......................................................................
3-5
- Mulțumesc că ai venit după mine, încerc să-i spun, dar buzele-mi sunt foarte ostenite și abia se urnesc.
- Oricând, Zara. Vorbesc serios.
Cred că îmi miroase părul.
- Știu că mă urăști și toate astea, dar vreau să fim prieteni, îi spun cu ochii închiși.
- Nu te urăsc, spune el. Nici pe departe.
- Atunci nu înțeleg. Suferi de partenofobie?
- Partenofobie?
......................................................................
- Mulțumesc că ai venit după mine, încerc să-i spun, dar buzele-mi sunt foarte ostenite și abia se urnesc.
Cred că îmi miroase părul.
- Știu că mă urăști și toate astea, dar vreau să fim prieteni, îi spun cu ochii închiși.
- Nu te urăsc, spune el. Nici pe departe.
- Atunci nu înțeleg. Suferi de partenofobie?
- Partenofobie?
- Ți-e frică de fete.
- Ești atât de ciudată.
Se lipește și mai tare de mine, cu o strălucire diavolească în ochi, de parcă s-ar strădui să nu izbucnească în râs, și-mi atinge părul. Nimeni nu m-a atins așa vreodată, delicat și romantic, și totuși puternic....
- Nu mi-e frică de fete.
- Atunci de ce n-ai sărutat nicio fată până acum?
O scânteie se aprinde în ochii lui.
- Poate n-am întâlnit fata potrivită.
- Am mai auzit replica asta.
Mă uit la buzele lui și, dintr-un motiv bizar, spun din nou:
- Ar trebui să fim prieteni.
- De-acord cu tine.
Un val de căldură îmi străbate simțurile și mă cuibăresc mai tare lângă el.
- Adică nu-s una dintre femeile alea enervante din filme care se îndrăgostesc de un individ doar pentru că le-a salvat, mai ales că tu nu m-ai salvat azi, nu-i așa?
- Dacă te-am salvat?
Simt contracții în stomac.
- Nu contează.
Nick izbucnește în râs.
- Termină, zic și-l lovesc ușor în picior.
- Nu pot.
Trupul lui se scutură de râs și pare cumva mai tânăr și mai drăguț.
Odată, am fost cu tata la un film stupid despre NASCAR, iar pe tata l-a apucat damblaua. Se transformase într-un băiețel pentru care toate grijile de pe lume - gen facturi, eu sau drepturile omului - se risipiseră într-o glumă proastă.
Nick trage aer adânc în piept - atât de adânc că mă cufund cu el - apoi răsuflă și rostește cu un glas atât de scăzut că abia îl aud.
- Nu vreau să pățești nimic, Zara. Nu vreau să se-atingă nimeni de tine.
Surâd.
- Bine, dar să știi că nu-s genul acela de fată neajutorată care intră mereu în bucluc.
Și adorm, ceea ce e firește ridicol, pentru că discuția tocmai devenise interesantă.
Filofobia
Frica de a te îndrăgosti sau de a fi îndrăgostită
Mă trezesc a doua zi dimineață în pat. Nu pe canapea, ci în patul meu. Asta înseamnă că am visat totul! Nu? Da` de unde.
Îmi ating obrazul rănit. E pansat cu tifon și leucoplast. Trupul mi-e amorțit. Am urme pe mână de la atenuarea căderii. Nu sunt foarte adânci, dar arată nostim. Nu este ușor să stau ridicată. Oasele îmi trosnesc de parcă aș fi alergat la maraton. Mă doare plexul.
Cu greu, mă ridic din pat și mă târăsc până la oglindă. Bandajul alb aproape se pierde pe chipul meu alb. Probabil că Betty m-a înghijit, dar nu-mi aduc aminte de Betty sau de plecarea lui Nick... numai numele mă face să roșesc. Doamne, i-am cerut să fim prieteni. Așa ceva nu se face.
Catagelofobia e teama de a fi ridiculizat. E o fobie cât se poate de firească. O fobie pe care ar trebui s-o întrețin constant.
- Mereu în căutare de afecțiune, jalnică, îi reproșez reflecției mele hâde în oglindă.
Reflecția îmi răspunde cu aceleași cuvinte.
Îmi trec degetele prin păr și mă las păgubașă.
Catagelofobia.
De ce să-mi pese? Nu găsesc niciun motiv ca să-mi pese de Nick. E doar un băiat drăguț care aproape m-a izbit cu mașina lui drăguță. Desigur, inspiră confort, căldură și siguranță, dar nu-i deloc sigur. Știu asta. Bag mâna în foc. În plus, de ce s-ar simți atras de mine? Fata care mă privește din oglindă e prea spălăcită, prea simplă și are ditamai bandajul pe față.
Îmi trag părul și încerc să mă uit în oglindă, să nu-mi pese. Bunica îmi așază o mână pe umăr și tresar speriată.
- Zara?
Mă-ntorc și mă sprijin de dulăpior. Mi-e teamă s-o privesc în ochi.
Betty mă mângăie pe păr, apoi rostește:
- Trebuie să te dai cu balsam, să nu ți se mai încâlcească.
- Știu.
De-afară se aude lătrat de câini.
- Jigodii blestemate, mormăie ea, plimbându-și privirile de la geam la mine. Fain băiat, Nick ăsta.
Mă uit la ea.
- Nu mă place.
- Serios? Tu pe cine încerci să convingi aicea? Când am intrat ieri, apăsa cu mâna bandajul pe obrazul tău, în timp ce tu dormeai și băleai pe canapea.
- Băleam?
- Nu foarte mult, râde ea.
Îmi ascund chipul în palme. Aerul din cameră e stătut și miroase a sânge închegat și îndoială. Betty îmi îndepărtează mâinile. Fața ei e numai zâmbet.
- Te place, Zara, chicotește ea. Te-a îngrijit. Asta fac bărbații când au o pasiune pentru cineva.
- Da, e evident că are funcția „salvează femeile neajutorate” înscrisă în gene, iar eu nu-s nici pe departe o femeie neajutorată, rostesc cu amărăciune.
Gustul amar al cuvintelor îmi rămâne pe limbă.
- Nici pe departe. Ești prea ocupată să salvezi viețile unor oameni pe care nici nu-i cunoști, face semn spre teancul de hârtii de la Amnesty International.
- Și ce-i rău în asta?
- E un lucru bun, Zara. Este drept. Doar că.... vezi tu, toți avem nevoie de puțin ajutor din când în când. Asta nu înseamnă că suntem nevolnici.
- Dar nu mă place în sensul acela....
- Să știi că nu-i rușinos să admiți că te place. E firesc să ai sentimente plăcute. Tatăl tău n-are vrea să ne agățăm viețile în cuier.
Așternuturile mele stau de-a valma pe saltea. Niciunul nu se află la locul potrivit. Încerc să le aranjez cumva. Teancul de cărți și rapoarte Amnesty International se prăbușește la picioarele mele. Cartea cu numele tatei e chiar deasupra, invitându-mă s-o răsfoiesc.
- Ce harababură e aici, mormăi, în timp ce încerc să refac turnul de cărți. Îmi pare rău că sunt atât de dezordonată. Pun pariu că maică-mea era mult mai ordonată când ați primit-o în casă.
- Așa e, dar uita mereu să pună capacul la pasta de dinți.
- Uită și acuma!
Fac semn spre rapoartele despre drepturile omului, ca să subliniez ideea de mai devreme. Sunt o droaie de numere în rapoartele acelea și fiecare număr reprezintă suferința unui om, povestea unei persoane. Simt o durere în stomac și las cartea pe morman. În schimb, o iau pe cea de la bibliotecă.
- Tata a împrumutat cartea asta mai demult. Am găsit numele lui pe fișă.
Betty ia cartea și se holbează la ea pentru o veșnicie.
- N-aveți teamă, pe aici sunt tigri, rostește ea cu glas șoptit.
- Crezi că el a scris asta?
O ating pe braț și o simt fragilă.
- Pare scrisul lui.
- Oare ce înseamnă?
- E o povestire de Ray Bradlbury.
Numele nu-mi spune nimic. Betty observă imediat și mă lămurește.
- Un mare scriitor de science-fiction. Printre cei mai buni.
- Ah, n-am prea citit science-fiction.
- Hmmm.
Zâmbetul de pe chipul ei piere. Închide cartea și mi-o dă înapoi. O țin la piept pentru câteva clipe, deși sunt conștientă de patetismul gestului. Însă cartea emană o aură aparte, ca și cum ar fi un mesaj lăsat de tata.
Betty mă țintuiește cu privirea.
- Ai ieșit singură azi-noapte.
Așez cartea pe teancul de rapoarte și rostesc spășită:
- Știu, dar....
- Zara?
Glasul ei devine amenințător. N-am răspuns suficient de iute.
- Îmi pare rău, rostesc repede. Le-am spus lui Nick și lui Issie că ies. Mă rog, le-am trimis două mesaje, ca să nu încerce să mă oprească. Și... aveam nevoie de răspunsuri.
- Și te-ai gândit să cauți răspunsuri în toiul nopții? Ia o pernă.
Trag aer adânc în piept.
- Căutam pe cineva.
- Pe cine?
- Pe individul de pe marginea drumului. Pe care l-am văzut când m-ai adus de la aeroport, explic, făcându-mi în continuare de lucru cu așternuturile.
Atingerea lor e răcoritoare, delicată și fermă.
Betty chibzuiește puțin.
- Proastă idee, Zara.
Mă ridic în capul oaselor.
- De ce?
Betty se oprește din bătut o pernă.
- Individul ăla e periculos.
- Cum? De unde știi că e periculos? În ce fel este periculos?
Se apleacă asupra patului și începe să-l rearanjeze, vârând cu grijă colțurile cearșafului pe după saltea.
- Cred că el l-a răpit pe băiatul ăla.
- Și eu cred același lucru. De ce nu-l arestăm?
- Înainte să arestezi pe cineva, mai trebuie să-l și prinzi.
Supărarea ei se răsfrânge asupra pernei pe care o aranjează cu mișcări rapide, agresive. Părul ei alb strălucește ca zăpada în razele soarelui.
- Și nu lasă nicio urmă, niciun indiciu. Tot apare și dispare. Mă mir că l-am văzut în seara aceea. Aș vrea să-l mai întâlnesc o dată.
- De ce?
- Să pun mâna pe el, mârâie ea, și pentru o secundă, Betty nu mai e Betty, ci o creatură sălbatică. Pe oricine răpește băieți.
- Dar nu ești sigură că el e făptașul.
- Nu.
Ard de nerăbdare să le povestesc și noilor mei prieteni, Nick, Issie și Devyn.
- Vai, voi întârzia la școală.
- Te duc eu.
- Nu-i nevoie.
Mă întorc și mă uit la ea. Are umeri lați, de înotător, dar e subțirică. Nu știu cum rezistă o femeie, ajunsă la o vârstă, printre oamenii aceia care stau să moară.
- Fă-mi hatârul ăsta, surâde ea. Lasă-mă să fiu bunicuță pentru o zi și să am grijă de tine. Ce zici?
- Bine, zâmbesc eu. Dacă-mi faci cacao cu lapte.
- Era să uit, cred că ai făcut o comoție mică.
- Nu-i adevărat.
- Ei, cum să nu?
Betty mă lasă în fața școlii. Mai stăm câteva secunde în parcare, deși am întârziat deja și mai trebuie să trec și pe la doamna Nix.
- Mamei tale îi e dor de tine, Zara, rostește Betty din senin.
Simt o strângere de inimă.
- Da. Știai că unii se tem de urâțenie? Pe bune. E o teamă consemnată. Se numește cacofobie.
- Iar unii se tem să vorbească de mamele lor.
- Ha, m-ai prins.
- Nu-ți mai da ochii peste cap, mă ceartă Betty, dar fără să ridice glasul.
Bate cu degetele pe volan.
- Mă îngrijorează puțin relația voastră. Am impresia că o eviți.
