bucată de pește într-o mână, și jocul în cealaltă.

   Micul Pete se holba la el, ca și cum nu-l mai văzuse niciodată pe Edilio până atunci, și era surprins de ceea ce vedea acum. Micul Pete clipi o dată. Se încruntă. Scăpă din mână peștele care îi mai rămăsese nemâncat și se întoarse imediat la jocul lui.

   Urmă un țipăt. Tăie zumzăitul și ciripitul unei mulțimi de copii mâncând.

   Edilio întoarse capul brusc.

   Mary venea fugind dinspre grădiniță. Țipând un cuvânt, un nume.

   - Drake! Drake!

   Se împiedică și se prăbuși cu fața în jos pe astfalt. Se ridică în genunchi și ținu în sus, să se vadă, palmele roșii, însângerate.

   Edilio alergă spre ea, împingându-i fără prea multă grijă pe copiii care stăteau în calea lui.

   Pe chipul lui Mary era o dungă roșie. Marker permanent? Acuarele?

   Sânge.

   - Drake! E în grădiniță! urlă Mary când Edilio ajunse lângă ea.

   Băiatul nici măcar nu încetini, ci trecu pe lângă ea ridicând arma în timp ce alerga.

   Cineva ieșea din grădiniță. Edilio încetini, ridică arma, ținti. Intenționa să-i dea lui Drake o singură șansă de a se preda. Avea să numere până la 3. Și apoi... avea să apese pe trăgaci.

   Brittney!

   Edilio coborî arma. Oprivea confuz. Oare Mary își pierdue mințile? O confundase pe fata moartă cu un monstru mort?

   - E și Drake înăuntru? întrebă Edilio.

   Brittney se încruntă confuză.

   - Drake e înăuntru? E înăuntru? Spune-mi!

   - Demonul nu e înăuntru, spuse Brittney. Dar e prin apropiere. Îl simt.

   Edilio se cutremură. Aparatul ei dentar încă era plin de noroi și de mici fragmente de pietriș.

   Edilio își făcu loc să treacă și se opri în ușa grădiniței. Îi auzi pe 2 dintre soldații lui grăbindu-se în spatele lui.

   - Stați pe loc, până vă strig eu, spuse Edilio.

   Împinse ușa cu umărul și orientă țeava puștii spre dreapta și apoi spre stânga.

   Nimic. Gol.

   Mary văzuse o fantomă. Sau poate că își pierdea mințile, cum spusese Astrid. Prea mult stres, prea multe probleme, niciun pic de relaxare.

   Își pierdea mințile.

   Edilio scăpă o răsuflare nesigură. Își coborî arma. Degetul îi tremura pe trăgaci. Cu grijă, scoase degetul de pe trăgaci și își odihni degetele pe piedică.

   Apoi văzu folia de plastic sfâșiată drept pe mijloc, de sus până jos.

      - Mary, spuse Nerezza. Lucruri îngrozitoare se vor întâmpla aici, și asta curând.

   Mary se holbă la ea. Ochii cercetau mulțimea. Îl văzu pe Edilio ieșind din grădiniță. Arăta de parcă văzuse o fantomă.

   - Demonul va veni, spuse Nerezza insistent. Toți vor arde. Toți vor fi distruși. Trebuie să-i duci pe copii la loc sigur!

   Mary scutură din cap neajutorată.

   - Eu nu mai am... am rămas fără timp.

   Nerezza îi puse o mână pe umăr.

   - Mary, vei fi liberă în curând. Vei fi în brațele primitoare ale mamei tale.

   - Te rog! o imploră Mary.

   - Dar mai ai încă un lucru de împlinit. Mary: Nu trebuie să-i lași pe copii în urmă, să treacă prin nebunia care va urma!

   - Și ce-ar trebui să fac?

   - Du-i la Profetă. Te așteaptă la ea. Du-i pe copii acolo. Pe stânca de pe plajă.

   Mary ezită.

   - Dar... nu am mâncare pentru ei acolo. Nu am scutece... Eu nu pot să...

   - Tot ce ai nevoie va fi acolo. Ai încredere în Profetă, Mary. Crede în ea.

   Mary auzi un țipăt teribil. Un tânguit prelung de groază, care se transformă în agonie. Dincolo de piață, de departe, unde privirea nu pătrundea.

   Copii alergând. Panicați.

   - FAYZ pentru oameni! urla Zil.

   Se auzi o armă. Mary îi putu vedea pe micuți aruncându-se la pământ, terorizați.

   - Copii! le ordonă Mary. Veniți cu mine. Urmați-mă!