Închid ochii, dar nu-i mai dau peste cap.
- Ea m-a alungat aici.
- Te-a trimis aici fiindcă își făcea griji pentru tine. Îți pierduseși pofta de viață.
Mă apucă de genunchi și mă strânge cu dragoste. Pielea ei pare fragilă și subțire.
- Cred că ți-a mai revenit puțin pofta de viață..
Ridic o singură sprânceană, să-i arăt ce cred despre asta.
Mă lovește peste genunchi și râde.
- Ia te uită, talent curat. Hai, dă-i drumul.
Claxonează de rămas-bun și pleacă să salveze lumea.
Mă războiesc cu vântul rece și reușesc să intru în școală. Pornesc pe coridor, pe lângă vulturul mare de lemn și autoportretele elevilor de la secția de arte. Nu-mi place școala, dar mai bine aici decât să stau toată ziua singură, gândindu-mă la glasul din pădure.
Ușa secretariatului e închisă, dar o deschid și mă aplec peste tejghea, așteptând ca doamna Nix să mă observe. Momentan, fredonează și fluieră un cântec country despre pierdut vremea și condus mașini.
Îmi dreg glasul ca să știe că sunt aici.
Funcționează.
Doamna Nix se întoarce și zâmbește.
- Zara!
Pune hârtiile pe birou și vine la tejghea. Când îmi zărește bandajul, mă întreabă îngrijorată:
- Ești bine, Zara?
Încuviințez.
- Am căzut aseară, în timp ce alergam.
Doamna Nix clatină din cap și îmi semnează permisiunea de întârziere.
- Sper că ți-a spus bunica ta să-ți porți jacheta pe dos.
- Poftim?
Permisiunea îmi flutură în mână.
Privirile ei coboară încet asupra mea.
- Credeam că Betty te-a prevenit, rostește ea cu încetineală exagerată.
Clatin din cap în semn că nu.
- Nici maică-ta?
- Nu, de ce-ar fi făcut una ca asta? întreb tot mai încurcată.
Știu că doamna Nix e o dulce, dar acum se comportă al naibii de ciudat, de parcă ea ar avea motive de mirare.
- Păi, cum de ce? Toată lumea se face că nu vede, dar a început din nou, mormăie ea.
Lovește în tejghea și dă peste o cutie de clame colorate, care se împrăștie pe podea, pe mascota școlii.
- Vai, ce nătăfleață sunt!
Se apleacă și începe să strângă clamele. Mă aplec și eu s-o ajut, și genunchii noștri se ating. Nu-mi vine să cred că a zis „nătăfleață”.
- Stați liniștită.
- Ești o fată tare dulce, ca și mama ta de altfel.
Se ridică în picioare.
- Mulțumesc de ajutor.
- Pentru puțin.
Îmi dau părul după urechi, pentru că îmi intra în ochi și nu puteam s-o văd așa cum îmi doream.
- Deci, de ce trebuie să-mi port jacheta pe dos?
Doamna Nix se îmbujorează și dă din mână, de parcă n-ar fi mare lucru:
- Păi o porți pe dos dacă mergi noaptea pe stradă, singură. Așa umblă vorba din bătrâni. O superstiție. Credeam că toți au auzit de ea.
- De ce?
Se face și mai roșie. Sună telefonul și pare încântată să-l audă. Îmi face semn că pot să plec și răspunde cu entuziasm forțat, profesional.
- Bună ziua, doamna Nix aici, secretara, cum pot să vă ajut în această zi frumoasă?
Îmi iau biletul și plec.
Maine e tot mai ciudat, pe zi ce trece.
Mă întâlnesc cu Devyn după ora de spaniolă. Merg la braț cu Ian.
- Bună! Trebuie să vorbesc cu Zara puțin, spune Devyn.
- Sigur, face Ian, fără să încetinească.
- Între 4 ochi.
- Ahh, bâiguie Ian. Ne vedem mai târziu, Zara.
- Bine, spun, urmărindu-l cu privirea. Săracul băiat.
- Las` că se descurcă, spuse Devyn. Mă gândeam la o carte. O ai la tine?
- Da.
Îi arăt cartea.
- Mi-o împrumuți, te rog?
Simt un nod în gât.
- Da... cum să nu.
- Voi avea grijă de ea, Zara. Promit. Știu că tatăl tău a scris în ea și că are o însemnătate specială pentru tine.
Îi dau cartea și ne continuăm drumul.
- Chiar atât de tare sare-n ochi?
- Și pentru mine ar avea o însemnătate specială. Vreau doar s-o răsfoiesc când am puțin timp.
- Sigur. M-am gândit la citatul ăla despre tigri.
- Și?
- Am senzația că e important.
- Știu.
Issie se apropie de noi, cu pași apăsați.
- Sunt foarte supărată pe tine!
- Pe mine? fac eu.
Mă apucă de cot.
- Da, pe tine. Ai alergat singură azi-noapte. Ești o idioată!
- Mulțumesc, Is, rostesc și-mi retrag mâna.
- Putea să te răpească, spune ea, căutând sprijin în ochii lui Devyn.
- A fost o prostie mare, aprobă el. Ne-a povestit Nick ce s-a intâmplat, cu individul care te chema pe nume.
Tac. Issie se înmoaie, își pune brațul în jurul taliei mele.
- Ok.
- Nici....
- Nu vrem să devii o martiră, mi-o taie Is. Vom găsi împreună o soluție. Fără martiri, nu, Devyn?
- Așa-i. Ori toți, ori niciunul.
- Uite, Zara, câtă lume s-a strâns, spune Is entuziasmată, țopăind printre bănci.
Îmi plimb privirile prin sala de clasă unde am organizat întâlnirea Amnesty International. Nici urmă de Nick.
- Au venit 10 oameni, Issie, oftez eu. Nu-i deloc mult. Sunt mii de oameni care au nevoie de ajutorul nostru.
Ian îmi face semn cu mâna. Zâmbește radios și se apropie țanțoș, de parcă el i-ar fi adus pe toți 10, ceea ce probabil s-a și întâmplat.
- Hai că nu-i rău 10 oameni, zice Is. Hopa, uite cine a venit.
- Măcar a venit, zic, împărțind pixuri și plicuri timbrate. Spre deosebire de alții.
Gândul că Nick n-a venit mă roade.
- Măcar lui îi pasă, adaug, când Ian e lângă noi.
- Hei, Zara. Văd că a venit ceva lume.
Mă uit furiș spre Issie, care-mi aruncă un „ți-am zis eu” din priviri.
- Sunt doar 10 oameni.
- Pentru orășelul ăsta e ceva. La Key Club de pildă, dacă vin 5 oameni e sărbătoare. Te ajut să împarți hârtiile alea?
- Da. Te rog.
Ce amabil e.
De-abia după ce le-am explicat cum stă treaba cu Amnesty International și cei prezenți încep să întocmească scrisori pentru eliberarea deținuților politici, apare și Nick.
Se așază în banca din față, pentru că Ian se pusese deja lângă mine.
- Drăguț din partea ta că ne vizitezi, Colt, îl persiflează Ian.
Dintr-odată, pare un șarpe, plin de solzi și gata de atac. Nu-i de bine.
Issie își duce iute mâna la ochi, temându-se parcă să asiste la deznodământul sângeros.
Îi arunc o privire severă.
- Ai întârziat.
Nick se mulțumește să zâmbească. O crenguță de molid îi atârnă de pulover.
„Eu sun alfa, ba nu, eu” par să-și pună, cu umerii încordați și pieptul împins.
- Sunt atât de înduioșători uneori, îi șoptește Devyn lui Is, suficient de tare încât să-l auzim.
- Știu, îi șoptește ea.
Nick îndepărtează crenguța din pulover și rostește cu glas liniștit:
- Suntem, nu-i așa?
Apoi îmi zâmbește și, cu toate că mi-e rușine să recunosc, inima mi-o ia razna. Adesea, inima te trădează. De aceea, e perfect normal să fii cardiofobic, adică să-ți fie frică de inimă.
- Scuze că am întârziat. Spune-mi ce să fac, Zara, zice Nick, legănându-se nepăsător pe călcâie.
Ian e fata să facă pixul bucăți, așa că mă ridic iute și îi înmânez un apel pentru Acțiune Urgentă și niște hârtie.
Afară, cerul e albastru și luminos, genul de cer pe care pictorii îl redau mereu în lucrările lor, cerul care izbutește să-i dea unei fetițe din Charleston ca mine un zâmbet pe buze.
La ora de educație plastică mă uit pe geam la dansul culorilor pe frunzișul copacilor. Ar trebui să fac un colaj cu vulturi, dar gândurile mă poartă mereu spre deținuți politici și spiriduși.
Tai o bucată roșie de brocart și o lipesc pe aripa stângă a vulturului. În timp ce lucrez, Nick intră în sală și se așază la masa de lângă mine.
- E-n regulă dacă stau aici?
Dau din cap.
Inima-mi face tumbe peste tumbe, în timp ce mintea e curioasă de ce s-a pus lângă mine. Sunt un milion de mese la care ar putea să stea, printre care și cea la care stă de obicei.
Nu te entuziasma. Nu-i da o semnificație aparte. Probabil vrea să discute despre spiriduși.
Nick intră în debaraua cu materiale, își ia planșa și o întinde pe masă. E un lup care fuge prin pădure, făcut din hârtie creponată.
- Îmi place, îi spun.
- Și-al tău e fain, zâmbește el.
Lucrăm în tăcere pentru 1 minut. Aș vrea să spună ceva. Orice. Ei, nu chiar tot ce-i trece prin cap, poate ceva drăguț.
- Ești prea tăcut, îmi iese porumbelul.
Nick izbunește în râs.
- Că tu nu ești?
- Nu eu m-am așezat lângă tine.
- Adevărat, dar tu mi-ai cerut aseară să fim prieteni, rostește, cu sclipiri în ochi.
- Șșș. Unele lucruri nu trebuie spuse de două ori.
Își duce mâna la inimă, de parcă l-aș fi rănit.
- Ce, vrei să zici că nu-i adevărat?
- Da, sunt ahtiată după afecțiune, asta ai înțeles.
- Nu-i adevărat.
- Ba da.
Zâmbește și spune cu glas blând:
- Nu ești ahtiată după afecțiune, Zara.
Decupez încă o bucată de hârtie și rotunjesc colțurile cu un cuțit de modelism.
- Da, vezi să nu.... mormăi.
Mai lucrez puțin la proiect, mai învârt câteva rotițe în creier și rostesc:
- Unde mai pui că un prieten adevărat n-ar aduce niciodată în discuție un subiect de care celuilalt îi e rușine, datorită lamentabilului inerent.
Râde cu sughițuri.
- Lamentabil inerent?
Mă prefac că îi înțep brațul cu cuțitul. Firește, profesoara observă și agită un pistol de lipit în direcția mea.
- Zara!
- Glumeam, spun eu.
- Trebuie să-l rog pe domnul Colt să se mute de-acolo? Puțină dragoste de după-amiază?
Cei din jur chicotesc, nu râd, ci chicotesc. Sângele îmi năvălește în obraji.
- Nu, e în regulă. Se potolește.
- S-o crezi tu, chicotește o fată cu părul franjurat.
Partenerul ei de lucru bate palma cu ea.
- Hai, la lucru toată lumea!
Profesoara își aranjează bluza, dezvăluind vârful sutienului.
- Să-i lăsăm pe Nick și pe fata cea nouă în pace.
Sângele clocotește în mine și înfig cuțitul într-o bucată de ziar.
- Urăsc să fiu fata cea nouă.
- De ce?
Mă uit la ei și încerc săă-i ignor falca puternică, ochii căprui și mâinile mari, dar nu răspund.
Mai petrecem 1 minut cu nasul în colaj. Prezența lui e nespus de apăsătoare și am impresia că simt până și căldura pe care-o emană. Îmi place.
- Azi-dimineață, doamna Nix s-a purtat tare ciudat. Mi-a spus să-mi port hainele pe dos dacă vreau să ies noaptea pe stradă.
- Ce?
- Știu, și eu am avut aceeași reacție, așa că am căutat pe Google, spun eu.
- Așa.
- Ei, se spune că spiridușii îi confundă pe oameni, noaptea în pădure. Dar, dacă porți hainele pe dos, ești ferit de primejdie.
Nick lipește câteva hârtii.
- Curios.
Face o pauză.
- Am discutat niște lucruri cu Betty.
- Știu, mi-a spus deja.
- Diseară, îți va spune anumite chestii.
- De ce nu-mi spui tu acum?
- Pentru că....
- Pentru că...?
- S-ar putea să audă și alții, șoptește el, arătând împrejur.
- Dă-mi măcar un indiciu.
- Hai, nu te bosumfla. Ești prea dulce când faci botic.
Simt fluturași în stomac, dar chipul lui se întunecă dintr-odată și devine serios.
- Spune-mi acum, insist.
- Nici gând.
- Te rog!
- I-am promis lui Betty.
- Și ce dacă?
- Nu vreau să-mi calc cuvântul.
- Fie.
Mă dau bătută.
Îmi fac totuși curaj și-i spun:
- Dacă tot suntem prieteni, ar trebui să știu mai multe despre tine.
- Dă-i drumul, mă invită el cu brațele deschise.
Șovăi o clipă.
- Cu ce se ocupă părinții tăi?
- Fotografiază natura. Călătoresc mult.
- Unde?
- Peste tot. Chiar acum fac un film în Africa.
- Nu-mi vine să cred.
- Pe bune.
Încep să lipesc bucățile de brocart și vărs puțin lipici pe deget.
- Deci stai singur.
- Da.
Mă cutremur. Ce trist.
- Nu te simți groaznic sau părăsit?
- Menirea mea e să fiu aici, clatină el din cap.
- Ce filosofic sună.
Ating rana și încă doare. Mă întreb dacă Betty i-a spus mamei mele.
Citesc îngrijorare în ochii lui.
- Acesta e adevărul.
E clar că pentru el subiectul e fumat deja, dar insist, agasată de faptul că suntem atât de diferiți.
- E bine să știi unde îți este locul, spun eu.
- Într-o bună zi, vei ști și tu, Zara.
Ridic din umeri.
- Mă îndoiesc.
Mereu am avut prieteni în jur, dar niciodată n-am simțit că locul meu este printre ei. Mama spunea că e o senzație firească la vârsta mea.Țin minte c-am luat foc când mi-a spus asta și am plecat iute, neagră de supărare.
- Nu cred că-mi voi găsi vreodată locul, șoptesc.
Îmi iau privirile de la Nick și mă uit la colaj. N-ar trebui să mă holbez la el tot timpul.
- Sunt genul de persoană care se acomodează foarte greu. Nu-i așa grav.
- Sunt convins că vei reuși până la urmă.
- Crezi?
- Sută la sută.
Face semn spre pensula de lipit.
- Mi-o împrumuți puțin?
Ne întindem spre ea în același timp și-n clipa în care degetele noastre se întâlnesc neoanele fluorescente de deasupra pâlpâie și se sting.
Toți protestează înfundat, deși e suficientă lumină naturală ca să putem vedea, atâta doar că nu ne putem concentra pe detaliile mai fine.
Nick mă mângâie ușor, într-atât de ușor încât e greu să-mi dau seama dacă atingerea e reală. Inima-mi pâlpâie ca neoanele mai devreme, dar nu se stinge. Mă-ntorc și-l privesc în ochi. El se apleacă și-mi șoptește:
- Va fi greu să fim doar prieteni.
Luminile se aprind.
- O micuță cădee de tensiune, zâmbește profesoara și deschide brațele. Bine ai venit în Maine, Zara, țara penelor de curent.
- Am auzit că n-ai venit cu mașina ta, azi, îmi șoptește Nick în ureche. Te duc eu, dacă vrei, după antrenamentul la cros.
- Bine, zic eu, încercând să-mi stăpânesc emoția, deși îmi ine să sar și să țopăi prin toata clasa de bucurie.
Nick mă duce acasă cu mașina.
Devyn ne așteaptă la ieșirea din clasă.
- Ce s-a întâmplat? spune Nick.
Brusc, se întunecă la chip.
- Issie e ok?
- Da, spune Devyn și face semn să-l urmăm.
Părăsim coridorul principal și găsim un cotlon mai retras, cu două uși, una spre instalații și alta roșie, ce dă în cămăruța cu provizii. Ne înghesuim toți 3 acolo, iar eu și Nick ne lăsăm pe vine.
- E de rău, începe Devyn.
- Zi-ne odată.
- Sărută oameni, spune Devyn.
Izbucnesc în râs.
- Cine sărută oameni?
- Spiridușii, explică Devyn, ridicând cartea de la bibliotecă. Nu-i de glumit, Zara.
- Scuze, ai dreptate. Sărută oameni, repet și mă uit la Nick, care n-a sărutat o fată în viața lui.
Devyn observă probabil că privirile-mi fug spre buzele lui Nick și rostește enervat:
- Nu la sărutul ăsta mă refer. E un sărut vătămător, ce poate ucide.
- Un sărut zdravăn, zic eu.
- Zara... mă avertizează Nick.
Ridic mâinile împăciuitor și mă sprijin de perete.
- Scuze.
Devyn arată spre mine.
- Nu mă mai întrerupe și nu mai încerca să-ți ascunzi teama cu ironii nereușite, chiar dacă-ți apreciez simțul umorului. Cum spuneam, sărutul răpește femeii o parte din puterea sufletului, pe care mai apoi regele spiriduș o absoarbe. Și femeia devine spiriduș.
- Ceea ce înseamnă că? întreabă Nick.
- Nu sunt sigur, continuă Devyn, Dar, dacă ea e pe de-a întregul om și n-are sânge de spiriduș în ea, sărutul e mortal.
- Stai să-nțeleg, mă bag eu. Deci regele ăsta spiriduș sărută o femeie care fie moare, fie devine regna lui. În ambele cazuri, o parte din sufletul ei îi revine lui?
- Exact.
- Ce aiurea, zic eu. Stai, ai spus dacă ea este pe de-antregul om? Ce-ar mai putea să fie?
Devyn ridică din umeri.
- S-ar putea să aibă deja sânge de spiriduș. Scrie aici că mulți oameni se trag din spiriduși. Sau....
Îi aruncă o privire scurtă lui Nick.
- Ar putea fi lunatică.
- Iar mă iei cu lunatici? Vârcolaci?
Clatin dezamăgită din cap și mă ridic. Brățara îmi alunecă pe braț.
- E absurd.
- Zara?
Nick se ridică și mă prinde de mână.
- Te-ai convins deja de niște lucruri absurde...
- Știu! Dar săruturi care-ți răpesc sufletul? Sânge de spiriduș? Vârcolaci? E prea de tot.
Ridic cartea din poala lui Devyn și mă îndepărtez.
- Totul este prea aiurea pentru mine.
Malaxofobia
Frica de flirt
Nick și cu mine plecăm mai repede de la sport, pentru că îmi vâjâie capul de la izbitură.
- Pot s-o duc eu acasă, se oferă Ian, când vede că plecăm.
Nick ridică o mână.
- Nu, o duc eu.
Antrenorul Walsh ne așteaptă în parcare, la capătul pistei. Stă sprijinit pe camioneta lui maro, cu planșeta în mână. Mă cântărește din priviri și brusc renunță la aerul de antrenor și se îndoaie de spate.
- Nu te mai forța atât de mult, Zara, rosteșt el, clătinând din cap.
- Nu m-am forțat.
Privirile lui stăruie asupra mea. Îi răspund la fel. Are puțină mizerie în colțul ochiului. Nu știu dacă ar trebui să-i spun sau să mă fac că nu văd.
- Ba da. Nu vii nici mâine la antrenament. E vina mea că am crezut că poți alerga azi. Betty mă va omorî.
- Dar....
- Niciun dar. Du-o acasă, spune el arătând spre Nick.
Nick salută militărește.
- Da, să trăiți!
- Nu te prinde sarcasmul, Colt, i-o întoarce antrenorul Walsh, dar nu-și poate stăpâni zâmbetul.
Evident, e supărat doar pe mine, nu și pe superatletul Nick Colt, feblețea tuturor profesorilor de sport din lume. Dacă aș fi fost băiat, m-ar fi lăsat să alerg mâine.
- Vreau să mă antrenez, domnule Walsh. Mă fac bine până mâine.
- Mâine nu va avea loc antrenamentul.
Ce absurd!
- Dar e trecut în orar.
Walsh răsuflă puternic și se scarpină în cap.
- Mai bine vă spun de-acuma. Tocmai am aflat că Jay Dahlberg a dispărut.
- A dispărut? întreb eu năucită.
Nick îmi ia mâna într-a lui.
- Aseară, după antrenamente, nu s-a mai întors acasă. Părinții lui nu știu nimic de el.
Walsh se freacă la gât.
- Nu-i genul de băiat să fugă de-acasă.
- Poate apare el, îi așez o mână pe umăr.
- Ceilalți n-au apărut, spune el, gârbovindu-se și mai mult.
Se freacă la ochi.
- Dumnezeule, speram să nu se mai întâmple.
Înghit în sec și mă uit când la el, când la Nick. Sub picioare zăresc un ambalaj de Cheetos, dar zâmbetul ghepardului e pătat de atâta mizerie și apă. Aruncat, uitat. Mă aplec, ridic ambalajul și îl vâr în buzunar, amețită de gestul meu brusc.
Nick deschide portiera Mini Cooperului și mă poftește înăuntru. Walsh își ridică privirile din planșetă și strigă după mine:
- Să nu faci vreo prostie, Zara!
Mă grăbesc să intru în mașina lui Nick. Ce vrea să spună cu asta? Să nu fac vreo prostie? Pun rămășag că lui Nick n-ar îndrăzni să-i spună așa ceva. Dar, pentru că sunt o pacifistă, nu-i răspund.
Îmi leg centura de siguranță, în timp ce Nick discută ceva cu profesorul. Doamne, a mai dispărut cineva.
Jay Dahlberg. Băiatul înalt cu păr bălai și râs de tolomac. Pare un tip de treabă. Îl mai vedeam uneori cu Ian.
Arunc un ochi prin mașină. Aseară, aș fi avut ocazia, dar n-am fost atentă. Scaunele sunt de-un maro-închis ce se-aseamănă cu sângele. Miroase a Nick, bărbătesc, a pădure. În jurul picioarelor zac aruncate câteva cărți pentru școală. Cu vârful piciorului ating un smoc de blană maronie.
Nick a avut un câine. Are un vag iz de câine, dar îmi aduce mai degrabă aminte de brazi și odorizante. Ridic o carte. E „Vești bune” a lui Edward Abbey, un roman post-apocaliptic. Interesant.
Dacă Nick e un spiriduș? Avea pulbere pe jachetă. Se spune că n-a sărutat niciodată o fată. Dacă e acolitul individului care mă tot urmărește? Ăsta este oare cuvântul potrivit? Acolit?
Las cartea pe podea.
Din câte-mi dau seama, Nick și profesorul Walsh se ceartă. Întorc cheia în contact și deschid geamul ca să trag cu urechea, dar nu înțeleg ce vorbesc.
Aerul rece năvălește înăuntru, pe pielea mea transpirată. Închid iute fereastra și pornesc căldura. Briza caldă suflă smocul de blană sub scaunul meu.
Nick intră. Arată a om. E atât de uman.
- Ți-a luat ceva, îl tachinez, alungând orice îndoială din minte.
Se încruntă și iese din parcare cu spatele.
- Am avut o mică discuție cu antrenorul.
- Părea că vă certați.
- Era doar o discuție, rostește rar, apoi schimbă viteza și demarează în trombă, de parcă ar veni uraganul în urma noastră.