   Copii care își pierduseră părinții și bunicii, care își pierduseră prietenii și școala, și biserica. Copii abandonați, neglijați, înfometați și terorizați, care învățaseră să aibă încredere într-o singură voce: a Mamei Mary.

   - Veniți cu mine, copii!

   Copiii se grăbiră să ajungă la ea. Și Mary, un păstor care se poticnea la tot pasul, îi conducea din piața orașului, spre plajă.

      Brittney venise în piață atrasă de nu mirosul de mâncare sau de mulțimea adunată, ci de o forță pe care nu o înțelegea.

   Acum îi vedea pe copii alergând și țipând.

   - E demonul? îl întrebă pe fratele ei angelic.

   - Da, tu ești demonul, răspunse Tanner. Tu ești.

   Brittney îi văzu pe copii fugind. Din calea ei?

   Îl văzu pe Edilio, chipul lui, o mască a terorii, ieșind din grădiniță, venind spre ea. Se uita la ea, cu ochii bulbucați.

   Nu pricepea de ce îi era frică de ea. Ea era un înger al Domnului. Fusese trimisă să lupte cu demonul.

   Dar acum își dădea seama că nu putea să se miște. Că nu putea să-și controleze picioarele să o poarte unde voia, că nu era în stare să se uite unde voia să se uite. Era la fel ca atunci când era moartă, gândi ea, amintindu-și de pământul rece care îi intrase în urechi și în gură.

   Edilio îndreptă arma spre ea și ținti.

   „Nu, voi ea să spună. Nu.”

   Dar cuvântul nu voia să iasă.

   - Drake, spuse Edilio.

   Avea de gând s-o împuște. Oare avea s-o doară? Avea să moară? Din nou?

   Dar o mulțime de copii se grăbiră să se pună între ea și Edilio. Biatul ridică arma și-o îndreptă în sus.

   - Fugi! o îndemnă Tanner.

   Fugi. Dar era greu să fugă când brațul îi creștea atât de lung, și conștiința ei se retrăgea și o altă prezență își făcea loc, împingând-o la o parte.

      Astrid văzu și auzi vacarmul.

   Îi văzu pe micuți alergând cu Mary, o gloată panicată de preșcolari care urlau și se împiedicau, de bebeluși în brațele asistenților lui Mary, toți grăbindu-se să iasă din piață și să ajungă pe plajă.

   Prea multe imagini într-o clipită pentru a putea fi procesate atât de repede.

   Zil, cu o pușcă în mână, țintind.

   Edilio ieșind din grădiniță.

   Nerezza zâmbind calmă.

   Și Brittney, din spatele lui, cu fața în cealaltă direcție.

   Micul Pete jucându-se cu jocul lui cu o intensitate febrilă. Degetele umblând frenetic. Cum nu se mai jucase niciodată.

   Și apoi Nerezza, mișcându-se repede, direct spre Astrid, hotărâtă. Avea ceva în mână, o rangă.

   Nerezza avea de gând s-o atace?

   Era nebună!

   Nerezza ridică ranga și lovi dintr-odată, cu o forță șocantă.

   Micul Pete se rostogoli peste jocul lui, fără să scoată un sunet.

  Nerezza se aplecă și-l întoarse pe micul Pete pe spate, smucindu-l.

   - Nu! strigă Astrid, dar Nerezza nu păru s-o audă. 

   Ridică ranga din nou, de data asta cu capătul ascuțit îndreptat spre micul Pete.

   Astrid întinse o mână, dar prea încet, prea stângaci. Ranga o lovi puternic peste încheietură.

   Durerea era incredibilă. Astrid urlă de durere și de furie. Dar Nerezza nu avea niciun interes față de ea. O împinse la o parte cu mâna liberă, de parcă ar fi fost doar o muscă enervantă. Și, din nou, ridică ranga deasupra capului micului Pete. Dar, de data asta, Nerezza se dezechilibră și rată lovitura. Ranga mușcă din pământul din dreptul capului micului Pete.

   Astrid se ridică în picioare și o împinse pe Nerezza un pas mai încolo.

   - Oprește-te! țipă Astrid.

   Dar Nerezza n-avea de gând să se oprească. Și nici să fie deranjată. Voia să-i vină de hac micului Pete cu o încrâncenare frenetică.

   Astrid o pocni cât de tare putu. Pumnul se izbi de clavicula Nerezzei, nu în față. Nu era destul s-o rănească pe fata cea întunecată, dar destul cât să o facă să-și rateze iar ținta.

   Acum, în sfârșit, Nerezza se întoarse spre Astrid cu o furie glacială.

   - Bine. Vrei tu să mori prima?