- Cum zici tu.
- I-am spus că ar fi mai bine să anulăm antrenamentele. Firește, el nu-i de acord, fiindcă vrea să câștige cursa pe state.
Furia i se domolește și apoi vorbește din nou.
- Treaba asta cu Jay Dahlberg mă scoate din minți. N-am mai dormit de-o lună, de când a fost atacat Devyn. Încerc să-mi dau seama ce se întâmplă, dar nu reușesc să deslușesc misterul. Spiriduși! Cine naiba s-ar fi gândit la spiriduși?
- Liniștește-te, Nick.
Îi strâng mâna într-a mea.
- Nu e misiunea ta să salvezi lumea.
- Dar trebuie să încerc.
Scoate un răget profund, de luptător furios de wrestling. Venele stau să-i plesnească.
- Încerc, înțelegi? Chiar mă străduiesc să fac ceva.
- De ce te străduiești?
Mă ține în continuare de mână. Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei.
- Dar tu de ce te străduiești atâta?
Un val de furie venit din adânc îmi zguduie trupul. Și sunt surprinsă, pentru că nu eram conștientă de insistența lui.
- Pentru că n-am putut să-l salvez pe tata. Na! Ai aflat. Ești fericit acuma?
Încerc să-mi trag mâna, dar el mă strânge mai tare. Trage dreapta și oprește.
- Nu, nu sunt fericit. Dar mă simt onorat că ai împărtășit totuși asta cu mine.
Conturul fălcii lui e parcă tras cu rigla, iar ochii lui snt adânci, ca un arbore cu scoarța cutată.
- Îmi pare rău. Nu știu de ce sunt atât de furioasă.
- Stai liniștită.
Degetul lui mare se plimbă pe mâna mea nezgâriată. Își dă jos centura de siguranță și se întoarce spre mine, obturând complet geamul din stânga șoferului. Sfinte Doamne, cât de mare e. Ține stânga pe volan, iar dreapta și-o petrece pe după scaune. Degetele lui solide bat un ritm în scaun. Mă întorc spre el.
- Ce-ți mai face mâna? mă întreabă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Bine.
- Și capul?
- Bine.
Vreau răspunsuri.
- Nu schimba subiectul.
Pe buzele lui înflorește un zâmbet.
- Ei, și tu acuma. Majoritatea fetelor de-aici ar profita de ocazie ca să-mi împuie capul cu problemele lor, cu ce țoale și-au mai cumpărat și cum le stresează părinții.
- Nu fac parte din acea majoritate.
- Îmi dau seama.
- Nu cer mila altora.
Nick ridică din sprâncene, iar eu îmi întorc mâna să-i arăt zgârieturile. Nu este grav deloc, doar niște linii superficiale. Mă prinde de încheietură și nu-mi pot înăbuși fiorii. Degetele lui își mai slăbesc strânsoarea.
- Știi cu ce seamnănă liniile astea? întrebă el.
Clatin din cap.
- Seamănă cu runa pentru protecție, rostește el, plimbându-și degetele pe deasupra zgârieturilor, atent să nu le atingă.
- Știi despre rune?
Sunt năucită. La prima vedere, ai spune că doar sport și sală are în cap. Dar are o carte de Edward Abbey. Cine e tipul ăsta?
- Dar tu? mă întreabă el.
Mă năpădește tristețea. Mi-o amintesc pe mama, încercând să-mi descifreze viitorul într-o grămăjoară de oscioare colorate, pe masa de cafea, povestindu-mi în glumă despre iubiții pe care-i voi avea odată. Apoi venea tata și încerca să vadă viitorul umanității în acel pumn de oscioare.
Înghit în sec.
- Mamei îi plăceau runele. Și tatăl meu se pricepea bine, tatăl meu vitreg adică.
- Fiul lui Betty?
- Da.
Îmi retrag mâna și o așez în poală. Brusc, îmi dau seama că iar mă duce de nas.
- Iar ai schimbat subiectul.
Ridică din umeri, însă nu dă semne că i-ar părea rău.
- Nu-i corect, spun eu.
- Vrei să joc corect?
- Eroii trebuie să fie corecți.
- Eroii?
- Nu asta încerci tu săă fii? Domnul Salvator?
Mă joc cu butoanele care reglează aerul și temperatura din Mini. Închid și deschid aeratoarele. Culeg pe-un deget praful așternut pe bord.
- Bine, întreabă-mă ce vrei, cedează domnul Colac de Salvare.
- Mă lași? zic, încântată.
Un milion de întrebări îmi încolțesc în gând. Ce a pățit Devyn? De ce e Maine așa de friguros? De ce se certa cu profesorul de sport? Cum îi putem găsi pe Jay Bahlberg sau pe Beardsley? De ce suferă de complexul eroului?
Însă nu întreb așa ceva. Pun cea mai stupidă, superficială întrebare posibilă. Pur și simplu îmi răsare pe limbă și nu se încăpățânează să plece. Nu sunt mândră de ea. Trasez o linie pe bord. Începe să se curbeze, ca o inimioară. Mă opresc și dau drumul întrebării.
- Mă placi? Știi tu, mă placi în sensul ăla?
Un fior îmi străbate trupul și-mi acopăr fașa cu mâinile. Mirosul de sânge și praf îmi pătrunde în nas. Ceva se spulberă în mine. Ce să fie? A, știu, orice urmă de demnitate aș mai putea avea.
- Pot să-mi retrag întrebarea? întreb cu sfioșenie de după mâini.
- Nu, răspund el cu glas înfundat și cald.
Arunc o privire printre degete.
- Nu, nu pot să-mi retrag întrebarea sau nu, nu mă placi?
Își înfășoară degetele în jurul alor mele și-mi trage mâinile de pe față, ca să mă poată privi, bănuiesc, sau să-l pot privi.
- Nu, nu poți să bați în retragere. Deja ai întrebat, rostește pe un ton adânc, călduros și încărcat de atâtea semnificații încât nu mai pot să mă supăr.
Asta va să zică înseamnă „a te topi”. Tremur ca o piftie.
- O... bine, spun eu.
În gât mi se formează un nod atât de mare încât aproape mă sufocă. Ochii lui căprui sunt atât de adânci și... Cum pot să fie ochii unui bărbat într-atât de frumoși, de splendizi, atât de plini de mistere pe care vreau să le descopăr?
- Deci care e răspunsul tău? îmi șoptesc eu întrebarea, temându-mă că o voi da în bară.
Face ochii mari pentru o clipă. Îmi țin răsuflarea.
- Te plac, Zara, spune el.
Expir îndelung. Ceva bucurie poate se revarsă în mine. Îmi amintesc când mi-am culcat capul pe pieptul lui, pe canapea. Ce senzație de bine, de ocrotire. Oare să nu-mi fi închipuit asta? Poate contuzia nu mi-a dereglat total simțurile. Poate că speranțele nu-mi năzuiau spre ceva de neatins?
Vântul mătură niște frunze moarte de pe drum.
- Mă placi? repet eu, căci vreau să fiu foarte, foarte sigură că l-am auzit bine.
Nu e un lucru pe care să-l înțelegi greșit fără să-ți prea pese.
El încuviințează și spune:
- Foarte mult.
- Mă placi foarte mult?
Îmi lasă mâinile și-mi atinge obrazul.
- Chiar prea mult.
- Prea mult? Așa ceva nu se poate, răspund eu cu vocea forțat de calmă.
- Dac-ai ști numai....
- Atunci spune-mi.
Se apleacă spre mine. Un centimetru, altul, o, Doamne. Da. Cred că are să mă sărute. Bine. Bineee. Încă un centimetru. Oricum, nu e spiriduș, nu-i așa?
Tresare dintr-odată și se îndreaptă de spate, încordat. Ochii i se rotesc, căutând înfrigurați ceva în afara mașinii. Nările i se lărgesc, ca și cum ar fi respins mirosul părului meu, apoi îmi trântește:
- Du-te acasă acum. Trebuie să plec.
- Să pleci? Unde?
Ce naiba? Ce s-a întâmplat tocmai acum? N-avea de gând să mă sărute? Mi-am imaginat eu asta? Inima-mi zvâcnește puternic, apoi cade-n tăcere. Nici nu sunt sigură dacă mai bate. Simt o gaură prea mare în locul ei. Nu mă place deloc... nu-i așa?
Vreau să-l apuc de braș, să-l fac să stea, însă nu o fac. În niciun caz. Nu sunt atât de patetică.
- Unde te duci?
- În pădure. Vin imediat.
Coboară în grabă din mașină și gonește înspre pădure, fără măcar să închidă portiera. Ies după el, închid portiera după mine și alerg pe partea cealaltă a mașinii.
- Nick? Ce e?
- Intră în casă. Să nu dai drumul nimănui în afară de mine și Betty. Mă întorc imediat.
Îmi aruncă vorbele astea peste umăr, însă nu-și încetinește ritmul. Dumnezeule, e rapid, mai rapid decât la cursa de cros sau în sală, are o viteză aproape supraomenească. Cred că e chiar mai rapid decât Ian.
Totul se năruiește în mine, toate organele interne îmi cad, cedează, însă nu e durerea surdă care mă însoțise în ultimele luni. Nu. E aceeași durere pe care o simțisem la moartea tatălui meu: ascuțită, sfredelitoare, mistuindu-mi întreaga ființă.
- Mă voi întoarce, strigă el, citindu-mi cumva gândurile și apoi dispare printre copaci, înghițit de desimea pădurii, de întunecime.
Închid portiera și încep să tremur. Soarele stă să apună.
- Intră în casă, Zara! strigă încă o dată.
Nu-l mai văd, însă glasul lui ajunge la mine, stins și îndepărtat.
- Intră în casă.
Mă supun.
Monofobia
Teama de a fi singur
Îmi spun că ar trebui să petrec următoarea oră în casa lui Betty găsindu-mi diverse treburi de făcut, fără să-mi fac prea multe griji. Nu merge.
Spaima își sapă vizuină în pieptul meu și se cuibărește acolo. Dacă dispare, ca Jay Dahlberg și Brian Beardsley? De ce nu l-am întrebat despre asta în mașină? E atât de oribil încât nu vreau să mă mai gândesc la asta.
Pun niște piure la încălzit pe cuptor și încep lucrul la o scrisoare despre Vadivel și Valarmathi Jasikaran din Sri Lanka. Poliția i-a arestat fără să-i pună sub acuzare. Valarmathi a fost operată înainte să fie arestată. Ea ar putea muri. Au rămas închiși acolo, fără a fi acuzați de ceva, probabil torturați și singuri.
Încep să scriu, clocotind de supărare. Degetele strâng stiloul atât de tare încât rana de la mână îmi pulsează de durere, dar nu-mi pasă. E nimic în comparație cu situația prin care trece Jasikarans acum, cu cea prin care ar putea Jay Dahlberg să treacă. Cu ce Nick... Nu. Nick e în siguranță.
Încă nu înțeleg cum oamenii își pot face așa ceva unul altuia. Cum putem trăi știind că facem lucrurile astea? Cum să nu ajutăm?
Nick e singur în pădure.
Iar eu sunt aici și ce fac? Scriu o scrisoare.
Îmi trebuie un plan.
Bine. Dacă spiridușii chiar există, trebuie să fie o cale prin care să-i învingem, îmi spun eu.
Mă conectez la internet. Îmi ia enorm, fiindcă Betty are conexiune dial-up. Intru în sfârșit pe net și tastez „luptă cu spiridușii”. Puzderie de site-urie pentru jocuri pe calculator. Abia la pagina 8 găsesc ceva mai util.
Trec peste explicațiile că spiridușii nu-s totuna cu Clopoțica, ci nite creaturi foarte periculoase de care să ne ferim. Pufnesc enervată. Apoi găsesc ce căutam:
Unicul lucru la care spiridușii sunt vulnerabili este fierul. Fierul se poate găsi în oțel. Este un compus esențial pentru ținele de cale ferată, zgârie-nori, mașini. Spiridușii evită fierul cu orice preț.
Înțeleg în sfârșit de ce își au bârlogul aici. Majoritatea clădirilor sunt din lemn, cu schelet din bârne de lemn, nu de oțel. Nu există zgârie-nori, doar copaci. Nici măcar mașini nu prea sunt, căci nu are cine să le conducă.
Abia aștept să-i spun lui Nick, dar mai întâi trebuie să-l găsesc. Bine. Fierul e componentul de bază al oțelului.
Îmi plimb ochii prin camerăă și-i opresc pe soba cu cadru de fier. Nu am cum săcar așa ceva pe post de armă. Însă pot lua vătraiul cu care întoarcem lemnele.
Încerc să mă grăbesc. Sun la ambulanțe și cer să vorbesc cu Betty, care se deplasase în Trenton, unde un camion cu lemne s-a ciocnit cu o dubiță.
- Va fi ocupată pentru ceva timp, mă informează Josie.
- Bine. Atunci spuneți-i să mă sune. Spuneți-i că a sunat-o Zara.
- Sigur, dragă. Îi voi transmite mesajul.
Iată-mă deci acasă, singură cu o mie de întrebări învârtindu-mi-se în cap și zero răspunsuri.
Ies pe verandă, ascultând. Nu se aude nici măcar un tril de pasăre. Vântul șuieră și gonește printre ramuri. Un con de pin cade pe acoperiș și se rostogolește la picioarele mele. E de-ajuns încât să mă bage în sperieți. Vătraiul îmi tremură în mână.
- Bleago, mă dojenesc.
Merg până la mașina lui Nick și deschid cu mâna rănită portiera. Totul miroase a el. Îmi plimb degetele pe volan. Ceva în sinea mea începe să pulseze și nu în sensul bun al cuvântului. Nu vreau să fie în pericol. Îmi trag mâna de pe volan. Ceva mă pișcă. Ciudat, sunt liniile care formează runa de protecție.
Mă întorc roată, să văd dacă e ceva în jurul meu. O sumedenie de înțepături mi se furișează prin mână și pe braț, dând năvală spre inimă.
- Nick? șoptesc eu.
Nimic. Încerc și mai tare.
- Nick? Ești acolo?
Chiar atunci aud urletul sălbatic al unui câine. Încremenesc.
Apoi aud ceva chiar mai rău. De la marginea pădurii vine o șoaptă rgușită. Nu e vocea lui Nick, însă o recunosc. Am auzit-o noaptea trecută, când alergam.
- Zara. Vino la mine.
Fonofobia
Teama de zgomote sau voci
Fac un pas spre voce, doar unul.
- Nick?
- Zara....
Mă opresc și mă uit împrejur.
Norii se întunecă odată cu soarele în amurg, căpătând un aspect sumbru și poate chiar periculos. Copacii se-apleacă-n bătaia vântului, cei mai tineri aproape să se-ndoaie.
Îmi încrucișez brațele pe piept, încercând să alung senzația de păianjeni mișunându-mi pe piele.
- Zara....
- Nick, tu ești?
Niciun răspuns.
- Cine ești? strig eu.
- Vino la mine.
- Spune-mi cine ești!
- Zara...
Bat cu piciorul în pământ.
- Uite ce e. Chestia asta e stupidă. Spune-mi cine ești și vin, bine? Dar te previn că, dacă i-ai făcut ceva lui Nick... sau dacă ești Nick care a luat-o razna, nu voi fi prea fericită.
Cuvintele îmi plutesc ca un avertisment în aerul rece. Coșul pieptului mi se încălzește, de cred că am luat foc. Mânia are un asemenea efect.
- Zara....
- Da` mai lasă-mă odată, că-mi știu numele! țip, arzând de supărare. E ridicol deja.
Fără să mai stau pe gânduri, mă avânt în pădure, animată de gurie, gata să iau pe cineva la bătaie, deși nu m-am mai bătut cu nimeni.
Alerg aproape 50 de pași printre copaci și apoi mă opresc, patinând pe suprața dură. Fac exact ce toți ceilalți mi-au spus să nu fac, încălcându-mi și promisiunea față de Nick. Aproape țip.
Mi-e ciudă pe mine, pe voce, pe Nick. Strâng vătraiul în mână. Deodată, vocea șopește în urma mea:
- Aproape ai ajuns, Zara. Nu te opri.
Mă rotesc pe călcâie. Nu văd nimic printre trunchiurile de copac.
- Unde ești?
Niciun răspuns.
- Cine ești?
- Știi tu.
De astă dată, vocea vine din dreapta. Mă întorc. Nu sună ca Nick. E un glas mai bătrân, mai viclean.
- De unde-mi știi numele? întreb, ciulind urechile.
- Ți-am știut întotdeauna numele, prințesă.
Zara înseamnă prințesă. Fie. Nu-mi pasă ce înseamnă numele meu. Fug spre locul de unde mi se pare că a venit vocea, sărind peste pietre, rădăcini de copac și conuri de pin.
- Unde ești?
Nimic nu întrerupe țirul nesfârșit de trunchiuri, nu tu fâșie de haină, nu tu ochi sau păr. Copaci cât vezi cu cohii. Copaci. Copaci. Copaci. Mă întorc, uitându-mă după casă, care ar trebui să fie undeva în dreapta, doar că nu e. Numai copaci. La naiba, în pădure e beznă.
Teama îmi înșfacă stomacul ca o gheară, însă nu doar pentru soarta lui Nick. E și teamă pentru mine. Nu pot să mă pierd. Nu pot să mă rătăcesc atât de repede.
- Unde ești?
- Pe-aici, se aude vocea, de astă dată din stânga mea.
Mă duc glonț după ea, printre copaci, intrând tot mai adânc în întunericul ce se întețește. E aproape noapte.
- Tu l-ai luat pe Nick? Pentru că jur pe toți sfinții că-ți tăbăcesc curu` dacă l-ai luat pe Nick.
Ajung într-un mic luminiș, străjuit de un cerc de molizi scunzi. Neaua începe să cadă din cer. Mă opresc, singură în mijlocul luminișului, sub zăpada care cade din ce în ce mai tare.
- Încerci să mă faci să mă rătăcesc, spun eu.
Încleștez pumnii însă îi deschid imediat. Nu vreau să-i dau de știre că mi-e teamă. Nu îmi va frică.
- Mă enervezi la culme!
Niciun răspuns.
- Nu ești doar în închipuirea mea!
Tot nimic.
Inima-mi zvâcnește mai să-mi sară din stern. Există un nume pentru ce simt, pentru teama de voci. Dar nu-mi aduc aminte. La naiba!
Fobofobia - teama de fobii.
Fotoaugliafobia - teama de lumini îndreptate spre tine.
Fotofobia - teama de lumină.
Fonofobia - teama de zgomote sau voci.
Asta era. Și care e următoarea, în ordine alfabetică?
Fronemofobia - teama de a gândi.
Nu mi-e frică să gândesc. Gândirea mă liniștește. Încerc să-mi dau seama unde e liziera pădurii. Unde sunt?
În pădure.
Unde e Nick?
Nu am nici cea mai mică idee. Refuz să cred că a fost luat.
Unde e vocea?
Îmi caut celularul în buzunar. Îmi dau seama că l-am lăsat în geantă. Cum de nu m-am gândit la asta? Sunt într-o pădure întunecată, demnă de un roman de Stephen King, urmărind glasul unui spiriduș psihopat, al unui criminal în serie și nu îmi aduc telefonul mobil.
Printre buze îmi scapă un sunet gutural, temător, patetic. Înghit și mă îndrept de spate. Nu se va termina așa. Nu am de gând să mor ca o plângăioasă, așteptând ca ucigașul să-mi vină de hac.
Neaua se așază pe molizi. Îmi atinge părul, îmi căptușește jacheta și pantalonii, îmi acoperă pantofii sport. Se prăvălește cu asemenea iuțeală încât deja începe să acopere pământul, ceea ce înseamnă că și el, și eu, vom lăsa urme de pași.
- Zara, spune din nou vocea. Vino la mine.
Clatin din cap. Am fost absolut irațională. Nu am de gând să înrăutățesc lucrurile.
- Nu.
Îmi șterg zăpada de pe față.
- Pe-aici.
Îmi acopăr urechile și refuz să mă mai mișc.
- M-am pierdut. Din cauza ta, spun cu voce slabă. Numai un nemernic mi-ar face așa ceva.
Chiar atunci aud ceva: un hohot amuzat și, pe lângă râsetul lui, altceva... un urlet. Un urlet de lup? E al unui câine. Trebuie să fie un câine, fiindcă mintea mea refuză să ia în considerare prezența unui lup în apropiere.
Ascult din nou. Poate cărțile acelea pe care le citeam în clasa a IV-a, unde ciobănețti germani și saint-bernarzi apăreau întotdeauna în ajutorul oamenilor aflați în primejdie... poate era ceva adevăr în cărțile alea. Poate un cățel va veni să mă salveze de oricine sau orice ar fi cel care m-a atras aici. Poate că va avea chiar și un butoiaș de bere la gât. Nu-mi pasă. Acum, m-aș mulțumi chiar și cu un vârcolac. M-aș mulțumi cu orice.
Alerg spre locul de unde a venit urletu,, căutând cu privirea o blană prietenoasă sau niște fălci pline de bale. Aud un altul, mai aproape, de undeva din spatele meu. Mă reped spre el, neluând în seamă omătul care ascunsese deja sub pătura sa pietre și rădăcini de copac, mici capcane la fiecare pas.
Mă opresc să-mi recapăt suflul. Nu am nicio idee unde mă aflu. Capul îmi vâjâie de la contuzia „minoră”.
Inspiră, Zara.
Expiră, Zara.
Enumeră-ți fobiile.
Nu pot.
Nu mă pot gândi la niciuna.
Inspiră.
Doamna Nix!
A spus că, dacă-ți îmbraci haina pe dos, nu te rătăcești. Sigur, e o bătrână cam excentrică și asta e o superstiție stupidă, dar sunt dispusă s-o fac. Acum, sunt dispusă să fac multe lucruri.
Îmi dau jacheta jos și o întorc pe dos. Apoi trag hanoracul de pe mine și îl întorc la rându-i. Realizez cât de inconfortabil e să porți haine pe dos.
- Mai rău nu se poate, bombăn eu și-mi reîncep fuga.
Nu sunt sigură cât timp alerg prin pădure. Alerg orbește, prinzându-mi părul în ramuri joase, ținându-mă cumva pe picioare, cu durerea de cap amenințând să-mi iasă prin scalp.
Aud glasul câinelui. Îl urmăresc, apropiindu-mă tot mai mult, până când - ca prin minune - scap din pădure. Sunt din nou pe peluza din fața casei.
Ridic pumnul în aer. Aș pupa pământul dacă n-ar fi înzăpezit. Am reușit. Am reușit!
Ura pentru mine! Ura pentru câini! Fac un mic dans al victoriei, demn de orice jucător de fotbal american.
Apoi arunc o privire împrejur.
Lumina de pe verandă e încă aprinsă. Camioneta bunicii Betty încă lipsește și Mini-ul e încă parcat acolo, acoperit de nea. Nicio urmă de pas. Cu un nod în gât, mă întorc să văd cumva dacă insul care-mi știa numele mă urmărise. Numai copaci cât văd cu ochii.
- Nick?
Numele său răsună ca o întrebare îngrijorată în aerul încărcat de zăpadă. Îmi târăsc picioarele prin zăpadă, unul după altul. Pantofii mei sport sunt leoarcă. Nu mi-am dat seama până acum. Îmi alung grijile despre degerături într-un ungher al minții. De ce nu s-a întors Nick încă?
- Nick?