   Nerezza izbi orizontal cu ranga și o lovi pe Astrid în stomac. Astrid se îndoi de durere, dar se repezi spre Nerezza, cu capul înainte, ca la coridă, orbită de agonie.

   O lovi pe Nerezza în plin și-o culcă la pământ. Ranga zbură din mâinile ei și ateriză pe iarba bătătorită.

   Nerezza, rapid, se zvârcoli, chinuindu-se să ajungă până la ea. Astrid o lovi în moalele capului. Apoi, iar și iar, dar mâna Nerezzei, în ciuda loviturilor, tot se întindea după rangă, fiind la doar câțiva centimetri de ea.

   Astrid se aruncă peste Nerezza, greutatea ei țintuind-o pe fată la pământ. Astrid făcu singurul lucru care-i trecu prin minte în momentul acela: o mușcă pe Nerezza de ureche.

   Urletul de durere al Nerezzei era cel mai satisfăcător sunet pe care îl auzise vreodată.

   Își încleștă falca puternic, cât de tare era ea în stare, scuturând din cap de la stânga la dreapta, sfâșiindu-i urechea, simțind gustul sângelui în gură și lovind-o cu pumnii în moalele capului.

   Mâna Nerezzei apucă ranga, dar nu putea să ajungă până la spate, s-o poată lovi pe Astrid. Lovea orbește cu capătul ascuțit al uneltei, zgâriindu-i fruntea lui Astrid, dar nu reușea s-o desprindă de ea.

   Astrid își încleștă mâinile în jurul gâtului Nerezzei și strânse, dând drumul urechii, scuipând ceva scârbos din gură, apoi își concentră toată forța în strânsoarea pe care o forma în jurul gâtului Nerezzei.

   Și strânse.

TREIZECI ȘI OPT

      32 MINUTE

   Sanjit și Virtue îl cărau pe Bowie pe o targă improvizată, care nu era altceva decât un cearșaf întins între ei doi.

   - Ce facem? întrebă Peace, frământându-și mâinile neliniștită.

   - O ștergem, spuse Sanjit.

   - Ce înseamnă asta?

   - C-o ștergem? O, e ceva ce am făcut de vreo câteva ori în viața mea, spuse Sanjit. În viața asta ori lupți, ori o ștergi. Doar nu vrei să lupți, nu-i așa?

   - Mi-e frică, se plânse Peace.

   - Nu ai de ce să te temi, spuse Sanjit, străduindu-se să țină bine capetele cearșafului în mâini, în timp ce mergea cu spatele spre stâncă. Uită-te la Choo. El nu pare speriat, nu-i așa?

   De fapt, Choo părea speriat de moarte. Dar Sanjit nu voia ca Peace să-și piardă cumpătul. Partea cea mai înfricoșătoare abia acum urma.

   - Nu, răspunse Peace cu îndoială.

   - Fugim de aici? întrebă Pixie.

   Avea o pungă de plastic cu piese de Lego într-o mână, nu se știa de ce, dar părea hotărâtă să nu se despartă de ea.

   - Păi, de fapt, sperăm să putem zbura de aici, răspunse Sanjit vesel.

   - Zburăm cu elicopterul? întrebă Pixie.

  Sanjit schimbă câteva priviri cu Virtue, care se chinuia și el, ca și Sanjit, cu picioarele tremurânde, împleticindu-se în iarba înaltă.

   - De ce fugim? întrebă Bowie plângăreț.

   - E treaz, spuse Sanjit.

   - Zici tu, se răsti Vrtue, printre răsuflări groaie.

   - Cum te simți, micuțule? îl întrebă Sanjit.

   - Mă doare capul, spuse Bowie. Și vreau niște apă.

   - Ți-ai ales un moment cum nu se poate mai potrivit, mormăi Sanjit.

   Ajunseră la margnea stâncii. Sfoara era încă acolo unde o lăsaseră el și Virtue alaltăieri.

   - OK, Choo, coboară tu primul. Eu o să-i cobor pe copii până la tine, unul câte unul.

   - Mi-e frică, spuse Peace.

   Sanjit îl lăsă pe Bowie ușor jos și își rășchiră degetele chircite.

   - OK, ascultați-mă bine cu toții.

   Îl ascultau. Spre ușoara mirare a lui Sanjit.

   - Ascultați: tuturor ne e frică, OK? Deci, nu e nevoie să-mi aducă aminte cineva cât de frică ne e. Vouă vă e frică. Mie îmi e frică. Tuturor ne este.

   - Și ție ți-e frică? îl întrebă Peace.

   - Fac pe mine, răspunse Sanjit. Dar, câteodată, viața devine grea și înfricoșătoare, OK? Cu toții am fost și altă dată în locuri în care ne-a fost frică. Dar suntem aici, nu? Suntem cu toții încă aici.