Simt ceva în dreapta și mă răsucesc cu pumnii ridicați, gata să dau pumni, picioare, să mușc, să fug. Dar nu e psihopatul. Acolo, venind din spatele Mini-ului, e cel mai mare câine pe care l-am văzut vreodată. E mai suplu dcât un saint-bernard, dar mai înalt și mai musculos. Blana maronie seamănă cu a unui lup, însă lupii nu sunt atât de mari... parcă.
Poate că acesta e câinele care m-a condus spre casă cu urletele lui, câinele care m-a salvat. Mă privește atent când întind mâna spre el. Are ochi frumoși, lucind adânc și întunecat din blana acoperită de nea.
- Cuțu? spun eu. Hai aici, scumpule. Știi unde e Nick?
Abia atunci observ săgeata înfiptă în umărul lui. Sângele, închegat deja în jurul săgeții, îu curge pe blană. Cine dracu` ar trage cu o săgeată într-un câine? Cum poate cineva să faci asta? Îmi scrâșnesc dinții de supărare, dar toată mânia mea se risipește, se preschimbă în altceva când aud scâncetele lui.
- O, dragul de tine, spun și mă grăbesc spre el, fără să mă gândesc că e atât de mare sau că e probabil un lup.
Îngenunchez în zăpadă înaintea lui.
- Te doare?
Câinele sau lupul îmi adulmecă mâna. Îi mângâi botul, iar el se uită țintă în ochii mei. M-am îndrăgostit de cățelul ăsta. Mi se pare că ridică din umeri, dar durerea trebuie să fie prea mare, căci atunci scoate un horcăit gros. Sărmanul. Îl mângâi sub bărbie cu degetele reci Cât e de cald.
- Trebuie să te scoatem din frig. Hai, spun eu și mă ridic, bătând cu palmele pe genunchi, sperând să înțeleagă.
Încep să merg încet către casă, uitându-mă peste umăr să văd dacă nu cumva câinele/lupul a luat ore de dresaj și mă urmează. Este posibil. Nu?
- Hai, spun din nou și mă bat pe piept.
Cu un gest puternic și grațios își întoarce capul și mă privește. Ochii ni se întâlnesc. Nu sunt sigură ce văd în ei. Sălbăticie? Forță? Sau o deosebită inteligență? Of, Doamne....
- Vreau doar să am grijă de tine, rostesc cu blândețe.
Îmi adăpostesc degetele în mâneci. Au amorțit de atâta frig și zăpadă.
- Te rog, vinp cu mine în casă. Îți voi scoate săgeata. Vei sta la cald. Te rog... Lasă-mă să te salvez.
Îmi rotesc privirea de la câine la zăpada care cade cu tărie și la mașina lui Nick. Simt din nou un nod în gât.
- Apoi, o sun pe bunica și ies din nou să-l caut pe Nick, tipul cu Mini-ul, îi explic eu.
Câinele ciulește urechile la auzul numelui lui Nick. În inimă îmi răsare o speranță nesăbuită.
- L-ai văzut? L-ai văzut pe Nick?
Câinele nu răspunde, ca într-un film cu Lassie, însă coada i se mișcă încet, lăsându-mă să cred că voia să dea din ea, dar era prea sfârșit ca să o facă.
Desigur, câinele nu răspunde. Chiar o iau razna. Poate că am ajuns să cred în vârcolaci și spiriduși.
Arăt spre casă.
- Înăuntru. Acum, spun eu.
Câinele își mișcă urechile. Mușchii i se întind și apoi sare, trece de mine și ajunge pe verandă dintr-un singur salt. Scoate un sunet sfâșietor atunci când labele din față ating podeaua verandei.
Nu pot înțelege asta. Câinele a făcut un salt de vreo 10 metri. Cum poate fi posibil acest lucru? Mă avânt pe scări și îi pun mâna pe cap.
- În regulă, dragă, îi spun, arătând spre ușa din față deschisă. Hai să te vindecăm.
Casa e călduroasă și primitoare, iar câinele pare atât de la nelocul lui în pragul ușii, cu neaua topită curgându-i din blană. Îmi dau jos pantofii, iau o pătură de pe canapea și o arunc peste el.
- Bine, zic eu, plimbându-mă ici colo cu brațele larg deschise, urzind un plan. Te-ai încălzit, sper. Voi chema un veterinar.
Iau telefonul și cartea de telefoane din camera alăturată și le aduc înapoi în camera din față, unde câinele stă lângă ușa de la intrare. Mă așez lângă el. Își culcă botul în poala mea. Mă aplec și-i dau un pupic pe nasul negru și umed. Sărmanul de el tremură îngrozitor.
- O, cuțu, te vei face bine, murmur eu răsfoind în carte.
Nu găsesc decât un veterinar, dar are număr de urgență. Îl formez. Aud un ton enervant, după care:
- Momentan, realizarea legăturii nu este posibilă.
Închid. De fapt, trântesc telefonul, în virtutea obiceiului meu de a-mi descărca nervii pe obiecte neînsuflețite. Mai bine decât să răbufnesc pe oameni, nu-i așa?
Trag o gură de aer, încerc să mă liniștesc și să-mi pun ordine în gânduri. Poate că am format numărul greșit. Mi se mai întâmplă să încurc ordinea cifrelor.
Încerc din nou și dau peste aceeași înregistrare nenorocită. Abia acum îmi dau seama că fraza e rostită cu un aer de superioritate. Cum să aibă o chestie neînsuflețită aere de superioritate? N-am idee. Dar așa stau lucrurile.
Tocmai când închid telefonul, câinele începe să scheaune. Uit de telefon și îi examinez rana, spgeata care iese din el. E făcută dintr-un lemn negru, cu frunze verzi gravate pe ea. Ar fi chhiar frumoasă, dacă nu ar fi împlântată în carnea cuiva.
- Cine ți-a făcut asta? șoptesc. Bine, scumpule, hai să te oblojesc, spun eu, proptindu-mă cu umărul în ușa de la intrare, s-o țin deschisă.
Ca într-un soi de răspuns tăcut, câinele suflă puternic. Pare rănit. Foarte rănit. Mă cuprinde o stare de anxietate, băgându-mă în priză mai ceva decât 8 cești de cafea. Mă scarpin în cap. Gândește, Zara. Gândește. Îmi cufund mâinile în blana lui. Îmi cade fisa.
- O sun pe bunica, îi zic eu. Știe Betty ce să facă. E foarte pricepută la chestiile astea. Ți-ar plăcea de ea.
Formez numărul ei de mobil, un lucru pe care nu ar trebui să îl fac. Procedura era s-o sun pe Josie. Dar e important și, de necrezut: chiar îmi răspunde.
- Bunico, am un câine aici. E rănit. Cineva a tras cu o săgeată în el. Am sunat la veterinar, dar nimeni nu răspunde. Nu-l găsesc pe Nick, dar mașina lui e aici. Trebuie să vii acasă, mitraliez eu într-o suflare.
- Zara, mai încet, scumpo, se aude vocea ei calmă. Repetă ce-ai spus.
Îi spun din nou. În vreme ce vorbesc, câinele își îndeasă capul în poala mea. Tremură tot mai are. Doamne!
- Tremură foarte rău, îi spun lui Betty cu un glas plâns.
Răsuflă tot mai des și mai scurt. Își întoarce chii spre mine și îi simt încrederea. Are încredere în mine, își pune viața în mâinile mele. Pentru o clipă, mintea mă transportă înapoi în seara când inima l-a lăsat pe tatăl meu, când a căzut la podea prinzându-se de piept. Nu am avut cum să-l ajut. Pe cine prostesc eu? Nu pot să ajut pe nimeni.
- Bunico trebuie să vii acasă, insist eu.
- Am pornit deja, scumpo, dar drumurile sunt proaste. Îmi va lua ceva timp.
- Cum rămâne cu câinele? E rănit foarte, foarte rău, bunico. Și Nick... Nick a dispărut.
- Ce?
- Nick mă conducea acasă când am auzit ceva în pădure. S-a dus să cerceteze și mi-a spus să rămân înăuntru, dar nu s-a mai întors.
- Nu s-a întors? Și acum ai un câine acolo?
- Da, m-am dus să-l caut și am auzit un bărbat în pădure care-mi striga numele.
- Zara, mă întrerupe ea. Ai închis ușile?
Verific.
- Da, dar Nick lipsește și câinele e atât de rănit și...
- Mai întâi calmează-te. Ia o gură de aer. Nu îi vei fi de ajutor lui Nick dacă te panichezi. Ai înțeles?
Stânjenită, inspir adânc și spun:
- Bine.
Mângâi câinele pe cap. El deschide ochii. Ceva în privirea lui mă liniștește, îmi dă forță. Are încredere în mine. Și eu trebuie să cred în mine.
- Bine.
Vocea lui Betty devină calmă, cumva oficială.
- Tocmai ce am pus-o pe Josie să trimită o platrulă la casă. Și sunt pe drum.
- Spune-mi ce să fac.
- În primul rând, trebuie să-ți speli mâinile cu apă fierbinte și săpun antibacterian. Nu vrei să-i provoci o infecție.
Ridic cu grijă capul câinelui din poală și-l așez pe podea. Trec peste trupul lui masiv și dau fuga în bucătărie și mă spăl pe mâini.
- Gata.
- Bine. Ia un prosop și udă-l cu apă, după care ia Neosporin. Este în dulăpiorul din baie.
Gonesc în bucătărie, ud un prosop, apoi mă duc să iau Neosporinul. Cuptorul e încă aprins. Nu am timp să-l opresc.
- Zis și făcut
- Primul lucru pe care trebui să-l faci este să scoți săgeata.
- Vai, bunico. Nu știu dacă pot...
- Trebuie. Poți s-o faci, Zara. Ține-te tare. Ajung în curând.
Mă holbez la săgeată și o ating cu degetul. Câinele geme încet, dar nu deschide ochii.
- Trebuie să las telefonul, spun eu.
- Pune-l jos fără grijă, dragă.
Așez telefonul pe scările de lângă ușă. Apoi, apuc săgeata cu grijă. Lemnul e rece, subțire și tare. Trag sfios de ea. Nu se clintește deloc, însă câinele tresare și geme înăbușit. Mi se frânge inima văzându-l.
- Poți să faci asta, mă încurajez eu, nebăgând în seamă greața ce mi se ridică în gât.
Îmi întețesc strânsoarea și trag încet, căutând să nu fac mișcări bruște. Săgeata luptă împotriva mea, iar câinele începe din nou să se scuture din toate încheieturile, scâncind într-un chip atât de trist încât fața mi-e înecată în lacrimi. Trebuie să-l doară atât de mult.
- Mai are puțin și iese. E aproape gata, cuțu. Ești un cățel atât de curajs.
Cu un sunet oribil, săgeata se desprinde de carne, aducând după ea un jet de sânge. Trupul câinelui e curpins de un frison puternic, apoi nu se mai mișcă.
- Cuțu!
Nu mai face o mișcare. Sângele îi țâșnește cu tărie din rană.
Arunc săgeata cât colo și înșfac telefonul, astupând rana cu cealaltă mână.
- Am făcut-o, dar acum sângerează. Sângerează mult. Îmi pare atât de rău, cățelușule!
- Așa se-ntâmplă, răspunde bunica. Țâșnește purenic?
- Nu, spun eu, cercetând blana năclăită de sânge. Încetinește.
- Bine, acum trebuie să-i pui o compresă cu garou. Mai întâi, apasă încet cu un bandaj. Ai un bandaj?
- Cred că da.
Scotocesc prin trusa de prim-ajutor, umplând de sânge leucoplast, aspirine și foarfeci.
- Da. L-am găsit.
- Nu-ți face griji. Ce a fost mai rău a trecut. Am să-ți spun ce să faci. Când sângerarea se oprește, trebuie să cureți rana cu apă. Dacă mai vezi urme de mizerie sau orice altceva acolo, trebuie să le ștergi cu spirt. Găsești totul în trusa de prim-ajutor. Ai înțeles?
Vorbește foarte repede, însă nu cred că am pierdut vreun detaliu.
- Da.