   - Eu vreau să rămân aici, spuse Pixie. Nu pot să-mi las păpușile.

   - O să ne întoarcem după ele, spuse Sanjit.

   Îngenunche, irosind secunde prețioase, așteptând ca mutantul ăla ciudat, Caine, cu ochii lui ca de gheață, să apară din casă în orice moment.

   - Copii, noi suntem o familie, nu? Și rămânem împreună, nu-i așa?

   Nimeni nu părea sigur de asta.

   - Și supraviețuim împreună, OK, insistă Sanjit.

   Tăcere prelungă. Priviri insistente.

   - E OK, spuse Virtue într-un târziu. Nu vă faceți griji, copii. O să fie totul OK.

   Aproape credea asta și el.

   Sanjit își dorea să fie atât de încrezător.

      Astrid putea simți în mâini arterele și venele, și tendoanele din gâtul Nerezzei. Simțea cum sângele pompa în vene, încercând să ajungă la creierul Nerezzei. Simțea felul în care mușchii se răsuceau.

   Simți trahea Nerezzei în convulsii, întregul corp i se zvârcolea acum, în spasme sălbatice, organele țipând frenetic după oxigen, nervii zvâcnind, creierul Nerezzei trimițând semnale smucite de panică.

   Mâinile lui Astrid strângeau. Degetele i se înfipseră în carne, ca și cum ar fi încercat să strângă pumnii, și gâtul Nerezzei îi stătea în cale și, dacă ar fi strâns destul de tare...

   - Nu! strigă Astrid.

   Îi dădu drumul. Se ridică repede, se dădu înapoi, se uită cu groază la Nerezza, la cum fata se sufoca și se chinuia să respire.

   Nu mai era aproape nimeni în piață.

   Mary îi dusese pe micuți în fugă spre plajă, ceea ce stârnise o panică de proporții, care molipsise pe toată lumea. Toată lumea se grăbea să ajungă pe plajă Astrid îi vedea în timp ce fugeau.

   Apoi văzu silueta inconfundabilă care se luase alene după ei.

   Aproape că ar fi putut fi oricine altcineva, oricare alt băiat înalt și slab. Dacă nu ar fi fost biciul șerpuindu-se în aer și încolăcindu-se cu tandrețe în jurul corpului lui, doar pentru a se descolăci și a lovi.

   Drake râdea.

   Nerezza se chinuia să respire. Micul Pete se holba.

   Focuri de armă, o singură rafală zgomotoasă.

   Soarele apunea acum în apă. Un soare roșiatic.

   Astrid călcă peste Nerezza și îl întoarse pe spate pe fratele ei. Copilul gemu. Își flutură genele, deschizând încet ochii. Mâna i se întindea deja după joc.

   Astrid îl ridică. Era cald la atingere. O senzație plăcută îi furnică brațul.

   Astrid îl prinse pe micul Pete de gulerul cămășii, cu pumnii ei care o dureau.

   - Ce înseamnă jocul ăsta, Petey?

   Văzu cum privirea i se face sticloasă. Acoperită de vălul acela care îl separa pe micul Pete de lumea din jurul lui.

   - Nu! țipă ea, cu fața la câțiva centimetri distanță de a lui. Nu și de data asta! Spune-mi. Spune-mi!

   Micul Pete se uită la ea, susținându-i privirea. Era conștient. Și totuși, nu spunea nimic.

   Era o pierdere de vreme să-i ceri micului Pete să folosească niște cuvinte. Cuvintele erau uneltele ei, nu ale lui. Astrid își coborî vocea:

   - Petey. Arată-mi. Știu că ai puterea s-o faci. Arată-mi.

   Ochii micul Pete se făcură mari. Ceva, dincolo de privirea indiferentă și inexpresivă, se urnise.

   Pământul se căscă sub picioarele lui Astrid. Devenise o gură. 

   Ea țipă și căzu, învârtindu-se în spirală, printr-un tunel de noroi, aprinse de țipete de neon.

      Diana deschise un ochi.

   Ce vedea în fața ei era o suprafață de lemn. O cutie vărsată de Cherios era obiectul cel mai recognoscibil din apropiere.

   Unde era?

   Închise ochiul și își puse din nou aceeași întrebare: „Unde sunt?”

   Avusese un vis oribil, plin de detalii oripilante. Violență. Înfometare. Disperare. În vis, făcuse lucruri pe care nu le-ar fi făcut niciodată în viața reală.

   Deschise ochii din nou și încercă să se ridice în picioare. Căzu pe spate rău de tot. Abia dacă simți podeaua când se lovi cu capul de ea.

..................................................................