- După care trebuie să tai blana din jurul rănii, să nu se închege cu sângele. Ar fi de preferat s-o razi, dar asta ar fi cam complicat. Apoi pune niște Neosporin și bandajează. Bine?
- Aha.
- Ai făcut o treabă bună, Zara. Sunt pe drum. S-ar putea să ajungă poliția mai întâi.
- Am înțeles.
Am un nod în gât. Aș vrea să fi aici, să mă ajute. Aș vrea să nu fiu singură.
- Mulțumesc. Crezi că Nick va fi în regulă?
- Nu-ți face griji în privința lui, Zara. Băiatul acela e dintr-un soi aparte. Și poliția ajunge acolo în curând.
- Mulțumesc, bunico, rostesc eu, apăsând pe rană.
- N-ai de ce, scumpo. Bună treabă. Îmi place când îmi spui bunică.
Îmi închide și dintr-odată se așterne o tăcere mormântală. Soi aparte? Asta a spus?
Mă aplec și-i dau câinelui un pupic pe obraz, lângă fălci.
- Crezi că se referea la ce mă gândesc eu?
Câinele schelălăie înfundat.
- Se pare că am romas numai noi doi, amice. Odihnește-te acum. Crezi că ți-ar plăcea piureul?
Nu-mi răspunde. Evident că nu răspunde. Mă cuibăresc lângă el. Suntem singuri, numai eu și câinele.
Nu-mi vine să cred că l-am salvat, cu ajutorul bunicii Betty, desigur. Dar l-am salvat. Eu.
Teratofobia
Teama de monștri sau oameni deformați
Fac tot ce-mi stă în putere pentru câine.
Îi curăț rana, îi ridic trupul greoi - când de umeri, când de picioare - ca să-l înfășor într-o pătură. Îl bandajez și-l mângâi pe cap în timp ce el geme încet în somn.
- Sărmanul cățeluș, spun eu.
E cât se poate de clar că nu e un cățeluș. Poate nici măcar un câine.
- Crezi că Nick e bine?
Câinele răsuflă greu în somn. Mă înfiorez simțind un curent de aer venind de sub ușă. Cu grijă, îi iau capul de pe piciorul meu și-l așez pe o pernă moale pe care am luat-o de pe canapea. E cu adevărat enorm.
- Ești un vârcolac? șoptesc eu, rușinată de întrebare.
Clipește, deschide un ochi și se uită atent la mine.
- Îmi pare rău că te-am trezit.
Mă aplec și-l sărut pe vârful botului.
- Te simți mai bine?
Trag pătura puțin șă-i verific bandajul.
- Cred că ți s-a oprit sângerarea. Asta e bine. Mă duc să verific dacă e ceva afară. Mă întorc imediat. Sunt chiar îngrijorată pentru tipul ăsta, Nick. Să nu fii gelos. Sunt îngrijorată și pentru tine.
Câinele încearcă să-și ridice capul, însă e prea obosit, prea vlăguit din pricina rănii. Îl împing jos cu mâna.
- Tu odihnește-te, scumpule.
E așa de drăguț, cu părul lui zburlit, cu umerii mari și fălci puternice. Poate că-l putem ține. Casa lui Betty n-ar mai fi atât de tristă cu un câine în ea. Și, până la urmă, nu ar trebui ca toți locuitorii din Maine să aibă câini? Cred că asta era trecut în cartea de stereotipuri în dreptul lor, laolaltă cu camionete lăsate în paragină în curte, cu verande sprijinite pe bolțari și capcane de homari.
Îi ridic falca pentru ca să mă uit la colții lui. Sunt uriași, de un alb strălucitor. Câinele deschide ochii și-mi aruncă o privire plină de reproș. Îi dau drumul la falcă.
- Scuze. Sunt prea băgăcioasă, știu.
Dă din coadă, doar o dată.
- Mulțumesc că mi-ai arătat drumul spre casă, spun eu.
Aș vrea să mă poată înțelege. Dă din coadă din nou.
- Mă întorc imediat.
Mă duc să verific dacă ușa de la intrare e închisă - în caz că vreun criminal în serie se invită la mine acasă - apoi arunc o privire pe fereastră. Neaua acoperă absolut totul. Mașina lui Nick e încă acolo. Roțile sunt deja îngropate în zăpadă. Apuc cartea de telefoane și o aduc în bucătărie, umblând încet pe lângă câinele ce sforăie dus. Fălcile îi tremură când expiră.
- Vei fi bine.
Găsesc numărul lui Nick trecut la familia Anna și Mark Colt și sun. Niciun răspuns. O sun și pe bunica, dar intră căsuța vocală. O sun pe dispeceră, care-mi spune că e în drum spre casă.
- Bine, spun eu, apoi îmi amintesc să fiu politicoasă. Mult de lucru noaptea asta?
- Mie-mi spui, răspunde ea în grabă, în timp ce altă linie sună în fundal.
- Nimic nou cu privire la Jay? întreb eu.
- Băiatul familiei Dahlberg?
Josie oftează.
- Nu. Stai liniștită, Zara dragă. Adjunctul șerifului a fost până la Deer Isle, dar acum vine spre tine, ca și Betty.
- Se pot grăbi cumva?
- Se grăbesc, dragă. Drumurile sunt proaste.
- Bine.
- Ține fruntea sus, fato. Și nu-ți face prea multe griji. Nick Colt e un tânăr descurcăreț. Un băiat numai bun să-l prezinți mamei. Mă auzi?
Îmi mușc buza.
- Mă auzit? întreabă ea din nou.
- Da.
- Drace! Am alt apel. Stai liniștită, Zara.
Ce altceva pot să fac?
- Da.
Suspin, simțindu-mă inutilă. Închid telefonul și mă uit cu ochi pierduți la firul murdar de ață albă pe care-l am în jurul degetului. Tata mi-ar spune să mă liniștesc, că imaginația mea prea bogată face din țânțar armăsar, sau vreun clișeu de-al său. Mi-e dor de clișeele lui.
- Totul va fi bine, vorbesc eu cu bucătăria.
Vântul urlă, lovindu-se cu putere de casă. Luminile pâlpâie, se opresc vreo câteva secunde, apoi revin. Indicatorul digital al cuptorului cu microunde arată ora 00:00. O ramură zgârie fereastra de la bucătărie. Sar ca arsă și-mi încleștez dinții.
N-am de ales. Va trebui să mă întorc în pădure și să-l caut pe Nick, dar de data asta voi fi pregătită. Păzește-te lume și voi, psihopați din pădure, că vine Zara și e gata de acțiune.
Deschid ușa pivniței și intru că caut niște cizme vechi de-ale bunicii și un hanorac de iarnă, poate și niște lemne în caz că se oprește curentul și trebuie să fac focul. În graba mea, mă lovesc cu degetul mare de una din sumedenia de traverse de cale ferată pe care Betty le depozitează acolo.
Încalț cizmele și-mi pun o pălărie pe cap. Urc scările în bocănitul greoi al cizmelor. Drept măsură de precauție, îmbrac hanoracul pe dos. Trebuie să bag mâna în hanorac și să trag fermoarul. Firul de pe deget se prinde în fermoar și se desprinde puțin.
- N-ar trebui să-mi fac griji pentru o bucată de ață, mormăi, vorbind cu casa.
Casa scârțâie în vânt, ceea ce probabil înseamnă că mă aprobă. Înșfac 3 bușteni și îi proptesc între braț și coaste. Bucăți de lemn se agață de hanorac. Cu cealaltă mână iau lanterna, tocmai când luminile reîncep să pâlpâie. La ce hal de noroc am eu, nu m-ar surprinde dacă bateriile nu funcționează, însă lanterna pornește, trimițând o rază puternică.
- Mulțumesc, Betty, spun în șoaptă.
Bunica Betty e tipul de femeie mereu pregătită, care ar avea întotdeauna baterii noi în lanternă. Tropăi pe restul scărilor și așez lemnele pe cântarul de bucătărie. Aerul miroase a piure și a altceva, a ceva crud, a pădure.
Fiori de teamă îmi năpădesc pielea, ca niște păianjeni. Cu inima zvâcnind nebunește, rotesc lanterna prin bucătărie, îngrozită de ce aș putea găsi. Indicatorul digital al cuptorului cu microunde nu mai arată nimic acum. E doar tăcut, întunecat și mort.
Fac un pas în spate și deschid sertarul unde ținem argintăria, de unde scot cel mai mare cuțit pe care-l găsesc, cel pentru tăiat legume mari. Lama e mare, argintie, foarte ascuțită, iar mânerul negru și greu. Aud un sunet în sufragerie. Poate e doar câinele. Sau poate că nu.
Pășesc pe podeaua de lemn, încercând să scot cât mai puțin zgomot, însă e greu în ciubotele bunicii. Mâna mi-e încleștată pe cuțit, gata să înjunghie. Cu cealaltă mână țin lanterna lungă și grea, care ar putea servi pe post de armă. Nu-i așa?
Înaintez câțiva pași, apoi întorc fulgerător lanterna în cameră și drept în ochii unui bărbat înalt, înfășurat doar într-o pătură.
Hormefobia
Teama de șocuri
Țip și scap lanterna din mână, care se izbește de podea, stingându-se în urma impactului.
Glasul lui răsare din întuneric:
- Zara?
- Nick! Iisuse, era să-mi stea inima-n loc de frică, spun eu.
Îngenunchez pe podea și caut lanterna. O găsesc și o aprind, cu inima bătându-mi de-o mie de ori pe secundă. Oare cum poate o inimă să suporte așa ceva?
- Ești dezbrăcat?
- Pe bune? Nu mi-am dat seama, glumește el, cumva stânjenit.
- De ce ești dezbrăcat?
Îi luminez chipul, nu altceva, jur. Ridică brațul să-și apere ochii, deci cobor fascicolul puțin, luminându-i contururile fine ale pieptului și mușchilor abdominali.
Își înfășurase în jurul lui pătura pe care o pusesem pe câine, ca pe o togă, astfel că văd doar jumătate din fizicul lui superb. Dar nu asta contează.
Înclină încet din cap în timp ce eu mă îndrept prevăzătoare spre el. Când ajung în dreptul lui mă topesc toată. O durere ascunsă din ochii lui mă umple de milă.
- Ți-e frig?
Îl ating cu mâna care încă ține cuțitul.
- Ești cald, rostesc cu un glas sugrumat de frică și fac un pas înapoi.
Îndrept lanterna spre clanță. Am închis-o. Știu că am închis-o.
- Cum ai intrat aici?
- Pe ușă, spune el.
- Am închis ușa, spun, făcând încă un pas în spate.
Nick nu zice nimic. Ochii lui căprui, vlăguiți, îi întâlnesc pe ai mei. Mă fâstâcesc și îndrept lanterna spre podea. Lumina care joacă pe podea îmi trădează tremurul mâinii.
- Unde e câinele? întreb eu.
Nu-mi răspunde.
- Câinele, repet de parcă nu m-ar fi înțeles prima oară. Era un câine aici. E rănit. Pătura pe care o porți, de unde ai luat-o? Ai furat-o cumva de la câine? Fiindcă ar fi urât din partea ta să faci asta. E rănit.
Din nou, niciun răspuns. Mă îndrept spre el.
- De ce ești gol?
Nick ridică din sprâncene și merge agale spre scaunul de piele albă de sub ferestrele de la intrare. Se cufundă în el, cu un icnet de durere. Mă înmoi puțin, numai puțin.
- Ești rănit? întreb, apropiindu-mă de el.
- N-am nimic.
Ghicesc din glasul lui că e o minciună. Nu știu ce se petrece, dar mă hotărăsc să mă prefac că am încredere în el, să aflu cumva ce-mi ascunde.
- Nick, nu voi fi supărată. Îmi pare rău, glăsuiesc eu, așezând cuțitul pe podea și lanterna pe marginea unei măsuțe. Mi-am făcut griji pentru tine. S-au întâmplat chestii ciudate. Te-am căutat în pădure și un tip m-a urmărit.
Mă prinde de mână. Strânsoarea lui îmi zdrobește degetele.
- Ți-am spus să stai înăuntru.
- Eram îngrijorată pentru tine, spun, încercând să fiu răbdătoare. Și am avut dreptate să-mi fac griji.
Îmi eliberează mâna din strânsoare, iar acum atingerea lui e atât de gingașă încât îi duc mâna la buze și o sărut, doar o dată, ca un pupic pe care mama mi l-ar da dacă nu m-aș simți bine. Nu-mi pasă că e gol, mă bucur că e teafăr și că nu sunt singură.
- Și am găsit un câine așa de drăguț, continui, atentă la reacția lui. Era enorm și cineva i-a tras o săgeată-n umăr. L-ai văzut? Poate a urcat la etaj.
Nick clatină din cap.
- Nu prea cred, spune el ușor.
- Aha... Acum nu-mi fac griji pentru el, ci pentru tine, explic eu, luându-mi degetele dintr-ale lui. Ești rănit?
- Sunt bine. Deja mă vindec.
- De la ce te vindeci? întreb eu.
Îmi ocolește privirea.
- Stai locului, spun eu ridicându-mă. Mă duc să fac focul.
Mă îndepărtez, apoi încerc să mă asigur:
- Promite-mi că nu te miști de-aici.
- Promit, rostește el, tușind.
- Juri?
- Jur.
Râde ca și cum aș fi spus ceva amuzant.
Înșfac lanterna și merg în bucătărie să aduc buștenii. Bag niște hârtie în sobă, apoi iau un chibrit lung din cutia metalică pe care Betty o ține alături. Odată ce focul se aprinde, bag un buștean. Flăcările aruncă o lumină blândă în mijlocul camerei, însă colțurile sunt încă întunecate și misterioase.
Lemnul ars emană un miros liniștitor, spunându-mi că totul e în regulă, că nu am fost urmărită de un țicnit prin pădure, că nu am scos o săgeată din umărul unui câine și că, la distanță de câțiva metri de mine, un tip gol stă pe scaun.
- Nu-mi vine să cred că știi să faci un foc, mustăcește el.
Îmi șterg mâinile de pantaloni.
- Să știi că nu-s chiar o nepricepută.
Nick zâmbește.
- Știu.
- Mă pricep și să întocmesc scrisori.
- Și să alergi.
- Într-adevăr. Și sunt încăpățânată.
- Amândoi suntem încăpățânați.
Îmi scot ciubotele, inspir adânc aerul impregnat cu miros de lemn, apoi mă ridic.
- Arată-mi unde ești rănit.
- Nu-i mare lucru.
- Lasă-mă să văd.
Tresare când fac câțiva pași spre el. Serios. Durul Nick Colt tresare.
- N-am de gând să-ți fac ceva, și Betty trebuie să ajungă în curând. Și poliția.
Întind mâna și-i înlătur o șuviță de pe frunte.
- Ești fierbinte. S-ar putea să ai o infecție.
- Sunt tot timpul fierbinte, spune el, mișcându-se stânjenit în scaun.
- Și foarte modest.
Începe să râdă, și mișcarea forțată îl face să tresară de durere.
- Nu asta voiam să spun.
- Știu.
Ne privim în tăcere pentru o clipă și apoi îmi odihnesc mâna pe obrazul său cald. A fost afară în timpul furtunii. Ar putea fi foarte bolnav. Şi unde-i sunt hainele? Cum a intrat în casă? Ce s-a întâmplat cu câinele?
Încerc să nu bag în seamă gândul pe care l-am evitat încă de când am văzut păr de câine în Mini Cooper, dar o fac.
- Nick, poţi să ai încredere în mine. Sunt surprinzător de discretă când vine vorba de lucruri importante.
Înghite în sec. Îmi ia mâna într-a lui și o duce la umărul acoperit de pătură.
- Știu.
Mă cutremur. Ceva în mine se zbate nebunește, îmi strigă să o iau la sănătoasa, dar nu-i dau ascultare.
- Unde ești rănit?
Cu o mică mișcare de braț, pătura îi alunecă de pe umăr. Încremenesc. S-a cam zis cu Zara cea încrezătoare.
Umărul e acoperit de un bandaj năclăit cu sânge. Un bandaj pe care-l recunosc prea bine. Printr-un resort nevăzut, mâna mi se duce cât colo de lângă umărul său, dar e unica parte a trupului meu care reacționează.
Nick mă țintuiește cu privirea, așteptând.
Înghițind în sec încerc să-mi îndrept teama și confuzia altundeva. E singurul lucru care mă împiedică să mă ridic și să fug cât mă țin picioarele. Așa ar face mama mea, nu eu. Eu nu sunt mama mea.
- Dar... Asta e imposibil. Nu-i așa? șoptesc eu.
Înclin capul, cercetând atent bandajul, apoi îl rup cu o mișcare hotărâtă. Iat-o, rana făcută de săgeată, cicatrizându-se deja. Mi se taie răsuflarea.
Încet-încet, îmi ridic capul să-i înfrunt privirea. Pare speriat și totuși cumva hotărât. Bandajul îmi atârnă pe degete în timp ce întrebarea mi se strecoară printre buze.
- Nick? Ce ești tu?
Mi-e atât de teamă că știu deja. Însă nu poate să fie.
Îmi simt inima strânsă de o mână nevăzută. E doar spaima care mă cuprinde.
Nick închide un ochi și cu celălalt aruncă o privire la rană, apoi mă privește drept în ochi.
- Unde e câinele? întreb eu, cu panică în glas.
- Zara, acela nu era un câine, spune el accentuând cuvintele.
Îmi ridic capul.
- Atunci ce era? O pisică? Un gerbil? Un hamster?
Îmi apucă mâna.
- Te isterizezi.
Sărind într-o parte, arăt spre el.
- Nu mă isterizez. Am făcut o glumă. De ce tipii arătoși nu au niciodată simțul umorului?
- Zara....
Întinde mâna spre mine.
- Era o întrebare retorică, spun eu, îndepărtându-mă temătoare.
Focul pocnește și sar ca arsă. Pirofobia e teama de foc. Ranidafobia e teama de broaște, care e de-a dreptul ridicolă. Rectofobia e teama de rect sau de boli anale, care e de-a dreptul dezgustătoare.
Mi-a ajuns cu fobiile. Viața reală e îndeajuns de înspăimântătoare.
- Ce s-a întâmplat cu câinele? întreb pe un ton poruncitor.
- Era un lup, Zara, spune el.
Pare prea bine-crescut și nerăbdător în timp ce se răsucește în scaun. Apoi se uită în ochii mei.
- Și știi ce s-a întâmplat cu el.
Apuc vătraiul și urnesc bușteanul din foc. Apoi împing încă unul în sobă. Scântei și tăciuni încinși zburdă în aer. Trântesc ușița de sticlă a cuptorului.
- Ai grijă, spune Nick.
- E un foc. E cald. Îmi place căldura.
Flăcările se înghesuie în ușița de sticlă, lingând-o, așa cum tatăl meu obișnuia să descrie mișcarea respectivă. Flăcările ling ușița de sticlă. Își alternează culoarea din portocaliu-închis înspre o nuanță mai deschisă și tot așa.
- Zara....
Glasul lui Nick îmi linge auzul, asemenea flăcărilor. Fiecare părticică din mine jinduiește după promisiunea acelei călduri pe care o simt dinspre el, însă nimic, nimic nu are vreun sens.
Numai să-mi întorc privirea spre el e un efort supraomenesc. Doar răsuflatul adânc are darul să mă calmeze. Mă pot adapta la situația asta. Nu-mi va fi frică.
- Nick? întreb cu un glas rugător.
Trebuie să-mi spună că nu e adevăr în ceea ce cred eu, că există o explicație rațională pentru tot ce se întâmplă.
- Zara, vino încoace, spune el.
Îmi întinde mâna. O sclipire tristă și singuratică i se citește în ochi.
Clătinându-mă înspre el, mă întreb dacă e același tip arogant pe care l-am întâlnit în prima zi de școală, care părea atât de dur și încrezător, care nu voia să aibă de-a face cu mine. Vulnerabilitatea lui mă înspăimântă mai mult decât implicațiile rănii de la umăr.
Îi iau mâna. Mă trage spre el și mă întoarce cu blândețe, așezându-mă în poală.
- O să te doară rana dacă mă ții așa, protestez eu.
Vocea lui devine mai adâncă.
- Sunt aproape vindecat. Uită-te.
Rana se strânge, aproape că se închide pe măsură ce privesc.
- Noi ne vindecăm repede de obicei.
- Noi?
Înghit în sec, căutându-i privirea fără să înțeleg ce anume voiam să găsesc în ea. Ochii îi sunt la fel de calmi precum vocea:
- Metamorfii.
- Metamofrii?
Aproape fără voia mea, îmi cuibăresc capul în pieptul lui cald.
Nick încuviințează.
- Bine, ce sunt metamorfii?
- Oameni care-și schimbă forma. Nu glumesc, Zara, îmi întâmpină el cu un oftat pufnetul abia reținut.
- Aha. Și ce fel de metamorf ești tu?
- Păi, eu unul sunt vârcolac.
Râd în vreme ce-i îndepărtez o scamă albă de pe umărul gol.
- Să știi că nu ești prea original.
- Vorbesc serios, Zara.
Mă înghiontește puțin.
- Nu-ți joc o festă. Uită-te la umărul meu. Adu-ți aminte de lupul pe care l-ai salvat.
- Era un câine.
- Era lup.
Mă trec fiorii amintindu-mi de sunetul săgeții pe care am scos-o din umărul animalului.
- Asta nu dovedește nimic.
- E aceeași rană, spune el, ridicând o sprânceană.
- A ta e mai mică.
- Asta pentru că se vindecă repede.
Încerc să mă ridic, însă Nick nu-mi dă drumul.
- Nu vreau să cred asta.
- Dar o crezi.
Mă eliberez din strânsoarea lui și mă îndrept spre ușă. Când o deschid, suflul vântului împinge fulgi de nea înăuntru. Pe întinderea albă strălucitoare sub lumina lunii nu văd alte urme în afară de ale mele și cele de câine.
Îmi încleștez degetele pe tocul ușii, de parcă m-aș fi căznit împotriva viscolului, a adevărului, a senzației de leșin ce mă cuprinde, căci așa ceva nu se putea întâmpla, nu putea fi aievea.
Nick e chiar în spatele meu. Mă apucă de mijloc. Mă smulg într-o clipită de sub atingerea lui. Lumea se învolbură în juru-mi.
- Îți vine să leșini? întreabă el.
Mă las înapoi în brațele lui, îndrugând:
- Dar tu ești atât de chipeș. Vârcolacii nu ar trebui să fie chipeși. Mai degrabă vampirii. În filme, vârcolacii sunt mai tot timpul urâți, poartă jachete de piele, sunt nespălați și au ditamai favoriții.
- Atât ai de spus? Că sunt chipeș?
Îmi ia o șuviță de păr și și-o trece printre degete.
- Mai toți cei care află leșină sau se apucă să zbiere cât îi țin plămânii. Oricum, nu mai vorbesc cu mine niciodată.
- Le-ai mai spus multora?
- Doar câtorva.
- Părinților?
- Da, ei știu de chestia asta. E genetică, adaugă el, trăsăturile înăsprindu-i-se dintr-odată.
- Tatăl tău?
- Amândoi.
Rămân pe gânduri o clipă, apoi îmi așez mâinile pe coastele lui. Cu o palmă resimt asprimea păturii de lână, cu cealaltă netezimea pielii lui.
- Te mai doare umărul?
Clatină din cap și mâna lui îmi părăsește bărbia, trecându-mi peste păr și zăbovind pe ceafă.
- Mulțumesc că ai scos săgeata.
- N-ai de ce, rostesc eu, căutând să mă calmez.
